Sunteți pe pagina 1din 2

Laur.

Cartea transformarilor
Alina Purcaru
Laur. Roman neistoric, cartea cu care Evgheni Vodolazkin a castigat, in 2013, cele mai
importante distinctii literare din Rusia, Premiul Bolsaia Kniga si Premiul Lev Tolstoi,
propune o interogatie sofisticata pe cateva teme grele, derivate direct din titlu.

Prima ar fi posibilitatea de metamorfozare, de transformare a omului laur, planta miraculoasa,


tamaduitoare, la asta trimite , iar a doua, prin indicatia roman neistoric, natura timpului, care
sfideaza perspectiva istoricizanta asupra evenimentelor. In conceptia lui Vodolazkin, timpul nu
inseamna liniaritate si succesiune ordonata, ci un continuum circular, in care istoria apare mai mult ca
un tip de conventie, utila pentru a face orientarea inteligibila. In Laur, tronsonul istoric cel mai extins
este Evul Mediu bantuit de ciuma, in Rusia, dar el e bruiat de insertii temporale care saboteaza ideea de
succesiune oarba a evenimentelor. Asa se face ca intr-o padure, candva, in secolul al XV-lea, cineva da
peste o sticla de plastic. Asa se face ca un alt personaj, clarvazatorul Ambrogio, are o viziune, in clipa mortii, si descrie cum
un alpinist industrial asaza o cruce in varful catedralei Petroplavosk din Sankt Petersburg. Sau cum arheologi din secolul XX
isi fac intrarile episodice pe un teren care, in planul povestirii ce curge in Evul Mediu, corespunde locului pe care Arseni,
personajul central al cartii, isi avusese chilia. Asa se face ca, la nivel de limbaj, dai peste un amestec de frazare arhaizanta,
cizelata dupa limba cronicarilor de acum sapte sute de ani, cu cel mai colocvial stil de adresare din Rusia anilor 2000.
La fel de important pentru cadrul pe care il deschide cartea este faptul ca laur trimite si la o forma de iubire care se refuza,
episod inclus de Ovidiu, in Metamorfoze. Asaltata de Apollo, pe care il respinge, frumoasa Daphne se roaga sa fie inghitita de
pamant si e instantaneu transformata intr-un arbust de laur, planta vesnic verde, care, de atunci incolo, avea sa inconjoare
fruntile invingatorilor si ale eroilor. Daca nu i-a putut fi sotie, macar ii va sta alaturi, insotindu-i lui Apollo gloria, spune
legenda. In roman, Ustina, iubita care nu-i poate fi sotie lui Arseni, il va insoti, la randul ei, ca o umbra, imprimand sensul
major al transformarilor prin care acesta trece pana la finalul romanului. In fine, Laur este, in acelasi timp, si numele unui
sfant, ideal spiritual indisolubil legat de ideea de transformare, inclusiv a raporturilor individului cu timpul. Dar deschiderea
pe care Vodolazkin o propune depaseste conceptia ortodoxa a iesirii din istorie prin raporarea la eternitatea promisa de
divinitate, desi o contine si o propune. O depaseste pentru ca o pune in discutie si cu referire la alte contexte, inclusiv din alte
perspective, nu doar din cea a drept-credinciosului care va ajunge sa fie Laur. O diferenta esentiala ar fi insa aceea ca Laur
ajunge sa capete o cheie de intelegere, intr-o lume in care inclusiv lucrurile, chiar si cele mai evidente, raman aproape
imposibile de inteles. Finalul romanului arata ca aceasta neputinta de a intelege a ramas cu noi.
Pentru a demarca treptele transformarilor care vor modela identitatea personajului central al romanului, Evgheni
Vodolazkin a organizat povestea in patru sectiuni: Cartea cunoasterii, Cartea renuntarii, Cartea drumului si Cartea
linistirii. Fiecare sectiune acopera o etapa de drum, ridica o problema esentiala pentru sinele care se transforma si propune,
simbolic, un alt nume pentru protagonist. Acesta incepe prin a fi strigat Ruskinetul, vindecatorul care alina suferintele
ciumatilor, pentru ca mai tarziu, dupa ce cunoaste dragostea si moartea (prin Ustina), sa devina Ustin, nebunul intru
Hristos. Apoi e Arseni, ratacitorul, care ia drumul Ierusalimului si, in cele din urma, cercul se inchide si ratacitorul capata
numele de Laur, pustnicul considerat sfant de marea de drept-credinciosi care ii inconjoara chilia.
Laur e o carte atat de bogata, ca tematica si problematica, dar si ca potential polemic, incat ar avea nevoie de cate un eseu
pentru fiecare dintre directiile pe care le deschide. Este un roman filozofic si initiatic in aceeasi masura in care e un roman
despre credinta, vina si ispasire, o combinatie greu compatibila, dar care intretine o tensiune intelectuala pana la ultimul
rand. Este si un roman picaresc, pentru ca ceea ce face Arseni mereu este sa caute, sa se deschida necunoscutului care ii da o
forma, iar calatoriile lui incep din dumbrava in care invata sa aleaga plantele tamaduitoare, trec printr-o Rusie desfigurata
de ciuma si se continua cu un lung pelerinaj, peste mari si hotare, greu de trecut atunci, a carui destinatie finala este
Ierusalim, orasul sfant. Calatoriile si cautarile lui se vor aseza, catre final, sub semnul ortodoxismului, ba chiar al unui
miraculos care rasplateste si pedepseste pe criteriile credintei sau ale necredintei. Este cea mai problematica latura a cartii,
pentru cineva care nu e ortodox ori pentru un cititor cu convingeri laice. Insa cartea are o detenta suficient de ampla, si la
nivel nivel ideatic, si la nivel de stil si de perspectiva naratoriala, pentru a o salva de teza ortodoxista.
In plus, Laur este si un roman despre hybris, pentru ca Arseni umbla prin lume pentru a ispasi o vina, dar si un roman
despre dragoste si memorie, pentru ca acelasi Arseni rataceste pentru a pastra vie imaginea Ustinei, iubita cu care vorbeste
in gand asa cum un calugar ar vorbi cu bunul Dumnezeu. Acelasi Laur propune insa si o poveste despre trufie si eroism, in
aceeasi masura in care vorbeste despre renuntare si altruism: salvatorul Arseni umbla si se canoneste printre straini pentru a
salva sufletul pacatoasei Ustina, pe care tot el a impins-o in pacat. Este, in concluzie, un roman al intalnirilor care
rascolesc si care pun pe masa, fara ocolis, marile probleme. Laur e rupt din marea traditie e literaturii ruse: un roman dens,
filigranat stilistic si provocator, din care las la urma o bucatica de text despre despartiri care, in logica vaselor comunicante
din aceasta carte, sunt, de fapt, mai mult intalniri:
Stii, prietene, orice intalnire e mai mult decat o despartire. Inaintea intalnirii e gol, nu mai e nimic, iar dupa despartire nu
mai e gol. Odata ce te-ai intalnit, nu te mai poti desparti cu totul. Omul ramane in memorie ca o parte a ei, a memoriei.
Partea asta a creat-o el, si ea traieste si uneori intra in contact cu creatorul ei. Ce altceva face sa-i simtim pe oamenii dragi la
distanta?.

Evgheni Vodolazkin, Laur. Roman neistoric, traducere de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction