Reforma agrară din 1921

Reformă agrară reprezintă reformă a relațiilor de proprietate asupra

pământului; (de obicei) reformă prin care marile latifundii sunt expropriate.
În România, proprietatea asupra pământului şi exploatarea acestuia au o
istorie zbuciumată. Până în secolul al XIX-lea, toate terenurile din Principatele
Româneşti – Moldova şi Valahia – se aflau sub jurisdicţia domnească, fiind atribuite
boierilor împreună cu satele aparţinătoare. O altă parte din terenuri aparţinea
ţăranilor liberi.
 Istoria poporului nostru atestă cu puterea de convingere a faptelor ca
agricultura a reprezentat pe parcursul a unei lungi perioade istorice ocupaţia de
bază a locuitorilor meleagurilor noastre şi de asemenea că ţăranul român a avut un
rol important în dezvoltarea economico-socială şi politică a ţării. Ţărănimea a avut
din cele mai vechi timpuri şi pe parcursul unor întregi şi întinse epoci istorice, o misiune
grea şi complexă, a fost mereu categoria socială cea mai defavorizată, cea mai
supusă la sarificii şi jertfe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea,începutul
secolului XX, alături de problema desăvârşirii unităţii naţionale, se pune în discuţie
şi existenţa unei probleme agrare în teritoriul românesc.
Primul razboi mondial si ocupatia germana au provocat Romaniei imense
pagube umane si materiale. Ţara a pierdut aproximativ 1 milion de oameni, cazuti
victime actiunilor militare si bolilor, aceste pierderi constituind o reducere cu peste
1/5 din populatia activa a tarii.
Activitatile economiei erau in stare de ruina si dezorganizare. In agricultura,
de exemplu, stocul de cereale era epuizat la incheierea primului razboi mondial.
Romania nu mai exporta nici un produs, ci doar importa cereale si alte produse
alimentare necesare hranei populatiei. Industria era si ea intr-o situatie destul de
dificila, ea avusese de suferit de pe urma distrugerilor provocate de razboi.
In domeniul industrial refacerea a avut loc intr-un ritm mai rapid in ramurile
industriei usoare si alimentare cat si in cea extractiva. In schimb, in ramurile
prelucratoare din industria siderurgica, constructoare de masini, refacerea a
intarziat ca urmare a resurselor financiare insuficiente.
In ceea ce priveste procesul de refacere economica a tarii noastre, acesta a
avut o desfasurare dificila, neuniforma, contradictorie, urmare a pierderilor
suferite. In ansamblu el s-a desfasurat lent pana la finele anului 1921, accelerandu-
se in anii 1922-1923.
In primii ani dupa intaiul razboi mondial,problema economica dominanta era
cea a refacerii si punerii in functiune a activitatilor economice pe intreg teritoriul
tarii.
 Comertul interior si exterior a fost si el puternic afectat de razboi, refacerea
durand pana in 1922. Reforma comertului si evolutia sa au fost in stransa legatura
cu fenomenele si procesele din industrie, agricultura si finante. Problematica
refacerii si dezvoltarii ulterioare a agriculturii se impletea strans cu necesitatea
restructurarii proprietatii funciare, afirmata inca in anii premergatori primului
razboi mondial.
Expropierea, inceputa pe baza decretelor-legi din 1918-1919 si definitivata
prin legile de reforma agrara adoptate in iulie 1921, a insumat 6.008.098 ha, adica
66% din propietatea mosiereasca, destinate improprietaririi taranilor. Astfel,
procesul de legiferare a reformei agrare se incheie dupa patru ani, prin adoptarea in
forma definitiva a Legii pentru reforma agrara din Vechiul Regat, la 17 iulie 1921,
a Legii pentru reforma agrara din Transilvania, la 30 iulie 1921 si a Legii pentru
reforma agrara din Bucovina, la 30 iulie 1921. Anterior, la 6 martie 1920, fusese
adoptata Legea pentru reforma agrara din Basarabia.
Desi au fost adoptate legi distincte pentru Vechiul Regat si pentru fiecare
provincie istorica romaneasca luandu-se in considerare o serie de particularitati ce
decurgeau din specificul fiecareia, legile respective aveau, in esenta, un caracter
unitar, asigurand redistribuirea unei mari parti a marii proprietati funciare in
favoarea celor care nu aveau sau aveau pamant insuficient pentru munca si
intretinerea familiilor lor.
Criteriile de impropietarire au fost participarea la razboi si suprafata de
pamant avuta de tarani inainte de acesta. Astfel, legiuitorul dispune urmatoarea
ordine de precadere a impropietaririi :
-mobilizatii din razboiul 1916-1918;
-mobilizatii din campania din 1913;
-vaduvele de razboi care aveau copii;
-agricultorii lipsiti de pamant;
-agricultorii cu proprietati mai mici de 5 hectare;
-orfanii de razboi;
Este facuta, totodata, precizarea expresa ca dezertorii si toti cei care de
bunavoie s-au pus in serviciul dusmanului spre dauna concetatenilor vor fi exclusi
de la improprietarire. Avandu-se in vedere raportul dintre indreptatiti la
improprietarire si disponibilul de pamant cultivabil, improprietarirea s-a facut cu
suprafete de 6 hectoare in Basarabia, 5 hectare in Romania Veche, 4 hectare in
Transilvania si 2,5 hectare in Bucovina. Pentru zonele cu populatie foarte rara si cu
mari suprafete nevalorificate agricol, ca Dobrogea, Cadrilaterul si Sudul Basarabiei
(Bencer), erau prevazute loturi de colonizare, de pana la 50 de hectare , de care
puteau beneficia cei care doreau sa se stabileasca definitiv cu gospodaria in aceste
locuri.
 În comparaţie cu reformele agrare de la mijlocul secolului 19, cea din anul
1921 a reprezentat o acţiune de vânzare în masă a majorităţii pământului marii
proprietăţi, ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin. Ea a diminuat substanţial
marea proprietate funciară de peste 100 de ha, reducând-o la 15-17% în suprafaţa
arabilă a ţării, şi la 27-28% în suprafaţa agricolă, moşierilor rămânându-le însă
importante masive păduroase. Ţărănimea, mica proprietate şi producţia ei agricolă
au devenit predominante în suprafaţa şi agricultura ţării. Datele mai remarcă faptul
de importanţă socială că din 2.309 mii ţărani fără pământ sau cu pământ
insuficient, înscrişi pentru împroprietărire, au primit loturi 1.479 mii sau 64%, ceea
ce înseamnă că o serie de ţărani a rămas şi după 1921 fără pământ.
Pozitiv şi inedit pentru reforma din 1921 este formarea izlazurilor comunale,
din lipsa cărora ţărănimea şi-a adâncit dependenţa de marii proprietari şi arendaşi
jumătate de secol. Totodată, statul şi-a mărit rezerva sa cu peste 1,5 milioane de ha,
majoritatea păduri. Prefacerea marii proprietăţi funciare în mica proprietate
ţărănească, pe lângă efectele sociale de împroprietărire a celei mai mari părţi a
ţărănimii, în plan economic, a redus marea exploataţie cu avantajele sale, la una
mică cu inventar rudimentar şi randamente scăzute.
Dintr-o ţară a cărei agricultură era dominată la începutul secolului de mari
latifundii, România s-a transformat, în urma redistribuirilor masive a moşiilor, într-
un stat cu economie agrară predominant ţărănească, fără a dispune, însă, de un
sector avansat de proprietate şi gospodărie mijlocie modernă.
Din punct de vedere oficial, reforma s-a incheiat in 1926, dar, in fapt, in
1930 inca se mai proceda la punerea in posesie cu loturi sau se mai judecau
contestatii ale celor indreptatiti la improprietarire.
Ca urmare a reformei agrare din 1921 a devenit predominanta proprietatea
funciara mica si mijlocie, dar s-a mentionat un sector apreciabil de exploatatii
mosieresti, si, in acelasi timp, un segment de lucratori agricoli, de circa 700.000.
Reforma a contribuit la schimbarea cursului dezvoltarii economiei romanesti
in general si a agiculturii in special, ca urmare a modificarii structurii proprietatii
asupra pamantului. Inainte de reforma agrara, proprietatile sub 100 ha detineau
59,77% din suprafata agricola, adica 12.025.814 ha, iar proprietatile de peste 100
ha detineau 40.43% din suprafata agricola, adica 8.108.847 ha. Dupa reforma,
proprietatile sub 100 ha detineau 89.56% din suprafat agricola, adica 18.033.911
ha, iar proprietatile de peste 100 ha din suprafata agricola detineau 10.44%, adica
2.100.750 ha.
 Reforma agrara intreprinsa la 1921 pe intreg teritoriul Romaniei a
determinat profunde modificari la nivel organizatoric - institutional si pe toate
palierele de activitate (economic, social, politic si cultural - mental), cu precadere
in lumea satului romanesc. Modificarile de substanta din structura proprietatii
agricole consacrate de legiferarea reformei agrare au impus mica gospodarie
taraneasca drept unitate economica de baza in agricultura romaneasca. Aceasta
noua repartitie a terenurilor agricole a fost considerata de multi autori ce s-au
aplecat asupra problematicii agrare din perioada interbelica drept cauza a scaderii
suprafetei cultivate in raport cu anii premergatori razboiului, in conditiile in care,
acestia apreciau ca "taranii au pamant dar nu il intrebuinteaza cum trebuie" si
"modul de a munci al sateanului e acelasi. Acelasi sistem de cultura, aceleasi vite,
aceeasi rea organizare, acelasi mod de a judeca, acelasi fel de a se interesa de piata
ca inainte de razboi."
Alte opinii arata faptul ca adevarata cauza a acestei scaderi a suprafetei
cultivate si implicit a productiei rezida in criza economica provocata de razboi si
nu este o consecinta a reformei si ca, dimpotriva, suprafata ramasa necultivata din
terenul expropriat era mult mai mica decat suprafata neexploatata agricol din
terenul neexpropriat iar din anul 1922 nu se mai inregistrau suprafete nelucrate.
In acest mod, prin reforma s-a considerat ca in realitate s-a produs un
fenomen de reconstituire a agriculturii prin tarani, ceea ce "a salvat productia
agrara si ne-a ferit de prabusirea iremediabila a economiei noastre."
Din punct de vedere economic, reforma agrara a sporit preocuparile pentru
conceperea la nivelul autoritatilor statului roman a unor programe agrare bine
definite, acest aspect fiind inscris intre prioritatile programatice ale tuturor
partidelor politice din perioada interbelica, chiar daca in unele cazuri acestea au
ramas doar la nivelul propagandei politice si nu si-au gasit aplicarea in practica
economica.
O alta consecinta a reformei agrare din 1921 o reprezinta faptul ca aceasta a
accelerat trecerea de la faza cerealiera (monocultura de grau si pe suprafete
extinse) la sistemul alternativ bazat pe cultura plantelor cu o rentabilitate mai mare.
La nivelul marii proprietati una din urmarile reformei a fost aceea ca noul regim
agrar a impus renuntarea la sistemul invoielilor agricole si a determinat apelul la
munca salarizata si la utilizarea pe scara superioara a mijloacelor tehnice de
productie, realizandu-se primii pasi catre transformarea mosiilor in ferme agricole
de tip capitalist.
 Transformarile din agricultura au influentat si celelalte ramuri ale economiei
nationale, taranii devenind "cei mai buni clienti ai industriei si comertului," prin
cresterea puterii de cumparare si faptul ca sumele acumulate prin comercializarea
produselor agricole nu mai sunt transferate peste hotare (pentru agrement si lux) ca
inainte de razboi ci sunt folosite pentru achizitionarea de marfuri si unelte necesare
gospodariilor taranesti si consumului intern.
In concluzie, prin amploarea sa, reforma agrara din 1921 a fost apreciata ca
fiind "cea mai mare si mai indrazneata din punct de vedere economic din lume,"
fiind un act de dreptate sociala, acceptat la nivelul intregii societati romanesti si
avand consecinte majore asupra configuratiei si evolutiei intregii perioade
interbelice romanesti sub aspect economic, social - demografic, politic si cultural -
mental.
Bibliografie

1. Cornateanu, N.D, "Reforma agrara si gospodaria noastra agricola",

Bucuresti, 1930;
2. Georgescu, M., "Reforme agrare, principii si metode in legiurile
romane si straine", Bucuresti, 1943;
3. Ionescu - Sisesti, G., "Reforma agrara in Romania", Bucuresti,
1920;
4. Muresan, M., "Istoria Romaniei. Epoca moderna si contemporana",
Ed. Economica, Bucuresti, 1995;
5. Opritescu, M., "Istoria economiei", Ed. ASE, Bucuresti, 2005;