Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs 5 - Invatatori
Curs 5 - Invatatori
Fiecare unitate lexicală este purtătoarea unui sens; în funcţie de trăsăturile sale semantice
şi de necesitatea sau nu a raportării la context, pentru a se asigura decodarea corectă a unei
unităţi lexicale, se realizează distincţia între sensul de bază, fundamental (gură) şi sensurile
secundare (gura sacului, gura văii), reperabile prin valorificarea anumitor coordonate ale
contextului/cotextului comunicativ; acestora li se adaugă/opune sensul figurat, cu valoare
stilistică (gură de rai).
Raporturile care se stabilesc între sensurile uneia sau ale mai multor unităţi lexicale se
constituie în aşa-numitele relaţii semantice: sinonimia, antonimia, omonimia, polisemia,
paronimia, pleonasmul, ale căror caracteristici sunt reperabile prin analiza (în unele cazuri,
comparativă) valenţelor pe care unităţile lexicale le reflectă atât la nivelul conţinutului (al
sensului transmis), cât şi la nivelul formei.
1. Sinonimia
Sinonimia este relaţia de echivalenţă semantică stabilită între unităţi lexicale (cuvinte şi
expresii / îmbinări de cuvinte) cu formă diferită, care – substituite într-un anumit context (Zugun
2000: 231) – nu modifică, în principiu, intenţia comunicativă a vorbitorului.
„Sunt sinonime cuvintele care, deşi diferite în planul expresiei, au acelaşi sau aproximativ
acelaşi înţeles, adică semnifică acelaşi denotat. Dacă ceea ce este denotat printr-un cuvânt poate
fi exprimat şi prin altul, cuvintele respective intră în serie sinonimică” (Iordan, Robu 1978: 269).
„Pornind de la definiţia sinonimiei lexicale – sunt sinonime lexicale două corpuri fonetice
diferite care transmit aceeaşi informaţie semantică şi sunt mai mult sau mai puţin substituibile în
context – putem generaliza şi stabili o definiţie şi pentru sinonimia fonetică (sunt sinonime
fonetice două foneme care apar în acelaşi cuvânt, cu aceeaşi funcţie), sinonimia morfologică
(sunt sinonime morfologice două structuri morfologice ce transmit aceeaşi informaţie
gramaticală de tip categorial) şi pentru sinonimia sintactică (sunt sinonime sintactice două
structuri sintactice care transmit aceeaşi informaţie sintactică)” (Dănilă 2006: 19).
„Există anumite expresii şi dublete alcătuite dintr-un cuvânt vechi şi altul mai nou, care sunt
folosite în vorbirea comună şi nu sunt pleonastice: praf şi pulbere, foc şi pară, pe cale-pe cărare,
mici-fărâme, întuneric-beznă etc.” (Iordan, Robu 1978: 271).
„Ioan Slavici spune, cu îndreptăţire, că «lucrul e plăcut, munca – truditoare, robota – silită şi
claca e fără plată»” (Zugun 2000: 234).
2. Antonimia
Antonimia constă în opoziţia semantică dintre unităţi lexicale cu formă diferită, care
trimit către referenţi contrari (vezi, de exemplu, Bidu-Vrănceanu, Forăscu 1988: 165).
în funcţie de tipul raportului logic şi semantic stabilit între unităţile lexicale antonime:
antonime graduale (care pot avea şi un termen neutru în cadrul sferei generale
referenţiale vizate): mare [– mijlociu] – mic; cald [– potrivit, călduţ] – rece;
antonime complementare (acoperind – prin elementele opuse – întreaga sferă a
referentului, fără posibilitatea unui intermediar între extreme): mort – viu, adevărat –
fals;
antonime vectoriale (plasate în planul referenţialului spaţial – direcţii opuse): a veni – a
plea, a intra – a ieşi;
antonime conversive (vizând, din perspective diferite, acelaşi referent): a cumpărător –
vânzător, a da – a lua, a pierde – a găsi, a pierde – a câştiga;
„În seria semantică a aceluiaşi cuvânt se poate ajunge la antonimia unor sensuri, fenomen
numit polarizarea sensurilor. Cuvântul a împrumuta este ambiguu, deoarece are sensurile a lua
(cu împrumut) şi a da (cu împrumut) care formează un cuplu semantic şi antonimic. Cuvântul
cap poate avea sensurile început şi sfârşit, care sunt antonime (cap poate fi antonim şi cu
coadă)” (Iordan, Robu 1978: 273).
3. Omonimia
Omonimia constă în diferenţa netă la nivel semantic între cuvinte care au aceeaşi formă
(Şerban, Evseev 1978: 172, Zugun 2000: 248). Omonimele se caracterizează prin faptul că au
forme identice, etimoane diferite (Zugun 2000: 248, Şerban, Evseev 1978: 175) şi sensuri diferite
(structurile omonime nu au comună nici o trăsătură semantică, spre deosebire de cuvintele
polisemantice).
Prin prisma asocierii nivelului lexical / semantic al limbii române cu cel gramatical, se
disting (după Zugun 2000: 252, Hristea 1984: 7):
Prin raportare la forma sonoră (planul pronunţiei) şi la cea scrisă (planul scrierii) a anumitor
unităţi/ structuri ale limbii române, se operează distincţia între:
(a) omofone – elemente care au aceeaşi formă sonoră, dar formă scrisă diferită şi sens
diferit: ne-am/neam, de-al/deal, s-au/sau, vor/v-or, va/v-a, iau/i-au, ai/a-i, ale/a le, car/c-ar,
iar/i-ar, la/l-a, miau/mi-au, mor/m-or, cea/ce-a, ceai/ce-ai, sar/s-ar etc.;
(b) omografe – elemente care au aceeaşi formă scrisă, dar formă sonoră diferită (generată
de locul accentului) şi sens diferit: ochi/ochi, acele/acele, zori/zori, însuşi/însuşi, copii/copii,
haină/haină, zări/zări, lungi/lungi, ia/ia etc. (Unii cercetători includ omografele în categoria
omonimelor: mobilă – mobilă, veselă – veselă etc. – Bidu-Vrânceanu, Forăscu 2005: 61-62.)
4. Polisemia
„există cuvinte care în orice context apar cu aceeaşi semnificaţie, adică sunt
monosemantice. [...] Monosemantismul este tendinţa firească a limbajului oricărei ştiinţe, şi aşa
trebuie să fie şi metalimbajul. Dar majoritatea cuvintelor sunt polisematice, adică acelaşi semn
lingvistic are mai multe varietăţi şi / sau variante de sens care ies din prim-plan în dependenţă de
caracterul „universului vorbirii” şi, mai ales, de contextul concret” (Iordan, Robu 1978: 255).
De exemplu, verbul a porni înseamnă (vezi DEX):
„a pleca din locul în care se află, a se pune în mişcare, a se îndrepta spre ceva, a purcede;
a merge”;
„a începe să se dezlănţuie, să se desfăşoare; a se declanşa, a se dezlănţui”;
„a începe să funcţioneze”;
„a pune în funcţiune”;
„a începe, a izbucni”;
„a face să înceapă o acţiune”;
„a se apuca să facă ceva, a începe o acţiune de oarecare durată”;
„a avea tendinţa să..., a fi înclinat să...”;
„a îndemna pe cineva la un lucru; a-l determina să facă ceva; a stimula, a îmboldi”
„a întărâta, a aţâţa, a înverşuna”.
„Polisemia este unirea mai multor sensuri în acelaşi semnificant” (Iordan, Robu 1978: 255).
5. Paronimia
Cel mai frecvent, paronimele aparţin aceleiaşi clase semantico-gramaticale (Hristea 1984:
24): adjective: literar – literal, oral – orar, eminent – iminent, substantive: aluzie – iluzie,
campanie – companie, verbe: a investi – a învesti, e evalua – a evolua, cu excepţia unor
perechi/şiruri paronimice de tipul: miner (substantiv) – minier (adjectiv), sare (substantiv/verb) –
mare (substantiv/adjectiv) – care (substantiv/verb/pronume/adjectiv pronominal) etc.
6. Pleonasmul
Pleonasmul constă într-o exprimare eronată generată de utilizarea succesivă, în cotext (în
acelaşi context lingvistic), a unor unităţi lexicale echivalente la nivel semantic (uneori, prin
valorificarea unor unităţi lexicale din alte limbi): a se întoarce înapoi, dar însă, a urca sus, a
avansa înainte, a rezuma pe scurt, un procent de 70%, after-party-uri după petrecere etc.
Test de autoevaluare
1. Alcătuiţi enunţuri care să conţină:
(a) perechile de omofone: la – l-a; al – a-l; iau – i-au, ne-am – neam; vor – v-or, ia – i-
a;
(b) perechile de omografe: hăi – hăi; haină – haină; copii – copii, zori – zori, uită – uită;
(c) perechile de paronime: aluzie – iluzie, literar – literal; eminent – iminent.
2. Indicaţi sinonimele neologice ale cuvintelor: pământesc, ceresc.
3. Ilustraţi, în enunţuri, omonimia cuvintelor: care, sare.
I. Se dă textul:
„Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea şi, dând peste
căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte. A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul
din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada, şi citi cu nesaţ ce scria deasupra, cu
slove de aur. Şi cum privea ca vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe
pitici:
– Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
– Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împărat îi rugă şi cu mai multă stăruinţă şi ardoare” (Fraţii
Grimm)
SM1
A. La nivel de morfem
Sînt morfeme sinonime de gradul I desinenţele pluralului substantivelor:
1. Desinenţele –e şi –i pentru feminine: aripi – aripe, boli – boale, roţi – roate
2. Desinenţele –e şi –uri pentru neutre: chibrite – chibrituri, nivele – niveluri, blesteme –
blestemuri
B. La nivel de cuvînt
1. Diateza (pasivă):
a fi + participiu + complementul de agent şi se (s) + verb + complement de agent
2. Modul (prezumtiv):
a) Prezent: a fi (indicativ viitor, conjunctiv sau optativ) + gerunziu: va fi citind – să fi
citind – ar fi citind
b) Perfect: a fi (indicativ viitor, conjunctiv sau optativ) + participiu: va fi citit – să fi citit –
ar fi citit
3. Timpul:
a) Viitor: a vrea (şi cu fonetism modificat) + infinitivul şi a vrea (şi cu fonetism modificat)
+ infinitivul şi a avea (uneori cu fonetism modificat) + conjunctivul și o + conjunctiv:
voi scrie – oi scrie – am să scriu – o să scriu
b) Mai-mult-ca-perfect: forma sintetică (cu morfemul –se-) şi forma analitică (cu perfectul
compus al verbului a fi şi participiu): mersesem – am fost mers
4. Intensitatea
a) Comparativul de egalitate construit cu la fel de, tot aşa de, tot atît de: la fel de bun –
tot aşa de bun – tot atît de bun
b) Superlativul absolut construit cu adverbe-morfem (foarte, tare, prea, mult), cu locuţiuni
adverbiale-morfem (grozav de, teribil de, nemaipomenit de, atît de, aşa de), cu
prefixoide (arhi-, extra-, super-, hiper-, supra-, ultra-), cu sufixoide (-isim): foarte bun
– tare urît – prea urît – grozav de frumos – teribil de încîntat – nemaipomenit de
interesant – atît de vesel – aşa de timorat – arhicunoscut – extrasensibil –
supercunoscut – hipercunoscut – supraapreciat – ultracunoscut – rarisim. Se mai poate
stabili sinonimie şi între forme superlative construite prin alungirea unui sunet, prin
repetarea adjectivului (adverbului), prin adăugarea unui cuvînt sau a unei structuri care
indică un grad superior al calităţii menţionate prin adjectiv: luuung – mare, mare –
frumoasă foc – amărît la culme.
5. Persoana
a) Persoana a doua poate fi sinonimă cu persoana întîi: „Cu o singură fustă pe mine … să
ieşi şi tu pînă la poartă, nu poţi să te duci” (pentru „să ies”, „să mă duc”)
b) Persoana a doua poate fi sinonimă cu persoana a treia: „Aş, femeia n-aude, n-a vede:
dă-i înainte.”
c) Persoana a treia poate fi sinonimă cu persoana întîi: „Să-i dea mama băieţelului
zăhărel?”
d) Persoana întîi poate fi sinonimă cu persoana a doua şi cu persoana a treia: „Suntem
cuminţi.”
SM2
A. La nivel de morfem
1. Genul
a) Desinenţele ø, -e, -ă, -u pentru masculin (singular): copil – soare – tată – codru
b) Desinenţele ø, -ă, -e pentru feminin: zi – casă – iubire
c) Desinenţele ø, -e, -u pentru neutru: suflet – nume – registru
2. Numărul
I. Pentru cazul în care radicalul nu diferă formal
a) Desinenţele –e, -i, -le pentru pluralul femininelor: umbre, flori, stele
b) Desinenţele –uri, -e, -i pentru pluralul neutrelor: bunuri, tunete, decenii
II. Pentru cazul în care radicalul diferă formal
a) Desinenţele –e, -i pentru pluralul femininelor: bande / benzi, date /dăţi
b) Desinenţele –e, -uri pentru pluralul neutrelor: coate / coturi, coarne / cornuri
B. La nivel de cuvînt
3. Cazul
a) Genitivul neprepoziţional şi genitivul prepoziţional: cartea studentului – lupta
împotriva cancerului
b) Genitivul cu articol proclitic şi genitivul cu articol enclitic: lui Mircea – tatălui
c) Dativul neprepoziţional şi dativul prepoziţional: Am împrumutat cartea studentului. –
Evenimentul s-a putut desfăşura graţie ministrului.
d) Dativul cu articol proclitic şi dativul cu articol enclitic: Am înmînat premiul lui Mihai.
– Am înmînat premiul studentului.
e) Acuzativul neprepoziţional şi acuzativul prepoziţional: Am zărit maşina. – Am zărit-o
pe Maria.
f) Vocativul cu desinenţa –e pentru masculin singular, vocativul cu desinenţa –o pentru
feminin singular şi vocativul cu desinenţa –lor pentru masculin şi feminin plural:
Marine! – Mario! – Fetelor!
4. Modul
a) Infinitiv – conjunctiv: Învaţă a scrie. – Învaţă să scrie.
b) Infinitivul cu prepoziţia a şi infinitivul fără prepoziţie: Învaţă a scrie. – Poate scrie.
c) Supinul construit cu prepoziţii diferite: Asta mai este de făcut. – Dacă-i pe spus…
OMONIMIA MORFOLOGICĂ
I. Flective nominale
1. Desinenţe nominale
Pentru substantive
Singular
a) –ă şi –e pentru fem N-Ac sînt omonime cu –ă şi –e pentru masc N-Ac:
creangă – popă, lume – rege
b) – u vocalic şi –u semivocalic de la masc N-Ac sînt omonime cu – u vocalic şi
–u semivocalic pentru neutre N-Ac: codru – sceptru, leu – brîu
c) –e de la masc G-D este omonim cu –e de la fem G-D: (al, a, ai, ale) unui frate
- (al, a, ai, ale) unei doamne, unui frate – unei doamne
d) –u vocalic de la masc G-D este omonim cu –u vocalic de la neutre G-D: (al,
a, ai, ale) unui codru - (al, a, ai, ale) unui teatru, unui codru – unui teatru
e) Desinenţele de la V şi cele de la N-Ac masc, fem: tată - mamă, frate - lume
Plural
a) –e de la fem şi –e de la neutre: case – teatre
b) –i final asilabic postconsonantic de la fem şi –i final asilabic postconsonantic
de la masc: flori – poeţi
c) -i semivocalic de la masc, -i semivocalic de la fem şi –i semivocalic de la
neutre: fii, familii, seminarii
d) –uri de la neutre şi –uri de la fem: lucruri, mîncăruri
e) Desinenţele de la V şi cele de la N-Ac masc, fem, neutru: boieri (V şi N-Ac),
făpturi (V şi N-Ac), dealuri (V şi N-Ac)
Pentru adjective
Singular
a) –u vocalic, -u semivocalic, -e de la masc N-Ac şi cele de la masc G-D:
negru, greu, mare
b) –ă, -e de la fem N şi cele de la Ac: plină, subţire
Plural
a) –i vocalic, -i semivocalic, -i asilabic postconsonantic de la masc N-Ac şi cele
de la masc G-D: negri, roşii, mari
b) -e, -i semivocalic, -i asilabic postconsonantic şi –le de la fem sg G-D, cele de
la fem pl N-Ac şi cele de la fem pl G-D: bune, noi, mari, grele
Pentru substantive
Singular
a) art hot –a de la fem şi morfemul mixt (desinenţă şi art hot) de la fem (N şi
Ac): ţărîna, spaima – nirvana, cola
b) art hot –l de la masc şi art hot –l de la neutre (N şi Ac): porumbelul, pumnul,
cerul, sufletul
c) art hot –lui de la masc şi art hot –lui de la neutre, la G şi D: codrului,
somnului
d) art hot –i de la fem şi art hot –i de la unele masc, la G şi D: vieţii, popii
Plural
a) art hot –le de la fem şi art hot –le de la neutre (N şi Ac): fiinţele, luminile,
cuvintele, chiotele
b) art hot –lor de la masc, fem şi neutre la G şi D: leilor, stelelor, gîndurilor
Pentru adjective
a) art hot –i de la adj masc, pl, N-Ac şi art hot –i de la adj fem, sg, G-D:
frumoşii, silitorii – eternei, fierbintei
b) art hot –lor de la masc, pl, G-D şi art hot –lor de la fem, pl, G-D: mărunţilor,
albelor
Tipul I, subclasa B (cu sufixul infinitivului –a şi tema prezentului constituită din radical şi
sufixul flexionar –ez, -eaz)
1. Omonimii desinenţiale
Desin –ă de la: prez şi perfect simplu indicativ pers a 3-a sg – prez indicativ pers a 3-a
pl – imperativ sg: el desenează – el desenă – ei desenează – desenează!
Desin –e de la: conj prez pers a 3-a sg – conj prez pers a 3-a pl: el să deseneze – ei să
deseneze
Tipul al II-lea, subclasa B (cu sufixul infinitivului –i sau –î şi cu tema prezentului alcătuită din
radical şi sufixul flexionar –esc, -easc, -eşt; -ăsc, -ăşt)
1. Omonimii sufixale
(Pt vb cu suf infinitivului –i): Suf gram –i de la: infinitiv – perf simplu – mai mult ca
perfect – participiu: a citi – citii – citisem – citit
(Pt vb cu suf infinitivului –î): Suf gram –î de la : infinitiv – perf simplu – mai mult ca
perfect – participiu: a hotărî – hotărîi – hotărîsem – hotărît
2. Omonimii desinenţiale
(Pt vb cu suf infinitivului –i): Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv
prez pers a 3-a pl: el să citească – ei să citească
(Pt vb cu suf infinitivului –î): Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv
prez pers a 3-a pl: el să hotărască – ei să hotărască
Tipul al IV-lea (cu sufixul infinitivului –e şi cu tema participiului construită cu suf gram -t)
1. Omonimii sufixale
Suf gram –u de la: perfect simplu – mai mult ca perfect – participiu: cerui – cerusem –
cerut
2. Omonimii desinenţiale
Desin –e de la: prez indicativ pers a 3-a sg – imperativ sg: el cere – cere!
Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv prez pers a 3-a pl: el să ceară
– ei să ceară
Tipul al V-lea (cu sufixul infinitivului –e şi cu tema participiului construită cu suf gram -s)
1. Omonimii sufixale
Suf gram –se de la: perfect simplu – mai mult ca perfect: închise – închisese
2. Omonimii desinenţiale
Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv prez pers a 3-a pl: el să
închidă – ei să închidă
Desin –e de la: prez indicativ pers a 3-a sg – imperativ sg: el închide – închide!
Unele vb au, la forma de imperativ sg, desinenţă omonimă cu cea de la prez indicativ
pers a 2-a sg: rămîi! – rămîi
Art hot proclitic lui pt G şi pt D la subst proprii masc: steaua lui Verde împărat –
adresîndu-se (…) lui Dumescu (OM I)
Art hot proclitic lui pt G şi pt D la subst proprii fem străine: casa lui Carmen – i-am dat lui
Catrinel cartea (OM I)
Art hot proclitic lui şi pronumele personal lui: I-am spus lui Mihai. – I-am spus lui. (OM
II)
Art nehot un pt N şi pt Ac: Un băiat a rezolvat exerciţiul – A recitat ca un actor. (OM I)
Art nehot un – adj pron nehot un – numeralul un: Un client i-a spus asta. – Un client intră,
altul iese. – A cules un ghiocel şi nouă viorele. (OM II)
Art nehot o de la subst fem N şi de la Ac: O studentă a publicat articolul. – Floarea era
pentru o colegă. (OM I)
Art nehot o – pron pers în Ac – numeralul cardinal o – vb aux a avea din structura
viitorului popular (în forma sa invariabilă) – interjecţia o: Mi-a răspuns o voce calmă. – Ai
văzut-o? – Au venit o profesoară şi doar două studente. – O să mergem şi noi acolo. – O,
ce ţară frumoasă! (OM II)
Art nehot unui la G şi la D: cartea unui student – Am transmis unui copil (OM I)
Art nehot unei la G şi la D: costumaţia unei balerine – Am dat florile unei artiste (OM I)
Art nehot nişte la N-Ac şi la fem-masc: Au venit nişte domni şi nişte doamne în control. –
Au dat explicaţiile pentru nişte turişti şi nişte turiste. (OM I)
Art nehot nişte şi adj nehot nişte: nişte femei – nişte făină (OM II)
Art nehot unor la G-D şi la fem-masc: ideile unor cercetătoare şi ale unor cercetători –
am dovedit asta unor profesori şi unor profesoare (OM I)
Art posesiv a de la G, N, Ac: candel-a sperării – A noastră a plecat – Vorbim despre a
noastră. (OM I)
În textele vechi şi în cele dialectale, art posesiv a dezvoltă nu doar omonimie cazuală, ci şi
de număr şi gen (se foloseşte formă invariabilă)
Art posesiv a – pron semiindependent a – prepoziţia a – vb aux a – substantivul a: o poezie
a lui – A noastră este mai interesantă. – Este mamă a trei copii. / Arată a femeie. – Intrat-a
noaptea-n burg. – A este articol posesiv-genitival. (OM II)
Art posesiv şi art demonstrativ (în textele vechi şi în cele dialectale): cetate mare a
împăratului – mîndruţa mea a dragă (OM II)
Art posesiv a şi prepoziţia a (în unele texte vechi şi în unele graiuri populare): lucrurile a
doi oameni – Nimenea nu poate a doi domni lucra. (OM II)
Art posesiv şi conjuncţia a (în unele graiuri): culoare a vacii – Fata şădi la dreapta, copilu
la stînga, a vaca-ntre ei. (OM II)
Art demonstrativ la N şi la Ac (OM I)
Art demonstrativ la G şi la D (OM I)
Pron refl se din structura diatezei reflexive, a celei pasive, a celei reciproce, a celei
impersonale: Se vînzolea o lume pestriţă – Uşile se deschid concomitent. – Nu se mai
salută. – Se cunoaşte că nu mai este primar. (OM I)
Pron refl îşi, şi din componenţa vb dinamice aflate în afara constituirii opoziţiei categoriale
specifice diatezei şi pron refl îşi, şi din componenţa diatezei medii (posesive): îşi aminti –
îşi trecu pălăria în mîna cealaltă (OM I)
Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu – Probleme de sintaxă a limbii române, Ed. Cermi, Iaşi, 1999,
p. 119-128
Pentru a nu suprapune informaţia lingvistică aparţinînd la două niveluri lingvistice (în speţă
semantic şi sintactic) trebuie diferenţiat între echivalenţă sintactică (pentru care enunţurile sînt
similare dpdv al conţinutului semantic, dar modelul sintatic este diferit) şi sinonimie sintactică
(pentru care enunţurile au model sintactic identic, dar expresie fonematică diferită).
L-am văzut pe Jean. / L-am văzut pe prietenul tău. / L-am văzut pe ilustrul nostru scriitor.
Există două grade de sinonimie sintactică (SS): sinonimie sintatică de gradul I (SS1) şi
sinonimie sintactică de gradul al II-lea (SS2).
SS1
SS2
Melancolia şi Ion şi Simion constituie subiecte ale unor enunţuri, fără a se putea însă
suplini unul altuia în contexte.
Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu – Probleme de sintaxă a limbii române, Ed. Cermi, Iaşi, 1999,
p. 129-144
Omonimia sintactică presupune aceeaşi organizare fonologică, dar informaţie sintactică
diferită.
complement indirect („Ea se apără c-o mînă / Însă totuşi lui se lasă”)
atribut („Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea
lui largă”)
cuvînt fără funcţie sintactică („Lui Grigore însă i se părea că în ochii lor
luceşte ceva deosebit şi că toată înfăţişarea lor ar fi mai dîrză.” – dativ)
cuvînt fără funcţie sintactică („În Amara, în jurul cîrciumii lui Busuioc, era
mai multă lume ca de obicei.” – genitiv)
Cuvîntul mi poate fi, în contexte diferite:
Ambiguitatea sintactică
Spre deosebire de omonimie, care se manifestă atît la nivelul locutorului, cît şi la cel al
interlocutorului, ambiguitatea se manifestă exclusiv la nivelul interlocutorului.