Complementele

Complementele de excepţie, sociativ, de schimb, opoziţional, cumulativ, de relaţie şi circumstanţialul

comparativ În ceea ce priveşte studierea circumstanţialelor de excepţie, sociativ, comparativ,
cumulativ, de relaţie şi de opoziţie, complementul de schimb, acestea constituie substanţa volumului
Elemente de sintaxă sincronică comparată, menţionat în bibliografia generală a lucrării Gramatica
limbii române, Ed. Academiei, 2005, p. 1016, datorită aproprierii de perspectivă dintre abordarea
noastră şi cercetările recente în domeniu. Prin metoda comparativă, am demonstrat caracterul inedit
al comportamentului sintactic al funcţiilor enumerate mai sus, aşa cum subliniam în concluziile
lucrării: „Circumstanţialele sociativ, opoziţional, cumulativ şi de excepţie, în plan logic se
subordonează unui regent nominal, care le impune şi o formă prin recţiune prepoziţională, în plan
sintactic, însă, dependenţa faţă de regentul nominal este asimptomatică, întrucât raportul sintactic
cu cvasiregentul nominal nu le impune acestora şi funcţia sintactică aferentă de atribut.” (Mihaela
Secrieru, 2000: 113). „Actualizările unora din funcţiile sintactice enumerate, şi anume a
circumstanţialelor sociativ, opoziţional, cumulativ, de excepţie şi a complementul de schimb conduc
la ideea generală că nu există o demarcaţie rigidă între clasele de funcţii sintactice uni- şi dublu
subordonate şi că mecanismele complexe ale structurării sintactice cunosc o clasă de funcţii
sintactice de tranziţie între realizările unisubordonate şi cele dublu subordonate, asigurate prin
funcţiile sintactice enumerate mai sus, la care unul din raporturile sintactice de dependenţă faţă de
un cvasiregent de tip nominal, care impune forma subordonatului, dar nu îi impune şi funcţia
sintactică aferentă, de atribut. Considerăm că raporturile sintactice în discuţie se comportă
asimptomatic, în sensul că cvasiregenţii sînt lipsiti de un element al conţinutului lor funcţional – acela
de a impune o funcţie sintactică.” (Mihaela Secrieru, 2000: 115). „Analiza şi exploatarea asemănărilor
şi deosebirilor dintre cumulul de funcţii sintactice, pe de o parte, apoziţia şi circumstanţialul de mod
comparativ, pe de altă parte, relevă faptul că unele din realizările considerate situaţii de apoziţie
şi/sau de circumstanţial modal comparativ sînt, prin particularităţile de formă şi de conţinut, realizări
ale cumului de funcţii sintactice.” (Mihaela Secrieru, 2000: 114). Concluzia noastră este confirmată de
lucrările recent apărute, între care Gramatica 25 limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, ed.
2005/2008, care tratează aceste funcţii drept structuri ternare şi identifică structurile care pot fi
considerate sincretice la nivelul funcţiei lor sintactice. Conversiunea sintactică12 DIRECŢIA
Descoperirea şi descrierea mecanismelor algoritmice ale fenomenelor sintactice cu aspect regulat şi
contextual Fiind o realitate sintactică inedită, în studiile noastre am plecat de la discutarea critică a
tuturor teoriilor anterioare asupra conversiunii, începînd cu definirea conceptului şi pînă la toate
taxinomiile propuse de lingvişti, ajungînd la propria definiţie şi taxinomie cf: „termenul de
conversiune sugerează că unitatea lexico-gramaticală care se converteşte «pierde» ceva: clasa
morfologică de origine, cu specificitatea sa morfo-sintactică şi «cîştigă» contextual un nou statut
morfo-sintactic şi lexical care poate interesa şi nivelul stilistic şi care uneori se poate adăuga
statutului iniţial” (Mihaela Secrieru, 2009: 160), „procedeul numit conversiune este transformarea
lexical-semantică, morfologică şi sintactică, care afectează o unitate lexico-gramaticală în trecerea ei
contextuală de la o clasă morfologică la alta, în scopuri cel mai adesea lexicalsemantice, dar şi
sintactice, stilistice sau relaţionale” (Mihaela Secrieru, 2009: 161).