Poezia trubadurilor.

Ipostaze comice ale

amorului degradant

Opiniile cercetătorilor acestui fenomen converg spre concluzia că primul

dintre poeţii trubaduri – cel asupra căruia s-au păstrat referinţe biografice certe –
este Guilaume, conte de Poitiers şi duce de Acvitania, născut în anul 1071, la
şaptesprezece ani după ce avusese loc Marea Schismă (decedat în 1126),
determinându-ne să presupunem că instabilitatea şi tensiunile climatului religios
al acelei perioade vor fi avut o influenţă considerabilă asupra societăţii secolului
XII.
Ceea ce intrigă la această formă de poezie este faptul că, încă din primele
sale etape constitutive, ea face dovada unei evidente maturităţi a expresiei şi
rafinamentului, prefigurând astfel o formă poetică bine definită, ce nu putea fi
atinsă decât prin contribuţia unor poeţi anteriori. Astfel, Guilaume de Poitiers, în
pofida faptului că el este numele prin care se deschide acest capitol de istorie
literară, nu poate fi considerat drept iniţiatorul acestui gen, ci doar predecesor al
unui curent ale cărui începuturi, din lipsa datelor satisfăcătoare, au rămas
neelucidate.
În vechea provensală, termenul „trubadur” înseamnă poet, fiind un cuvânt
derivat din verbul „trobar”, care se traduce la rândul său prin: a inventa, a găsi,
„deci a alcătui”.
Documentele istorice atestă apartenenţa la clasa privilegiată, altfel spus a
nobilimii, a câtorva dintre aceşti poeţi precum: Jaufre Rudel (? – 1147), prinţ de
Blaye, Raimbaut d’Orange (cca. 1147 – 1173), ori Bertran de Born (cca. 1140 –
1215), dar aceştia sunt cazuri izolate. Alţii, precum Raimbaut de Vaqueiras (1180
– 1207) şi Richart de Berbeziu (decedat probabil în aceeaşi perioadă) erau simpli
cavaleri scăpătaţi, care au renunţat la meşteşugul armelor în favoarea vieţii de
poet. Cei mai mulţi dintre ei aveau o condiţie socială modestă şi uneori precară,
cum era, de exemplu, chiar cel mai talentat dintre toţi – Bernard de Ventadour
(născut prin 1125 şi decedat după 1195), fiu al unei brutărese şi al unui argat.
Trubadurul era, aşadar, un „cântăreţ migrator”, care deseori se întâmpla
să îşi schimbe seniorul în serviciul căruia se afla. Situat aproape întotdeauna pe
poziţia de individ tolerat la curtea nobilului, se afla la discreţia acestuia şi nu
constituia o excepţie pentru un astfel de poet chiar faptul de a fi ridiculizat în
modul cel mai grosolan.
„Lui Raimbaut de Vaqueiras, care din jongler devenise trubadur, marchizul
Albert, trubadur de asemenea, vrând să-şi bată joc de el, îi aducea aminte:

«… prin Lombardia însă te-am zărit

mereu pe jos, jongler înfometat,
sărac de bani şi-n dragoste păţit;
chiar şi-o mâncare te-ar fi bucurat…»”

Chiar dacă poezia trubadurilor este considerată în accepţia generală drept

expresia uneia dintre cele mai nobile trăiri spirituale – dragostea –, în urma
analizei sale, vom constata totuşi că ea reflectă acest sentiment într-o formă
întrucâtva atipică şi nu este nicidecum contradictoriu acest aspect, dat fiind că
societatea pe fondul căreia se manifestă era, la rândul ei, subminată de
nenumărate contradicţii. O bună parte dintre acestea deveniseră chiar cutumă,
cum era şi cazul compromiterii – în urma anumitor raţiuni de ordin material – a
instituţiei căsătoriei, fiind binecunoscută tradiţia aristocratică potrivit căreia nobilul
nu îşi alegea nevasta pentru frumuseţea ori calităţile sale sufleteşti, ci în funcţie
de bogăţia zestrei ori a domeniilor pe care i le putea aduce. Uneori, aceste
considerente mergeau chiar până în punctul în care luau forma unui veritabil
contract între cele două familii, care-şi recunoşteau avantajul reciproc de a
consolida o astfel de alianţă.
 În atare condiţii, nu este deloc absurdă presupunerea că viaţa conjugală a
celor doi soţi nu putea fi tocmai mulţumitoare sau măcar morală. Situaţia aceasta
devine cu atât mai problematică dacă observăm faptul că, în virtutea spiritului
cavaleresc propriu acelor vremuri, femeia, în general, era întâmpinată cu o
deosebită preţuire şi chiar veneraţie, dar, aproape întotdeauna, domniţa
gratificată cu astfel de atenţii nu era, nicidecum, soţia.
Amorul adulter era, aşadar, o temă recurentă în poezia trubadurescă,
ceea ce va deveni, ulterior, un prilej în plus de neînţelegere între biserică – a
cărei datorie era aceea de a perpetua valorile moralei creştine – şi nobili, a căror
viaţă depravată era, într-un mod evident, necorespunzătoare normelor creştine.
Factorii care au condus la o asemenea stare de sfidare făţişă a autorităţii
religioase îşi au originea atât în sânul Bisericii însăşi – marcată de anumite
conflicte interne –, cât şi în faptul că această perioadă este, totodată, una în care
se produce contactul dintre două lumi diferite: cea islamică, ce va ajunge, în
urma Cruciadelor, să lase o amprentă definitivă asupra societăţii occidentale, şi
lumea creştină, care va fi nevoită să întâmpine acest conflict în două planuri
diferite, atât cel militar, cât şi cel cultural. În acest mod, odată cu noile teritorii
cucerite şi comerţul instituit între cele două părţi, se va înfăptui un schimb de
valori spirituale şi tradiţii care vor fi adoptate de către curţile aristocratice, care nu
vor întârzia să devină „teritorii ale moravurilor profane, temple ale iubirii
necenzurate şi locuri de neîntreruptă petrecere.”
Dezvoltându-se cu precădere în cadrul unor astfel de împrejurări ce frizau
viciul şi recunoscând legitimitatea împlinirii patimilor celor mai profane, poezia
trubadurescă nici nu avea cum să fie o expresie a unei iubiri ideale sau platonice,
ci, aşa cum o arată cu claritate versurile celui mai mare reprezentant al acestui
gen – Bernard de Ventadour –, era mai degrabă o reflectare a unui amor
degradant. Şi, într-adevăr, aici ne confruntăm cu o epistemă socială dintre cele
mai atipice: marile familii nobiliare, fiind condiţionate de necesitatea de a-şi
menţine statutul social, de multe ori – aproape întotdeauna – făceau un
compromis marital, care nu numai că era, ca gest în sine, dovada unei înjosiri,
dar se întâmpla să aibă şi urmări dintre cele mai neplăcute. Se întâmpla astfel că
soţul nu avea niciun fel de sentimente faţă de consoarta sa, căci el era interesat,
în urma unei astfel de alegeri, doar de faptul reconfortant de a fi consolidat o
alianţă care, prin beneficiile materiale oferite, să îi poată asigura continuitatea
apartenenţei la clasa privilegiată şi a poziţiei sale în societate.
A înfăţişa în termeni mai îngăduitori o astfel de siluire, încercând a o
justifica, înseamnă să prejudiciem, într-un mod irevocabil, imaginea a tot ceea ce
este mai desăvârşit şi constituie un ideal a tot ceea ce nu poate fi cumpărat şi
vândut, numărat şi împărţit.
Deseori, exegeţii acestui fenomen sunt influenţaţi de mirajul formelor, al
rafinamentului şi al distincţiei celor ce înfăptuiau astfel de „acorduri” – aristocraţii
–, dar un act infam va rămâne întotdeauna astfel, indiferent care va fi titulatura ce
o poartă făptuitorii săi.
„Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al
susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe, şi în mijlocul oricâtor ruine trebuie
împlântat semnul adevărului.”
Versurile însele ale acestor poeme sunt întru totul edificatoare, fapt pentru
care vom exemplifica cu câteva dintre ele – fragmente ale operei lui Bernard de
Ventadour –, care stau singure drept mărturie ce transcede secolele, a
nimicniciei omeneşti:

„Iubirea, doamnă, n-o ştim, zău, gusta;

azi-mâine vremea noastră va zbura;
prin semne hai să ne vorbim odată:
curaj de n-avem, fii măcar şireată!”

Întru totul comică această ipostază unde abilul poet ştie a găsi cuvintele
trebuitoare pentru a o îndemna pe domniţa în slujba căreia se află – soţia unui
nobil – să nu respecte fidelitatea conjugală, iar de vom analiza întreaga
conjunctură, vom constata că nici soţul însuşi nu e tocmai un exemplu de virtute.
 „Femeia blestemată fie,
Când prea lungeşte-o aşteptare!
Iar când se-ntinde-n vorbărie,
Amoru-o scârbă-i şi-o-nşelare.
Căci poţi iubi când eşti a altcuiva,
minţind isteţ, şi nu se va afla.”

Aici, ezitările pe care le are domniţa spre care se îndreaptă atenţiile

poetului ori, poate, simpla ei dorinţă de a-l necăji devin un prilej de suferinţă
pentru acest pătimaş îndrăgostit, contrariat de faptul că aceasta se arată atât de
refractară la avansurile sale şi nu consimte degrabă să-şi încalce jurămintele
maritale.
Totodată, această dinamică conceptuală în care se înscrie infidelitatea
celor trei – soţia, soţul, şi poetul – este un prilej de reflecţie pentru noi, deoarece
observăm că fiecare dintre aceştia este convins de legitimitatea nestatorniciei:
soţul se consideră îndreptăţit să îşi înşele nevasta, dat fiind că nu s-a însurat cu
ea din dragoste, soţia îşi va înşela soţul pentru că acesta, în mod evident, nu
manifestă sentimente puternice pentru ea, iar poetul este astfel cel mai norocos,
deoarece reuşeşte cumva să profite de pe urma întregii situaţii, seducând-o pe
domniţa care oricum nu ar fi putut rezista prea mult timp unei asemenea tentaţii.
Analiza obiectivă a unor astfel relaţii va releva faptul că în acest triunghi amoros
fiecare dintre ei s-a dezis cu totul de oricare pretenţii ale demnităţii personale, iar
dacă au optat pentru o astfel de alegere, suntem îndreptăţiţi a le atribui, fiecăruia
dintre ei, respectul care li se cuvine – fie ei aristocraţi sau nu.

„Părerea mea-i că toate

femeile greşesc,
de-s neînduplecate
cu cei ce le iubesc.”
 Desigur că poetul nici nu putea să gândească altfel despre femeile care
mai încercau totuşi să îşi păstreze o conduită morală decentă şi o viaţă conjugală
neîntinată de astfel de ispite, devreme ce el era primul care ar fi fost avantajat de
maleabilitatea spiritului de rectitudine al soţiei.

„dar nu-i defel dreptate:

viclenii dobândesc
mai mult decât primesc
cei cu simţiri curate.”

Aceste versuri redau, într-o manieră originală, un adevăr neîndoielnic:

failibilitatea condiţiei umane. Dar a situa slăbiciunea pe o poziţie legitimă
conduce la confuzia şi coruperea oricăror valori, iar odată înfăptuit acest lucru, ce
anume ar mai rămâne intact în sistemul nostru de referinţă pentru a mai putea
discerne binele de rău?

„Să n-am nemernici roată,

cu pâri şi duşmănie,
sorbeam iubirea toată,
dar ei mi-o fac târzie.”

Iar aici avem dovada neîndoielnică a acestui fapt, căci toţi aceia care vor
interveni între cei doi pentru a împiedica înfăptuirea adulterului sunt percepuţi –
într-un mod paradoxal – drept nemernici prin ale căror „pâri şi duşmănie” poetul
îşi vede întârziată această iubire (?) cu totul atipică. Prin opoziţie cu acest
demers, ar trebui să credem că cei care, din contră, mijlocesc acele împrejurări
în care soţii să poată împlini, nestingheriţi de nimeni, această înşelăciune sunt
cei pe care ar trebui să îi avem drept exemplu?
În virtutea unor factori diverşi – de ordin socio-economic –, acest gen al
poeziei lirice s-a stins către sfârşitul secolului al XIII-lea, odată cu decăderea
Curţilor nobiliare din sudul Franţei, care îi prilejuiseră ascensiunea. Pierderea sa,
oricâtă tristeţe le va fi pricinuit iubitorilor de poezie, nu poate fi comparată cu
bucuria de a regăsi valorile idealului, neîntinate de această dată, în scrierile
poeţilor Renaşterii şi, mai târziu, ale Romantismului.