Uniunea Naţională a Barourilor din România

Centrul Teritorial Braşov al I.N.P.P.A.

Sesiunea Noiembrie 2010

LUCRARE PROFESIONALĂ

ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA
PROFESIEI DE AVOCAT

Exercitarea profesiei de avocat în România şi Italia de

către avocaţii care au obţinut calificarea profesională
în unul dintre statele membre ale UE sau SEE

Absolvent, Lector examinator,

Av. Stg. Tatiana TUDURACHE Av. Dr. Ioan TERŢA
 Exercitarea profesiei de avocat în România şi Italia de către avocaţii
care au obţinut calificarea profesională
în unul dintre statele membre ale UE sau SEE

1. Preliminarii
Odată cu aderararea României la Uniunea Europeană exercitarea profesiei de
avocat cunoaşte o nouă dimensiune: începând cu 1 ianuarie 2007, profesia de avocat
poate fi – teoretic – exercitată de către avocaţii români, cu titlu ocazional sau
permanent, în oricare din statele membre ale Uniunii Europene, precum şi în statele care
sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic European dar care nu fac parte din UE
(Islanda, Liechtensteian şi Norvegia).

În mod cel puţin ...inexplicabil, nu toate statele membre s-au conformat

directivelor Comisiei Europene de recunoştere a mutualităţii în ceea ce priveşte
libertatea de a exercita profesia de avocat de către avocaţii români în virtutea unui titlu
obţinut în România. Astfel, la ora actuală, avocaţii români pot oferi consultanţă sau pot
pleda în instanţele din statele care fac parte din UE sau SEE, mai puţin în Grecia şi
Luxemburg, care refuză să transpună în legislaţia proprie directiva care obligă statele
UE să recunoască reciproc profesia de avocat, deşi ar fi trebuit să îndeplinească această
obligaţie încă de la 1 ianuarie 2007, când România a aderat la UE. La sfârşitul acelui an,
22 dintre cele 27 state membre ale UE nu aveau legi naţionale prin care să le recunoască
avocaţilor români dreptul de a profesa liber. Ca urmare a acestui fapt, Comisia
Europeană a sesizat Curtea Europeană de Justiţie cu neasigurarea de către aceste state a
punerii în aplicare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative necesare pentru a
se conforma directivelor CE. Douăsprezece cazuri au fost clasate în fază
precontencioasă, cinci state s-au conformat ulterior, iar cinci ţări au fost condamnate:
Franţa, Luxemburg, Portugalia, Belgia şi Grecia. Ulterior, Franţa şi Belgia au adoptat şi
ele legile naţionale necesare recunoşterii specializării de avocat obţinută în România,
urmate în luna iunie a acestui an de către Portugalia.

Deschiderea la nivel comunitar a profesiei de avocat este reglementată prin două

directive specifice, şi anume Directiva nr.77/249/CEE din 22 martie 1977 de facilitare
a exercitării efective a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi, şi Directiva

2
nr.98/5/CE din 16 februarie 1998 de facilitare a exercitării cu caracter permanent a
profesiei de avocat într-un stat membru, altul decât cel în care s-a obţinut calificarea.
Aceste două directive asigură suportul normativ privind libera circulaţie a serviciilor
prestate de avocaţi în Uniunea Europeană şi permite recunoaşterea reciprocă a
avocaţilor comunitari.

Directiva 98/5/CE se aplică exclusiv avocaţilor integral calificaţi (definitivi) care

sunt autorizaţi să îşi exercite activitatea profesională sub unul dintre titlurile
profesionale enumerate la art.1 al directivei, după cum a statuat şi Comisia pentru petiţii
a Parlamentului European prin Comunicarea privind petiţia nr.192/2004 a unui cetăţean
grec. Petiţionarul, membru al Baroului Roma cu calificarea profesională de avocat
stagiar, a solicitat înscrierea în Baroul Atena cu aceeaşi calificare, întemeindu-şi cererea
pe prevederile Directivei 98/5/CE de facilitare a exercitării profesiei de avocat pe baze
permanente într-un stat membru, altul decât cel în care s-a obţinut calificarea. În baza
informaţiilor furnizate, Comisia a concluzionat că, deoarece dl. Papoulakos deţine
calificarea de „Praticante Avvocato” (avocat stagiar), accesul acestuia la exercitarea
profesiei de avocat în Grecia este interzis, deoarece directiva invocată se aplică exclusiv
avocaţilor definitivi. Statele membre UE au convenit că doar avocaţii definitivi pot avea
dreptul să exercite profesia de avocat, iar art.1 al Directivei conţine lista titlurilor sub
care avocaţii definitivi pot fi desemnaţi în statele membre respective - titlul de
„praticante avvocato” nu se află pe această listă.

În sensul dreptului comunitar, directivele obligă toate statele membre în legătură

cu finalitatea lor, dar lasă la aprecierea instanţelor naţionale alegerea formei şi a
mijloacelor necesare atingerii acesteia. În continuare vom analiza modalităţile în care a
fost implementată Directiva 98/5/CE în legislaţiile naţionale ale României şi Italiei, care
sunt punctele convergente şi divergente, dar mai ales care sunt punctele sensibile ale
acestor reglementări.

În România, directiva în discuţie a fost integrată dreptului intern prin Legea

nr.201/20041 privind completarea Legii 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.
Prin modificările menţionate a fost introdus Capitolul VII1, care cuprinde dispoziţii
privind exercitarea în România a profesiei de către avocaţii care au obţinut calificarea

1
Legea nr.201/2004 a fost publicată în M.Of. nr.483 din 28 mai 2004 - numită în continuare „Legea”.

3
profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului
Economic European, realizându-se astfel un raport de conformare între legislaţia internă
şi articolele 43 şi 49-55 din Tratatul CE care consacră dreptul de stabilire, respectiv
principiul libertăţii de prestare a serviciilor.

În Italia, prevederile directivei au fost implementate prin Decretul Legislativ

nr. 96 din 2 februarie 20012 pentru punerea în aplicare a directivei 98/5/CE privind
facilitarea exercitării permanente a profesiei de avocat într-un Stat membru, altul decât
cel în care a fost obţinut titlul profesional, în timp ce exercitarea cu caracter ocazional
este reglementată, după cum precizează art.1 alin.(2) al D.lgs., de Legea nr.31/1982.

2. Dispoziţii generale
Părţile introductive ale Capitolului VII1 (art.801 – 806) din Lege şi ale Decretului
legislativ (art.1 – 5) se ocupă cu lămurirea câtorva aspecte de ordin general, cum ar fi
înţelesul pe care anumiţi termeni îl asumă în sensul respectivelor legi şi stabileşte în
linii mari drepturile şi obligaţiile avocaţilor care îşi exercită profesia cu titlul obţinut în
statul membru de origine.

Directiva europeană defineşte avocatul ca fiind o persoană care este resortisant

al unui stat membru şi care este autorizat să-şi exercite activităţile profesionale sub unul
dintre titlurile dobândite în ţara de origine şi enumerate restrictiv la art.1 alin.(2) lit.a
din directivă.

Spre deosebire de legea italiană, legea română nu reproduce titlurile respective,

limitându-se la a menţiona obligativitatea avocatului de a fi autorizat a-şi desfăşura
activitatea sub titlul profesional corespunzător obţinut într-un stat membru. Ceea ce ar
putea crea confuzii, dată fiind pe de o parte similitudinea lexicală şi fonetică între
termenii care definesc diverse competenţe şi calificări ale persoanelor care desfăşoară
activităţi juridice în diversele state membre, iar pe de alta multitudinea de termeni care
denumesc profesia de avocat chiar pe teritoriul aceleiaşi ţări, dacă există mai multe
limbi oficiale (de ex., în Spania, directiva recunoşte patru titluri: abogado, advocat,
avogado şi abokatu). Şi aceasta cu atât mai mult cu cât dispoziţiile generale se aplică şi
celor care exercită profesia de avocat pe teritoriul României cu titlu ocazional, şi pentru

2
Numit în continuare „D.lgs.”

4
care nu este cerută îndeplinirea condiţiilor de procedură aplicabile celor care profesează
cu titlu permanent, cu alte cuvinte fără să fie nevoie de recunoaşterea calificării
profesionale.

Art.802 al Legii defineşte de asemenea noţiunile de stat membru de origine, titlu

profesional din statul membru de origine, grupare, titlu profesional din România şi de
autoritate română competentă. Legea italiană defineşte în plus termenul de avocat
stabilit, care reprezintă un cetăţean al unui Stat membru UE care exercită în mod
permanent în Italia profesia de avocat pe baza titlului profesional obţinut în ţara de
origine şi care este înscris în Tabloul special ţinut de barourile italiene, şi de avocat
integrat, acesta fiind avocatul care a obţinut dreptul de a utiliza în Italia titlul de
avvocato şi căruia îi sunt recunoscute toate drepturile avocaţilor italieni.

Alin.(2) al art.8015 din Lege foloseşte cu acelaşi înţeles – deşi nu-l defineşte
expres – termenul de avocat stabilit: activitatea de prestare de servicii prevăzută la
alin. (1) se exercită în România prin reprezentarea drepturilor şi intereselor legitime
ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice în justiţie sau în faţa autorităţilor publice,
în condiţiile prevăzute pentru avocaţii stabiliţi în acest stat, fără a fi necesară
înscrierea în barou. În ceea ce priveşte noţiunea de avocat integrat, legea română nu
distinge între avocaţii străini care au obţinut dreptul de a profesa cu titlu românesc şi
proprii avocaţi români.

În ceea ce priveşte exercitarea profesiei, art.803 din Lege şi art.4 din Decret
stabilesc competenţele avocatului care profesează în România şi Italia pe baza unui titlu
obţinut într-un alt stat membru, stabilind pe scurt că aceştia pot desfăşura aceleaşi
activităţi profesionale ca şi avocaţii ţărilor-gazdă, însă vor folosi denumirea sub care îşi
desfăşoară profesia în statul membru de origine exprimat în limba oficială sau în una
dintre limbile oficiale ale statului de origine respectiv. Pe lângă denumirea prevăzută la
alin.1 al art.804 , se va menţiona, alături de forma juridică de exercitare a profesiei în
România, şi forma juridică a grupării din Statul membru de origine, gruparea
reprezentând orice entitate, cu sau fără personalitate juridică, organizată potrivit
legislaţiei unui stat membru, în cadrul căreia avocaţii îşi desfăşoară activităţile
profesionale împreună, sub nume comun (cf. art.4 alin.2 din Directivă).

5
 Aşadar, avocaţii care profesează în România sub titlul profesional din statul
membru de origine pot desfăşura aceleaşi activităţi profesionale ca şi avocaţii care
profesează sub titlul profesional obţinut în România, pot acorda asistenţă juridică şi pot
reprezenta persoane fizice sau juridice în faţa instanţelor române referitor la dreptul
statului membru de origine, dreptul comunitar, dreptul internaţional precum şi dreptul
românesc, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în faţa instanţelor române.

În lumina celor de mai sus, penultimul articol al Dispoziţiilor generale ale Legii
suscită nu puţină curiozitate. Astfel, art.805 dispune că, indiferent de forma de exercitare
a activităţii pe teritoriul României, în mod independent sau în asociere, ca avocaţi
salariaţi sau prin prestare de servicii, avocaţii care profesează sub titlul profesional din
statul membru de origine pot solicita oricand recunoaşterea diplomelor (?), în vederea
admiterii în profesia de avocat şi a practicării acesteia sub titlul profesional din
România. În vederea recunoşterii diplomelor în România, solicitantul va trebui să
susţină, la alegere, un examen de verificare a cunoştinţelor sau să efectueze un stagiu de
3 ani în domeniul dreptului românesc.

E drept că articolul sus-menţionat nu face altceva decât să preia dispoziţiile

legislaţiei cadru privind recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, dar, sincer,
nu se înţelege pentru care motiv un avocat european ar putea face cale-ntoarsă alegând
posibilitatea (puţin probabilă, din punctul nostru de vedere ) recunoaşterii diplomelor
– ceea ce presupune susţinerea examenelor de admitere şi definitivat în profesie, cât şi
efectuarea din nou a stagiului profesional în ţara-gazdă – când are la dispoziţie o
alternativă mult mai profitabilă, aceea de a opta pentru recunoşterea titlului profesional
obţinut în statul membru de origine.

Ar mai fi de spus, anticipând, că avocatul care profesează cu titlul din statul

membru de origine are în România acelaşi statut ca şi avocatul român. Prevederile Legii
nu îi condiţionează în niciun fel exercitarea activităţii profesionale, el având aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca şi un avocat înscris în barourile româneşti, unica limitare fiind
aceea de a folosi titlul profesional din ţara de origine.
Avocatul străin care a obţinut calificarea profesională în unul dintre statele
membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European poate să exercite
profesia de avocat într-un alt stat membru în două moduri: în mod permanent sau în

6
mod ocazional. Dacă exercitarea ocazională a profesiei de avocat pe baza titlului
profesional obţinut în statul de origine nu prezintă probleme deosebite, nu acelaşi lucru
se poate spune despre exercitarea cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un alt
stat membru.

3. Exercitarea cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat

membru
Avocaţii care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine pot
dobândi titlul profesional în România în condiţiile prevăzute de art.805 (recunoaşterea
diplomelor) ori potrivit art.8014 (activitate profesională desfăşurată efectiv în România
pe o perioadă de cel puţin trei ani în domeniul dreptului românesc sau comunitar) din
lege.

În perioada în care îşi exercită activitatea exclusiv pe baza titlului dobândit în

statul de origine, aceştia trebuie să se înscrie în tabloul special ţinut de barourile
române, secţiunea „Avocaţi străini” – la ora actuală în România îşi desfăşoară
activitatea 79 de avocaţi străini, dintre care 75 sunt înscrişi în Baroul Bucureşti, doi în
Baroul Bistriţa şi câte unul în Barourile Sibiu şi Timiş.

Înscrierea în Tabloul avocaţilor străini în România se poate face de către

autoritatea română competentă, pe baza prezentării unui certificat eliberat cu cel mult 3
luni înainte de formularea cererii, care atestă înregistrarea lui la autoritatea competentă
din statul membru de origine, autoritatea din statul de origine fiind informată despre
înscriere.

Observăm că Legea nu precizează condiţiile care atrag competenţa unui barou

sau al altuia. În schimb, înscrierea în secţiunea „Avocaţilor stabiliţi” în barourile italiene
este strict determinată, Decretul precizând că avocaţii se vor înscrie la baroul în
circumscripţia căruia au fixat în mod stabil rezidenţa sau domiciliul profesional (art.6
alin.1).

Înscrierea solicitantului se face– atât conform legii române, cât şi a celei italiene
–, pe baza unui certificat eliberat cu cel mult trei luni înainte de formularea cererii. În
plus, Decretul italian prevede obligaţia prezentării unui certificat de cetăţenie al unui

7
stat membru şi al unui certificat de rezidenţă sau declaraţie substitutivă de indicare a
domiciliului profesional ales, toate traduse în limba italiană şi autentificate. Consiliul
baroului italian va decide asura cererii în termen de 30 de zile, şi, dacă nu există condiţii
de incompatibilitate, va dispune înscrierea avocatului la secţiunea Avocaţilor stabiliţi.
Respingerea cererii nu poate fi pronunţată înainte de audierea solicitantului; în orice
caz, decizia va fi motivată şi se va comunica avocatului şi procurorului în termen de 15
zile de la pronunţare. După înscriere, avocatul este obligat să prezinte anual un atestat
care să certifice înscrierea şi apartenenţa baroul din statul membru de origine.

Avocaţilor care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine li
se asigură reprezentarea corespunzătoare în asociaţiile profesionale ale avocaţilor din
tările-gazdă, având dreptul de a participa la alegerea organelor de conducere ale acestor
asociaţii, dar neavând dreptul de a fi ales.

În România, avocaţii stabiliţi sunt obligaţi fie să se asigure pentru răspundere

profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei, fie să devină membri ai Casei
de Asigurări a Avocaţilor. Pot fi scutiţi de obligaţiile menţionate dacă fac dovada unei
asigurări plătite sau a unei alte garanţii date în condiţiile legii statului de origine, în
măsura în care asigurarea sau garanţia este echivalentă din punctul de vedere al
condiţiilor şi al acoperirii. Dacă acoperirea este doar parţială, avocaţii trebuie să încheie
o asigurare suplimentară pentru a acoperi aspectele care nu se regăsesc în asigurarea sau
în garanţia dată potrivit reglementărilor din statul de origine.

Problemele care se ridică în legătură cu asigurarea pentru răspundere

profesională ţin nu atât de valoarea asigurată, cât mai ales de faptul dacă asigurarea
acoperă erorile profesionale făcute pe teritoriul altui stat membru. Şi din nou, legea
română nu distinge, deoarece alin.3 al art.809 din Lege se referă prin „acoperire” la
valoarea maximă pecuniară, şi nu la acoperirea teritorială. E drept că ulterior precizează
că avocaţii trebuie să încheie o asigurare suplimentară pentru a acoperi aspectele care nu
se regăsesc, dar cine, cum şi pe ce baze se evaluează aspectele care se regăsesc? Oare nu
ar fi util să se ceară avocaţilor o traducere autorizată a asigurărilor profesionale ale
acestora?

8
 Avocaţii înscrişi în România sub titlul profesional din statul membru de origine
pot profesa ca salariaţi în oricare dintre formele de organizare a profesiei permise pentru
avocaţii care profesează sub titlul profesional obţinut in România. Ei sunt obligaţi să se
supună aceloraşi reguli de conduită profesională prevăzute în prezenta lege şi în statutul
profesiei ca şi avocaţii care profesează sub titlul profesional obţinut în România, pentru
activităţile desfăşurate pe teritoriul ţării.

De asemenea, răspund disciplinar pentru nerespectarea Legii sau a Statutului

profesiei, întocmai ca şi avocaţii români. Retragerea cu caracter permanent sau temporar
de către autoritatea competentă din statul membru de origine a autorizaţiei de exercitare
a profesiei are ca efect obligatoriu interdicţia temporară sau permanentă ca avocatul în
cauză să profeseze în România sub titlul profesional din statul membru de origine.

Aceste obligaţii ale avocaţilor stabiliţi înscrişi în barourile italiene sunt

prevăzute de ultimul articol al Dispoziţiilor generale ale Decretului, care reglementează
normele legislative, profesionale şi deontologice care guvernează activitatea
profesională a avocaţilor stabiliţi şi integraţi, statuând că aceştia sunt ţinuţi la
respectarea aceloraşi norme privind incompatibilitatea, obligaţia de asigurare
profesională şi obligaţia de a fracventa cursuri formative ca şi avocaţilor italieni.

Alte probleme se nasc în legătură cu formarea profesională continuă: avocatul

care profesează cu titlul statului de origine într-un alt stat membru este obligat să
urmeze cursuri de formare profesională în ţara de origine, în ţara gazdă, sau în ambele?
Precizăm că în Italia este prevăzută obligaţia de a acumula 50 de credite formative în
primii trei ani de activitate profesională.

Art.8013 acordă dreptul avocaţilor să exercite profesia în cadrul formelor asociate

prevăzute de legea română, iar art.8014 reglementează acordarea titului românesc
avocatului care a profesat pe baza titlului din statul membru de origine.
Pentru integrarea în profesia de avocat în statul membru gazdă, respectiv pentru
a putea desfăşura activitatea sub titlu profesional corespunzător profesiei de avocat din
statul membru gazdă, prevederile art. 10 din Directiva nr. 98/5/CE din 16 februarie
1998 instituie următoarele variante:

9
 a) avocatul care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine
face dovada că îşi desfăşoară activitatea efectiv şi cu regularitate, pe o perioadă de cel
puţin trei ani în statul membru gazdă, în domeniul dreptului acelui stat, inclusiv dreptul
comunitar (este exceptat de la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la articolul 4 alineatul
(1) litera (b) din Directiva 89/48/CEE, respectiv stagiul profesional sau proba de
aptitudini);
b) avocatul care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine şi
care a desfăşurat în mod efectiv şi cu regularitate o activitate profesională în statul
membru gazdă pe o perioadă de cel puţin trei ani, dar pe o perioadă mai scurtă în
domeniul dreptului acelui stat membru, poate obţine de la autoritatea competentă din
statul membru gazdă admiterea în profesia de avocat în statul membru gazdă şi dreptul
de a o practica sub titlul profesional corespunzător profesiei din acel stat membru, fără a
fi obligat să îndeplinească condiţiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din
Directiva 89/48/CEE (se va lua în considerare activitatea exercitată efectiv, evaluarea
activităţii şi capacitatea de a continua activitatea pe care a exercitat-o în acel stat sunt
evaluate pe baza unui interviu);
c) avocatul care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine
într-un stat membru gazdă poate, în orice moment, să ceară ca diploma lui să fie
recunoscută în conformitate cu Directiva nr. 89/48/CEE, în vederea obţinerii admiterii
în profesia de avocat în statul membru gazdă şi a exercitării acesteia sub titlul
profesional corespunzător profesiei din acel stat membru (presupune îndeplinirea
condiţiilor de la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva nr. 89/48/CEE, respectiv
stagiul profesional sau proba de aptitudini).
Autoritatea competentă va urmări dispoziţiile procedurii prevăzute la art.8014:
a) va lua în considerare desfăşurarea efectivă şi cu regularitate a activităţii pe o
perioadă precedentă de cel puţin 3 ani, cunoştinţele şi experienţa profesională dobândite
în România, precum şi orice participare la prelegeri şi seminarii despre dreptul
românesc sau deontologia profesiei de avocat;
b) solicitantul pune la dispoziţia baroului român orice informaţie şi documentaţie
relevantă, în special despre cauzele în care a acordat asistenţă juridică.

Aprecierea efectivităţii şi regularităţii activităţii profesionale a avocatului va fi

apreciată pe baza unui interviu susţinut cu comisia de evaluare. Decizia autorităţii

10
române competente de refuza acordarea titlului profesional de avocat în România va fi
motivată şi supusă căilor de atac prevăzute de Statutul profesiei.

Legea italiană prevede, în mod asemănător, că exercitarea profesiei cu titlul

obţinut în statul de origine în mod efectiv şi cu regularitate pe o perioadă de trei ani va
duce la dobândirea titlului italian.

Nici Legea şi nici Decretul nu precizează un număr minim de cauze sau litigii pe
care avocatul să le fi susţinut, nu indică ramurile de drept în care avocatul ar fi trebuit
să-şi desfăşoare activitatea profesională, nu precizează câte dintre aceste cauze ar trebui
să se refere la dreptul statului de origine sau câte la dreptul statului gazdă. Pe de o parte,
autonomia profesiei impune ca profesia de avocat să fie liberă, dar pe de altă parte
oricând s-ar putea crea o „bănuială legitimă” privind arbitrariul soluţionării cererilor.

Diferenţa semnificativă între legislaţia celor două ţări se referă tocmai la această
perioadă de trei ani: pentru exercitarea activităţilor legate de reprezentarea şi apărarea în
justiţie a unui client şi în măsura în care dreptul statului gazdă rezervă aceste activităţi
avocaţilor care profesează sub titlurile profesionale ale acelui stat, acesta din urmă poate
impune avocaţilor care profesează sub titlurile profesionale din statele de origine să
lucreze în colaborare cu un avocat care profesează înaintea instanţelor sesizate şi care,
atunci când este necesar, poate fi răspunzător înaintea acesteia.

Art.8 din Decretul legislativ prevede că, în exercitarea activităţilor privitoare la

reprezentarea, asistarea şi apărarea în cauzele civile, penale şi administrative în care este
necesară numirea unui avocat, avocatul stabilit trebuie să acţioneze în acord cu un
profesionist abilitat la exercitarea profesiei cu titlul de „avvocato”, care asigură şi
garantează raporturile dintre avocatul stabilit şi autorităţile judiciare, faţă de care este
responsabil în ceea ce priveşte respectarea normelor de procedură impuse apărătorilor.
Acordul dintre cei doi trebuie să îmbrace forma scrisă şi autentificată, sau forma unei
declaraţii în faţa judecătorului înainte de constituirea părţii reprezentate în proces.

Chiar dacă avocatul îndrumător nu trebuie să ia parte la audienţă, fiind de ajuns

să existe semnătura acestuia pe actele procesuale (legea nici nu cere condiţia ca acelaşi
îndrumător să urmărească toate cauzele), totuşi se creează o situaţie de disparitate între

11
avocatul stabilit şi cel italian, primul depinzând de cel de-al doilea. Şi această
dependenţă se simte mai ales din punct de vedere economic.

Avocatul care a dobândit folosirea titlului profesional din ţara gazdă are dreptul
de a-l folosi alături de cel din statul membru de origine.

Problema principală cu care se confruntă barourile italiene astăzi – în ceea ce

priveşte tematica avocaţilor stabiliţi – este aceea a proaspeţilor licenţiaţi în drept pe
teritoriu italian care iau drumul Spaniei pentru a deveni avocaţi definitivi, după care se
întorc şi se înscriu cu titlul spaniol ca şi avocaţi stabiliţi în barourile italiene - după
trecerea celor trei ani, cu aplicarea legii comunitare, devin avocaţi definitivi. Fenomenul
a atins proporţii îngrijorătoare, dar este nevoie de câteva premise pentru înţelegerea
situaţiei create: în Italia, accesul la practica juridică se face pe doar pe baza licenţei în
drept, iar după perioada de doi ani de practică un procent foarte, foarte mic dintre
stagiari este declarat admis în urma examenului de definitivat (proba orală este fixată la
interval de un an calendaristic de la proba scrisă). Legislaţia spaniolă, în schimb,
prevede posibilitatea înscrierii într-un barou pe baza diplomei de licenţă, fără
îndeplinirea niciunei alte condiţii. Recent, într-un caz analog privind un inginer, Curtea
Europeană a decis printr-o sentinţă că ne aflăm în prezenţa unui abuz de drept întrucât
persoana care a obţinut abilitarea într-o altă ţară nu a putut dovedi că a facut niciun fel
de curs de formare profesională, nu a dat niciun examen şi nici nu a exercitat profesia în
acel stat. Extrapolând, barourile italiene au decis să facă verificări în legătură cu
avocaţii stabiliţi, dorindu-se a se descoperi dacă aceştia şi-au exercitat efectiv profesia
în statul în care au obţinut titlul de origine.

4. Exercitarea cu caracter ocazional a profesiei de avocat într-un alt stat

membru
Avocaţii provenind din statele membre ale UE sau SEE pot desfăşura în
România activităţi profesionale care pot fi exercitate ocazional sub forma de prestări
servicii, prin reprezentarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice în justiţie sau în faţa autorităţilor publice, în condiţiile prevăzute pentru avocaţii
stabiliţi în acest stat, fără a fi necesară înscrierea în barou. Pentru exercitarea altor
activităţi decât cele menţionate, avocatul care trebuie să facă dovada calităţii sale de

12
avocat în ţara de origine, este obligat să respecte condiţiile şi regulile de conduită
profesională ale statului membru de origine, precum şi legislaţia română privind
profesia, în special cu privire la incompatibilităţi, la secretul profesional, la relaţiile
dintre avocaţi, la interdicţia ca acelaşi avocat să reprezinte două părţi având interese
contrarii, precum şi la publicitate.

Un avocat care nu este stabilit în România este ţinut la respectarea acestor reguli
numai în măsura în care se justifică obiectiv pentru asigurarea exercitării corecte a
activităţii de avocat, a demnităţii profesiei şi a respectării regulilor privind
incompatibilitatea.

În situaţia în care un avocat român doreşte să presteze servicii juridice pentru un

anumit client, în mod ocazional într-un alt stat membru din Uniunea Europeană, va
putea face acest lucru utilizând titlul profesional exprimat în limba statului de
provenienţă, respectiv limba română, cu indicarea organizaţiei profesionale de care
aparţine sau a instanţei pe lângă care este admis să practice în aplicarea legislaţiei
statului român.

Directiva nr.77/249/CEE din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective

a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi instituie principiul recunoşterii mutuale a
autorizaţiilor de a exercita profesia de avocat, întrucât exercitarea efectivă a profesiei de
avocat presupune ca „statul membru gazdă să recunoască drept avocaţi acele persoane
care exercită această profesie în diferite state membre (paragraf 3 din considerentele
directivei), „cu excluderea oricărei condiţii de şedere sau de înscriere într-o organizaţie
profesională în statul respectiv” (art.4 alin.1 ultima teză din directivă).

Astfel, îi este permis avocatului român să presteze cu titlu ocazional servicii

profesionale într-un alt stat membru utilizând titlul profesional din ţara de origine fără
să fie nevoie de recunoşterea calificării profesionale sau de susţinerea unui examen în
acest sens. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte activitatea referitoare la reprezentarea şi
apărarea unui client în justiţie, fiecare stat membru are posibilitatea de a impune
avocaţilor ca pentru exercitarea activităţilor menţionate:
- să fie prezentaţi, în conformitate cu normele sau uzanţele locale, preşedintelui
jurisdicţiei, sau, după caz, decanului competent în statul membru gazdă;

13
 - să acţioneze în colaborare cu un avocat care profesează pe lângă jurisdicţia
sesizată şi care ar fi responsabil, după caz, faţă de această jurisdicţie.

De asemenea, autoritatea competentă a statului membru gazdă poate impune

prestatorului de servicii dovedirea calităţii sale de avocat dobândită în statul român.

5. Consideraţii finale
Capitolul VII1 al Legii nr.51/1995 pare pe alocuri vag, incomplet sau
aproximativ, dar să nu uităm că unde legea nu distinge... nici interpretul nu trebuie să
distingă!

Bibliografie

Articole:
1. Av. Călin Andrei Zamfirescu - Exercitarea profesiei de avocat de catre avocatul
roman in statele Uniunii Europene si ale Spatiului Economic European,
http://www.juridice.ro/39684/exercitarea-profesiei-de-avocat-de-catre-
avocatul-roman-in-statele-uniunii-europene-si-ale-spatiului-economic-
european.html

Legislaţie:
1. Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în
M.Of. nr.113 din 6 martie 2001
2. Directiva 98/5/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998
de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat
membru, altul decât cel în care s-a obținut calificarea
3. Legea nr. 201/2004 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, publicată în M.Of. nr.483 din 28 mai 2004
4. Decreto legislativo 2 febbraio 2001, n.96 - „Attuazione della direttiva 98/5/CE volta
a facilitare l’esercizio permanente della professione di avvocato in uno Stato membro
diverso da quello in cui e’ stata acquisita la qualifica professionale” (Decretul legislativ
nr. 96 din 2 februarie 2001 pentru punerea în aplicare a directivei 98/5/CE privind
facilitarea exercitării permanente a profesiei de avocat într-un Stat membru, altul decât
cel în care a fost obţinut titlul profesional)

14