CONFLICTE ASIMETRICE.

CERINŢE OPERAŢIONALE PRIVIND

STRUCTURA ARMATEI ROMÂNIEI

CUPRINS

Argument………………………………………………………………………… 3
Capitolul 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE ŞI ACŢIONALE…………………………. 4
1.1. Conflict, conflict asimetric, război asimetric……………………... 4
1.2. Este asimetria doar o problemă de actualitate?………………....7
1.3. Sensul cercetărilor în domeniul asimetriei………………………. 9
1.4. Scop, mijloace şi metode ale războiului asimetric…………….. 10
1.5. Domenii predilecte de manifestare a războiului asimetric……..11
Capitolul 2. SIMETRIE ŞI ASIMETRIE ÎN PRINCIPALELE CONFLICTE
MILITARE POSTBELICE …………………………………….……… 12
Capitolul 3. FORME (TIPURI) DE CONFLICTE ASIMETRICE…………….……….. 15
3.1. Militare………………………………………………………………… 15
3.1.1. Războiul non-contact …………………………………….. 17
3.1.2. Războiul disproporţionat …………………………………. 19
3.1.3. Războiul popular (total) ……………………….………….. 22
3.1.4. Guerila ………………………………………….……..…… 22
3.1.5. Revoluţia armată ………………………………………….. 23
3.1.6. Războiul civil ………………………………………………. 24
3.1.7. Terorismul ……………………………………...………….. 24
3.2. Violente şi non-violente …………………..………………………… 27
3.2.1. Conflictul de joasă intensitate şi de intensitate medie … 27
3.2.2. Războiul psihologic ……………………………………….. 33
3.2.3. Războiul informaţional şi mediatic ………………………. 36
3.2.4. Ciberconflictul ……………………………………………… 37
3.3. Non-militare ………………………………………………………….. 37
3.3.1. Îndiguirea …………………...……………………………… 37
3.3.2. Embargo-ul şi blocada economică …………..….………. 38
3.3.3. Separatismul etnic ………………..………………………. 39
3.3.4. Boicotul …………………………………………………….. 39
Capitolul 4. STRATEGII ASIMETRICE – ASIMETRII STRATEGICE ……………….. 39
Capitolul 5. FACTORI CE DEFINESC FIZIONOMIA CONFLICTELOR ASIMETRICE ... 45
5.1. Situaţii de insecuritate asimetrică…..……………………………… 46
5.2. Scopul politic şi strategic al conflictelor asimetrice, obiective...… 47
5.3. Forţe şi mijloace de acţiune specifice …………………………….. 48
5.4. Concepţia şi intensitatea conflictului, atitudinea faţă de adversar.50
5.5. Spaţiul de desfăşurare ……………………………………………… 51
5.6. Tipuri dominante de acţiune ……………………………………….. 52
5.7. Modul de manifestare a violenţei ………………………………….. 54
Capitolul 6. POSIBILE STRATEGII DE CONTRACARARE A EFECTELOR
CONFLICTELOR ASIMETRICE ……………………………………… 55
6.1. Strategii ale identificării……………………………………………. 56
6.2. Strategii protecţioniste………………………………………………. 56
6.3. Strategii de coalizare………………………………………………… 57
6.4. Strategii de neutralitate……………………………………………… 58
Capitolul 7. AMENINŢĂRI (RISCURI) ASIMETRICE. CONSECINŢE
ÎN PLANUL SECURITĂŢII NAŢIONALE………………………………. 59

1
 7.1. Pericol, ameninţare, risc ……………………………………………. 59
7.2. Tipologia riscurilor asimetrice ……………………………………… 60
7.3. Consecinţe în planul securităţii şi apărării naţionale ………….…. 61
Capitolul 8. CERINŢE OPERAŢIONALE PRIVIND STRUCTURA ARMATEI ROMÂNIEI
PENTRU CONTRACARAREA AMENINŢĂRILOR (RISCURILOR) ASIMETRICE … 63
8.1. Flexibilitate organizaţională…..…………………………………….. 64
8.2. Modularitate structurală…...………………………………………… 66
8.3. Structuri specializate optime de contracarare specifică…………. 66
8.4. Structuri-nuclee………………………………………………………. 67
8.5. Tehnologii performante……………………………………………… 68
8.6.Structuri de conducere de tip CJTF…………………….…..………. 68
8.7. Cadrul legislativ……………………………………...…...………….. 69
CONCLUZII ………………………………………………………………………. 70
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ………………………………………………………. 73
ANEXE

2
 ARGUMENT
Procesul de mondializare a informaţiei şi economiei nu rezolvă şi nu poate
rezolva toate problemele care ţin de vocaţiile, virtuţile, asperităţile şi
nonconformismele acţiunii umane. Dimpotrivă, pe măsură ce se dezvoltă noi
provocări şi, în consecinţă, noi riscuri asumate şi noi forme de confruntări impuse sau
facilitate de societăţile de tip informaţional, apar, reapar şi se perpetuează
numeroase asimetrii, unele foarte noi, altele vechi de când lumea, se accentuează
impactul lor economic, cultural, social şi militar cu consecinţele de rigoare. Riscurile
de tip asimetric1 sunt specifice activităţii umane. Ele se menţin atât în perioadele de
schimbări radicale, revoluţionare, care sunt guvernate, în general, de teoria haosului,
cât şi în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială şi
militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale.
„Asimetria este la fel de veche ca şi războiul. Întotdeauna între adversari au
existat diferenţieri care i-au plasat, atât pe unii, cât şi pe ceilalţi, în poziţii avantajoase
sau dezavantajoase, decizând rezultatul bătăliilor/războiului/conflictului. La nivel
strategic, aceste diferenţieri au condus la ceea ce numim şi astăzi asimetrie
strategică“2. Toate acestea sunt, desigur, relative. Din ce în ce mai mult, conflictele
prezentului şi mai ales cele ale viitorului vor fi asimetrice. Deşi natura creează
simetrii, există, chiar şi în mediul înconjurător, numeroase spaţii asimetrice,
caracterizate de evoluţii nelineare, surprinzătoare, aleatorii.
Una din cele mai cuprinzătoare definiţii ale asimetriei a formulat-o generalul de
brigadă dr. Vasile Paul, într-un studiu publicat în ziarul „Observatorul militar“, astfel:
„Asimetria în domeniul problemelor militare şi al securităţii naţionale reprezintă
acţiunea, organizarea şi gândirea (concepţia) diferită de cea a adversarului, în scopul
maximizării propriilor avantaje, al exploatării slăbiciunilor adversarilor, al obţinerii
iniţiativei sau câştigării libertăţii de acţiune. Ea poate fi: politico-strategică, militaro-
strategică, operaţională sau o combinaţie a acestora.“3
Conflictele, prin excelenţă, sunt asimetrice. Din punct de vedere ştiinţific, se
poate pune chiar un semn de egalitate (sau, în orice caz, de condiţionare reciprocă)
între conflict şi asimetrie. Simetrie, înseamnă, în general, încremenire, forme
perfecte, sau măcar un rezultat al încercării de a le realiza, pe când asimetrie
înseamnă dezechilibru, dezorganizare în vederea unei noi organizări, acţiune,
mişcare.
Din acest motiv, studiul asimetriilor – inclusiv al conflictelor asimetrice – devine
fascinant. Se pot găsi numeroase răspunsuri unor probleme cu soluţii multiple, în
timp ce alte probleme care se cer grabnic rezolvate se vor înmulţi, se pot sesiza
sensuri noi ale unei atât de vechi şi de controversate dialectici strategice. Iar acest
lucru este foarte important pentru definirea corectă atât a conflictului care, nolens,
volens, împinge lumea înainte, cât şi a războiului care se consideră că o trage
totdeauna înapoi.

1
În România, primul studiu pe tema asimetriei strategice a fost publicat de generalul de brigadă dr.
Vasile Paul, în Observatorul militar nr. 18 din anul 2001, sub titlul Asimetria strategică.
2
General de brigadă dr. Vasile Paul, Asimetria strategică, în Observatorul militar, nr.18 (8 – 14 mai
2001).
3
Idem.

3
 Capitolul 1
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ŞI ACŢIONALE
Sfârşitul Războiului Rece şi, în general, al confruntării directe, de aproximativ o
jumătate de veac, între cele două sisteme sociale antagonice, reţine atenţia asupra
unei „noi” dar totuşi „vechi” ameninţări : conflictul sau războiul asimetric.

1.1. Conflict, conflict asimetric, război asimetric

Dacă este vorba de conflict, se impune să avem imaginea, în primul rând, a

unei stări nonviolente de neînţelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice
între părţi adverse, care pot degenera, în anumite condiţii, în diferende şi acţiuni
violente şi chiar în război.
Dacă acceptăm în fapt că apariţia şi dezvoltarea conflictelor este determinată
de trecerea (voluntară sau nu) peste anumite limite, în general cunoscute, şi de
incapacitatea celor în cauză de a face faţă unor presiuni de stare, intrarea în noua
eră a cunoaşterii echivalează cu un spor semnificativ al potenţialului de anticipare şi
răspuns la situaţiile-limită şi al capacităţii de control asupra disfuncţiilor.
În mod logic, deci, aceste premise ar trebui să conducă la diminuarea sau chiar
eliminarea tensiunilor, a disfuncţiilor şi dezechilibrelor critice şi îndeosebi a celor
explozive. Toate acestea ar urma să se producă înainte de agravarea situaţiilor ce
pot deveni conflictuale, mai ales în fazele primare, de deosebiri, de opoziţie, de
contradicţii rezolvabile încă la masa tratativelor.
Conflictul ca stare, ca moment de dezechilibru, ca limită, în evoluţia şi
manifestarea diverselor tipuri de relaţii (când există pericolul ruperii echilibrului),
rămâne inevitabil un proces obiectiv, dar modalităţile de soluţionare nu trebuie să
devină violente sau preponderent violente, ci dimpotrivă.
Asimetria există şi în lupta evolutivă, la nivelul speciilor, al vieţii, în general. Ea
nu este o invenţie a omului. Există în natură de milioane de ani. Aşa cum există
lupta. Aşa cum există agresivitatea, unul din cele mai controversate concepte în
teoriile evoluţionismului.
„Agresivitatea este, după Konrad Lorenz, asa-zisul rău care, în realitate,
acţionează pentru binele speciei. Ulterior apariţiei studiului său, s-au constatat
fenomene care contraziceau această concepţie. Agresivitatea intergrupală, adeseori
distructivă, sau comportamentul infanticid observat la clanurile de lei şi în grupul unor
maimuţe a ridicat un semn de întrebare referitor la explicarea funcţiei adaptative a
comportamentului agresiv.“
Dr. Mihail Cociu4 vorbeşte despre o strategie evolutiv stabilă care se
caracterizează printr-o luptă asimetrică dintre gene şi nu numai. „Formula
matematică prin care se exprimă această strategie evolutiv stabilă (SES) poate fi
tradusă în cuvinte astfel: Fiecare combatant se menţine pe poziţie o durată de timp
imprevizibilă, dar apropiată de valoarea bunului real aflat în competiţie. Este de o
importanţă vitală ca indivizii să nu ofere rivalilor nici o indicaţie referitoare la
momentul în care au decis să abandoneze confruntarea. Cel care va indica prin vreo
mişcare a corpului că se pregăteşte să abandoneze va fi prompt dezavantajat.
Singură atitudinea impasibilă va rămâne stabilă în cursul evoluţiei. Minciuna nu se

4
Dr. Mihail Cociu, Gena egoistă şi strategiile sale, www.asimetrie.httm

4
dovedeşte o SES în cadrul relaţiilor intraspecifice, nefiind favorizată, ci penalizată de
selecţia naturală. Atenţie! Este vorba de animale, nu de om“5.
Dr. Cociu arată, în continuare, că luptele acestea dintre genele egoiste au fost
denumite de J. Maynard Smith lupte asimetrice. Caracteristica lor este aceea de a
opune adversari identici sub toate aspectele. Asimetria este dată de strategiile
agresive adoptate. Un asemenea model – spune dr. Cociu - nu există în realitate. J.
Maynard Smith şi G.A. Parker au studiat luptele asimetrice, stabilind cel puţin trei
tipuri de asimetrii: a) indivizii se deosebesc prin talia şi abilitatea lor agresivă, fiecare
fiind capabil să evalueze capacităţile fizice ale rivalului său în comparaţie cu ale sale;
b) profitul este diferit, în funcţie de vârstă; c) unul dintre adversari poate face ca lupta
să se termine mai repede (în acest caz, SES adoptată va fi: rezidentul câştigă,
intrusul pierde, selecţia naturală favorizând indivizii care manifestă un comportament
teritorial.
„Desigur, procentajele evolutiv stabile calculate şi atribuite de Maynard Smith
strategiilor diferite se referă la corpurile indivizilor, care sunt suficient de mari pentru
a fi observate. Interacţiunile dintre gene, prin intermediul corpurilor pe care le
controlează, sunt, cum spune Richard Dawkins, doar vârful minuscul al aisbergului,
căci majoritatea covârşitoare a interacţiunilor genelor în grupul evolutiv stabil al pool-
ului genetic se desfăşoară în interiorul corpurilor. Asemenea interacţiuni sunt, practic,
imposibil de observat, deoarece ele au loc în interiorul celulelor, mai exact în celulele
embrionului în curs de dezvoltare. Corpurile bine integrate, al căror comportament ia
forma diferitelor strategii, sunt rezultatul unui grup evolutiv stabil de gene egoiste. Cu
alte cuvinte, când selecţia intervine la nivelul individual sau populaţional de integrare,
la nivelul pool6-ului genetic jocurile sunt deja făcute“7.

Aceste lucruri sunt valabile şi în lumea omului. Războiul, fie el şi asimetric, ca

formă extremă de soluţionare a conflictului, ar trebui să fie depăşit, încetând să
reprezinte o necesitate sau o prioritate. Cu siguranţă însă, războiul nu va dispărea ca
posibilitate şi nici ca fenomen social.
Vor exista şi se vor manifesta încă forme ale războiului clasic (militar) în
variante modernizate, înalt tehnologizate, în contrast cu altele inedite, improvizate,
ciudate chiar, neîncadrate în tiparele tradiţionale.
Cum va arăta cu exactitate războiul viitorului este aproape imposibil de anticipat
şi, mai ales, de încadrat într-o imagine model, virtuală, unică şi atotcuprinzătoare. „În
«războiul asimetric», fiecare dintre adversari apelează la mijloace diferite, la nivelul
său, fără să caute să rivalizeze cu celălalt şi, la urma urmei, evitând confruntarea faţă
în faţă“8.

Cu toate previziunile făcute, pentru moment, dispunem doar de clişee disparate,

de fragmente mai mult sau mai puţin clare, care însă ne atrag atenţia asupra unor
caracteristici sau modificări de esenţă ale teoriei şi practicii conflictelor
(războaielor) viitorului, oricum altfel decât imaginile de până acum, poate marcate
mai profund de asimetria strategică pe toate planurile.
5
Dr. Mihail Cociu, op. cit.
6
Pool-ul genetic sau genofondul reprezintă totalitatea genelor aparţinând indivizilor ce formează o
populaţie, iar fitness-ul unui individ este dat de măsura contribuţiei sale la generaţiile viitoare, deci a
capacităţii sale de a transmite propriile gene generaţiilor următoare; el se exprimă şi prin numărul de
descendenţi care ajung ei înşişi să se reproducă.
7
Idem.
8
Jacques Isnard, LE MONDE, 28.09.2001, 12h24, analyse La guerre "asymétrique" entre les
terroristes et les Etats-Unis.

5
 Puţine sunt situaţiile când se creează o stare de conflict, iar părţile adverse să
se afle într-o relaţie de simetrie. Mai devreme sau mai târziu se produce o disoluţie
a acesteia, o transformare într-una asimetrică.
Dintotdeauna, între adversari au existat sau au fost realizate diferenţieri, cu
avantaje sau, dimpotrivă, dezavantaje, de o parte sau de alta.
Asimetria în confruntare a decis întotdeauna de partea cui este victoria.
Dimpotrivă, simetria între două părţi adverse, care presupune, printre altele,
concordanţa conceptelor şi planurilor de acţiune, proporţionalitate în forţe şi mijloace,
capacităţi logistice asemănătoare, timpi de reacţie asemănători sau compatibili etc.,
nu este dorită şi nu poate, în nici un caz, să asigure victoria în luptă, să conducă spre
realizarea scopurilor propuse în războiul asimetric al zilelor noastre.
Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor de
căpetenie, au căutat modalităţi de realizare a superiorităţii faţă de adversar sau,
dimpotrivă, căi şi metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru
a obţine avantaje chiar şi într-o situaţie de inferioritate, a exploata în avantajul propriu
asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă.
„Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în
lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forţa. De
aceea, în lucrare se insistă permanent pe investiţia de inteligenţă, de pricepere, de
abilitate, pe capacitatea de analiză şi sinteză, pe iniţiativa creatoare, pe găsirea unor
soluţii de contracarare a superiorităţii adversarului, în situaţii de asimetrie, de
conflict asimetric, cum am spune noi astăzi.
„Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti
capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti
aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti
aproape. Momeşte inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala şi
loveşte-l; evită-l acolo unde este puternic. Fă să i se pară că eşti în situaţie de
inferioritate şi încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărţuieşte-l. Atacă-l
când şi acolo unde nu este pregătit; acţionează când el nu se aşteaptă la aşa ceva”9.
După cum lesne se poate observa, această artă a războiului, prefigurată cu
două milenii şi jumătate în urmă şi de Sun Tzî, este deosebit de actuală şi în prezent.
Nu întâmplător, unul dintre cei mai de seamă analişti militari ai secolului trecut,
teoreticianul militar englez B.H. Liddell Hart, inspirat inclusiv de către marele gânditor
chinez, recunoscut pentru erudiţia sa în domeniul istoriei şi strategiei militare,
apreciază şi recomandă acţiunile indirecte în abordările strategice militare, în
rezolvările conflictelor/războaielor asimetrice ale vremurilor noastre.
El preia şi aduce în actualitate parte din elementele de artă a războiului
recomandate de către Sun Tzî, afirmând că „cea mai înţeleaptă strategie este să-l
cunoşti şi să eviţi punctele tari ale inamicului şi să-i exploatezi slăbiciunile acestuia”,
cu alte cuvinte, să găseşti cele mai potrivite modalităţi de contracarare a
superiorităţii, indiferent de natura acesteia, recurgând la stratageme care uneori par a
fi perimate.
„Depăşind conceptul de strategie indirectă, care se opune celui de bătălie
frontală, conducerea militară americană, peste Atlantic, a imaginat că trebuie să-şi
modifice modalităţile de raţionament şi, eventual, practicile pe teren. Aşa a apărut un
concept mai special, drag americanilor, mai ales Forţelor Aeriene, denumit „război
asimetric“. Trebuie să înţelegem, prin aceasta, capacitatea militară dată de
tehnologie, de sofisticarea echipamentelor şi procedurilor de a duce acţiuni precise

9
Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p.24,33.

6
într-un punct vulnerabil, ales dintr-un dispozitiv advers pus în inferioritate prin
superioritatea calitativă – nu în mod necesar şi cantitativă – a noilor instrumente ale
bătăliei. Aplicată în momentul convenabil, în intervalul de timp hotărât, asupra unei
porţiuni bine selectate din teritoriul inamic, lovitura devine decisivă pentru
evenimentele care urmează, asigurând stăpânirea efectelor.
Pentru americani, războiul asimetric nu se confundă în mod obligatoriu cu
înfruntarea dintre ţările dezvoltate şi ţările sărace, nici cu „războiul zero morţi“. Este
mai degrabă triumful asigurat de tehnologie şi efectul garantat de surprindere.
Ilustrarea acestei teze, care a prins şi mai mult în urma demonstraţiei făcute, a avut
loc în primăvara anului 1999, prin întrebuinţarea de către avioanele americane,
asupra Belgradului, a bombelor cu grafit care au afectat moralul populaţiei, privând-o
de energie electrică şi obligând-o să trăiască în acele momente în întuneric.“10

Putem afirma că asimetria ca şi rezolvările ei conflictuale sunt la fel de vechi

ca şi războiul/conflictul în sine.
Conflictul/războiul asimetric a existat de milenii, numai în aparenţă el se prezintă
ca fiind ceva nou, ca o descoperire a zilelor noastre.
Definindu-l în termeni cât se poate de simpli, războiul (conflictul) asimetric
este, în esenţă, un mijloc prin care o parte (o armată) inferioară caută să obţină
avantaje faţă de un adversar mai puternic sau acela prin care o armată superioară
caută să obţină rapid victoria fără pierderi sau cu pierderi cât mai mici.
În aceeaşi ordine de idei, războiul asimetric înseamnă conflictul prin care se
caută evitarea impactului cu forţa adversarului, contracararea sau compensarea
superiorităţii de orice natură a acestuia; şi se axează pe avantajele sau slăbiciunile
uneia dintre părţile aflate în conflict.

1.2. Este asimetria doar o problemă de actualitate?

Într-un anume fel, căutarea asimetriei a fost şi rămâne fundamentală pentru

toate tipurile de conflicte/războaie şi în toate epocile, inclusiv în epoca modernă
şi contemporană.
Credem că ar fi utilă o scurtă trecere în revistă a unor preocupări mai vechi sau
mai noi privind problematica asimetriei conflictuale sau nonconflictuale, care a
asigurat avantaje sau, dimpotrivă, a produs dezavantaje în plan geopolitic sau
geostrategic, în afirmarea unor întregi civilizaţii sau mari puteri.
Roma, îndeosebi Roma imperială, ce a atins apogeul puterii mondiale în jurul
anului 211 d.Hr., s-a afirmat în lumea acelor vremuri ca o mare putere, într-o
profundă asimetrie pozitivă faţă de oricare rival, îndeosebi printr-un complex
sistem de organizare politică, economică, culturală şi, nu în ultimă instanţă, militară.
Ca şi în cazul Romei, Imperiul chinez, în perioadele lui de apogeu, s-a
caracterizat printr-o severă organizare financiară, economică, culturală şi de
securitate prin care şi-a surclasat adversarii, reuşind să se impună.
Declinul şi prăbuşirea acestora s-au datorat unei multitudini de factori interni
şi externi de natură asimetrică. De asemenea, datorită oboselii, a pierderii
creativităţii economice şi militare, în confruntări/războaie cel mai adesea
asimetrice, de sens negativ celor prin care au devenit mari puteri.

10
Jacques Isnard, La guerre "asymétrique" entre les terroristes et les Etats-Unis, LE MONDE, 2
octombrie 2001, www.lemonde.fr/article.

7
 În epoca modernă şi contemporană, războaiele anticoloniale, cel al
comuniştilor chinezi sub conducerea lui Mao, numeroasele războaie de guerilă, alte
confruntări sau războaie de toate nuanţele au fost, cu predilecţie, asimetrice.
Perioada postbelică, în ansamblul ei, cunoscută sub denumirea de Războiul
Rece, prezintă suficiente argumente în sensul aprecierii acesteia ca fiind, în cele din
urmă, o autentică confruntare asimetrică la scară planetară, vizând, în principal,
cele două sisteme sociale aflate într-o permanentă şi teribilă confruntare.
În cadrul lărgit al acestei confruntări, în aparenţă simetrică, în fapt, însă,
dovedită a fi asimetrică, se evidenţiază numeroase conflicte (războaie) asimetrice,
cu aportul lor mai mic sau mai mare în „desemnarea câştigătorului”, cum au fost:
războaiele din Coreea, Vietnam, cele dintre India şi Pakistan, din Afganistan, cele
arabo-israeliene, cel din Malvine şi cel din Golf etc.; revoluţiile şi contrarevoluţiile din
Cuba, Chile, Nicaragua, din celelalte state ale lumii a treia; criza Suezului, cea a
Caraibelor, criza Berlinului etc. De fapt, toate războaiele locale postbelice pot fi
apreciate ca bătălii asimetrice, la „pupitrul” cărora s-au aflat cele două superputeri
mondiale rivale, SUA şi URSS.
Cele două superputeri nu realizau o simetrie, ci o clasică asimetrie care se
caracteriza prin: sisteme politice şi ideologice diferite; sisteme economice diferite;
posibilităţi financiare diferite; doctrine diferite; strategii economice, culturale şi militare
diferite etc.

În prezent, ca rezultat al confruntării asimetrice, în special în perioada

Războiului Rece, câştigătoarea acesteia, Statele Unite, caută pe toate căile să-şi
menţină avantajul strategic dobândit, bazându-se în principal pe o organizare
superioară a societăţii, pe o filosofie socială performantă, precum şi pe capacitatea
de a mobiliza prompt, în interes propriu, vaste resurse economice, tehnologice şi
militare.

În acelaşi timp, îşi intensifică eforturile pentru a găsi cele mai potrivite
modalităţi de contracarare a unor potenţiali adversari care, pe căi şi prin
mijloace specifice strategiilor asimetrice, ar atenta la statutul de lider mondial
absolut, pe care îl deţine în prezent, punând în pericol ordinea existentă şi periclitând
proiectul celei viitoare.

1.3. Sensul cercetărilor în domeniul asimetriei

Nu sunt deloc întâmplătoare, deci, căutările asidue în domeniu din ultimii ani, iar
rezultatele acestora nu s-au lăsat aşteptate.
În anul 1995, pentru prima dată, în mod explicit, în Doctrina Întrunită a
Armatei americane au fost făcute referiri oficiale asupra conceptului de asimetrie
a conflictelor. Documentul în cauză specifică „luptele asimetrice” ca fiind cele duse
între forţe cu destinaţii diferite, cum ar fi cele aeriene contra forţelor terestre sau celor
maritime etc.
Au fost făcute şi alte specificaţii în documente de linie pentru securitatea şi
apărarea naţională, cum ar fi Strategia Militară Naţională a SUA, indicându-se
domeniile legate de războiul asimetric ca fiind, printre altele, terorismul,
ameninţările cu folosirea armelor de nimicire în masă sau acţiunile de război
informaţional, toate categorisite ca ameninţări sau provocări asimetrice.
Pe măsura trecerii anilor şi a validării în practică a îngrijorării cu privire la aceste
pericole, au sporit preocupările în domeniu, făcându-se şi alte menţiuni privind

8
posibilităţile mari de a se utiliza de către adversari mijloace şi căi asimetrice de
răspuns la dominaţia, din ce în ce mai accentuată, a SUA, pe toate planurile în
lumea post Război Rece.
O primă experienţă majoră a anilor ΄90, care a declanşat şi ulterior a confirmat
justeţea cercetărilor cu privire la asimetria conflictelor/războaielor în care SUA a
fost implicată, o constituie războiul din Golf.
Deşi aflată într-o ţară în postura de câştigător a acestui important
conflict/război asimetric al zilelor noastre, cercetătorii americani şi-au pus la modul
foarte serios întrebarea dacă viitorii adversari se vor confrunta cu marile puteri
în termeni ai războiului clasic, convenţional sau vor căuta şi găsi alte căi şi
modalităţi de reacţie atipice.
Răspunsul a indicat faptul că, în viitoarele conflicte, adversarii vor căuta şi vor
pune în aplicare modalităţi asimetrice de răspuns, unele care vor viza pierderi de
vieţi omeneşti prin folosirea armelor de nimicire în masă, atacuri asupra
sistemelor electronice şi informatice americane de importanţă strategică şi
operaţională, folosirea altor categorii de arme şi mijloace de luptă letale, unele
interzise de reglementările internaţionale în vigoare, guerila şi terorismul de
toate nuanţele, precum şi alte tipuri de ameninţări, altele care vor viza doar
obţinerea unui avantaj strategic.
În consecinţă, activitatea de cercetare ştiinţifică în domeniul asimetriei
conflictelor/războaielor viitorului s-a intensificat. Unul dintre cele mai importante
studii în domeniu, intitulat „Abordări asimetrice ale războiului”, a fost publicat în 1999,
în revista Joint Strategic Review.
Drept urmare, cercetătorii americani în domeniu au determinat structurile
responsabile cu securitatea şi apărarea naţională să completeze reglementările în
vigoare cu noi prevederi privind pericolul ce-l reprezintă noile tipuri de ameninţări
strategice asimetrice.
Consecvenţi principiului pe care l-am menţionat la început cu privire la domeniul
abordat în acest studiu şi anume acela că „nimic nu este nou sub soare”, putem
constata, cu relativă uşurinţă, cât de apropiată este definirea asimetriei dată de
cercetătorii americani, în anul 1999, de arta războiului preconizată de Sun Tzî cu
două milenii şi jumătate în urmă sau de unul din marii teoreticieni ai secolului recent
încheiat, B.H. Liddell Hart.
Astfel, abordări asimetrice – spun oficialităţile militare americane – sunt
încercări de a înşela, dejuca sau submina puterea SUA şi de a-i exploata
punctele slabe, folosind metode care diferă semnificativ faţă de metodele de ducere
a operaţiilor la care SUA se aşteaptă.
Abordările asimetrice urmăresc, în general, un impact psihologic major, ca
de exemplu şoc ori confuzie, care-i afectează adversarului iniţiativa, libertatea de
acţiune şi voinţa. Metodele asimetrice solicită aprecierea vulnerabilităţilor
adversarului şi găsirea formelor corespunzătoare, adesea surprinzătoare, de acţiune.
Acestea folosesc cel mai adesea noi tactici de acţiune, în general netradiţionale,
arme sau tehnologii pe măsură şi pot fi aplicate la toate nivelurile acţionale ale
războiului - strategic, operativ sau tactic -, în întreg spectrul operaţiilor militare.
În context modern, războiul asimetric pune accentul pe ceea ce putem denumi
metodologii neconvenţionale sau netradiţionale, cele pe care de fapt le impune
situaţia de disproporţionalitate accentuată între forţele şi mijloacele
adversarilor.
Cu toate eforturile făcute în ultimii ani, în primul rând de cercetătorii americani,
de a evidenţia ameninţările de natură asimetrică, nimeni nu a putut anticipa că

9
momentul punerii lor în practică ar putea fi atât de aproape şi atât de devastator.
Nimeni nu a considerat terorismul altceva decât o ripostă ticăloasă, de mică
amploare, care produce victime dintre oamenii nevinovaţi, dar care nu poate tranşa
victoria, înfrângerea sau vreo decizie de importanţă strategică. Iată că după tragicul
eveniment, SUA, cu sprijinul NATO şi al numeroaselor alte ţări, au pornit ceea ce unii
conducători militari şi unii analişti numesc războiul secolului.

1.4. Scop, mijloace şi metode ale războiului asimetric

Scopul lui poate fi, deci, evitarea ciocnirilor/luptelor directe între forţe
inegale aflate faţă în faţă, ceea ce ar da câştig de cauză, fără drept de apel, celei
mai importante dintre aceste forţe (de regulă forţa agresoare) şi găsirea, utilizarea,
de partea celeilalte forţe, aflată în inferioritate calitativă şi cantitativă, a unor
metode de ripostă neconvenţionale (riposta asimetrică).
Este, de altfel, ceea ce anticipa şi exprima, pe bună dreptate, în acest sens,
Liddell Hart, subliniind că „Deoarece există o diferenţă esenţială între scopurile pe
care le urmăresc statele agresoare şi cele neagresoare, trebuie să existe o diferenţă
corespunzătoare şi între metodele pe care le folosesc pentru promovarea politicii
lor”11.
Cele afirmate în cadrul citatului prezentat sunt cu atât mai actuale, cu cât
statele supuse agresiunii resimt, cel mai acut, dezechilibrele de toate nuanţele
rezultate din cvasi - permanenta asimetrie strategică evidenţiată, aproape fără
excepţie, cel puţin iniţial, în favoarea agresorului.
Statele agresate se preocupă, cu predilecţie, de securitatea lor, iar atunci când
sunt agresate urmăresc zădărnicirea prin toate metodele a planurilor
agresorului, determinându-l să renunţe la încercările de cucerire, pe toate căile şi
prin toate mijloacele, în principal pe cele neconvenţionale.
Cele specificate în aserţiunea de mai sus conduc, în mod explicit, către
concluzia că statele (naţiunile) supuse unei agresiuni, aflate de regulă într-un
raport de inferioritate faţă de agresor, vor fi primele care vor recurge la
lupta/războiul asimetric, încercând să exploateze virtuţile acestuia.
Agresiunea nu trebuie să fie neapărat de natură militară, cum am fi tentaţi să
credem la prima vedere. Ea poate să fie de natură politică, culturală, economică
etc.
În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivaţiile
celor dispuşi să recurgă la ameninţări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de
ordin etnic sau religios, de altfel la modă în zilele noastre.

1.5. Domenii predilecte de manifestare a războiului asimetric

Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric şi, în

acelaşi timp, ca motiv serios de îngrijorare a prezentului şi viitorului omenirii, rămâne
o problemă transnaţională majoră, propulsat fiind continuu de motivaţii etnice,
religioase, naţionaliste, separatiste, politice şi economice. El reprezintă, în
epoca noastră, principala formă de ripostă (de acţiune) asimetrică.
În viitorul previzibil, pe lângă terorism de toate nuanţele, se vor manifesta, cu
predilecţie, războaie locale, insurgenţe şi contra - insurgenţe, capturarea de
ostatici şi operaţii de eliberare a acestora, campanii antidrog, conflicte de

11
B.H. Liddell Hart, Strategia. Acţiunile indirecte, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 368.

10
intensitate redusă, lupte de guerilă şi de stradă, campanii pro şi contra
mondializării, Intifada, acţiuni ale I.R.A., E.T.A. şi operaţii diverse de menţinere
a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective şi instruire diferite faţă de
cele convenţionale.
Conflictele viitoare, cel puţin pe termen scurt, probabil că nu vor angaja forţe
masive faţă în faţă, ci vor viza combaterea diverselor grupuri mici de terorişti
fanatici, care pot utiliza inclusiv capacităţi de distrugere în masă, alte tactici şi
tehnologii sofisticate sau, dimpotrivă, bazându-se pe luptători pregătiţi şi îndoctrinaţi
astfel încât să fie oricând dispuşi să se sacrifice fără nici un fel de ezitare, dar care
lasă în urmă numeroase victime omeneşti, în general nevinovate.
O îngrijorare crescândă o constituie faptul că un important număr de ţări
considerate, în genere, stabile sunt confruntate cu situaţii şi stări de instabilitate
generate de conflicte interne, religioase, etnice sau de natură social-economică
precară şi cu un număr din ce în ce mai mare de mişcări separatiste care încearcă
să fărâmiţeze ţări mai mari în zone etnice sau religioase mai mici.
Unele dintre aceste conflicte sunt vechi, având la bază dispute de-a lungul
secolelor, altele însă sunt de dată recentă, ca urmare a unor modificări demografico-
etnice sau religioase şi, de ce nu, a politicii de dezintegrare/ integrare ori
globalizare.
Societăţile integrate sau globalizate conţin, în mod necesar, o multitudine de
culturi sau subculturi, bazate pe diverse componente etnice, religioase,
culturale şi ideologice, de unde probabilitatea apariţiei unor disensiuni pe aceste
considerente.
Îngrijorătoare este, de asemenea, posibilitatea ca terorismul şi conflictul de
mică intensitate să fie însoţite de atacuri computerizate care pot produce daune
sistemelor informaţionale guvernamentale, militare şi de securitate, economice sau
de comunicaţii vitale.
În perioada Războiului Rece, dar şi imediat după aceasta, s-a experimentat cu
succes, în special în societăţile închise, dezinformarea, manipularea la scară mare
a mass-media propaganda şi alte metode şi posibilităţi ale războiului
psihologic şi imagologic.
În ultimii ani, practica terorismului şi a insurgenţei a potenţat teama şi
îngrijorarea în rândul populaţiei civile, prin adoptarea unor tactici din ce în ce
mai violente, letale, ţintele fiind selectate atât dintre reprezentanţi guvernamentali,
cât şi din rândul societăţii civile.
De asemenea, organizaţiile teroriste şi conducătorii acestora, din ce în ce mai
veroşi, nu-şi asumă întotdeauna paternitatea actelor pe care le săvârşesc, rămânând
într-un anonimat greu sau imposibil de descifrat şi, deci, de contracarat.
Cvasi permanenta stare de tensiune creată, în principal, de numeroasele
acţiuni teroriste în diverse locuri de pe glob, amplificate de mass-media avidă de
ştiri cât mai şocante, lasă impresia unei situaţii conflictuale care nu se mai
termină.
Se justifică, deci, pe deplin căutările instituţionale pentru a găsi modalităţile
cele mai potrivite de contracarare a unor asemenea pericole şi ameninţări,
specifice, se pare, epocii pe care o traversăm.
Dacă acestea sunt câteva din consideraţiile ce se pot face privind delimitările
conceptuale şi acţionale în legătură cu problematica conflictelor asimetrice, în
faza lor incipientă de dezvoltare (până să devină violente), în continuare, vom analiza
comportamentul fenomenului simetrie-asimetrie în principalele conflicte militare
postbelice.

11
 Capitolul 2
SIMETRIE ŞI ASIMETRIE ÎN PRINCIPALELE CONFLICTE
MILITARE POSTBELICE

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române se arată că „simetria este

proprietatea unui ansamblu spaţial de a fi alcătuit din elemente reciproc
corespondente şi de a prezenta, pe această bază, anumite regularităţi;
proporţionalitate, concordanţă, armonie între părţile unui tot, între elementele unui
ansamblu etc.; distribuţie egală, regulată, armonioasă a părţilor unui tot, a
elementelor unui ansamblu; corespondenţă exactă (ca formă, poziţie etc.) între
părţile opuse ale unui tot".12
Pentru a defini şi înţelege conceptul de simetrie în contextul militar al
problematicii analizate, putem să ne imaginăm, cu uşurinţă, că un "ansamblu", cum
este cel prezentat în definiţia de mai sus, poate să îl constituie şi un conflict armat,
iar principalele lui elemente componente să fie cele două părţi aflate în conflict.
Definind în acest mod conceptul de simetrie a conflictelor armate, cu ajutorul
aceluiaşi dicţionar, ajungem la concluzia că asimetria conflictelor nu poate fi
altceva decât "lipsa de simetrie" cu privire la elementul abordat, cel al conflictelor.
Putem, deci, cel puţin teoretic, să afirmăm existenţa sau, după caz, non-
existenţa simetriei în unele conflicte militare. Putem vorbi de conflicte simetrice şi
de conflicte armate asimetrice.
Perioada la care ne referim a fost martora a numeroase „conflagraţii locale,
convenţionale, simetrice, asimetrice etc.", care, în loc să rezolve problemele
apărute, au conturbat şi continuă să conturbe relaţiile internaţionale, făcând dovada
faptului că diferendele interstatale nu pot fi reglementate pe calea armelor.
Dovezile în acest sens sunt numeroase, dar cel mai edificator exemplu este
Orientul Apropiat, unde în perioada postbelică s-au desfăşurat patru confruntări
majore (1948-1949, 1956, 1967 şi 1973), iar în prezent situaţia în zonă este atât de
tensionată încât în orice moment poate izbucni un nou conflict armat major între
Israel şi lumea arabă.
Conflictele militare postbelice atestă că oricât de "periferic", "local" sau
"limitat" ar fi etichetat un astfel de conflict, interdependenţele politice, economice,
culturale şi militare globalizează rapid interesele şi consecinţele sale.
Mecanismele ce se declanşează în situaţii de conflict, unele ascunse sau
disimulate în realităţi ce pot fi declarate ca atare, polarizează interese ale unor centre
de putere. Sprijinul acestora de o parte sau de alta a protagoniştilor creează
dezechilibre/asimetrii, deschizând larg calea ingerinţelor pentru dobândirea de
privilegii făţişe sau camuflate, consolidează şi lărgesc poziţii dominante care în fapt
pot să fie adevăratele cauze ale unor conflicte şi ale persistenţei lor în timp.
În sprijinul acestor afirmaţii, potrivit statisticilor publicate de anuarele SIPRI, în
aproximativ 90% din războaiele purtate în perioada postbelică iniţiatorul conflictului
armat nu a obţinut o victorie militară care să-i asigure realizarea integrală a scopului
propus, în 44% din cazuri configuraţia politică din zona de conflict nu s-a modificat în
urma recursului la violenţa armată, iar în procentaj de 55% situaţia conflictuală s-a
complicat şi mai mult.

12
DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 988.

12
 Analizând principalele conflicte militare postbelice, se poate pune întrebarea: în
ce măsură decalajul de putere/dimensiunea puterii a constituit un factor
definitoriu al asimetriei strategice conflictuale şi dacă ea (dimensiunea) a
condus la realizarea scopului utilizând violenţa armată?
Se poate afirma că, în general, scopul războaielor a fost stabilit de politică, iar
perioada la care facem noi referinţă nu se constituie într-o excepţie de la regulă.
Condiţiile de realizare a scopurilor războiului decurg din caracteristicile epocii istorice
în care acestea se desfăşoară şi se referă, cu precădere, la: situaţia internaţională,
raportul propriu-zis de forţe între părţile beligerante, concepţiile strategice şi
operaţionale, atitudinea naţiunii şi a armatei fiecărei părţi faţă de conflict,
hotărârea şi abnegaţia cu care s-au desfăşurat luptele şi bătăliile, tipurile de
ripostă întrebuinţate, inclusiv cele de natură non-militară.
În toate epocile istorice au fost războaie care şi-au atins scopurile şi altele
care nu au realizat acest lucru, deşi în trecut erau condiţii, în general, propice
pentru utilizarea violenţei armate cu şanse de reuşită.
În epocile istorice trecute, condiţiile de succes utilizând violenţa armată erau
favorabile celor puternici, superioritatea în forţe şi mijloace, în general
superioritatea în forţe armate, era, de regulă, decisivă.
În prezent, această "regulă" nu mai este valabilă în totalitate, promovarea unor
interese politice majore prin intermediul violenţei armate se restrânge din ce în
ce mai mult. În consecinţă, factorii politici responsabili caută alte căi şi alte
mijloace, îndeosebi, non-violente, de a-şi realiza scopurile propuse.
În pofida noilor condiţii, în care ponderea războaielor ce nu-şi ating scopul a
devenit predominantă, războiul ca instrument al politicii continuă a fi utilizat de
către diverse forţe ce nutresc, totuşi, speranţa de a obţine pe această cale avantajele
propuse şi rezolvările ce le doresc. Cum s-ar putea explica totuşi acest paradox?
Există, în complexitatea acestui "ansamblu" numit conflict, un factor sau, poate, mai
mulţi factori care tind să menţină, cel puţin la nivel de speranţă, calea violentă a
rezolvărilor conflictuale?
Trebuie să recunoaştem că asemenea factori persistă încă în relaţiile
internaţionale, în pofida tuturor eforturilor care se fac pentru integrare şi, respectiv,
globalizare, pentru rezolvarea pe cale amiabilă a tuturor diferendelor şi a stărilor de
încordare ce apar între diverse state sau grupări de state.
Unul dintre aceşti factori, cu rol nefast de-a lungul tuturor perioadelor istorice
parcurse de omenire, a fost şi rămâne puterea şi, mai ales, decalajul de putere.
Într-un remarcabil studiu de geopolitică mondială, sunt specificate domeniile
decisive ale puterii mondiale, iar noi reţinem că acestea pot fi domeniile: militar,
economic, tehnologic şi cultural. Se mai face, de asemenea, specificaţia că
acestora li se adaugă noile dimensiuni ale puterii: comunicaţiile, informaţiile,
comerţul şi finanţele. Toate acestea, desigur, în strânsă corelaţie cu dimensiunea
geopolitică13.
Decalajul de putere, care face în primul rând obiectul preocupărilor noastre,
este un factor, de obicei, nelipsit şi decisiv în relaţia simetrie-asimetrie, îndeosebi
atunci când intervine şi îşi pune amprenta asupra unui conflict armat. Acesta decurge
din deosebirile ce există sau se formează ca atare, între state sau grupări de
state, în ceea ce priveşte forţa lor economică şi militară, reprezentarea politică,
socială, demografică şi culturală, precum şi pe baza noilor dimensiuni ale puterii,

13
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, p. 12 şi 35.

13
ce au în vedere tehnologiile avansate, comunicaţiile performante, informaţiile,
comerţul şi finanţele pe măsură.
Dacă decalajul de putere este un factor obiectiv, cunoscut, în parte cel puţin,
şi de către cei vizaţi/ameninţaţi că el ar putea să se transforme într-un pericol de
natură asimetrică, tot atât de importantă este şi percepţia celor ce deţin puterea
asupra scopului în care ea va fi utilizată, ceea ce reprezintă un factor subiectiv.
În consecinţă, decalajul propriu-zis de putere, pe fondul dezvoltării
economice, tehnice şi tehnologice, dar mai ales imaginea supradimensionată a
acesteia au condus la decizia declanşării unor acţiuni militare sau conflicte armate în
perioada la care ne referim, apreciindu-se, uneori eronat, că victoria va fi facilă, prin
efectul pur matematic al superiorităţii numerice şi tehnice, ca rezultat al asimetriei
strategice de forţe şi mijloace.
Mai mult decât atât, pe parcursul desfăşurării unora dintre conflictele declanşate
în asemenea condiţii, au apărut situaţii neprevăzute, care au modificat substanţial
datele iniţiale ale situaţiei, producând schimbări şi, uneori, inversiuni ale asimetriei
strategice sau, după caz, transformarea simetriei în asimetrie.
Edificatoare în acest sens ar fi două dintre conflictele militare majore ale
perioadei Războiului Rece, şi anume, cel din Vietnam (1964 - 1973), cu SUA ca
protagonist principal, şi cel din Afganistan (1979 - 1989), unde a fost implicată URSS,
ambele superputeri în perioadele derulării celor două conflicte.
Un tablou cuprinzător al aspectelor asimetrice în principalele conflicte militare
postbelice se prezintă în Anexa nr. 1.
Analiza derulării acestora în deceniile postbelice evidenţiază ponderea
factorului tehnico-ştiinţific în determinarea raportului de forţe şi implicit în realizarea
dezechilibrului ce conduce la efecte asimetrice evidente.
Sub acest aspect, sunt edificatoare, aproape fără excepţie, toate conflictele
militare postbelice, dar se evidenţiază îndeosebi războaiele arabo-israeliene,
conflictul din Falkland (Malvine) şi războiul din Golf. Acestea au fost în mod evident
conflicte asimetrice care au valorificat superioritatea tehnică şi tehnologică, dar nu
numai, pentru atingerea scopului general al războiului.

Capitolul 3
FORME (TIPURI) DE CONFLICTE ASIMETRICE

3.1. Militare

Există mai multe clasificări ale conflictelor şi războaielor, în funcţie de o mulţime

de criterii. În ceea ce priveşte strategiile asimetrice, trebuie spus că ele ţin de natura
conflictelor şi de modul de ducere a acestora, de ieşirea din linearitate şi intrarea în
spaţiul multidimensional. Este, într-un fel, ceea ce s-a petrecut cu geometria, în saltul
făcut de la geometriile euclidiene, la cele neeuclidiene, adică de la spaţiul ideal la cel
real. Războiul se ancorează în realitatea fiecărei epoci, iar realitatea secolului XXI
este una de tip informaţional, spaţial, fluid, asimetric. Lumea se deosebeşte prea
mult (unii au ajuns în cosmos, alţii au rămas în colibe), pentru a-şi mai permite azi
vreo simetrie.
„Noua manifestare a corelaţiei dintre spaţiu, timp şi luptă armată se
concretizează în arta militară modernă şi prin concepţia de adâncime. Aceasta
reprezintă extinderea acţiunilor militare în timp, spaţiu, resurse şi scop, pentru a
asigura obţinerea de informaţii şi influenţarea evoluţiei situaţiei în sensul dorit, pe

14
toată adâncimea câmpului de luptă. Potrivit specialiştilor militari americani,
adâncimea constituie unul dintre cele cinci principii de bază în acţiunile militare,
alături de iniţiativă, rapiditate, sincronizare şi flexibilitate“.14
Strategia, indiferent care ar fi derivatul său modern ce nu mai ţine seama de
sensul iniţial al termenului, este inseparabilă de noţiunea de conflict, iar aceasta din
urmă este de neconceput fără relaţia inamic15. Aşadar, strategia ţine de zona
conflictului, iar această zonă include, în primul rând, războiul, ca formă extremă a
conflictului, şi conflictul ca atare, cu toate derivatele sale.
Războiul, ca fenomen social, a primit, de-a lungul timpurilor, diferite reguli de
confruntare, instituindu-se, în cele din urmă, dreptul păcii şi al războiului. Dar războiul
acela al epocii lui „Tirez-vous messieurs les englais“ nu mai există. În timpurile
moderne, războiul s-a întors la arta antichităţii, devenind o confruntare de mişcare, la
care participă armate profesioniste, înzestrate cu mijloace perfecţionate, cu sisteme
de arme. În acest sens, putem aprecia că războiul, în calitate de conflict armat, cu doi
sau mai mulţi beligeranţi, a trecut prin următoarele faze: a) războiul antic de invazie,
declanşat prin surprindere, cu armate specializate, care era un război asimetric,
întrucât popoarele de războinici atacau popoarele sedentare, iniţial neînarmate şi
nepregătite pentru astfel de confruntări; b) războiul clasic, caracterizat prin
înfruntarea cavalerească, de cele mai multe ori în limitele dreptului păcii şi al
războiului, între două armate aproximativ egale ca instruire, dotare şi strategie
(războaiele de tipul celor napoleoneene, precum şi primul şi cel de al doilea război
mondial); aceste războaie erau de tip simetric; c) războiul modern, care are o
mulţime de forme şi expresii, de la cele clasice, în general, simetrice, la cele non-
contact, care sunt, evident, asimetrice16, de la cele de sancţionare sau impunere a
unui anumit comportament la cele teroriste; d) conflictul violent, care, la rândul lui,
cuprinde conflictul armat, altul decât războiul cu beligeranţi, şi conflictul violent
nearmat. (Anexa nr.2)

Războiul este definit de mulţi autori ca o confruntare violentă între toate

componentele activităţii sociale: politică, economică, diplomatică, ideologică, psiho-
morală, informaţională. Caracteristicile lui principale par a fi: concepţie consonantă cu
evoluţia gândirii umane, decizie informaţionalizată, execuţie definită pe mulţimea
mijloacelor ultraperfecţionate, percepţie moderată; strategia totală va înlocui strategia
militară; dispariţia clasicei frontiere între pace şi război; acţiunile non-violente vor fi
completate cu acţiuni militare; confruntarea militară – preventivă, ameninţătoare, de
descurajare pentru pace17.
Unul din cele mai importante elemente ale asimetriei confruntărilor este dat de
spaţiu. Caracteristica lui fundamentală în războiul modern este fluiditatea. „Spaţiul de
luptă fluid este o suprafaţă de teren determinată de posibilităţile maxime ale marilor
unităţi / unităţilor de a descoperi şi angaja inamicul simultan la toate cele trei niveluri
ale artei militare (tactic, operativ, strategic) în minimum două medii simultan, în

14
Lt.col. Alexandru Rizescu, Aspecte teoretice privind cadrul de desfăşurare a acţiunilor militare la
începutul secolul XXI, http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html
15
Hervé COUTAU-BÉGARIE, Ami-inami, http://www. stratisc.org/isc_intro.htm
16
Paul T.V., Assymetric Conflict. War Initiation by Weaker Power, New York, Cambridge University
Press, 1981.
17
Iosif Armaş, Cornel Purcărea, Paul Dănuţ Duţă, Acţiunea militară la graniţa dintre milenii, Editura
Militară, Bucureşti, 2001, pp. 63 – 64.

15
scopul lovirii decisive a centrelor de gravitate / punctelor decisive ale acestuia şi al
înfrângerii lui psihice şi fizice."18

3.1.1. Războiul non-contact

Războiul non-contact este un efect al noilor tehnologii. Cauza lui se află însă în
altă parte. Pentru că înseşi noile tehnologii îşi află raţiunile în nevoia de a preveni
contactul direct, care a fost dintotdeauna foarte dur şi a produs numeroase victime
omeneşti. A lovi de departe, fără a putea fi lovit, a fost visul şi idealul oricărui
războinic, oricărui conducător militar. În acest scop au fost folosite toate mijloacele
posibile, de la cele informaţionale la cele ale dezinformării şi inducerii în eroare, de la
manevra strategică de întoarcere la lovirea cu ajutorul rachetelor şi aviaţiei
strategice. Aceasta este o realitate pe care au prefigurat-o şi configurat-o în fel şi
chip toţi marii strategi ai lumii, de la Sun Tzî la Clausewitz, şi toţi marii comandanţi,
de la Gingis-Han la Napoleon, de la Alexandru cel Mare la Schwartzkopf.
Anumite aspecte ale acţiunilor non-contact (cel puţin în ceea ce priveşte unele
etape ale pregătirii şi desfăşurării acestora) s-au manifestat în toate timpurile, în
cvasitotalitatea războaielor şi în totalitatea strategiilor militare. Acest lucru se exprimă
în însuşi faptul că, de cele mai multe ori, succesul într-un război se pune tranşant pe
reuşita surprinderii strategice. Or, după cum se ştie, surprinderea strategică nu
se poate realiza decât prin acţiuni (cel puţin în faza realizării dispozitivului strategic)
non-contact. Printre aceste acţiuni cele mai recunoscute sunt cele care se referă la:
- manevra strategică de întoarcere;
- manevra strategică pe direcţii (linii) exterioare sau interioare;
- ofensiva din mişcare (în faza de pregătire);
- bombardamentul strategic.
Toate acestea (şi formele derivate) erau, de fapt, etape non-contact ale
războiului de contact, pentru că, în cele din urmă, tot se producea un contact între
grupările principale de forţe.
Însă problema războiului non-contact s-a pus tranşant abia după experienţa
dramatică a americanilor în Vietnam. Aici, pentru prima oară în istoria confruntărilor
militare, s-a realizat marea divergenţă dintre tehnologie şi strategie, dintre fizionomia
războiului şi filosofia războiului, dintre fair-play-ul războiului şi parşivitatea acestuia.
Arta înşelăciunii definită cândva de Sun Tzî reînvia după un şir de dezastre, de fapt,
după o epocă de catastrofe politice şi dezastre militare, războiul din Vietnam fiind
ultimul dintre ele19 (ultimul dedicat marii filosofii a confruntărilor-contact de tip militar).
Interesant este că noul tip de război – războiul non-contract – nu se datorează
revoluţiei intrinseci a artei militare, întrucât o astfel de revoluţie nu a avut încă loc.
Acest nou tip de război se datorează presiunii societăţii civile, mai exact, societăţii
americane, care nu mai acceptă (cel puţin până la atacul terorist asupra ei din 11
septembrie 2001) să-şi sacrifice fiii pe câmpurile de bătaie, indiferent care ar fi, cum
ar fi, câte ar fi şi pentru cine ar fi scopurile şi obiectivele războiului. Războaiele duse
de SUA nu sunt războaie impuse, întrucât se considera (până la 11 septembrie 2001)
că teritoriul SUA nu este ameninţat şi nu poate fi ameninţat de nimeni, ci soluţii alese.
Or, societatea americană - supertehnologizată - nu mai poate accepta pierderi
umane (cel mult, poate accepta anumite cheltuieli). A fost de-ajuns o singură imagine
din Somalia, care arată că un pilot al forţelor armate ale SUA a fost umilit, pentru ca,
18
. General de brigadă dr. Paul V., Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., Bucureşti, 2000, p. 102
19
Ultima dintre expresiile războiului asimetric o reprezintă atacul terorist asupra celor două turnuri din
New York şi asupra Pentagonului, atac în care şi-au pierdut viaţa mii de nemilitari.

16
indubitabil, congresmenii americani, sub presiunea societăţii civile, să retragă imediat
trupele din această ţară. Războiul non-contact, aici, nu fusese posibil.
După atacul terorist asupra Americii, lucrurile s-au mai schimbat. Americanii au
înţeles că nu sunt invulnerabili şi că un război nu se duce numai pe teritoriile altora.
Au înţeles perfect că, în noile condiţii, terorismul nu mai este un simplu mijloc de
presiune, ci o ripostă asimetrică, un război asimetric. În cele din urmă, nolens,
volens, angajarea militară se produce într-un spaţiu extrem de fluid, care nu are limite
ce nu pot fi schimbate. În acest caz, conceptul de angajare militară trebuie redefinit.
Războiul non-contact, teoretic, s-a născut, într-un fel, din conceptul strategic
„bătălia aeroterestră - 2000” şi din ceea ce s-a numit la acea vreme „lovitura în
adâncime”. Totuşi, acea concepţie, potrivit căreia trebuiau lovite obiectivele inamice
de pe adâncimea strategică şi separate eşaloanele unu şi doi strategice pentru a se
preveni reacţiile ofensive ale apărării, sau, în cadrul ofensivei inamice, introducerea
în operaţie a eşalonului doi strategic şi rezervelor reprezintă doar o modernizare a
concepţiei clasice de ducere a războiului, adică o amplă manevră aeroterestră
permisă de mijloacele modernizate (sistemele de arme) care începeau să intre, cu
sau fără voie, în dotarea forţelor armate ale ţărilor NATO.
Războiul non-contact este altceva. El este o acţiune de mare amploare,
desfăşurată în toate mediile spaţiului strategic (spaţiului de confruntare) şi prin toate
mijloacele, de la cele informaţionale la cele politice şi diplomatice, de la cele cosmice
la cele aeriene, terestre şi maritime, astfel încât inamicul să nu aibă posibilitatea să
riposteze sau riposta lui să fie lipsită complet de orice eficienţă şi să nu presupună
nici un fel de implicaţii sau de urmări negative în plan strategic.
Obiectivul strategic al acestui tip de război este victoria fără pierderi din partea
forţelor proprii, scopul este supunerea inamicului fără a-i da posibilitatea să lupte, să
se poată apăra sau să reacţioneze în vreun fel care să afecteze forţele proprii ale
celui care atacă.
Căile strategiei războiului non-contact sunt: descurajarea inamicului (adver-
sarului); presiunea psihologică, economică şi militară; coalizarea forţelor, instituţiilor
şi organismelor internaţionale împotriva celui vizat; satanizarea conducătorilor;
războiul psihologic şi informaţional; angajarea limitată prin lovirea (cu mijloace
informaţionale, cosmice, aeriene, maritime şi chiar terestre), precum şi, la nevoie, cu
ajutorul forţelor speciale) a punctelor vulnerabile (fără efecte colaterale sau cu efecte
colaterale minime) şi a centrelor vitale, astfel încât reacţia adversă să devină
imposibilă, fără obiect sau ineficientă, iar capitularea adversarului sigură.
Războiul din Golf din 1991 împotriva armatei lui Saddam Hussein a reprezentat
prima formulă modernă reuşită a acestui tip de război. Este totuşi o formulă
experimentală, încă nepusă la punct, dar care reliefează cum nu se poate mai bine
rolul tehnologiei în evoluţia artei militare şi a strategiei acţiunilor directe, chiar dacă
nu avem încă bine fundamentată noua paradigmă a teoriei strategiei asimetrice şi
artei militare adecvate.
Unii susţin că războiul non-contact ar fi posibil numai într-un sens – de la cel
avansat tehnologic la cel înapoiat tehnologic -, de la sisteme de arme la armele
războiului clasic. Aceasta este doar o parte a adevărului. Desigur, totdeauna ţările
puternice vor folosi avantajul tehnologic militar (şi nu numai militar) pentru a-şi
impune politica şi a-şi realiza interesele în faţa ţărilor mai slab dezvoltate. În acest
caz, războiul non-contact este un produs al strategiilor asimetrice, atât în planul
raportului de forţe, cât şi în ceea ce priveşte căile, mijloacele şi acţiunile. Există însă
şi reacţia (sau acţiunea), tot asimetrică, a celui slab împotriva celui puternic, a celui
izolat împotriva coaliţiei sau alianţei, a celui care se consideră frustrat împotriva celui

17
care domină, printr-o gamă foarte largă de forme şi procedee ale războiului asimetric,
din care nu lipsesc guerila, războiul total şi mai ales terorismul.
Asimetria, în războiul non-contact, este totdeauna relativă, greu de evaluat şi de
prognozat. Ea este, de regulă, o expresie a unei realităţi disproporţionate, dar nu
înseamnă neapărat disproporţie, inferioritate sau superioritate, ci doar diferenţă.
Diferenţă în ceea ce priveşte forţele, căile şi mijloacele, mentalitatea şi strategia.
Războiul non-contact devine din ce în ce mai mult o realitate strategică a prezentului
şi se preconizează a fi o caracteristică importantă a viitorului. Sistemele de arme,
noile strategii totale permit şi, în acelaşi timp, impun o altfel de desfăşurare a
confruntărilor, în sistem non-contact sau, în orice caz, într-un altfel de contact.
Totuşi, războiul non-contact nu înseamnă, în mod obligatoriu, asimetrie, adică
diferenţă (diferenţiere a părţilor separate de o axă). El înseamnă doar acţiuni la mare
distanţă, în afara unui contact stricto sensu, în care se pot confrunta forţe diferite sau
aproximativ egale, după strategii diferite sau după strategii asemănătoare.
De aceea, războiul non-contact este şi nu este o expresie a strategiilor
asimetrice. De altfel şi denumirea de non-contact este relativă şi transparentă ca
semnificaţie. Non-contact poate însemna doar un altfel de contact, adică un
contact la foarte mare distanţă, prin informaţie, prin foc, prin acţiuni extrem de
complexe, pe un spaţiu multidimensional şi în toate mediile posibile.

3.1.2. Războiul disproporţionat

Războiul disproporţionat este în întregime un produs al strategiilor

asimetrice. În aceeaşi măsură se poate însă spune că şi strategiile asimetrice se
fundamentează pe conceptul de război disproporţionat. Cu alte cuvinte, războiul
disproporţionat produce strategii asimetrice şi, la rândul lui, este el însuşi un produs
al strategiilor asimetrice:

- Războiul disproporţionat = Strategii asimetrice -

Este foarte interesant de analizat acest concept şi interdependenţele care

rezultă de aici. Pentru că războiul disproporţionat este un concept, dar el este şi un
fapt. Ca şi strategiile asimetrice, el rezultă dintr-o realitate bazată pe disproporţii. Într-
o lume în care şansele sunt diferenţiate, şi confruntările sunt diferenţiate. Diferenţele
şi disproporţiile sunt deopotrivă o realitate, un scop şi un mijloc de promovare a unor
politici şi de materializare a unor interese.
Ultimele două confruntări militare – operaţia aero-terestră şi navală Furtuna
Deşertului şi operaţia aeriană Forţa Aliată împotriva Iugoslaviei - sunt forme actuale
ale războiului disproporţionat. De altfel, toate războaiele care au ca obiectiv
impunerea păcii într-o anumită zonă, impunerea anumitor interese sau a unui anumit
comportament sunt de tip disproporţionat. Mai exact, sunt războaie non-contact de tip
disproporţionat.
Nici acest concept nu este nou. Într-o formă sau alta, îl întâlnim în mai toate
tipurile de confruntări militare şi se exprimă în ceea ce, în mod obişnuit, se numeşte
raport de forţe. Dar, într-o confruntare de tip simetric, disproporţia necesară obţinerii
avantajului scontat nu poate fi realizată decât prin manevre subtile, astfel încât, pe
anumite direcţii, să se obţină, la momentul oportun, acea superioritate de forţe şi
mijloace care să permită lovirea puternică a adversarului, cucerirea şi menţinerea
iniţiativei strategice.
Acesta nu este însă decât un joc strategic într-o confruntare ca toate

18
confruntările. Războiul disproporţionat, chiar dacă îşi află originea în raportul de
forţe, este cu totul altceva. El este un concept strategic de sine stătător, care are
individualitate şi forţă, determinaţii obiective, o mulţime de conotaţii şi de efecte
aparte, în toate planurile – strategic, operativ şi tactic - , şi, mai ales, o evoluţie greu
previzibilă.
Războiul disproporţionat nu este doar o consecinţă, ci şi un proiect. El este
dinainte hotărât şi ingenios proiectat de partea care-şi poate permite să aibă iniţiativa
strategică, este riguros planificat şi pregătit cu meticulozitate.
Este adevărat, cu excepţia Statelor Unite ale Americii, puţine ţări din lume îşi
pot permite să conceapă şi, cu atât mai puţin, să declanşeze, să susţină şi să ducă
un război disproporţionat. Dar şi marele lider al lumii democratice, deşi cultivă de mai
multă vreme conceptul strategic de război disproporţionat, de foarte puţine ori şi-a
permis să ducă de unul singur un astfel de război. De cele mai multe ori, americanii
au preferat să realizeze o coaliţie de state care să impună prin forţă părţii adverse
(de regulă, un stat din lumea a treia sau unul izolat) un anumit comportament.
Putem considera războiul disproporţionat ca o soluţie pentru rezolvarea prin
forţă (conflictual, asimetric) a unui diferend, de regulă pentru impunerea unui anumit
tip de comportament, beligeranţii fiind ab initio într-o disproporţionalitate majoră, atât
din punct de vedere politic, cât şi în ceea ce priveşte forţele, mijloacele şi strategia
adoptată, de o parte aflându-se o mare putere, o alianţă militară puternică sau un
grup de state, iar de cealaltă parte situându-se un „stat rebel”, un regim dictatorial,
un centru de proliferare a violenţei, terorismului, instabilităţii sau altor ameninţări.
Războiul disproporţionat nu este un război obişnuit, ci o modalitate de a
sancţiona un adversar (un stat, un regim politic, o ţară) prin mijloace militare, de a
tranşa rapid o soluţie, de a impune. Dar şi reacţia celui atacat (sau atacul lui
preventiv dus de regulă cu mijloace extrem de diferite, mai exact, cu orice mijloace,
mai ales prin terorism) face parte tot din războiul de tip disproporţionat (ripostă
asimetrică de la mic la mare).
Război disproporţionat este însă şi cel care are loc în momentul de faţă între
Israel şi palestinieni. Israelul acţionează sau reacţionează cu o armată bine
organizată şi cu mijloace de luptă performante, pe când palestinienii acţionează sau
reacţionează prin ceea ce ei numesc Intifada, războiul total, războiul sfânt, care nu
este altceva decât o formă a guerilei şi a terorismului, sau a tuturor formelor de
acţiune şi de reacţie la un loc.
În consecinţă, războiul disproporţionat se înfăţişează în următoarele ipostaze:
a. ca ultim mijloc pentru impunerea prin forţă unui stat sau unei populaţii
a unui anumit tip de comportament, dictat sau hotărât de interesele
unei mari puteri, ale unei coaliţii de state, ale unei alianţe sau ale
comunităţii internaţionale;
b. ca ultim mijloc pentru impunerea păcii;
c. ca ultimă modalitate pentru înlăturarea, cu forţe din afară, a unui regim
dictatorial;
d. ca modalitate de lichidare a rezistenţelor care se opun instaurării noii
ordini mondiale;
e. ca mod de răzbunare, mai ales prin terorism şi alte acţiuni
neconvenţionale.
Condiţiile în care se duce un astfel de război sunt următoarele:
a. voinţă politică zdrobitoare;
b. superioritate tehnologică indiscutabilă;
c. coaliţie de state care să realizeze o grupare de forţe imposibil a fi

19
 echivalată (exemplu: coaliţia de state împotriva Irakului în 1991);
d. mandat ONU;
e. imagine mediatică favorabilă;
f. existenţa (sau crearea) ostilităţii generale împotriva statului vizat (a
regiunii, zonei, populaţiei etc.).
Reacţiile statului (regiunii, populaţiei etc.) vizate de un astfel de război pot fi
foarte diferite:
a. supunere imediată;
b. acţiuni de răspuns, de regulă prin guerilă sau prin terorism;
c. război total.
Totuşi, şansele de reuşită ale statului vizat (dacă prin reuşită se înţelege
victoria) de războiul disproporţionat sunt minime. Pentru că un astfel de război
urmăreşte în primul rând paralizarea reacţiei. De aceea, el se desfăşoară în toate
mediile şi prin toate mijloacele. Lovitura aplicată este deopotrivă politică, mediatică,
informaţională, asupra sistemelor de comandă şi control, asupra economiei
(embargoul), culturii, învăţământului şi, bineînţeles, asupra forţelor armate. Astfel de
războaie tind să devină (cel puţin în noul concept strategic NATO) o modalitate a
democraţiilor occidentale de a impune respectarea drepturilor omului, de înlăturare a
regimurilor dictatoriale, de prevenire şi descurajare a crizelor, de combatere a
terorismului, de asigurare sau impunere a păcii. Pentru că, între a nu face nimic,
acceptând astfel dezastrele şi masacrele de tipul celor care s-au petrecut în Rwanda,
Iugoslavia şi, recent, în Statele Unite (ca urmare a atacului terorist din 11 septembrie
2001), şi a acţiona prin forţă, este preferabilă acţiunea rapidă, imediată şi eficientă
(chiar încălcând suveranitatea statelor respective), descurajând astfel degradarea
situaţiei şi prevenind declanşarea unui conflict şi mai mare, poate chiar a unui război
care ar fi posibil să dureze zeci de ani şi să producă sute şi sute de victime.

3.1.3. Războiul popular (total)

Războiul popular (total) a apărut ca o reacţie la războiul disproporţionat. Un

astfel de război se duce, de regulă, în inferioritate tehnologică şi constă în
mobilizarea totală a resurselor (demografice, morale, materiale, culturale, teritoriale)
pentru a face faţă unei invazii. Cel puţin aşa a fost el definit în toate timpurile. Acest
tip de război reprezintă una din cele mai concludente expresii ale strategiilor
asimetrice. Forţei tehnologiei i se opune voinţa unui popor întreg de a-şi păstra ţara,
limba, obiceiurile, modul de viaţă. Un astfel de obiectiv al unui război pare generos şi
eroic. Întregul sistem de valori de până acum se fundamentează pe un astfel de
concept. Războiul de tip popular este specific epocii naţiunilor. Războaiele de
eliberare naţională au îmbrăcat, în mare parte, forma războaielor populare20. În unele
ţări21, însă, ele s-au transformat în războaie între clanuri pentru acapararea puterii
politice şi au dus practic la distrugerea ţărilor respective.
De aceea, în epoca modernă, în epoca prezentă şi, mai ales, în cea viitoare, se
pare că războaiele de tip popular (total) îşi pierd importanţa, datorită, pe de o parte,
procesului de mondializare (care este îndreptat împotriva individualităţii şi
supremaţiei naţiunilor) şi, pe de altă parte, perfecţionării mijloacelor de luptă, profe-
sionalizării armatelor şi apariţiei războaielor non-contact. Irakul, în 1991, şi, mai ales,
Iugoslavia, în 1999, au fost puse în imposibilitatea de a reacţiona prin acest tip de
război.
20
China, Iugoslavia.
21
Somalia, Angola, Algeria.

20
 Cu alte cuvinte, în epoca societăţilor de tip informaţional, războiul total – aşa
cum îl ştim noi – se pare că nu mai este posibil. Pentru că nici o ţară din lume nu este
şi nu mai poate fi dispusă să accepte să fie lovită de la distanţă (fără să poată
reacţiona în vreun fel), să-şi expună adică populaţia, economia, teritoriul şi valorile
acumulate prin secole unor lovituri pe care nu le poate nici contracara, nici opri.
Într-un fel, omenirea se întoarce la antichitate, războiul devenind aproape în
exclusivitate o treabă a politicienilor şi a profesioniştilor. Eroismul, patriotismul, lumea
legendarilor eroi naţionali, sistemele de valori care au animat secole de-a rândul
omul de rând se pare că şi-au trăit traiul. Cel puţin aşa pare, deşi este greu de crezut
că poate dispărea aşa ceva.

3.1.4. Guerila

Dacă războiul de tip popular total pare să nu mai fie posibil (cel puţin aşa se
lasă impresia), guerila nu-şi pierde nimic din forţa sa tradiţională. Guerila este un
produs al strategiei asimetrice şi constă într-o modalitate de răspuns neconvenţional,
prin violenţă, la o politică neconvenabilă dusă în general de state, dar şi împotriva
statelor. Luptătorii guerilelor acţionează după regulile atacului prin surprindere, ale
hărţuirii, distrugerii şi chiar prin mijloace ale terorismului. Guerila loveşte deopotrivă
punctele slabe şi punctele tari, caută vulnerabilităţile, sensibilităţile, dar şi punctele-
cheie şi centrele de putere. Acţiunile guerilelor nu au nici logică, nici morală, nici ritm,
nici reguli. Ele se desfăşoară zi şi noapte, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi
patru, pretutindeni şi prin toate mijloacele. Luptătorii guerilelor acţionează în grupuri
mici, cu armament uşor, deopotrivă, după regulile acţiunii armate, după cele ale
conspiraţiei şi chiar prin mijloace specifice terorismului. De aceea, guerila este foarte
greu de controlat şi de contracarat. După al doilea război mondial, guerila a luat o
dezvoltare fără precedent, îndeosebi în America Latină, dar şi în Africa, în Asia, în
Caucaz şi chiar în Balcani.
De remarcat că, în aproape toate situaţiile22, acţiunile guerilelor au realizat
scopurile pe care şi le-au propus sau măcar o parte din acestea. Nimeni nu a reuşit,
până în momentul de faţă, să controleze total fenomenul guerilelor.
Guerila a fost îndreptată îndeosebi împotriva guvernelor din anumite ţări,
îmbrăcând forma unor acţiuni armate violente, desfăşurate prin surprindere, prin care
se urmăreau scopuri separatiste, obiective revendicative, unele vizând cucerirea
puterii politice, altele – destrămarea statelor naţionale sau obţinerea unor avantaje
financiare, materiale sau teritoriale.
Războiul de guerilă - ca formă asimetrică de acţiune sau de reacţie – este
considerat incomod şi foarte periculos, indiferent care ar fi forţele şi mijloacele care
se opun acestuia. Guerilele columbiene, cele albaneze din Kosovo şi din FRI
Macedonia, ETA şi IRA, ca şi cele afgane şi cecene au dat şi dau mare bătaie de cap
autorităţilor statale şi organismelor internaţionale care încearcă să stăpânească sau
măcar să pună sub control fenomenul.
Deşi foloseşte şi mijloace şi procedee ale terorismului, guerila nu este terorism.
Guerila este un tip de război foarte dinamic şi de o mare diversitate (în ceea ce

22
Acţiunile Armatei de Eliberare din Kosovo au dus la crearea unei situaţii extrem de complexe, care a
necesitat intervenţia ONU, apoi a NATO, scoaterea provinciei de sub controlul Iugoslaviei şi trecerea
ei sub controlul internaţional; la fel, acţiunea Armatei de Eliberare din F.R.I. Macedonia a determinat
intervenţia NATO şi realizarea unui acord care se doreşte a fi favorabil albanezilor din F.R.I.
Macedonia.

21
priveşte procedeele de acţiune), legat de un anumit spaţiu, şi care urmăreşte scopuri
limitate (răsturnarea unui guvern, obţinerea unor drepturi, independenţă statală,
separatism teritorial sau autonomie, cucerirea puterii politice etc.). Guerila se opune
unei armate regulate, cu capacitate de luptă ridicată, dar nu prin strategia şi tactica
proprii unei armate, ci prin cele specifice acestui tip de război. Niciodată luptătorii de
guerilă nu vor accepta să acţioneze pe fronturi constituite şi prin mijloace acceptate
sau controlabile. Guerila este un război care se supune unei singure teorii – cea a
haosului – şi nici acesteia pe de-a întregul. Războiul de guerilă este un produs tipic al
strategiilor asimetrice şi, deşi are aproape aceeaşi filosofie pretutindeni, filosofia lui
este extrem de felurită. Pentru că guerila este un război al situaţiilor, nu o situaţie a
războiului.

3.1.5. Revoluţia armată

Termenul revoluţie este foarte întrebuinţat şi foarte controversat. Toţi înţeleg

prin el un mod de a schimba o ordine printr-o altă ordine, adică un mod de a prelua,
prin violenţă, puterea. Revoluţiile de până acum - începând cu cea franceză din
1789, continuând cu cea bolşevică din 1917 şi finalizând cu cea română din 1989 –
n-au făcut altceva decât să schimbe un regim cu alt regim şi să înlocuiască o putere
printr-o altă putere, în numele unor principii, mai exact, al unor interese.
Revoluţiile, inclusiv cele armate, sunt politice. De aceea, mijloacele de punere
în practică a principiilor (pentru realizarea intereselor) sunt dintre cele mai felurite. În
aceste condiţii, nu sunt respectate niciodată regulile confruntării armate, nici cele ale
războiului civil, nici cele ale guerilei. Revoluţia este o rapidă declanşare de energii, iar
strategia ei este întotdeauna de tip asimetric. Revoluţia este o acţiune rapidă,
declanşată adesea prin surprindere, care cuprinde etape ale unor manifestări
paşnice masive şi etape violente prin care se urmăreşte preluarea puterii şi punerea
în operă a unui program de reforme, alcătuit pe alte principii şi într-o cu totul altă
filosofie decât cele prezente.
Deşi există tentaţia de a abuza de termenul revoluţie, trebuie spus că nu toate
mişcările sociale prin care se vizează preluarea puterii, cu sau fără violenţă, sunt
revoluţii. Revoluţiile presupun nu doar preluarea puterii (care se poate obţine,
adesea, printr-o simplă lovitură de stat), ci schimbarea radicală, profundă, de
structuri, de forme şi de mentalităţi, potrivit unei noi filosofii. Revoluţiile sunt rezultatul
unor acumulări, sunt mari izbucniri de energie, sunt modalităţi de schimbare socială
radicală, sunt schimbări sociale reale şi treceri la o nouă condiţie umană, sunt
autentice conflicte asimetrice.

3.1.6. Războiul civil

Acest tip de război rezultă fie din nereuşita unei revoluţii (şi atunci el poartă, cel
puţin în etapa iniţială, amprenta strategiei asimetrice), fie din lupta pentru putere
dintre două clanuri sau grupări de forţe interne, fiind ultima etapă - cea armată,
violentă - a acesteia.
Caracteristica principală a războiului civil este aceea că se desfăşoară în
interiorul unei ţări, între două forţe sau mai multe forţe care urmăresc obţinerea
puterii politice.
În aceste condiţii, războiul civil ar trebui să aparţină strategiilor simetrice, fiecare
dintre părţi având exact aceleaşi obiective şi chiar aceleaşi mijloace pentru a le
realiza.

22
 Totuşi, războiul civil face parte din spectrul strategiilor asimetrice, datorită
paletei foarte largi, adesea imprevizibile, de ducere a acţiunilor. Război civil poate fi
numit şi cel din Bosnia, din 1995, dintre forţele bosniace şi armata sârbilor bosniaci.
Numai că, în cele din urmă, acest război, ca mai toate războaiele din fosta R.F.S.
Iugoslavia, a căpătat aspectul unei confruntări clasice dintre două armate regulate.
La fel s-au petrecut lucrurile cu războaiele din Somalia, din Angola, din Irlanda de
Nord şi, într-un anume fel, cu cele din spaţiul caucazian, care au evoluat între
strategiile asimetrice (în sensul implicării marilor puteri şi organismelor internaţionale)
şi strategiile confruntărilor simetrice.
Cu alte cuvinte, flexibilitatea mare a acestui tip de confruntări le scoate din
filosofia războiului, din regulile aspre dar exacte ale luptei dintre două armate şi, în
cele mai multe cazuri, rigide. De altfel, de aceea i se şi spune război civil, apelându-
se la o contradicţie în termeni.

3.1.7. Terorismul

Terorismul este considerat, după conflictele etnice23, ca una dintre cele mai
mari ameninţări la adresa securităţii şi stabilităţii. Într-adevăr, crima organizată şi
terorismul au proliferat foarte mult în ultimele decenii, astfel încât, la intrarea în
mileniul trei, aproape că nu există stat sau organism internaţional care să nu-şi pună
problema apărării şi protecţiei împotriva acestui flagel.
Terorismul este, deopotrivă, o agresiune şi o reacţie la agresiune. Ca
agresiune, el vizează crearea unei situaţii instabile, de teamă şi teroare, de care să
profite anumite cercuri. Această noţiune – anumite cercuri – este greu identificabilă şi
la fel de greu cuantificabilă. Experienţa ultimelor decenii a arătat că traficul de
droguri, crima organizată şi, legat de acestea, terorismul reprezintă un adevărat
cancer al societăţii moderne, care este vulnerabilă la acele subversiuni şi diversiuni
ce proliferează sub aura democraţiei, libertăţii de mişcare şi de organizare şi
drepturilor omului. Acest flagel a cuprins practic întreaga societate omenească, de la
faubourg-urile sărace la marile centre de civilizaţie, de la lumea interlopă la marea
finanţă, de la stradă la reţelele Internet.
Există însă şi un alt fel de terorism, cel care se prezintă ca o reacţie a celui slab
în faţa celui puternic. În acest sens, terorismul se prezintă ca expresie a războiului
disproporţionat, ca reacţie la acest tip de război. Dreptul internaţional nu-l acceptă,
marile puteri îl reprimă, organismele internaţionale îl condamnă. Dar el există şi se
dezvoltă, fără să-i pese de ceea ce gândeşte lumea despre el. Ultima lui acţiune de
proporţii este atacul din 11 septembrie 2001 asupra celor două turnuri din New York
şi clădirii Pentagonului. Ca urmare a acestui fapt, Statele Unite ale Americii şi
întreaga lume au declarat un război de lungă durată împotriva terorismului de orice
fel, încercând să preia în felul acesta iniţiativa strategică şi să treacă la o ofensivă
complicată şi necruţătoare.
Există, deci, mai multe feluri de terorism:
- cel al lumii interlope împotriva lumii normale;
- cel declanşat de criminalitatea organizată;
- cel al traficanţilor de droguri;
- cel informaţional (ciberterorismul);
- cel mediatic;
- cel politic;
23
Joseph Yacoub, Minorités nationales et prolifération etatique, în LA REVUE INTERNATIONALE ET
STRATÉGIQUE, nr. 37/2000.

23
 - terorismul de stat;
- cel susţinut de anumiţi centri de putere;
- cel al statelor sărace împotriva statelor bogate;
- cel declanşat împotriva mondializării;
- cel care reprezintă o reacţie de răspuns la opresiunile, presiunile
şi acţiunile marilor puteri, grupărilor de state, alianţelor etc.;
- cel de tip militar.
Formele de manifestare a terorismului sunt foarte diversificate şi, de aceea,
terorismul nu are limite. Există un terorism vulgar, brutal şi unul care foloseşte
mijloace elevate, un fel de. . . terorism „elegant“, există un terorism psihologic şi unul
intelectual, unul „civil“ şi unul „militar“.
Terorismul, însumat la scară planetară, reprezintă un adevărat război – războiul
mileniului – dus prin toate mijloacele posibile.

La Beirut, spre exemplu, atentatele teroriste care au vizat ambasada Statelor

Unite (aprilie 1983) şi cazarma marinarilor (octombrie 1983) au provocat 257 de
morţi. Nu s-a declanşat nici o urmărire judiciară; n-a fost nici un condamnat.
Totuşi, atentatele politice au scăzut: în anul 1975 - 345; 1987 - 666;1991 - 565;
1992 - 363; 1993 - 431; 1994 - 322; 1995 - 440; 1996 - 296; 1997 - 30424.
În urma atacului terorist din 11 septembrie 2001, lucrurile s-au schimbat însă
fundamental. Terorismul este acum considerat ca război, iar Statele Unite ale
Americii – cea mai mare forţă economică şi militară a mileniului, având sprijinul
NATO şi al unei mari părţi a populaţiei planetei, a declarat război îndelungat, până la
capăt, până la obţinerea victoriei, terorismului. Va fi un război greu, cu escaladări,
victime şi, ca orice război, cu victorii, înfrângeri şi nedreptăţi.
Securitatea internaţională se va confrunta în continuare cu o serie de pericole
regionale transnaţionale, asimetrice. Terorismul va fi în continuare o ameninţare
importantă, în special atunci când în actele teroriste sunt folosite arme de distrugere
în masă. În ansamblul lor, toate aceste pericole mai mici sau mai mari se constituie
într-un obstacol major în calea mondializării şi va continua să absoarbă o mare parte
din timpul, energia şi resursele armatelor25.
Nu există o viziune unitară asupra viitorului. Unele state şi grupări de state
resping rolul jucat pe plan mondial de Statele Unite şi se simt ameninţate de
extinderea rapidă a idealurilor, culturii şi instituţiilor „occidentale". Acestea recunosc,
în general, superioritatea militară a Statelor Unite şi urmăresc să-şi atingă scopurile,
evitând o angajare cu armata americană. Vor face însă tot felul de eforturi asimetrice
şi asincrone pentru a evita, a încetini, a opri, a preveni sau a distruge iniţiativele
americane şi vor continua să susţină şi să sprijine tot felul de activităţi antiamericane.
Vor adopta frecvent atitudini care nu se încadrează în normele internaţionale
acceptate (despotism, extremism violent, teroare, folosirea inacceptabilă a forţei
militare), încercând să ocupe o poziţie mai bună, concomitent cu subminarea ordinii
stabilite sau în curs de stabilizare. Deşi aceste entităţi nu sunt legate în prezent de o
ideologie larg răspândită, este posibil ca, în viitor, să apară şi să prolifereze şi o astfel
de ideologie, sub retorica oferirii unei contraponderi la puterea Statelor Unite26.

24
DICTIONAIRE TECHNIQUE ET CRITIQUE DES NOUVELLES MENACES, sous la direction de Xavier Raufer,
Presses Universitaires de France.
25
Lt.col. Mihai Antonovici, Securitatea mondială – încotro?, http://www.actrus.ro/
26
Idem.

24
 Ciberterorismul27 este definit de Mark Pollitt, din cadrul FBI, ca „un atac
premeditat, motivat politic, împotriva informaţiei, sistemelor informatice, programelor
informatice şi datelor, împotriva ţintelor luptătoare şi necombatante, de către grupuri
subnaţionale sau de agenţi clandestini.“28
Obiectivul său este să altereze sau să distrugă informaţia, îndeosebi pe cea de
valoare strategică. Se acţionează anonim, imprevizibil. Recentele atacuri asupra
serverului Yahoo (saturarea acestuia) sunt evidente, demonstrând veleităţile enorme
ale acestui gen de terorism, care pare a deveni un terorism al viitorului. El constă în
efectuarea clandestină a unor operaţii informatice prin intermediul unor site-uri şi al
unor servere anonime ce protejează identitatea celor care se conectează la ele.
Aceste operaţii sunt de două feluri: de destabilizare, adică de paralizare parţială a
unor sisteme de informaţii, pentru a le slăbi şi a pătrunde în interiorul lor (prin
procedeul „cal troian“, prin trasee electronice etc.); de distrugere totală a sistemului
de protecţie. Acest lucru este deosebit de periculos, dacă se are în vedere că astfel
de sisteme se află în telecomunicaţii, reţele de distribuţie a apei, gazelor, electricităţii,
petrolului, în reţelele de transport, în serviciile de urgenţă, în sistemele de securitate
şi în cele de apărare naţională, în serviciile guvernamentale etc. Pentru ciberterorişti,
acestea sunt ţinte foarte importante asupra cărora pot acţiona de la distanţă, rapid şi
într-o relativă siguranţă.

3.2. VIOLENTE ŞI NON-VIOLENTE

3.2.1. Conflictul de joasă intensitate şi conflictul de intensitate medie

După al doilea război mondial, ameninţările au evoluat în două direcţii: în sus,

prin apariţia şi proliferarea armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de arme de
mare precizie, şi în jos, prin multiplicarea tensiunilor şi situaţiilor conflictuale. Ambele
tendinţe au pus şi pun probleme cu totul deosebite, atât pentru marile puteri şi pentru
organismele internaţionale, cât şi pentru ţările obişnuite sau sărace, în special pentru
cele din lumea a treia.
Unele se referă la posibilitatea unei confruntări majore, nucleare sau clasice de
proporţii, cu implicaţii foarte mari în planul existenţei umane, celelalte se referă la
posibilitatea unor angajamente, inclusiv militare, de mai mică sau mai mare
anvergură, dar tot timpul prezente.
Dacă lumea, practic, n-a existat şi nu există fără aceste angajamente de mică
anvergură, de regulă inferioare unui război convenţional, în jur de 40 % din toate
conflictele zise de joasă intensitate (Low Intensity Conflict), care au avut loc între
1816 şi 1976, s-au derulat în ultimele trei decenii. Dacă adăugăm la acestea
numeroase conflicte survenite după 1976 – şi îndeosebi pe cele din ultimul deceniu
al mileniului doi -, procentajul este mult mai mare.
După cel de al doilea război mondial, s-au desfăşurat, în lume, peste 160 de
conflicte armate. Dacă includem în sistemul acestor conflicte şi acţiunile separatiştilor
sau pe cele ale statelor împotriva separatiştilor (Franţa împotriva separatiştilor
corsicani, Spania împotriva bascilor, Marea Britanie împotriva celor din Irlanda de
Nord etc.), avem o imagine şi mai concludentă asupra a ceea ce putem numi conflict
de joasă intensitate.
Noţiunea „conflict de joasă intensitate“ (LIC) a apărut în anii 1980 în Statele

27
A se vedea şi articolul lui Marc Bouvier, Cyberterrorisme : entre mythe et réalité, Internet,
www.frstrategie.org.
28
Idem.

25
Unite ale Americii. Ea poate fi însă aplicată şi multor conflicte anterioare. Ea are două
sensuri:
- unul, restrictiv, în sensul că se referă strict la conflictele armate
neimportante, cu doi sau mai mulţi actori, care nu permite înţelegerea
realităţilor internaţionale moderne;
- celălalt, în sens mai larg, întrucât noua interdependenţă şi globalitatea
crizelor nu sunt în mod obligatoriu de natură militară, şi pot avea rădăcini în
trecut , cauze şi surse extrem de complexe şi de variate.
Conflictele au devenit mai difuze, dar s-au multiplicat. De unde şi întrebarea:
astfel de conflicte pot fi rezolvate printr-o intervenţie militară, au adică o soluţie
militară? Şi, dacă da, de aici şi cea de a doua întrebare: cu ce rezultate?
Mai ales Statele Unite (dar nu numai) aveau nevoie de răspunsuri adecvate. De
aceea, în dezbaterea strategică a anilor ‘80 concepţia Low-Intensity a ocupat un loc
important. Ea trebuia să ofere Statelor Unite un răspuns militar (prin mijloace militare)
la conflictele sale de interese, adesea non-militare.
Conceptul nu venea pe un loc gol. Mai înainte, pornindu-se de la experienţa
războiului din Vietnam, fusese dezvoltat un alt concept strategic, cel de contra -
insurecţie. Apoi analiştii reveniseră la conceptul de război clasic pe teatrul
european. Era necesar acest lucru, dată fiind poziţia de faţă în faţă a celor două mari
alianţe militare.
Aceasta era însă o problemă care, se ştie, a produs multe dezbateri strategice
şi o mulţime de concepte, de la riposta nucleară masivă la riposta gradată, de la
apărarea înaintată, concept foarte drag nemţilor la acea vreme, la bătălia aero-
terestră 2000, iar proliferarea conflictelor în lume, îndeosebi în lumea a treia, o altă
problemă.
Noul concept LIC trebuia să permită definirea unei doctrine de angajare a
forţelor armate, îndeosebi americane (dar nu numai), în ţările lumii a treia29, fără o
implicare directă. LIC are deci la origine şi ceea ce se numea, înainte de anii ‘80,
contra-insurecţie. Acestui concept predecesor i s-au adăugat mai multe semnificaţii şi
mai mulţi semnificanţi, deci mai multe domenii, şi, ca urmare, a devenit Low Intensity
Conflict. În momentul de faţă, el a intrat în vocabularul politic internaţional şi poate fi
asociat celor mai multe dintre conflictele armate contemporane.
Este foarte important, întrucât, după anii ‘80, acest concept a devenit unul dintre
pilonii strategiei americane.
Iniţiativa de apărare strategică avea o ţintă foarte precisă: trebuia să răspundă
ameninţării sovietice. Cealaltă mare ameninţare o constituiau acţiunile militare de
mică amploare, dar numeroase şi imprevizibile, acţiunile teroriste, mişcările de
guerilă cărora trebuia să li se răspundă prin mijloace adecvate, deci printr-o strategie
specială.
În pofida numelui, aceste conflicte sunt adesea foarte sângeroase şi foarte
intense. Se numesc de joasă intensitate pentru că aria lor de răspândire este limitată,
iar mijloacele folosite nu creează o primejdie planetară. Cel puţin aşa se considera
până la atacul terorist asupra Americii din 11 septembrie 2001, dată care-i aduce din
nou pe americani (ca şi experienţa Vietnamului) cu picioarele pe pământ. Până în
1990, ele au fost umbrite, din punct de vedere strategic, de marea confruntare rece
Est-Vest, de bipolaritate. Ele nu au fost însă mai puţin prezente sau mai puţin
intense.
Există şi noţiunea „Conflict de intensitate medie“ MIC (Mid-Intensity Conflict).

29
Mai ales în America Centrală, dar şi în Africa, Oceania etc.

26
Este vorba, în aceste tipuri de conflicte, de a combate nu numai insurgenţii, ci şi
guvernele „rebele“, adică cele care sunt împotriva noii ordini internaţionale. În acest
sens, conflictele de intensitate medie vizează, de fapt, acţiunea împotriva unor ţări,
mai exact, a regimurilor politice ale acestora. Războiul din Iugoslavia şi intervenţia
NATO pentru clarificarea lucrurilor acolo poate fi clasificat ca un conflict de intensitate
mijlocie.
De altfel, în această categorie intră majoritatea operaţiunilor de menţinere a
păcii. Este, de fapt, o interdependenţă30 între noţiunile amintite mai sus (LIC, MIC)
prin care se justifică nu doar acţiunile ca atare, ci şi eforturile de găsire a unor soluţii
strategice la o serie de probleme care, în parte, nu depăşesc nivelul tactic sau
operativ.
Întrebarea care se pune este următoarea: conflictele de joasă intensitate
reprezintă o nouă formă de conflicte armate sau un nou mod de dispute în sistemul
internaţional? Adică ele sunt o modalitate de a defini starea de ne-război sau o nouă
expresie a unor vechi şi ineluctabile războaie?
Desigur, aici se pot da răspunsurile pe care le dorim sau cele care ne sunt
convenabile. Important este că astfel de conflicte există de când e lumea şi fac parte
din ceea ce acum numim, tot cu un concept american, dar foarte realist, strategii
asimetrice.
Atunci când a apărut, acest concept avea două aspecte, ambele expresii ale
strategiei asimetrice:
- contracararea expansionismului sovietic în lumea a treia;
- intervenţia americanilor (a Occidentului, în general) pentru rezolvarea
conflictelor care apăreau frecvent în această lume şi care necesitau soluţii
speciale, altele decât războiul clasic (intervenţiile nu purtau girul unor
declaraţii de război şi nu se supuneau filosofiei şi legilor războiului, aşa cum
este războiul definit în dreptul păcii şi al războiului).
Desigur, dincolo de toate acestea, era vorba îndeosebi de garantarea şi
asigurarea accesului la materii prime de interes strategic şi la rutele maritime.
De fapt, acesta este şi sensul în care evoluează strategia, inclusiv strategiile
asimetrice, din care fac parte şi aceste conflicte de mică (joasă) intensitate.
Un conflict de joasă intensitate presupune:
- definirea ameninţării;
- identificarea cauzelor, a scopurilor şi obiectivelor;
- identificarea forţelor angajate şi a celor interesate;
- identificarea punctelor tari şi a vulnerabilităţilor;
- stabilirea intensităţii conflictului;
- evaluarea riscului asumat în cazul intervenţiei;
- stabilirea regulilor de angajare şi a gradului de implicare.
Într-un anume sens, conflictul de mică intensitate comportă, în viziunea celor
care au inventat noţiunea (Statele Unite ale Americii), mai degrabă oportunităţile
limitate şi limitative de implicare. Există însă şi un sens mai larg ce ţine de o implicare
mai mare, mai profundă, de valoare strategică.
Conflictele de joasă intensitate se pot constitui şi într-o ameninţare majoră, atât
pentru stabilitatea unor zone, cât şi pentru interesul anumitor puteri care au
responsabilităţi internaţionale asumate. În acest sens, astfel de conflicte pot
determina o angajare substanţială (totuşi limitată) a forţelor armate ale unor mari

30
De exemplu, acţiunile din Somalia, din Angola, din Rwanda, din Bosnia-Herţegovina etc.

27
puteri sub sau fără autoritatea organismelor internaţionale.
De unde rezultă că marile puteri – în speţă, Statele Unite ale Americii – trebuie
să dispună de un arsenal foarte variat de forţe care să poată răspunde oricărui tip de
conflict de joasă intensitate, de intensitate medie sau de mare intensitate (High
Intensity Conflict).
Până la distrugerea bipolarităţii, în conflictele din lumea a treia erau implicate,
deopotrivă, URSS şi SUA. Deci, confruntarea din spaţiul bipolarităţii se prelungise şi
în afara acestuia. După încheierea Războiului Rece, lucrurile s-au complicat. Gradul
de implicare a marilor puteri, îndeosebi a SUA, dar şi a Franţei şi Marii Britanii, a
crescut.
S-a trecut la o iniţiativă strategică pe toate planurile – politic, diplomatic,
economic, militar, informaţional -, astfel încât mişcările insurecţionale sau regimurile
ostile să nu afecteze grav interesele Occidentului, îndeosebi ale Statelor Unite, să nu
destabilizeze zona şi să nu creeze probleme majore care să necesite intervenţii
substanţiale pentru recâştigarea supremaţiei strategice.
Pentagonul s-a ocupat în mod direct de acest lucru, făcând din această
problemă un obiectiv militar major şi definind mai precis conflictul de nivel scăzut
(low-level conflict). În acest sens, a fost elaborată o doctrină adecvată. Este vorba de
aprofundarea domeniului războiului limitat al anilor 50, adică de acele conflicte care
se situau cu claritate sub pragul atomic şi care necesitau alte mijloace decât cele ale
războiului convenţional.
Aria conflictelor a fost divizată pe trei niveluri: jos, mediu şi înalt, după gradul de
violenţă şi forţele participante.
În prima categorie intră conflictele limitate geografic, cu combatanţi şi forţe
neregulate.
În cea de a doua categorie intră războaiele regionale mijlocii cu întrebuinţarea
armatelor moderne.
Cea de a treia categorie presupune o conflagraţie non-nucleară globală şi chiar
un angajament nuclear31.
Dar, în definirea nivelurilor de conflict contează nu numai gradul de violenţă şi
forţele militare angajate, ci şi împrejurările în care se desfăşoară, diversele operaţiuni
civile şi militare. Totdeauna acestea cuprind o arie foarte largă şi sunt ambigue.
Evident, această clasificare vine dinspre o mare putere globală şi exprimă
viziunea acesteia asupra tipurilor de conflicte posibile, de unde şi definirea
modalităţilor de angajare32. LIC nu reprezenta, cel puţin la început, altceva decât o
modalitate comodă de a cuprinde tot felul de consideraţii asupra conflictelor şi asupra
modului de implicare a americanilor, mai ales în lumea a treia.
Cu timpul, termenul a fost lărgit. Astăzi LIC caracterizează o poziţie politico-
militară care să permită stabilirea unei doctrine şi a strategiilor politice de angajare în
asemenea conflicte33.

31
JLICP Raport Final, concept relevat în mai multe lucrări.
32
Teoria angajamentului a început-o Kurt Lewin imediat după ce s-a declanşat Războiul Rece, dar
moartea prematură nu i-a permis să continue. Ulterior, în 1971, Charles Kiesler a pus bazele a ceea
ce el a numit psihologia angajamentului (The psychology of commitment. Experiments liking behavior
to belief, New York, Academic Press).
33
Field Manual 100-20 Military Operations in LIC din 1990, defineşte conflictul de joasă intensitate
astfel: „Conflictul de joasă intensitate este o confruntare politico-militară, între state sau grupuri rivale,
inferioară unui război convenţional şi superioară competiţiei pacifiste rutiniere între state. El implică în
mod frecvent lupte prelungite între principii şi ideologii rivale. Conflictul de joasă intensitate se întinde
de la subversiune până la întrebuinţarea forţelor armate. El este dus printr-o combinare de mijloace,
utilizându-se instrumente politice, economice, informaţionale şi militare. Conflictele de joasă intensitate

28
 În concluzie, conflictul de joasă intensitate (LIC) este un conflict limitat atât din
punct de vedere geografic, cât şi în ceea ce priveşte numărul şi valoarea părţilor
angajate, durata şi mijloacele folosite. Este un conflict asimetric.
Important este că operaţiunile militare în astfel de conflicte sunt duse de unităţi
mici specializate în acest sens. Înainte de a se trece la un angajament militar (care
nu este unul cu declaraţie de război), se desfăşoară numeroase activităţi cu obiective
politice şi militare. Multiplele forme ale conflictului necesită un vast evantai de
operaţiuni, militare sau non-militare, desfăşurate cu mijloace adecvate şi cu forţe
armate corespunzătoare, capabile să se deplaseze rapid de la un conflict la altul,
dintr-un loc în altul. Or, este limpede pentru toată lumea că astfel de posibilităţi nu au
decât statele foarte puternice, cu interese globale, organismele internaţionale sau
alianţele, întrucât astfel de operaţii sunt foarte costisitoare şi presupun numeroase
riscuri.
O soluţie pentru astfel de conflicte, pornindu-se de la doctrinele existente,
necesită o planificare riguroasă a angajamentului care trebuie să ţină seama de cinci
imperative:
- predominanţa politică;
- unitatea efortului;
- adaptabilitatea;
- legitimitatea;
- perseverenţa.
Doctrina LIC îşi extrage seva din doctrina contra - insurecţională.
Operaţiunile speciale, spre exemplu, au caracter independent faţă de acţiunile
militare convenţionale şi pot să întrebuinţeze mijloace psihologice sau civice. În
conceptul general, acestea din urmă au căpătat, în ultimul timp, o importanţă foarte
mare.
Conceptul LIC se discută foarte mult în Forţele Terestre americane şi în cele ale
ţărilor care fac parte din NATO şi cuprinde următoarele viziuni:
- se consideră a nu fi un concept secundar, nici unul izolat, de sine stătător, ci
unul care face parte integrantă din strategia militară;
- în sistemul internaţional, constituie o variantă utilă şi promiţătoare de a
asigura interesele marilor puteri sau ale comunităţii internaţionale;
- asigură posibilitatea unor intervenţii organizate, cu riscuri minime, pentru
rezolvarea problemelor conflictuale.

Dezbateri mai aprinse se duc în ceea ce priveşte folosirea forţelor, mijloacelor şi

metodelor, ca şi rolul militarilor în astfel de conflicte. Aici există două posibilităţi:
- limitarea opţiunilor militare în raport cu cele politice, economice, sociale şi
psihologice;
- creşterea implicării militare.
A apărut, în cursul dezbaterilor, şi cea de a treia interogaţie, la fel de
importantă, referitoare la legitimitatea unei asemenea angajări şi anume: un conflict
de joasă intensitate este sau nu este război, în sensul dreptului internaţional?
Unii au răspuns că genul acesta de conflict este o categorie a Războiului Rece,
o nouă formulă de război rece, sau o rezultantă a acestuia, alţii au propus
introducerea noţiunii de „mic război“, adică de război limitat, aşa cum de altfel şi este
în realitate34.

sunt, adesea, locale, în general în lumea a treia, dar, în ceea ce priveşte securitatea, au implicaţii de
securitate regionale şi globale“.
34
Heinz Kozak, Zur Theorie des Begrenzten Krieges, Österreichische Militärische Zeitschrift, vol. 31,

29
 Un prim răspuns la interogaţia de mai sus este acela că un astfel de conflict se
situează în afara normelor juridice, aşa cum au fost ele formulate de-a lungul
timpurilor. De unde se pune o altă problemă foarte interesantă: ori aceste conflicte
trebuie să se „supună“ normelor juridice existente, ori normele juridice se cer
adaptate la noile realităţi.
Concepţii contradictorii privind LIC există şi în rândul ţărilor NATO, SUA
încercând să obţină un angajament direct acceptat de aliaţi. De fapt, problema care
se pune – şi pentru care deja s-a realizat acordul formal al partenerilor la summit-ul
de la Washington din 1999 – este angajare „consolidată de aliaţi“ „Out-of-Area“.
Controlul politic al statelor din lumea a treia nu este numai problema Statelor
Unite, ci a Occidentului în general. Nici LIC nici MID (Mid-Intensity Conflict) nu se
constituie într-o strategie asimetrică oficială a NATO, dar, în această privinţă, există
multe domenii în care puterile occidentale cooperează foarte bine.
Regulamentul FM-100-5 a oficializat, în 1981, noua doctrină care nu privea
decât nivelul operativ şi cel tactic. Ea se fundamenta pe patru cuvinte-cheie: iniţiativă,
profunzime, sincronizare şi agilitate, la care trebuie, desigur, adăugate, după unii
autori, şi altele: putere de foc, protecţie, conducere. Tot acest manual vorbeşte de
necesitatea ca forţele terestre, navale şi aeriene să fie în măsură să ducă o bătălie
integrată oriunde, bazată în special pe ofensivă, pe câştigarea iniţiativei şi pe
manevră. Bătălia aero - terestră poate fi dusă oriunde, neavând fronturi, şi permite
folosirea tehnologiei moderne. Statele Unite recunosc, la ora actuală, trei niveluri ale
artei războiului: strategic, operaţional (operativ) şi tactic.
FM -100-5 din 1986 defineşte arta operaţională ca „întrebuinţare a forţelor
militare disponibile pentru a se atinge obiective strategice în interiorul unui teatru de
război sau unui teatru de operaţii, prin studierea, organizarea şi conducerea la
campanie a unor operaţii majore.“
Intervenţia Statelor Unite în Panama a relevat un amestec de operaţii speciale
şi psihologice, ale războiului neconvenţional şi ale celui de tip convenţional. Se
anunţa de fapt trecerea la un nou concept – conflictul (războiul) de intensitate medie
(MIC)– care a fost aplicat, mai târziu, în Irak. Acest concept se bazează pe strategiile
asimetrice şi vizează menţinerea şi sporirea capacităţii Statelor Unite de a acţiona şi
a învinge oricare putere care ar ameninţa accesul americanilor în zone de interes
critice.
Trecerea de la LIC la MIC reprezintă o fază extrem de importantă a strategiei
asimetrice şi, de aceea, aceste tipuri de conflicte au început să joace un rol major nu
doar în lumea teoreticienilor militari, ci şi în cea a planificatorilor strategici, mai ales în
Statele Unite. A scăzut astfel interesul faţă de LIC şi a crescut preocuparea pentru
justificarea, teoretizarea şi operaţionalizarea MIC, considerându-se că astfel de
conflicte vor fi războaiele noii ordini internaţionale, ale mondializării şi vor fi
caracterizate de superioritate tehnologică. Sistemele de arme erodează frontiera
dintre conflictele de joasă intensitate şi cele de intensitate medie. Datorită creşterii
puterilor regionale, îndeosebi din lumea a treia, de a riposta şi de a constitui astfel o
ameninţare majoră, chiar principală, se vizează o dezvoltare considerabilă a
mijloacelor pentru a se putea duce războaie de înaltă tehnologie (high-tech-wars) în
regiuni ale lumii a treia, situate în afara ariei NATO.
Conflictul din Falkland (Malvine) poate fi apreciat ca unul de intensitate medie.
El are însă elemente şi ale conflictului de joasă intensitate şi demonstrează
dificultăţile britanicilor, care au apelat la ajutorul Statelor Unite. Campania a avut

Heft 2/1993, pp. 129-135; Lawrence A. Yates, From Small Wars to Counterinsurgency, Military
Review, vol. 69, nr. 2, februarie 1989, pp.74-86.

30
succes operaţional şi logistic, dar a relevat şi unele neajunsuri (subevaluarea
ameninţărilor submarinelor, bombardierelor şi rachetelor, importanţa noilor rachete
pentru reconsiderarea aviaţiei, războiul electronic, importanţa tehnologiei, dar şi a
virtuţilor militarilor în confruntarea terestră).
Războiul din Falkland (Malvine), conflict de intensitate medie, s-a bazat pe
strategii asimetrice, câştig de cauză primind partea care a acţionat rapid, ingenios, în
superioritate tehnologică şi care a dispus la timp de informaţiile necesare.
Majoritatea programelor americane (occidentale, în general) de asistenţă
destinate lumii a treia comportă aspecte economice, politice şi umanitare care pot fi
însă exploatate şi ca instrumente psihologice. Ele includ şi programe militare
selective, sub formă de antrenament, dar şi echipament, sprijin şi, în anumite cazuri,
acţiuni tactice directe, raiduri şi demonstraţii de forţă. Statele Unite contribuie direct la
eforturile economice, politice şi informaţionale în vederea rezolvării LIC. Operaţiunile
militare americane sunt împărţite în patru mari categorii35 şi implică participarea unor
forţe armate variate, cel mai adesea a unor forţe specializate, de al căror rol depinde
îndeplinirea misiunilor primite.
Conflictul de joasă intensitate, în viziunea americană, ar trebui să cuprindă mai
multe categorii de operaţiuni limitate, între care se situează şi cele pentru prevenirea
violenţei:
- operaţii de menţinere a păcii;
- acţiuni antidrog şi antiteroriste.
Acestea sunt situaţii care diferă de război şi se caracterizează, în principal, prin
aceea că sunt operaţiuni care vizează aplicarea legii36. Este ceea ce americanii
consideră a fi distincţia între „warfare" şi „war". Ele îşi găsesc forţa nu în mijloace, ci
în scopuri. Mai sunt şi alte categorii ale conflictului de joasă intensitate: asistenţa de
securitate, contra - insurecţie, operaţii imprevizibile ale războiului limitat.

3.2.2. Războiul psihologic

Războiul psihologic este, fără îndoială, un element - cheie al LIC şi chiar al LIM,
întrucât manipularea opiniei publice constituie baza pe care se grefează mijloacele şi
acţiunile utilizate de cel care gestionează aceste tipuri de conflicte.
Trebuie spus că astfel de conflicte presupun două modalităţi de angajare:
- angajarea părţilor care se află în divergenţă (în conflict);
- angajarea celui (sau celor) care îşi asumă gestionarea conflictului.
De regulă, cei din primul tip de angajare (doi sau mai mulţi actori) se află într-o
confruntare simetrică sau, în orice caz, de o asimetrie redusă, date fiind diferendele
pentru care se declanşează conflictul, scopurile urmărite, forţele şi mijloacele la
dispoziţie. Pentru ei, pentru aceşti actori, conflictul respectiv nu este de joasă
intensitate, ci, uneori, de foarte mare intensitate, întrucât, adesea înseamnă război în
bună regulă, cu multe victime şi mari distrugeri, greu suportabile pentru beligeranţi.
Desigur, şi la acest nivel, există diferite grade de angajare, de la simplele
declaraţii sau dezbateri contradictorii, opuse, la războiul propriu-zis.
Conflictul primeşte calificarea „low-intensity“ din partea celui care-l gestionează,

35
Contra - insurecţia (Foreign Internal Defense) şi pro-insurecţia, contra - terorismul (Terrorism
Counteraction), operaţiile de menţinere a păcii şi operaţii imprevizibile în timp de pace (Peacetime
Contingency), care include şi operaţiile antidrog.
36
Această viziune era valabilă până la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Până la acea dată,
americanii considera terorismul infracţionalitate, crimă organizată. De la acea dată, viziunea
americană s-a schimbat: terorismul este război şi el trebuie tratat ca atare.

31
care-l rezolvă. Acesta este, de regulă, un actor important, cu interese globale sau
regionale, care are capacitatea de a se implica, precum şi mijloacele necesare.
Războaiele din Somalia, spre exemplu, sunt războaie în bună regulă pentru cei aflaţi
în conflict (aceste războaie au distrus efectiv ţara); dar pentru Statele Unite ale
Americii şi pentru celelalte ţări care au alcătuit forţa UNOSOM ele nu reprezintă
decât un conflict de joasă intensitate sau, dacă suntem puţin mai exigenţi, de
intensitate medie.
„În 1965, subsecretarul de stat al SUA, George Ball, îi propunea preşedintelui
Johnson un raport consacrat unui fapt ce avea să devină foarte curând războiul din
Vietnam. În raport era scris clar: «De îndată ce un mare număr de trupe americane
vor fi angajate în lupte directe, ele vor începe să înregistreze pierderi mari, căci sunt
echipate nepotrivit pentru a lupta într-o ţară inospitalieră, ca să nu zicem ostilă. O
dată ce vom suferi pierderi însemnate, vom intra într-un proces cvasi - ireversibil.
Implicarea noastră va fi aşa de mare încât nu ne vom putea opri înainte de a atinge
obiectivele propuse, decât dacă vom accepta o umilire naţională. Din aceste două
posibilităţi, cred că va fi mai probabilă umilirea decât atingerea obiectivelor noastre,
după ce vom fi suferit serioase pierderi». (Mem. From George Ball to President
Lyndon Johnson, July, 1965, Pentagon Papers, 1971)37.
După această experienţă, americanii au luat toate măsurile ca angajarea lor să
nu se facă decât în condiţiile unei strategii asimetrice totale, în care riscurile
angajamentului sunt minime, iar avantajele maxime.

Problema războiului psihologic, deşi nu poate lipsi nici din primul tip de
angajare, este totuşi specifică celui de al doilea. Război psihologic duce toată lumea
care se află în conflict, dar un război psihologic adevărat, cu şanse de reuşită, îl duc
totdeauna cei care deţin iniţiativa strategică şi dispun de forţele şi mijloacele
necesare punerii în operă a acţiunilor de influenţare.
Aici intervin strategiile asimetrice, care constau în defazarea sistemelor
acţiunilor de influenţare, posibilă datorită diferenţelor enorme de potenţial ştiinţific,
financiar şi, mai ales, tehnologic.
Pentru că războiul psihologic este o luptă de influenţare a mentalităţilor. Iar
influenţarea este de cele mai multe ori asimetrică. Măsurile care se iau în acest sens
vizează:
- manipularea în sensul dorit a conducătorilor inamici politici şi militari (pe toţi
deopotrivă sau în mod selectiv);
- influenţarea populaţiei din zona conflictului;
- manipularea opiniei publice;
- influenţarea formatorilor de opinie.
Instrumentele şi procedeele de influenţare sunt felurite:
- instrumente prin care se realizează deformarea imaginii;
- propaganda;
- coordonarea acţiunilor politice, diplomatice, economice şi militare pentru a
se crea o anumită imagine;
- crearea tensiunilor şi exploatarea lor pentru influenţarea psihologică a
părţilor (influenţarea moralului, slăbirea ordinii şi disciplinei şi a capacităţii de
a lua decizii în cunoştinţă de cauză etc.);
- spălarea creierului persoanelor capturate sau pregătite în mod special
pentru anumite acţiuni.
37
R.V. Joule & J.L.Beauvois, Tratat de manipulare, traducere de Nicolae-Florentin Petrişor, Antet, p.
28.

32
 De altfel, în cazul oricărui conflict, orice activitate economică, politică,
diplomatică, militară, culturală are în mod automat şi o componentă psihologică
modulată în aşa fel încât să ducă la maximizarea avantajelor.
Îndeosebi în conflictele de joasă intensitate, influenţarea psihologică, adică
manipularea, se constituie adesea ca mijlocul cel mai important şi cel mai eficient
pentru realizarea scopului dorit, ce nu poate fi altul decât exploatarea crizei în folos
propriu.
De unde rezultă că măsurile specifice războiului psihologic, care ajung
câteodată să reprezinte 80 % din acţiuni (războiul împotriva Nicaragua), au o
importanţă decisivă38.
Operaţiunile psihologice (PSYOP), ca şi acţiunile civile (CA), se constituie în
mijloace de bază pentru izolarea mişcărilor insurecţionale. Prin ele se urmăreşte
discreditarea sau, dimpotrivă, îmbunătăţirea imaginii anumitor guverne sau lideri,
uneori, crearea unor situaţii confuze, uşor exploatabile (a se vedea situaţia din
România de la sfârşitul lui decembrie 1989), descurajarea unor iniţiative şi
încurajarea altora etc. Se folosesc pentru aceasta toate mijloacele, începând cu
canalele de comunicaţii şi continuând cu realizările tehnologiei de vârf şi ale
nanotehnologiei.
Asimetria strategică se realizează aici, prin posibilitatea pe care o au centrii de
putere mondială sau regională – şi îndeosebi Occidentul – de a implementa
componente de control şi supraveghere a computerelor, a reţelelor Internet şi
Intranet, a sistemelor de comunicaţii etc.
Operaţiile psihologice presupun, de asemenea, difuzarea de documente
adverse trucate, cu scopul de a-i discredita pe insurgenţi şi a produce disensiuni şi
diviziuni în rândul acestora.
Dezinformarea este un element esenţial al războiului psihologic şi, în
consecinţă, al strategiilor asimetrice. Aceasta începe înaintea conflictului propriu-zis
şi are obiective foarte complexe, urmărind, în general, destabilizare psihologică şi
polarizarea populaţiei.
Informaţiile care se transmit sunt selectate cu multă grijă, efectul fiind calculat
cu minuţiozitate.
Dezinformarea şi refuzul informaţiei sunt arme redutabile. În acelaşi scop se
foloseşte şi excesul de date, de informaţii, ceea ce duce la intoxicarea informaţională
şi, de aici, la refuzul informaţiei. În acelaşi timp, se aduc în prim plan informaţii
acuzatoare care provoacă o vie reacţie din partea opiniei publice39. Aceste informaţii
selective creează o imagine deopotrivă îngrijorătoare şi agresivă despre actorul sau
actorii conflictului, în scopul formării unei opinii de respingere şi condamnare a
acestora şi legitimare a intervenţiei. De multe ori însă o astfel de imagine este reală
şi chiar necesară pentru rezolvarea efectivă a problemelor care există. Aşadar,
satanizarea unor conducători nu trebuie privită doar ca o agresiune împotriva
acestora (ca şi cum ar fi nişte mieluşei!), ci şi ca o prezentare reală a trăsăturilor
acestora, astfel încât lumea să ştie despre ce-i vorba, iar acţiunile împotriva lor să
primească cât se poate de exact calificativele şi evaluările ce li se cuvin.
Războiul psihologic nu se bazează doar pe minciună, ci şi pe manipularea
informaţiei. Acţiunea psihologică operează cu „adevăruri“ create sau selectate cu

38
Wilhelm Kempf (ed), Verdeckte Gewalt, Psychosoziale Folgen der Kriegsführung niedrieger
Intensität in Zentralamerika, Hambourg, Argument, 1991.
39
Violarea drepturilor omului de către anumiţi lideri, în anumite ţări, unde se desfăşoară deja conflicte
de acest gen, crimele de război ale lui Miloşevici (care urmează să fie dovedite şi judecate de către
TPI), armele chimice ale lui Saddam Hussein etc.

33
multă grijă, astfel încât să se obţină efectul dorit. Când s-a declanşat conflictul, nu
există informaţii asupra obiectivelor concrete, nici asupra modului de derulare, nici
asupra numărului victimelor. Se vehiculează conceptul de destabilizare psihică prin
crearea de îndoieli ale căror simptome se găsesc în lipsa unei atenţii selective,
proliferarea unor prejudecăţi, a unor idealizări, a unor pretenţii de absolutism, într-un
scepticism evaziv şi într-o atitudine de prezervare a credinţei în soartă, în destin.
Wilhelm Kempf este de părere că, în contrapartidă, se pun în scenă măsuri de
încredere pentru pretinsa obiectivitate a informaţiilor, reportajelor40.
Opinia publică occidentală devine, în conflictul de joasă intensitate în care sunt
implicate ţări sau forţe din zonă, o ţintă principală a războiului psihologic. Ea trebuie
convinsă că vinovat este cel care se doreşte să fie considerat vinovat.

3.2.3. Războiul informaţional şi mediatic

„Preceptele lui Sun Tzî extrase din Arta războiului:

1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri
dubioase.
3. Distrugeţi-le reputaţia şi supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.
4. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.
5. Dezorganizaţi prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.
6. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile.
7. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor.
8. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor.
9. Perturbaţi prin orice mijloace intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea
armatei inamicului.
10. Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale.
11. Trimiteţi-vă prostituatele în rândurile lor pentru a încununa opera de
distrugere.
12. Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii. Nu faceţi
economii, banii cheltuiţi astfel vă vor aduce o bună dobândă.
13. Infiltraţi-vă peste tot spionii.
Numai un om care are toate aceste mijloace la dispoziţia sa - şi ştie să se
folosească de ele pentru a răspândi certurile şi discordia -, numai un asemenea om
este demn să conducă şi să dea ordine. El este comoara suveranului său şi stâlpul
statului.“41
Preceptele lui Sun Tzî, cunoscute şi aplicate de multă vreme, par a fi elemente
sau modalităţi ale unui război simetric. În fond, şi partea adversă are aceleaşi
posibilităţi. Nu este însă aşa. Simetria, în domeniul războiului informaţional, este
labilă, flexibilă. Practic, nu există. Există doar o competiţie de o parte şi de alta a unei
axe mediane sau mediatoare. Sistemele de influenţare ale războiului informaţional se
bazează acum pe tehnici foarte costisitoare, pe un înalt grad al tehnologiilor folosite
şi pe supremaţia informaţională.
Intoxicarea, propaganda neagră şi influenţa sunt principalele mijloace ale
acestui tip de război.
Unii autori sunt de părere că noua ordine mondială este pe cale de a ridica un
nou zid ce va separa Sudul subdezvoltat de Nordul industrializat, care se simte
ameninţat de schimbările politice şi mişcările din statele contestatare. Pentru a
40
Wilhelm Kempf (ed), op. cit.
41
Vladimir Volhov, Dezinformarea, armă de război, Incitatus, p. 21.

34
menţine accesul la materii prime, la zonele strategice şi la pieţe, pentru a-şi prezerva
interesele vitale, este posibil ca ţările puternice să folosească, în continuare, soluţii
militare şi tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice.
În aceste condiţii, este posibil ca ameninţările (îndeosebi cele asimetrice) să
crească, iar strategiile asimetrice adoptate pentru rezolvarea acestora să prolifereze.
O astfel de evoluţie nu poate duce decât la o recrudescenţă a violenţelor, la
proliferarea focarelor de tensiune şi a cauzelor acestora, concomitent cu mărirea
ecartului dintre ţările foarte puternice şi cele care se consideră că le creează
probleme.

3.2.4. Ciberconflictul

Ciberconflictul este un conflict produs fie de terorişti, fie de un stat (grup de

state etc.) care atacă alt stat prin vectori informaţionali şi tehnologici. O astfel de
problemă a fost pusă în 1995 sub numele de „Pearl Harbour Electronic“, în timpul
unei aplicaţii, în care, potrivit scenariului, Statele Unite trebuia să facă faţă unui atac
declanşat prin surprindere cu mijloace tehnologice electronice, informatice, de
telecomunicaţii.
Desigur un astfel de conflict este foarte costisitor şi, de aceea, nu oricine poate
apela la el. Spre deosebire de ciberterorism, ciberconflictul presupune o mare
angajare de mijloace de înaltă tehnologie, canale opto-electronice, sateliţi de
interceptare şi de spionaj, cabluri submarine şi sisteme de captare sau de
interceptare a informaţiei transmise prin astfel de mijloace, amplificatori uriaşi de
frecvenţe etc.
Un astfel de conflict nu poate angaja decât un foarte mic număr de state
supertehnologizate şi, de aceea, este foarte puţin probabil ca el să se producă în
următorul deceniu.

3.3. NON-MILITARE

3.3.1. Îndiguirea

Conceptul LIC a devenit o strategie de bază pentru intervenţia în lumea a treia.

Prin anii 80, era şi o modalitate de a limita influenţa Uniunii Sovietice în această lume
a treia. Nimeni nu se aştepta ca Lumea a treia să pună probleme majore marilor
puteri. Iar problemele pentru care era necesară intervenţia efectivă – implicită sau
directă a marilor puteri -, vitale pentru ţările respective, nu prezentau, practic, nici un
fel de ameninţare majoră pentru aceste puteri. Dar, toate la un loc, susţinute sau
încurajate de o terţă mare putere, puteau deveni o ameninţare. Şi atunci, strategia
adoptată de Statele Unite a fost una de îndiguire, de limitare a influenţei adversarului
direct, care era Uniunea Sovietică şi ţările aliate acesteia.
Toate conceptele se învârteau în jurul acestei confruntări – SUA urmărind
îndiguirea comunismului, iar URSS creşterea influenţei acestuia -, în timp ce
problemele reale, majore ale acestor zone nu numai că au rămas nerezolvate, dar au
şi proliferat, mărind enorm marja de risc, de instabilitate şi de asimetrii.
Conflictul de intensitate medie n-a rezolvat nici el problemele, ci doar a creat
SUA un mai mare spaţiu de siguranţă.
Paralel cu abordarea militară (poate chiar înaintea acesteia) a problematicii
strategice a conflictelor şi ameninţărilor care le alimentau, în strategia îndiguirii, un rol
deosebit l-au jucat factorii economici, culturali şi informaţionali.

35
 3.3.2. Embargoul şi blocada economică

Astfel, îndiguirea a devenit în primul rând un concept cu valoare economică,

limitându-se accesul la tehnologiile de vârf şi cultivându-se relaţiile preferenţiale
(clauza naţiunii celei mai favorizate, spre exemplu) şi chiar embargoul economic.
În vremea aceea, sistemul economic mondial era tripolar:
- regiunea Americii de Nord, inclusiv Mexicul;
- Europa Occidentală, mai ales Uniunea Europeană;
- Zona din sud-estul Asiei şi cea a Pacificului.
Conform art. 41 din Carta ONU, măsurile cu caracter economic şi diplomatic „…
pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a
comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor
mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.“
În situaţia în care astfel de măsuri nu au efect, Consiliul de Securitate poate
hotărî şi alte măsuri, inclusiv folosirea forţei armate. Art. 42 arată că operaţiunile de
acest fel cuprind „demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţii, executate cu forţele
aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor Naţiunilor Unite.“ De-a lungul timpului,
au fost luate numeroase asemenea măsuri. Ele s-au dovedit a fi numai în mică
măsură utile. Pentru că, indiferent ce se spune, asemenea măsuri afectează
totdeauna populaţia. Cu alte cuvinte, cei care plătesc nu sunt nici conducătorii
statelor respective, nici marile puteri, nici organismele care le-au aprobat, ci oamenii
de rând, adică noi toţi.
Embargoul42 presupune reţinerea unor bunuri ale unui stat de către alt stat,
precum şi privarea statului respectiv de un sistem de relaţii economice normale cu
partenerii săi sau cu comunitatea internaţională. Embargoul economic este
echivalent cu excluderea statului vizat de la schimbul economic internaţional,
privarea lui de anumite produse, desigur, cu scopul de a-l obliga să respecte anumite
reguli, să înceteze anumite practici, să se supună unei anumite voinţe. Embargoul
aplicat Irakului, în 1991, şi Iugoslaviei, în perioada 1992 – 1995, ca urmare a unei
hotărâri luate de Consiliul de Securitate al ONU.
Deteriorarea vieţii în foarte multe ţări – îndeosebi din Africa – necesită soluţii
concrete pentru prevenirea unor catastrofe umanitare. Soluţiile pe care le propun sau
le impun marile puteri nu sunt toate acceptate de această lume, întrucât nu rezolvă
decât la suprafaţă problemele. Marile puteri consideră această neacceptare ca pe o
sursă de riscuri. În realitate, este vorba de o asimetrie a filosofiilor Nordului şi
Sudului, bazată pe grave injustiţii. Ţările care cer schimbări mai rezonabile, care vor
să realizeze o reformă agrară, care doresc independenţă naţională sau în care
populaţia se pronunţă pentru o guvernare care nu este conformă cu dorinţele
Occidentului sunt diabolizate şi puse la index. Este vorba de ţările care au deţinut
colonii şi care vor să menţină cu orice preţ regimuri convenabile lor. Dacă ţările
respective nu se conformează, împotriva lor se iau toate măsurile, inclusiv cele care
ţin de sancţiuni economice, de blocade43 economice.

42
„Formă de represalii prin care un stat reţine navele comerciale ale unui alt stat, în porturi sau în
marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina să înceteze o încălcare a
unor norme de drept internaţional şi să repare prejudiciul astfel cauzat.“, în Iosif Armaş, Cornel
Purcărea, Paul Dănuş Duţă, Acţiunea militară la graniţa dintre milenii, Editura Militară, p. 82.
43
Împiedicarea, inclusiv prin mijloace militare, a vaselor şi altor mijloace să pătrundă în porturile,
aeroporturile etc. statului supus blocadei, privându-l pe acesta de schimburi economice şi de altă
natură.

36
 3.3.3. Separatismul etnic

Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la

adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele
respective şi alcătuirea unor ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se
confruntă deci, în primul rând, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere,
aceste tipuri de conflicte sunt asimetrice. Se pare însă că avantajele nu sunt de
partea statelor naţionale, ci de partea etniilor. Şi aceasta, pe de o parte, pentru că o
astfel de tendinţă favorizează, într-un fel, procesul de mondializare şi, pe de altă
parte, pentru că problema separatismului etnic nu se pune acut în zona marilor puteri
şi în statele supertehnologizate, cu un nivel de viaţă foarte ridicat, ci în ţările sărace,
ale căror guverne sunt considerate ca refractare la noua ordine mondială.

3.3.4. Boicotul

Un stat care nu se conformează unor principii acceptate de toată lumea (sau

impuse), dacă adoptă o atitudine pe care comunitatea internaţională (sau anumite
state) o consideră inacceptabilă sau neconvenabilă, poate fi supus de către alt stat,
de către o comunitate de state şi chiar de comunitatea internaţională la interdicţii în
domeniul economic, al telecomunicaţiilor, în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale
politice, culturale, sportive etc. Este un soi de presiune exercitată asupra statului
rebel sau agresor44.

Capitolul 4
STRATEGII ASIMETRICE – ASIMETRII STRATEGICE
După ce avertizează asupra unor riscuri de natură asimetrică - directe sau
indirecte, vizibile, dar, mai ales, invizibile -, ce pot să se transforme în ameninţări
la adresa statului român, documentul-proiect „Viziunea strategică - 2010 Armata
României“, prefigurând fizionomia războiului/conflictului armat viitor, insistă „pentru
realizarea capacităţilor de acţiune şi adaptarea la mediul de securitate a Armatei
României, care vor permite o reacţie eficientă la riscurile şi ameninţările începutului
de mileniu“.
Includerea asimetriei în documentele strategice oficiale arată că acest concept -
studiat, de altfel, cu asiduitate, în ultimii ani, inclusiv şi mai ales de către marile puteri
- , este de actualitate.
De aceeaşi actualitate şi importanţă se impune a fi, în prezent, studiul acestei
problematici a asimetriei pentru oricare armată, cu atât mai mult pentru cele aflate în
tranziţie, care îşi construiesc sau reconstruiesc doctrine, strategii şi structuri de forţe.
Din punctul nostru de vedere, studiul asimetriei, al strategiilor asimetrice, deşi
într-un fel sau altul el a mai fost abordat, chiar şi înainte de 1989, revine la ordinea
zilei doar formal ca o problematică de noutate, desigur cu specificul noilor condiţii de
desfăşurare a războaielor/conflictelor armate. Am subliniat că, în prezent, proble-
matica asimetriei strategice nu ar fi chiar o noutate pentru securitatea sau apărarea
naţională, cu gândul că, dacă e să facem referiri la experienţe, am putea să ne
întrebăm: ce altceva era, printre altele, „Războiul de apărare al întregului popor“, din

44
A se vedea boicotul şi embargoul impuse Irakului şi Iugoslaviei.

37
epoca Războiului Rece, dacă nu o strategie majoră asimetrică într-un posibil
conflict asimetric ce putea fi impus României acelor vremuri.

Se pune deci tranşant întrebarea: Care ar putea fi semnificaţia conceptelor

„strategii asimetrice“ şi, respectiv, „asimetrii strategice“ pentru securitatea şi
apărarea naţională ?

La modul general, strategiile asimetrice reprezintă gândirea (concepţia),

diferită de cea a unui potenţial sau efectiv adversar, şi activitatea practică de a o
pune în operă, în scopul maximalizării propriilor avantaje, concomitent cu
minimalizarea dezavantajelor, al exploatării slăbiciunilor adversarilor, al
realizării sau evitării surprinderii.
În particular, pentru securitatea şi apărarea naţională, strategiile asimetrice
reprezintă, în fapt, cel puţin în această perioadă, singura modalitate conceptuală şi
acţională posibilă de contracarare a multiplelor aspecte ale asimetriei strategice
într-un posibil conflict armat ce ni s-ar impune, în scopul maximalizării posibi-
lităţilor de rezistenţă, al exploatării tuturor slăbiciunilor agresorilor (adversarilor) şi,
în final, al obţinerii victoriei în război.
La rândul lor, asimetriile strategice (politice, economice, sociale, culturale,
militare etc.) sunt stările de dezechilibru natural sau provocat de o parte adversă,
ca urmare a conceperii şi aplicării unor strategii adecvate (asimetrice) între diverse
state sau grupuri de state, ce pot fi utilizate în situaţii de criză sau de conflict.
În ceea ce priveşte, spre exemplu, asimetria culturală globală ca sursă
majoră de ameninţare, Samuel P. Huntington face sublinierea că “Ceea ce occi-
dentalii vestesc a fi blânda integrare globală, cum este cazul proliferării mass-media
la dimensiuni mondiale, non-occidentalii denunţă a fi imperialism ticălos occidental.
Întinderea pe care non-occidentalii o consideră lume, ei o văd ca pe o ameninţare”45.
Mai mult decât atâta, se poate observa cu uşurinţă că diviziunea umanităţii ca
rezultat al convulsiilor perioadei Războiului Rece a luat practic sfârşit, dar diviziunile
fundamentale ale umanităţii în termeni de etnicitate, religii şi civilizaţii s-au revigora,
fiind o sursă de noi şi permanente conflicte, în primul rând asimetrice.

Care sunt nivelurile şi dimensiunile actuale ale asimetriei strategice,

motivate fiind de strategiile conflictuale asimetrice ?

Asimetria poate fi: politică, economică, socială, culturală, tehnologică,

militară etc. Oriunde există mişcare, dezvoltare, există şi asimetrie. Diversitatea
domeniilor în care aceasta se poate manifesta este practic nelimitată, dar ponderea
acestora într-un eventual conflict/război asimetric poate să fie diferită şi să solicite
răspunsuri de contracarare pe măsură.
Asimetria politică şi asimetria economică sunt prioritare în strategiile
conflictuale, utilizând mijloace nemilitare pentru a obţine avantaje în conflictele de
toate categoriile şi nuanţele. Asimetria socială este, în fapt, o consecinţă directă a
celei economice şi, la rândul ei, condiţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică,
asimetria economică.
Asimetria tehnologică este deosebit de evidentă în prezent, îndeosebi la
nivelul marilor puteri, manifestându-se la modul cel mai direct şi cel mai primejdios în

45
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Antet, p. 95.

38
plan militar, prin faptul că declanşează serioase dezechilibre strategice şi operaţi-
onale în conflictele militare şi, de ce nu, non-militare.
Nivelul asimetriei militare propriu-zise are, totuşi, „cuvântul“ cel mai greu într-
un conflict. De altfel, nici nu ne putem imagina conflict armat care să nu se bazeze
cel puţin pe o iluzorie asimetrie. Ea este, însă, de regulă, cât se poate de reală
pentru victima unei agresiuni.
Dimensiunile asimetriei strategice potenţează ori, dimpotrivă, diminuează
strategiile în domeniu, evidenţierea acestora fiind o condiţie esenţială a
comportamentului părţilor aflate în conflict.
Categorisind tipurile de asimetrii, în funcţie de o serie de factori, reţinem că:
a. După raportul de forţe pe care-l realizează, asimetria poate fi:
- pozitivă;
- negativă.
Prima grupă este, în mod evident, favorizantă, ea rezultând în domeniul militar, dar
nu numai, dintr-o instruire superioară, din calitatea deosebită a factorului uman,
tehnic şi tehnologic, din concepţii de ducere a acţiunilor militare şi non-militare
avansate etc. Ea este, desigur, la îndemâna statelor şi armatelor din structura NATO,
dar şi a altor structuri de putere aflate într-un stadiu de dezvoltare economico-socială
apreciabil.
Nu este în nici un caz de apanajul statelor ce încă parcurg procesul de restructurare
economico-socială şi militară, cum este şi cazul ţării noastre.
Într-o asemenea postură - de asimetrie negativă - , statele vor căuta metode
de a contrabalansa deficitul în acumulări cantitative, dar mai ales calitative.
Asimetria negativă, proprie în general celor mai slabi, este un handicap pe care
un adversar îl va folosi, cu siguranţă, într-un eventual conflict, profitând de
slăbiciunile şi vulnerabilităţile părţii aflate în această postură.
b. În funcţie de durată, asimetria poate fi:
- pe termen scurt;
- de durată sau pe termen lung.
În afara faptului că anumite state, situate în zone defavorizate ale globului, sunt
într-o permanentă asimetrie negativă, durata mare a acesteia este una din
caracteristicile unor state aflate în zone nu tocmai defavorizate. Una dintre cauzele
majore ale unor asemenea situaţii rezultă, printre altele, din situaţia economico-
socială precară, din lipsa voinţei de a depăşi anumite bariere în calea
democratizării statale, sau “veşnica” tranziţie la economia reală de piaţă.
Dacă este vorba de un conflict/război, durata asimetriei devine un factor
determinant al succesului. Faţă de unele aspecte de asimetrie strategică de scurtă
durată, cum a fost, spre exemplu, războiul-fulger aplicat de germani în cel de-al
doilea război mondial, în conflictele militare postbelice asimetria strategică a fost una
dintre caracteristicile aproape fără excepţie ale acestora. Ea a coincis, de regulă, cu
durata propriu-zisă a conflictului.
Este interesant de remarcat că, în unele dintre conflictele militare postbelice de
dată recentă, cum a fost cel din Iugoslavia (Kosovo – 1999), durata conflictului a
fost în relaţie directă cu răspunsurile de contracarare găsite de partea sârbă, cu
acţiune/influenţă directă asupra asimetriei strategice de natură pozitivă aflată la
îndemâna forţei aliate.
c. După modalitatea în care se manifestă:
- programată (deliberată);
- întâmplătoare.

39
 Întâmplarea are, desigur, rolul ei într-o acţiune militară, uneori poate chiar să
decidă “soarta” acesteia, dar nu trebuie să se constituie într-o soluţie, nu trebuie să
fie un deziderat al conducerii nici unei părţi în conflict.
Asimetria programată (deliberată) pune categoric în evidenţă slăbiciunile
adversarului, favorizând menţinerea sau câştigarea iniţiativei, pe fondul realizării
libertăţii de acţiune.
Pentru partea aflată într-un raport deliberat de inferioritate, este important să
realizeze acest lucru cu suficient timp înainte, pentru a pune în aplicare măsuri
corespunzătoare de contracarare sau, cel puţin, de diminuare a superiorităţii
adversarului.
d. În funcţie de riscurile sau ameninţările ce le reprezintă:
- riscuri sau ameninţări reduse;
- riscuri sau ameninţări majore.
Intensitatea riscurilor sau ameninţărilor ce îşi au originea în asimetria strategică
sunt în raport proporţional cu gradul de asimetrie realizat şi, desigur, cu scopurile
propuse de beligeranţi. Aceasta depinde, de asemenea, de răspunsurile care pot fi
date de cei care vor fi victimele unei agresiuni.
Dacă, spre exemplu, printre răspunsurile găsite se înscriu terorismul sau
utilizarea unor componente ale armelor de nimicire în masă, riscurile devin
majore şi pentru partea care ar dispune de o asimetrie pozitivă, pe care însă a
utilizat-o în scop de agresiune.
e. După natura acumulărilor, asimetria poate fi:
- materială (fizică);
- psihologică;
sau:
- cantitativă;
- calitativă.

În asimetria strategică, natura acumulărilor este deosebit de importantă. De

regulă, acumulările psihologice sunt implicite celor materiale (fizice), cantitative, dar,
mai ales, calitative.
În prezent, acumulările cantitative, în special cele de ordin tehnologic şi
informatic, sunt cele mai evidente, dar şi suficient de vulnerabile.
De altfel, nu întâmplător pentru societăţile informatizate şi tehnologizate, pentru
armatele acestora, dar mai ales pentru scopurile ce şi le-ar propune în confruntările
cu adversarii, nu neapărat pe măsură, riscurile şi ameninţările asimetrice sunt de o
deosebită importanţă.
Experienţa unor conflicte asimetrice de dată recentă, cum ar fi cele din Golf
(1991) sau Iugoslavia (1999), a făcut demonstraţia vulnerabilităţii la atacurile
informatice sau la posibilităţile de contracarare în modalităţi simple, unele
considerate a fi perimate, asupra unor sofisticate mijloace şi sisteme de cercetare
şi cercetare-lovire, care sunt capabile să acţioneze, practic, în totalitatea spectrului
electromagnetic.

Viziuni (concepte) operaţionale de contracarare a riscurilor şi

ameninţărilor de natură asimetrică la adresa securităţii şi apărării
naţionale
VIZIUNEA STRATEGICĂ - 2010 Armata României, proiectată fiind la nivelul
celor mai avansate reprezentări strategice, evidenţiază patru concepte operaţionale

40
- cheie ale fizionomiei unui posibil conflict armat al viitorului, în care ţara noastră ar
putea fi implicată, şi anume: manevră decisivă, angajament selectiv de precizie;
protecţie multidimensională a forţelor proprii şi concentrare logistică.
În aparenţă, este destul de dificil să se facă legătura între aceste concepte
operaţionale şi problematica riscurilor sau a ameninţărilor de natură asimetrică, mai
ales cu aceea a contracarării unor asemenea pericole.
În cele ce urmează, ne propunem o succintă analiză a virtuţilor de contracarare
ce le oferă conceptele enunţate, posibil şi altele, într-un conflict de natură asimetrică.
Manevra decisivă este, de regulă, la îndemâna celui care deţine superioritatea,
dar ea poate să se constituie într-un atu şi pentru cel care nu dispune, neapărat, de
avantajele asimetriei pozitive. În acest caz, existenţa forţelor instruite, a unui
minimum de mijloace necesare, apte să acţioneze pentru exploatarea avantajelor
unor acţiuni asimetrice, în general atipice, care să se concentreze pe efecte în
timp şi spaţiu se constituie în tot atâtea soluţii de rezolvare a asimetriei negative, de
contracarare a superiorităţii de toate nuanţele a unui potenţial agresor.
Manevra decisivă concepută în acest mod vizează un nou cadru al spaţiului
operaţional, diferit de cel actual, deoarece atât forţele, mijloacele, cât şi obiectivele
vizate vor fi diferite. Se pleacă în acest sens de la premisa că manevra va trebui să
asigure aplicarea puterii de luptă selectiv, acolo unde inamicul se aşteaptă cel mai
puţin, exploatând rapid şi eficient orice oportunitate ce se oferă, în punctele cele mai
vulnerabile ale spaţiului de confruntare.
Angajamentul selectiv de precizie necesită, în mod obligatoriu, informaţii,
presupunând acţiuni de identificare şi localizare a obiectivelor de importanţă
strategică şi operativă ale adversarului, dar care prezintă vulnerabilităţi apte să
ofere oportunităţi în scopul lovirii cu eficienţă a acestora.
Într-o confruntare asimetrică, angajamentul imaginat în acest fel presupune:
- forţe bine echipate, înzestrate şi, mai ales, instruite;
- abilitatea de a identifica, selecta şi lovi obiective aflate în oricare
punct al spaţiului de confruntare, în mod oportun şi cu precizie;
- capacitatea de a asigura o evaluare precisă a situaţiei, de
angajare şi reangajare a forţelor în acţiuni atipice care să
contracareze superioritatea adversarului;
- capacitatea de a minimaliza efectele distructive directe şi
colaterale ale loviturilor unui adversar, ce deţine superioritatea etc.
În accepţiunea noastră, forţele armate, dar nu numai, rămân vulnerabile la
ameninţările asimetrice, îndeosebi la cele informaţionale şi psihologice de
precizie, la posibilitatea utilizării unor arme de nimicire în masă şi a vectorilor
purtători ai acestora, a terorismului, în special a celui urban.
Toate aceste ameninţări, ca şi altele din această categorie, presupun o
strategie şi un angajament selectiv de precizie, pe fondul unei foarte bune
cunoaşteri. În consecinţă, concentrarea pe informaţii se justifică mai mult ca
oricând, iar eforturile informaţionale trebuie orientate mai mult către ameninţările
netradiţionale, îndeosebi cele asimetrice.
În ceea ce ne priveşte, procesul de obţinere, analiză, procesare şi distribuire a
informaţiilor este, cu siguranţă, mai dificil, tocmai datorită lipsei tehnologiilor în
domeniu. Aceasta însă nu-i diminuează nicidecum importanţa, obligând organismele
specializate să utilizeze absolut toate sursele de informaţii, inclusiv pe cele care par,
la prima vedere, ca fiind depăşite.

41
 Concentrarea pe informaţii presupune, de asemenea, un efort instituţional şi
operaţional integrat, utilizând atât sursele deschise (mass-media, Internetul etc.),
cât şi cele închise, în special agentura.
Utilizarea procedurilor confruntării asimetrice ca şi apărarea/protecţia împotriva
subtilelor provocări asimetrice solicită capacităţi noi de culegere a informaţiilor.
Protecţia multidimensională (vulnerabilitatea minimă) a forţelor proprii
vizează întreaga gamă de ameninţări, inclusiv cele de natură asimetrică, devenite din
ce în ce mai prezente. Ele, de fapt, sunt şi foarte greu de identificat.
Credem însă că protecţia multidimensională şi, deci, vulnerabilitatea
minimă trebuie să se caracterizeze prin capacitatea forţelor noastre de a limita
libertatea de acţiune a adversarului. Este posibil însă un asemenea lucru ? Noi
apreciem că este posibil, cu condiţia asigurării unui control subtil al spaţiului de
confruntare şi al asigurării condiţiilor pentru:
- cunoaşterea modului de acţiune al adversarului, al mijloacelor şi
sistemelor de cercetare-lovire ale acestuia, precum şi a vulnerabilităţilor
ce le prezintă;
- identificarea şi monitorizarea propriilor vulnerabilităţi ce pot
constitui ţinte (obiective) uşor de atins de către adversar;
- cunoaşterea riscurilor la care forţele noastre pot fi expuse,
limitarea pierderilor produse prin luptă şi eliminarea, pe cât posibil, a
celor colaterale;
- existenţa, în permanenţă, a unei strategii de protecţie individuală
şi colectivă, care să vizeze pericolele majore la care sunt expuse forţele
proprii, dar mai ales cele rezultate din confruntarea asimetrică.
Conceptul protecţiei multidimensionale vizează toate dimensiunile spaţiale de
acţiune armată în care s-ar putea manifesta agresiunea (terestră, aeriană, navală,
cosmică ori informaţională).
Adaptabilitatea conceptuală şi acţională, cerinţă operaţională şi, în acelaşi
timp, concept neexprimat ca atare în enumerarea făcută de noua Viziune strategică,
poate fi unul dintre conceptele cele mai importante, mai ales dacă ne referim la
riscuri, ameninţări şi pericole asimetrice.
Este uneori dificil sau, poate, chiar imposibil de anticipat ce tipuri de riscuri
asimetrice pot să apară într-o situaţie sau alta, a cărei configuraţie putem şi trebuie
să o anticipăm, cel puţin cu aproximaţie, într-un conflict armat.
Într-un mediu acţional fluid şi, cel mai adesea, asimetric, surprizele pot să
apară la tot pasul, iar noi trebuie să fim pregătiţi să le facem faţă.
Flexibilitatea în gândire şi acţiune a fost dintotdeauna o caracteristică a
marilor comandanţi şi o condiţie a succesului. Ea însă trebuie cultivată şi exersată
cu mult timp înainte de a fi pusă în practică.
Subliniem acest lucru, deoarece, în practica instruirii noastre, declarativ
suntem de acord cu necesitatea adaptabilităţii, însă, în cadrul aplicaţiilor şi al
jocurilor de război, cu greu îşi găsesc locul situaţii care să pună în evidenţă
întreaga gamă a riscurilor şi ameninţărilor asimetrice. Rămânem, în schimb, tributari
unor situaţii şi concepţii tradiţional clasice, care nu solicită în măsură suficientă
rezolvări conflictuale de natură asimetrică.
Concentrarea logistică presupune, pe lângă asigurarea libertăţii de acţiune a
structurilor specifice, susţinerea eficientă a tuturor acţiunilor, într-un spaţiu
conflictual supradimensionat, dar, în acelaşi timp, punctual în privinţa
intervenţiilor de specialitate propriu-zise.

42
 Ideal ar fi ca logistica să nu se “vadă”, însă să fie mereu prezentă la locul şi la
momentul potrivit.
Componentele propriu-zise pot fi ele însele ţinta unor atacuri asimetrice,
impunându-se o grijă deosebită pentru asigurarea protecţiei acestora.
Cu siguranţă, noile concepte strategice şi operaţionale vor modifica semnificativ
structura şi funcţionalitatea întregului sistem al securităţii şi apărării naţionale,
făcându-l capabil să reacţioneze în mod corespunzător la întreaga gamă a riscurilor,
ameninţărilor şi pericolelor, inclusiv cele de natură asimetrică.

Capitolul 5
FACTORII CE DEFINESC FIZIONOMIA CONFLICTELOR
ASIMETRICE

Edificată pe aria vastă şi diversă a acestui gen de confruntări militare şi non-

militare, fizionomia conflictelor asimetrice este dată de un complex de factori ce o
individualizează net în raport cu conflictele clasice: situaţii politico-economice şi
strategice de insecuritate asimetrică, scopul politic şi strategic, obiectivele vizate,
forţele şi mijloacele de acţiune specifice, concepţia şi intensitatea conflictului,
atitudinea faţă de adversar, spaţiul de desfăşurare, tipurile dominante de acţiune şi
modul de manifestare a violenţei.

5.1. Situaţii de insecuritate asimetrică

Lumea multipolară a noului secol, dominată, la nivel global, de goana după

resurse strategice (controlul şi stăpânirea lor), de fuga de efectele negative ale
globalizării şi ale unor procese naturale (încălzirea climei, lipsa apei, deşertificarea,
inundaţiile, cutremurele, epuizarea resurselor naturale ş.a.), ale evoluţiilor
demografice necontrolate, ce vor genera procese destabilizatoare ample în diverse
zone de pe mapamond46, va fi o lume a conflictelor predominant asimetrice. Ele se
vor naşte din situaţii strategice multiple, care au la bază tendinţele de regionalizare,
creatoare de decalaje grave, manifestările sociale cu consecinţe negative, de
proliferare a riscurilor regionale (situaţii conflictuale, diseminarea armamentelor şi
altor mijloace de luptă neconvenţionale, a terorismului şi crimei organizate, a
traficului de droguri, a conflictelor etnice şi religioase, a degradării continue a
mediului înconjurător).
Bazată pe o relaţie asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate
dovedeşte implicarea decisivă a economicului şi politicului în geneza situaţiilor de
insecuritate. Trecerea entităţilor statale de la sistemele economice industriale la cele
informaţionale naşte o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul
decalajelor grave existente în plan naţional sau regional.
Pe termen lung, crizele economice, problemele economice şi comerciale şi
chiar ecologice pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.

„Creşterea economică, după cum subliniază Samuel P. Huntington, în studiul

său << Ciocnirea civilizaţiilor >>, creează instabilitate politică în interiorul ţărilor şi
între ţări, alterează echilibrul de putere între ţări şi regiuni”47, iscând ameninţări şi, în

46
VIZIUNEA STRATEGICĂ -2010. ARMATA ROMÂNIEI.
47
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, 1998, p.
322.

43
final, conflicte deschise între acestea. Pentru a ilustra această aserţiune, cunoscutul
futurolog american menţionează succesele economiei japoneze, care pun Statele
Unite ale Americii în faţa unor opţiuni politice şi economice delicate.
Ritmul înalt de creştere la care a ajuns economia chineză48 nelinişteşte, de
asemenea, America. Pe de altă parte, apropierea tot mai evidentă dintre China şi
Rusia, acum, când statul chinez se afirmă din ce în ce mai clar ca putere dominantă
în Spaţiul Asiatic, îi îndeamnă pe americani la reflecţie şi reajustarea liniei politice.
În aceeaşi notă de îngrijorare, referindu-se la aspectele ecologice grave ale
planetei, unii autori afirmă hotărât că „viitorul război, adevăratul război - va fi unul al
apei”49.
Conflictele asimetrice îşi au o sursă importantă în situaţiile de confruntare
generate de universalismul occidental, de ceea ce Huntington consideră „ciocnirea
civilizaţiilor”. Pe această linie de argumentare încă controversată, cele mai
periculoase conflicte ar putea fi cele dintre popoare aparţinând diferitelor entităţi
culturale. Înăuntrul civilizaţiilor au loc conflictele etnice.
Sprijinul diplomatic pe care sârbii din fosta Iugoslavie l-au primit de la ruşi sau
cel în armament şi fonduri furnizate bosniacilor de saudiţi, turci, iranieni şi libieni s-au
datorat înrudirii culturale, iar nu unor raţiuni ideologice, politice sau economice50. În
limbajul istoricilor, asemenea conflicte derivă din „revolta împotriva Occidentului”, din
respingerea modernizării şi occidentalizării, un proces care, apreciază Huntington, s-
a declanşat de îndată ce a încetat „expansiunea Occidentului”.

Un evantai foarte mare de situaţii este inclus în raporturile civilizaţiilor cu

Occidentul care ia deciziile cruciale în probleme economice, influenţează decisiv
politica şi securitatea altor regiuni sau civilizaţii. Controlul petrolului şi accesului la
acesta reprezintă exemplul cel mai edificator în acest sens.
Numeroase conflicte provin din diferenţele existente între aceste civilizaţii şi
Occident şi din intervenţia occidentală în treburile altor civilizaţii.
Echilibrul modificat de putere între civilizaţii şi statele lor de nucleu este încă o
stare generatoare de situaţii conflictuale asimetrice. Iată motivul pentru care marile
puteri încearcă să stopeze sau să întârzie dezvoltarea puterii militare convenţionale
şi neconvenţionale a ţărilor de cultură islamică şi sinică (chineză).
Situaţii politico-economice şi strategice de insecuritate ce conduc, inevitabil, la
conflicte asimetrice sunt generate, deopotrivă, de dominaţia exercitată în economie,
de opresiunile şi erorile regimurilor totalitare, ca şi de deciziile antipopulare,
antidemocratice ale unor guvernări falimentare. Foametea, sărăcia, lipsurile de tot
felul stau la temelia multor situaţii conflictuale.
Pe aceeaşi durată acţională lucrează şi discriminările religioase sau ideologice
grave, violenţa, răbufnirile naţionaliste la adresa unor categorii de populaţie, dar şi
elementele de ordin istoric, cu potenţial conflictual latent, nemulţumirile faţă de statu-
quo, migrările populaţionale, cu modificarea echilibrului demografic, toate situaţiile
inflamante putând reprezenta germenii unor conflicte asimetrice importante.
Instabilitatea din anumite zone ale lumii poate naşte oricând conflicte de acest gen.
Pe termen scurt, unele conflicte temporare de natură etnică, declanşate
spontan, sau conflictele sociale care îşi au izvorul în insuportabilitatea măsurilor
antipopulare luate de autorităţi sunt situaţii ce conduc la conflicte asimetrice.

48
Idem, p. 149.
49
Philippe Labarde şi Bernard Maris , Doamne, ce frumos e războiul economic!, Editura Antet, 2001,
p. 14.
50
Idem, p. 36.

44
 5.2.Scopul politic şi strategic al conflictului asimetric, obiective

Din punct de vedere politic51, conflictele asimetrice au drept scop: sporirea

influenţei politice într-o anumită zonă geostrategică; influenţarea orientărilor politice
ale statelor care controlează resurse strategice; realizarea intereselor economice în
zone bogate în resurse strategice; menţinerea stabilităţii într-o anumită zonă;
sporirea angajamentului şi a capacităţii unor aliaţi de a participa la acţiuni militare pe
care le implică „apărarea comună”; sporirea influenţei asupra unor guverne şi elite a
căror orientare politică este importantă la nivel global, regional etc.; obţinerea
independenţei statale; restabilirea unei ordini bazate pe valorile pronaţionale ale
religiei şi tradiţiilor comune; restabilirea prin forţă a intereselor naţionale
fundamentale; realizarea egalităţii confesionale a populaţiei; apărarea ordinii
constituţionale ş.a. Scopul strategic52 al conflictelor asimetrice este de a crea o
situaţie postconflictuală care să permită negocierile de pe poziţii avantajoase.
Căile de înfăptuire a scopului politico-strategic general al conflictului asimetric
sunt în principal de natură nonmilitară, însoţite de o serie de demersuri politico-
diplomatice, economice, psihologice, paranormale, informaţionale etc.
Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:
- separarea unor regiuni şi constituirea de noi state;
- modificarea regimului politic din unele ţări;
- eliberarea de sub dominaţia străină;
- schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state;
- recunoaşterea egalităţii confesionale sau menţinerea acestor inegalităţi;
- obţinerea unor privilegii;
- lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică
rezolvarea unor probleme;
- eliberarea unor camarazi reţinuţi, deţinuţi sau arestaţi;
- obţinerea de răscumpărări pentru finanţarea unor acţiuni viitoare ş.a.
Totodată, printre obiectivele stabilite se află şi:
- penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;
- subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei ţări-ţintă;
- implementarea unor noi sisteme de valori;
- dezagregarea autorităţii;
- realizarea unor contradicţii şi rupturi între conducătorii de stat şi populaţie;
- modelarea societăţii potrivit propriilor concepţii şi idei.

5.3. Forţe şi mijloace de acţiune specifice

Varietatea forţelor angajate în conflictele asimetrice este remarcabilă. Între

acestea, se înscriu următoarele genuri de forţe:
- spioni aflaţi în slujba unor state sau organizaţii internaţionale, acţionând în
domeniile: economic, militar, diplomatic, ştiinţific etc.;
- terorişti, ce folosesc violenţa în scop politic, economic, militar, etnic, religios53
ş.a.;

51
De văzut abordarea scopului politic al războiului la Carl Clausewitz, în Despre război, Bucureşti,
Editura Militară, 1982.
52
Referiri asupra scopului politic şi strategic al războiului la general-maior (r.) Corneliu Soare, în
Recitindu-l pe Clausewitz, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p. 29.
53
General Ion Pitulescu, Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura Naţional, 1996, pp. 54-59.

45
 - traficanţi de arme, materiale strategice, droguri, muniţii, echipament militar,
care acţionează în interesul propriu, al unor organizaţii sau state54;
- hackeri, care încearcă să exploateze bazele sistemelor financiare, comerciale
şi ale pieţei de capital mondiale, sparg codurile şi sistemele de securitate
informaţională, în interes propriu, dar mai ales în cadrul unor acte teroriste,
destabilizatoare, virusează, perturbă funcţionarea computerelor apărării
ş.a.m.d.;
- oameni de afaceri, ce se folosesc de corupţie şi mită pentru a manipula
funcţionari de stat, parlamentari, guverne, în folosul personal sau al unor state
ori organizaţii supranaţionale („elită infracţională” care coordonează marile
afaceri, „infractorii gulerelor albe” care fac evaziune fiscală, concurenţă
neloială, bancrută frauduloasă, contrabandă, deturnare de fonduri, falsificare
şi spălare de bani, divulgă secrete economice, acaparează parte din economia
publică şi privată prin jocuri de tip Caritas, de exemplu)55;
- diplomaţi în slujba unor oficine străine, a unor interese destabilizatoare etc.;
- rackeţi, de regulă foşti luptători în Afganistan sau în trupele de ocupaţie din
Europa, care atacă la drumul mare, jefuiesc, omoară, pun în pericol ordinea
socială, economia, provoacă haos, dezordine, propagă violenţa, teroarea,
frica, practică şantajul ordinar, extorcarea de bani prin „asigurarea protecţiei”;
- financiari veroşi sau organizaţii specializate în spălarea şi reciclarea banilor
murdari, ce atentează la siguranţa sistemului bancar naţional56;
- luptători de gherilă (fracţiuni ale PKK, de exemplu, care acţionează pentru
independenţa statului kurd);
- mafioţi, care desfăşoară o mare diversitate de activităţi ilicite, fiind organizaţi în
asociaţii de tip mafiot (la noi, mafia sindicală, ca liderul minerilor din Valea
Jiului, Miron Cozma, care a mers până la acţiuni ce au destabilizat ţara, au
afectat siguranţa naţională, au subminat puterea de stat, sau mafia
ţigănească, ori mafia jocurilor de noroc)57;
- „revoluţionari” armaţi;
- mercenari;
- carteluri (organizaţii) criminale (teroriste, profesionale, etnice etc.), mişcări
religioase şi alte forţe non-naţionale sau „gladiatori globali”, cum îi numesc
soţii Toffler58;
- forţe pentru operaţiuni speciale59;
- grupuri de presiune şi destabilizare a relaţiilor cu alte state (formate din aşa-
zişi dizidenţi şi persecutaţi politic, refugiaţi din ţara de origine pe motiv de
încălcare a drepturilor omului, care fac, totodată, propagandă politică,
prozelitism religios ş.a.).
Ca mijloace de acţiune specifice întrebuinţate în conflictele asimetrice, se
disting:
- aparatură de supraveghere electronică (sisteme de observare-cercetare prin
satelit, sisteme de control electronic prin cipuri şi alte componente
implementate în componentele calculatoarelor electronice şi ale reţelelor,
54
Idem, p.37.
55
Ibidem, pp.302-354.
56
Colonel Dumitru Sava, Războiul, de la coşmarul de ieri la misterul de azi şi apocalipsa de mâine (II),
în revista „Gândirea militară românească“, nr.4 / 1998, p.100.
57
General Ion Pitulescu, op. cit., p.211.
58
Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti, Editura
Antet, 1996, p.231.
59
Idem, p.119.

46
 sisteme de comunicaţii-transmisiuni, Internet)60;
- armament artizanal, inclusiv arme de distrugere în masă (nucleare, chimice,
bacteriologice şi radiologice);
- explozivi plastici;
- rachete cu rază lungă de acţiune;
- arme în spaţiu;
- arme electrodinamice;
- arme neletale61 (arme laser cu joasă energie, emiţătoare de radiaţii izotropice,
impulsuri electromagnetice nenucleare, microunde de mare putere,
infrasunete, friabilizarea metalelor cu ajutorul lichidelor, substanţe
supercaustice, tehnologii de reducere a aderenţei, agenţi polimerici, calmanţi,
ceaţă sufocantă, agenţi antiinfracţiune, spray cu piper, dispozitive de orbire,
proiectile nepenetrante, modificatori ai combustiei pentru carburatoarele
autovehiculelor, substanţe urât mirositoare, generatoare acustice şi de
radiaţie62, emiţătoare de bruiaj ş.a.);
- tehnologia teroriştilor;
- nanotehnologie;
- biotehnologii aplicate (viruşi, ploşniţe şi viermi de computer, bombe logice);
- mijloace de camuflaj, acoperire, ascundere, control, negare, dezinformare
(mass - media, mijloacele tehnice ale acţiunilor psihologice şi de dezinformare,
mijloacele de influenţare paranormală şi biopsihosocială etc.)63;
- pentru modificarea mediului (abaterea vânturilor, declanşarea de cutremure,
erupţii vulcanice de la distanţă, folosirea laserelor pentru a tăia o breşă în
pătura de ozon de deasupra adversarului etc.)64.

5.4. Concepţia şi intensitatea conflictului, atitudinea faţă de adversar

În general, conflictele asimetrice, ca o componentă a războiului prezentului şi

viitorului - ce se caracterizează prin complexitatea teatrelor de acţiuni, prin
multiplicarea situaţiilor de guerilă urbană, prin dozarea forţei pentru a furniza un
răspuns adecvat ameninţărilor atipice, prin întrepătrunderea mediilor civile cu cele
militare, printr-o nevoie tot mai crescută de capacităţi de culegere a informaţiilor -,
sunt concepute într-un set foarte divers de condiţii, cu intensităţi variabile, purtate de
entităţi generalizate, într-un univers multipolar. Ele includ: parteneri (care pot fi
consideraţi aliaţi militari); adversari (cu interese şi valori contrare valorilor şi
intereselor marilor puteri, care însă nu au mijloacele necesare de a li se opune activ
acestora din urmă); renegaţi (folosind adesea forţa şi violenţa militară, inamici actuali
şi posibili ai marilor puteri); stările de necesitate (operaţiuni umanitare de salvare,
diferite operaţiuni de pace, alte operaţiuni decât războiul, dezastre naturale sau
ecologice ce necesită folosirea resurselor militare)65.

60
Maurice Najman, Noul război rece, manipulare, dezinformare, infiltrare, în revista „Planeta Internet“,
nr.2, ianuarie 1997, pp.34-51.
61
General de divizie (r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice şi lector universitar colonel Valentin Stancu,
Războaiele de azi şi de mâine, agresiuni nonconvenţionale, Bucureşti, Editura Militară, 1999, pp. 277-
296.
62
James Adams, Următorul – ultimul război mondial, Bucureşti, Editura Antet, 1998,
pp. 161-182.
63
Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale, Bucureşti, Editura Antet, 1998, p. 81.
64
Alvin şi Heidi Toffler, op. cit., p. 150.
65
General-locotenent Patrick M. Hughes, Ameninţări şi provocări pe plan mondial în deceniile
următoare, Raportul prezentat, în septembrie 1999, Comisiei parlamentare a SUA, document preluat

47
 Conflictul asimetric este conceput, astăzi şi, probabil, în viitor, pe de o parte, cu
întrebuinţarea armelor netradiţionale, a armelor neletale, iar pe de altă parte, cu
folosirea armelor de foc, explozibililor, a armelor clasice, în raport cu posibilităţile de
ripostă. În secolul XXI, va interveni în ecuaţie, evident, generaţia a treia de arme
nucleare (cele cu emisie direcţionată şi selectivă de energie), folosite ca armă
antispaţială de state deţinătoare de armă nucleară, împotriva marilor puteri ce
posedă arme în spaţiul cosmic, dar şi armele cu plasmă.
Potrivit generalului Gordon R. Sullivan şi colonelului James Dubik, tendinţele
în fizionomia majorităţii războaielor viitoare, care vor fi asimetrice, sunt:
- integrare masivă a tehnologiilor;
- realizarea unui efect mai mare;
- perfecţionări în asigurarea invizibilităţii mijloacelor şi în detectarea obiectivelor;
- volum şi precizie a focului sporite;
- dispersare şi letalitate crescute.
Strategii militari conced că se va accentua tendinţa de demilitarizare a
războiului, iar zona confruntării va fi mai mult în mediile socio-spiritual, cultural şi
psihologic, motivaţional şi afectiv, lupta ducându-se prin manipularea informaţiilor,
imaginilor, culturii, tradiţiilor, mentalităţilor, intereselor, trebuinţelor şi aşteptărilor, prin
influenţarea moralului, a stării de spirit şi comportamentului individual şi colectiv al
adversarului.
Duritatea şi intensitatea confruntărilor asimetrice exprimă nivelul stării
conflictuale în care unele state-naţiuni sau centre de putere intră în trendul
integraţionist. Dinamica luptei, gradul sporit de incertitudine, efectul armelor moderne
creează o mare presiune psihologică asupra combatanţilor. Teama, groaza, starea
de insecuritate, de nesiguranţă generalizate, date de caracterul imprevizibil al
acţiunilor, la nivelul întregii populaţii sau al unui segment al acesteia, reprezintă
obiectivul de primă importanţă al acţiunilor teroriste, modalităţi preferate de
desfăşurare a conflictelor asimetrice. Aceste sentimente sunt cultivate prin forţă şi
ameninţarea cu forţa a unor cetăţeni nevinovaţi, neimplicaţi în conflict, prin acţiuni
derulate astfel încât să fie intens mediatizate în presa scrisă şi, mai ales,
audiovizuală şi, prin aceasta, să intensifice frica în rândurile adversarului.

5.5.Spaţiul de desfăşurare

Specialiştii militari străini şi români66 împart spaţiul de desfăşurare a acţiunilor

de luptă asimetrice în:
- spaţiul global (planetar), pentru care sunt elaborate concepţii strategice;
- spaţiul unor zone de pe glob, inclusiv cele situate la mari depărtări între ele,
unde se menţin sau promovează, şi prin forţa armelor, interese politice,
economice, spirituale etc.;
- spaţiul de interes strategic (o zonă sau regiune terestră şi maritimă din
vecinătatea teritoriului naţional);
- spaţiul naţional.
În spaţiul de luptă fluid, unde întâlnim o nouă fizionomie a războiului,
dispozitivele de luptă sunt asimetrice (neliniare). Aici se desfăşoară acţiuni de luptă

de pe Internet.
66
General de brigadă dr. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI. Proiecţii în spaţiul strategic, Bucureşti,
Editura Militară, 1999, p. 39.

48
asimetrice, caracterizate prin descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate, mobilitate,
dispersare şi utilizarea unei game largi de acţiuni terestre, aeriene, navale, cosmice,
informaţionale, psihologice şi speciale, duse simultan la nivel strategic, operativ şi
tactic, continuu şi în ritm alert.
Exemplul Războiului din Golf este edificator pentru un conflict asimetric, în care
părţile s-au găsit într-o confruntare militară disproporţionată, pe de o parte uzându-se
de tehnologia cea mai sofisticată a ultimului deceniu, în spaţiul de luptă integrat, iar
pe de altă parte, de înzestrarea irakiană depăşită şi de o reacţie pe potriva dotării.

5.6. Tipuri dominante de acţiune

Arsenalul acţiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Tipurile de

acţiune dominante67 sunt:
- pe plan intern:
constituirea unor alianţe politice antistatale;
diversiunea politică;
manipularea politică;
boicotul parlamentar;
moţiunile de cenzură;
grevele politice;
absenteismul parlamentar;
lobbismul;
folosirea de agenţi provocatori;
agitaţia politică;
fanatismul politic şi religios;
obstrucţia;
represiunea;
segregaţia;
şantajul politic;
iredentismul;
trădarea de interese;
violenţa politică;
luptă de gherilă;
corupţia68;
fraudele în investiţii, extorcarea de bani;
evaziunea fiscală;
falsificarea şi contrafacerea biletelor bancare;
falsificarea mărcilor de fabricaţie.
- pe plan extern:
spionajul;
penetrarea economică;
sustragerea de tehnologii avansate;
încurajarea exodului de inteligenţă;
ingerinţa în treburile interne ale altui stat;
propaganda ostilă pe plan internaţional;

67
Căpitan de rangul III Vasile Michi, De la războiul clasic la războiul politic, în revista „Gândirea
Militară Românească” nr. 3/ 1995, p. 16.
68
Dan Oanciu şi Sorin Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România, Editura Continent XXI,
1994.

49
 blocada economică;
embargoul total;
boicotul economic;
dumpingul economic şi valutar;
hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaţionale);
compromiterea guvernelor, personalităţilor;
imixtiunea în desfăşurarea alegerilor şi câştigarea acestora de către
partide şi personalităţi care favorizează activitatea externă sau criminală;
infiltrări religioase, financiare sau culturale;
influenţarea prin operaţiuni psihologice, parapsihologice (manipulare
mintală de la distanţă)69;
dezinformarea;
subversiunea;
separatismul;
sabotajul în scop terorist;
conflictele intercorporatiste;
racketering (furturi prin efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de
droguri, jocurilor de noroc, prostituţiei);
terorismul (violenţa, crima şi distrugerile vizând oficialităţile politice şi
populaţia în general, proprietatea publică şi privată; răpirile; sechestrarea
de persoane, luarea de ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile;
deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat
împotriva persoanelor şi obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituţii
politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acţiuni
de comando; folosirea teroriştilor sinucigaşi; expedierea de colete şi
scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă,
chimică şi biologică a unor suprafeţe de teren, culturi, surse de alimentare
cu apă, bunuri de larg consum, a unor localităţi sau grupuri de oameni;
narcoterorism; terorism de stat);
provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri;
traficul cu arme şi materiale explozive, cu tehnică şi materiale radioactive;
intimidarea;
ameninţările asupra unor colectivităţi, personalităţi de stat, guverne;
finanţarea de acţiuni antistatale, criminale etc.;
contrabanda;
divulgarea secretelor economice;
comerţul cu copii;
şantajul politic;
aservirea;
exploatarea contradicţiilor şi tensiunilor interetnice şi religioase, a
problemelor naţionale, nivelului scăzut de cultură etc.;
manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaţionale, pentru adoptarea
de sancţiuni, constrângeri, îngrădirea libertăţii statului respectiv de a se
manifesta ca subiect egal de drept internaţional, obţinerea de către agresor
a mandatului de a se implica, în numele acestor organisme, în soluţionarea
„paşnică” a litigiilor din zonă, acordarea de „asistenţă”, „ajutor” pentru

69
General de divizie (r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice şi lector universitar colonel Valentin Stancu, op.
cit., pp. 177-194.

50
 depăşirea situaţiei, „sprijinirea forţelor progresiste, democratice”, „apărarea
drepturilor omului”, a „libertăţii etnice şi religioase”, arbitrarea unor situaţii
sau momente tensionate etc.;
hărţuirea, culpabilizarea şi destabilizarea instituţiilor fundamentale ale
statului.

5.7. Modul de manifestare a violenţei

În epoca în care „naţiunile au preluat deja monopolul violenţei” (Toffler)70, în

spaţiul conflictelor asimetrice, aceasta este caracteristica principală a acţiunilor
desfăşurate. Odată cu trecerea timpului, violenţa pare să se acutizeze, semn că
recurgerea la agresivitate este considerată încă soluţia de dominare a adversarului.
De menţionat că tot Alvin Toffler, în lucrarea sa „Powershift”, accentua, încă la
începutul anilor 90: „Capacitatea de hiperviolenţă, pe care o concentrau odată doar
câteva naţiuni, devine acum dispersată democratic, dar primejdios. Exact în acelaşi
timp, natura violenţei însăşi suferă profunde schimbări, devenind tot mai dependentă
de tehnologii intensive ale cunoaşterii, ca microelectronica, materialele avansate,
optica, inteligenţa artificială, sateliţii, telecomunicaţiile şi simulările şi software-ul
evoluat”71.
Principalele moduri de manifestare a violenţei la nivelul conflictelor asimetrice
sunt:
- metode asimetrice şi asincrone folosite cu abilitate;
- surpriza tehnologiei, care poate conferi avantaje circumstanţiale neanticipate
de marile puteri militare;
- miza pe capacitatea cantitativă, combinată cu avantajele situaţionale
(iniţiativă, obiective limitate, linii scurte de comunicaţii, teren cunoscut, timp
suficient de desfăşurare şi pregătire a poziţiilor de luptă);
- folosirea armelor de distrugere în masă, a rachetelor şi a forţelor pentru
operaţiuni speciale;
- subversiunea şi terorismul combinat;
- formarea unor capacităţi aeriene de apărare antiaeriană, rachete, mine de
război şi navale, achiziţionarea de arme de distrugere în masă şi rachete cu
rază mai lungă de acţiune, pentru descurajarea SUA şi intimidarea vecinilor
(Iran);
- folosirea potenţialului avansat de comandă şi control, instruire, întreţinere,
informaţii secrete şi cercetare-recunoaştere, de administrare, a condiţiilor şi
circumstanţelor situaţionale favorabile;
- conflictul marilor puteri militare regionale, desfăşurat cu forţe „hibrid”
numeroase, împotriva marilor puteri ale lumii (SUA, de exemplu), având ca
suport tehnologiile letale avansate şi posibilele alianţe şi condiţii stabilite în
plan regional;
- folosirea forţei şi violenţei militare;
- operaţiuni altele decât războiul;
- traficul cu narcotice şi alte acţiuni criminale cu implicaţii pentru securitatea
naţională;
- operaţiuni simultane (efectul de reţea al unor sau chiar mai multor condiţii şi
circumstanţe).

70
Op. cit., p.265.
71
Alvin Toffler, Powershift. Puterea în mişcare, Bucureşti, Editura Antet, 1995, p. 422.

51
 Încheiem cercul demonstraţiei noastre asupra modurilor de manifestare a
violenţei în cadrul confruntărilor asimetrice cu o concluzie extrem de pertinentă şi
avizată: „Elanul schimbării se îndreaptă spre întărirea capacităţilor combative de
joasă intensitate cu tehnologii noi şi îmbunătăţite – senzori, comunicaţii pe bază
spaţială, arme non-letale şi robotice. Ceea ce sugerează că noua formă de război,
proprie celui de-al Treilea Val, se poate dovedi în timp la fel de puternică împotriva
guerilelor şi oponenţilor pe scară mică, purtând un război de tip Primul Val, ca şi
contra armatelor de stil irakian, proprii celui de-al Doilea Val72. Pentru că „ne
pândeşte, aşa cum aceiaşi autori coincid, dându-i dreptate excelentului analist
strategic de la RAND CORPORATION, Carl Builder, o «terifiantă asimetrie»”73.

Capitolul 6
POSIBILE STRATEGII DE CONTRACARARE A EFECTELOR
CONFLICTELOR ASIMETRICE

Strategiile de contracarare (ameliorare, diminuare, evitare, eventual şi folosire)

a efectelor conflictelor asimetrice se situează pe trepte importante în toate domeniile
strategiilor politico-diplomatice, informaţionale, psihologice, culturale şi militare. Ele
sunt duse prin mijloace adecvate, pe principiile unităţii, complementarităţii,
surprinderii, oportunităţii şi faptului împlinit, reproducând astfel, cum nu se poate mai
bine, ceea ce înseamnă strategii asimetrice în mediul natural. Spunem acest lucru,
întrucât este foarte important ca, în analiza strategiilor asimetrice, să ne întoarcem la
acel spaţiu în care ele sunt cel mai acasă: lupta genelor.
Strategia74 este o „politică“ comportamentală programată, de pildă: „Atacă
adversarul! Dacă fuge, urmăreşte-l! Dacă ripostează, fugi tu !". O strategie evolutiv
stabilă (SES) este aceea care, o dată adoptată de toţi membrii unei populaţii, nu
poate fi depăşită de nici unul dintre ei. Altfel spus, cea mai bună strategie pentru un
individ depinde de ceea ce face majoritatea populaţiei. Întrucât toţi indivizii unei
populaţii încearcă să maximizeze propriul succes, singura strategie durabilă va fi
aceea care, evoluând, nu va putea fi depăşită de nici un individ deviant (mutant). O
dată pusă la punct o SES, ea rămâne constantă, selecţia penalizând orice deviaţie,
până ce o modificare importantă a mediului provoacă o perioadă scurtă de
instabilitate evolutivă sau o oscilaţie a populaţiei75.
Aşa cum s-a arătat, cazurile descrise au fost denumite lupte asimetrice.
Adversarii, în aceste experimente, au fost identici din toate punctele de vedere, cu
excepţia strategiilor agresive adoptate. Dar, fireşte, un asemenea model nu există în
realitate. J. Maynard Smith si G.A. Parker au studiat luptele asimetrice şi au stabilit
cel puţin trei tipuri de asimetrii. Prima survine când indivizii se deosebesc prin talia şi
abilitatea lor agresivă si când fiecare individ este capabil să evalueze capacităţile
fizice ale rivalului sau în comparaţie cu ale sale. Al doilea tip implică o diferenţă între
profitul obţinut, în cazul victoriei, de fiecare combatant. Un mascul bătrân, cu
speranţa de viaţă redusă, are mai puţin de pierdut în urma unei răniri grave, decât un
mascul tânăr care are înaintea lui o întreagă viaţă de reproducător. O a treia

72
General de divizie (r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice şi lector universitar colonel Valentin Stancu, op.
cit., p. 212.
73
Idem, p.232.
74
Dr.Mihail Cociu, Gena egoista si strategiile sale, Internet, www.Asimetrice.htm
75
http://www.curentul.ro/st/st_9_10_2000_genele.htm

52
asimetrie apare atunci când unul dintre adversari poate face lupta să se termine mai
repede. În acest caz, SES adoptată va fi „rezidentul câştigă, intrusul pierde", selecţia
naturală favorizând indivizii care manifestă un comportament teritorial.76

6.1. Strategii ale identificării

Nu este vorba de o izolare stricto sensu, ci de o „ieşire la mal“, adică de o ieşire

din fluxul ameninţărilor şi influenţărilor. Se pune totuşi întrebarea: În această epocă a
mondializării, mai este oare posibil aşa ceva? Nu numai că este posibil, dar este (şi
va fi din ce în ce mai mult) şi necesar. Entităţile nu-şi pot pierde identitatea. Asimetrie
nu înseamnă doar rupere a echilibrului, doar confruntare, conflict, război, victorie sau
înfrângere.
Asimetrie înseamnă şi stare, realitate, specificitate, adică neidentitate,
individualitate, soluţii posibile, personalitate, organizare proprie, reacţie adecvată. Nu
se poate trage o axă de simetrie şi, pentru armonizarea lumii, ce se află în stânga
trebuie obligat să fie identic cu ce se află în dreapta. Stânga şi dreapta, pozitivul şi
negativul, sus-ul şi jos-ul pot să coexiste (şi coexistă de milioane de ani), iar axa
care-i desparte pe unii de alţii nu este altceva decât o medie sau o mediană. Adică o
simplă linie.
Ieşirea din flux poate fi extrem de benefică. Elveţia a ieşit din acest flux al
confruntărilor cu secole în urmă şi nu i-a prins rău deloc, chiar dacă, din mai toate
punctele de vedere, ea se află în asimetrie cu aproape oricare ţară din Europa. Şi
chiar dacă Elveţia pare să încerce a-şi armoniza strategia cu cea a Alianţei şi a
Uniunii Europene, exemplul ei rămâne unul de mare reuşită.

6.2. Strategii protecţioniste

Noul regulament american FM 100-5 din 1993, care expune doctrina Bătălia
Aeroterestră, are un capitol consacrat proiecţiei forţelor (power projection) care
înglobează operaţii altele decât războiul (operations other than war). Este o expresie
a modului cum percep americanii această nouă realitate creată după Războiul Rece
şi care se caracterizează prin proliferarea confruntărilor urbane, a conflictelor etnice
şi religioase, a crimei organizate, a traficului de droguri. Este necesar să se intervină
rapid pentru protecţia forţelor americane şi, în acelaşi timp, pentru stabilizarea
situaţiei şi impunerea păcii. Obiectivele acestui tip de proiecţie a forţelor se referă la:
- protecţia şi susţinerea forţelor armate ale SUA pretutindeni în lume;
- protecţia împotriva armelor de distrugere în masă;
- câştigarea războiului informaţional;
- aplicarea unor lovituri rapide şi precise;
- dominarea completă şi indiscutabilă a spaţiului de confruntare.
Strategia asimetrică americană se bazează pe înaltă tehnologie, acţiuni rapide,
război non-contact, supremaţie cosmică, aeriană şi maritimă, supremaţie
informaţională şi pierderi zero.
Această strategie este continuarea, mai exact, materializarea unei politici de
intimidare ofensivă a regimurilor ostile şi de impunere a unui comportament în
conformitate cu interesele americane, ale aliaţilor sau ale comunităţii internaţionale.
În acest sens se înscrie şi iniţiativa de contra - proliferare, care, începând cu
mandatul preşedintelui Clinton (dar şi acum), are ca obiectiv să nu permită accesul

76
http://www.curentul.ro/st/st_9_10_2000_genele.htm

53
Lumii a treia la tehnologia modernă, evident, în scopul protecţiei militarilor americani
care acţionează pe aceste teritorii şi a ţărilor occidentale. La acea vreme au fost
identificate patru ameninţări principale:
- proliferarea armelor nucleare şi a celor de distrugere în masă;
- emergenţa puterilor regionale ameninţătoare;
- ameninţările economice;
- ameninţările provenite din destabilizarea fostei Uniuni Sovietice.
Noua politică introduce, pe lângă funcţia de prevenire, bazată pe diplomaţie, şi
pe cea asigurată de noi capacităţi militare care să facă faţă noilor tipuri de
ameninţări. Aceasta înseamnă militarizarea politicii de contra-proliferare (noi arme cu
putere de pătrundere sporită pentru lovirea instalaţiilor subterane, pentru lovirea
rachetelor mobile şi apărarea antirachetă).
Celelalte componente ale acestei politici se referă la prevenirea surprinderii şi
la întărirea colaborării internaţionale cu partenerii.
Există însă o politică şi, respectiv, strategii de protecţie a forţelor şi de cealaltă
parte a mediei sau medianei. Fiecare ţară, indiferent unde s-ar afla şi în ce tabără s-
ar situa, trebuie să-şi ia măsuri pentru protecţia forţelor şi valorilor sale şi apărarea
sau impunerea intereselor proprii. Aceste componente deopotrivă ale politicii şi ale
strategiei sunt numeroase şi ţin de particularităţile fiecărei ţări. Ele ţin de realităţilor
momentului, dar şi de tradiţii şi de un anumit mod de a percepe, evalua şi prognoza
situaţiile conflictuale la orizontul de aşteptare.

6.3. Strategii de coalizare

Lumea se polarizează din ce în ce mai mult. De o parte se află forţa banului şi a

înaltei tehnologii, de cealaltă – sărăcia şi dependenţa din ce în ce mai pronunţată de
efectele (îndeosebi secundare sau colaterale) ale aceste înalte tehnologii. Cu alte
cuvinte, lumea a fost, este şi va fi asimetrică. Numai în lumea cristalelor există
simetrie. Asimetria lumii este conflictuală, chiar dacă nu totdeauna ea este
producătoare de conflicte. Naţionalismele şi fundamentalismele sunt considerate
principalele surse de ameninţare. Dar ele însele sunt produse ale asimetriei lumii şi,
ca atare, ne învârtim într-un cerc vicios. Socialismul real a eşuat, iar reţetele
capitalismului, a celui care reprezintă fundamentul valorilor occidentale, nu permit
acestor ţări din lumea fostă comunistă sau din lumea a treia să-şi rezolve marile
probleme. Confruntarea Nord – Sud se continuă. Ţările dezvoltate vor să-şi menţină
cu orice preţ nivelul ridicat al vieţii şi avantajele pe care le-au dobândit. Unele mişcări
şi unele ţări din lumea a treia se opun. Iată sursa unor tensiuni care vin din realităţi
asimetrice. Iar acestea nu pot fi soluţionate decât tot prin mijloace şi strategii
asimetrice.
Deci nu numai ţările lumii a treia sunt vinovate de proliferarea unor conflicte
asimetrice. Rădăcinile acestor conflicte (care, în majoritatea lor se desfăşoară în
aceste ţări) se află ancorate profund în inegalităţile economice, sociale, politice şi
istorice. Soluţiile trebuie căutate deci aici. Cele militare vor crea doar impresia că s-a
rezolvat. Când este vorba de raporturile între aceste două lumi – o lume a fostelor
colonii, a ţărilor sărace şi una a ţărilor supertehnologizate, care au trecut deja la
societăţi de tip informaţional -, nu se poate face abstracţie de decalaje, de interese,
de sursele conflictuale reale, unii mergând în sus, alţii în jos.
Şi atunci mereu vor fi linii de separaţie, baricade, coaliţii de state şi alianţe.
Statele se vor coaliza nu neapărat pentru a ataca, pentru a impune, ci mai ales
pentru a-şi asigura stabilitatea necesară, pentru a se afla la adăpost, pentru a fi nu

54
atât de partea celui mai puternic, cât de partea celui mai puţin vulnerabil, celui mai
stabil. Majoritatea ţărilor ca nu au interese globale se coalizează pentru a-şi asigura
stabilitatea, pentru a contracara efectele asimetriilor agresive, pentru a face faţă
ameninţărilor cărora, singure, nu le-ar putea rezista. Candidaturile ţărilor din Centrul
şi Estul Europei la Uniunea Europeană şi NATO nu vizează realizarea unei forţe care
să domine lumea, ci obţinerea unui orizont de siguranţă strategică, de stabilitate
absolut necesar pentru rezolvarea problemelor proprii şi pentru asigurarea unui nivel
de viaţă acceptabil cetăţenilor. Manwaring notează: „consecinţele unei instabilităţi
ameninţătoare în mediul internaţional pot să fie foarte importante, dar este vorba
doar de un simptom, nu de o ameninţare în sine. Ameninţarea în sistemul
contemporan rezultă mai degrabă din lipsa de înţelegere deopotrivă a cauzelor
instabilităţii şi a manierei şi mijloacelor cu care se tratează conflictele care rezultă din
manifestările variate ale dezechilibrelor politic, economic, social şi militar.“77 Pentru
că ţările puternice au participat la astfel de conflicte neconvenţionale, dar nici unul nu
s-a desfăşurat pe teritoriul lor şi, de aceea, n-au cum să înţeleagă (din toate punctele
de vedere) filosofia acestor conflicte, ci doar pe cea a punctului de vedere propriu.
Argumentul este înainte de toate tehnic. Epoca telecomunicaţiilor şi a
mijloacelor de transport moderne permite celor care posedă astfel de mijloace să
aibă o viziunea globală veritabilă, de vreme ce acestea sunt deţinute şi controlate de
un mic grup de privilegiaţi, de norocoşi78. Dar ele nu se pot închide multă vreme în
propriul lor sistem privilegiat şi, de acolo, să rezolve prin forţă orice tendinţă
revendicativă din partea ţărilor lumii a treia. Din ce în ce mai mult, lumea devine
multipolară, economia se mondializează, natura conflictelor se schimbă, informaţia
pătrunde peste tot, iar lumea devine interdependentă.

6.4. Strategii de neutralitate

Neutralitatea nu este o strategie, ci o politică. Se pare că, astăzi, o politică de

neutralitate nu mai poate fi posibilă sau, în orice caz, nu mai este benefică. Într-o
lumea interdependentă, nimeni nu se izolează. Inclusiv Elveţia dezbate de câţiva ani
ideea ieşirii din neutralitate şi alinierea la Uniunea Europeană. Totuşi, în ceea ce
priveşte prevenirea confruntărilor asimetrice, considerăm că poate fi adoptată şi a
astfel de politică, respectiv, o astfel de strategie. Cel puţin pe plan politic şi pe plan
militar. Strategiile de neutralitate au drept concept fundamental neangajarea şi chiar
neimplicarea. Neangajarea este nu doar o opţiune, ci şi un act de decizie care se
doreşte a fi respectat de comunitatea internaţională, precum şi de grupările de forţe
posibil a se confrunta. În acest sens, strategiile de neangajare vizează, în primul
rând, transmiterea unui semnal de neutralitate, de neimplicare în marile confruntări
ale mileniului, ceea ce este foarte puţin credibil. Totuşi, şi aşa ceva este posibil.
Aceasta presupune un anumit tip de strategie economică, de strategie
informaţională, de strategie culturală şi, evident, de strategie militară, care să
opereze nu cu concepte de angajare în confruntare, ci cu concepte de neangajare,
care pot să însemne izolare, restricţionare sau colaborare limitată. Strategiile de
neangajare trebuie să demonstreze neimplicarea în dispute, preocuparea pentru
colaborare, precum şi acţiunea predominant pozitivă în relaţiile internaţionale. Or, în
asprul şi inevitabilul proces de mondializare, astfel de strategii nu sunt nici
recomandabile, nici utile şi nici posibile.

77
Max Manwaring, în E.G. Corr, St. Sloan, op. cit.
78
45 Martin van Creveld, On Future War, Londres, Brassey's, 1991.

55
 Capitolul 7
AMENINŢĂRI (RISCURI) ASIMETRICE. CONSECINŢE ÎN PLANUL
SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII NAŢIONALE

7.1. Pericol, ameninţare, risc

Într-o lume atât de dinamică, se ivesc pericole la tot pasul. S-ar putea spune că
pericolul este una din caracteristicile societăţii moderne, el fiind direct proporţional cu
progresul. Posibilitatea accidentului de automobil, spre exemplu, a crescut direct
proporţional cu viteza acestuia, evident, aplicându-se la calculul riscului coeficientul
diminuant dat de sistemele de securitate a circulaţiei şi de calitatea din ce în ce mai
bună a drumurilor. Cu alte cuvinte, societatea modernă, cu toate măsurile de
securitate care se iau, este caracterizată de recrudescenţa şi diversificarea
pericolului. Cu atât mai numeroase sunt pericolele din domeniul confruntărilor
armate. Aici tehnologia a evoluat incredibil, iar armele de distrugere în masă şi
sistemele de arme de mare precizie, ca şi reacţiile neconvenţionale împotriva
acestora, vulnerabilizează şi mai mult societatea umană, menţin la cote alarmante
pericolul de război. Pericolele sunt percepute de societate ca ameninţări, provocări
şi, în apropierea lor nemijlocită, adică în acţiune, ca riscuri. Risc înseamnă
ameninţare directă şi asumată. Riscurile cele mai mari ale societăţii moderne sunt, în
cvasitotalitatea lor, de natură asimetrică.
Ele cuprind întreaga sferă a activităţii umane şi-l însoţesc pe om în aproape tot
ce face. Cu cât lumea se diversifică şi se ierarhizează, cu atât mai numeroase şi mai
acute devine ameninţările de tip asimetric. Pentru că asimetrie înseamnă
DIFERENŢĂ, adică posibilitate de a acţiona diferit şi de a reacţiona diferit, cu scopul
de a surprinde, a distruge, a câştiga iniţiativa strategică şi libertatea de acţiune şi, în
consecinţă, de a învinge.
„În 1997, conceptul de ameninţare asimetrică se bucura de o mare atenţie, într-
un document oficial american precizându-se: «Dominaţia SUA în domeniul militar
convenţional poate încuraja adversarii noştri să folosească […] mijloace asimetrice
pentru a ataca forţele şi interesele noastre în lume şi pe teritoriul american»79.
Chiar dacă strategiile asimetrice sunt vechi de când lumea, riscurile de tip
asimetric au, în epoca actuală, noi configuraţii. „Într-un document întocmit de un grup
special desemnat de Congresul american să evalueze problemele apărării pe termen
lung se preciza: «Putem presupune că inamicii şi adversarii noştri viitori au tras
învăţăminte din Războiul din Golf. Este puţin probabil că ei se vor confrunta cu noi,
cu arme convenţionale, formaţiuni blindate masive, forţe aeriene superioare, flote
navale proprii, în toate aceste domenii SUA fiindu-le net superioare. În schimb, ei vor
căuta noi modalităţi de atacare a intereselor noastre, forţelor noastre şi cetăţenilor
noştri. Ei vor găsi căi şi modalităţi de combinare a tăriei lor împotriva punctelor
noastre slabe»80.
Majoritatea documentelor şi studiilor care abordează problematica asimetriei
strategice definesc ameninţările şi riscurile asimetrice în aceeaşi manieră, ca
diferenţe, ca pericole şi riposte felurite, în genere neconvenţionale. În documentul
intitulat Strategia militară a României se arată: „Riscurile asimetrice cuprind acele

79
General de brigadă dr. Vasile Paul, Asimetria strategică, Observatorul militar, nr. 18 (8 – 14 mai
2001).
80
Idem

56
strategii sau acţiuni deliberat îndreptate împotriva statului român, care folosesc
procedee diferite de lupta clasică, vizând atacarea punctelor vulnerabile ale societăţii
civile, dar care pot afecta direct sau indirect şi forţele armate. Ele se referă la:
expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste; proliferarea şi diseminarea necontrolată
a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a
armamentelor şi a altor mijloace letale neconvenţionale; războiul informaţional;
izolarea României în societatea globală, bazată pe informaţie, din cauza lipsei
infrastructurii specifice. Astfel de riscuri includ întreruperea fluxului esenţial de
informaţii, propagarea unei imagini deformate privind societatea democratică
românească, modul de respectare de către România a tratatelor sau acordurilor
internaţionale, limitarea accesului la resursele strategice, degradarea mediului şi
existenţa în proximitatea frontierelor naţionale a unor obiective cu un grad ridicat de
risc.“81

7.2. Tipologia ameninţărilor (riscurilor) asimetrice

Ameninţările (riscurile) asimetrice nu au aceeaşi configurare pentru toată

lumea. De aceea, ele se cer privite şi analizate diferenţiat, în funcţie de condiţiile
concrete, de opţiunile strategice şi de forţele care sunt sau pot fi angajate în
confruntare. Lumea este diversificată şi, ca atare, şi posibilităţile de acţiune sau de
ripostă sunt diferite (Anexa nr. 3). Riscurile de natură asimetrică, în viziunea Statelor
Unite ale Americii, sunt, în mare parte, diferite decât cele pe care le au în vedere,
spre exemplu, statele din lumea a treia. Diferenţa de tehnologie, de civilizaţie, de
condiţii concrete, de posibilităţi şi, evident, de mentalitate se exprimă, în primul rând,
în strategiile de confruntare, în ceea ce numim asimetrie strategică. Se realizează
astfel o anumită relaţie ameninţare (risc) – ripostă asimetrică, ofensivă asimetrică -
apărare, care, probabil, va domina tipologia conflictelor din acest început de mileniu.
Tipologia ameninţărilor (riscurilor) de natură asimetrică impune o nouă evaluare a
spaţiilor de interes strategic şi a filosofiei confruntării, întrucât lumea s-a schimbat
radical şi, în pofida globalizării economiei şi informaţiei, ea rămâne extrem de diferită
şi de contradictorie.

7.3. Consecinţe în planul securităţii şi apărării naţionale

Singura ţară care a făcut o analiză serioasă a ameninţărilor asimetrice şi a

elaborat o filosofie a confruntării în acest spaţiu guvernat de un sistem de ecuaţii din
zona probabilităţilor condiţionate este America. Statele Unite, în Viziunea Strategică
2010 şi în Viziunea Strategică 2020, lansează cinci concepte care ţin de asimetria
strategică: dominare a întregului spectru de misiuni, manevră dominantă, angajare
de precizie, accentuare pe logistică, protecţie multidimensională82.
Aceste cinci concepte formulate de americani reprezintă o adevărată revoluţie
în domeniul filosofiei confruntărilor. Este, desigur, o viziune strategică dinspre o
superputere mondială spre acele zone care prezintă, pentru SUA şi pentru unele ţări
occidentale, un spaţiu de proliferare a riscurilor asimetrice. Atacul terorist de la 11
septembrie 2001 asupra Statelor Unite confirmă această viziune şi se constituie într-
un nou şi tragic argument în favoarea asimetriei strategice.
81
Strategia Militară a României, http://www.mapn.ro/mapn/strategiamilitara.htm#factori
82
General de brigadă dr. Vasile Paul, Asimetria strategică, în Observatorul militar, nr. 18 (8 – 14 mai
2001).

57
 Aşadar, confruntările prezentului şi cele ale viitorului se înscriu în acest spectru
foarte larg în care este posibil aproape orice. De aceea, atât evenimentele recente,
cât şi evoluţia situaţiei strategice din ultimul deceniu impun o reconsiderare a
strategiei de securitate şi strategiei militare, în sensul formulării tranşante a
ameninţărilor şi riscurilor de natură asimetrică şi a modalităţilor corespunzătoare de
contracarare a acestora.
Este puţin probabil ca, cel puţin pe termen apropiat, România să fie atacată de
formaţii masive de avioane, tancuri, de trupe de infanterie şi de nave de război, în
sistemul clasic, eventualitate pentru care ne-am pregătit ani şi ani. Atacurile asupra
ţării noastre, care n-au lipsit niciodată, sunt acum mult mai numeroase şi de
desfăşoară în tot spectrul de confruntări, de la cele informaţionale, la cele
psihologice, de la agresiunea criminalităţii şi degradării condiţiei umane la
discreditarea valorilor naţionale.
De aceea, primul concept formulat de americani – cel de dominare a întregului
spectru de misiuni – trebuie tradus în strategia securităţii naţionale prin ceea ce
numim capacitate de cunoaştere permanentă a situaţiei şi de flexibilitate opţională. E
foarte greu ca România să cucerească şi să menţină iniţiativa strategică, mai ales în
zona confruntărilor asimetrice, dar este foarte posibil să cunoască şi să evalueze în
permanenţă ameninţările şi riscurile reale şi, în funcţie de situaţie, să opteze pentru
un sistem de acţiuni şi de reacţii corespunzătoare posibilităţilor noastre.
În acest sens, în elaborarea (perfecţionarea) strategiei securităţii naţionale,
trebuie pus accent pe strategiile informaţionale, pe optimizarea activităţii de culegere
a datelor şi informaţiilor, pe analiza lor şi desprinderea concluziilor necesare pentru
prevenirea surprinderii şi zădărnicirea acţiunilor de punere a României în faţa faptului
împlinit. Manevra dominantă, pentru România, în acest sens, trebuie s-o constituie
un complex de măsuri inteligente prin care să se urmărească îmbinarea acţiunilor
diplomatice cu cele de coalizare a forţelor în vederea realizării unui glacis de
stabilitate şi de securitate reală în spaţiul nostru de interes strategic. Participarea
României la acţiunile de menţinere a păcii, la lupta împotriva terorismului şi
criminalităţii şi integrarea ţării în NATO şi în Uniunea Europeană sunt elementele-
cheie ale acestei manevre dominante.
Un rol deosebit în elaborarea strategiilor asimetrice îl are conceptul de
angajare. Pentru americani, spre exemplu, angajarea înseamnă proiecţia forţelor la
mare distanţă, intervenţia promptă, cucerirea iniţiativei strategice în spaţiul aerian,
cosmic şi informaţional şi aplicarea unor lovituri cu sisteme de arme de mare
precizie. Pentru noi, angajarea înseamnă cunoaştere perfectă a situaţiei, a tuturor
variantelor de acţiune, a posibilităţilor reale de asociere (pentru că, astăzi, pe această
planetă, nici un stat nu mai e singur), sisteme de prevenire, de descurajare, de
dezamorsare a tensiunilor şi, în ultimă instanţă, de ripostă.
Oricum, ameninţările de natură asimetrică reclamă un efort multidimensional83
de evaluare şi de optimizare a reacţiei, de reducere la minimum a vulnerabilităţilor şi
de creare a unui spaţiu mai larg de acţiune, care să cuprindă componente
economice, financiare, informaţionale, culturale, de păstrare a ordinii publice şi a
ordinii interne constituţionale, diplomatice şi, în ultimă instanţă, militare.
Un concept deosebit de interesant pentru asimetria strategică este cel de
protecţie a sistemelor de valori, a cetăţeanului, a instituţiilor statului de drept şi a
forţelor. Având în vedere că, în categoria ameninţărilor (riscurilor) asimetrice intră
cam tot ce nu este convenţional, toată gama de agresiuni atipice îndreptate împotriva
83
General de brigadă dr. Vasile Paul, Asimetria strategică, în Observatorul militar, nr. 18 (8 – 14 mai
2001).

58
tuturor societăţilor, de la cele ale lumii a treia până la cele informaţionale, tot
arsenalul de mijloace pentru crearea de dependenţe, de dezordini favorabile
ascunzişurilor lumii interlope, lumii revanşarde şi unui mare număr de profitori,
protecţia împotriva lor trebuie să fie activă, permanentă şi ofensivă.

Ziarul „Le monde“ din 2 octombrie 2001 arată că „secretarul american pentru
apărare, Donald Rumsfeld, sublinia, în raportul său asupra revizuirii apărării (QDR)
că atentatele fac necesară protecţia împotriva ameninţărilor «asimetrice» care vin din
partea statelor «vagaboande» sau a unor grupuri teroriste, dotate sau care vor să se
doteze cu arme de distrugere în masă (chimice, biologice, nucleare şi ale ciber-
războiului) şi cu rachete balistice. «Războiul adus în mod brutal pe malurile râurilor
Americii de forţele răului şi terorii» confirmă, după cum spune ministrul american,
orientările strategice după numirea sa la Pentagon, «în special insistenţa asupra
apărării teritoriului, pregătirea pentru a face faţă ameninţărilor asimetrice şi nevoii
unor noi concepte de descurajare»“84.

Capitolul 8
CERINŢE OPERAŢIONALE PRIVIND STRUCTURA ARMATEI
ROMÂNIEI PENTRU CONTRACARAREA AMENINŢĂRILOR
(RISCURILOR) ASIMETRICE

Din elementele prezentate, este evident că armatele moderne, implicit Armata

României, trebuie astfel structurate şi pregătite pentru a face faţă, în plus faţă de
confruntările militare pentru care au fost proiectate până în prezent, unor provocări
noi, cu totul diferite faţă de accepţiunea actuală a sintagmei „lupta armată”.
Aserţiunea noastră se bazează atât pe actualele evoluţii ale fenomenului război, cât,
mai ales, pe schimbarea fizionomiei, conţinutului, formelor, procedeelor şi
mijloacelor de ducere a acestuia. În plus, decalajul tehnico-ştiinţific existent între
unele state şi armate care ajung în situaţia de confruntare militară obligă la
adoptarea unor căi, forme şi metode de contracarare a acţiunilor agresive/de apărare
ale părţii adverse. Pentru că asimetria strategică proprie confruntărilor militare ale
viitorului obligă, ca şi până în prezent, la o capacitare operaţională a forţelor armate
menită să contracareze noile provocări ale câmpului de luptă.
Evoluţiile actuale şi de perspectivă ale ştiinţei şi artei militare sunt dependente,
în mare măsură, de schimbările produse în conţinutul misiunilor de luptă ale
diferitelor forţe şi structuri militare. Din această perspectivă, extinderea gamei
riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor la adresa securităţii statelor, precum şi apariţia
noilor actori şi a noilor procedee, induse în câmpul de luptă modern, implică o viziune
nouă în proiecţia structurilor şi misiunilor armatelor viitorului. Relevantă, în acest
sens, este observaţia care nu mai are nevoie de demonstraţii ştiinţifice că, în
perioada postbelică, ponderea misiunilor clasice, specifice luptei armate în
accepţiunea ei consacrată, începe să piardă teren în faţa misiunilor noi, presupuse
de realizarea securităţii colective (misiuni de menţinere, impunere, construcţie a păcii
etc.). În acelaşi context, este de remarcat că forţele militare sunt chemate să rezolve
situaţii cu totul noi, cum sunt cele produse, de pildă, de actele de terorism, ceea ce
obligă armatele moderne să-şi adapteze principiile, misiunile şi procedeele de
acţiune la noile provocări ale câmpului de luptă. Decizia factorului politic de angajare
a forţelor armate în soluţionarea acestor situaţii, ca formă decisivă de restabilire a

84
Le monde, 2 octombrie 2001.

59
ordinii de drept, constituţionale şi democratice, implică, aşadar, mutaţii
corespunzătoare în domeniul întrebuinţării armatelor, obligând la reformularea
cerinţelor operaţionale care determină structurarea acestora.
În viziunea noastră, procesul de adaptare a structurilor militare la imperativul
participării la conflicte asimetrice implică, în mod obligatoriu, îndeplinirea, cel puţin, a
următoarelor principii:
- crearea unor structuri luptătoare, de execuţie, apte să îndeplinească o gamă
variată de misiuni;
- realizarea, conceptual şi pragmatic, a unor comandamente operaţionale
întrunite în accepţiunea actuală de tip CJTF – capabile să conducă acţiuni, inclusiv în
cadru multinaţional, pe timpul participării la confruntări asimetrice;
- realizarea unui cadru legislativ adecvat, care să permită participarea forţelor
armate la confruntări de acest gen.
Pornind de la necesitatea remodelării armatelor moderne, astfel încât acestea
să fie capabile a îndeplini eficient misiuni în cadrul unor conflicte asimetrice, de tipul
celor menţionate în prezentul studiu, dar luând în considerare caracterul prospectiv-
evolutiv al acestora în perspectiva previzibilă, în urma analizei întreprinse, am
identificat unele cerinţe operaţionale privind structura Armatei României, circumscrise
următoarelor domenii, astfel:
1. - flexibilitate organizaţională;
2. - modularitate structurală;
3. - structuri specializate optime de contracarare specifică;
4. - structuri-nuclee apte să le genereze, la nevoie, pe cele necesare susţinerii
efortului de contracarare specifică;
5. - tehnologii performante;
6. - structuri de conducere de tip CJTF;
7. - crearea cadrului legislativ necesar.
Prezentăm câteva consideraţii privitoare la aceste cerinţe operaţionale.

8.1. Flexibilitatea organizaţională

Această cerinţă operaţională a constituit, de-a lungul istoriei militare, un

principiu călăuzitor în proiectarea armatelor în timp de pace, gândirea planificatorilor
militari vizând nevoile vremurilor de război. A fost şi cazul României, care, în pofida
prevederilor tratatelor internaţionale şi a constrângerilor financiare din diferite
regimuri politice ce s-au perindat la conducerea statului, prin specialiştii săi militari, a
reuşit să identifice soluţiile necesare asigurării flexibilităţii organizaţionale a struc-
turilor militare. Această abilitate a permis ca, în caz de necesitate, să fie conservate
resursele material-financiare şi umane necesare operaţionalizării, în timp oportun, a
structurilor militare cerute de efortul de război solicitat la un moment istoric dat.
Situaţia existentă în Armata României în perioadele dinaintea celor două războaie
mondiale, ca şi în perioada postbelică, este relevantă în acest sens.
Important, însă, este cum poate fi realizat acest imperativ în prezent pentru
perspectivă şi, mai ales, în contextul unui dinamism fără precedent al mediului de
securitate de interes, al evoluţiei riscurilor, ameninţărilor şi a agresiunilor la adresa
securităţii naţionale, în special, în contextul creşterii caracterului asimetric al unei
eventuale confruntări în care ar putea fi implicat statul român.
Apreciem că flexibilitatea organizaţională reprezintă capacitatea structurilor
militare de a se modela şi redimensiona, oportun şi eficient, în raport cu cerinţele
formulate de strategiile de securitate naţională şi, respectiv, militară a României

60
pentru a răspunde riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor din mediul de securitate în
care trebuie să acţioneze. Aceasta implică, în acelaşi timp, capacitatea de îndeplinire
a unei game diverse de misiuni, dispunând de o înzestrare şi pregătire
corespunzătoare, adaptabile la realităţile câmpului de luptă modern. Dincolo de
această definiţie generală, însă, trebuie identificate soluţiile concrete de aplicat
pentru a asigura flexibilitatea structurilor create din timp de pace pentru situaţii de
criză şi război, cu luarea în considerare a caracterului asimetric al confruntărilor
militare ale viitorului.
Rezolvarea acestei ecuaţii trebuie să aibă la bază, în viziunea noastră, două
repere fundamentale: soluţiile adoptate de armatele moderne, posesoare ale unei
experienţe şi ale unor informaţii cuprinzătoare asupra evoluţiilor fenomenului politico-
militar pe termen mediu şi lung, precum şi condiţiile concrete în care fiinţează statul
român. Corelarea concluziilor rezultate din această analiză trebuie să conducă la
formularea şi aplicarea unor principii stabilite în proiectarea forţelor şi în structurarea
acestora, astfel:
- stabilirea unei ponderi echilibrate a categoriilor de forţe: forţe terestre,
aeriene, navale şi crearea, în contextul creşterii ameninţărilor asimetrice, a
unei categorii distincte de forţe, cele speciale – fie independente, fie în
structura fiecărei categorii de forţe ale armatei;
- operaţionalizarea unui sistem funcţional, care să asigure ridicarea
graduală a capacităţii de luptă la toate nivelurile ierarhice, astfel încât, în
raport cu escaladarea unui conflict (asimetric), să fie conservată o cantitate
suficientă şi calitativ eficientă de forţe capabile să contracareze orice
ameninţare sau agresiune militară, materializată într-un număr corespunzător
de comandamente, mari unităţi şi unităţi luptătoare şi logistice, care să susţină
efortul de război, în cadrul fiecărei categorii de forţe;
- stabilirea unui raport corespunzător între forţele active şi forţele
teritoriale, asigurând premisele necesare pentru optimizarea procesului de
amplificare a forţelor operaţionale apte de acţiuni militare, în caz de
necesitate;
- asigurarea unui grad sporit de mobilizare şi generare a forţei, astfel
încât să existe posibilitatea reală de a face faţă unei ameninţări neprevăzute şi
de a asigura rezerva necesară în condiţiile existenţei unui interval de timp mai
îndelungat de avertizare;
- crearea unor structuri organizatorice, capabile de cooperare cu
armatele statelor membre ale NATO, îndeosebi pentru forţele stabilite să
participe la operaţii conduse de NATO şi/sau UE;
- realizarea unui nivel corespunzător al interoperabilităţii operaţionale,
tehnice şi logistice cu forţele multinaţionale, alături de care pot acţiona în
misiuni conduse de NATO/UE;
- realizarea unei capacităţi informaţionale şi de evaluare a situaţiilor
tactice, operative şi strategice a riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor;
- crearea unei protecţii multidimensionale a forţelor/obiectivelor şi
asigurarea unui grad ridicat de autonomie în teatrul de operaţii;
- existenţa unui sistem logistic specializat, flexibil şi interoperabil, menit
a asigura autonomia acţiunilor şi complementaritatea eforturilor în câmpul de
luptă;
- realizarea unei infrastructuri adecvate pentru desfăşurarea acţiunilor
militare.
În afara acestor principii, fără de care nu se poate realiza flexibilitatea

61
organizaţională a structurilor militare, considerăm că aplicarea lor presupune, în mod
necesar, identificarea soluţiilor care să asigure, în timp oportun, crearea acelor
structuri de conducere şi execuţie (luptătoare) cerute de rezolvarea unei situaţii sau
alteia la un moment dat.
Şi dacă dintr-o brigadă este uşor să constitui un batalion, cu toate facilităţile
necesare îndeplinirii unei misiuni, inclusiv într-un conflict asimetric, problema este să
reuşeşti ca, pe structura unui batalion, să poţi constitui o brigadă - cu tot ceea ce
aceasta are nevoie - , pentru a îndeplini o misiune dată. Fără a fi o exagerare,
această ipoteză trebuie să devină, în caz de necesitate, o posibilitate reală.
Această manieră de proiectare a structurilor poate, realmente, determina
sporirea capacităţii de reacţie a structurilor Armatei României în acţiuni de
contracarare, inclusiv a riscurilor şi ameninţărilor asimetrice.

8.2. Modularitate structurală

Consacrat, îndeosebi, în perioada postbelică, principiul modularităţii structurilor

organizaţionale din domeniul militar decurge din cerinţa realizării flexibilităţii
organizaţionale şi a fost impus de nevoia constituirii ad-hoc a unor structuri reclamate
de multiplicarea misiunilor şi de imperativul soluţionării operative a unor situaţii de
criză sau război.
Principiul enunţat constă, în principal, în crearea şi existenţa unor structuri
militare, de conducere sau execuţie care dispun de pregătirea necesară translatării
lor dintr-o structură în alta, dispunând de abilităţile cerute pentru realizarea
interoperabilităţii şi integrării într-un sistem de luptă creat pentru soluţionarea unei
situaţii noi.
Acest principiu răspunde, pe de o parte, implicaţiilor reducerii efectivelor
militare - în care structurile militare sunt de dimensiuni mai mici, dar trebuie să fie mai
mobile, suple, active şi adecvate unui mediu de securitate nou, în continuă
schimbare, capabil de o ripostă optimă -, iar pe de altă parte, principiul poate oferi
soluţii în aplicarea noului concept CJTF, de creare şi dezvoltare a capacităţilor de
acţiune integrată.
Principiul enunţat presupune existenţa la toate nivelurile ierarhice (strategic,
operativ şi tactic) şi pentru fiecare categorie de forţe şi gen de armă a unor structuri
de comandă şi luptătoare în măsură a participa la îndeplinirea unei game variate de
misiuni. Modularitatea structurilor oferă oportunitatea de proiecţie şi generare a unei
forţe în măsură să facă faţă unor ameninţări neprevăzute şi de a asigura rezerva
necesară pentru un timp îndelungat de avertizare şi a unui efort militar susţinut.
Totodată, aplicarea şi realizarea cerinţelor principiului modularităţii structurilor
militare româneşti este de natură să asigure compatibilitatea cu structurile similare
NATO, dar în strânsă relaţie cu resursele şi necesităţile interne ale României,
asigurându-se, în acelaşi timp, optimizarea posibilităţilor de cooperare cu module şi
structuri existente în armatele statelor membre ale Alianţei.

Apreciem că realizarea cerinţelor principiului analizat este oportună din

perspectiva modernizării structurale şi operaţionalizării forţelor, asigurându-se astfel
un nivel corespunzător al interoperabilităţii operaţionale tehnice, logistice şi
administrative, atât între categoriile de forţe ale Armatei României, cât şi între
acestea şi armatele statelor membre ale NATO.

62
 8. 3. Structuri specializate optime de contracarare specifică

Restructurarea şi modernizarea Armatei României presupune, în mod

necesar, realizarea unor structuri specializate, capabile să răspundă cerinţelor
câmpului de luptă modern, potrivit noilor riscuri şi provocări ale modului de securitate
actual şi din perspectiva previzibilă. Şi dacă coexistenţa tipurilor clasice de agresiune
cu cele moderne obligă la menţinerea unor structuri şi proceduri clasice, este
evidentă necesitatea creării şi pregătirii unor structuri specializate, capabile să
contracareze noile tipuri de agresiuni şi forţe angajate în acţiunile militare ale
viitorului.
Fără îndoială că implicarea armatelor în soluţionarea diferendelor viitorului
este o problemă politică. Deciziile politice vor trebui, însă, urmate de măsuri în
consecinţă în domeniul militar. Prin urmare, este de aşteptat ca implicarea forţelor
militare în soluţionarea conflictelor interstatale sau interorganizaţionale să determine
crearea unor structuri noi, altele decât cele cunoscute până în prezent, capabile să
contracareze acţiunile ostile îndreptate împotriva securităţii şi apărării naţionale ale
statelor naţionale sau organizaţiilor colective de securitate. Terorismul, ca fenomen şi
formă acută şi actuală de ameninţare, de exemplu, cere astfel de structuri.
Important de reţinut este că crearea şi eficienţa unor astfel de structuri implică,
în afară de cheltuieli, o nouă filozofie a întrebuinţării forţelor armate, adică
structurare, pregătire şi conducere adecvate noului mediu de securitate
Realizarea acestui deziderat ar însemna, însă, în plan conceptual şi
pragmatic, un plus de aport al României la eforturile întreprinse pe plan mondial la
realizarea unui climat de securitate colectivă.
Spre exemplificare, având în vedere creşterea complexităţii mediului de
securitate şi în consonanţă cu structurarea armatelor moderne, considerăm că se
impune crearea, în cadrul Armatei României, a unei noi categorii de forţe - forţele
speciale -, pregătite şi înzestrate corespunzător, care să cuprindă elemente din toate
actualele categorii de forţe ale armatei. Ele vor trebui astfel proiectate, încât să
îndeplinească misiuni cu caracter deosebit, pe timp de pace, în situaţii de criză şi la
război, aducând un plus de calitate şi eficienţă modalităţilor de contracarare a noilor
provocări ale câmpului de luptă modern.

8. 4. Structuri - nuclee

Principiu sau indicator important al capacităţii României de susţinere a unui

efort militar credibil, constituirea unor structuri-nuclee capabile să amplifice
potenţialul cerut într-o situaţie de criză sau război reprezintă un element ce va trebui
exploatat în consecinţă într-o etapă istorică în care diminuarea forţelor armate este o
modă. Creşterea ponderii conflictelor asimetrice în cadrul evoluţiei fenomenului
militar internaţional obligă la crearea şi pregătirea unor structuri-nuclee capabile să
facă faţă oricăror tipuri de agresiuni.
Procesul este deosebit de complex şi dinamic, implicând măsuri
organizatorice, din timp de pace, care să asigure operaţionalizarea oportună, în
situaţii de criză sau la război, a structurilor de conducere şi execuţie necesare
îndeplinirii obiectivelor propuse prin strategiile de securitate şi apărare naţională
proiectate.
Acest proces presupune conservarea resurselor materiale şi umane necesare
proiectării, în caz de nevoie, a forţei capabile să rezolve situaţiile apărute într-o
circumstanţă sau alta, ceea ce necesită responsabilităţi distincte pentru fiecare

63
component al lanţului de comandă şi decizie politico-militară. Câte structuri - nuclee
şi care este mecanismul de operaţionalizare a acestora constituie o chestiune ce
trebuie asumată de către factorii de decizie politico-militară. Iar detaliile planificării
acestora fac obiectul unor documente organizatorice confidenţiale, bazate pe o
evaluare realistă a mediului de securitate, concomitent cu o repartiţie judicioasă a
forţelor-structuri-nuclee- corespunzătoare contracarării ameninţărilor estimate.

8. 5. Tehnologii performante

Pornind de la postulatul că nivelul de înzestrare tehnică reprezintă un indicator

important al capacităţii de luptă a oricărei armate moderne, cu implicaţii majore
asupra strategiilor de securitate naţională şi, respectiv, militare ale oricărei naţiuni, cu
atât mai mult în cazul conflictelor asimetrice, dotarea armatelor moderne presupune
tehnologii de înaltă performanţă. Această cerinţă este cu atât mai mult valabilă pentru
România, a cărei armată dispune de mijloace uzate fizic şi moral, datorită unei
perpetue politici anacronice şi în totală neconcordanţă cu evoluţiile din domeniu
practicate pe plan mondial. Şi înainte de 1989, şi după aceea, politicile aplicate nu au
ţinut faţă cu preocupările existente pe plan mondial de reînnoire periodică a parcului
de tehnică militară, ajungându-se în prezent la un decalaj important între nivelul de
înzestrare al armatei noastre şi celelalte armate, inclusiv cu potenţial asemănător.
Ca atare, pentru perioada imediat următoare, apar ca prioritare următoarele
direcţii de acţiune în acest domeniu, ce presupune un efort financiar corespunzător:

programe de înzestrare viabile, ce vor trebui direcţionate pentru:

realizarea creşterii la un nivel corespunzător a interoperabilităţii cu
structurile militare ale statelor membre ale NATO, precum şi între
categoriile de forţe ale armatei;
achiziţionarea (producerea) de tehnică şi armament din ultima
generaţie, cu consumuri şi deservire minimă şi fiabilitate maximă;
efort propriu şi prin cooperare militară internaţională;
înlocuirea armamentelor şi tehnicii de luptă cu uzură fizică şi morală
avansată;
modernizarea armamentelor şi tehnicii de luptă care pot fi aduse la
nivelurile de compatibilitate cu cele din ţările membre ale NATO;
completarea unor deficite la mijloacele de protecţie individuală şi colectivă,
la stocurile de muniţii pentru tehnica nou introdusă (modernizată) în (din)
înzestrare, precum şi la carburanţi-lubrifianţi;
înlocuirea aparaturii de comutaţie analogică şi a staţiilor (autostaţiilor) radio
cu frecvenţă fixă, cu cea de tip numeric şi staţiilor radio cu salt de
frecvenţă;
asigurarea necesarului, la pace, de mijloace de informatică şi tehnică de
transmisiuni;
implementarea, cu prioritate, a sistemului C4I.

Aceste câteva direcţii de acţiune în domeniul înzestrării subsumează

numeroase alte subdirecţii deosebit de importante pentru fiecare categorie de forţe
ale armatei şi gen de armă, având ca rezultat aducerea nivelului de înzestrare la
cerinţele şi plafonul impuse de intrarea în secolul XXI, adică la generaţia superioară
celei existente în prezent în dotarea Armatei României.

64
 8. 6. Structuri de conducere de tip CJTF

O schimbare structurală esenţială, reclamată de epoca confruntărilor militare

asimetrice, ce se manifestă în prezent, va trebui produsă şi în domeniul conducerii.
Deci, dacă în teoria şi practica militară românească, din trecutul imediat şi din
prezent, introducerea structurilor întrunite de comandă a fost oarecum timidă, ea va
trebui generalizată la toate nivelurile ierarhice (nu numai strategic – prin Marele
Cartier General, ci şi la nivelurile operativ şi chiar tactic). Îngemănarea acţiunilor din
toate mediile de ducere a războiului implică în mod necesar generalizarea nu doar
ideatică, ci şi pragmatică a constituirii unor structuri manageriale, capabile să
conducă forţele aparţinând tuturor categoriilor de forţe ale armatei, inclusiv
multinaţionale.
Prin urmare, apreciem că trebuie depăşit stadiul actual al constituirii unor
comandamente cu abilităţi prealabil concepute, apte să conducă un tip structural şi
acţional de misiuni preconceput, pregătind structuri şi personal în măsură să
gestioneze o gamă diversă de acţiuni militare, în raport cu situaţiile ce pot apărea.
Această mobilitate conceptuală şi acţională poate şi trebuie să genereze
capabilităţile necesare asigurării răspunsului potrivit pentru contracararea acţiunilor
asimetrice. Noua filozofie a conducerii acţiunilor militare implică pregătirea şi
competenţa corespunzătoare soluţionării provocării câmpului de luptă modern.
Soluţia sugerată ar răspunde acestor provocări prin materializarea principiilor
flexibilităţii organizatorice şi modularităţii structurale în domeniul conducerii, precum
şi prin pregătirea specialiştilor capabili să asigure, fiecare din zona lui de
responsabilitate, expertiza necesară pentru elaborarea unor planuri realiste şi viabile,
potrivite cu diversitatea şi complexitatea unor situaţii de criză sau de război.
Crearea condiţiilor necesare pentru constituirea structurilor de conducere de
tip CJTF reprezintă cerinţa indispensabilă de participare a Armatei României, implicit
în cadrul conflictelor asimetrice, la acţiuni militare întrunite şi multinaţionale, adică la
un nivel maximal, interoperabil şi eficient, de participare la misiuni de apărare
colectivă.

8. 7. Cadrul legislativ

Toate cerinţele operaţionale enunţate vizavi de implicarea Armatei României în

conflictele militare ale viitorului nu pot fi soluţionate fără existenţa unei baze legale
instituţionalizate.
În opinia noastră, este nevoie de o rapidă adecvare a cadrului legislativ
românesc la prevederile existente pe plan internaţional în domeniu, această
armonizare necesară şi aşteptată a legislaţiei noastre permiţând sporirea contribuţiei
României ca generator de securitate în zona sa de interes.
Mai mult, noua legislaţie românească trebuie să fie prospectivă şi deschisă,
cuprinzând, în spiritul şi litera ei, aspectele evolutive ale conflictelor militare, inclusiv
pe cele asimetrice, precum şi baza legală care să permită forţelor noastre armate
participarea la acestea.
Din aspectele prezentate, este evident că gândirea militară românească va
trebui adaptată şi astfel orientată încât să ofere soluţii pentru a nu surprinde, ci
pentru a pregăti sistemul naţional de apărare să asigure riposta potrivită pentru
contracararea oricărui gen de riscuri, ameninţări sau agresiuni îndreptate împotriva
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României: prin efort propriu sau în cadrul unei
alianţe.

65
 CONCLUZII
Documentarea, dar mai ales elaborarea propriu-zisă a conţinutului temei de
cercetare s-au desfăşurat, spre regretul nostru – al cercetătorilor -, în cea mai mare
parte după atacul terorist din 11 septembrie, confirmând fără nici un fel de dubii
necesitatea şi actualitatea unui asemenea studiu.
Realitatea crudă a celor văzute de o lume întreagă la 11 septembrie 2001
confirmă, totodată, pe deplin, una din concluziile majore ale ultimei conferinţe a Army
War College (Colegiul de Război al Trupelor de Uscat al armatei SUA), din iunie
1998, consacrată asimetriei, ameninţărilor şi conflictelor de natură asimetrică, anume
aceea că „Recurgerea la mijloace asimetrice nu este o ipoteză de lucru, ci o
certitudine”85.
La finele studiului întreprins şi în legătură cu evenimentele grave amintite,
întrebarea care era la modă până acum: există riscuri şi ameninţări asimetrice? nu se
mai justifică. Demonstraţia a fost deja făcută într-o manieră cât se poate de
inacceptabilă, iar riposta celor în drept va fi una pe măsură, ea fiind deja pusă pe rol
de către coaliţia internaţională anti-terorism în frunte cu SUA – victima recentelor
acţiuni teroriste.
Dacă nonexistenţa riscurilor şi ameninţări de natură asimetrică/ teroristă nu se
mai discută, rămâne să fie găsite răspunsuri la întrebarea majoră: suntem în prezent,
şi în perspectiva imediată, capabili să controlăm/stăpânim ameninţările şi conflictele
asimetrice?
Răspunsurile la o asemenea întrebare pot fi grupate într-un set de concluzii ce
rezultă în mod logic din studiul întreprins, astfel:

1. Asimetria este o expresie a raporturilor reale existente în natură, în societate,

în relaţiile umane. Ştiinţa modernă studiază prin mijloace de analiză raporturile
asimetrice, oferind modele şi paradigme din ce în ce mai apropiate de realitatea
lucrurilor. Asimetria îşi află un spaţiu de existenţă şi de manifestare oriunde şi
dintotdeauna. Conflictele asimetrice nu sunt altceva decât un mod real de
manifestare a asimetriei în actul confruntării. Toate conflictele sunt, de fapt,
asimetrice.
2. Dezvoltarea inegală a lumii, existenţa unor variabile mari în spaţiul de
construcţie al strategiilor de securitate, ca şi diversitatea enormă a intereselor duc la
elaborarea unor politici asimetrice de confruntare (informaţională, economică,
socială, culturală şi militară) şi, în consecinţă, a unor strategii pe măsură. Tipologia
politicilor defineşte tipologia conflictelor, iar tipologia conflictelor impune o nouă
tipologie a strategiilor de confruntare sau de colaborare.
3. Confruntările asimetrice impun concepte noi, precum şi un cadru nou de
definire, angajare şi implicare, astfel încât cunoaşterea legilor, principiilor cauzelor şi
particularităţilor situaţiilor conflictuale, iese din linearitate şi se apropie asimptotic de
orizontul real, sinuos, atipic, mereu schimbător şi greu previzibil al confruntărilor.
4. Acest concept a fost elaborat de Statele Unite ale Americii, ca urmare a unor
experienţe parcurse în ultimii ani, în special după încheierea Războiului Rece, pentru
a permite crearea unui cadru mai eficient de analiză a spaţiului strategic şi, în
consecinţă, a unor instrumente mai bune de definire şi evaluare a domeniului de
confruntare, a ameninţărilor şi riscurilor, a modalităţilor de soluţionare şi de

85
CIRPES, Dezbaterea strategică, Nr.41 – noiembrie 1998.

66
gestionare a crizelor. Conceptul a fost preluat de aproape toate statele, inclusiv de
România, care a început să-l studieze în variantă nouă, în funcţie de realităţile şi
obiectivele prioritare actuale.
5. Noul concept strategic NATO, gestionarea crizelor, războiul non-contact,
războiul disproporţionat, conflictul de joasă, medie sau mare intensitate, acţiunile
altele decât războiul, terorismul, antiterorismul şi contraterorismul, conflictele de
sorginte etnică şi religioasă, ca şi cele din sistemele informaţionale, din ciberspaţiul
acestui început de mileniu etc. sunt repere importante ale unui alt mod, mult mai
realist, mult mai pragmatic şi mai diversificat de a vedea, analiza situaţia de fapt şi a
elabora deciziile corespunzătoare în ceea ce priveşte construirea noii ordini
mondiale.
6. Realitatea mediului internaţional, care este şi un posibil mediu operaţional
vizând ameninţările şi conflictele asimetrice, o reprezintă, în prezent, o lume cât se
poate de ambiguă, cuprinzând o diversitate culturală, religioasă şi istorică de oameni,
grupuri şi naţiuni sau chiar organizaţii cu scopuri şi obiective complexe, în cele mai
multe situaţii divergente, caracterizate de politici extremiste, criminalitate, coerciţie şi
terorism, chiar dacă eforturile naţiunilor dezvoltate au fost orientate în ultimii ani, mai
mult ca altădată, spre securitate colectivă, integrare şi globalizare.
7. Ameninţările asimetrice rezultă, în principal, din extinderea fără limite a
terorismului mondial şi coabitarea dintre terorişti, contrabandişti, seniorii drogurilor,
traficanţii de armament, fanaticii religioşi, nemulţumiţii de tot felul, expatriaţii, cu
ambiţii de mărire etc., care formează împreună un inamic posibil a fi prezent în
oricare loc de pe mapamond, dar în special acolo unde dorinţa lor de răzbunare şi
violenţă se poate manifesta cât mai „spectaculos”.
8. Promotorii ameninţărilor asimetrice, în special ale celor de natură teroristă,
sunt în general actori nonstatali (terorişti notorii, crima organizată internaţională şi
transnaţională, insurgenţii etc.), cu mentalităţi complet diferite faţă de cele normale,
convingerile lor fiind permanent mobilizate spre răzbunare, violenţă, sacrificiu şi
război. Acţiunile pe care aceştia le promovează nu urmează nici un fel de canoane
ale războiului clasic. Regulile conflictului asimetric sunt confecţionate ad-hoc,
utilizându-se metode şi procedee care să le permită autorilor să evite sau chiar să
anihileze părţile tari ale adversarului, avantajele înaltei tehnologii, dar în acelaşi timp
să exploateze în beneficiul propriu vulnerabilităţile specifice.
9. Răspunsurile de până acum la ameninţările şi acţiunile asimetrice în general
şi în special la cele teroriste s-au constituit în reacţii de protecţie şi apărare, iar în
unele cazuri de riposte aeriene sau cu rachete de croazieră, producând victime
colaterale, ceea ce a avut ca urmare efecte de discreditare a acţiunilor de răspuns
întreprinse.
10. Este un lucru dovedit, cel puţin până în prezent, că partea care e mai
limitată în resurse sau în complexe şi sisteme de comandă şi control, care poate fi şi
ea victima ameninţărilor sau conflictelor asimetrice are posibilitatea să compenseze
aceste neajunsuri cu ingeniozitate, surprindere, flexibilitate, adaptări organizaţionale
şi prin cunoaşterea temeinică a fenomenului, care amplifică şi multiplică posibilităţile
reale de contracarare aflate la îndemână.
11. În acest sens, se impune o atenţie prioritară descoperirii şi întreruperii
fluxului ciclului operaţional al coeziunii ameninţărilor şi acţiunilor asimetrice, încă din
faza de pregătire, pentru a se împiedica faza de atac. Se recomandă utilizarea unor
metode de contracarare care să vizeze acţiunea asimetrică (interzicere, distrugere,
întrerupere, dislocare, degradare etc.), moralul atacatorului, precum şi domeniul său
organizaţional şi acţional specific.

67
 12. Se impun măsuri şi acţiuni neconvenţionale şi convenţionale, dacă este
cazul, specifice, pentru împiedicarea acestuia de a deţine ascendenţă în faţa opiniei
publice, a populaţiei locale. De asemenea, se impun interzicerea utilizării spaţiilor
închise de către structurile acestuia, interzicerea fluxului financiar şi logisticii teroriste,
împiedicarea utilizării în mod eficace a propagandei prin mass-media de toate
categoriile, proliferarea corupţiei etc. Toate aceste măsuri şi acţiuni trebuie să
conducă spre defensivă şi renunţarea cel puţin în parte la acţiunile teroriste propuse
a le pune în practică.
13. Ceea ce s-a întâmplat şi, îndeosebi, cum s-a întâmplat la 11 septembrie
2001 ne poate conduce la concluzia că ameninţările asimetrice, îndeosebi cele de
natură teroristă, nu pot fi controlate, cel puţin prin modalităţile de abordare politico-
militară utilizate până în prezent. Putem, de asemenea, să conchidem că, până la
această dată, fenomenul în sine, deşi se considera a fi un potenţial pericol, nu a
putut fi dimensionat la adevăratul lui grad de periculozitate, iar capacităţile destinate
a-l stăpâni nu au fost utilizate în mod adecvat.
14. Cu siguranţă este nevoie de noi abordări politico-militare şi de capacităţi
suplimentare care să fie permanent şi în mod adecvat disponibilizate pentru a
stăpâni/controla fenomenul, care tinde să devină din ce în ce mai periculos.
15. În ciuda rezultatelor imperfecte ale intervenţiilor limitate de până acum,
făcute în numele comunităţii internaţionale, cu sau fără girul organismelor
internaţionale abilitate, se poate aprecia că acestea au avut rolul lor benefic în
stăvilirea fie şi temporară a fenomenului, excepţie făcând, îndeosebi, acţiunile
teroriste din New York, Washington D.C. şi Pennsylvania care au deschis calea
tuturor posibilităţilor în domeniu.
Oricare ar fi viitorul următoarelor intervenţii internaţionale, inclusiv a celei în curs
de desfăşurare, dificultăţile acestora, ca durată, cost şi consecinţe colaterale în
cadrul conflictelor asimetrice şi, în special, în lupta împotriva terorismului, sunt de
preferat neintervenţiilor.
16. Este nevoie deci de politici de prevenire a crizelor de acest gen, utilizând
toate instrumentele disponibile, adecvate, diplomatice, financiare, tehnologice,
informaţionale, militare etc. Indiscutabil, fiecare din domeniile enunţate îşi are rolul lui
în conflictele asimetrice, rămâne de discutat doar strategia utilizării eficiente a
acestora într-un caz sau altul.
17. Un domeniu neenunţat în enumerarea făcută, ce se regăseşte însă în
fiecare din aceste domenii, este cel al resurselor umane, al forţelor speciale care
trebuie create sau adaptate specificului misiunilor ce le presupune în prezent
ameninţarea sau conflictul asimetric, în special lupta antiteroristă la toate nivelurile de
contracarare a acestui flagel.
18. Analiza prin mijloacele teoriei asimetriei – inclusiv prin modelele matematice
– nu numai a ceea ce se întâmplă, ci şi a ceea ce s-a petrecut de-a lungul timpurilor
în spaţiul de confruntare apropie mai mult omenirea de posibilitatea cunoaşterii reale
a propriei evoluţii, facilitându-se astfel ieşirea din legende şi din mituri şi raportarea
pragmatică la realităţile dure ale prezentului. Teoria asimetriei facilitează actul de
planificare strategică, impunând ieşirea din subiectivism şi voluntarism şi
introducerea în ecuaţie a variabilelor de stare şi de dinamism.
19. Analiza conceptelor strategice care ţin de asimetrie ne permite să calculăm
cu o mai mare precizie unde ne aflăm, care sunt realităţile cu care ne confruntăm,
care ne este locul într-un sistem de securitate viitor, care ne sunt şansele, obligaţiile,
drepturile şi, mai ales, care sunt cheltuielile.

68
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti 1999.

Carta albă a Guvernului „Armata României 2010: Reformă şi integrare
euro-atlantică”, Bucureşti, 1999.
Strategia militară a României, Bucureşti, 2000.
Viziunea strategică – 2010 Armata României, Observatorul militar, nr. 10 (13-
19 martie 2001).

A. AUTORI AUTOHTONI

Dr. M. Cociu, Gena egoistă şi strategiile sale, www.asimetrie.httm.

Lt.col. Al. Rizescu, Aspecte teoretice privind cadrul de desfăşurare a
acţiunilor militare la începutul secolului XXI,
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html.
Iosif Armaş, C.Purcărea, Paul P. Duţă, Acţiunea militară la graniţa dintre
milenii, Editura Militară, Bucureşti, 2001.
Gl.bg.dr. Vasile Paul, Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., Bucureşti,
2001.
Lt.col. M. Antonovici, Securitatea mondială – încotro?,
http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_1.html.
Gl.mr. (r.) Corneliu Soare, Recitindu-l pe Clausewitz, Bucureşti, Editura
Militară, 1993.
Gl. Ion Pitulescu, Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura
Naţional, 1996.
Col. Dumitru Sava, Războiul, de la coşmarul de ieri la misterul de azi şi
apocalipsa de mâine (II), în revista Gândirea Militară Românească,
nr.4/1998.
Gl.bg.(r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice şi lector univ col. Valentin Stancu,
Războaiele de azi şi de mâine. Agresiuni neconvenţionale, Bucureşti,
Editura Militară, 1999.
Gl.bg.dr. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI. Proiecţii în spaţiul
strategic, Bucureşti, Editura Militară, 1999.
Cpt.R.III Vasile Michi, De la războiul clasic la războiul politic, Gândirea
Militară Românească, nr.3/1995.
Dan Onciu şi Sorin Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România,
Editura Continent XXI, 1994.
Vasile Iosipescu, Războaiele locale şi panoplia zeului Marte, Editura
Militară, Bucureşti, 1985.
Crăciun Ionescu, Secretele operaţiunii „Furtuna deşertului”, Editura
Militară, 1991.
Gl.(r.) Corneliu Soare, Gândirea militară, Editura ANTET, 1999.
Colectiv, Sceptrul de oţel al zeului Marte, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 1994.

B. AUTORI STRĂINI

B.H. LIDDELL HART, Strategia. Acţiunile indirecte, Editura Militară,

Bucureşti, 1973.

69
Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976.
Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic.
Hervè COUTEAU-BEGARIE, Ami-inami,
http://www.stratisc.org./isc.intro.htm
Paul T.V., Assymetric Conflict. War initiation by Weaker Power, New York,
Cambridge University Press, 1981.
Joseph Yacoub, Minoritès nationales et prolifèration etatique, În LA
INTERNATIONALE ET STRATEGIQUE no 37/2000.
Marc BOUVIER, Cyberterrorisme: entre mythe et realitè, Internet,
www.frstrategie.org.
Heinz Kozak, Zur Theorie des Bregrenzten Krieges, Ősterreichische
Militärische Zeitchrift, vol. 31, Heft 2/1993.
R.V. Joule & I.L.Beauvois, Tratat de manipulare, traducere de Nicolae-
Florentin Petrişor, Antet.
Vladimir Volhov, Dezinformarea, armă de război, Incitatus.
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Editura ANTET, 1998.
Philippe Labarde şi Bernard Maris, Doamne, ce frumos e războiul
economic !, Editura Antet, 2001.
Carl Clausewitz, Despre război, Bucureşti, Editura Militară, 1982.
Alvin şi Heidi TOFFLER, Război şi antirăzboi, Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1996.
Maurice NAJMAN, Noul război rece, manipulare, dezinformare, infiltrare, în
revista “Planeta Internet” nr.2, ian. 1997.
James ADAMS, Următorul – ultimul război mondial, Bucureşti, Editura
Antet, 1998.
Nathan GARDELS, Schimbarea ordinii globale, Bucureşti, Editura Antet,
1998.
Gl.lt. Patrick M. HUGHES, Ameninţări şi provocări pe plan mondial în
deceniile rmătoare, Raport prezentat, în septembrie 1999, Comisiei
parlamentare a SUA.
Alvin TOFFLER, POWERSHIFT. Puterea în mişcare, Bucureşti, Editura
Antet, 1995.
Martin van CREVELD, On Future War, London, Brassey’s, 1991.
Gl. Oleg SARIN şi col. Lev DVORETSKY, Război contra speciei umane,
Editura Antet, 1997.
Jonathan TUCKER, 1997, “Asymetric Warfare: an emerging threat to US
security”, The Quadrennial Defense Review, Web
www.comw.org/qdr/tucker.htm.
Kenneth F. McKenzie, Jr., The Revenge of the Melians Asymmetric
threats and the next QDR, Institute for National Strategic Studies, National
Defense University, Washington DC, 2000.
Steven METZ şi Douglas V. Johnson II, Asimetria şi Strategia militară a
SUA, ianuarie 2001, p. WEB: http://carlisle-www.army.mil./usassi-
welcome.htm.
Gl. (r.) David L. GRANGE, Războiul asimetric: vechi metode, noi
preocupări.

70