Adriana TUDORACHE

CRIMINOLOGIE

manual pentru forma de învăţământ I.F.R.

GALAŢI 2010

1
 CUVÂNT ÎNAINTE

Intre ştiinţele tinere, alături de Criminalistică se înscrie şi CRIMINOLOGIA.

Leagănul ei a fost în Europa, numele său fiind legat de medicul francez Paul Topinard,
cel care a folosit pentru prima dată termenul de Criminologie, dar în principal de adevăraţii ei
părinţi, savanţii italieni Cesare Lambroso, Rafaele Garafalo şi Enrico Ferri.
La sfârşitul secolului XIX, gânditorii acelor vremi au întrezărit că oamenii, la fel ca şi
celelalte animale ale Terei , sunt fiinţe sociale.
Ei, conştient, spre deosebire de celelalte vieţuitoare unde comportamentul este
instinctual, şi-au stabilit reguli obligatorii de trai, pentru a-şi asigura supravieţuirea.
Indivizii care încălcau aceste reguli erau pedepsiţi (cum sunt şi astăzi) cu pedepse
fizice individuale sau colective, apoi prin privare de libertate sau confiscarea bunurilor ce le
aparţineau.
Lumea creştină îşi bazează civilizaţia pe regulile pe care însuşi Creatorul le-a stabilit,
ajungând la oameni, prin Moise sub forma Decalogului.
Gânditorii lumii antice, cei ai renaşterii şi apoi cei din timpurile moderne şi
contemporane şi-au pus întrebări ca: de ce omul comite crime? ce anume din interiorul sau
exteriorul lui îl determină să încalce legea stabilită? cum trebuie să acţioneze colectivităţile
din care fac parte criminalii pentru a-i determina să renunţe la comiterea de noi crime? cum
trebuie să fie trataţi criminalii? cum trebuie să se comporte oamenii pentru a nu deveni
victime ale crimei?
Aceste întrebări şi mai ales răspunsurile date lor constituie domeniul Criminologiei,
această minunată ştiinţă, cum a fost calificată de Rodica Mihaela Stănoiu.
In paginile prezentului curs, dorim să definim ştiinţa Criminologiei să-i evidenţiem
istoria si conceptele, să-i demonstrăm caracterul complex şi interdisciplinar şi să arătam că, în
acelaşi timp, este şi o ştiinţa aplicată în lupta contra crimei şi criminalităţii.

2
 Definiţia, obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei

Obiective specifice: cunoaşterea, înţelegerea, aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice

privind obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei.
Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege importanţa ştiinţei criminologiei în investigarea
fenomenului criminalităţii în vederea stabilirii dimensiunii lor şi caracteristicilor acestuia
pentru prevenirea şi combaterea lui.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să definească şi să înţeleagă rolul criminologiei în sistemul ştiinţelor sociale
si juridice.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

1.1. Consideraţii introductive

Prin definiţie înţelegem "operaţia logico-semanlică exprimată într-o propoziţie

concisă prin care se indică proprietăţile esenţiale ale unui obiect sau fenomen"1
In acelaşi timp, în construirea definiţiei trebuie să se ţină seama de cele două elemente
distincte, inseparabile care sunt obligatorii- genul proxim căruia aparţine obiectul şi diferenţa
specifică, care-1 separă de celelalte obiecte.1§
Ca să putem defini Criminologia ca ştiinţă, trebuie să ţinem seama şi de faptul că
ştiinţa, ca noţiune generică, constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe relative la unele
categorii de fapte, de obiecte sau fenomene supuse legilor (cunoaşterii n.n) şi verificate prin
metode experimentale.2§
In procesul de aproape un secol de formare a acestei noi ştiinţe, preocupările
criminologilor de a o defini au fost multiple şi de foarte multe ori contradictorii, pornind şi de
la faptul că cei care au contribuit la formarea ei au provenit din diferite domenii, fiind medici,
sociologi, jurişti, antropologi, psihologi, etc.
Se susţine că "diversitatea definiţiilor.... criminologiei sunt atestate de faptul că există
atâtea concepţii criminologice câţi criminologi sunt" şi că " acest fenomen este dat de
fantezia şi indisciplina criminologilor"3§
Citându-1 pe Raymond Gassin, definiţiile folosite adesea pentru Criminologie 4§ sunt:
fie "studiul ştiinţific al fenomenului criminal" fie "ştiinţa fenomenului criminal sau simplu
"ştiinţa crimei"5§.
Apreciem, ca şi autorul suscitat, că acestea sunt doar "simple nominalizări", "care sunt
la prima vedere seducătoare" fără a răspunde la cerinţele epistemologice necesare în definirea
ca ştiinţă a criminologiei.

1Paul Popescu N., Dicţionar de psihologic, Editura Albatros, Bucureşti. 1978. p.178.
2 Idem
3
xxx, Dictionaire Huciclopedique, Le Pelil Larousse, Paris, 1992. p.895.
3 Raymond Gassin, Criminologie, 4 edition, Ed.Dalloz, Paris, 1998. p.4.
4 Termenul de Criminologie este un cuvânt compus, provenind din latmescu "Crimen" - crimă şi grecescul "logos"
- ştiinţă. El a fost folosit pentru prima dată în lucrările sale, de antropologul francez Paul Topinard, însă el s-a
răspândit şi generalizat după anul 1885 când juristul italian Rafaele Garofalo şi-a publicat lucrarea sa intitulată
"Criminologia".
5 Raymond Gassin - op.citată, p.3.

3
 După cum se cunoaşte, în accepţiunea epistemologică, orice ştiinţă trebuie:
a) să aibă un domeniu (obiect) propriu de cercetare;
b) să folosească metode specifice de studiu;
c) să elaboreze teorii, (judecăţi de valoare) privind fenomenul studiat.
In continuare, vom analiza dacă Criminologia răspunde acestor criterii, stabilind
pentru fiecare în parte caracteristicile specifice care o deosebesc sau o apropie de alte ştiinţe.

1.2. Obiectul criminologiei

Domeniul de cercetare al criminologiei este format din mai multe componente, acestea
fiind criminalitatea, crima, criminalul, victima şi reacţia societăţii faţă de criminalitate.

A. Criminalitatea

O primă componentă a obiectului de studiu al criminologiei îl constituie un fenomen

distinct al realităţii socio-umane: Criminalitatea, fenomen pe care-l studiază cu metode şi
procedee adaptate.
In privinţă noţiunii de criminalitate, se face distincţie între criminalitatea reală
(săvârşită), criminalitatea relevată (sesizată sau aparentă) şi criminalitatea legală (sau
judecată).
Dimensiunile acestora sunt diferite, cea mai mică fiind cea judecată iar cea mai mare
fiind cea reală.
a) Prin criminalitate legală înţelegem totalitatea infracţiunilor ca fenomen social, comise,
descoperite şi condamnate de organele judiciare şi înregistrate în statisticile oficiale.
b) Prin criminalitatea aparentă sau sesizată se înţelege totalitatea faptelor penale sesizate
organelor judiciare dar care includ şi pe cele pretinse ca fiind comise şi faptele ale căror autori
au rămas neidentificaţi.
Şi dimensiunile acestei criminalităţi pot fi cunoscute deoarece faptele reclamate
(sesizate) sunt şi ele cuprinse în situaţiile statistice ale organelor de urmărire penală.
c)Criminalitatea reală sau săvârşită reprezintă totalitatea comportamentelor umane,
interzise de legea penală (înţelegând aici Codul Penal şi legile speciale) comise într-o
perioadă determinată, într-un teritoriu naţional.6§
Din totdeauna dimensiunile criminalităţii reale au fost şi sunt mai mari decât ale
criminalităţii aparente. Diferenţa dintre acestea este cunoscută şi sub numele de "cifra neagră
a criminalităţii".
O astfel de diferenţă este posibilă fie datorită unor prevederi din legile penale, când
anumite infracţiuni se cercetează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fie datorită
abilităţii infractorilor care, de multe ori, depăşesc posibilităţile organelor judiciare de a
descoperi astfel de fapte.
Dacă în situaţia criminalităţilor legale şi sesizate dimensiunile acestora sunt uşor de
stabilit, în cazul "cifrei negre", aşa cum afirmă şi criminologul austriac Seeling 7§ "este greu
de aflat dimensiunea criminalităţii reale prin folosirea acestei cifre".
Amintim aici că în componenţa cifrei negre intră infracţiunile care trebuie să fie
"căutate" (descoperite), în special cele din categoria economico-financiară, cunoscute şi sub
sintagma, "criminalităţii în afaceri", ca evaziunea fiscală, corupţia şi delapidarea, care, de

6Aurel Dineu, Criminologie, Ed. Facultatea de Drept, Bucureşti, 1984.

79 F. Seeling, Traite de Criminologie, Paris P.U..F. 1956, p. 207.

4
fapt fac parte din criminalitatea "gulerelor albe" comise de persoane instruite, din sfera
economiei de sat şi particulare, a administraţiei şi politicului.
Cu toate acestea, prin anchete psiho-sociale, folosind tehnicile moderne bazate pe
interviuri, chestionare şi teste (pe care le vom aborda în capitolul III al prezentului curs)
administrate de specialişti calificaţi, ale căror date să fie analizate şi concluzionate ştiinţific,
cifra neagră a criminalităţii8§ poate fi cunoscută.
Lipsa fondurilor necesare şi calificarea slabă a investigatorilor au fost cauzele care au
făcut ca până în prezent această dimensiune să rămână necunoscută, apreciindu-se doar că ea
este ca şi partea în imersie a icebergului.
Criminalitatea, ca fenomen socio-uman, este abordată sub aspect cantitativ şi
structural, Criminologia studiind-o pentru a-i cunoaşte manifestările, regularităţile şi legităţile.
In acelaşi timp, cercetarea etiologică (cauzală) a criminalităţii, stabilind şi căile de
diminuare a acesteia, constituie o altă faţetă importantă a criminologiei, care îi dă acestei
ştiinţe caracterul de ştiinţă aplicată.
Studiul criminalităţii, ca fenomen colectiv specific unei comunităţi naţionale sau
regionale, este cunoscut în literatura de specialitate sub numele de macrocriminologie .

B. Criminalul

Acesta este de fapt "creatorul" criminalităţii.

Din punct de vedere juridic, criminalul este persoana care a comis cu vinovăţie una sau
mai multe infracţiuni prevăzute de legea penală.
"Trecerea Ia act" (comiterea infracţiunii), concept introdus în limbajul de specialitate
de Etienne de Greef, este activitatea prin care o persoană devine subiect al studiului
criminologiei, activitate care-i deosebeşte pe indivizii infractori de noninfractori.
Ca subiect de studiu, persoana care a comis infracţiunea, criminalul, trebuie să fi fost şi
condamnat printr-o hotărâre judecătorească.
Criminalul era singurul obiect de studiu la începuturile Criminologiei, când aceasta era
cunoscută sub numele de dată după cel de-al doilea război mondial, în SUA. răspândindu-se
ulterior în ţările anglo-saxone, în ţările scandinave, ulterior în fosta R.F. Germania şi Elveţia.
"antropologie criminală".
Lucrarea lui Cesare Lambroso "L'uomo delinquente", publicată la Milano, în 1876,
este rezultatul cercetărilor autorului, efectuate asupra a câtorva mii de infractori, stabilind
anumite caracteristici tipice acestor categorii de oameni.
Criminalul, în Criminologia zilelor noastre, continuă să fie figura centrală a cercetărilor
ştiinţifice, el fiind analizat atât medical, psihologic cât şi social, urmărindu-se formarea
personalităţii acestuia anterior comiterii crimei, "antifactum" precum şi în momentul "trecerii
la act dar şi "post factum", stabilind în funcţie de individualitatea persoanei un program de
reinserţie socială a acesteia.
Considerăm că fără studiul infractorului, obiectul criminologiei nu are sens pentru că
el este cel care dă dimensiunea stării şi dinamicii criminale, în el se află cauza crimei, asupra
lui trebuie să se acţioneze pentru ca acest fenomen social profund dăunător comunităţilor,
criminalitatea, să fie diminuat.
Criminologia clinică, (asupra căreia ne vom opri separat într-un alt capitol al prezentei
lucrări) care constituie o criminologie aplicată, studiază personalitatea infractorului, cercetând

8 Raymond Gassin (în lucrarea sa "Criminologia" pg. 106 a patra ediţie din anul 1998. publicată la Paris în Ed.
Dalloz), menţionează două tehnici de evaluare a cifrei negre: a) Anchetele de' autooonfesiune, supranumite şi
"autoportrete" care constau în interogarea unui grup de persoane luate din diferite comunităţi, asupra delictelor
comise de grupul selecţionat. Autorul avertizează că rezultatele obţinute pot fi false dacă eşantioanele de
populaţie alese pentru investigaţie nu sunt reprezentative, b) Anchetele de victimizare care constau în interogarea
unor grupuri de persoane bine delimitate (de obicei dintr-un oraş. un cartier, etc.) asupra infracţiunilor ale căror
victime au fost ele însele. Cele două tehnici au apărut pentru prima

5
crima la nivel microsocial, având ca scop final resocializarea criminalului şi prevenirea
recidivei.9§

C. Crima (Infracţiunea)

Acest concept "Crima", reprezintă al treilea element al obiectului de studiu al

criminologiei, fiind legat aproape inseparabil de persoana criminalului. Infracţiunea, conform
articolului 17 al Codului Penal este fapta umană "care prezintă pericol social, este săvârşită
cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală".
Termenul de infracţiune este înlocuit în criminologie cu cel de "crimă" de la care de
fapt, etimologic, îi vine şi numele. Un alt concept utilizat în literatura de specialitate este cel
de "acţiune criminală".
Emile Durkheim afirma în lucrarea sa "Regulile metodei sociologice" că "Noi numim
crime toate actele pedepsite şi mai definim crima obiectul unei ştiinţe speciale,
Criminologia.10§
Totalitatea acestor fapte umane reprezintă criminalitate şi, ca elemente ale acesteia,
criminologia le analizează individual, le descrie, le stabileşte conexiunile şi caracteristicile în
cadrul general al criminalităţii, explicându-le cauzele şi condiţiile producerii lor.11§
In acelaşi timp susţinem, aşa cum afirma primul criminolog român Traian Pop, citat şi
de Tudor Amza12§ , ca infracţiunea (sau crima), fiind legată de societate, a existat şi va exista
întotdeauna. "Vorexista mereu criminali, precum există săraci, neputincioşi, imbecili. Această
inegalitate este inerentă societăţii. Astfel, este o utopie a ne gândi la stărpirea absolută a
criminalităţii, tot ce putem face este ca s-o reducem şi s-o îmblânzim".
Spre deosebire de studiul criminalităţii care este de natură cantitativă, cel al crimei, ca
fenomen individual, este de natură calitativă, acesta fiind cunoscut în literatura de specialitate
sub numele de micro-criminologie, în opoziţie cu macrocriminologia.
O altă distincţie în abordarea criminologică a infracţiunii, faţa de criminalitate, este
aceea ca în prima situaţie studiul se face în strânsă legătură cu persoana criminalului, prin
tehnici numite clinice, iar în cazul criminalităţii, studiul se realizează în strânsă corelaţie cu
factorii socio-economici care o determină, iar tehnicile cele mai utilizate de cercetare sunt
statisticile, anchetele şi celelalte tehnici împrumutate din sociologie şi psiho-sociologie.

D. Victima infracţiunii
Acest concept apărut în criminologie după deceniul şapte al secolului XX, reprezintă
persoana împotriva căreia sau a intereselor căreia s-a îndreptat actul criminal.
Apreciem că este firesc ca şi victima să fie inclusă în obiectul de studiu al
criminologiei, alături de criminal şi crimă, pentru că actul criminal implică obligatoriu
existenţa celor doi "actori" într-un proces complex, în care alegerea victimei, de foarte multe
ori nu depinde numai de întâmplare ci se de mai mulţi factori (de diferite categorii), victimă,
ea însăşi, având rolul cauzal sau favorizant în comiterea crimei.
Cercetările criminologice recente au dovedit că victima este un factor cu conţinut
criminogen.13§
Aşa cum am arătat anterior, anchetele de victimizare 14§ au ca obiect persoanele care au
fost victimele delictelor, pe baza cărora se poate aproxima dimensiunea cifrei negre a
criminalităţii.
9Gh. Nistorescu, C. Păun, Crimmologia, Ed. Didactica şi Pedagogică. Bucureşti, 1995, p.263.
10E.Durkheim, Les regles de la methode, a - 15-a ediţie P.U.F. 1963, p.35.
11Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. Educaţional, Bucureşti, 1998, p.10.
12Tudor Amza, Criminologie. Ed. Lumina,1998, p.34, Raymond Gassin - op citat - p.60.
13A 16-a Conferinţă de cercetare crhninologică - Strasbourg 26-29.XI.1984.
14Raymond Gassin - op.citat., p.107.

6
 Noua disciplină denumită "victimologie", aşa cum afirmă Jacque-Henri Robert, este
foarte aproape "de mama sa Criminohgia"15§. Sfera domeniul "victimologiei" este mult mai
largă decât a Criminologiei, cea dintâi cuprinzând nu numai victimele crimelor ci şi cele ale
dezastrelor naturale, sale ale comportamentelor umane care nu sunt considerate infracţiuni.
Studiile celor două ştiinţe se suprapun dar atunci când obiectul lor îl constituie
victimele delictelor.

E. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Modul în care societatea răspunde faţa de criminalitate, ca fenomen socio-uman şi faţă

de fiecare act criminal în parte, este cunoscut sub numele de reacţie socială.
Cronologic, acest răspuns a cunoscut o dezvoltare calitativ ascendentă, pornind de la
pedepse fizice cele mai barbare (morţi prin decapitare, lapidare şi crucificare), colective şi
materiale, ajungând în zilele noastre la măsuri cu caracter preventiv şi de resocializare a
delicvenţilor.
Acest răspuns este ultima componentă a obiectului de studiu al criminologiei.
Apreciem că în acest domeniu, criminologia este o ştiinţă aplicată care nu numai că
stabileşte un mod de comportare al nondelincvenţilor faţă de cel al delicvenţilor, dar şi
propune atât măsuri concrete în cazul politicii penale a statului, faţa de delicvenţi, cât şi
pentru comunitate, pentru a diminua dimensiunile pericolului şi costurile sociale ale
criminalităţii.
Cele mai sus descrise dovedesc complexitatea domeniului de cercetare al
criminologiei, domeniu care secvenţional aparţine şi altor ştiinţe.
Cu privire la aceasta, Ion Oancea menţionează : "Criminologia are o poziţie similară
cu ştiinţa medicinii, în sensul că este o ştiinţă privind un obiect complex, un obiect care are o
structură complexă şi care, din această cauză, este studiat de mai multe ştiinţe-anatomia,
fiziologia;psihologia etc.
Tot aşa şi criminologia are un obiect complex, studiat şi de alte ştiinţe-medicale,
sociale, psihologice, sociologice" .16§

1.3. Metode de cercetare folosite în criminologie

A doua condiţie, în accepţiunea epistemologică, pe care trebuie să o îndeplinească
orice ştiinţă este ca "să folosească metode specifice de studiu" pentru a putea cunoaşte
domeniul său de investigare.
Criminologia răspunde acestor cerinţe, cercetarea realizată de ea impunând crearea sau
adaptarea metodelor ce aparţin altor ştiinţe la specificul obiectului studiat, astfel că ea are atât
metode generale dar şi speciale.
Metodele utilizate, în raport de aspectele investigate ale fenomenului criminalităţii, pot
fi clasificate astfel:

A. Metode generale

Acestea urmăresc să stabilească dimensiunile criminalităţii şi factorii cu conţinut

criminogen. In acest domeniu se folosesc:
a) statisticile judiciare care stabilesc dimensiunile criminalităţii sesizate şi a
criminalităţii legale;
b) metodele sociologice care, aşa cum sunt denumite, rezultă că au fost împrumutate
din domeniul sociologiei, cele mai utilizate fiind: observaţia, chestionarul şi interviul, toate
15Gerard Lopez, Preface - Victimologie , Ed. Dalloz, Paris, 1997.
16Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. AII Educaţional, Bucureşti. 1998, pp. 13-14.

7
având ca subiect delicventul sau victima, spre deosebire de statisticile judiciare care au ca
subiect fenomenul criminalităţii în ansamblul său;
c) metodele psihologice - fiind, ca şi în cazul celor sociologice, împrumutate din
domeniul psihologiei, adaptate specificului investigaţiei criminologice. Amintim aici
metodele observaţiei, chestionarului şi interviului psihologic, testele, asociaţia liberă şi
psihanaliza, toate având ca subiect criminalul în cadrul criminologiei aplicate, cunoscută sub
numele de criminologie clinică.
d) metode medicale - folosite pentru investigarea delicventului - care suferă de
tulburări glandulare, de traumatisme fizice sau psihice.

B. Metode speciale

In această categorie intră acele metode create de criminologie, specifice obiectului său.
Dintre acestea fac parte:
a) metoda fiziologică;
b) metoda clinică;
c) metoda comparativă;
d) metoda studiului de caz;
e) metoda studiilor reluate;
f) metoda monografică.
Abordarea detaliată a problematicii metodelor şi tehnicilor utilizate în cercetarea
criminologică o vom face în alt capitol al prezentului curs.

1.4. Scopul criminologiei

Ca orice ştiinţa umană, care are ca obiect omul şi comportamentele sale individuale şi
colective, trecute şi prezente, criminologia, prin studierea comportamentului deviant al
societăţii, o face cu o motivaţie precisă. Aceasta vizează binele omului, starea sa de siguranţă
socială şi individuală, stabilind măsurile pe care societatea trebuie să le ia, propunându-le
altor ştiinţe pe baza concluziilor rezultate.
Din acest motiv, criminologia are un
- scop imediat, particular şi un
- scop general - comun şi altor ştiinţe.

A. Scopul imediat

Criminologia, studiind fenomenul criminal în totalitatea sa şi ca act individual, vizează

stabilirea cauzelor care determină şi favorizează producerea criminalităţii, scop pe care nu-l
găsim la alte ştiinţe sociale sau juridice.

B. Scopul general

Acesta este stabilirea unei politici penale eficiente, menită să diminueze criminalitatea
şi să umanizeze formele de reacţie socială şi tratamentul delicvenţilor, aşa cum apreciază şi
Rodica Mihaela Stănoiu.17§

17 R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1995, p.27.

8
 Se poate constata cu uşurinţă că, în parte, acest scop este identic cu scopul ştiinţelor
penale fiecare însă, ajungând la realizarea lui prin moduri diferite de concretizare, având în
vedere că primele sunt ştiinţe juridice, normative, iar criminologia este o ştiinţă umană.

1.5. Funcţiile criminologiei

În literatura de specialitate românească sunt unii autori care menţionează că ştiinţa

criminologiei are două funcţii, una teoretic - explicativă şi a doua: aplicativ - prospectivă.18§
Alţi autori19§ cărora ne alăturăm şi noi, consideră că această ştiinţă20 are o funcţie
descriptivă, o funcţie explicativă, o funcţie predictivă şi o funcţie preventivă.

A. Funcţia descriptivă

Această funcţie, de studiu descriptiv al fenomenului criminalităţii, ca realitate a vieţii

sociale în ansamblu şi individuală, răspunde cerinţei ştiinţifice de cunoaştere directă, fără
interpunere a situaţiei concrete, prin observare şi colectarea datelor referitoare la crimă,
criminali şi victime, la comportamentele acestora din urmă precum şi la starea şi dinamica
actelor antisociale comise.21,22
Descrierea criminalităţii a fost preocuparea constantă în criminologie, încă de la
apariţia primelor lucrări de specialitate şi până în zilele de astăzi.
Astfel, s-a încercat să se diferenţieze delicvenţii faţa de nondelicventi, să se stabilească
tipuri de criminali sau să evidenţieze dinamica criminalităţii intr-un teritoriu delimitat pe
anumite perioade de timp.
Criminologia foloseşte următoarele concepte de ordin descriptiv:
a) mediul, înţelegând prin aceasta atât mediul natural înconjurător, format dinrelief,
climă, alternanţa anotimpurilor (care sunt influenţe naturale asupra personalităţii
omului) cât şi mediul social în care s-a format delicventul ca om;
b) terenul care desemnează trăsăturile bioconstituţionale ale criminalului;
b) personalitatea este conceptul care defineşte omul considerat ca unitate biopsihosocială
purtător al funcţiilor cunoaşterii, ale aflării adevărului şi ale ierarhizării sociale a valorilor.
Aici interesează de fapt personalitatea criminalului care este pus în situaţia de a comite
infracţiunea;
c) situaţia reprezentând totalitatea împrejurărilor obiective şi subiective care precede
actul delictual în care este implicată personalitatea;
d) actul defineşte răspunsul care îl dă personalitatea (delicventul) unei situaţii. Acest
concept este folosit deseori în formula "trecere la act" desemnând comiterea infracţiunii după
un proces lung sau scurt de ordin psihologic sau emoţional prin care trece delicventul.
In îndeplinirea acestei funcţii, criminologii apelează la diferite surse de documentare
cum sunt statisticile judiciare, demografice sau penitenciare, această situaţie datorându-se
faptului că ea nu dispune de statistici proprii, deşi, după opinia noastră statisticile realizate de
poliţie, organele de procuratură şi justiţie pot fi socotite statistici criminologice pentru că
potrivit lui Raymond Gassin, persoanele care sunt antrenate în lupta contra "răului social"
numită criminalitate, atât în plan general sau individual, pot fi considerate "consumatoare de
criminologie", chiar dacă nu folosesc toţi acelaşi tip de cunoştinţe criminologice.21§

18 Gh. Scripcaru, T. Pirozinsclii, Criminoplogie clinică şi relaţională, Ed. Simposion, Iaşi, 1995, p.21.
19 R.M.Slănoiu, Gh.Nistorescu. C. Păun - op citate.
20 R.M.Slănoiu, Gh.Nistorescu. C. Păun - op citate.
21Raymond Gassin - op.oit.. pp. 234-235.

9
 B. Funcţia explicativă

Descoperirea etologiei criminalităţii, a factorilor care favorizează este sarcina

criminologiei, sarcina pe care o îndeplineşte prin această funcţie, folosind următoarele
concepte: cauză, condiţii, factorul, mobilul, indicele, etc.
Cu privire la conceptul de cauză (prin care înţelegem elementul care determină în mod
necesar producerea fenomenului) unii criminologi adepţi ai noii criminologii afirmă că, în
criminologie, "nu se poate vorbi de acţiunea unor cauze ci numai de existenţă unor factori
care influenţează comiterea crimef'22§ . Legat de acest aspect. Herman Mannheim afirmă: uîn
criminologie nu există cauze ale crimei care să fie atât necesar cât şi suficiente. Există numai
factori care pot fi necesari pentru a se produce crima, în congregare cu alţi factori.
Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singur factor care, în mod invariabil ar
determina acest rezultat"23§

C. Funcţia predictivă

Dacă fenomenul socio-uman, criminalitatea, are o geneză complexă multicauzală,

poate criminologia să aibă o asemenea funcţie? poate să se anticipeze evoluţia unui asemenea
fenomen? se întreabă R.M.Stănoiu.24§
Marea majoritate a criminologilor răspund afirmativ şi apreciază că apelând la metode
matematice şi folosindu-se de metode prospective, predicţia urmăreşte:
a) prevederea, pentru perioadele de timp imediat următoare celor tipului prezent, a unor
schimbări ale caracteristicilor ce definesc criminalitatea (structura, volum, intensitate);
b) stabilirea probabilităţii comiterii delictelor în funcţie de diferite ipostaze generale sau
personale.
Această funcţie operează cu conceptele: prezent, viitor, similitudine, probabilitate,
prognostic, hazard, risc, extrapolare, termeni care nu sunt specifici numai criminologiei.

D. Funcţia profilactică (preventivă)

Prevenirea criminalităţii nu-i numai scopul ştiinţelor penale sau politicii penale şi
penalogiei, care o realizează prin administrarea pedepselor, considerând că numai frica
este baza educaţiei. Acest deziderat este în principal şi al criminologiei, în special al
Criminologiei clinice, care a pus în centrul cercetărilor crearea unor mijloace de tratament
contribuind la prevenirea criminalităţii.
Conceptele folosite de această funcţie sunt: reacţia socială, control social,
tratament, reinserţie socială, prevenire primară, secundară, terţiară.

1.6. Definiţia criminologiei

După abordarea problematicii anterioare care a privit pe rând domeniile de

cercetare, metodele şi tehnicile ştiinţifice de investigare a obiectului sau scopul şi funcţiile
criminologiei, putem să abordăm şi definiţia acestei ştiinţe menţionând următoarele:
- criminologia este o ştiinţa socială apropiată dreptului penal25§, beneficiind din
plin la rezultatele cercetărilor sale;

22 G. Mauchan, La recherclie sur l'etologie du crime, în vol.Etudes relatives a la recherclie criminologique

Strasbourg 1967, p. 5 şi următoarele, citat de R.M. Slănoiu în op.cit.p. 28.
23 H. Mannheim, citat şi de Gh.Nistorescu, C.Păun în op.cit., p.49.
24 R.M.Stănoiu - op.cit, p.29.
25Aurel Dineu, Criminologie, Bucureşti, 1984,. Acesta afirmă "Matca din care s-a desprins Criminologia este
Dreptul Penal".

10
 - este ştiinţa pluridisciplinară, împrumutând de la alte ştiinţe, cum este
sociologia, medicina, matematica, psihiatria, metode de studiu pe care le adaptează
scopului său;
-
este în acelaşi timp o ştiinţă teoretică şi aplicată.
Afirmăm că este şi o ştiinţă aplicată, nu numai pentru ca numeroşi criminologi ai
lumii au calificat-o astfel (Pinetel în Franţa şi Leon Radzinowicz în Anglia) dar şi pentru
soluţiile date de criminologie în programele de prevenire a fenomenului criminal la
diferite nivele (internaţionale, naţionale şi regionale), precum şi pentru programele
individuale create de criminologia clinică, pentru fiecare delicvent în parte în vederea
resocializării. Acestea sunt argumentele care impun caracterul criminologiei de ştiinţă
aplicată.
Aproape toţi cei care au elaborat lucrări criminologice au încercat să dea câte o
definiţie criminologiei şi - din dorinţa de a fi cât mai originali - în funcţie de concepţiile
pe care le-au avut cu privire la obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei, în marea lor
majoritate au adus elemente de noutate, fără însă a afecta fondul problemei. Rodica
Mihaela Stănoiu, pe bună dreptate apreciază că "numărul definiţiiloregalează pe acela al
criminologilor"26§ . Pentru a nu cădea în acest păcat, apreciem că definiţia dată acestei
ştiinţe de Gh, Nistoreanu şi Costică Păun răspunde în totalitate cerinţelor noţiunii de
definiţie.
Din aceste motive, definim CRIMINOLOGIA o ştiinţa din cadrul ştiinţelor sociale
care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul; prevenirii şi combaterii acestuia.

Bibliografie

1. Tudor Amza, Criminologie, Ed.Lumina lex, 1995, Bucureşti.

2. Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia Românească, Braşov,1993.
3. Aurel Dineu, Criminologie, Ed. Facultatea de Drept, Bucureşti, 1984.
4. E.Durkheim, Les regles de la methode, a - 15-a ediţie P.U.F. 1963.
5. Raymond Gassin, Criminologie, 4 edition, Ed.Dalloz, Paris, 1998.
1. Gerard Lopez, Preface - Victimologie , Ed. Dalloz, Paris, 1997.
2. G. Mauchan, La recherclie sur l'etologie du crime, în vol.Etudes relatives a la
recherclie criminologique, Strasbourg, 1967.
3. Herman Mannhein, Comparative Criminology, Ed. Raut Ledge & Hegan
Paul, 1965.
4. Gh. Nistorescu, C. Păun, Crimmologia, Ed. Didactica şi Pedagogică. Bucureşti,
1995.
5. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. Educaţional, Bucureşti, 1998.
6. Paul Popescu N., Dicţionar de psihologic, Editura Albatros, Bucureşti. 1978.
7. Gh. Scripcaru, T. Pirozinsclii, Criminoplogie clinică şi relaţională, Ed. Simposion,
Iaşi, 1995.
8. F. Seeling, Traite de Criminologie, Paris P.U..F. 1956.
Autonomia criminologiei şi locul ei în sistemul ştiinţelor

26
Tudor Amza, Criminologie, Ed.Lumina lex, 1995, Bucureşti, p.40.

11
Obiective specifice: cunoaşterea şi înţelegerea locului pe care îl ocupă criminologia în
sistemul ştiinţelor sociale şi juridice.
Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege importanţa ştiinţei criminologiei în sistemul
celorlalte ştiinţe şi în investigarea fenomenului criminalităţii.
Competente dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul, studenţii vor
avea posibilitatea să cunoasca importanţa şi rolul criminologiei ca ştiinta socială.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

Cu toate că unele din aceste aspecte au fost amintite şi în capitolul precedent, apreciem
că este necesar să abordăm în detaliu problematica autonomiei criminologiei şi locul ei în
sistemul ştiinţelor, menţionând opiniile formulate în acest sens: să demonstrăm caracterul său
independent, unitar, interdisciplinar şi complex, concomitent cu aspectele care o deosebesc
sau o aseamănă cu celelalte ştiinţe.

2.1. Caracterul autonom şi unitar

Răspunsul afirmativ la această problemă este susţinut de adevărul că o ştiinţa este

caracterizată: de obiectul său de studiu şi metodele sale de investigare. Ori în cazul nostru,
criminologia are un obiect specific: acţiunea criminală care însumează în acelaşi timp actul şi
autorul său, iar metodele sale, chiar dacă ea le-a împrumutat de la alte ştiinţe sociale, au
caracter propriu.
Această unitate: "obiect - metoda de studiu" îi dă criminologiei statutul de ştiinţă
autonomă şi unitară, opinie la care au aderat tot mai mulţi specialişti.
Deşi este o ştiinţă socială prin obiectul său, ea nu se subordonează sociologiei penale,
dar în acelaşi timp nici ştiinţelor penale, cu toate că "matca din care s-a desprins
criminologia este dreptulpenal27§.
Suntem de.acord cu punctul de vedere exprimat de Gh. Scripcaru şi T. Pirozinschi care
susţin:'''criminologia ar putea fi definită ca o ştiinţă de graniţă (între cele sociale şi cele
juridice n.n.) dar autonomă cât timp răspunde criteriilor epistemice de definire a unei
ştiinţe'"28§ apreciind în continuare că: "ea nu este ramură a dreptului penal deşi acesta
beneficiază din plin de rezultatele cercetării criminologice; nu este o ramură a sociologiei
deşi societatea este implicată primordial atât în cauzalitatea cât şi în soluţionarea
criminalităţii"29§.
In privinţa caracterului unitar, cu toate că unii autori susţineau până în anul 1960 că
această ştiinţă s-ar împărţi în criminologia generală şi cea specială30§, înţelegând prin aceasta
din urmă criminologia clinică, această divizare este pur teoretică.
In privinţa acestui aspect, Ion Gheorghiu Brădet afirma că divizarea criminologiei
modeme în "criminologie parte generală şi criminologie parte specială" este de fapt o
"divizare aîntreguluiîn părţi, secţiuni şi elemente componente care nu afecteazăcaracterul
său unitar"
Potrivit lui Raymond Gassin31§, criminologia clinică este partea specifică aplicativă
(n.n) a criminologiei. Rezultatele investigării cazurilor individuale de delicvenţi sunt

27Aurel Dicu , Criminologie, Bucureşti, 1984.

Opera citată - pg. 15.
28idem
29R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, Vol.I, p.102.
3013
31xxx, Criminologie generală românească, Braşov, 1993, pp.55-79,

12
înregistrate la nivelul criminologiei generale, determinând legătura strânsă între cele două
ramuri ale acestei ştiinţe, dându-i caracterul de ştiinţă unitară.
Criminologi de renume ca Jean Pinatel, Denis Szabo şi Hermann Mannhain, prin
studiile lor, au realizat trecerea crimihologiilor sectoriale sau specializate, în criminologia
generală.

2.2. Caracterul complex şi interdisciplinar

Caracterul complex al criminologiei, în referire la împărţirea ştiinţelor în ştiinţe pure şi

ştiinţe aplicate, este dat de faptul că în acelaşi timp ea întruneşte caracteristicile fiecărei
categorii de ştiinţe, ea operând, aşa cum a afirmat Ellenberger, "cu concepte ce implică
judecăţi de valoare (crimă, vinovăţie, răspundere, pedeapsă) care au semnificaţii doar când
sunt aplicate în practică".32§
In privinţa caracterului interdisciplinar putem afirma că, în timp, preocupările de ordin
criminologie au fost obiectul biologiei criminale (cu reprezentantul său de frunte Cesare
Lombroso), sociologiei criminale (reprezentată de Quetelet, Guerry, Durkheim, Tarde şi
Lacassagne) şi psihologiei criminale, astăzi criminologia incluzându-le pe toate într-o
accepţiune sistemică.

2.3. Locul şi conexiunile criminologiei cu celelalte ştiinţe

Abordarea problematicii referitoare la caracterele criminologie de ştiinţa autonomă,

unitară şi complexă nu înseamnă că duce implicit la afirmaţia că ea este total separată de
celelalte ştiinţe umane şi naturale. Concluzia aceasta nu a reieşit nici din problematica
capitolului anterior, ci a rezultat clar că această ştiinţa tânără -criminologia - este în strânsă
legătură cu ştiinţele penale şi cu cele care studiază comportamentul uman individual şi în
grup, precum, şi cu ştiinţele medicale.

A. Criminologia şi dreptul penal

Legătura cu dreptul penal şi poziţia criminologiei faţă de această ştiinţă este cea mai
importantă temă în precizarea caracterului autonom al acesteia din urmă, mai ales că în timp,
dreptul penal este primordial, vechimea lui întinzându-se până la zorii civilizaţiei umane,
criminologia fiind o ştiinţă ulterioară şi al cărui domeniu de studiu este stabilit de dreptul
penal.
Deosebirile dintre aceste două ştiinţe le putem, explica în lumina a mai multor criterii,
aşa cum a fost menţionate şi de Rodica Mihaela Stănoiu33§: al obiectului de studiu, scopului,
funcţiilor şi metodelor acestora.
a. Obiectul celor două este numai parţial comun, în privinţă criminalităţii. Dreptul penal, fiind
o ştiinţă juridică, abordează acest fenomen tocmai sub acest aspect, interesând nu cauzalitatea
criminalităţii ci doar infracţiunea, răspunderea penală şi pedepsele.
Criminologia este ştiinţă socială, nejuridică care studiază fenomenul criminalităţii în
vederea explicării ei şi stabilirii factorilor săi favorizanţi.

32 Recherclie clinique et experimentale en criminalogie, coatributions a retude sciences de Pommme. P.U.M.

Montreal, p.7, citat de R.M. Stănoiu, op.cit. p.103.
33 Op.citată, pp.l06-107.

13
 Studierea criminalităţii, pentru ştiinţele în cauză se face diferit în privinţa momentelor
şi etapelor acestui fenomen social.
In timp ce abordarea problematicii în criminologie începe din copilăria delicventului,
de la formarea primelor convingeri antisociale, continuându-se cu naşterea situaţiilor
conflictuale, trecerea la act şi apoi, după sancţionarea sa, terminându-se cu resocializarea
acestuia. Pentru dreptul penal comportamentul delicvent începe să fie studiat dom- din etapa
actelor preparatorii, terminându-se cu consumarea faptei penale.
Dimensiunile obiectului de studiu, deşi comun, sunt diferite, dreptul penal referindu-se
numai la criminalitatea legală, a cărei mărime este cunoscută, în timp ce criminologia se
ocupă de "cifra neagră" a criminalităţii, de acea criminalitate necunoscută, dată de delicvenţii
care nu au fost descoperiţi şi neaduşi în faţa justiţiei.8
b) Scopul este un alt aspect care diferenţiază cele două ştiinţe, în sensul că dreptul
penal apără valorile fundamentale ale societăţii faţă de criminalitate, iar criminologia
stabileşte veridicitatea teoriile privind etologia criminalităţii, stabilind modalităţile "practice
de prevenire a acesteia şi a tratamentului delicvenţilor"9.
c) In privinţa funcţiilor, deosebirea este aceea că dreptul penal urmăreşte, în principal,
perfecţionarea pedepselor, funcţia sa fiind îndeosebi o funcţie represivă, iar criminologia, aşa
cum am arătat în capitolul precedent, prin funcţiile sale, interesează un segment destul de vast
al realităţii sociale.
ci) Diferenţa între aceste ştiinţe este dată şi de metodele de cercetare folosite, astfel, în
timp ce criminologia utilizează metode care aparţin ştiinţelor sociale, adaptate specificului
fenomenului investigat, dreptul penal foloseşte metode proprii ştiinţelor juridice.
Existenţa deosebirilor dintre cele două ştiinţe, care dovedesc încă odată caracterul
autonom al criminologiei, nu conduce însă la concluzia unei separări totale între ele.
Aşa cum am menţionat, domeniul criminologiei este stabilit de dreptul penal, el
întinzându-se "până acolo până unde dreptul penal îi permite".10
Datele şi informaţiile puse la dispoziţie de criminologie, legislatorilor şi practicienilor
dreptului penal, privind criminalitatea şi consecinţele sale periculoase, au fundamentat, de
cele mai multe ori, procesul de creaţie a legii penale şi a regimului sancţionator aplicat
delicvenţilor.
Acestea demonstrează că ştiinţele în cauză se completează reciproc şi nu se
subordonează una faţă de cealaltă.

B. Criminologia şi Dreptul Procesului - Penal

Conexiunea dintre aceste ştiinţe o relevăm în primul rând prin aceea că, în
desfăşurarea procesului penal, în dosarele penale, criminologia găseşte permanent izvorul de
date referitoare la cauzele, starea şi dinamica criminalităţii, la personalitatea delicvenţilor şi
victimelor.
Pe baza studiului realizat în acest domeniu, comparativ cu rezultatele obţinute din
studierea reacţiei sociale asupra criminalităţii, în multe cazuri, legislaţiile penale şi procesual
penale au fost modificare tocmai ca urmare a influenţei criminologiei.Exemplificăm aici
introducerea în legislaţiile penale a examenului medico-psiho-social al delicventului.
Menţionăm, ca un aspect concret al influenţei criminologiei în domeniul practic al
dreptului procesual penal, este "fişa criminológica", care se foloseşte tot mai des în toate
fazele procesului penal, unde, în sinteză, se înscriu date criminologice care definesc
personalitatea delicventului, a victimei, fişa care contribuie la desfăşurarea pe baze ştiinţifice
a urmăririi penale şi la fundamentarea verdictelor de condamnare. "

14
 C.CriminoIogia-Penalogia şi Ştiinţa penitenciară

Prin penalogie se înţelege acea disciplină care are ca obiect de studiu căile de
combatere a criminalităţii prin aplicarea pedepselor celor vinovaţi de comiterea delictelor,
Această ştiinţă iniţial era înglobată ştiinţei penitenciare care avea ca obiect de studiu
pedepsele în mediu închis, dar datorită diversificării sistemului sancţiunilor (ca urmare a
influenţei criminologiei) prin introducerea de sancţiuni alternative, neprivative de libertate, se
produce separarea lor.
Anterior, în Franţa ştiinţa penitenciară, la începuturile ei era asimilată cu criminologia.
După acest model şi la noi în ţară, în anii 1970-1980, la facultăţile de drept, disciplina
criminologiei, chiar dacă nu includea şi pe cea penitenciară, acestea se studiau împreună.
Deosebirile dintre criminologie şi aceste ştiinţe sunt evidente, menţionând că influenţa
criminologiei în acest domeniu este de necontestat, mai ales în privinţa concluziilor studiului
referitoare la conţinutul criminogen al pedepselor privative de libertate.
Deşi se deosebesc, aceste trei ştiinţe se întâlnesc pe terenul preocupărilor comune
referitoare la delicvent, la tratamentul şi resocializarea acestuia.

D. Criminologia şi Politică Penală

Politica penală reprezintă disciplina care are ca obiect de studiu organizarea activităţii de
prevenire şi combatere a criminalităţii prin elaborarea unor strategii globale de luptă
împotriva acesteia.34§
Ea formulează teoriile, metodele şi mijloacele de combatere a criminalităţii, atât
preventive cât şi represive.
După opinia criminologului francez, Marc Ancei, "politica penală nu este numai o
ştiinţa ci şi o artă", pentru că formulează cele mai bune legi penale pe baza concluziilor puse
la dispoziţie de criminologie - în urma investigării criminalităţii.
Dacă acestea sunt conexiunile dintre cele două ştiinţe, deosebirile se referă la:
-
viziunea specifică în care este abordată criminalitatea ca obiect de studiu, unde
remarcăm că politica penală analizează criminalitatea ca un factor politic iar criminologia ca
un factor socio-uman;
-
nivelul de generalitate pe care-1 au este diferit, cel al politicii penale fiind superior
faţă de cel al criminologiei.35§

E. Criminologie şi Criminalistică

Deseori s-au făcut confuzii, este drept de persoane insuficient avizate, între aceste
ştiinţe din următoarele motive:
- etimologic denumirea lor este foarte apropiată;
- cel puţin în ţara noastră există o societate de criminalistică şi criminologie;
- şcoala enciclopedică austriacă, reprezentată de Hans Gross, Grass Berger şi Seeling
îngloba alături de dreptul penal şi criminalistica în criminologie.
Aceste ştiinţe sunt conexe pentru că îşi pun una alteia la dispoziţie cunoştinţe de
valoare, rezultate în urma investigării propriilor domenii de cercetare.
Criminologia ajută la perfecţionarea metodelor de identificare prin cunoştinţele
aferente privind personalitatea infractorilor şi victimelor, precum şi cele referitoare la
mecanismul trecerii la act.
34 C. Bulai, Ştiinţa politicii penale, în Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1972, p.78, cit.de R.M.N.Stănoiu, op.cit., p.
109.
351 Gh. Nistorescu, C. Păun, op.cit., p.59.

15
 In schimb, criminalistica oferă criminologiei cunoştinţe privind modul de operare în
comiterea unor tipuri de delicte, relaţiile dintre criminal şi victimă.
Deosebirile dintre aceste ştiinţe sunt evidente, deosebiri date de obiectul de studiu
diferit, criminologia studiind un fenomen socio-uman - criminalitatea, iar criminalistica
metodele şi tehnicile folosite în exploatarea urmelor criminalistice, în identificarea
criminalilor, dovedirea vinovăţiei acestora şi împreună cu dreptul procesual penal şi dreptul
poliţienesc, punerea la dispoziţia justiţiei a persoanei criminalului pentru a fi judecat.
Sintetic putem afirma că, în timp ce criminologia răspunde la "de ce"? s-a comis
delictul, criminalistica răspunde la întrebările "cine"? şi "cum"? s-a comis delictul.

F. Criminologia şi Sociologia

Conexiunea şi deosebirea dintre sociologie a criminologie o relevăm şi pentru motivul

că aceasta din urmă, aşa cum am mai afirmat anterior, este o ştiinţă socială, autonomă, unitară
şi complexă, dar care nu poate totuşi să fie ruptă tocmai de ştiinţa mamă.
Ele sunt conexe, în primul rând pentru că ambele studiază relaţiile dintre oameni şi
instituţiile din orânduirea socială existentă. In acelaşi timp se deosebesc prin aceea că, în timp
ce sfera domeniului sociologiei este vastă, interesând întreaga paietă a comportamentelor
umane în societate, cea a criminologiei se rezumă la comportamentele umane socialmente
periculoase - criminalitatea.
Legătura dintre cele două discipline se realizează şi în privinţa metodelor de studiu pe
care şi sociologia le-a pus la dispoziţia criminologiei (anchetele sociale, chestionare,
interviurile, experimente, observaţii, etc), metode pe care aceasta le-a adaptat la specificul
său, mai precis la specificul obiectului său de studiu, criminalitatea.
Un alt punct de conexiune între cele două ştiinţa îl reprezintă lucrările unor cercetători
din domeniul sociologic, unii consideraţi părinţii acesteia, cum sunt Emile Durkheim sau
Adolph Quetelet care, prin tezele şi conceptele create, au influenţat în acelaşi timp naşterea
criminologiei.

G. Criminologia şi alte ştiinţe

Aceste "alte ştiinţe" la care vrem să ne referim sunt psihologia, psihiatria şi biologia,
ştiinţe care au altă finalitate în studiile lor asupra omului. Secvenţional şi ele se referă, în
investigaţiile lor asupra criminalităţii, ale căror rezultate sunt preluate de criminologie în
virtutea scopului ei general şi imediat, de stabilire a etiologiei crimei, în metodele de
prevenire ale acesteia şi în tratamentul aplicat criminalilor.36§
a) Psihiatria este ştiinţa care studiază bolile mintale,începând chiar de la Cesare
Lombroso. Ulterior, în perioada contemporană, când evoluţia ştiinţelor a pus la dispoziţie
posibilităţi deosebite de investigaţie şi analiză, a făcut posibilă explicarea genezeicrimei chiar
în compoziţia psihicului uman.
La presiunea criminologiei, în practica judiciară s-a impus obligatoriu efectuarea
expertizei psihiatrice la infracţiunile deosebit de grave.
b) Psihologia, fiind ştiinţa care studiază modul de manifestare şi evoluţia
comportamentului uman, este firesc ca să fie conexă cu criminologia deoarece aceasta din
urmă are ca obiect de studiu, delictul - un comportament uman.
Potrivit criminologului francez, Jean Pinotel, "psihologia (şi în special partea sa
numită psihologia penală) studiază inteligenţa, caracterul, aptitudinile sociale şi aptitudinile
morale ale delicvenţilor, recurgând la teste de psihologie generală" 37§ Ea utilizează în aceeaşi

36Octavian Logliin, Curs de criminologie şi ştiinţă penitenciară, Iaşi, 1970.

37Citat de R. Gassin. op.cit., p.26.

16
măsură izvoarele psihologiei , clinice pentru studierea motivaţiilor actului criminal şi
procesele mintale care conduc la trecerea la act.
c) Biologia, şi în special cea care se referă la delicvenţi - biologia criminală - studiază
trăsăturile anatomofiziologice, genetice, biochimice şi biosociale ale delicvenţilor pentru
stabilirea unor diagnostice medicale şi tratamente corespunzătoare, în vederea prevenirii
recidivei.

Bibliografie

1. C. Bulai, Ştiinţa politicii penale, în Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1972.

2. Aurel Dicu , Criminologie, Bucureşti, 1984.
3. Octavian Loghin, Curs de criminologie şi ştiinţă penitenciară, Iaşi, 1970.
4. R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, Vol.I.
5. Gheorghiu Bradet, Criminologie generală românească, Braşov, 1993.

17
 Apariţia şi istoricul criminologiei

Obiective specifice: cunoaşterea istoriei criminologiei legată de concepţiile filozofice a

fiecărei perioade sociale.
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte evoluţia ideilor de ordin criminologic în etapele
de dezvoltare economică şi politică a omenirii.
Competenţe dobandite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea să cunoască istoria şi rolul ideilor de ordin criminologic în decursul
dezvoltării omenirii. Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

3.1. Consideraţii generale

Apreciem că acum, putem aborda aspectul legat de apariţia şi istoricul criminologiei,

după ce am definit-o ca ştiinţă, cu obiectul său distinct de studiu, după ce am stabilit locul ei
în cadrul celorlalte ştiinţe, precum şi importanţa pe care o are în contextul ştiinţelor juridice şi
sociale.
Ne propunem să parcurgem principalele sale etape de dezvoltare, să-i arătăm originile
care vin din negura timpului, chiar din timpul comunei primitive, şi să-i punctăm teoriile
premergătoare naşterii sale.
Chiar dacă în cuprinsul celorlalte capitole ne vom referi mai în detaliu asupra
personalităţilor de marcă ale criminologiei, în acest capitol ne vom opri succint asupra
acestora şi a lucrărilor lor, pentru a jalona cronologic şi teoretic drumul preocupărilor de ordin
criminologic.
Un loc aparte în această analiză îl vom rezerva cercetătorilor români cu reale merite în
dezvoltarea criminologiei.
Un alt considerent care ne determină să abordăm istoricul criminologiei, originile sale
antice şi din evul mediu, este acela a caracterului istoric al criminalităţii, în sensul că aceasta a
apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii şi ea s-a dezvoltat continuu odată cu
dezvoltarea societăţii, iar judecăţi de valoare, cu privire la criminalitate, la actul criminal, la
cauzele sale şi nu în ultimul rând la reacţia societăţii faţă de criminalitate, au fost emise încă
din antichitate.
Anterior lucrărilor lui Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Rafaele Garofalo, consideraţi
pe drept fondatorii criminologiei moderne, în lume, scriitori, medici, jurişti, filozofi,
sociologi, biologi, etc. au emis, pe baza observării societăţilor ai căror contemporani au fost,
judecăţi care s-au regăsit peste timp în lucrările contemporanilor noştri, infirmându-le sau
aprobându-le, iar în unele cazuri chiar dezvoltându-le.

3.2. Criminologia în comuna primitivă - perioada răzbunării

colective, private şi nelimitate

Cu toate că unii autori susţin că, în această perioadă de început a omenirii nu a existat
criminalitate -pentru că "munca în comun, folosirea laolaltă a primitivelor mijloace necesare
pescuitului şi agriculturii au făcut să se nască, între oameni, relaţii de convieţuire bazate
peîncredere, cinste, dreptate şi echitate socială' 1 sunt autori străini şi români care susţin
contrariu. In această perioadă criminalitatea a existat, dacă nu în interiorul triburilor şi
clanurilor cel puţin între acestea. Au fost dese conflicte care au condus la săvârşirea unor

18
omoruri, vătămări şi deposedarea de bunuri38§. Faţă de indivizii vinovaţi pedeapsa aplicată
avea forma răzbunării, ea nefiind altceva decât repararea răului produs". Inexistenţă normelor
de drept şi implicit a justiţiei la începutul societăţii umane, dădeau posibilitatea indivizilor
lezaţi să acţioneze, potrivit unor cutume de justiţie privată, sub forma răzbunării nelimitate,
perpetue a grupului din care făceau parte aceştia, contra grupului din care făcea parte cel ce
comisese vătămarea. Grupul social căruia aparţinea agresorul era responsabil în colectiv.
Aceste răzbunări degenerau deseori în lupte interminabile care duceau la exterminarea
multora dintre membrii acestor grupuri şi distrugerea bunurilor materiale care le asigurau
supravieţuirea.
Oamenii, conştienţi de aceste pierderi umane şi materiale, au căutat şi au găsit totuşi
anumite reguli de justiţie primară care au limitat semnificativ răzbunarea colectivă, printre
acestea fiind:
a) Abandonul noxal - care desemna abandonarea autorului actului şi punerea lui în
felul acesta, la dispoziţia grupului (clanului, tribului, familiei) social victimă. Acest mod de
justiţie, în zilele de azi este de neacceptat fiind departe de ce înseamnă control social, dreptate
şi umanitate.3
b) Talionul care reprezenta o reparare a răului produs prin producerea unui rău similar
autorului actului. Acest mod de justiţie primară a fost înscris atât în Codul lui Hamurabi
(regele Babilonului între anii 1793-1750 î.e.n. fondator al primului imperiu babilonian) pe o
stelă din bazalt descoperită în 1902 şi conservată la muzeul Louvre, 4 cât şi în Vechiul
Testament (Levitic XXIV - 17.23).
Ca pedeapsă, talionul s-a perfecţionat până în zilele noastre, el fiind folosit atât în
lumea islamică cât şi în alte părţi ale Terei unde formele arhaice sociale se menţin încă.
Menţionăm că unii din criminologii sfârşitului de secol XX au fost de acord cu această
formă de justiţie, apreciind că este o perfecţionare a pedepsei.
c) învoiala pecuniară -înţelegându-se prin aceasta, posibilitatea de a pedepsi autorul
printr-o compensaţie pecuniară, în care valoare era în funcţie de gravitatea faptei, vârsta şi
rangul social al victimei. Acest sistem de pedeapsă cu rădăcini în negura timpului, s-a
perfecţionat, fiind legiferat şi în zilele de azi. Sunt dese cazurile când persoanelor vătămate li
se acordă pe lângă despăgubiri şi daune morale.

3.3. Criminologia în lumea antică

Perioada de timp cunoscută sub numele de Antichitate este cuprinsă între secolul XIX
î.ch. până la căderea Imperiului roman de apus, în sec.V.
Antichitatea este perioada apariţiei statului şi dreptului, fondată de grupuri mari de
oameni care formau cetăţi şi state, grupuri care, pe baza acestor organizări, au creat valori
materiale şi culturale ce sunt considerate pe bună dreptate începuturile civilizaţiei umane şi
care constituie fundamentul civilizaţiei actuale.
In această perioadă, se înregistrează o nouă etapă în dezvoltarea gândirii, materializată
în lucrări care păstrate până azi ne-au dat posibilitatea analizării lor, putând formula şi
concluzii de natură criminologică.
a) În Grecia - marele matematician Pitagora, creator al teoriei care-i polarta numele"
referindu-se la infracţiune, considera ca delictul distruge armonia socială şi trebuie să i se
opună o pedeapsă "care să egaleze răul produs.

38Gkeorghiu Brâdet, op.cit.. p.10.

Lygia Negrier, Dormont - Crimkologie, Ed. LITEC, Paris, pp. 11-13. H. Opreau, Criminologie, Ed. Servo Sat.,
Arad, 1996. p.29.

19
 Platon, referindu-se la pedeapsa aplicată infractorului aprecia că ea se aplică pentru a
preveni, prin puterea exemplului, săvârşirea altor infracţiuni; iar pentru cel condamnat este o
binefacere pentru, "că-l face mai înţelept şi mai bun".
Aristotel, considera că pedeapsa aplicată infractorului este o necesitate socială,
mulţimea abţinându-se de la încălcarea legii, din cauza ameninţării pe care o exercită aceasta,
recunoscând pedepsei şi latura etică; pedeapsa este mijloc de reparare morală a infractorului,
numind-o ca şi Platon "medicamentul sufletului".
In literatura antică greacă, îndeosebi în tragedie, găsim motivul crimei. Unii poeţi au
arătat o anumită înţelegere a psihologiei infractorului.
Amintesc aici opera lui Sofocle, Oedip rege, în care personajul principal, Oedip îşi
ucide tatăl şi ulterior se căsătoreşte cu mama sa.
Atât în criminologie cât şi în psihiatrie, complexul Oedip este studiat şi analizat,
Sigmund Freud fiind unul dintre primii oameni de ştiinţă care demonstrând importanţa
instinctului sexual în formarea personalităţii umane, analizând acest complex, a demonstrat şi
importanţa pe care anticii o dădeau analizei comportamentele antisociale, căutând să explice
etnogeneza acestora.
b) Roma- Cultura şi civilizaţia antică romană s-au format preluând valorile culturii şi
civilizaţiei greceşti, chiar şi concepţiile religioase, politeiste - zeii greci fiind cunoscuţi la
romani sub alte denumiri. Era, firesc, în acest context, ca idei ale gânditorilor greci să fie
regăsite la filozofii Romei antice cum sunt: Cicero şi Seneca.
Astfel, primul menţiona expres că fundamentul oricărei pedepse este interesul statului
şi că ea acţionează prin exemplaritate şi intimitate, iar Seneca susţinea că pedeapsa aplicată
infractorului are un singur scop: "asigurarea securităţii publice".
Acesta din urmă, continuându-l pe grecul Platon, arată că pedeapsa aplicată nu mai poate
repara răul produs, în schimb se aplică celui vinovat pentru "a nu mai greşi în viitor".
c) Creştinismul- Această religie, care a cuprins în zilele de azi o mare parte a umanităţii, a
luat naştere la sfârşitul antichităţii. Gânditori ca Porfiriu, Origene, Teogenie şi Partene,
reprezentanţi ai creştinismului, au analizat existenţa oamenilor departajând-o de destinul
hărăzit de multitudinea de zei, specifici credinţelor politeiste.
Cel mai de seamă gânditor al perioadei de început al creştinismului a fost Sfântul
Augustin (354-430) care, prin lucrările sale "Cetatea lui Dumnezeu" şi "Confesiunile", a dorit
să realizeze un consens între dogmele creştine şi cele ale filozofiei antice ale lui Platon.
In accepţiunea sa pedeapsa aplicată delicvenţilor trebuie să aibă înainte de toate un
caracter preventiv (accepţiune care este similara fcu cea a lui Platon) care să nu ucidă
vinovaţii ci să-i educe.
El era împotriva torturii şi considera că existenţa oamenilor răi, împreună cu cei buni,
nu poate afecta ordinea socială, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.

3.4. Criminologia în evul mediu

La sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, în secolul V, paralel cu dezvoltarea
geografică, se stabilizează credinţă creştină pe regiuni întinse ale Terrei. Şefii statelor s-au
convertit la creştinism.
In anul 312, împăratul roman Constantin Cel Mare, sub influenţă mamei sale Elena, a
impus creştinismul. In apus, Clovis, regele Francilor, îi converteşte la religia creştină, în 496,
pe toţi galii, iar biserica cu conducătorii ei spirituali devin personajele cele mai importante în
conducerea societăţii medievale.
Era normal ca şi în domeniul criminalităţii, ideile care s-au impus să vină din partea
bisericii creştine, în care Dumnezeu era judecătorul prin reprezentanţii lui pe pământ.

20
 Forma procedurală folosită de biserică pe tot parcursul Evului Mediu era cunoscută
sub numele de "Judecata lui Dumnezeu", ea era determinată de o realitate crudă, creşterea
criminalităţii, numerică şi foarte periculoasă, sistemul probator aparţinea ordaliilor
Acestea au fost probe judiciare al căror rezultat dovedeau adevărul după voinţa lui
Dumnezeu. Potrivit acestor proceduri, indivizii erau supuşi probei focului, fierului
incandescent, înecului, otrăvirii, uleiului încins sau duelului judiciar, toate nefiind decât
torturi pentru a obţine din partea suspecţilor, adevărul.
Se considera că, dacă persoana rezista acestora, era nevinovată. Potrivit gânditorilor
din acea perioadă, mai toţi teologi, dintre care cel mai de seamă a fost Toma D"Aquino,
delicvenţii, numiţi de cele mai multe ori eretici, comiteau relele pentru că erau sub influenţă
păcatului originar ("actul de ruptură a comuniunii de la început dintre Dumnezeu şi om")39§.
Spre deosebire de Sfanţul Augustin, acesta considera că infractorii (păcătoşii) nu
merită să fie reeducaţi ci dimpotrivă trebuie exterminaţi.
In privinţa reacţiei sociale faţă de criminalitate, în evul mediu nu putem vorbi decât de
represiune, pedeapsa fiind singurul mod prin care trebuiau reeducaţi delicvenţii.
Pedepsele, aşa cum arăta Enrico Ferri, erau rodul fanteziilor exasperate ale oamenilor
bisericii care inventau tot felul de chinuri şi torturi, în care închisoarea (privarea de libertate)
era folosită doar în faza judecăţii.
In principal, acestea erau: bătaia cu biciul sau nuiele în public, mutilările şi moartea
(de obicei prin ardere pe rug sau spânzurătoare).
Un rol important în acest sistem de reacţie socială medievală 1-a avut inchiziţia, organ
judiciar creat de biserica catolică, care a avut ca scop lupta cu erezia pentru distrugerea ei.
Ea şi-a desfăşurat activitatea în ţările din vestul European, cu excepţia Angliei şi ţările
nordice, pe baza bulelor papale şi a regulamentelor editate din conciliile provinciale.

3.5. Criminologia intuitivă

Criminologia intuitivă, aşa cum este numită de specialişti 40§, este criminologia apărută
cu un secol înainte de întemeirea criminologiei modeme şi care îi au ca precursori pe Luis de
Secondet Montesquieu şi Cesare Beccaria, autori ai lucrărilor
"Spiritul legilor (Geneva 1748) şi Despre delicte şi pedepse" (1764), alături de John Howard
şi Jeremy Bentham.

3.6. Şcoala clasică

In cadrul criminologiei intuitive, precursoare a criminologiei de azi, ideile lui Cesare

Beccaria sunt cunoscute sub denumirea de şcoală clasică, care studiază infracţiunea ruptă de
persoana infractorului.
Potrivit reprezentanţilor acestei şcoli, infracţiunea este rodul voinţei libere a
infractorului, persoana devenind infractor pentru că aşa a dorit.
Aici, persoana infractorului rămâne în afara sferei cercetări, precum şi condiţiile sale
de viaţa şi particularităţile iui psihice. Încălcând voit legea penală susţine Beccaria, dreptatea
cere ca infractorul să fie pedepsit.

39 M.Stoian, Dicţionar religios, Ed. Garamond, Bucureşti, 1993, p.203.

40 G. Kellens, Uelaborations d'une politique criminelle contable, Revue de criminologie nr.9/1971, Paris. Cit.de
I.Gheorghiu Brădet în op.cit.p. 18.

21
 Beccaria a criticat cruzimea şi inegalitatea pedepselor care rămâneau sub influenţa
tendinţelor inchizitoriale, formulând multiple măsuri care să ducă la combaterea,
infracţiunilor şi umanizarea pedepselor, măsuri care sunt valabile şi astăzi.
Prin măsurile cu caracter preventiv. Cesare Bonesana, Marchese di Beccaria,
propunea: creşterea nivelului de educaţie, eradicarea parazitismului social, instituirea de gărzi
pe timpul nopţii în oraşe şi luminarea străzilor.
Numeroşi suverani ai ţărilor Europene de atunci au fost influenţaţi de ideile lui Cesare
Beccaria cum au fost ţarina Ecaterina a Ii-a a Rusiei, împăratul Iosif al II-lea al Imeriului
Habsburgic sau relege Prusiei - Frederic Cel Mare. Aceştia au promulgat legi noi, au
îmbunătăţit regimul penitenciar şi au renunţat la tortură.

3.7 Şcoala Cartografică (Geografică)

Iniţiatorii acesteia sunt: belgianul Quetelet (1796-1874) şi francezul Andre Guerry

(1802-1866). Ei au efectuat simultan în ţările lor, cercetări statistice cu privire la constanta
fenomenului infracţional. După ei, criminalitatea este un fenomen social care se repetă an de
an, cu aceeaşi constantă şi regularitate.
Guerry concluziona că infracţiunile împotriva persoanei predomină în regiunile din
sudul Franţei, în anotimpul cald, iar cele contra proprietăţii predomină în regiunile din nord,
în anotimpul rece. Această teză a şcolii cartografice este cunoscută sub numele de "legea
termică a criminalităţii", potrivit căreia în anotimpurile calde ale anului se comit mai frecvent
infracţiuni împotriva persoanei, iar în anotimpurile reci se comit mai frecvent infracţiuni
contra avutului persoanei.

3.8. Apariţia criminologiei şi evoluţia ei

a) Şcoala antropologică
Apariţia ei este legată de omul de ştiinţa italian Cesare Lombroso, medic legist şi
psihiatru. Concluziile sale bazate pe măsurători şi observaţii ale corpului unor criminali aflaţi
în penitenciarele italiene, conchid că infractorul este o persoană născută pentru a comite
crime. Acestea au fost redate în lucrarea sa "Omul delicvent" (1876). Apariţia ei a marcat
naşterea unei ramuri a antropologiei generale, denumită antropologia criminală, având ca
obiect studiul biopsihic al omului criminal.
Anterior lucrării lui Cesare Lombroso au existat preocupări pe linia antropologiei
criminale. Au existat şi alţi cercetători cum au fost: Lavater, creatorul fizionomiei, care au
încercat să stabilească tipologia caracterială a omului după trăsăturile feţei.
Cesare Lombroso, în cercetările sale, nu a pornit pe un teren sterp. El a fost influenţat
de cercetările medicului francez Despine Prrosper care s-a ocupat cu psihologia criminalului.
Lombroso a avut precursori şi în literatură, aşa cum au fost Eugen Sue, în "Misterele
Parisului" şi Feodor Dostoevski în "Crimă şi Pedeapsă". Aceştia au descris tipuri de
criminali pe care i-au cunoscut personal.
Dintre tezele cuprinse în lucrarea amintită, pe care le vom menţiona în detaliu în
capitolul "Orientarea Biologică" cea cu privire la cauza infracţionalităfii se impune. Potrivit
lui Lombroso, criminalitatea este datorată construcţiei biologice (antropologice) a
infractorului. Autorul susţine şi teza că există atât în regnul vegetal cât şi în cel animal,
diferite forme de crime.
Spre exemplificare se aminteşte că în natură s-au identificat peste 22 de specii de omor
la animale şi cazul plantelor carnivore, toate având aceleaşi "motive" ca şi la oameni.

22
 Potrivit lui Lombroso, infracţiunea este proprie oamenilor primitivi, sălbaticilor şi
copiilor. Astfel, la copil se găsesc caracterele specifice criminalului înnăscut: furia, minciuna,
invidia, cruzimea, răzbunarea, lenevia, gelozia, predispoziţia la obscenitate, puterea imitaţiei.
Teza criminalului înnăscut este cea la care se ajunge pe baza ideilor de mai sus,
predispoziţiile enumerate având la bază ereditatea şi atavismul. Lombroso a elaborat şi "teza
stigmatelor". Aceste stigmate, el le-a împărţit în trei categorii: stigmate anatomice (asimetria
craniului şr feţei, anormalitatea cutiei craniene şi a creierului, fruntea îngustă, păroasă şi
încreţită, proeminenţa maxilatelor, urechile în formă de toartă şi îndepărtate de cap, ochii mici
şi fără expresie, gura diformă, degete diformă), stigmate psihologice (lipsa iubirii, a milei,
existenţă cruzimii, ura şi răzbunarea) şi stigmatele fiziologice (pletele, daltonismul, strabismul
etc).
In aprecierea cauzelor criminalităţii, pornind numai de la persoana infractorului, fapt
pentru care Cesare Lombroso a fost vehement criticat de contemporanii săi, se neglijează în
totalitate condiţiile social-economice care generează infracţionalitatea. In plus cercetările
ştiinţifice ulterioare perioadei lui Cesare Lombroso au infirmat teza criminalului înnăscut.
Rămâne meritul autorului de a fi abordat pentru prima oară studiul personalităţii
infractorului cu sublinierea factorilor individuali.

b) Şcoala psihiatrică sau psihologică reprezintă o variantă a şcolii antropologice, având ca

reprezentanţi pe medicii francezi Morell, Maleschatt, Benedikt, Laurent, Gamier şi Florei.
Aceştia explicau infracţionalitatea pe baza unor maladii psihice; care tulbură echilibrai
mintal al individului, însă nu provoacă nebunia. Potrivit acestor autori, infractorul nu-i un
alienat situat însă între oamenii responsabili şi cei iresponsabili.

c) Şcoala pozitivă italiană a apărut în corectarea şi perfecţionarea operei lombrosiene,

reprezentanţii de'r:că nwai ei sunt Enrico Ferri şi Rafaele Garofofo. Ei au încercat să
concilieze exagerările antropologiei criminale cu cele ale şcolii franceze. Aceştia explică
existenţa criminalităţii printr-o complexitate de factori biologici, sociali şi fizici, rolul
hotărâtor revenind celor biologici.

d) Şcoala sociologică franceză care a apărut ca o reacţie faţă de şcolile antropologice

lombrosiene şi pozitiviste italiene. Ea a apărut în Franţa, la sfârşitul secolului trecut, denumită
şi şcoala lyoneză, după reşedinţa unui dintre întemeietorii ei, Lacassagnel. Printre
reprezentanţii de seamă ai acesteia se mai numără Manouvrier şi Tarde.
Aceştia acordă factorilor 'sociali, drept cauză a criminalităţii, o importanţă foarte mare,
eclipsând importanţa . celorlalţi factori.
Astfel, doctorul Lacassagne, un critic virulent al tezelor lombrosiene, susţine că
societatea, prin tarele ei, este responsabilă de existenţa infracţiunilor, concluzionând că
"fiecare societate îşi are criminalii pe care-i merită".
Acesta, explicând rolul hotărâtor al factorului social în geneza infracţiunii, afirma:
"mediul social este bulionul de cultură al criminalităţii; microbul este criminalul, un element
care nu are importanţa decât din momentul în care găseşte bulionul care îl face să
fermenteze".
In viziunea reprezentanţilor acestei şcoli, tipului de criminal înnăscut, creat de Cesare
Lombroso, i se opune tipul de criminal social sau profesional.

23
3.9. Evoluţia criminologiei ca ştiinţă

După apariţia în Europa a tezelor mai sus menţionate, la începutul secolului XX, în
Belgia, în anul 1907, a apărut "Revue de droit penal et de criminologie" marcând un moment
important al criminologiei în drumul său spre afirmare ca ştiinţă adevărată şu automată.
In anul 1934, după primul război mondial, la Paris s-a creat Societatea Internaţională
de Criminologie având ca obiectiv cercetarea la nivel naţional şi internaţional a criminalităţii.
Această societate, începând cu anul 1952 sub patronatul ONU organizează cursuri
internaţionale de criminologie, insistându-se pe cercetarea reală a fenomenului criminalităţii
prin metode ştiinţifice de investigare.
Ulterior, în diferite regiuni geografice au fost create instituţii şi centre internaţionale de
investigare ştiinţifică a criminalităţii, cum au fost: Centrul de Criminologie comparată de la
Montreal (Canada), Institutul pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii e la Helsinki
(Finlanda) şi Centrul Internaţional de Criminologie de la Geneva (Elveţia), care a avut
menirea de impulsionare a formării criminologiei ca ştiinţă.
In SUA, după cel de al doilea război mondial, cercetările de ordin sociologic,
incluzând pe cele care privesc criminalitatea, a cunoscut o adevărată explozie făcând ca
dezvoltarea criminologiei, în sânul sociologiei să aibă un alt, drum faţă de criminologia din
Europa.
In perioada deceniilor 60-80, opiniile unor specialişti de marcă, cum sunt Jean Pinatel
şi Jean Leoute, în Franţa, Herman Mannheim, în Anglia, Devis Sizobo, în Canada şi Edwin
Sutherland în SUA, au dus la asamblarea criminologilor specializate într-un tot coerent. 48 X.
Evoluţia criminologiei în România
In România, reflecţii privind teoriile criminologice s-au regăsit în lucrările unor
cunoscuţi penalişti ca Ion Tonoviceanu, Traian Pop şi Vintilă Dongoroz.
Astfel, Ion Tanoviceanu considera injustă teză lombrosiană a criminalului înnăscut,
apreciind că infracţionalitatea este produsul a mai multor factori, cei mai importanţi fiind
ereditatea, educaţia şi mediul social.
Potrivit opiniei sale, pedeapsa are dublu scop: îndreptarea vinovatului şi prevenirea
săvârşirii de noi fapte penale, de către indivizii care ar fi ispitiţi la asemenea fapte.
Pentru prevenirea infracţiunilor, acesta propune:
1) instituirea de reforme economice şi sociale;
2) măsuri educative;
3) buna organizare a aparatului de stat;
4) îmbunătăţirea legislaţiei şi a modului ei de aplicare.
Traian Pop este juristul care a elaborat primul curs de criminologie din ţara noastră (în
1928). El reuşeşte să prezinte un bogat material informativ reflectând principalele concepţii
criminologice existente în primele decenii ale secolului XX.
Acesta, în tratarea cauzelor criminalităţii, ajunge la concluzia că influenţa eredităţii
este mai mare decât cea a mediului, iar infracţiunea fiind un fenomen social va exista atâta
timp cât va exista şi societatea.
In cursul său de Drept penal (apărut în anul 1939), Vintilă Dongoroz, deşi nu accepta
tezele lui Cesare Lombroso, apreciază contribuţia acestuia la crearea antropologiei criminale.
Apreciază că infracţionalitatea are o cauză complexă, atât de ordin intern, ce ţine de persoana
infractorului, cât şi de ordin extern.
Cu privire la definiţia criminologiei se afirmă că ar cuprinde: antropologia, psihologia,
sociologia, etnografia şi demografia criminală.

24
Bibliografie

1. G. Kellens, L'elaborations d'une politique criminelle contable, Revue de

criminologie nr.9/1971, Paris.
2. Lygia Negrier, Dormont - Crimkologie, Ed. LITEC, Paris.
3. H. Opreau, Criminologie, Ed. Servo Sat., Arad, 1996.
4. M.Stoian, Dicţionar religios, Ed. Garamond, Bucureşti, 1993.

Metodologia cercetării criminologice

25
Obiective specifice: cunoaşterea şi înţelegerea metodelor de investigare a fenomenului social
al criminalităţii.
Rezultate aşteptate: studenţii vor întelege modul în care este investigat fenomenul social al
criminalităţii.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studentii vor
avea posibilitatea să cunoască şi să înţeleagă modul în care se aplică metodele de cercetare ale
fenomenului criminalităţii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

4.1. Consideraţiuni introductive

Menţionam anterior, privind definirea criminologiei, că problematica investigării

criminalităţii reprezintă una din condiţiile pe care trebuie s-o îndeplinească ca ştiinţă, ea
trebuind să dispună de metode de cercetare.
Scopurile sale se realizează prin activităţi concrete, coerente şi directe de cercetare,
desfăşurate de practicienii criminologi care, pentru cunoaşterea sub toate aspectele a
delicventei, aceştia trebuie să posede solide cunoştinţe de istorie, medicină, antropologie,
filozofie, de cultură generală şi de sociologie,
Criminologia ca ştiinţă socială, în realizarea acestui scop a apelat atât la metode şi
tehnici împrumutate de la celelalte ştiinţe cât şi la cele speciale.
Abordarea metodelor şi tehnicilor de cercetare a fenomenului criminalităţii porneşte de
la adevărul că, în orice sistem, cunoaşterea nu se reduce numai la suma părţilor care-l compun
ci şi ia proprietăţile generale de interacţiune complexă a altor factori.,
Tehnicile de investigare ale comportamentului uman nu au început cu apariţia ştiinţelor
sociale. încă din antichitate, gânditorii au fost preocupaţi de analiza faptelor şi produselor
sociale. In istoria cunoaşterii Herodot semnalează, după toate probabilităţile, prima anchetă
socială, cea referitoare la recensământul populaţiei egiptene şi veniturile ei, efectuată cu trei
mii ani înainte de Cristos.
înaintea elaborării metodelor şi tehnicilor propriu-zise, ne vom referi la câteva aspecte
generale cu care vom defini noţiunile menţionate.
Citâridu-l din nou pe Raymond Gassin, care afirma că "prin metoda ştiiriţifică se
înţelege ansamblul de procedee utilizate de minte, fie pentru descoperirea adevărului fie
pentru a-l proba41§, suntem de acord cu această definiţie şi o însuşim, afirmând încă odată că
în criminologie, se folosesc asemenea procedee.
Prin tehnică, înţelegem modalitatea practică în care se utilizează metoda.
Cercetarea criminologică are, potrivit lui Jean Pinatel, un specific, diferenţiind-o de
cea sociologică în general, motiv pentru care, în accepţiunea autorului metoda de investigare
criminologică are câteva "reguli precise" ce trebuie respectate pentru ca rezultatele obţinute să
nu ducă la concluzii eronate. Acestea sunt:
a) respectarea celor patru niveluri de interpretare: primul la nivelul ansamblului
fenomenului criminalităţii (volum, dimensiunea criminalităţii); al doilea nivel priveşte
criminalul, al treilea fapta încriminată şi la cel de al patrulea referitor la investigarea
diferenţiată a criminalităţii pe genuri de infracţiuni, la diferenţa de sex şi vârstă a făptuitorilor,
etc;

41Op.cit., p.34.

26
 b) prioritatea în descrierea fenomenului criminalităţii, a părţilor şi caracteristicilor
acestuia; criminologii trebuie să insiste şi pe scoaterea în evidenţă a dimensiunii fiecărui gen
de criminalitate, în funcţie de periculozitatea lor; ' '
c) eliminarea din procesul de investigare al criminalilor psihici, aceştia fiind studiaţi
de psihiatrie deoarece nu sunt subiecţi ai infracţiunilor;
d) cercetarea criminalităţii trebuie să se facă diferenţiat nu în totalitatea sa ca fenomen
social tinându-se seama de formele diferite de criminalitate (în mediul urban, rural, al
minorilor, crima gulerelor albe, etc.).42§

4.2. Metode generale

A. Metoda statistică
Criminalitatea este un fenomen esenţial cantitativ pentru a cărei dimensiune se
folosesc statistici, acestea fiind evidenţe numerice, pe genuri de infracţiuni, realizate de stat,
de unde-i vine şi numele, pe diferite domenii ale fenomenului studiat. Statisticile se clasifică
astfel:
- statistici naţionale sau internaţionale, pnmeis rsienndu-se »a criminalitatea unui stat
anume iar celelalte referindu-se la criminalitatea mai multor ţări, aşa cum sunt cele publicate
bianual de L'OIPC - Interpol;
- statistici ale organelor judiciare (poliţie, justiţie) şi penitenciare, acestea stabilesc
dimensiunile criminalităţii sesizate şi criminalităţii legale;
- statistici ştiinţifice, realizate de criminologi calificaţi, cercetători ştiinţifici ori alte
persoane (exemplificăm criminalitatea în afaceri sau economico-financiară).
Cu privire la statisticile judiciare, majoritatea specialiştilor subliniază caracterul lor
relativ.
Astfel, Valerian Cioclei menţionează două categorii de factori, obiective şi subiectivi
care "viciază statisticile".43§
a) factorii obiectivi
- modificări intervenite în legislaţie;
- modificările intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a datelor;
- fluctuaţiile intervenite în activitatea organelor judiciare;
b) factori subiectivi:
- falsificarea datelor în mod voit pentru diferite motive administrative sau politice;
- companiile antiifracţionale care direcţionează activitatea organelor judiciare spre
combaterea cu precădere a unor anumite delicte .
Acelaşi autor44§ citându-l pe G. Picca, menţionează "Nu există un subiect mai potrivit
pentru falsele interpretări decât statisticile.,.. Cu toate acestea, statistica joacă un rol decisiv
în imaginea pe care o avem despre criminalitate. Ea orientează deciziile politice, liniştea sau
îngrijorează opinia publică, justifică sau condamnă reformele".
De aceea trebuie să privim cu multă circumspecţie la statistici, concluziile rezultate
impunându-se să fie verificate prin metode sociologice, aşa cum sunt anchetele sociale de
tipul celor de victimizare sau autoconfesiune.

B. Metode sociologice

42Jean Piuatel, Criminologie, Dalloz, Paris, 1963. p.52.

43 Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. Allbeck. Bucureşti. 1998, p.43.
44 'tr4r\wm m AO

27
 Acestea sunt cunoscute şi sub numele de anchete sociologice, criminologica ca ştiinţa
socială preluându-le şi adaptându-le specificului obiectului studiat.
Dintre cele mai utilizate metode sociologice în procesul de colectare într-o manieră
organizată de date relative la criminalitate, la delicvent şi victime, pe baza cărora se
formulează concluzii şi propuneri, menţionăm:
- observaţia;
- experimentul;
- interviul;
- chestionarul;
- studiul documentelor.
Observaţia
Este activitatea umană de contemplare şi sesizare a fenomenelor şi proceselor studiate
în forma lor natură, fără nici o intervenţie din partea observatorului.
In criminologie, observaţia este ştiinţifică, deoarece ea este o contemplare intenţionată
şi metodică a realităţii socio-umane, fiind orientată spre un scop bine determinat.
Obiectul observaţiei în criminologie se referă în principal la:
- domeniul comportamentului delicvent, individual şi de grup;
- acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă;
- reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor societăţii.
Ca metodă de investigare criminologică, observaţia este recomandată în studierea unor
colectivităţi de infractori mai restrânse, a unor activităţi determinate, pentru ca actele
comportamentale ale eşantionului ales sunt mai uşor de perceput. Aceştia pot fi studiaţi atât în
libertate cât şi în penitenciare.
In funcţie de anumite criterii, observaţia criminologică poate fi clasificată astfel:
1) în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea aceasta poate fi:
- directă sau nemijlocită - ea fiind principala metodă de investigaţie, deoarece "oferă
informaţii cu valoare de fapte care constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat,
susceptibil de analize colective specific ştiinţelor sociologice"5 contactul dintre criminolog şi
obiectul studiat fiind nemijlocit, în afara sistemului studiat;
- indirectă (exemplu studierea documentelor)
2) în funcţie de poziţia observatorului, observaţia poate fi:
- externă - când observatorul criminolog rămâne în afara sistemului studiat;;
- interna - sau participativă care presupune contactul îndelungat al observatorului cu
colectivităţile studiate, chiar cu o anumită integrare în activităţile specifice acestora
Apreciem că acest gen de observaţii sunt cele mai eficiente nu numai în comparaţie cu
observaţia externă dar şi faţă de celelalte metode de investigare,cum sunt chestionarele şi
interviurile, deoarece observatorul poate sesiza şi culege date adevărate. In privinţa acestora,
sociologul francez Madeleine Grawitz în lucrarea sa, "Methodes de sciences sociales"
menţionează: " este mai uşor a minţi pe un anchetator decât a disimula ceea ce eşti faţă de un
observator".

In privinţa relaţiei observator - observat, având în vedere specificul acestei investigaţii

de ordin sociologic (criminalitate, delicvent, victimă) se impun câteva reguli stabilite de
sociologi în general şi de criminologi în special:
a) stabilirea unei "linii de demarcaţie precise între observator şi subiecţi";
b) să respecte normele de convieţuire a colectivităţii studiate;
c) să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin vocabular şi cunoştinţe;
d) să nu forţeze prin nimic situaţia observată în vederea obţinerii de date;
e) să descopere persoane cheie (lideri) formali şi informali;
Descriind această metodă de investigare , fără însă a avea pretenţia că a
fost abordată în totalitatea problematicii pe care aceasta o prezintă, menţionam că rezultatele
care vor fi obţinute prin observare a fenomenului criminalităţii vor depinde în primul rând de

28
personalitatea observatorului, de competenţa sa profesională, de experienţa pe care o are, de
talentul şi pasiunea pentru ceea ce face.
In plus, concepţiile despre lume ale echipei de criminologi care realizează ancheta
criminologică folosind ca metodă observaţia, joacă un rol fundamental atât în culegerea
datelor din teren, dar mai ales în interpretarea lor şi formularea concluziilor.

Experimentul
Este o observaţie perfectă şi dirijată de observator prin aceea că se intervine în
desfăşurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea condiţiilor, fie prin
introducerea din afară a unor variabile sau factori noi, (în cazul experimentului din teren), fie
prin crearea unor condiţii artificiale de desfăşurare (ca în cazul experimentelor de laborator).
In raport cu observaţia care reprezintă contemplarea unui fenomen care nu se repetă,
experimentul poate fi reconstituit şi repetat de câte ori este nevoie pentru a se putea verifica
ipotezele iniţiale în situaţia în care de la "prima încercare" aceasta nu a fost posibilă.
In realizarea experimentului ca activitate de investigare a criminalităţii şi elementelor
sale componente, (delicventul şi victima) se parcurg şapte etape:
1) stabilirea ipotezelor;
2) crearea condiţiilor de observaţie;
3) stabilirea şi supravegherea grupului de control;
4) introducerea factorilor externi;
5) stabilirea consecinţelor acestora;
6) controlul şi dirijarea variantelor urmărite;
7) elaborarea, pe baza verificării ipotezelor, a concluziilor teoretice şi a acţiunilor
practice.
Deşi valoarea experimentelor este fără îndoială mai mare decât a observaţiilor prin
aceea că se verifică cu exactitate ipotezele, pentru că observaţiile "lasă întotdeauna dubii şi
locuri goale"45§ nu se pot realiza cu uşurinţa cu care se întreprind observaţiile, aceasta fie din
motive etice şi juridice, fie din cauza costurilor ridicate.
Dar, dacă experimentul criminologie nu influenţează negativ şi nu lezează demnitatea
omului şi nu conduc la comiterea de noi delicte, el este admisibil şi se impune în cercetările
criminologice.
Interviul
Interviul este o metodă de investigare criminologică care constă într-o convorbire, un
dialog, purtat de criminolog şi unul din subiecţii de ordin criminologie, delicvent sau victimă,
pentru culegerea de informaţii în legătură cu scopul urmărit.
In criminologie, se cunosc felurite tipuri de interviuri, în raport de poziţia persoanei
care pune întrebări:
a) interogatoriul - fiind dialogul din timpul anchetei penale purtat în timpul cercetării
penale dintre anchetator şi inculpat (învinuit);
a) confesiunea - în cadrul dialogurilor de autoconfesiune sau de victimizare pentru
stabilirea cifrei negre a criminalităţii reale;
b) convorbirea terapeutică fiind dialogul purtat în cadrul criminologiei clinice între
medicul psihiatric şi delicventul în cadrul unor tratament prin psihanaliză individuală, în
vederea resocializării sale.
Regulile unui interviu eficient
In realizarea interviului pentru obţinerea unor răspunsuri care să poate fi folosite
trebuie să se respecte următoarele reguli:
a) o singură întrebare, un singur răspuns; regula aceasta impunând ca
printr-o întrebare să nu se ceară mai multe răspunsuri;
b) întrebările să fie precise şi simple;

45Idem, p. 136. idem p.98.

29
 c) interviul trebuie să aibă o durată scurtă, nu lungă sau, mai precis o
durată optimă, în funcţie de pregătirea şi personalitatea interlocutorului;
d) evitarea cuvintelor cu dublu sens şi a întrebărilor lungi;
e) întrebările trebuie să se refere la aspecte concrete;
f) întrebările trebuie astfel formulate pentru ca răspunsurile să nu fie
monosilabice, de genul "da" sau "nu".
Aceste reguli, într-o formă diferită pot fi comune şi următoarei metode de ordin
sociologic, chestionarul.
Cu privire la aprecierea răspunsurilor date la întrebările puse, specialiştii atrag atenţia
asupra următoarelor aspecte:
- "ceea ce nu s-a spus este de cele mai multe ori mai important decât sa spus";
- "comportamentul real al intervievatului nu corespunde cu comportamentul său
verbal.8
In concluzie, referitor la interviu, putem afirma că, deşi are un rol secundar în
investigarea criminologică el furnizează date suplimentare şi complementare la cele obţinute
prin observaţie şi experimente.
Chestionarul
Este o altă metodă de investigare, de orientare sociologică, care constă în formularea
unui număr de întrebări care se adresează subiecţilor pe problematica studiată.
Această metodă, spre deosebire de; interviu (unde cei doi participanţi stau faţa în faţă,
având un contact nemijlocit) se caracterizeaz ă prin:
a) întrebările se pun pe un formular (de obicei din hârtie) sau la calculator
cu privire la domeniul studiat, fără ca operatorul (criminologul) să intre în contact
direct cu subiectul;
b) de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul său, investigarea
realizându-se astfel într-un mediu similar laboratorului.
Cercetătorii criminologi trebuie să posede solide cunoştinţe teoretice şi în acelaşi timp
o îndelungată experienţă deoarece metoda este complexă şi costisitoare, altfel rezultatele
obţinute sunt false şi nefolositoare.
Specialiştii atrag atenţia asupra întregului proces de utilizare a chestionarului, pornind
de la stabilirea şi delimitarea temei de investigat, continuând cu documentarea teoretică şi
faptică, stabilirea ipotezelor, a eşantionului căruia i se va administra chestionarele, redactarea
chestionarului, administrarea lui pe teren, codificarea răspunsurilor şi terminând cu analiza
datelor şi redactarea concluziilor.
In principal, regulile menţionate la interviu sunt valabile şi pentru chestionar, având
grija că realizarea "unui formular criminologie nu este o treabă de amator pe care o poate
îndeplini oricine - medic sau inginer, profesor sau funcţionar etc, independent de pregătire şi
profesie. Dimpotrivă, această operaţiune solicită o muncă de înaltă calificare, de îndelungată
experienţă şi înainte de toate o meserie (de criminolog n.n) care nu poate fi învăţată numai
din cărţi"9.
Alcătuirea chestionarului
Cu privire la formularea întrebărilor şi construirea formularului menţionat, s-au emis
următoarele reguli:
a) chestionarul nu trebuie să înceapă cu întrebări delicate care impun răspunsuri prea
dificile;
b) să nu se folosească întrebări negative;
c) întrebările înrudite trebuie "să fie bine amestecate";
d) întrebările pregătitoare şi uşoare să fie plasate la începutul formulatului;
e) să existe întrebări ude odihnă şi de relansare", intercalate cu întrebări
dificile;
f) formularul să aibă o structură coerentă şi logică.

30
 Fără să epuizăm întreaga problematică a metodei chestionarului pentru a cărei
stăpânire şi aprofundare, criminologii trebuie să efectueze aprofundate studii şi practică
îndelungată, (preocupare care din păcate astăzi nu există în ţara noastră), concluzionăm că
metoda chestionarului este o metodă secundară de investigaţie faţă de observaţie şi
experimentul criminologie, punându-se la dispoziţie opinii şi nu fapte cu privire la fenomenul
studiat "adică o imagine a obiectului studiat"
Studiul documentelor
Aceasta este cunoscută şi sub denumirea de metoda documentară. Ea reprezintă de
altfel tot o observaţie dar o observaţie indirectă. Cu ajutorul ei criminologul, prin consultarea
diferitelor documente oficiale şi particulare, suplineşte lipsa informaţiilor care nu pot fi
obţinute prin celelalte metode de sorginte sociologică.
In abordarea acestei metode de investigare trebuie să se ţină seama că orice document
cu conţinut criminologie oferă, printre altele o imagine asupra populaţiei sau domeniului
vizat, redactarea şi construcţia sa depinzând de personalitatea autorilor lui şi de
particularităţile perioadei istorice căreia îi aparţine.
Documentele care fac obiectul investigaţiilor criminologice sunt:10
1) situaţiile statistice (asupra cărora ne-am referit anterior) atunci când nu sunt creaţia
organelor judiciare sau a unor criminologi, din care, de mai multe opri, se desprind date
referitoare la dimensiunile criminalităţii sesizate şi legale dintr-o anumită perioadă;
2) arhive oficiale care cuprind documente calitative ca rapoarte de
activitate, analize directive, procese verbale, etc;
3) documente personale;
- corespondenţa de ordin personal, cum sunt scrisorile;
- autobiografii, jurnale, memorii.
4) documente auxiliare:
- presa - aceasta prezintă opinia publică adică reacţia societăţii faţă de criminalitate;
- literatura - care oferă o imagine nuanţată şi complexă a delictelor, a opiniilor faţă de crimă
şi criminalitate. Am arătat anterior influenţă pe care au avut-o romanele lui Dostoevski,
piesele lui Shakespeare şi romanele lui Eugene Sue asupra fondatorilor teoriei antropologice.
In literatura română, operele literare ca Răscoala lui Ion Rebreanu, Baltagul lui Mihăi
Sadoveanu, Groapa de Eugen Barbu, Moromeţii de Marin Preda, Nişte ţărani de Dinu Săraru,
Animale Bolnave şi In absenţa stăpânilor de M. Breban, Orgolii, Vocile nopţii de Augustin
Buzura, ca să amintim numai o parte din autorii români şi operele lor, fac arializa'fie a
delictelor, a stărilor predelictuale, a delicvenţilor şi victimelor acestora în contextul istoric
descris, ele constituind pentru criminologi, date şi opinii referitoare la fenomenul
criminalităţii din perioadele descrise.
Metodele menţionate anterior, clasificate sub numele de sociologie, au fost
împrumutate de criminologie care este o ştiinţă sociologică pe care le-a adaptat domeniul său.
Aceste metode în rare situaţii s-au folosit singular îri investigarea criminalităţii. Ele au fost
folosite de foarte multe ori într-un complex de activităţi de investigare care poartă numele de
anchete.
Una din cele mai cunoscute anchete pe care le folosesc ca exemple atât sociologii cât
şi criminologii este "Ancheta ideologică" a şcolii din Chicago.
In cadrul acestui program, printre alte probleme care s-au urmărit au fost fenomenul
delicventei (îndeosebi bandele de tineri) şi dezorganizarea familială din Chicago.
Intre tehnicile utilizate în cadrul acestor anchete au fost: observaţia, analiza statistică şi
studiul documentelor oficiale, personale şi auxiliare,

C. Metode psihologice
Şi în cazul acestora, suntem în faţa unor metode împrumutate din alte domenii,
adaptate specificului criminologiei, ele fiind folosite cu prioritare' ce crimiriblogia clinică

31
pentru studiul criminalului fie pentru a stabili motivaţia acrului criminal fie pentru stabilirea
programelor de resocializare a infractorilor.
Aceste metode sunt:
- observaţia psihologică, folosindu-se şi aici chestionarul şi interviul;
- testele psihologice care sunt de percepţie, de multe ori pentru stabilirea
aptitudinilor, etc;
- asociaţia liberây folosită pentru descoperirea unor stări psihice tensionate;
- psihofizică prin care se stabilesc stimuli fizici care creează stări psihice normale
sau anormale;
- psihanalitică - starea cauzelor comportamentului criminal prin tehnica analitică
creată de Sigmund Freud.

D. Metode medicale
Criminalul, persoana care comite infracţiunea, de multe ori are sănătatea şubredă, cu
tulburări glandulare, cu traumatisme fizice sau psihice, stările acestea contribuind la
săvârşirea delictului. Din aceste motive sunt necesare examenele clinice şi analize de
laborator.

4.3. Metode speciale

Pentru cunoaşterea cât mai apropiată de realitate a obiectelor investigaţiei

criminologice, criminologii au creat unele metode specifice fenomenului de delicventă pe care
literatura de specialitate le denumeşte speciale, care sunt: studiile de caz, studiile reluate,
monografia, comparaţia şi metoda tipologică.
a. Metoda studiului de caz
Este specifică examinării crimei şi criminalului facându-se o abordare legată de
aspectele de detaliu a acestor două concepte.
Pentru fiecare caz în parte, cercetătorii întocmesc fişe în care se înserează rezultatele
analizei aprofundate sun aspect social, medical şi psihologic. Fapta comisă se analizează în
privinţa modului de pregătire a actului criminal, locul şi timpul comiterii, mijloacele şi modul
săvârşirii faptei.
Fiind vorba de elementele individuale care compun criminalitate ca fenomen socio-
uman, studiul acestora este de ordin calitativ, faţă de cel cantitativ specific criminalităţii în
genere.
Metoda este folosită în cadrul criminologiei aplicate cunoscută, aşa cum am afirmat şi
anterior, sub numele de criminologie clinică.
b. Metoda studiilor reluate
Acestea sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de studii prelungite
(etudes suivies des cas)11. Prin ele se propune a se verifica ce vor deveni infractorii ale căror
cazuri au fost deja studiate, după o perioadă de 3-5 ani, perioadă în care se examinează
schimbările survenite în viaţa acestora, evidenţiindu-se schimbările în bine sau în rău.
Această metodă este supranumită o metodă longitudinală urmărind şi cariera criminală
a delicvenţilor care fac din crimă un "modus vivendi".
Metoda acestor studii aparţine de fapt criminologiei clinice, ca parte specială a
criminologiei.
c. Metodă tipologică
In cadrul metodelor speciale, aceasta este cea mai veche, începându-se cu studiul
tipurilor de criminali nebuni, continuându-se cu tipul de criminalului profesional, astăzi
existând numeroase tipuri de criminali propuse de diferiţi autori.

32
 Prima clasificare tipologică importantă este cea a lui Errico Ferri care stabilise cinci
categorii de delicvenţi:
- criminali înnăscuţi;
- criminali nebuni;
- criminali pasionali;
- criminali din obişnuinţă;
- criminali de ocazie.
d. Metoda monografică
Prin denumirea ei rezultă că, ea constă în investigarea unei singure categorii de crime
sau unui singur tip de criminali.
Aceste studii se efectuează pentru criminalitatea unei diviziuni administrative, grup de
judeţe (Moldova, Ardealul), oraşe sau cartiere ale acestora
e. Metoda comparativă
Caracteristica acestei metode, cum arată şi denumirea sa, constă în investigarea unui
grup de delicvenţi în comparaţie cu un grup de nedelicvenţi pentru a se desprinde judecăţi de
valoare cu privire la prima categorie.
In criminologie, cel mai cunoscut studiu comparativ este cel efectuat de medicul de
penitenciar, englezul Charles Goring.
In anul 1902, beneficiind de sprijinul guvernului şi al Universităţii din Londra, OJoring
a studiat 3000 de deţinuţi din închisorile Angliei, comparativ cu un grup, de Acontrol format
din tot atâtea persoane, studenţi de la Oxford şi Cambridge şi de la alte instituţii, în dorinţa de
a. verifica teoria lui Cesare Lombroso, referitoare la criminalul înnăscut.
Concluziile acestui studiu comparativ au fost publicate în 1913, în lucrarea "The
English Convict", contrazicând teoria antropologului italian.
In finalul acestui capitol se cuvine să menţionăm că metodele şi tehnicile de
investigare în viitorul apropiat trebuie să constituie domeniul preocupărilor practice aplicate
de criminologi, ca profesionişti. Aceştia, .: într-o perioadă următoare vor deveni o realitate şi
în ţara noastră, pentru ca, în felul acesta, să dispară imaginea nedreaptă care o are
criminologia azi ca ştiinţa - cum bine afirma Elisabeta Stănciulescu despre sociologie în
general (şi despre criminologie în special n.n.) - de depozit de cultură -specializată - dar fără
viaţă.12

Bibliografie

1. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. Allbeck. Bucureşti. 1998.

2. Vasile Miftode, Metodologia sociologică, Ed. Porto-Franco, Galaţi. 1995.
3. Jean Piuatel, Criminologie, Dalloz, Paris, 1963.
1. Stanciulescu E. Ancheta şi metodele ei , Colecţia Sociologie, Ed. Publirom, 1998.
Iaşi.

33
 Orientarea biologică

Obiective specifice: cunoaşterea primei categorii de teorii folosite în explicarea genezei

criminalităţii
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte modul în care precursorii criminologiei, începând
cu Cesare Lombroso şi terminând cu teoreticienii contemporani, au căutat să explice originea
antropologică a criminalităţii.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să înteleagă rolul genetic şi eraditar în explicarea criminalităţii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

După abordarea problematicii introductive care a privit definirea criminologiei ca ştiinţă,

stabilirea locului ei în constelaţia ştiinţelor care au ca obiect omul şi comportamentul său
social şi individual, etapele sale de dezvoltare şi metodele de investigaţie, considerăm că
putem expune teoriile criminologice care au explicat din diferite puncte de vedere cauzalitatea
delicventei.
In principal aceste teorii pot fi grupate în trei mari orientări:
a) Orientarea biologică
b) Orientarea psihologică
c) Orientarea sociologică
cu toate că unii cercetători, prin lucrările lor pot aparţine în egală măsură la două astfel de
grupări.
Trăsătura comună a teoriilor de orientare biologică, de la care derivă şi denumirea lor, este
aceea că explicaţia fenomenului criminal rezidă din aspecte morfofîziologice ale persoanei
umane. Criminologii aparţinând acestei orientări şi-au limitat investigaţiile doar asupra
delicventului, apreciind că delicventă este de ordin monocauzal, ea datorându-se unor
caracteristici bioantropologice care, odată stabilite, pe baza lor, pentru viitor, se pot diferenţia
infractorii de noninfractori şi de aici toate consecinţele care derivă dintr-o asemenea
departajare.
Deşi sunt multiple şi diverse aceste teorii pot fi grupate în câteva curente, unanim acceptate de
specialişti, după cum urmează:
1) antropologic;
2) al eredităţii;
3) al tipurilor de corp;
4) biopsihologie;
5) al constituţiei delicvente;
6) cel modern.

5.1. Curentul antropologic

Cel mai de seamă reprezentant al acestui curent a fost Cesare Lombroso, creatorul
antropologiei criminale şi al Şcolii pozitiviste italiene.
Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835, la Verona, provenind dintr-o familie de evrei.
Începând de la 17 ani, a studiat medicina, la Pavia şi apoi la Padova Di Viena. Din 1858,când
si-a terminat studiile, s-a ocupat de studierea bolilor mintale, perioadă în care, în urma
investigaţiilor asupra cretinismului, publică lucrarea "Cretinismul în Lombardia".
Ca medic militar şi ulterior, din 1863 ca profesor la catedra de Psihiatrie, la Universitatea

34
din Pavia şi din 1876 tot ca profesor dar de medicină legală şi antropologie, la
Universitatea din Torino, Lombroso a efectuat diverse studii asupra delicvenţilor.
Unul dintre aceste studii s-a referit la corpurile şi craniile a 387 de criminali ce s-au aflat în
închisoarea din Pesaro. Constatările rezultate le-a comparat cu cele pe care le-a obţinut în
urma examinării a peste 400 de cranii şi corpuri ce-au aparţinut soldaţilor morţi în bătălia de
la Solferino46§.
In urma acestui studiu de anatomie comparată, a constatat că la criminali există o mică
denivelare (gropiţă) occipitală, anormal dezvoltată, faţă de craniile oamenilor necriminali, dar
asemănătoare cu gropiţa (denivelarea) existentă la craniile mamiferelor inferioare. Din cauza
acestei constatări, Lombrozo a dedus că delicvenţii, mai corect criminalii, aparţineau unui tip
de om înapoiat în raport cu oamenii normali.
Deducţia fondatorului criminologiei a fost, de fapt, dovada pe care o căuta în susţinerea tezei
sale, preluată de altfel de la Charles Darwin.
Cercetătorul englez (anterior, apariţiei lucrării în trei volume, "Omni delicvent" - 1876) a
afirmat în lucrarea sa "Strămoşul omului", în anul 1871 că: "Bărbaţii cu înclinaţii negative
care îşi fac ocazional apariţia în familii, fără o cauză observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei
stări primitive, din care ei nu au progresat vreme de generaţii47§.
Continuând observaţiile sale, el a supus 5907 de delicvenţi unui examen antropometric,
biologic, medical şi psihologic, comparând rezultatele obţinute cu cele desprinse în urma
examinării unui grup de control, format din nondelicvenţi. Concluzia la care a ajuns a fost o
confirmare a constatărilor anterioare: că adevăratul criminal este o fiinţă înapoiată spre stadiul
de atavism.
Pentru completarea teoriei sale, el a comparat delicvenţii cu membrii triburilor de primitivi
care mai existau atunci în diferite părţi ale lumii. Potrivit concluziilor sale aceştia din urmă
sunt întârziaţi nu pentru că le lipseşte civilizaţia, ci pentru că evoluţia lor spre omul normal s-a
oprit, aşa cum s-a întâmplat şi cu omul criminal care prezintă, spre deosebire de noncriminali,
nişte trăsături atavice, numite de el "stigmate anatomice", chiar dacă nu sunt vizibile la
părinţii săi genetici.
Aceste idei şi le-a sintetizat în lucrarea sa "L'uomo delinquente" apărută în 1876, unde autorul
a indicat un număr de caracteristici fizice exterioare, "stigmate anatomice" specifice omului
criminal dintre care menţionăm:
- asimetria craniului şi feţei;
- buze cărnoase şi umflate;
- nas deformat sau acvilin;
- lungimea excesivă a braţelor;
- deformaţii ale toracelui;
- bărbia proeminentă sau retrasă specifică maimuţelor;
- proeminenţa pomeţilor şi a maxilarelor; defecte particulare ale ochilor;
- urechi depărtate de cap;
- dentiţie anormală şi mai multe degete la mâini şi picioare.
Iniţial, Lombroso a afirmat că în procentaj de 60-70 % din criminali sunt "definiţi" de aceste
stigmate.
La criticile aduse de contemporanii săi privind netemeinicia dovezilor sale, prin aceea că
există în lume suficient de mulţi indivizi cu asemenea stigmate care nu sunt criminali,
Lombroso* şi-ancontinuat cercetările folosind pentru timpurile, de atunci tehnici-şi aparate
perfecţionate cum erau cele electrice; El a examinat,; faţă de predecesorii antropologi, un
număr mai mare de părţi ale -corpului (indexai cefalo-spinal, indexul nazal, circumferinţă

46Bătălia de la 24 iunie 1859, unde trupele franceze ale lui Napoleon al IlI-lea. au înfrânt armata austriacă
condusă de împăratul Frantz Iosif. Aceasta a rămas cunoscută prin caracterul ei sângeros şi care a determinat ca
ulterior să se înfiinţeze CRUCEA ROŞIE.
47 Tudor Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex. Bucureşti. 1998. p.88.

35
Craniului şi ale orbitelor, dimensiunile arcadelor, ale sinusului frontal), descoperind alte
genuri de "stigmate" specifice omului criminal:
- stigmatele constituţionale care constau în împrumutarea unor Caractere proprii sexului
opus;
- stigmatele fiziologice cum ar fi daltonismul, ambidextrie, tatuajele, insensibilitate la
durere fizică, lipsa de sensibilitate;
- stigmatele psihologice - legate de activitatea creierului şi inteligenţei criminalului, care
duc la lipsa milei, a regretului şi iubirii, dar care fac să existe în comportamentul delicvenţilor:
- lenea;
- minciuna;
- nedreptatea;
- obscenitatea.
Aceste idei au fost cuprinse în ediţiile următoare ale lucrării "Omul delicvent", dar şi celelalte
lucrări intitulate: "Femeia delicventă", "Delicte vechi şi noi", "Omul alb şi omul de culoare",
etc.
Deşi nu Lombroso a creat termenul de "criminal înnăscut" se crede 48§ că îi aparţine, deoarece
el l-a folosit în lucrările sale.
Potrivit acestei teze, Lombroso afirma "Criminalul se naşte criminal fiind determinat de forţe
irezistibile care-i domină corpul, cărora nu i se poate opune".
Către sfârşitul carierei sale, când celebritatea sa începuse să scadă, mai ales sub focul
acuzaţiilor făcute de reprezentanţii Şcolii sociologice lyoneze, sub influenţă discipolului său,
Enrico Ferri, Lombroso a acceptat existenţă şi altor tipuri de criminali decât cei înnăscuţi, ca:
cel pasional, nebun, alcoolic sau epileptic.
Toţi cercetătorii criminologi din zilele de azi recunosc meritul lui Cesare Lombroso de a fi
fondatorul Criminologiei ştiinţifice, opera sa bazându-se pe investigarea ştiinţifică cu metode
adecvate a criminalilor şi criminalităţii.
Prin concluziile sale, Lombroaso a fost întemeietorul unor teorii criminologice ulterioare, aşa
cum este cea a eredităţii.
Intre criticile aduse doctrinei lombrosiene, Raymond Gassin, în lucrarea citată enumera pe
următoarele patru:49§
1) Nu s-a acoperit explicaţia delicventei în ansamblu: dacă la începutul acesta afirma că în
procente, criminalii sunt înnăscuţi 63-70 %, ca ulterior această proporţie să scadă ia 30-35 %.
' '
2) Criminalul nu prezintă caracteristicile fizice "stigmatele" descrise de Lombroso. Prin
cercetările efectuate de Charles Goring, ale căror concluzii au fost publicate în lucrarea
menţionată anterior, "Condamnatul englez", cercetătorul britanic a infirmat teza lombrosiană.
3) Explicaţiile delicventei date de Lombroso a determinat un atac violent din partea Şcolii
sociologice care a demonstrat în egală măsură originile sociale ale crimei pentru oameni care
sunt normali, fizic şi mental.
4) Lombroso a neglijat totalmente cauzele de ordin social - neţinând seama că, de fapt, crima
se comite în societate. Un criminal înnăscut, trăind singur, rupt de colectivitate nu va fi
niciodată criminal.

5.2. Curentul eredităţii

Primii reprezentanţi ai acestui curent au fost cercetătorii englezi Goring şi Pearson. Aceştia, în
perioada 1901-1913, dorind să stabilească veridicitatea ştiinţifică a teoriei lombroziene a

48Lygia Negrier-Dormont. Criminologie - op.cit. p. 51 "Expresia aparţine unui alt italian, Ferrorese, care l-a
propus cu mult mai înainte" (de a-l fi folosit Lombroso n.n.).
49 Ravmond Gassin - op.cit.pg. 136.

36
criminalului înnăscut, au cercetat 3000 de deţinuţi comparativ cu tot atâţia studenţi de la
universităţile Oxford şi Cambridge, plus funcţionari ai administraţiei britanice.
Studiul comparativ efectuat pe cele două grupuri umane a scos în evidenţă că, aşa zisele
"stigmate anatomice" existau în egală măsură atât la delicvenţi cât şi la nedelicvenţi,
infirmând în felul acesta teza criminalului înnăscut.
Negând teza lombroziană, cei doi englezi au constatat că delicvenţii (condamnaţi cum se
exprimă Goring) au, spre deosebire de nedelicvenţi, o statură inferioară şi o greutate mai
mică, criminalii cântărind cu 5-10 Kg mai puţin.
Goring a apreciat că această inferioritate fizică nu se datorează regimului de detenţie a
subiecţilor investigaţi ci moştenirii genetice preluată de la părinţi, inferioritate care este baza
conduitei delictuale, concluzionând că delictul (crima) este moştenit în acelaşi mod în care se
transmit de la părinţi la copii trăsăturile fizice şi personalitatea.
Din acest motiv, cercetătorul britanic a propus, pentru prevenirea crimei, sterilizarea
criminalilor pentru a nu se mai naşte copii criminali.
În explicaţia cauzei crimei, spre deosebire de Lombroso care nu a făcut o referire la cauze de
ordin social, Goring a încercat să demonstreze că teoria sa, deşi a luat în calcul şi condiţiile
sociale în care s-au dezvoltat şi evoluat subiecţii cercetaţi, nu poate să se bazeze pe aceşti
factori pentru că nu a găsit conexiuni între ei şi crimă.

5.3. Curentul tipurilor de corp

Germanul Emst Kretschner şi americanul William Sheldon sunt cei mai cunoscuţi
criminologi, reprezentanţi ai acestui curent.
a)Kretschner a identificat patru tipuri de corp, stabilind pentru acestea corespondenţe cu
conţinut criminogen:
1. tipul astenic (slab şi înalt), predispus la furturi mărunte;
2. tipul atletic (cu musculatură puternică), predispus la infracţiuni cu violenţă;
3. tipul pyknic (scund şi gras), predispus să comită fraude şi escrocherii şi
4. tipul displastic - caracterizat de anumite disfuncţionalităţi glandulare, predispus la
comiterea unor infracţiuni de natură sexuală.
b) Sheldon, în cercetările sale, a pornind de la faptul că fiinţa umană rezultă dintr-un embrion
format din trei straturi concentrice de ţesuturi, primul, cel de la centrul embrionului, numindu-
se endoderm, cel de la mijloc mezoderm şi cel de la suprafaţă ectoderm.
Aceste straturi dau naştere la viscere, în cazul stratului endoderm, la oase, muşchi şi tendoane
pentru sistemul locomotor, în cazul mesodermului şi la conexiunile nervoase şi pielii în cazul
extodermului.
Cum realitatea a demonstrat că cele trei straturi embrionare nu se dezvoltă uniform, acestea
fiind uneori dominante faţă de celelalte două, cercetătorul american concluzionează că, în
raport de dominanta unuia dintre cele trei straturi, în viaţa apar trei tipuri de oameni:
1) viscerotronic sau endomorfîc cu o puternică dezvoltare a organelor interne şi a glandelor
endocrine;
2) somatotonic - mezomorfic, cu dezvoltare predominantă a scheletului, a oaselor şi a
încheieturilor;
3) cerebrotonic sau ectomorfic cu dezvoltare puternică a creierului.
Scheldon apreciază că, tipul mezomorf (somatotonic) este cel mai predispus infracţiunilor,
mai ales în tinereţea individului.

5.4. Curentul biopsihologic

37
Fondatorul acestui curent a fost criminologul suedez Olof Kinberg, care şi-a expus teoria şi
conceptele în lucrarea sa "Basic problems of Criminology", publicată în anul 1935. In
accepţiunea sa, omul reacţionează la factorii de mediu care-l înconjoară, în funcţie de
constituţia sa biopsihologică, formată atât din trăsături ereditare normale cât şi din trăsături
ereditare patologice, la care se adaugă acele sechele ale unor boli pe care le-a primit în timpul
vieţii.
Luând ca punct de plecare aceste componente ale personalităţii umane, teoria cercetătorului
suedez are două variante50§.
a) varianta constituţională - a indivizilor normali, în care, în funcţie de factorii fundamentali ai
personalităţii (nivelul inteligenţei, energia cerebrală de care dispune individul, stabilitatea
proceselor cerebrale şi soliditatea legăturilor nervoase la un moment dat) oamenii se împart în
patru categorii:
- cei cu funcţia morală limitată
- cei care reacţionează normal la factorii de mediu;
- cei care au suferit leziuni patologice ale creierului şi cu modificări de funcţiuni morale şi
- persoane adaptate la mediu.
b) varianta patologică
Potrivit acestei teorii, delicvenţii provin dintre indivizii care suferă de boli psihice sau au
tulburări grave de inteligenţă, ca urmare ale unor deficienţe ereditare sau traumatismelor
cerebrale. Situaţiile precriminale au în accepţiunea lui Kinberg cea mai mare importantă.
Descoperind factorii care acţionează asupra individului el propune să se efectueze o anchetă
asupra trecutului acestuia, a eredităţii lui, a bolilor şi accidentelor suferite.
In accepţiunea sa, comiterea infracţiunii depinde de factorii individuali şi de cei de mediu care
exercită asupra acestuia o pulsiune către comportamentul criminal. Pentru prevenirea
delictului trebuie ca individul să reziste cu putere acestei pulsiuni.
In privinţa pedepsei, Kinberg afirma că aceasta să nu fie severă dar să fie certă, ea neavând
caracter preventiv decât asupra indivizilor, delicvenţi identificaţi şi condamnaţi.

5.5. Curentul constituţiei delicvente

Italianul Benigno Di Tullio a creat conceptul de constituţie delicventă precum şi pe cel de

prag.
Potrivit teoriei sale, indivizii sunt dotaţi de Creator cu o constituţie personală, compusă din
elemente ereditare şi cele achiziţionate (primite) de la mediul în care trăieşte, mai ales în
prima parte a vieţii din copilărie.
Unii indivizi au o asemenea constituţie care este predispusă crimei, dar care nu duce automat
la crimă ci numai când excitaţiile exterioare depăşesc un anumit prag de intensitate care este
diferit de la individ la individ.

5.6. Curentul modern

Deşi varianta biologică ca etnogeneză a crimei a fost abandonată, în zilele de azi cercetătorii
au stabilit că totuşi s-au descoperit factori de ordin biologic, cu caracter criminogen, cu
legătură directă şi indirectă în geneza crimei. Gh. Nistoreanu şi C. Păun, în lucrarea citată51§
menţionează aceşti factori:
a) cei cu legătură directă
-
tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos;
-
epilepsia;
- :
anomaliile de ordin endocrin.

50Gh. Nistoreanu. C. Păun, op.cit, p. 15.

51 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 118.

38
 b) cei cu legătură indirectă
-
complicaţiile prenatale;
-
tulburări comportamentale pe fondul microsechelelor;
-
anomaliile cromozomiale.
Teorei complementului cromozomial xyy - cunoscut sub numele de sindromul lui Klinefelter
care, în mass media, i s-a spus cromozomul crimei, prin cercetările ulterioare i s-a demonstrat
netemeinicia.
Nici un cercetător nu a susţinut cu convingere fermă că bărbaţii care au în pamblica dublă a
acidului dioxiribonucleic (ADN), în locul cromozomului sexual formula xy, formula xyy, vor
deveni criminali, "ci doar că ei prezintă un risc crescut în dezvoltarea tendinţelor care să-i
împingă să devină infractori."52§

5.7. Concluzii

Deşi teoriile de orientare biologică au constituit temelia criminologiei ca ştiinţă, aşa cum am
menţionat au fost, abandonate în zilele de azi când există convingerea că geneza crimei este
multifactorială.
Mulţi cercetători care au abordat această cale nu au avut în vedere şi factorii sociali şi nu au
putut explica de ce indivizi care au prezentat aşa zisele stigmate anatomice nu au comis
infracţiuni şi alţii da.
Cu toate acestea, în finalul capitolului referitor la orientarea biologică trebuie să recunoaştem
că, în cauzalitatea multifactorială a crimei în care factorii sociali, economici şi psihologici îşi
au rolul lor, factorul primordial rămâne tot cel biologic, organismul criminalului.

a b c

Figura 1: Tipuri de corp potrivit Iui Scheldon

Bibliografie
1. Tudor Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex. Bucureşti. 1998.
2. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1995.
Exemple illustrative

52 Tudor Amza , op.cit.p. 125.

39
 Orientarea psihologică

Obiective specifice: cunoaşterea teoriilor de ordin psihologic folosite în explicarea genezei

criminalităţii.
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte teoriile de orientare psihologică, rolul pe care la
avut Sigmund Freud în explicarea genezei criminalităţii şi în fundamentarea ca ştiinţă de sine
stătătoare a criminologiei.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să cunoască teoriile criminologice folosite în explicarea genezei
criminalităţii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

6.1. Consideraţiuni generale

Explicarea genezei criminalităţii din perspectiva psiho-morale s-a impus târziu, teoriile
antropologice, în special cea lombroziana, prin influenţa puternică avută la începutul secolului
XX, împiedicând afirmarea lor, cu toate că în paralel cu acestea se încercase să se
demonstreze cauza crimei prin "studiul patologiei criminale a bolnavului psihic53§.
Cercetătorii secolului XX, reprezentanţi de seamă ai psihiatriei, au studiat, fie tangenţial (ca în
cazul lui Sigmund Freud), fie în totalitatea lui, fenomenul criminal ca acţiune a delicvenţilor
normali.
Ei au încercat să determine, prin analiza psihicului individului, care sunt mobilurile care-l
determină să comită delictul.
Teoriile aparţinând acestei orientări se caracterizează prin aceea că în concepţia autorilor,
biologicul şi socialul nu au relevanţă în procesul criminogen "decât în măsura în care permit
o bună înţelegere a moduluiîn care se structurează mentalitatea criminală"54§.
Aceste teorii, multiple şi diverse, unele apropriindu-se de orientarea biologică, altele de
orientarea sociologică pot fi impartite în trei mari grupe, având în vedere cele două dominante
extreme: psihanaliza freudiană şi personalitatea criminală. Cele trei grupe, regăsite la
majoritatea autorilor sunt:
a) cele aparţinând curentului psihanalitic;
b) cele aparţinând curentului psiho-moral şi
c) teoria personalităţii criminale.

6.2. Teoriile curentului psihanalitic

Intr-o primă accepţiune, psihanaliza constituie metoda de investigaţie a psihicului uman,

vizând elucidarea semnificaţiei trăirilor şi comportamentului inconştient al individului,
metoda fundamentală de psihiatrul vienez Sigmund Freud.
In a doua accepţiune, psihanaliza este o tehnică psihoterapeutică, pusă la punct de acelaşi
psihiatru, care constă în dialogul liber, sau sub hipnoză, a pacientului cu medicul curant prin
care bolnavul descoperă trăirile inconştiente, pentru a le cunoaşte şi a putea, prin propria
voinţă, să le îndepărteze şi să revină la un comportament normal.

53Gh. Nistoreanu, C.Păun, op.cit.,pg 122.

Valeriaii Coclei, Manualul de criminologie, Ed. All Back. Bucureşti, 1998. p.121, citâudu-l pe R.Gassin.
5443

40
Sigmund Freud este comparabil cu Cesare Lombroso pentru meritele lui ştiinţifice care au
influenţat dezvoltarea criminologiei, deşi Freud nu s-a ocupat în principal de persoana
criminalilor.
Pentru că teoriile sale, conceptele create şi referirile, chiar tangenţiale, privind personalitatea
criminală au revoluţionat gândirea criminologică, în continuare ne vom referi mai întâi la
contribuţia lui S. Freud la dezvoltarea criminologiei şi apoi la teoriile inspirate din
psihanaliză.

a) Sigmund Freud şi contribuţia sa la dezvoltarea criminologiei

Medicul vienez, Sigmund Freud, a trăit în perioada 1856-1939; el şi-a dedicat viaţa
studiului psihicului uman, reuşind să dea psihiatriei o nouă orientare, fiundamentându-şi
teoriile pe structura şi funcţiile psihicului.
A creat concepte psihologice noi şi a lansat multe teorii originale; a acordat importanţă
deosebită instinctelor care domină viaţă psihică şi fizică a persoanei, menţionând că individul
"prin eul său nu este stăpân la el acasă'55§ .
"Introducere în psihanaliză", "Totem" şi "Tabu", "Eul şi şinele", "Psihanaliza şi
sexualitatea", "Dincolo de principiul plăcerii", "Metapsihologia" şi "Interpretarea viselor"
sunt operele sale principale.
Psihanaliza este creaţia sa pe care a aplicat-o în multe cazuri, fie prin hipnoză fie în stare de
conştientă a pacienţilor.
Atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, s-a bucurat de o largă apreciere chiar dacă au fost
şi critici, contribuţia lui fiind unanim recunoscută atât în domeniul psihiatriei cât şi în cel al
criminologiei.
In accepţiunea lui Sigmund Freud psihicul uman se compune din trei niveluri:
- Primul este SINELE (Id-ul). El reprezintă partea inconştientă a psihicului fiind formată din
totalitatea instinctelor, dintre acestea, cel mai puternic este instinctul sexual (care asigură
perpetuarea speciei umane) alături de instinctul plăcerii şi cel al agresivităţii.
- Al doilea nivel îl constituie EUL (sau Ego), reprezentat de partea conştientă a psihicului.
Acest nivel este format din imaginea pe care individul o are despre propria-i fiinţă în raport cu
natura înconjurătoare şi cu organismul său.
- Cel de al treilea nivel îl reprezintă SUPER EUL (sau Superego), fiind conştiinţa morală a
individului, concepţiile sale despre propria-i existenţă socială. Acest al treilea nivel este cea
mai recentă achiziţie a psihicului, dar şi cea mai fragilă.
Sigmund Freud susţine că viaţa psihică a individului este formată de acţiunile permanente şi
ostile, unele faţa de altele, faţa de EGO, pornite din partea pulsiunilor instinctuale ce aparţin
SINELUI şi din partea Superego-ului, acesta din urmă încercând să dea o formă acceptabilă
moral, pornirilor instinctuale, prinţr-un proces numit sublimare. In situaţia că pulsiunile
instinctuale sunt puternice şi nu pot fi sublimate, Ego, ţinând seama de conştiinţa morală
(Superego), printr-un proces numit compensare, poate să le deturneze energia spre alte
finalităţi, cum sunt activităţile fizice, consumatoare de energie (ex. sportul).
Când cele două procese nu sunt posibile, datorită Supereu-lui, pulsiunile instinctuale, sunt
retrimise în zona Sine-ului printr-un proces numit refulare.
Pentru persoanele al cărui Superego nu este suficient de dezvoltat, în general cele lipsite de
pregătire şcolară, profesională şi de educaţie, funcţia de control a lui Ego este redusă şi
pulsiunile Sinelui răbufnesc, luând atât forme neviolente, dar mai ales violente.
Sigmund Freud aprecia că pulsiunile instinctuale violente, infracţionale, sunt proprii tuturor
indivizilor, dar la aceia care au Superego-ul dezvoltat, prin Ego, pornirile de acest gen sunt
controlate şi stăpânite.

55S. Freud, Introduction a la psychanalyse, Ed.Pagot, 1989, p.266. citată de V. Cioclei. op.cit.p.122.
44

41
Se poate lesne înţelege din acest raţionament, că diferenţa dintre delicvenţi şi nondelicvenţi
este situată la nivelul lui Superego, delicvenţii provenind din rândul persoanelor la care
procesele de sublimare sau de compensare au eşuat, fiind conduşi în final la comiterea
delictului.
Infracţiunile de incest, de paricid, viol şi perversiuni sexuale, Sigmund Freud le pune pe
seama "complexului lui Oedip” şi a evenimentelor din prima copilărie. Prin "complexului lui
Oedip", savantul austriac a definit atracţia sexuală manifestată de individ, în anii de început ai
copilăriei, faţă de părintele de sex opus, corelată cu dorinţa uciderii părintelui de acelaşi sex.
Criminologii contemporani, utilizând acest concept ("complexul lui Oedip") încearcă să
explice comiterea unor crime pe fond sexual, ca fiind o greşeală de orientare a acestui instinct.
Un alt concept creat de Sigmund Freud este acela al "complexului de vinovăţie", menţionat în
lucrarea "Eul şi şinele", savantul considerându-l ca fiind cauza unor crime comise de unii
indivizi stăpâniţi de acest complex. Comiterea crimei este cea care dă sentimentul unei
eliberări individului în cazul în care acceptă pedeapsa ca pe un element compensator.
Sigmund Freud, prin concepţiile sale a marcat considerabil cercetarea criminologică
determinând nenumăraţi oameni de ştiinţă să abordeze explicarea criminalităţii din
perspectiva psihologică, dând naştere la diverse teorii care în linii mari sunt următoarele:

a)TeoriiIe criminalului nevrotic

Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestor teorii sunt criminologii Alexander şi Stoub.
Aceştia, în raport cu componentele personalităţii psihice ale delicvenţilor, împart
criminalitatea în trei categorii:
1. criminalitatea obişnuită din care fac parte:
- criminalii organici sau bolnavi psihic;
- criminalii normali, aceştia sunt persoane sănătoase mintal, dar socialmente anormali, în
psihicul cărora nu există conflict între Ego şi Superego; aceşti indivizi aparţin de regulă acelor
comunităţi criminale, unde crima însăşi este un utouus vivsnui ;
- criminalii nevrotici: din rândul acestora provin cei dominaţi de complexul de vinovăţie, la
care Sinele domină Eul, Supereul neexercitând influenţă acestuia din urmă;
2.criminalitatea ocazională, care se datoreaza situaţiei când Superego îşi suspendă acţiunea
datorită ameninţării sau legitimei apărări;
3.criminalitatea imaginară reprezentată de cea care există în visele unor indivizi.
Cei doi criminologi nord-americani susţin că sunt indivizi cu personalitate nevrotică,
caracterizată prin aceea că se află "în conflict cu ea însăşi". Aceasta se datorează Supereului
care a rămas în faza de dezvoltare primitivă determinând ca instinctele, în special cele
agresive, să domine comportamentul individului.

b) Teoria personalităţii antisociale

Reprezentantul acestei teorii care are la bază psihanaliza lui Freud şi concluziile sale
referitoare la evenimentele din primii ani ai copilăriei este Kate Friedlander. Autoarea, în
lucrarea sa "Delicventa juvenilă"*, susţine că individul în copilărie, este dominat de instinctul
plăcerii, ulterior fiind modelat printr-un proces lung de adaptare care parcurge trei etape:56§
- prima este cea a relaţiilor dintre copii şi părinţi;
- ce de a doua este a formării Supereului şi
- ultima, etapa relaţiilor din colectivitatea familiei.
Kate Friedlander susţine că fiecărei etape îi corespunde o anumită relevanţă criminogenă,
după cum urmează:

56Kate Friedlander, La delinquence juvenile, Ed. P.U.F., Paris, 1951.

45

42
- In prima etapă, cea a primilor ani ai copilăriei, când dominante sunt instinctul plăcerii şi
existenţă complexului lui Oedip, dacă acestea nu sunt rezolvate conform normelor moralei,
personalitatea viitorului matur va fi orientată spre comportamentul deviant.
- In cea de a doua fază, imitaţia este procesul care domină comportamentul copilului. Dacă
minorul va trăi într-un mediu familial criminogen, de obicei, va deveni un matur delicvent.
- In cea de a treia faza, în cadrul căreia se realizează adaptarea socială a persoanei, dacă vor
exista comportamente dominant negative, cu relevanţă criminogenă, copilul, de cele mai
multe ori, va avea la rându-i un comportament criminal.
Concluziile relevate de Kate Friedlander au fost confirmate de cercetările criminologice
ulterioare de orientare psihologică, stabilind că evenimentele din copilăria individului sunt
determinante în devenirea delictuală a acestuia.

c. Teoria complexului de inferioritate

Această teorie este una din cele mai vehiculate teorii postfreudiene. Alfred Adler (1870-1937)
fiind autorul acesteia
Potrivit teoriei sale, sentimentul de inferioritate, care-i domină pe unii indivizi, datorat unei
infirmităţi fizice, estetice sau intelectuale, creează în aceştia dorinţă de a-şi depăşi
handicapul, printr-un proces de compensare sau supracompensare.
In condiţiile unei personalităţi puternice, infirmităţile reale ale indivizilor sunt depăşite în
urma unor activităţi tenace şi repetate, compensându-se inferioritatea prin
autoperfecţionare57§.
Dacă individul dominat de acest sentiment nu reuşeşte să-şi depăşească handicapul, el
degenerează în complexul de inferioritate, care-l poate conduce la comiterea delictelor, fiind
calea aleasă pentru a determina colectivitatea în care trăieşte să-l introducă în centrul atenţiei
ei.
Adler consideră că, de obicei, complexul de inferioritate este dublat, în persoana delicventului
caracterizat de acest complex şi de lipsa de cooperare datorată frustrării la care a fost supus în
timpul copilăriei sale.

6.3. Teoriile curentului psiho-moral

Teoriile aparţinând acestui curent se caracterizează prin aceea că nu sunt influenţate de

psihanaliză, deşi abordează criminalitatea din punctul de vedere al genezei de ordin
psihologic.
Cei mai de seamă reprezentanti ai acestui curent sunt criminologul belgian Etienne de Greef,
iar în ziua de azi francezul Jean Pinatel.
a) Teoria instinctelor
Etienne de Greef a creat această teorie în care afirmă că personalitatea delicventului,
ca şi a omului normal, în general are o determinare de ordin intelectual.
Potrivit autorului, instinctele acţionează în totalitatea lor, simultan asupra conduitei
persoanei, formând o structură afectivă, instinctele grupându-se în două grupe
fundamentale:
- instincte de apărare - care duc la supravieţuirea individului, având la bază agresivitatea;
- instinctele de simpatie pe baza cărora individul acceptă alte persoane, formând
colectivitatea în care va trăi, contribuind la conservarea speciei umane. Criminologul belgian
considera că personalitatea delicventului începe să se formeze din copilărie, când, datorită
unor experienţe nefericite, cele două grupe de instincte se alterează, în sufletul delicventului,
instalându-se sentimentul de nedreptate, lipsa afectivităţii şi starea de inhibiţie.

57P. Popescu Neveanu , Dicţionar de psihologie, 1978, p. 122.

46

43
Etapele procesului criminogen, în accepţiunea lui Etienne de Greef, sunt următoarele:
a) cea a asentimentului temperat, în timpul căreia ia naştere dorinţă de a comite delictul, în
urma unor frustrări repetate şi a unor acte de nedreptate faţă de persoana infractorului;
b) cea a asentimentului formulat, când viitorul delicvent acceptă delictul ca o acţiune
concretă şi îşi caută justificări şi mediul care să-l accepte,
c) ultima etapă este cea de criză când individul trece printr-o stare psihică periculoasă,
căutând ocazia trecerii la act, adică comiterea crimei. Deşi teoria este independentă de
psihanaliza freudiană, autorul concluziona că în cazul omuciderilor, Ego (eul) consimte,
tolerează sau suportă omorul, trăsătura psihică fundamentală a ucigaşului fiind indiferenţa
afectivă58§.

b) Teoria personalităţii criminale

Această teorie, cunoscută în Franţa sub numele personalităţii periculoase (Fetat dongeraux)
aparţine criminologului Jean Pinatel, fiind teoria care a cucerit multe minţi, ea fiind folosită
atât în explicarea etiologiei crimei, dar şi în dinamica actului criminal. Conceptul de
personalitate criminală (sau periculoasă) nu este definirea unui tip anume de delicvent. El este
un instrument folosit de criminologia clinică ca un termen operaţional.
Jean Pinatel, pe bună dreptate, apreciază că nu există diferenţă de nici o natură între criminali
şi noncriminali, primii fiind oameni ca toţi ceilalţi.59§
In accepţiunea lui Jean Pinatel, nucleul personalităţii criminale este format dintr-o
"constelaţie" de patru trăsături de caracter negative, care luate separat pot fi întâlnite la
majoritatea oamenilor, dar când sunt însumate în aceeaşi persoană, ele dau individului
respectiv predilecţia către comiterea crimei. Aceste trăsături sunt::
a) Egocentrismul, care reprezintă tendinţă individului de a se pune pe sine în centrul
realităţii, raportând totul la persoana sa, refuzând regulile morale stabilite de societate.
b) Agresivitatea - cu toate modalităţile sale de manifestare:
c) Labilitatea psihică, definită prin lipsa prevederii, a organizării propriei activităţi în timp şî
instabilitate în viaţa psihică şi fizică.
d) Indiferenţa afectivă, caracterizată prin lipsa altruismului, a emoţiilor şi simpatiilor.
Această personalitate, cu nucleul ei, este "o rezultantă şi nu un dat, afirma Jean Pinatel.

6.4. Concluzii

Autorii teoriilor aparţinând orientării psihologice li se poate reproşa în ce priveşte explicarea

genezei crimei, că au neglijat factorii de ordin sociali, considerându-i ca elemente exterioare
individului, fără relevanţă criminogenă, cu toate că delictul exista numai acolo unde există
societate.
Aceştia acceptă ideea eronată că delicventul este un om deosebit, care are o personalitate total
diferită faţă de nondelicvenţi, neluându-se în considerare că doar "trecerea la act" este
realitatea care separă cele două categorii de oameni. Dar se recunoaşte că teoriile orientării
psihologice au avut o contribuţie remarcabilă la afirmarea criminologiei ca ştiinţă.
Multe din conceptele create de teoreticienii acestui curent au completat terminologia
criminologică, ei fiind frecvent folosiţi în limbajul de specialitate.
In final, aşa cum remarca şi R.M.Stănoiu, Jean Pinatel, prin conceptul şi teoria personalităţii
criminale a determinat apariţia acelei părţi aplicate a criminologiei, cunoscută sub numele de
criminologia clinică.

Exemple ilustrative

58Citat de R.M. Stănoiu în op.cit.,p. 170.

59Jean Pinatel, La societe criminagine, Editura Calmau - Levy, 1971, p. 9 - cit.de V.Cioclei, op.cit.129.

44
 Figura 1: Sigmund Freud 1856-1939

Bibliografie

1. Valeriaii Coclei, Manualul de criminologie, Ed. All Back. Bucureşti, 1998.

2. S. Freud, Introduction a la psychanalyse, Ed.Pagot, 1989.
3. Kate Friedlander, La delinquencejuvenile, Ed. P.U.F., Paris, 1951.
4. P. Popescu Neveanu , Dicţionar de psihologie, 1978.
5. Jean Pinatel, La societe criminagine, Editura Calmau - Levy, 1971.

45
 Orientarea sociologică

Obiective specifice: cunoaşterea teoriilor sociolgice folosite în explicarea genezei

criminalităţii.
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte teoriile de ordin sociologic şi rolul pe care lau
avut sociologi de marcă (Emile Durkheim) şi criminologi nord-americani (Edward
Shuterland, Selline) în explicarea de ordin social a genezei criminalităţii
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să cunoască teoriile de orientare sociologică, care relevă rolul factorului
social educaţional în geneza criminalităţii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

7.1. Consideraţiuni generale

Teoriile aparţinând acestei orientări au ca trăsătură comună: cauza exogenă (exterioara

fiinţe umane) a criminalităţii datorată influenţei mediului înconjurător, fizic şi social.
Primele explicaţii ale genezei criminalităţii de ordin sociologic s-au succedat în
decursul timpului în ordinea următoare: teoriile şcolii cartografice: teoriile şcolii socialiste şi
cele ale şcolii sociologice creată de Durkheim, toate reunite sub numele de Şcoala franco-
belgiană a mediului social, ai căror reprezentanţi R,M. Stănoiu îi numeşte, "precursorii".
Teoriile de orientare sociologică care au; urmat "precursorilor", în perioada interbelica
şi chiar după cel de al II-lea Război mondial, în marea lor majoritate, poartă amprenta
sociologiei nord-americane, unde această ştiinţă a cunoscut o dezvoltare fără precedent, teorii
cunoscute sub numele modelului consensual.
Se afirma, de catre reprezentanţii acestor teorii, că ; sarcina criminologiei (ca o ramură
desprinsă din sociologie) este de a stabili substratul social al delicventei, identificat ca fiind
deteriorarea valorilor tradiţionale, cauzata de industrializare şi generalizarea modului de viaţa
urban60§.
Expunerea conceptelor acestor două categorii de teorii şi a celor aparţinând lui Enrico
Ferri, le vom face pe parcursul a trei secţiuni după cum urmează:

7.2. Şcoala franco-belgiană a mediului

A. Şcoala cartografică (geografică)

Creatorii acestei şcoli au fost belgianul Quetelet şi francezul Guerry. Cei doi autori,
fiecare în ţara lui, au cercetat fenomenul criminalităţii folosindu-se de statisticile judiciare,
care au început să fie publicate după 1826.
Ambii au observat o anumită constanţă a fenomenului criminal, reprezentată de
frecvenţa mărită a delictelor îndreptate împotriva persoanei în regiunile sudice ale Franţei şi în
anotimpul călduros, în timp ce în regiunile nordice şi în perioada anotimpului rece sunt mai
numeroase delictele contra proprietăţii, constanţa datorându-se, în opinia lor, legii termice a
criminalităţii.
Gabriel Tarde, în lucrarea sa "Criminalitatea comparată", apărută în anul 1886,
analizând acest concept, l-a infirmat, demonstrând că nu clima, sau zona geografică, sunt cele
care influenţează criminalitatea, ci dezvoltarea economico-socială diferită a regiunilor nordice
faţă de cele sudice.

60Horia Opreaţi, Criminologie, Ed.Servo-Sat, Arad, 1996, p.146.

46
 Raymond Gassin, în lucrarea "Criminologia" apărută la Paris în anul 1998, (a patra
ediţie) cu privire la Şcoala geografică, menţionează că e a a făcut vogă la sfârşitul secolului al
XlX-lea, dar astăzi "este practic căzută în uitare ca şi criminologia lombrosiană".

B. Şcoala interpsihologică
Această şcoală a fost creată de Gabriel Tarde (1834-1904), ea fiind cunoscută şi sub
numele de şcoala imitaţiei.
Cercetătorul francez susţine că în viaţa socială există o lege naturală care conduce
destinele oamenilor, legea imitaţiei, conform căreia indivizii se comportă imitându-se unii pe
alţii, tinerii pe bătrâni, cei mici pe cei mari, cei săraci pe cei bogaţi, etc.
Extinzând acest raţionament şi în domeniul criminalităţii, Tarde concluziona că
delicventa, care este de origine socială, se datoreaza imitaţiei.
Tarde susţine că individul nu devine infractor datorită degenerescentei fizice aşa cum
afirma Lombroso, ci datorită societăţii care "l-a lăsat de capul lui încă din copilărie".
In privinţa concepţiei normalităţii crimei în societate, teorie lansată de Emile
Durkheim, Gabriel Tarde a refuzat s-o accepte, criticând-o vehement. In acelaşi timp, prin
concepţiile sale a contribuit decisiv la combaterea teoriilor lombrosiene.

C. Şcoala sociologică
Sociologul francez Emil Durkheim (1859-1917) este considerat creatorul ei , acesta
fiind considerat, în mod justificat, cel mai mare sociolog, după creatorul sociologiei ca ştiinţă,
August Comte.
In anul 1892, Durkheim a publicat lucrarea "Sinuciderea" după ce anterior publicase
memoriul "Două legi ale evoluţiei umane", lucrări; în care sunt expuse teoriile şi conceptele
sale referitoare la crimă şi criminalitate.
Durkheim afirma că delictul (crima) este un fenomen social normal pentru că: "nu
poate exista societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul
colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să nu fie unele care să nu prezinte caracter
deviant..."
Sociologul francez, în afară de normalitatea crimei, o consideră ca un factor de sănătate
publică, ea făcând parte din orice societate sănătoasă. Concluziile care rezultă din aceste idei
sunt:
1) caracterul permanent al criminalităţii;
2) lipsa unei cauzalităţi excepţionale, societatea însăşi generând crimele. Majoritatea
criminologilor au contestat caracterul de normalitate atribuit crimei de Durkheim,
menţionându-se că într-adevăr ea este inerentă societăţii dar nu este normală.
Situaţia este comparabilă cu cea a bolii în medicină, unde aceasta nu este considerată
ca fiind normală fată de sănătatea oamenilor, dar din păcate, este inerentă.
Durkheim a creat şi conceptul anomie acesta desemnand o stare social obiectiva,
caracterizata prin o dereglare a normelor sociale datorată unor schimbări bruşte (ex. crizele
economice, războaiele, revoluţiile, etc), stări care pot determina oamenii să se sinucidă sau să
comită crime.
In concepţia lui Durkheim, criminalitatea se manifestă atât ca factor de progres social,
cât şi ca motivaţie pentru întărirea vigilenţei sociale.
In privinţa progresului social menţionează că de multe ori delicvenţii prin actele lor
duc la schimbări importante în societate şi criminalul de ieri poate fi de multe ori eroul
sau chiar conducătorul de azi al societăţii.
In sprijinul acestei idei putem şi noi să afirmăm că este adevărat, dar nu în cazul
criminalităţii tradiţionale care priveşte genul de delicte îndreptate împotriva persoanei şi
avutului său, ci în cazul criminalităţii care vizează orânduirea socială şi organizarea statală.

47
 Sunt suficiente exemple în istorie şi chiar în zilele de azi, care vin în sprijinul acestui
raţionament, când unii din rebelii de ieri condamnaţi uneori la moarte, azi sunt eroii naţiunilor
lor si chiar şefii unor state recunoscute ca independente şi suverane.
In privinţa vigilenţei sociale, Durkheim aprecia că existenţa crimei dă posibilitatea
indivizilor noninfractori să discearnă binele de rău, crima fiind realitatea la care trebuie
raportate comportamentele morale ale societăţii.

D. Şcoala mediului social

Curentul acesta, aparţinând tot "precursorilor" a fost creat de medicul francez A.
Lacassagne, profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon (motiv pentru care şcoala a
fost supranumită lyoneză) care împreună cu Manouvrier au criticat şi combătut teoriile
lombrosiene, susţinând că mediul social are un rol determinant în geneza criminalităţii.
Această teorie după primul război mondial, va sta la baza a numeroase studii,
îndeosebi în S.U.A, ea constituind şî inspiraţia Şcolii ecologice de la Chicago.
O menţiune specială, referitoare la influenţa mediului social, o facem amintindu-l pe
criminologul francez, de origine română, Vasile. V. Stanciu. Acesta se înscrie printre
cercetătorii care au acordat o atenţie specială, după cel de al Il-lea Război mondial, influenţei
mediului urban asupra criminalităţii, concluziile sale bazându-se pe investigarea criminalităţii
din arondismentele pariziene61§.

E. Şcoala socialistă
Acestei şcoli îi aparţin teoriile inspirate de scrierile lui Marx şi Engels care vedeau în
criminalitate un "subprodus" al capitalismului, ea fiind o reacţie la injustiţia socială,
considerându-se că va disparea în societăţile socialiste.
In cadrul acestei şcoli s-au înscris Turati Battaglia şi Loria în Italia, Berg în Germania,
Dupuy şi Legoyt în Franţa, dar mai ales olandezul Bonger, care au făcut o analiză amplă a
condiţiilor economice stabilind că inegalitatea economică a indivizilor este cauza
criminalităţii.
Critica adusă acestor teoreticieni a fost aceea că s-a privit restrictiv această inegalitate
pentru că în realitate nu toate delictele sunt determinate de ea, cauzalitatea multora fiind foarte
complexă, situaţie pe care susmenţionaţii teoreticieni nu vor s-o ia în calcul.

7.3. Enrico Ferri şi Sociologia criminală

Enrico Ferri, eminent om de ştiinţă , discipolul lui Cesare Lombroso, a avut un aport
incontestabil în fundamentarea criminologiei ca ştiinţă. Principalele sale teorii şi concepte şi
le-a sintetizat în lucrarea "Sociologia criminală", dar cea care l-a impus în mod deosebit, a
fost referitoare la devenirea delictuală a individului.
Savantul italian a precizat că delicventul este determinat în comiterea crimei de o
multitudine de factori, între care şi cei de natură socială, combinaţia acestor factori fiind
specifică fiecărui delicvent.
Enrico Ferri împarte aceşti factori, mai întâi în două categorii: endogeni (sau
antropologici) şi exogeni.
Din categoria factorilor antropologici potrivit autorului fac parte:
- factorii organici;
- factorii psihici şi
- factorii de personalitate, care este dată de sexe, vârstă, educaţie, pregătire, şcoală,
etc.

61Lygia Negrier Donnont, op.cit, p.71.

48
 In categoria factorilor exogeni autorul include:
- factorii mediului fizic, pe care-i numeşte cosmotelurici, incluzând aici clima,
natura solului, succesiunea zilelor şi nopţilor, anotimpurilor şi producţia agricolă;
- factorii mediului social, din care fac parte familia, densitatea populaţiei, opinia
publică, religia, sistemul educativ, organizarea economică şi politică, alcoolismul, etc.
Ferri evidenţiază rolul primordial al factorilor sociali, mai ales în planul general al
criminalităţii, arătând în acelaşi timp că delictul concret are determinări în mai mare măsură
de ordin biologic şi fizic.
Un loc important în lucrarea lui Enrico Ferri îl au teoriile referitoare la:
-
legea saturaţiei criminale;
-
măsurile cu caracter preventiv al criminalităţii numite substitutive penale şi
- rolul pedepsei, teorii şi concepte care au influenţat cercetările criminologiei
ulterioare.
In privinţa legii saturaţiei criminale, autorul afirmă că în anumite condiţii sociale şi
fizice de normalitate se înregistrează o stabilitate a dinamicii infracţionale, ea înregistrând
creşteri deosebite numai în perioadele de criză.
Substitutivele penale, în concepţia lui Ferri, sunt măsuri cu caracter economic, politic,
legislativ şi administrativ, menite să prevină criminalitatea
Acest concept a dovedit clarviziunea savantului cu privire la societate în general şi la
fenomenul criminalităţii în special.
Substitutivele penale, Ferri le împarte în trei categorii:
- economice, din care fac parte comerţul liberalizat şi bine organizat, libera circulaţie
a persoanelor, salarii corespunzătoare funcţionalilor publici, construirea de locuinţe salubre şi
înfiinţarea de organisme specifice asigurărilor sociale;
- politice, în care a inclus democratizarea societăţii, libertăţi politice şi cetăţeneşti şi
adoptarea de legi care să ducă la o administraţie locală bună;
- legislative şi administrative, care cuprind administrarea corectă a justiţiei,
combaterea prostituţiei, a alcoolismului, interzicerea spectacolelor obscene, etc.
In privinţă pedepsei aplicate delicvenţilor Ferri consideră că aceasta reprezintă un
mijloc de apărare a societăţii faţă de crimă, ea fiind în acelaşi timp răspunsul pe care
societatea îl dă criminalităţii.
Pedeapsa cu moartea era apreciată ca fiind inadmisibilă pentru o societate normală şi
civilizată.

7.4. Modelul consensual

Teoriile moderne în care explicarea genezei crimei s-a făcut prin factori de ordin
social, au cunoscut în S.U.A şi Canada, prin lucrările sociologice de aici, o consacrare
puternică, influenţând dezvoltarea criminologiei în perioada anilor 30-60 ai secolului al XX-
lea.
Caracteristica comună a acestor teorii calificate de Denis Szabo ca aparţinând
modelului consensual, este ideea că indivizii, ca membri ai societăţii, acceptă regulile de
convieţuire stabilite; respectându-le, cniar dacă nu toţi sunt egali, din diferite motive
(economice, sociale, fizice, intelectuale etc), deoarece aceste inegalităţi se vor ajusta în
procesul convieţuirii, prin interacţiuni de solidaritate. Acei indivizi care încalcă aceste reguli o
fac din cauza unor factori care produc o ruptură în procesul de adaptarea la funcţionarea
normală a societăţii.
In concepţiile teoreticienilor aparţinând acestui model, criminalul este considerat un
inadaptat social.
Din acest model, potrivit criminologului canadian citat, dar şi a românilor
R.M.Stănoiu, GhNistoreanu şi C. Păun, fac parte teorii pe care le-au grupat în mai multe

49
curente ca: ecologic, culturalist, funcţionalist şi ale controlului social, grupare pe care o vom
folosi în continuare în explicarea acestor teorii.

1) Teoriile ecologice ale Şcolii de la Chicago

Aceste teorii îşi au denumirea amintită din cauza sociologilor americani, membri ai
catedrei de sociologie de la Universitatea din Chicago care în perioada anilor 20-30,
influenţaţi de ideile lui Emile Durkheim, au realizat un studiu vast în zona marilor oraşe din
S.U.A, vizând identificarea factorilor de mediu care erau asociaţi cu delicventa, precum şi
determinarea influenţei acestora faţă de comportamentul uman în general.
Premisa de la care au plecat cercetătorii nord-americani (dintre care cel mai de seamă a
fost Robert Park) a fost aceea a similitudinii dintre ecologia animală şi vegetală şi cea a
societăţii umane. Se susţine că dacă în regnul animal şi în principal cel al primatelor între
elementele sale componente, s-au stabilit articulaţii cauzale, tot aşa între oameni şi între
oameni şi mediul înconjurător există articulaţii cauzale,
Robert Park şi asociatul său Ernest Burgers au stabilit că oraşele îşi măresc continuu
suprafeţele, identificând cinci zone concentrice, numite ecologice, începând cu zona centrală,
continuând cu zona industrială, cea a caselor muncitoreşti, zona rezidenţială şi terminând cu
cea de a cincea, zona navetiştilor sau suburbia.
Studiile cercetătorilor amintiţi au relevat anumite corelaţii între aceste zone şi
delicventă stabilind, printre altele că prezenţă numeroasă a imigranţilor, în marile oraşe, ar fi
cauza criminalităţii.
Alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli Shaw şi Mekay, au comparat grupurile de
imigranţi cu speciile noi de plante care cresc pe un teren arid, potrivnic şi care încearcă să
supravieţuiască adaptându-se pământului potrivnic, aceasta facându-se de multe ori prin
delicventă, zonele în care trăiesc fiind denumite zona de deteriorare morală sau zone
criminogene specifice.
Un alt reprezentant al Şcolii ecologice de la Chicago este Thrasher, care în lucrarea sa
intitulată "Banda", afirmă, cu privire la zonele eriminogene că "procentul cel mai ridicat al
criminalităţii se găseşte în zonele centrale ale oraşelor sau în zonele adiacente lor şi scade pe
măsura îndepărtării lor spre periferie".
Cercetătorii menţionaţi au afirmat că zonele centrale ale oraşelor se caracterizează
printr-o criminalitate ridicată şi prin comportamente anormale sau imorale mult mai
răspândite ca vagabondajul, jocurile de noroc, prostituţia, cerşetoria, alcoolismul şi actele de
vandalism, faţă de cartierele mărginaşe.
2) Teoriile culturaliste
Caracteristica acestor teorii o reprezintă "cultura" la care "se raportează
personalitatea individuală"", problema centrală constituind-o raportul dintre cultură şi
criminalitate.
O altă trăsătură comună acestor teorii este considerarea delicventului ca un individ care
s-a adaptat invers faţă de regulile generale de comportament pe care majoritatea membrilor
societăţii le respectă.

.
Din categoria teoriilor culturaliste cele mai importante sunt cele referitoare la:
1) conflictul de cultură;
2) asociaţiile diferenţiale şi
3) subcultura delicventă.
c) Teoria conflictului de cultura
Reprezentantul acestei teorii este Thorsten Sellin, profesor al Universităţii din
Pennsyivania, preşedinte, într-o perioadă mare de timp, al Societăţii Internaţionale de
Criminologie, care şi-a făcut cunoscute conceptele sale criminologiece în lucrarea "Conflictul
cultural şi crima" apărută prima dată în anul 1938.

50
 In accepţiunea lui Sellin cultura desemnează "totalitatea ideilor, instituţiilor şi
produselor muncii, aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane şi care permit a se vorbi
despre regiuni culturale, despre tipuri de cultură şi despre cultură naţională"62§
In societate, potrivit autorului, normele juridice sunt expresia culturii grupului
conducător, cu care alte grupuri pot veni în conflict. Acestea, din urmă, sunt de obicei grupuri
formate din defavorizaţi din diferite motive cum sunt:, sărăcia, apartenenţa la altă rasă, la alte
culte religioase sau imigranţi şi care au alte norme culturale.
Infracţiunea, consideră Sellin, ia naştere tocmai pe fondul conflictului dintre cultura
grupului dominant, care considera regulile sale obligatorii şi cultura grupului defavorizat care
îşi are propriile reguli obligatorii pentru membrii săi.
In acest sens criminologul. american conchide: "din acest punct de vedere codul de
conduită al gangsterilor este un cod moral, în aceeaşi măsură cu Decalogul ori legea
penală".
In privinţa adevărului în criminologie, înţelegând prin aceasta aflarea în totalitate, a
cauzei crimei, Sellin afirmă că aceasta este o dorinţă iluzorie, ca în toate ştiinţele umane,
pentru că prin comportamentul său, omul este infinit (indeterminabil), motiv pentru care,
criminologia, trebuie să se cantoneze doar la formularea unor ipoteze cu un anumit grad de
probabilitate63§.

d) Teoria asociaţiilor diferenţiate

Edwin Sutherland, profesor la Universitatea din Indiana (SUA) este criminologul care
a creat această teorie, expunându-şi conceptele şi ideile în lucrarea sa intitulată "Principii de
criminologie" apărută pentru prima dată în anul 1924.
Potrivit teoriei sale, în societate există grupuri, mai mult sau mai puţin numeroase care
se împart în două categorii:
- o primă categorie cuprinde indivizi care respectă regulile moralei şi legile;
- cea de a doua categorie cuprinde indivizi care nu respectă aceste reguli. "Indivizii,
în viaţa lor socială, vin în contact cu ambele categorii, de oameni şi, în-
raport cu puterea de influenţare a acestora, persoanele se asociază diferenţiat, unii faţă de cei
morali şi corecţi, alţii faţă de cei imorali şi incorecţi. . In accepţiunea autorului, o persoană
poate să devină mai repede delicvent atunci când influenţa asupra comportamentului său
provine din partea grupului care interpretează defavorabil legile, nerespectându-le.
Asociaţiile diferenţiate, susţine Edwin Sutherland, se caracterizează prin frecvenţă,
durată şi intensitate, precum şi prin anterioritate, aceasta din urmă având influenţă cea mai
mare, pentru că, aşa cum educaţia morala şi corectă este inoculată individului încă din
copilărie şi durează toată viaţa, tot aşa şi comportamentul delicvent operează pentru viitorul
criminal.
Continuând teoria lui Gabriel Tarde care considera că geneza crimei este imitaţia
Sutherland, în explicarea actului delicvent, menţionează următoarele:
- comportamentul delicvent nu este ereditar, el este învăţat;
-
învăţarea delictului se realizează .printr-un proces complex de comunicare care
poate fi verbal, prin mass media sau printr -un contact direct cu infractorii;
-
învăţarea are loc, cu prioritate, în interiorul unui grup restrâns (familie, bandă,
vecinătate etc).
Sutherland a studiat nu numai criminalitatea păturilor defavorizate ci şi pe cea a
persoanelor din grupul conducător (politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri,
conducătorii sindicatelor, pe care a numit-o a "gulerelor albe".
Autorul susţine că şi în cazul acestor situaţii tot imitaţia este geneza crimei, ca rezultat
al asocierii diferenţiate.

62T.Selliu, Conflictul cultural şi crima, citat de V.Cioclei în Manualul de criminologie, 1998, p. 115.
63Citat şi de V.Cioclei în op.cit.,p. 114.

51
e) Teoria sub culturii delicvente
Teoria subculturii delicvente, o altă variantă a culturalismului este creaţia unui alt
criminolog american, Albert Cohen.
In accepţiunea autorului, grupurile sociale defavorizate, posesoare ale unei subculturi
delicvente, au norme de comportare şi concepţii ce sunt în contradicţie cu cele ale societăţii
dominante.
Aceste grupuri sunt caracterizate de sentimentul de frustrare, de izolare politică,
socială şi economică, prezentând frecvent reacţii de protest şi de contestare a normelor şi
valorilor sociale impuse.
Indivizii aparţinând acestor grupuri, prin delicventă, considerând că altfel nu este
posibil, încearcă să-şi realizeze aspiraţiile către valorile şi bunurile sociale.
In viziunea lui Albert Cohen caracteristicile personalităţii indivizilor aparţinând
grupurilor posesoare de subcultură delicventă sunt:
- răutatea, infracţiunile comiţându-se numai din dorinţă de a pricinui pagube
grupului dominant; negativismul faţă de valorile contestate;
- nestatornicia şi
- autonomia, reprezentată prin dorinţă de a nu fi conduşi de regulile societăţii,

3. Teoria funcţionalistă a anomiei

Sociologul american, Robert Merton este cel care a lansat teoria funcţională a anomiei
în lucrarea intitulată "Teoria socială şi structura socială" apărută în anul 1949.
Autorul, reluând concepţia lui Durkheim privind anomia şi adoptând-o situaţiei
concrete din SUA a încercat să explice care este geneza crimei.
Prin anomie, Merton înţelege tensiunea ce s-a instalat între scopurile propuse de
societate, la care tind indivizii şi mijloacele reduse, legitime, puse la dispoziţie acestora pentru
a putea fi îndeplinite.
In lumina acestui raţionament, delicventă este considerată ca răspunsul dat de indivizii
care nu au posibilităţi legitime pentru a-şi îndeplini idealurile pe care societatea le apreciază
ca fiind normale pentru membrii ei.
Ca o concluzie la teoria lui Merton rezultă că membrii categoriilor sociale
defavorizate, cu o situaţie economică şi socială precară, care-şi văd blocate aspiraţiile către
poziţiile sociale avantajoase, comit delicte pentru a suplini această blocare.
4) Teoriile controlului social
Cele mai numeroase teorii ce aparţin orientării sociale sunt cele numite ale controlului
social, ele fiind de o diversitate vastă, care însă se caracterizează prin două idei majore:
a) omul, prin natura sa, este o fiinţă rea, tendinţa sa spre delicventă fiind o stare
naturală, motiv pentru care se impune ca să fie controlat de societate;
b) în acelaşi timp omul este o fiinţă socială şi pentru a supravieţui trebuie să
respecte regulile stabilite de societate.
Dintre cele mai cunoscute teorii ale acestui curent se detaşează cea a înfrânării
aparţinând sociologului american Reckless, care consideră că delictul poate fi prevenit
(înfrânt) prin organizarea socială şi prin determinarea individului de a renunţa la
comportamentul antisocial.
Travis Hirschi este un alt reprezentant al acestui curent, considerând că omul prin
fiinţă sa are tendinţe delicvente, tendinţe care se realizează atunci când controlul social
lipseşte sau este diminuat.
Din acest motiv, autorul afirmă că important nu este să mai caute cauzele
criminalităţii, ci a se identifica motivaţiile pentru care oamenii trebuie să respecte legile.
Rata mare a criminalităţii consideră Hirschi, se datoreaza politicii penale permisive si a
liberalismului din viaţă zilnică, propunând restaurarea disciplinei stricte în şcoală, reducerea
sau eliminarea ajutorului social pentru a se cultiva responsabilitatea individuală şi sporirea
severităţii pedepselor penale.

52
7.5. Concluzii

Teoriile de orientare sociologică pun în evidenţă cauzalităţi generale ale delicventei ca

lipsa de educaţie, sărăcia, şomajul şi neadaptarea individului la societatea din care face parte.
Ele rezumă cauzalitatea delicventei la factorii sociali neglijându-i pe cei individuali.
Aceste teorii nu pot să răspundă la întrebarea "De ce în condiţii similare unii indivizi
comit delicte şi alţii nu?"
Fără a contesta meritele cercetătorilor din SUA în relevanţa mediului social faţă de
geneza criminalităţii, majoritatea specialiştilor, în speciai criminologi europeni au reproşat
acestora următoarele erori:
a) considerarea omului încă de la naştere, un fel de "Tabula rasa" (aşa cum
afirma criminologul suedez Kimberg) care primeşte orice influenţă de la mediu, fără a
lua în considerare personalitatea sa care este dominată de psihicul său şi de viaţa sa
organică;
b) absolutizarea influenţei mediului asupra individului;
c) criminalitatea gulerelor albe, au relevat cercetările criminologice ulterioare, nu se
datoreaza asociaţiilor diferenţiate ci, mai ales trăsăturilor negative de caracter ale
delicvenţilor;
d) teoriile bazate pe concepţia conflictului de cultură au dus la interpretări
tendenţioase, chiar rasiste;
e) în privinţa anomiei, Robert Merton nu ia în consideraţie crizele economice,
războaiele şi revoluţiile, considerând-o, că este doar o tensiune între aspiraţiile şi posibilităţile
materiale puse la dispoziţia indivizilor în vederea realizării lor;
f) în cazul teoriilor aparţinând controlului social, prevenirea delictului s-ar datora
doar funcţiei de intimidare a pedepsei, neglijându-se celelalte modalităţi puse la dispoziţie de
criminologie.

Bibliografie

1. Horia Oprean, Criminologie, Ed.Servo-Sat, Arad, 1996.

2. T.Sellin, Conflictul cultural şi crima, 1998.

53
 Teoriile modelului conflictual sau ale "reacţiei
■
sociale"

Obiective specifice: în cadrul orientării sociologice în explicarea fenomenului criminalităţii

se va releva rolul deosebit pe care l-au avut teoriile modelului conflictual.
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte modalitatea în care aceste teorii au determinat
geneza unor segmente ale criminalităţii specifice păturilor sociale defavorizate.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să facă diferenţa în modul în care au fost explicate anumite genuri de
criminalitate specifice ultimelor decenii ale secolului XX.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

8.1. Consideratiuni generale

Teoriile moderne însumate modelului conflictual au apărut atât în continentul nord-

american, dar şi în vestul Europei, în partea a doua a secolului al XX-lea, fiind rezultatul
curentelor ideologice vehiculate în acea perioadă care contestau valorile statului şi dreptului
în prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Toţi teoreticienii apreciază că mişcările sociale din anii 60-70 - prilejuite de
nemulţumirea americanilor faţă de războiul din Vietnam, a negrilor faţă de lipsa drepturilor în
comparaţie cu majoritatea albă a populaţiei din Statele Unite, precum şi cele ale studenţilor
din Europa de vest - au determinat o bulversare a ideilor şi concepţiilor de ordin sociologic şi
implicit cele criminologice.
Au apărut teorii care au abandonat rolul personalităţii individului şi în special al
psihicului în geneza crimei.
Adepţii modelului consensual considerau mediul social principala cauză a delicventei.
Ei porneau de la teza că în societate indivizii se nasc inegali, inegalitate, care apoi se
ajustează, marea majoritate a indivizilor adaptându-se la regulile stabilite.
Delicvenţii, în viziunea acestor teoreticieni, proveneau din grupările care nu au reuşit
să se adapteze regulilor impuse.
In contradicţie cu reprezentanţii modelului consensual, teoreticienii modelului
conflictual consideră că de fapt indivizii se nasc egali, dar grupările aflate la putere, prin
intermediul statului şi dreptului, împart societatea în favorizaţi şi defavorizaţi (de ordin
material, social şi politic), determinându-i pe ultimii să intre în conflict cu grupul favorizat,
încălcând regulile impuse, delicventă fiind răspunsul ce le este impus.
Teoriile curentului conflictual au fost supranumite în comun "noua criminologie", ele
caracterizându-se ca fiind ideologice, explicative şi justificative pentru comportamentul
deviant, susţinând că tot ce conduce la inegalitatea indivizilor trebuie să fie distrus şi eliminat.
Reprezentanţii englezi ai noii criminologii susţineau înlocuirea actualei societăţi
umane cu o alta "unde puterea de a criminaliza să nu mai existe".64§
O altă trăsătură comună acestor teorii este "tonul" şi "limbajul contestator şi agresiv
"lipsit de o cooperare (cu reprezentanţii celorlalte şcoli criminologice n.n.),serenitate şi
obiectivitate".

64Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit., p.156.

54
 Cu toată diversitatea lor aceste teorii au fost grupate de specialişti în trei curente:
a) curentul interacţionist;
b) al reacţiei sociale si
c) criminologia critică.

8.2. Curentul interacţionist

Teoriile curentului interacţionist sunt cunoscute şi sub numele de "teoriile etichetării"

sau "stigmatizării".
In cadrul lor - al cărui prim reprezentant a fost Edwqin Lemert - s-a afirmat că un individ este
etichetat "ante- delictum" drept deviant în urma unor interacţiuni dintre interesele grupului
dominant (conducător) şi grupurile din care fac parte defavorizaţii ca urmare a intervenţiei
organelor de control social (poliţie, justiţie), determinându-i în final să devină delicvenţi.
Din analiza acestor teorii şi a conceptelor folosite a rezultat că statul social impus, de
delicvent, anterior trecerii la act, este creaţia societăţii, prin procesul de stigmatizare, care
trasează o frontieră între cei consideraţi "buni" şi cei consideraţi "răi". '
'
In accepţiunea criminologilor aparţinând acestui curent - aşa cum îi caracterizează
R.M. Stănoiu - în studierea procesului criminogen, întrebarea "de ce individul devine
violent?" este înlocuită cu cea: "de ce individul este considerat delicvent"?65§
Curentul interacţionist a fost cel mai dens, timp de douăzeci de ani, publicându-se
numeroase lucrări care l-au fundamentat şi dezvoltat.
Dintre acestea menţionăm câteva din ele, poate cele mai reprezentative.
1. Astfel în lucrarea sa "Cei fără de şanse - Studii în sociologia delicventei",
sociologul american H. Becker afirma că nu delictul este important pentru societate, ci modul
în care individul este etichetat drept delicvent.
Individul căruia i s-a pus, de către grupul dominant, eticheta de deviant, el devine un
proscris, un paria, fiind determinat să se izoleze şi în final să comită delictul.
2. O altă teorie este tot a unui american William Chambliss, care susţinea:
- sunt calificate ca infracţiuni în legislaţia penală anumite comportamente, în folosul clasei
dominante;
- deosebirea dintre clasele sociale se adânceşte datorită industrializării iar dreptul penal este
folosit de clasa dominanta pentru subordonarea proletariatului, prin forţă în folosul grupului
dominant;
- criminalitatea este o realitate cultivată de grupul conducător pentru a reduce şomajul
pentru că se creează locuri de munca în special în poliţie, magistratură şi în sistemul
execuţional penal, realizându-se în felul acesta o abatere a atenţiei proletariatului de la
exploatarea sa.
3. Un alt reprezentant al curentului interacţionist este David Matza, care analizând
psihologic comportamentul indivizilor consideraţi devianţi, încearcă să stabilească rolul
instituţiilor represive în stigmatizarea acestora.
Autorul concluzionează că organele de control social, cu toate că au fost create pentru
a preveni şi combate criminalitatea, în realitate ele o determină.
Reymond Gassin, criticând teoriile interacţioniste, ale etichetării, recunoaşte că totuşi
acestea au condus la realizarea "cunoaşterii criminologice veritabile" prin aceea că:
- au determinat ca studiul trecerii la act să devină un capitol fundamental al criminologiei;
- au reluat conţinutul criminogen al instituţiilor represive - în special penitenciarele pentru
recidivişti, cu toate că mulţi "etichetaţi", după executarea pedepselor în aceste locuri de
detenţie, nu mai comis alte fapte penale66§.

65R.M.Stănoiu op.cit.pg.206.
66Raymond Gassin, op.cit,p.l89.

55
8.3. Criminoiogia reacţiei sociale

Cu ocazia Congresului Internaţional de criminologie de la Belgrad din anul 1973,

interacţionismul s-a cristalizat ca o teorie globală asupra devianţei, dezvoltându-se ulterior
sub denumirea de criminoiogia reacţiei sociale.
Această nouă orientare a mutat preocuparea cercetării criminologice spre clarificarea
proceselor sociologice care generează devianţă si implicit delicventă.
Potrivit acestor teoriei, delicventa nu este o caracteristică a oamenilor, dar grupul
conducător conferă celor defavorizaţi această cale "în procesul instituţional al reacţiei
sociale"
Unul din reprezentanţii curentului reacţiei sociale Kai T. Erikson susţine că diferenţă
dintre delicvenţi şi nondelicvenţi nu se datoreaza delicventului, ci "reacţiei membrilor
convenţionalişti şi conformişti care transformă indivizii în delicvenţi din punct de vedere
social".67§
Cercetările criminologice din această orientare au avut ca obiect:
a) analiza socio-politică a legilor penale;
b) procesul de elaborare a acestora şi modul lor de aplicare;
c) maniera în care legea penală influenţează indivizii să devină delicvenţi în
raport şi cu modul în care acţionează instituţiile de stat care asigură controlul social.

8.4. Criminoiogia critică

Criminoiogia critică reprezintă o altă dezvoltarea a interacţionismului în rândul

sociologilor, ea fiind cunoscută şi sub denumirile de criminologia radicală sau noua
criminologie.
Se consideră că englezii Ian Taylor, Jack Young şi Paul Water, prin lucrările lor
publicate în perioada anilor 1973-1979 sunt criminologii care au fundamentat acest curent.
Raymond Gassin demonstrează că reprezentanţii criminologiei critice şi-au creat
lucrările sub influenţă neomarxismului aceştia, folosind uneori ca argumente citate din ideile
fostului lider comunist Mao Tzedun.
Teoriile criminologiei critice susţin două idei fundamentale:
- una explicativă, prin ea susţinându-se că delictul este o invenţie a grupului
dominant pentru a încadra indivizii şi grupurile considerate periculoase, în vederea păstrării
puterii; în accepţiunea teoreticienilor amintiţi sistemul penal nu-i altceva decât un instrument
folosit de burghezie pentru menţinerea supremaţiei asupra celor oprimaţi.
- o a doua priveşte rolul criminologiei, care trebuie să fie militant, având ca obiectiv
demascarea " societăţii capitaliste inegale" şi "lupta pentru schimbarea şi stabilirea unei
societăţi post capitaliste, conform idealului de egalitate"68§.
Aceste deziderate ar trebui să fie îndeplinite prin schimbări legislative care să nu mai
ducă la criminalizarea actualelor fapte cunoscute ca delicte (furturi, consum de droguri etc.) ci
şi la incriminarea imperialismului şi colonialismului, considerate ca activităţi necunoscute
dreptului penal69§.

8.5. Concluzii

67 Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Lansa, Bucureşti, p.142.
68 R.Gassin - op.cit.,p. 190.
69 Idem

56
 Modelul conflictual în criminologie este cel mai recent, el aducând unele elemente de
noutate care vizează dinamica delictului şi determinarea sa sociala, dar în acelaşi timp, teoriile
conţin exagerări şi erori care vin în contradicţie cu realitatea şi cu ţinuta ştiinţifică pe care
doresc sa o aibă reprezentanţii acestui curent. , ,
a) Accepţiunea ca delictul este un produs al reacţiei sociale sau al etichetării este
nefondată pentru ca o "reacţie" este ulterioară fenomenului care o determină şi deci în cazul
criminalităţii ea trebuie să fie anterioară reacţiei sociale. Este ca o punere a carului înaintea
boilor, ca să folosim o zicală romanească. Dezaprobarea publică a delicventei este un
fenomen social de anvergură dar ea nu poate fi cauza criminalităţii ci invers.
a) Caracterul de clasă al sistemului legislativ este adevărat doar în parte, dar dorinţa de
a distruge legislaţia penală într-o societate nu face altceva decât să creeze anarhie şi haos.
b) Concepţia că eticheta sau stigmatul de criminal s-ar aplica numai indivizilor din
grupurile defavorizate este falsă pentru că în rândul criminalilor s-au aflat şi se confirmă să se
afle şi indivizi care aparţin grupului dominant.

Bibliografie

Sorin Râdulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Sansa, Bucureşti.

57
 Crima ca fenomen individual

Obiective specifice: cunoaşterea, întelegerea şi aprofundarea factorilor de ordin individual în

explicarea genezei criminalităţii ca fenomen individual.
Rezultate aşteptate: studenţii vor întelege modul în care factorii individuali şi sociali
concură la formarea personalităţii delicvente.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să cunoască şi să înteleagă rolul personalităţii delicvente în geneza actului
criminal.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

9.1. Consideraţiuni generale

In capitolele anterioare am abordat problematici diferite, dar şi problema cauzei crimei

care a fost amintită de fiecare dată, aşa cum teoreticienii au explicat-o.
Este firesc că; şi noi, pornind de la lucrările de specialitate publicate în ţara noastră şi
în străinătate şi ţinând seama de concluziile rezultate din activitatea practicienilor "creatori şi
consumatori de criminologie" cum îi numeşte Raymond Gassin pe cei din sistemul judiciar
(magistraţi, poliţişti, medici, psihologi şi psihiatri, sociologie etc). să abordăm problema
cauzei crimei.
In criminologie cercetarea factorilor care determină criminalitatea se realizează la două
nivele care se întrepătrund, unul la nivel individual, cunoscut sub numele de cel al crimei, ca
fenomen microsocial, şi al doilea , general la nivelul criminalităţii, ca fenomen macrosocial.
Inainte de abordarea propriu-zisă a acestei probleme se cuvine să clarificăm conceptele
folosite în acest domeniu cum sunt cele de cauză, efect, factori favorizanţi şi factori
defavorizanţi, infractor şi personalitatea acestuia. Ele sunt folosite frecvent în criminologie şi
mai ales în cazul explicării procesului în care o persoană devine infractor.
a) cauza= reprezintă fenomenul sau complexul de fenomene care precede şi
produce un alt fenomen numit efect70§ acestea aflându-se într-un raport obiectiv şi necesar.
Potrivit principiului cauzalităţii, toate fenomenele din natură şi implicit, din societate,
au o cauză, iar efectele pot deveni pentru alte fenomene cauze, ele înlănţuindu-se perpetuu.
b) Sunt totuşi fenomene care prin ele însele, nu pot fi cauza unor efecte, însă
însoţesc acest raport cauză-efect, înlesnind producerea efectului.
Aceste fenomene sunt cunoscute sub numele de factori-favorizanţi iar acelea care
împiedică realizarea efectului poartă numele de factori defavoiizanţi.
Pentru a fi mai concreţi în definirea acestor termeni este suficient a ne referi la ce
caracterizează mai bine planeta noastră - Terra - în raport cu celelalte corpuri cereşti: "viata"
Astfel, în lumea plantelor, fiind o formă a vieţii - pentru a se naşte o nouă plantă
trebuie ca sămânţa ei (fructul) să fie pusă în pământ (semănată).
Semănarea (încorporarea în sol) este fenomenul care produce apariţia noii plante.
Dacă sămânţa va rămâne în vasele de ceramică (aşa cum s-au descoperit cu ocazia
săpăturilor arheologice) planta nu va apărea niciodată deoarece nu s-a produsca fenomen
cauza.
Dar încorporarea fructului în pământ nu este suficientă pentru apariţia noii plante,
pentru aceasta fiind nevoie de umiditate, lumină şi căldură.

70xxx, Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, 1972.

61

58
Aceste ultime trei fenomene, singure, fără însămânţarea propriu-zisă, nu pot genera plante,
dar o favorizează, ele fiind de fapt factorii favorizanti. Seceta, frigul şi întunericul în acest caz
sunt factori defavorizanţi, ei împiedicând apariţia (răsărirea) noii plante.
c) Infractorul este persoana care a comis cu vinovăţie acea faptă prevăzută de legea
penala , nejustificata si imputabila lui.
Putem afirma că pentru a exista crima obligatoriu trebuie să existe reguli de
comportament interzis (stabilite de legea penală) şi persoane care să le săvârşească. Aceasta
este relaţia în care trebuie analizat procesul cauză efect căutându-se să se explice ce anume îi
determină pe indivizi să comită infracţiunea. Spre deosebire de ştiinţa dreptului penal, unde
termenii folosiţi sunt de "infractor", "infracţiune" şi "infracţionalitate", în criminologie
termenii utilizaţi pentru aceste noţiuni sunt delicvent şi criminal (pentru a desemna
infractorul), delict şi crimă (pentru infracţiune) delicventa şi criminalitate (pentru
infracţionalitate), termeni pe care îi folosesc în marea lor majoritate teoreticienii criminologi
atât în explicarea genezei crimei dar şi în abordarea celorlalte problematici cum sunt cele ale
reacţiei sociale şi a prevenirii delictelor.

9.2. Omul - cauza crimei

Pornind de la cele, menţionate anterior nu se poate contesta că doar omul este fiinţă
care comite delictul. In acelaşi timp se ştie că individul nu este în totalitate stăpânul său, el
acţionând de fapt datorită unor fenomene exterioare fiinţei lui (ex. mediu fizic sau social) sau
interioare (cum sunt instinctele) pe care nu le poate domina tot timpul şi din acest motiv s-a
considerat că amintitele fenomene sunt cauzele crimei.
Trebuie totuşi să admitem că omul nu este o maşină care să răspundă automat la
comenzile pe care le primeşte din exteriorul său din interiorul lui, şi, în raport de acestea, dacă
sunt legale sau nu, bune sau rele, să execute activităţi criminale sau noncriminale.
Omul este un microunivers încă insuficient cunoscut (ca şi macrouniversul de altfel)
care optează singur, în funcţie de excitanţii interni sau externi, asupra comportamentelor sale
delictuale sau nedelictuale.
Cu privire la comportamentul criminal şi descifrarea cauzelor sale, Thorsten Sellin, în
lucrarea sa "Conflictul criminal şi crima", afirmă pe bună dreptate: "Cunoaşterea pur
ştiinţifică în criminologie este iluzorie, pentru că obiectul cercetării, comportamentul uman
-este indeterminabil, ceea ce face imposibil adevărul ştiinţific".
In afara acestui raţionament amintim că stabilirea faptelor,omului ca fiind crime, sau
nu s-a făcut tot de catre oameni care, pe diferite trepte de dezvoltare ale societăţii unele erau
când considerate delicte, când nu.
Lumea modernă pentru o anumită parte a ei, cea creştină consideră totuşi că stabilirea
faptelor reprobabile este de natură divină, acestea fiind cuprinse în Decalog.
Din aceste considerente afirmam că de fapt cauza crimei este omul, cum dealtfel el
este cauza şi a faptelor noncriminale cum sunt actele de caritate, operele de artă, descoperirile
ştiinţifice etc. pentru a căror cauzalitate omenirea nu şi-a pus încă problema.
Pornind de la această clarificare; că omul este cauza crimei şi acceptând ideea că ea,
crima, este o "boală", un rău al societăţii, foarte costisitor în plan uman şi material, nu putem
totuşi să acceptăm raţionamentul folosit ca o axiomă în medicină "ca pentru a vindeca boala
trebuie desfiinţară cauza ei" (microbii, tumorile, etc.) şi deci în cazul crimei să desfiinţăm
omul.
O asemenea concluzie se bazează şi pe faptul că fiecare om în gândurile lui a fost o
dată sau de mai multe ori delicvent iar "în situaţii excepţionale orice om poate deveni un
criminal" aşa cum afirma criminologul francez Jean Pinatel în lucrarea sa "La soeiete
criminogene".
In criminologie, ceea ce este important în geneza crimei sunt factori favorizanti,
asupra acestora impunându-se să se acţioneze pentru ca fenomenul criminalităţii să se

59
limiteze, pentru că eradicarea ei nu va fi posibilă, crima existând atâta timp cât va exista
societatea umană.
Pentru susţinerea explicaţiei noastre referitoare la cauzalitate îl cităm din nou pe
Herman Mannheim care, în lucrarea sa "Criminologie comparată", afirma: "înainte de toate
există o concluzie foarte simplă dar fundamentală că în criminologie nu există cauze ale
crimei care să fie atât necesare cât şi suficiente”.
Există numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima în conjugare cu
alţi factori.
Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singure factor care în mod inevitabil, ar
determina acest rezultat"71§.
Apreciem; că din aceste motive teoreticienii moderni evită folosirea termenului de
"cauză" înlocuindu-l cu cel de "explicare a crimei".
Poate, aceasta este şi motivaţia dată de Valerian Cioclei în postfaţa lucrării sale
"Manual de criminologie", ed.1998 cu privire la cercetarea criminologică când afirmă că:
"Cei care vor căuta în criminologie certitudini vor fi inevitabil dezamăgiţi".
Cu toate acestea, întrebarea care se va pune este "Cum o persoană devine delicvent?”
Plecând de la ea, ţinând seama de cele afirmate rezultă că există factori de diferite
genuri care favorizează comiterea delictului şi întrebarea care urmează în mod firesc este:
"Care sunt aceşti factori"?
Pentru a răspunde acestor întrebări, care privesc etnogeneza crimei ca act individual,
vom pleca de la adevărul stabilit de praxeologie 72§ cum că o acţiune umană (deci şi
infracţiunea) este răspunsul pe care-1 dă personalitatea individului la o anumită situaţie
concretă de viaţă.
Abordarea acestor probleme o vom face pornind de la personalitatea specifică
criminalului referindu-ne apoi la factorii care o determină, la rolul situaţiilor concrete de viaţa
în procesul criminogen şi la mecanismul trecerii la act.
Problematica analizei modului cum devine omul infractor şi factorii care-l determină,
în criminologie se pune întotdeauna după săvârşirea delictului, mergându-se cu investigaţiile
până în perioada copilăriei delicventului, aceasta fiind de fapt vremea de la care începe
formarea personalităţii sale.

9.3. Personalitatea delicventului

Această personalitate este deferită ca totalitatea trăsăturilor individuale de natură

biologică, psihică şi sociale ale individului care a comis un delict.
Ca şi în cazul indivizilor corecţi, care nu au încălcat legea penală, personalitatea
delictventului are trei componente: aptitudinile, temperamentul şi caracterul.
a) Aptitudinile constituie toate acele însuşiri psihice individuale care condiţionează
reuşita îndeplinirii unor activităţii fizice sau intelectuale. Pentru aceste însuşiri, deşi se
formează sub influenţă condiţiilor de medii, importanţa cea mai mare o are factorul ereditar,
individual preluând genetic predispoziţiile anatomorfofiziologice necesare reuşitei unor
activităţi.
Problema aptitudinilor prezintă interes în criminologie, în cazul delictelor comise, în
practicarea unor profesiuni in care lipsa acelor însuşiri psihice individuale care asigura reuşita
activităţilor întreprinse (cum sunt cele de conducător auto sau de medicină) conduce la
comiterea unor infracţiuni cu pericol social ridicat.

71Herman Mannheim - op.cit.p.8.

72 praxeologie - ştiinţa care studiază structura generală a acţiunilor umane şi condiţiile eficacităţii acestora = Mic
dicţionar enciclopedic, ed.1972.

60
 b)TemperamentuI reprezintă ansamblul particularităţilor psihice prin care persoana
răspunde sau rezistă la excitanţii exteriori, el reprezentând de fapt gradul de adaptabilitate la
mediu.
Specialiştii apreciază că temperamentul are o provenienţă preponderent ereditară şi
constituie fundamentul aptitudinilor şi caracterului fiecărui individ.
Clasificarea temperamentelor făcută de Hipocrat încă din sec. al IV-lea î.Ch. împărţea
oamenii în:
-
colerici (adică puternici, explozivi, excitabili şi nestăpâniţi);
-
sanguinici ( vioi, mobili dar şi echilibraţi);
-
flegmatici (rezistenţi, lenţi şi capabili de multă stăpânire);
-
melancolici (sensibili şi uşor influenţabili).
Cu toate acestea, oamenii nu pot fi perfect împărţiţi în aceste tipuri de temperament,
existând de fapt un amestec de temperamente pentru acelaşi individ, motiv pentru care
psihologia modernă a îmbunătăţit această clasificare stabilind si alte tipuri de temperament
cum sunt: amorf, pasional, apatic şi nervos.
c) Caracterul este constituit din totalitatea însuşirilor psihice, morale, esenţiale şi
stabile ale persoanei, exteriorizate prin comportament, reprezentând atitudinea şi poziţia
individului. Ele sunt categorisite ca pozitive (bunătatea, altruismul, hărnicia, curajul,
fermitatea, modestia, etc.) şi negative (egoismul, avariţia, lenea, agresivitatea, invidia,
răutatea, lipsa milei, încăpăţânarea, aroganţa; lăcomia, laşitatea etc). ' '
Caracterul este influenţat de temperament şi de aptitudini, formarea sa fiind influenţată
de ereditate dar în mod determinant de factorii de mediu în care trăieşte şi se formează
individul. Aceştia sunt: familia, şcoala, locul de muncă şi societatea, factori care îl
influenţează decisiv.
Caracterul este considerat "nucleul" personalităţii şi din punct de vedere criminologic,
această componentă a personalităţii este cea mai importantă.
Experienţă "consumatorilor de criminologie" din organele judiciare din toate ţările
lumii, secondată de rezultatele cercetătorilor criminologi, îndeosebi cei care aparţin
criminologiei clinice, au demonstrat că în condiţii de mediu concret identice, indivizii cu un
caracter în care domină trăsăturile pozitive, acţionează corect neîncălcând legile penale, în
timp ce indivizii al căror caracter este dominat de trăsături preponderent negative,
caracterizaţi în principal de egocentrism, labilitate, agresivitate şi indiferenţă afectivă, comit
cu mare frecvenţă delicte.
Intr-un studiu care a avut ca obiect 108 tineri delicvenţi, internaţi în condiţii de semilibertate,
într-un cămin dintr-un oraş din Franţa (Vitry), s-a relevat că din aceştia numai 8 erau definiţi
de trăsături dominant pozitive de caracter, în timp ce 56 dintre ei prezentau trăsături parţial
negative de caracter, iar 48 erau definiţi de trăsături de caracter predominant negative73§.
Toate aceste trei componente ale personalităţii se exprimă în mod constant în conduită,
aceasta reprezentând manifestările concrete ale individului prin care îşi exteriorizează viaţa
psihică.
In Criminologie, privind componentele personalităţii, partea cea mai importantă o
constituie caracterul. Prin stabilirea dominantelor sale şi valorificarea acestora se pot stabili
metodele de prevenire şi combaterea delictelor, la nivel individual, precum şi stabilirea unui
tratament concret în vederea resocializării delicvenţilor.

9.4. Formarea personalităţii infractorului

Admiţând că omul (inclusiv delicventul) este o creaţie a mediului în care trăieşte,

rezultă că personalitatea sa, deşi bazată pe trăsăturile biologice şi psihologice moştenite

73Vasile Preda, Profilaxia delicventei şi reintegrarea socială, Bucureşti, 1981, p. 124.

61
ereditar se desăvârşeşte la sfârşitul maturizării sale biologice şi sociale prin învăţare şi
asimilare treptată a modelului socio-cultural din care face parte.
Socializarea; indivizilor va fi pozitivă sau negativă în funcţie de factorii pozitivi sau
negativi sociali preexistenţi care influenţează conduita .acestora.
Important este că nu există o personalitate predestinată crimei, ea formându-se aşa cum
a afirmat Etienne de Greef de-a lungul unui proces lent de degradare morală (sau de asimilare
preponderent a valorilor imorale) care-l conduce în final la comiterea actului criminal.
Este adevărat că influenţa valorilor morale negative asupra personalităţii individuale
este cu atât mai mare cu cât acesta este mai tânăr şi trăsăturile de caracter sunt dominant
negative.
Specialiştii, în marea lor majoritate, au reliefat că personalitatea individuală şi în
special a delicventului este determinată de următorii factori de mediu: familia, şcoala, locul de
muncă, precum şi mediile alese sau impuse.
A. Familia
Familia are un "rol capital"74§ în formarea personalităţii delicvente, influenţa
realizându-se fie direct, fie indirect.
a) Influenţă directă a familiei asupra copiilor se realizează prin imitaţie, atunci
când părinţii sunt delicvenţi sau au comportament imoral, sau prin învăţare.
Regulile de conduită familială contrare legii penale se impun cu prioritate în conduita
copiilor provenind din aceste familii.
b) Influenţa indirectă în formarea personalităţii delicvente se realizează în
familiile unde nu există afecţiune şi nici educaţia necesară pentru o socializare normală.
Intre cele mai frecvente situaţii de anormalitate familială cu impact indirect în
formarea personalităţii delictuale, specialiştii menţionează:
- abandonul copilului sau lipsa de grijă pentru existenţă lui, determinând asocierea în
grupuri tip "copiii străzii";
- separarea mamei de copil datorită unor evenimente de forţă majoră;
- absenţă tatălui sau lipsa autorităţii lui;
- disensiunile dintre părinţi;
- excesul de indulgenţă sau de severitate faţă de copii;
- divorţul părinţilor, cel mai important factor cu efect negativ în formarea
personalităţii individului.
O menţiune specială priveşte lipsa familiei sau a căminului, cum se foloseşte uneori
această situaţie, cu relevanţă mare în formarea personalităţii delicventului.
Cercetările efectuate asupra condamnaţilor au reliefat numărul mare al celibatarilor
(bărbaţi sau femei) printre aceştia considerându-se că de fapt celibatarii sunt indivizi
inadaptaţi social, constituirea unei familii fiind refuzată de aceştia.
B. Şcoala
Criminologie, nu şcoala reprezintă factorul care influenţîază personalitatea
delicventă ,ci inadaptarea şcolară.
Rolul şcolii este acela de a completa educaţia primită în familie a copilului şi a-l
pregătiri pentru formarea sa profesională.
Cerinţele pregătirii şcolare, lipsa de profesionalism a unor cadre didactice şi practica
unora de a se ocupa numai de elita intelectuală a elevilor nu şi de cei aflaţi înafara ei, creează
pentru elevii defavorizaţi sentimente de descurajare, de marginalizare şi de revoltă chiar,
determinând pe viitorii delicvenţi să se orienteze către grupurile de minori care absentează de
la cursuri, învăţând de la aceştia comportamentul delicvent,
Un aspect periculos al comportamentului cadrelor didactice este cel delicvent, de
incorectitudine în aprecierea calificativelor şcolare uneori prin corupţie, care duce în final la

74R. Gassin, op.cit.,p.408.

62
pervertirea sentimentului de dreptate socială, creând elevilor convingerea că în viaţa se poate
reuşi şi altfel, ca atunci când şi-au "cumpărat" examenele.
In privinţa şcolii, Ion Gheorghiu-Brădet menţionează opinia sceptică a lui Rafaele
Garofalo care arată că "şcoala nu este distrugătoarea crimei ci dimpotrivă, instrucţia poate
determina specialităţi criminale" iar Cesare Lombroso afirma că "instrucţia şcolară şi
măreşte şi micşorează criminalitatea"75§.
C. Profesia
In cazul profesiei, în procesul formării personalităţii delicventului interesează în
primul absenţa calificării profesionale.
Rezultatele investigaţiilor criminologice asupra infracţiunilor cu violenţă, îndeosebi
asupra celor de tâlhărie, au reliefat? că majoritatea (delicvenţilor) nu aveau nici o calificare şi
respectiv nici un loc de muncă.
Un alt aspect al determinării personalităţii delicventului îl constituie şi conţinutul
criminogen al unor medii profesionale cum sunt mediul afacerilor, cel al funcţionarilor şi cel
muncitoresc.
Cu toate că fiecare profesie are un anumit cod moral, totuşi, în cele trei medii
profesionale funcţionează anumite reguli subterane.
Astfel, în lumea afacerilor, în dorinţă obţinerii câştigului, care de fapt este esenţialul
acestor activităţi, se foloseşte deseori sintagma "dacă nu rişti, nu câştigi", risc care de cele
mai multe ori este similar cu încălcarea legii.
In lumea funcţionarilor, îndeosebi a acelor publici actele de corupţie sunt frecvente, de
multe ori ele fiind influenţate fie de o salarizare necorespunzătoare, fie de o legislaţie şi o
practică judiciară ineficientă.
In uzine există convingerea că la sfârşitul programului muncitorii trebuie să sustragă
ceva de la locul de muncă, mai ales acolo'Unde se produc bunuri de larg consum sau materii
prime folosite în procesul de producţie, care pot fi valorificare în interes personal.

O astfel de situaţie este frecventă în uzinele ce aparţin patrimoniului public.

9.5. Influenţa mediilor alese sau impuse

Dintre aceste medii menţionăm anturajul sau grupul delicvent (bandă, copiii străzii,
etc.) şi mediul penitenciar.
a) Anturajul este un mediu ales de individ unde este acceptat şi apreciat
comportamentul său antisocial. In aceste medii de obicei este un lider autoimpus care
conduce grupul delicvent şi constituie modele pentru membrii grupului.
De obicei aceste grupuri se formează în cartierele mărginaşe unde s-a instalat
deteriorarea socio-morală a indivizilor, unde aşa cum a afirmat criminologul francez Vasile
Stanciu există "adevărate insule de criminalitate"76§.
b) Mediu penitenciar
înţelegem prin acesta nu numai închisoarea propriu-zisă ci şi celelalte forme de privare
de libertate din sistemul judiciar penal.
Cercetările criminologice care au avut ca obiect delicvenţii recidivişti au relevat
influenţa negativă a vieţii din penitenciare asupra personalităţii condamnaţilor.
In acest mediu, indivizii se comportă ca într-un acvariu, unde condamnaţii puternici şi
asupritori conduc sistemul neoficial al vieţii din penitenciar.
Potrivit lucrării lui Ion Oancea, în penitenciare "se formează relaţii cu condamnaţii
înrăiţi, recidivişti care după eliberare se pot reînnoda şi reface".

75Ion Gheorghiu Brădet - op.cit.,p. 116.

76V.V. Stanciu, La criminalite a Paris, 1968.

63
 "Din punct de vedere sexual, mai cu seamă, dacă închisoarea este de mai lungă
durată cei din regimul celular, poate şi cei din regim comun, ajung la dereglarea vieţii
sexuale (homosexualitate, masturbaţie, etc"77§ situaţii care vor marca definitiv personalitatea
individului fâcându-l un neadaptat.
Din aceste considerente, două au fost categoriile de reacţii faţa de sistemul penitenciar
caracterizate prin vehemenţă şi contestare a valorilor educative ale acestuia.
Prima a fost cea a criminologiei clinice care în principal exclude ca mod de reacţie
socială, pedeapsa privativă de libertate în mediul penitenciar, propunând tratamente specifice
fiecărui individ în vederea socializării.
Cea de a dona a fost a şcolii aparţinând teoriilor "stigmatizării" care au susţinut că de
fapt controlul social, implicit realizat prin închiderea condamnaţilor, conduce la delicventă şi
nu la prevenirea ei.
In realitate, susţin unii criminologi78§, nu principiul penitenciar este cel care
favorizează personalitatea criminală ci maniera deplorabilă în care se execută pedepsele în
penitenciare, lipsa de calificare a funcţionarilor statului din aceste instituţii, a fondurilor
alocate şi chiar a programelor de prevenire a delicventei, sunt cauzele calificării
penitenciarului ca factor criminogen.
Pe baza trăsăturilor dominante negative ale psihicului individului, factorii de mediu
sociali cu caracter antisocial sunt cei care orientează spre crimă comportamentul persoanei, ei
fiind dominanţi în formarea personalităţii omului,
Cu privire la acest aspect, savantul rus I. Secenov menţiona că întregul conţinut al
vieţii psihice a personalităţii este determinat în proporţie de 999/1000 de educaţie şi numai
1/1000 de particularităţile individuale79§.
Datorită factorilor menţionaţi în care individul s-a format ca om, orientarea
personalităţii sale a căpătat valenţe antisociale în funcţie de gradul de intensitate al acestora şi
de dominanta negativă a trăsăturilor de caracter ale persoanei.
In raport cu cât individul răspunde mai neadecvat la normele şi valorile promovate de
societate cu atât personalitatea sa este mai orientată antisocial, pericolul social prezentat de
persoana în cauză fiind într-o relaţie directă, progresivă.

9.6. Rolul situaţiei concrete de viaţă în procesul criminogen

Orientarea antisocială a personalităţii nu se poate exprima decât în cazul unei situaţii

concrete de viaţă cunoscută în literatura de specialitate ca situaţie preinfracţională care să-i
permită acest lucru.
Situaţia concretă de viaţă (sau preinfracţională) reprezintă totalitatea circumstanţelor
exterioare personalităţii delicventului care precede actul delictual cuprinzând actele de
pregătire şi executare a delictului. Individul poate prin conduita sa, să caute sau să creeze o
asemenea situaţie concretă. Este cazul hoţilor din buzunare, al tâlharilor sau prostituatelor.
Alteori, intervenţia situaţiei concrete are un caracter întâmplător.
Ea are rolul unei circumstanţe, a unei condiţii favorizante producerii infracţiunii şi va
fi speculată prompt de individul al cărui grad de intensitate al orientării antisociale
apersonalităţii este foarte ridicat.
Este recunoscută în literatura de specialitate că producerea infracţiunii va interveni
atunci când orientarea antisocială a personalităţii este puternică şi întâlneşte situaţia concretă
de viaţă.
Este însă posibil ca în anumite situaţii concrete de viaţă chiar o personalitate lipsită de
tendinţe antisociale sau cu o orientare redusă antisocială să săvârşească o infracţiune.

77Op.cit.,p.l59.
78R. Gassin, Op.cit, p.415.
79Refleksâ Golovnogo Mozgă, Moscova, 1961, p.94.

64
 Pentru aceasta este necesar ca situaţia respectivă să aibă un caracter limită, în măsură
să-i impună subiectului o opţiune pe care în mod obişnuit nu ar fi avut-o.
Cercetările criminologice au introdus în situaţia concretă de viaţă, care precede delictul
şi victima, mai ales în cazul criminalităţii cu victime reale (fizice) cum sunt: omorurile,
violurile, tâlhăriile, vătămările corporale, abordând rolul jucat de această în determinarea
comiterii delictului prin provocare sau neglijenţă.

9.7. Mecanismul trecerii la act

Comiterea crimei (sau trecerea la act, concept introdus în criminologie de Etienne de

Greef) constituie răspunsul dat de o anumită personalitate criminală unei situaţii determinante.
Unii criminologi80§ consideră că acest concept "de trecere la act" (le passage a l'acte) are un
conţinut mai restrâns faţă de cel de "săvârşirea (comiterea) crimei", acesta din urmă
"nereducăndu-se doar la un act simplu şi mecanic" ci la "un adevărat proces psihosocial
care, dacă pentru unele crime uşoare este rapid şi mai puţin complex, pentru crimele grave
(omoruri, comploturi, tâlhării, incendii, ele.) este un act dificil care reprezintă o durată ce
trece prin mai multe etape încheindu-se cu deznodământul inevitabil, săvârşirea crimei"
Noi ne raliem concepţiei lui De Greef, care în analiza proceselor psiho-morale care au
loc în conştiinţa criminalului anterior comiterii crimei a stabilit cele trei etape premergătoare:
a) etapa asentimentului temperat;
b) etapa asentimentului formulat;
c) criza cea premergătoare a comiterii crimei. Comiterea crimei este momentul
care separă autorii faptelor incriminate de ceilalţi oameni - fiind în acelaşi timp elementul
care îi va defini pe indivizii în cauză drept criminali, infirmând teza eronată a teoreticienilor
care susţin că "eticheta" este cea care determină comportamentul criminal.
Bibliografie

1. Vasile Preda, Profilaxia delicventei şi reintegrarea socială, Bucureşti, 1981.

2. V.V. Stanciu, La criminalite a Paris, 1968.
3. Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, 1972.
4. Refleksâ Golovnogo Mozgă, Moscova, 1961.

80Ion Oancea, op.cit.,p.l63.

65
 Crima ca fenomen social

Obiective specifice: cunoaşterea modului de manifestare a crimei ca fenomen social.

Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege cum se manifestă realităţile sociale ca fenomene
generatoare de criminalitate.
Competenţe dobândite: studenţii vor avea posibilitatea să cunoască importanţa şi rolul
factorilor sociali în geneza şi a formelor de manifestare a criminalităţii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

10.1. Consideratiuni generale

După abordarea crimei, ca act individual, se impune analiza în plan social, ca fenomen
general dinamic, stabilind factorii criminogeni care o favorizează, menţionând din nou că de
fapt crima este o realitate socială care va există întotdeauna atât timp cât va exista societatea.
O clasificare a factorilor care favorizează criminalitatea din punct de vedere social este
destul de dificilă deoarece unii dintre ei pot fi incluşi cu uşurinţă în diferite categorii1 iar în
unele cazuri aceiaşi factori au relevanţă atât în formarea personalităţii criminale a
individului cât şi în explicarea delicventei ca fenomen social în ansamblu.
Apreciem că structurarea acestora, realizată de Gh. Nistoreanu şi C.Păun în factori
economici, demografici, culturali şi politici, este cea mai indicată structurare, pe care ne-o
însuşim.
1. Factorii economici
Aceştia, în principal, sunt legaţi de producerea mijloacelor de trai dar şi de mediul financiar.
Structura economică a unui stat, gradul său de dezvoltare sau de regres economic au făcut
obiectul multor studii, atât în Europa cât şi în conţinutul nord-american, reliefându-se
concluzii destul de contradictorii dar care în final a dovedit că totuşi există relaţii directe între
criminalitate şi economia ţărilor respective.
a. Dezvoltarea economică
In concepţiunea unor teoreticieni care au aparţinut fostelor ţări comuniste, s-a considerat că
dezvoltarea economică nu poate determina criminalitate deoarece s-au creat numeroase locuri
de muncă iar nivelul de trai a crescut.
Studiile criminologice au reliefat însă, că în aceste perioade şi-a făcut apariţia şi s-a dezvoltat
"criminalitateaîn afaceri", care aparţine persoanelor cuprinse în acest sector, criminalitate
compusă din abuzurile de încredere, înşelăciune, evaziune fiscală, emiterea de cecuri fără
acoperire, actele de corupţie şi, mai nou, fraudele comise de informaticieni cu ajutorul
aparaturii de calcul electronic.
b. Industrializarea
Aceasta este apanajul dezvoltării economice, situaţie care s-a înregistrat în marea majoritate a
statelor lumii după cel de-al doilea Război mondial când statisticile au reliefat că odată cu
acest proces, în rândul indivizilor atraşi în executarea activităţilor productive, criminalitatea a
cunoscut o diversificare şi o creştere necunoscută, definită de furturile de la locurile de
muncă, acte de dezordine, omucideri, vătămări corporale şi violuri, mai ales în locurile de
cazare (cămine, tabere, oraşe) muncitoreşti.
Studiile criminologice au scos în evidenţă faptul că datorită industrializării, s-au format
aglomerări umane greu de controlat, cu disfuncţionalităţi în aprovizionarea acestora şi
ocuparea timpului liber cu activităţi recreative.
Pentru că aceste aglomerări s-au format din indivizi veniţi în dorinţă unui câştig material
ridicat, aceştia s-au rupt de aşezările rurale şi mediul familial din care proveneau, ajungând în

66
mediul muncitoresc aglomerat unde nu mai reprezentau valoarea pe care o aveau în mica
comunitate de unde veneau, având senzaţia că au devenit nişte anonimi.

c. Crizele economice
Perioadele de recesiune economică se caracterizează prin scăderea producţiei, diminuarea
forţei de muncă, şomaj, creşterea preţurilor, scăderea salariilor,, inflaţie şi lipsa protecţiei
sociale, peste toate acestea dominând sărăcia.
Deseori s-a afirmat că acolo .unde .epdstă şomaj, există sărăcie şi unde există aceasta există
şro criminalitate ridicată.
In ultima perioada de timp, unii teoreticieni neagă această afirmaţie. Astfel, Tudor Amza
citând studiile unor criminologi, concluzionează "că nu există o relaţie directă cauzală între
criminalitate şi sărăcie"2, menţionând că de multe ori noţiunea de sărăcie este relativă.
In acest sens, autorul exemplifică comparativ cazul câştigului realizat de un muncitor din
Germania, considerat, probabil modest, dar care pentru un muncitore din România (dacă ar
obţine acelaşi câştig) este considerat ca aparţin unui om bogat. Nu trebuie să uităm însă, că
după 1990 unii săraci din România şi din alte state foste comuniste, care au plecat legal sau
ilegal în Germania, au fost autorii multor tâlhării, furturi din magazine, spargeri de oficii
poştale, acte de cerşetorie şi jocuri de noroc ilegale, determinând statul german să ia măsuri de
limitarea penetrării graniţelor sale acţionând în acest sens în colaborare cu guvernele ţărilor de
unde provin delicvenţii. In România după 1990, nivelurile criminalităţii au fost an de an mai
mari, faptele de furturi şi tâlhării fiind comise numai de oameni săraci sau şomeri.
In majoritatea marilor oraşe din România cu mare frecvenţa, furturile şi tâlhăriile se comit în
zonele rezidenţiale sau în cartierele în care locuiesc persoanele cu un statut social şi material
ridicat, aceste delicte aparţinând indivizilor ce locuiesc în cartierele aşa-zise muncitoreşti sau
din comunele adiacente acestor oraşe, unde de regulă locuiesc săracii.

2. Existenţa claselor sociale

Fără a fi adepţii teoriei marxiste care consideră că delicventa se datorează sistemului capitalist
de producţie, condamnând proletariatul la mizerie şi care pentru a scăpa de această condiţie
comite crime, menţionăm totuşi că împărţirea societăţii în clase există în mod obiectiv şi că
această separare are totuşi o relevanţă criminogenă.
Raymond Gassin afirmă că statisticile (ca măsură notabilă intre clasele sociale, în sensul că
celor defavorizate le sunt atribuite81§ cele .mai" multe şi cele mai grave delicte, faţă de
grupurile1 avantajata material şi social.
Autorul menţionează totuşi că studiile de autoconfesiufie (priii care se încearcă să se
stabilească dimensiunile criminalităţii reale) stabilesc o lipsă de corelaţie a criminalităţii 1 în
funcţie de clasele sociale în care sunt categorisiţi delicvenţii.
Cu toate acestea, criminalitatea gravă este în general specifică indivizilor cu o condiţie socială
inferioară sau medie"'.
3. Factorii demografiei
Cercetările efectuate, mai ales după cel de-al doilea război mondial, asupra criminalităţii atât
din mediul urban dar şi din cel rural, au relevat o anumită corelaţie între situaţia demografică
a acestor medii şi criminalitate. A. Urbanizarea şi mediul rural
Cu privire la mediul urban si implicit rural faţă de criminalitate, relevanţa acestora este
structurată pe două idei:
a) Criminalitatea la oraşe este mai mare pentru că aici condiţiile de viaţă, faţă de
cele din mediul rural sunt altele.
La sate, indivizii se cunosc unii pe alţii, se supraveghează comportamental reciproc într-un
mod involuntar, faţă de oraş unde persoana se ascunde în anonimat, copiii sunt slab
supravegheaţi iar corupţia este frecventă.

81T. Amza, Criminologie, ed.1998, pp.194-200. R. Gassin, op.cit. p.322.

67
In marile oraşe există o împărţire a acestora în zone (cartiere) şi implicit a populaţiei care
trăieşte aici, împărţire făcută în funcţie de posibilităţile materiale diferite de care dispun
indivizii.
Studiile criminologice au stabilit că în zonele unde locuiesc cei defavorizaţi, s-au creat
adevărate "insule de delicventă", unde controlul social este dificil de realizat. Se susţine că în
centrele urbane aglomerate, unde s-a creat o mare densitate a populaţiei, depaşindu-se un
numit prag, indivizii devin superagresivi comiţând cu frecvenţă mare delicte cu violenţă.
b)Datorită acestor deosebiri ale condiţiile de viaţă dintre oraş şi sat şi structura
criminalităţii este diferită.
In mediul rural se comit cu mai mare frecvenţă delicte sexuale, pruncuciderile, incesturile,
omucideri prin otrăvire, incendiile voluntare, furturile de recoltă, de animale şi spargerile la
casele izolate.
B. Sexul
Relevanţa de ordin criminologie a acestui factor este unanim pentru toţi criminologii, în
sensul că delicventă feminină se deosebeşte de cea masculină prin:
a) volum şi
b) structură.
a) In privinţa volumului criminalităţii feminine deşi numeric femeile sunt mai multe în lume,
criminalitatea acestora este de 7-10 ori mai mică decât cea masculină, statisticile relevând că
procentual, începând cu anii '60 (când se impun mişcările feministe privind "eliberarea
femeii") criminalitatea feminină scăzând an de an.
b) Structural s-a constatat o anumită "specializare" a femeilor în comiterea unor categorii de
infracţiuni cum sunt cele de mărturie mincinoasă, injuria, abandonul copiilor, pruncuciderea,
calomnia şi prostituţia.
S-au contestat aceste concluzii, motivându-se că în privinţa volumului, criminalitatea
feminină în realitate, este aproape egală cu cel al bărbaţilor, deoarece actele de prostituţie nu
sunt în totalitate descoperite sau dacă sunt, nu au fost judecate, iar cele de instigare la crimă,
care de obicei sunt apanajul feminităţii, rămân în sfera "cifrei negre" a criminalităţii.
In contradicţie cu aceste opinii, se afirmă că de fapt, diferenţa este reală, ea datorându-se atât
structurii bio-psihice diferită a femeii faţă de bărbat, structură care o îndepărtează de faptele
comise cu violenţă şi o adaptează mai bine la dificultăţile existenţei umane.
C. Vârsta
Aceasta are relevanţa criminogenă atât în structură cât şi în volumul delicventei, fiecărei
vârste corespunzându-i alte componente şi valori.
Studiile statistice au scos în evidenţă că cea mai intensă activitate criminală se înregistrează în
perioada de vârstă cuprinsă între 18-30 ani cu creşterea cea mai mare la cea de 25 ani.
Delicventa juvenilă (16-18 ani) este dominată de (70-80 %) furturi.
Omuciderile sunt specifice în general delicvenţilor în vârstă de 20-25 ani, înregistrându-se o
aplitudine crescândă până la cea maximă în j urul anilor 40
4. Factorii socio-culturali
Aceşti factori, alături de cei economici, au o puternică influenţă criminogenă.
Intre aceştia, familia, mediul şcolar şi locul de muncă sunt consideraţi cu relevanţa
criminogenă cea mai puternică.
Având în vedere că aceştia au fost abordaţi în capitolul anterior, ne vom axa în continuare
asupra mijloacelor de comunicare în masă, religiei, discriminării şi toxicomaniei.
A. Mijloacele de comunicare în masă
Acestea sunt cunoscute şi sub numele de mass-media, ele reprezentând totalitatea tehnicilor
care permit difuzarea la scară mare a informaţiilor, a mesajelor şi opiniilor, incluzând aici
presa, literatura poliţistă, televiziunea, radioul şi cinematograful. Există păreri care, începând

68
cu Lombroso, au acuzat şi acuză aceste mijloace şi în special - vizualul de rolul nefast în
creşterea criminalităţii.
Reprezentanţii mass-mediei nu sunt de acord cu acest punct de vedere, susţinând că de fapt
aceasta nu face altceva decât să reflecte starea morală a mediului social în care trăieşte, fără a
fi o susţinere a criminogenezei. Această ultimă afirmaţie este însă infirmată de:
- numeroasele cazuri de violuri comise de tineri, după ce anterior vizionaseră filme erotice
prezentate pe micul ecran;
- comiterea unor omoruri cu sadism ai căror autori au mărturisit că au văzut la film (cinema
sau tv.) cum se poate omorî "mai bine".
Gh. Scripcaru şi T. Pirozynski4 în susţinerea influenţei negative a comportamentului uman
menţionează următoarele:
- In Franţa, după 1965, este cunoscut cazul sinuciderilor prin ardere la care recurgeau
liceenii din Lille, după ce au vizionat sinuciderea prin foc a unui conaţional.
- Greva de 265 zile a ziariştilor din Detroit cu lipsa presei în acest timp a condus la
reducerea delictelor violente cu 60 %; de când la Paris s-a interzis televiziunea sinuciderilor
prin aruncare din Tumul Eiffel, nu s-a mai înregistrat nici o sinucidere,:
- Studiile criminologice au arătat că un urma vizionării sau citirii celor expuse în mijloace
mass-media, prin mimetism;, atât victima (în cazul sinuciderilor) cât şi delicventul se
identifică cu modelele prezentate, datorită efectului de contagiune.
Cu privire la influenţă mass-mediei, Jean Pinotel susţine că pe planul motivaţiei criminale nu
are nici o influenţă dar această reprezită o sursă de "stimuli criminogeni suplimentari" care
joacă rolul de catalizatori mai ales faţă de indivizii cu un psihic fragil şi faţă de minori5,
B. Religia
Acestui factor i se atribuie conţinut criminogen numai sectelor religioase care au în cadrul
ritualului practici criminale sau tendinţelor fundamentaliste când se consideră că o anumită
religie este cea fundamentală şi tot ce este astfel este considerat împotriva ei şi trebuie
eliminat.
Toate celelalte culturi religioase, creştinismul, iudaismul, mahomedanismul şi budismul nu
au conţinut criminogen, ele punând bazele moralităţii, conducând în acelaşi timp la creşterea
coeziunii sociale şi la protecţia etniilor lumii.
C. Discriminarea
Aceasta constă în tratarea defavorabilă a unor grupuri sociale (minoritare, inferioare material,
de altă rasă sau altă culoare a pielii, etc.) potrivit aspiraţiilor sale. In general discriminarea
este rezultatul prejudecăţilor grupurilor fiind în acelaşi timp, baza împărţirii societăţii în
grupuri antagoniste.
In condiţii defavorizante cum ar fi: scăderea nivelului de trai, războaie, crize economice,
intensitatea discriminării creşte dând naştere din partea grupului dominant la o atitudine de
desconsiderare a grupuiui defavorizat şi chiar la comportamente violente (ex. Ku-Klux-Klanul
din SUA).
In acelaşi timp, la membrii grupului discriminat apar sentimente de frustrare şi revanşarde
care deseori nasc acte de violenţă, ucideri, vătămări corporale, distrugeri de bunuri, etc.
D. Toxicomania
Factorul acesta are două aspecte, ambele cu conţinut criminogen: alcoolismul şi drogurile.
a) Alcoolismul ca factor cu conţinut criminogen în plan macrosocial a fost subliniat de
foarte mult timp, chiar înainte ca criminologia să fie considerată ştiinţă.
Aportul alcoolismului sub cele două forme ale sale, acut şi cronic în unele infracţiuni este
cert.
In cazul alcoolismului acut, acesta este asociat cu comiterea delictelor sexuale, uciderilor şi
rănirilor prin accidente de circulaţie (45-50 %).
Alcoolismul cronic duce la depersonalizarea individului, la estomparea responsabilităţilor
sociale ale acestuia.

69
Majoritatea persoanelor aflate în asemenea cazuri au comis omucideri sau vătămări corporale.
In familiile dezorganizate, părinţii alcoolici au supus copii la rele tratamente chiar când
aceştia erau nou născuţi.
b) Drogurile
Cu privire la criminalitatea legată de aceste substanţe halucinogene se disting trei aspecte
distincte.
Primul se referă la consumul acestora care este interzis prin lege iar al doilea, comercializarea
acestora, uşoare sau dure; uşoare (haşiş, marijuana, canabis) sau dure (heroină, cocaină,
opium, morfină). Comercializarea acestora este interzisă de legea penală, fiind cunoscută sub
numele de trafic de droguri.
Al doilea aspect vizează alte categorii de delicte dar şi delicvenna particulară ca mijloc
de procurare a drogurilor cum sunt spargerile farmaciilor, furturi de bani şi valori. Al treilea
aspect al criminalităţii provocat de droguri, constă în starea de halucinaţie sau de excitaţie a
indivizilor care le-au consumat şi care de multe ori au condus la comiterea omorurilor,
vătămărilor corporale şi a abuzurilor sexuale.

5. Factorii politici

Factorii politici cu relevanţă puternic criminogenă sunt: războiul, revoluţia şi regimul politic.
1. Războiul
Acesta reprezintă luptă armată a unei naţiuni contra altei naţiuni, ea ducându-se de regulă
după reguli stabilite la nivel internaţional, criminologie interesând delicventa din rândul
populaţiei civile care în principal se caracterizează astfel;
a) la debutul ostilităţilor, la nivel naţional nu se constată o creştere a criminalităţii,
înregistrându-se o oarecare scădere, ea datorându-se pe de o parte mobilizării generale a
populaţiei, inclusiv şi a delicvenţilor dar şi relativei dezorganizări a organelor judiciare şi
incorectitudinii în întocmirea statisticilor judiciare;
b) creşterea criminalităţii începe să se înregistreze după ce au început luptele armate,
creşterea fiind din ce în ce mai accentuate cu valoarea cea mai mare înaintea sfârşirii
războiului sau imediat după terminarea lui;
c) criminalitatea pe timpul războiului se modifică faţă de cea înregistrată pe timp de pace:
- apar delicte noi, considerate ca grave cum sunt dezertările, insubordonările sau
automutilarea;
- creşte delicventă comisă de tineri şi femei.
2. Revoluţia
Revoluţia înseamnă schimbarea orientării politice de multe ori prin violenţă, grupul
conducător fiind doborât de la putere care de multe ori ia forma războiului civil. Faţă de
războiul convenţional, în prima parte a lui, când încep ostilităţile, nu se mai înregistrează o
scădere a criminalităţii ci, din contră, ea creşte de la o perioadă la alta, până la reuşita sau
nereuşita revoluţiei.
In cazul reuşitei revoluţiei, se va produce o schimbare totală a criminalităţii, ea fiind cu totul
diferită faţă de cum arată înaintea revoluţiei.
3. Regimul politic
Regimurile politice democratice şi cele totalitare (de stânga-comuniste sau de dreapta-
fasciste) au relevante criminogene diferite.
a) Regimurile democratice liberale
Studiile criminologice au relevat că în ţările cu aceste regimuri, structura delicventei este
reprezentată, în afara delictelor tradiţionale ca: furturile , omuciderile, abuzurile sexuale de
următoarele delicte:
- fraudele electorale;
- actele de corupţie ale liderilor politici, şefi de sindicate sau superiorii poliţiei;

70
- tâlhăriile tip raket, răpirile de persoane, jocurile de noroc şi proxenetismul;
- actele teroriste comise din considerente politice.
b) Regimurile totalitare
Chiar dacă statisticile oficiale din statele în care acestea domnesc nu cuprind decât puţine
delicte, acestea constituind "mândria" respectivelor regimuri, se ştie că de fapt, factorul
criminogen.cel mai puternic este însuşi statul (comunist sau fascist) reprezentat de
funcţionarii săi.
Istoria acestor regimuri a reliefat aceste genuri de crime, România având locul ei aparte în
""tabloul" monstruozităţilor comise faţă de segmente mari ale populaţiei atât în timpul
perioadelor fasciste sau comuniste.

Bibliografie

1. T. Amza, Criminologie, ed.1998.

2. Jean Phiotel, Trate de Criminologie, 1975.

71
 Reacţia socială fată de criminalitate
■ ■

Obiective specifice: cunoaşterea şi întelegerea modului în care societatea reacţionează faţă de

fenomenul criminalităţii.
Rezultate asteptate: studenţii vor cunoaşte formele de reacţie ale societăţii faţă de
criminalitate apreciind importanţa fiecăruia în prevenirea şi combatearea lui.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să aprecieze valorile şi rezultatele fiecărui gen de reacţie socială.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

11.1. Consideraţiuni generale

In accepţiune generală a noţiunii de "reacţie socială faţă de criminalitate" se înţelege

răspunsul pe care societatea îl dă fenomenului criminalităţii atât în plan macrosocial dar şi
microsocial faţă de fiecare delicvent în parte.
Cu toate că infracţionalitatea a provocat din totdeauna o puternică dezaprobare socială,
problematica luptei împotriva acestui factor a fost mai puţin abordată de cercetarea ştiinţifică.
Aceasta a determinat o corelare redusă între evoluţia teoriilor referitoare la cauzalitatea
criminalităţii şi reflectarea acestora în domeniul politicii penale, al mijloacelor şi metodelor de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
"Ceea ce surprindeîn ansamblul mijloacelorutilizate pentru a combate criminalitatea
este faptul că ele au fost puse în aplicare fără să existe o veritabilă preocupare cu privire la
natura şi cauzele acestui fenomen" arată J.Pinatel în tratatul său'82§.
Problematica reacţiei sociale era considerată până la apariţia criminologiei ca ştiinţă,
ca făcând parte din domeniul dreptului penal, deoarece se considera că pedeapsa era singurul
mod de luptă împotriva crimei.
Această situaţie a fost corectată pe măsura reevaluării în ultimele decenii a obiectului,
a scopului şi funcţiilor criminologiei, relevându-se importanţa obţinerii datelor ştiinţifice care
să fundamenteze strategiile de politică penală, avându-se în vedere toate categoriile de măsuri,
atât cele anterioare cât şi cele ulterioare crimei.
Definind reacţia socială, Ion Gheorghiu-Brădet afirmă că aceasta reprezintă
"ansamblul măsurilor şi mijloacelor reactive, preinfracţonale, extrajuridiciare şi
postinfracţhmale judiciare şi reinserponale, necesare anihilării criminogenezei"83§.
In lucrările de specialitate din unele ţări anglo-saxone, formula de "reacţie socială
contracrimei" a fost înlocuită cu cea de "control social" sau mai nou, cu cea de "gestiune"
penală sau "gestiunea delicventei".
Pentru ultimele denumiri "de gestiune", termenul a fost împrumutat din economic,
situaţie care şi după părerea noastră nu face altceva decât să banalizeze noţiunea de reacţie
socială contra delicventei84§.

11.2. Modele de reacţie socială

Răspunsul dat de societate criminalităţii are un caracter istoric, toate orânduirile

sociale având tipul lor de reacţie faţă de crimă, criminal şi de fenomenul lor în ansamblu.

82 Jean Pinatel, Criminologie, 1988, p.61.

83 Gheorghiu-Brădet, Crimhiologia generală românească, ed. 1993, p.197
84 R.Gassiti - op.cit., p.63.

72
încercând să clarificăm modul în care a reacţionat societatea faţă de crimă, menţionăm că
printre primii criminologi care au abordat de pe poziţii ştiinţifice această problematică, au fost
americanii Edwin H. Sutherland şi Donald R. Cressey în lucrarea lor "Principii de
criminologie".
Ei afirmau că o clasificare ce porneşte de la reacţia pur regresivă la cea pur curativă
este mai degrabă o ficţiune teoretică pentru că diferite forme ale reacţiei sociale au existat în
timp şi spaţiu, unele din ele fiind totuşi dominante.
a) Modelul represiv
Reacţia socială care aparţine acestui model este caracterizată de măsuri de
constrângere în care pedeapsa este principala dominantă. Pedeapsa este măsura post
infracţională care prin severitatea ei provoacă efectul intimidant, pentru celelalte persoane,
determinându-le să abţină de la comiterea delictelor.
Acest model de reacţie este tot atât de vechi cât de veche este şi societatea umană.
începând cu anul 1810, odată cu Codul Penal francez, pedeapsa a fost etatizată, statul
fiind cel care avea dreptul să pedepsească delicvenţii.
Represiunea etatizată avea la bază, într-o primă perioadă, raţionamentul că oricine a
făcut un "râu" trebuie, la rândul său, să sufere un "rău", deci trebuie pedepsit.
Acest raţionament, provenind încă din antichitate a fost formulat de Platon, care
susţinea că scopul pedepsei nu trebuie să fie constituit de răzbunarea pentru răul produs căci
"nimic nu poate face ca acest rău să nu se fi produs", dar sancţiunea este necesară pentru ca
persoana respectivă, să nu mai comită alte fapte antisociale în viitor.";
Rolul pedepsei ca fiind de "utilitate socială" nu pentru a ispăşi "răuî care s-a comis, ci
pentru a împiedica săvârşirea altor "rele" în viitor, a fost reluat peste secole şi consacrat de
Cesare Bonesano-Beccaria. El este fondatorul şcolii clasice în dreptul penal.
Epoca sa a fost caracterizată prin puterea absolută a conducătorilor, o epocă în care
justiţia era haotică, arbitrară şi diferenţiată ui funcţie de păturile sociale cărora li se aplica:
clerul, nobilii, burghezii, oamenii simpli. Pedepsele erau discreţionare şi crude.
Deşi Beccaria nu a foşţ jurist, el a reuşit, influenţat de ideile din vremea sa, să facă
o~analiză obiectivă a sistemului represiv, teoria sa fiind cuprinsă în lucrarea celebră "Dei
delitti e delle pene" (Despre infracţiuni şi pedepse) tipărită la Livorno în 1764.
Ideile cuprinse în această lucrare au avut o influenţă enormă, ele ducând la modificări
substanţiale ale dreptului penal din majoritatea ţărilor europene; codurile penale francez
(1810), german (1871) şi italian (1889) fiind inspirate de acestea.
Beccaria, criticând vehement cruzimea şi inegalitatea pedepselor în sistemul judiciar
feudal timpuriu, a propus o serie de măsuri care au privit combaterea delictelor şi umanizarea
pedepselor, printre acestea fiind şi desfiinţarea aplicării torturilor şi a pedepsei cu moartea.
Astfel, cu privire la rolul pedepsei, Beccaria menţionează: "Una dintre cele mai
puternice frâne ale infracţiunilornu este cruzimea pedepselor... Certitudinea unei sancţiuni,
deşi moderată, va faceîntotdeauna o imagine mai puternică decât frica produsă de alta mai
grozavă unită cu speranţa85§ impunităţii".
Aceleaşi idei formulate de Beccaria au fost reluate şi de britanicul Jeremy Bentham
(1748-1832) care, susţinând necesitatea pedepsei, a stabilit că prin aplicarea ei trebuie să se
urmărească prevenirea criminalităţii şi atunci când nu s-a reuşit, s-o menţină totuşi la un nivel
cât mai scăzut.
Caracteristica acestui curent o constituie atenţia deosebită acordată numai crimei şi
pedepsei ce se aplică acesteia, nu şi personalităţii infractorului.
b) Modelul preventiv
Reacţia socială preinfracţională îşi are originea tot în lucrările lui Cesare Lombroso,
cea mai reprezentativă fiind cea intitulată "Crima, cauze şi remedii".

85Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, 1965, p.65.

73
 Savantul italian propunea înlocuirea reacţiei sociale represive postinfracţionale,
caracterizată la timpul său de cruzime, prin cea preventivă, considerată mai raţională, umană
şi mai eficientă decât cea represivă.
Preluând ideile mentorului său, Lombroso în lucrarea sa 'Teoria imputării şi negarea
liberului arbitru", Enrico Ferri le-a dezvoltat şi a demonstrat că reacţia postcriminală la care
recurge statul nu are decât o eficientă limitată, propunând un alt model numit modelul
substitutivelor penale, care se compune din măsuri preinfracţionale extrajudiciare ca:
descentralizarea administrativă, reducerea şomajului şi a duratei zilei de muncă, combaterea
consumului de alcool, reducerea sărăciei, satisfacerea cerinţelor materiale şi spirituale ale
populaţiei, aprovizionarea cu alimente, iluminatul străzilor, etc.
Intre ideile expuse în lucrarea amintită, Enrico Ferri le menţiona pe cele referitoare
la: '
- negarea liberului arbitru, în procesul judecării delicventei luându-se în considerare că
delicventul este om ca ceilalţi oameni şi că activităţile sale nu sunt supuse numai voinţei sale
ci unor legi naturale care-i domină pe indivizi, legi pe care ştiinţă trebuie să le descopere şi să
stabilească modul în care ele determină comportamentul uman;
- luarea în consideraţie la judecarea unui delict, a personalităţii infractorului şi dozarea
pedepsei în funcţie de aceasta.
c) Modelul curativ
Metodele acestui model au fost impuse în politica penală a statelor lumii de
reprezentanţii criminologiei clinice (în special) şi de cei ai "apărării sociale", care consideră
că fiecărui delicvent în parte, pedeapsa aplicată nu trebuie să-i provoace suferinţe ci să-i ofere
un tratament (medical, psihologic, social) în vederea protecţiei şi resocializării acestuia.
Rezultatul acestor metode depinde în primul rând de dorinţă delicventului de a nu mai
recidiva, dar şi modul competent şi articulat în care acţionează toţi funcţionarii din sistemul
judiciar şi penitenciar al statului.
Acest model s-a dovedit eficient atunci când pentru fiecare delict în parte s-au întocmit
fişe criminologice ale personalităţii infractorilor, în care s-au înscris date referitoare la factorii
criminogeni, date care au fost folosite atât în perioada executării pedepsei cât şi ulterior
acesteia, reuşindu-se printr-o colaborare continuă între magistraţi, criminologi, sociologi şi
psihologi să se obţină resocializarea multor delicvenţi.
In principal aceste metode sunt fundamentate pe un tratament (în urma unui
diagnostic) stabilit în mod individual, specific fiecărui delicvent, tratament care se prelungeşte
dincolo de perioada detenţiei, dublat de luarea unor măsuri de ordin economic (crearea unui
loc de muncă, de exemplu) cultural şi social care să-i permită individului să se reintegreze cu
adevărat în societate.
d) Modelul mixt
Metodele acestui model au fost determinate de Uniunea Internaţională de Drept Penal care a
preconizat ca pedeapsa să nu mai fie mijlocul singurul de răspuns al societăţii faţă de
infracţiune, ci ea să fie dublată de măsuri preventive postinfractionale, atât în planul general al
criminalităţii cât şi în planul special al fiecărui delict în parte.
In cadrul acestui model s-a impus şcoala apărării sociale reprezentată de două curente:
a) unul extremist promovat de Fillipe Gramatica care preconiza înlocuirea pedepsei
(şi implicit a Dreptului Penal ca instituţie juridică) cu măsuri preventive şi curative specifice
fiecărui delicvent în parte.
b) al doilea, moderat ,promovat de Marc Ancei care propune ca un nou concept, cel
de apărare socială în locul celui de pedeapsă faţa de delict şi delicvenţi, pentru că societatea
nu doreşte pedepsirea acestora ci protejarea ei faţă de criminalitate.
Criminologul francez propunea ca această apărare socială să se facă în primul rând prin
metode preventive dar şi curative şi educative iar pedeapsa, atunci când este aplicată trebuie
să se finalizeze cu resocializarea delicventului.

74
 Intre metodele specifice modelului mixt distingem următoarele:
- măsurile de siguranţă;
- programe de prevenire;
- examenul individual.
Ele au fost determinate de influenţă criminologiei faţă de modul în care statul şi
societatea, în general, răspunde faţă de criminalitate.
In principal, cele trei categorii de metode se caracterizează prin aceea că nu se referă la
pedeapsa privativă de libertate specifică modelului represiv.

11.3. Măsurile de siguranţă

Acestea sunt sancţiuni penale, măsuri de constrângere ori restricţie de drepturi sau
măsuri medicale prevăzute de lege care se aplică persoanelor care au comis infracţiuni
(obligaţi la un tratament medical, interzicerea ocupării unei funcţii sau confiscarea unor
obiecte).
Măsurile de siguranţă au fost introduse pentru prima dată în legislaţia penală în anul
1930 în Italia şi Belgia iar în România în anul 1936.
Ele au fost necesare pentru că la unii delicvenţi nu se pot aplica pedepse (ex.: unor
minori sau unor persoane bolnave) iar la alţi delicvenţi pedepsele aplicate trebuie să fie
însoţite cu confiscarea unor obiecte (ex.: arme, bani falsificaţi, etc).
1. Programe de prevenire.
Măsurile de acest gen privesc prevenirea delicventei ca fenomen social şi ele au în
vedere situaţii extrajuridice, sau substitutiv penale aşa cum le-a numit Enrico Ferri.
Majoritatea ţărilor, în funcţie de concepţiile politice dominante sau posibilităţile
materiale, au organizat şi aplicat programe de prevenire cu rezultate mai multe sau mai puţin
bune.
Cu toate că majoritatea acestor programe au pornit de la concluziile rezultate din
analiza cifrelor statistice ale criminalităţii şi a unei reflectări a acesteia în mass-media, putem
afirma că, de multe ori şi în special în ţara noastră, programele de prevenire nu au avut la bază
concluzii rezultate din investigarea ştiinţifică a fenomenului.
Cu toate acestea, putem exemplifica un cunoscut program de prevenire numit
"Proiectul zonei Chicago", realizat în perioada 1930-1950 care a vizat angrenarea întregii
societăţi, în primul rând a celei civile alături de instituţiile statului, în prevenirea criminalităţii.
Succesul acestui program a fost contestat de unii teoreticieni 86§ dar s-a constatat că
Chicago, care era polul crimei în perioada prohibiţiei a devenit, în comparaţie cu alte
megapolisuri, (New-York şi Los Angeles) un oraş cu delicventă scăzută.
2. Examenul individual
Necesitatea examenului medico-psihologic al delicventului, a fost impusă jurisdicţiei
şi implicit practicii penale, de criminologie.
Primul teoretician care a afirmat-o a fost Cesare Lombroso, fiind urmat de discipolul
său Rafaele Garofolo care a susţinut efectuarea pentru fiecare infractor în parte a unei anchete
sociale. Pentru prima dată obligativitatea acestui examen s-a legiferat în anul 1907 în
Argentina, el fiind efectuat asupra deţinuţilor din penitenciarul naţional.
Ulterior, acest examen, a fost legiferat în majoritatea ţărilor. In S.U. A, legiferarea sa
făcut după 1944.
In prezent, în legislaţia noastră, obligativitatea anchetei sociale (inclusiv aexamenului
psihoindividual al infractorului) este prevăzută de art.482 C.P.P pentru infractorii
minori.

86R.Gassin - op.cit., p.610.

75
11.4. Tendinţe moderne în politica penală

Apariţia noilor curente în criminologie, la începutul anilor'70, a determinat schimbări

şi în poziţiile teoretice cu privire la politica penală. Modelul curativ de politică penală a fost
tot mai frecvent atacat, sub aspectul ineficacităţii metodelor şi tehnicilor de tratament,
abuzului de psihiatrie, neglijarea programelor globale de prevenire a criminalităţii.
Sistemul nonpunitiv format din "eliberările pe cuvânt" şi "perioadele de probatiune" a
fost vehement criticat, relevându-se rolul lor criminogen.
Deseori, pentru aceste măsuri şi lipsa lor de eficacitate, au fost acuzaţi magistraţii şi
funcţionarii publici din domeniul judiciar şi execuţional penal că au practicat arbitrariul şi
corupţia în mod diferenţiat în raport de poziţia materială şi socială a delicvenţilor.
In S.U.A. a fost criticat cu duritate faptul că în privinţa eliberării pentru "perioada de
probatiune" s-a ajuns la o adevărată afacere profitabilă, exemplificându-se cazul unei
persoane care avea în supraveghere aproape 300 de condamnaţi pentru care instanţele
pronunţau sentinţe de vinovat cu suspendarea executării pedepsei sau aflaţi în perioada de
probatiune87§.
In privinţa metodelor de tip curativ, s-a afirmat că resocializarea delicventului este o
iluzie, în realitate acestea au dus la etichetarea delicvenţilor şi marginalizarea lor socială.
Uneori, se consideră că de fapt sistemul pedepselor nedeterminate a permis menţinerea
în închisori a unui mare număr de persoane, pe o perioada mai îndelungată decât ar fi fost
necesar, în condiţiile în care acestea nu-şi îndeplinesc menirea; nu protejează societatea faţă
de infractori, nu reabilitează şi nu resocializează infractorii.
In contextul acestor dispute, au apărut noi tendinţe teoretice, cu reverberaţii în
domeniul politicii penale, care pot fi grupate în trei orientări: neoclasică, radicală şi moderată.
a) Tendinţa neoclasică
Este suportul teoretic al modelului represiv în politica penală care, de fapt, nu ă fost
abandonat de-a lungul timpului, având o incidenţă mai mult saumai ptîţin semnificativă.
Eficienţă măsurilor aparţinând 'modelului preventiv şi curativ a fost contestată de
reprezentanţii criminologiei tradiţionale ca şi de cei ai "noiii criminotogii"'(cunoscută şi sub
numele de "criminologia reacţiei sociale") - afirmând că dimensiunile criminalităţii, ajunse în
anii 1970-1975 la valori deosebit de mari, se datorează tocmai eşecului acestui tip de reacţie
socială.
Din acest motiv au revenit cu mai mare putere vechile teorii privind:
- efectul intimidant al pedepsei;
- importanţa închisorii pe scurtă durată.
In acelaşi timp se demonstrează că trebuie să se renunţe la măsurile alternative ale
închisorii, să se sporească severitatea pedepselor şi să nu se mai individualizeze acestea, nici
de către instanţele de judecată, nici în executarea lor în penitenciar.
In S.U.A. s-a afirmat deseori că este necesar să se schimbe modelul curativ cu cel
represiv, limitându-se măsura eliberării condiţionate, situaţie care a determinat ca în unele
state să se revină la un sistem uniform de pedepse, acordându-se acestora următoarele funcţii:
protecţia societăţii; prevenirea delictelor (prin efectul intimidant al acesteia) şi pedepsirea
corectă a delicventului.
Preluând modelul american, în anul 1981, prin legea numită "Securitate şi libertate",
Franţa revine la sistemul pedepselor fixe.
b) Tendinţă radicală
Inspirată de criminologia radicală această tendinţă propune un sistem aboliţionist de
politică penală.

87 Hans W.Mattik, Reflecţii asupra formelor de pază în închisoare, 1976, p.309 (Citat de CPăun în op.cit.,
p.236).

76
 Orientarea aboliţionistă a aparţinut Şcolii de criminologie de la Berkely California,
căreia i s-au alăturat ulterior, alte grupări radicale. Acestea pledau pentru abolirea totală a
sistemului de politică penală în vigoare, vizând eliminarea oricăror forme de represiune şi, în
final, desfiinţarea raporturilor de dominaţie şi exploatare.
Este negat însuşi dreptul statului de a pedepsi, afirmându-se existenţa unui antagonism
ireductibil între acesta şi drepturile omului.
Astfel, la simpozionul intitulat "Dreptul de a pedepsi" la cel de-al III-lea Seminar de
criminologie comparată a ţărilor bazinului mediteranean, organizat la 4 iunie. 1981 în insula
Creta, criminologul olandez Louk Hulsman, unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai teoriei
aboliţioniste, a propus o, strategie pe termen lung, ce trebuie realizată prin înlocuirea treptată
a actului sistem penal birocratic, incapabil să mai îndeplinească funcţiile pe care şi le-a
asumat; protecţia societăţii, rezolvarea corectă a conflictului, echitatea, egalitatea în faţa legii.
In jurul acestor sisteme se creează situaţii artificiale care, de regulă, elimină victima
din conflict, rolul ei fiind preluat de stat.
Odată cu abolirea sistemului penal, toate, aceste situaţii vor deveni naturale şi vor
putea fi tratate în mqd realist.
Conform altor opinii, politica aboliţionistă ar trebui să debuteze cu reforme pe termen
scurt, între care reducerea activităţii sistemului penal, punându-se capăt actualei "inflaţii"
legislative.
Se, .vizează atât aspectul legislativ cât şi restrângerea domeniului de aplicare a normei
penale.
Finalmente, se doreşte reforma totală a dreptului penal, în sensul abolirii lui şi
înlocuirii sale cu altceva mai bun. Cu toate acestea, soluţii alternative realiste nu au fost
identificate.
c) Tendinţă modernă
Aceasta reprezintă o tendinţă de realizare a unui compromis între doctrina "apărării
sociale" {"idealul de re socializare" în varianta americană) pe de o parte şi noile teorii al
criminologiei reacţiei sociale, pe e altă parte.
Militând pentru politica penală fondată pe respectarea intereselor victimelor, Jacques
Verin, fost Secretar general al Societăţii Internaţionale de Criminologie, afirma că subscrie
fără rezerve la o politică penală de apărare socială care ia în consideraţie rezultatele ştiinţifice
ale tuturor ştiinţelor, despre om şi societate, victimologia si criminologia reunite şi care
abordează protecţia victimelor într-o manieră umanistă şi concretă, simultan cu reinserţia
socială a delicvenţilor, ea însăşi element de protecţie.
Tendinţă modernă în politica penală îşi propune, alături de terapia individuală,
specifică criminologiei clinice, să dea un răspuns problemelor pe care le ridică delicventa la
nivel macrosocial.
Soluţiile propuse, inclusiv în cadrul celui de-al Vl-lea Congres O.N.U pentru
prevenirea criminalităţii şi tratamentul delicvenţilor care a avut loc la Milano în 1985,
converg către o multitudine a alternativelor de intervenţie care să răspundă mai bine formelor
actuale pe care le îmbracă criminalitatea, să contribuie la o resocializare mai eficientă a
infracţiunilor şi să sporească protecţia acordată victimelor infracţiunii. S-au prevăzut între
altele:
a) Folosirea cu moderaţie a pedepsei privative de libertate, fiind reluată ideea lui
Beccaria conform căreia certitudinea şi nu severitatea pedepsei are importanţă în
prevenirea infracţionalităţii.
Totodată s-a subliniat necesitatea perfecţionării criteriilor de individualizare a
pedepsei.
b) Utilizarea sistemului de sancţiuni alternative închisorii şi folosirea şi a altor
pedepse ca: avertismentul, blamul public, ştergerea diferenţelor dintre pedepsele
principale şi complementare ca şi dintre acestea şi măsurile de siguranţă şi integrarea
lor într-un sistem unitar de sancţiuni independente.

77
 Această soluţie a fost deja adoptată de Codul penal suedez. c)
Folosirea cu prioritate a pedepsei pecuniare.
Astfel, în Germania şi Austria, toate infracţiunile pedepsite cu închisoare până la 6 luni
sunt sancţionate cu amendă.
In ţările nordice, ca şi în alte ţări s-a introdus sancţiunea pecuniară denumită "zile-
amendă".
d) Utilizarea în continuare a măsurilor curative - cum sunt suspendarea executării
pedepsei şi probaţiunea.
Suspendarea executării pedepsei constituie în multe ţări principala alternativă a
sancţiunii închisorii (Japonia 58 %, Elveţia şi Germania până la 70 % din ansamblul
sancţiunilor penale).
Propunerile de perfecţionare vizează o diversificare a formelor de suspendare şi o mare
supleţe în privinţa condiţiilor de revocare,
S-a avut în vedere inclusiv posibilitatea sancţiunilor alternative, cum ar fi trimiterea în
penitenciar pe o perioadă scurtă de timp a infractorului ori prestarea unei munci utile pentru
societate în perioada respectivă.
e) Aplicarea la o scară mai largă a sancţiunii alternative a muncii în folosul
comunităţii.
f) Utilizarea frecventă a modului de executare a pedepselor în "semi libertate" sau
"semidetenţie" pentru ca deţinutul să păstreze legături cu familia şi să-şi continue activitatea
profesională.
Unele modalităţi prevăd ca deţinutul să-şi petreacă sfârşitul de săptămână ori concediul
de odihnă în penitenciar.
Unele forme de comportament antisocial să fie transferate din domeniul penal în
domeniul medical, cum sunt cele sexuale şi consumul de droguri.
h) Sporirea protecţiei juridice acordate victimelor şi implicarea sa activă pentru
restabilirea situaţiei.
In acest sens s-au făcut propuneri ca despăgubirile acordate victimei să constituie o
sancţiune principală sau ca pedeapsa să fie redusă la jumătate în cazul în care făptuitorul a
despăgubit integral victima.
Se optează, de asemenea, pentru multiplicarea căilor de acces ale victimei în procesul
penal şi pentru diversificarea formelor de despăgubire a acestora, mai ales prin mijloace
extrapenale.
j) Folosirea mediaţiunii şi dejuridicizării în soluţionarea unor conflicte penale care au o
periculozitate socială redusă.
Mediaţiunea are în vedere reconcilierea părţilor cu ajutorul membrilor de familie, a
instituţiilor comunitare, de cartier, de patronaj.
Exemple de aplicare a acestui procedeu întâlnim în Japonia precum şi în unele state din
S.U.A, unde s-au creat în ultimii ani aşa-numitele "centre experimentale de justiţie de cartxef A
(ex. "Commnnity Board Programm" din San Francisco, Institutul de justiţie "Vera" din New
York) care conciliază părţile aflate în conflict.
Forţă lor de constrângere rezultă din presiunea grupului social.
Evantaiul de litigii rezolvate în această manieră de "Community Board Programm" la
San Francisco este larg: neînţelegeri între vecini, scandaluri, lovituri şi răniri, vandalisme
săvârşite de tineri, conflicte de autoritate între părinţi şi copii, tamponări auto, furturi şi chiar
agresiuni.
Dejuridicizarea, alături de scoatere de sub incidenţa legii penale a unor fapte, a căpătat
un sens nou: soluţionarea unor conflicte de drept penal de către părţi, cu ajutorul un or
instituţii publice sau private, cum ar fi grupurile sociale de apartenenţă, instituţiile medico-
sociale, organismele însărcinate cu aplicarea măsurilor disciplinare.

78
 în rezoluţia adoptată de Congresul Internaţional de Drept Penă!, care â avut lor la"
Cairo în anul 1984, se arată că dejuridicizarea ai" putea frâna tendinţă de sporire a numărului
de încriminări şi ar atenua alte efecte negative ale aplicării dreptului penal.
In viziunea tendinţei moderate în politica penală se impuse şi o regândire a conceptului
de prevenire, militându-se pentru o prevenire activă, predelictuală, în raport cu prevenirea
postdelictuală.

11.5. Evaluarea critică

Apariţia noilor curente - extremiste - în criminologia anilor '70, a făcut ca legătura

dintre criminologie, dreptul penal şi politica penală să devină tot mai fragilă, transformându-
se într-o adevărată "criză de colaborare".
Nemulţumirile provocate de eşecul modelului curativ au determinat atacuri severe la
adresa criminologiei clasice şi a curentului clinic, ignorându-se realităţile care au determinat
acest eşec: mijloacele materiale precare, personal insuficient şi necalificat, lipsa coordonării
legislative, politice şi sociale.
In plus, aprecierea critică a aportului criminologiei în domeniul reacţiei sociale
împotriva criminalităţii, nu înseamnă implicit că eşecul unui model sau altul de politică penală
s-ar datora numai criminologiei.
Criza actuală a dreptului penal izvorăşte din contradicţiile sale interne, din caracterul
sau de instrument de represiune, din rigiditatea sa. Sub acest aspect, încercările de
reîntoarcere la represiune promovate de tendinţa neoclasică, trebuie respinse cu hotărâre,
deoarece ele nu ţin cont în suficientă măsură de experienţele trecutului şi ale prezentului, de
caracterul criminogen al instituţiilor penitenciare.
Totodată, tendinţele aboliţioniste inspirate de criminologia radicală nu constituie o
soluţie, teoreticienii în cauză neţinând seama de gravitatea fenomenului infracţional şî
mistificând o realitate îngrijorătoare.
In condiţiile creşterii neîncetate a fenomenului infracţional, dreptul penal nu poate fi
abandonat.
El trebuie perfecţionat la fel ca şi modalităţile de tratament şi resocializare a
infractorilor.
Din aceste considerente, tendinţă moderată în politica penală orientată pe idee de
alternativitate, oferă soluţii viabile.
Succesul acestei tendinţe va depinde de modul în care ea va fi transpusă în practică.

Bibliografie

1. Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, 1965.

2. Gheorghiu-Brădet, Crimhiologia generală românească, ed. 1993.
3. Hans W.Mattik, Reflecţii asupra formelor de pază în închisoare, 1976.
4. Jean Pinatel, Criminologie, 1988.

79
 Criminologia victimologică

Obiective specifice: cunoaşterea rolului pe care îl are victima în geneza criminalităţii.

Rezultate aşteptate: studenţii vor întelege rolul situaţiilor concrete de viaţă şi locul special
pe care îl au acestea începând cu comportarea victimei în geneza criminalităţii.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să cunoască modul în care se poate realiza prevenirea criminalităţii prin
înlăturarea victimizării persoanelor.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

12.1. Noţiuni introductive

Criminalitatea ca fenomen social a interesat colectivităţile umane de la începuturile ei

numai sub aspectele pericolului şi costurilor pe care aceasta le provoacă, preocupările fiind
îndreptate spre pedepsirea delicvenţilor şi apărării ordinii sociale.
Legislaţia penală, studiile juridice şi criminologice în fundamentarea acestor
preocupări, l-au avut în centrul atenţiei numai pe criminal.
El constituie obiectul unor drepturi care trebuiau şi trebuie, în continuare să fie reluate
şi apărate, cu toate că delictul presupune şi existenţă victimei, cea care a suferit atingerea unor
libertăţi şi drepturi. In numele apărării acestor drepturi şi libertăţi se realizează justiţia,
Cu toate acestea, realitatea judiciară şi socială a demonstrat că "omenirea s-a ocupat
dar de tratamentul infractorului neglijând aproape complet victima crimei şi drepturile
sale"88§.
A trebuit să apară doi cercetători e origine română, Benjamin Mendelsohn şi Vasile V.
Stanciu care au tratat problema victimei şi care au formulat pentru prima dată idei, reluate
ulterior şi de alţi cercetători, referitoare la victimologie.
Benjamin Mendelsohn a început să se intereseze de studiul victimelor încă din 1937. El
a prezentat la 24 martie 1947, la un congres organizat de Societatea Română de Psihiatrie, o
comunicare unde a folosit pentru prima dată conceptul de victimologie pe care l-a repetat şi în
1956 în lucrarea intitulată "La victimologie'" publicată în Franţa
Acest avocat penalist îşi manifesta în lucrările sale nemulţumirea faţă de tratamentul ;
rezervat criminalului în contradicţie cu'cel al victimei. Acesteia din urmă îi revine pe lângă
vătămarea fizică, materială sau morală ce i s-a provocat, povara probării acuzaţiei, în timp ce
criminalul continuă să fie ocrotit de principiul nevinovăţiei şi alte multe drepturi.
Prin lucrările sale ulterioare s-a depărtat de criminologie, fundamentând o noua ştiinţă:
VICTIMOLOGIA incluzând în categoria victimelor nu numai persoanele care au suferit din
cauza criminalităţii ci toate persoanele care, într-un fel sau altul au suportat efectele
dezastrelor naturale (cutremure de pământ, uragane, avalanşe) sau sociale (terorism, revolte,
războaie, etc).
În anul 1985, în lucrarea "Les droits de la victimes" autorul afirmă că "nu există, în
general vorbind, nici un criminalJără victimă şi reciproc nici o victimă fără un agresor
criminal.
Aceşti doi cercetători sunt fondatorii victimologiei criminologice dar şi a victimologie
ca ştiinţă distinctă, cu toate că în literatura de specialitate, acest merit este atribuit lui Hans
von Hentig. Acesta s-a impus în materie cu lucrarea "Criminalul şi victima sa" publicată în

88Gheorghiu - Brădet. op.cit.,p.l53.

80
anul 1948, cu toate că Mendelsohn, aşa cum am menţionat, a abordat această problematică
încă din 1937.

12.2. Precizări şi concepte

Termenul de victimologie provine de la cuvântul "Thymd" din limba greacă care

desemna "fiinţă sacrificată lui Dumnezeu" şi un al doilea cuvânt tot de origine greacă "logos"
care denumeşte disciplina care se ocupă cu studiul victimei. Termenul de victimă a înregistrat
mai multe sensuri:
a) fiinţa vie sacrificată unei zeităţi ori o preferinţă (de sacrificare) în cadrul unui rit
religios;
b) o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a declanşării unei stări
emoţionale intense;
c) o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe, boli, accident, etc.
Victima poate fi şi o persoană care suferă de pe urma propriilor greşeli. Intr-un sens mai larg,
fiecare individ poate fi - şi chiar este într-un anume sens -victima.
Spre exemplu, toţi suntem victime ale civilizaţii, mai precis ale efectelor ei secundare,
ale poluării, ale ritmului de viaţa, care depăşeşte uneori posibilităţile noastre de a ţine pasul cu
toate solicitările la care suntem supuşi, toţi suntem victime potenţiale'ale unor accidente de
'cireulâlre, ale unor accidente de muncă, nemai vorbind de faptuP'ca unii dintre noi ne
autovictimizăm prin consum exagerat de alcool, fumat, ignorarea unei elementare discipline
alimentare etc.
Ceea ce ne interesează însă, în contextul de faţă, este numai faptul că putem fi victime
ale acţiunii (conştiente, voluntare) ale unor semeni ai noştri: delicvenţii. Cu acest sens al
termenului operează victimologia.
Deci, raporiându-ne strict la termenul de victimă, vom avea în vedere exclusiv
persoana umană care suferă, este lezată sau distrusă, direct sau indirect de acţiunea (şi în
alte circumstanţe de inacţiune) unui delicvent.
Acesta este sensul restrâns al termenului de victimă, el raportându-se la persoanele a
căror suferinţă intră sub incidenţa activităţii organelor poliţieneşti şi de justiţie.
Statutul sau ipoteza de victimă, presupune acţiunea unui agent victimizator pe care
este reprezentat de persoana infractorului.
In accepţiunea psihojuridiciară, termenul de victimă este personalizat.
Victima nu poate fi decât o fiinţă umană, o persoană cu toate că în realitate pot fi
victimizate şi fiinţe subumane (animale), obiecte sau bunuri, ori instituţii.
Majoritatea specialiştilor (criminologi, psihologi, etc) au concluzionat că unele
persoane aproape că sunt predestinate să devină victime prin anumite particularităţi ale
structurii personalităţii lor.
Acestea pot prezenta una sau mai multe trăsături care se constituie într-o aşa-zisa
receptivitate (predispoziţie sau înclinaţie) victimală.
Exemple de astfel de persoane vulnerabile, expuse deci acţiunii răufăcătorilor sunt
uitucii, lacomii, lăudăronii hipersociabilii, neglijenţii ş.a
O astfel de atitudine specialiştii o numesc impresionabilitate victimală.
Aceasta este specifică indivizilor care devin victime ale "escrocilor", în cauză fiind
naivii care sunt impresionaţi de ţinuta vestimentară îngrijită luându-o drept reper fundamental
de apreciere şi evaluare a celui care o poartă.

81
Escrocii notorii acţionează de cele mai multe ori impecabil îmbrăcaţi (guler alb,cravată) ştiind
foarte bine că în general omul are tendinţa să asocieze aspectul şi calitatea vestimentaţiei cu
un statut social respectabil.
Escrocul câştigă astfel credit moral determinând persoane diverse să-i ofere sume
substanţiale pentru anumite servicii pe care acesta se angajează să le facă.
Nu este de neglijat şi faptul că escrocii au şi ei la rândul lor o anumită receptivitate faţă
de această impresionabilitate, o capacitate de a simţi slăbiciunea şi naivitatea unor persoane
astfel că nu-şi aleg victima la întâmplare.
Dacă pe lângă impresionabilitate există şi puţină lăcomie, dorinţa de afaceri
avantajoase sau rezolvări ilicite de probleme, între cei doi aproape că se realizează o atracţie
reciprocă.
In aceste condiţii nu de puţine ori victima însăşi este responsabilă (parţial, desigur) de
producerea infracţiunii.
Conştientă de aceea ce până la urma s-ar putea consideră şi o coparticipare la actul
infracţional; (complicitate) persoana astfel victimizată, adesea nici nu solicita poliţia în
vederea recuperării pierderii.
Cazurile extreme (patologice) de atracţie reciprocă între două persoane din care una va
fi victimizată o reprezintă cuplurile sado-masochiste.

12.3. Definiţia şi obiectul criminologiei victimologice

Ţinând seama de cele mai sus menţionate putem să afirmăm că acea ramură a
criminologiei care are ca obiect direct de studiu victima crimei, poartă numele de
criminologia victimologică.
Ea reprezintă "ansamblul cunoştinţelorcriminologice biologice, psihologice şi
sociologice care privesc victima"89§.
Victimologia se interesează de toate aspectele ce au legătură cu victima care sunt:
- personalitatea ei;
- trăsăturile sale biologice, psihologice şi morale;
- mediul socio-cultural în care s-a format;
- relaţiile sale cu criminalul;
- rolul şi contribuţia sa în geneza crimei.
Studiile victimologiei, au relevat că trecerea la act, respectă în general modelul stabilit
de Etienne de Greef dar au evidenţiat în plus următoarele aspecte legate de victimă:
- victima rar a fost rodul hazardului;
- actul criminal s-a realizat în urma unei analize strategice elaborate de criminal
luând în calcul riscurile şi profiturile ce se obţin (mai ales în cazul furturilor şi tâlhăriilor);
- analiza strategică începe după ce autorul a întâlnit victima potenţială (atractivă şi
puţin sau deloc : apărată), urmând cu elaborarea unui plan; de acţiune (ex.: violatorii în serie
studiază victima, obiceiurile, traseul şi orarul zilnic, slăbiciunile etc);
- unele predispoziţii victimogene permit creşterea agresivităţii autorului sau a
îndrăznelii acestuia (ex.: starea de ebrietate - beţivii - , consumatorii de droguri, handicapaţii
şi homosexualii).
- prezenţa unor circumstanţe care uşurează executarea crimei este legată frecvent de:
rezistenţa fizică scăzută a victimelor, izolarea lor fizică (case de odihnă şi cabane în locuri
izolate, parcaje nepăzite) sau de anumite trăsături de caracter ale acestora (ex.: lăcomia,
dorinţa de câştig uşor, etc).
1. Clasificarea victimologică a crimelor
Victimologia criminală în raport de situaţia concretă a victimelor clasifică infracţiunile
(crimele) în patru categorii:.

89Gerarg Lopez, Victimologie, Dalloz, Paris, 1997, pp.48-49.

82
 a) cele care au victime reale, fizice, cum sunt agresiunile sexuale, omuciderile,
vătămările corporale;flirturile şi tâlhăriile;
b) cele care au victime fictive reprezentate de societate în general şi care privesc
ordinea şi liniştea publică, securitatea statului, sănătatea publică, finanţele publice, etc);
c) cele care au victime potenţiale în care sunt incluse infracţiunile care prin ele însele
nu lezează persoane fizice (ex.: conducerea în stare de ebrietate a unui autovehicul) dar care
pot să lezeze o victimă anume;
d) cele fără victime, cum sunt actele infracţionale de prostituţie sau consumul
drogurilor care nu lezează alte persoane.
2. Clasificarea victimelor
In privinţa acestei probleme, în literatura de specialitate se disting două tipuri de
clasificări: una aparţinând victimologiei tradiţionale reprezentând o clasificare în funcţie de
concretizarea victimelor, ea fiind expusă de Raymond Gassin şi o a doua, mai largă, în funcţie
de vârsta, sexul, starea fizică şi intelectuală a victimelor, clasificare expusă de Hans von
Hentig90§.
In accepţiunea lui Raymond Gassin, victimele se clasifică astfel:
1. victime indiferente, când victimizarea se datorează hazardului
2. victime latente, concept care desemnează o categorie de subiecte care au o
predispoziţie permanentă şi inconştientă pentru rolul de victime (ex.: masochiştii) sau victima
specifică a cărei victimizare produce raporturi particulare care există între victimă şi criminal
(prostituată şi proxenetul său); criminalul victimă, când subiectul însuşi poate fi victimă sau
delicvent potrivit circumstanţelor în care se comit delictele (ex.: participarea la un rix sau
autorii coliziunii vehiculelor91§).
Criminologul german Hans von Hentig, chiar dacă nu a respectat cu consecvenţă
criteriilor de ordin biopsihosocial pe care şi le-a propus, a avut totuşi o importantă influenţă
asupra tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de această problemă. Hentig distinge două
categorii de victime:
- înnăscute şi
- ale societăţii.
In privinţă celor din urmă distinge 13 categorii:
1) Victimele tinere (nevârstnice) constituie o categorie care se pune uşor la îndemâna
agresorilor.
Fiind neevoluat fizic, naiv şi fără experienţă sub aspect mintal, tânărul poate fi uşor
victimizat.
Adesea, infractorii îi utilizează pe tineri drept complici la diverse infracţiuni, astfel
încât tinerii, în acest caz, cu toate că sunt complici, în fond sunt victimizaţi.
Sau, tot aşa, victimizarea tinerilor prin abuz sexual (mai ales la fete) constituie fapte
bine cunoscute.
2) Femeile ca victimă
Hentig considera femeile ca suferind de o altă slăbiciune în comparaţie cu tinerii.
Femeile tinere pot deveni victime ale unor criminali după ce au fost siluite; femeile
vârstnice în schimb, dacă se crede că sunt bogate, devin victime ale unor crime motivate
material.
In mod obişnuit, asemenea femei devin victimele unor bărbaţi care utilizează
superioritatea lor fizică la comiterea faptei.
In genere, femeile ocupă un statut victimal determinat biologic în cadrul crimelor de
ordin sexual.
3. Bătrânii constituie o altă categorie de victime la îndemâna unor infractori.

90 H. von Heutig, Criminalul şi victima sa, citat şi de G.Lopez în Victimologie, op.cit., p.48.
91 op.cit., p.422.

83
 De obicei, aceştia posedă bani adunaţi "pentru zile negre", această "avere" asociată cu
slăbiciunea fizică a vârstnicului oferă o pradă uşoară de victimizare.
4 Beţivii si consumatorii de stupefiante sunt expuşi victimizării mai mult decât alte
categorii de indivizi.
In general, se poate constata că indivizii în stare de ebrietate sunt uşor expuşi acţiunii
hoţilor de buzunare şi tâlhăriilor.
5. Imigranţii pot fi, de asemenea victimizaţi uşor, deoarece imigraţia nu este o
simplă schimbare de ţară sau de continent ci constituie o reducere temporară a posibilităţilor
de apărare - în domeniul relaţiilor umane vitale.
Ignorarea limbii în noua "patrie", lipsa de mijloace materiale ca şi ostilitatea
băştinaşilor, constituie un complex ce reprezintă o atractivitate pentru infractori, care
exploatează starea de mizerie şi de credulitate a noului venit.
6. Minorităţile etnice constituie şi ele o categorie care se poate victimiza uşor.
Tulburările rasiale din S.U.A, ca şi cele din Africa de Sud sau din Asia de SudEst, sunt
exemple de victimizare în masă pe bază de discriminare rasială, care de atâtea ori în istorie au
dat ocazia dezlănţuirii unor instincte de distrugere ruşinoase.
7. Indivizii normali dar cu o inteligenţă redusă, susţine von Hentig, sunt născuţi
spre a fi victime.
In final, nu mintea sclipitoare a escrocilor ci poziţia victimelor face să se comită
crima.
8. Indivizii (temporar) deprimaţi, constituie tipuri victimale de natură psihologică.
Deprimarea este o atitudine emoţională care se exprimă prin sentimentul neajutorării,
al lipsei de speranţă.
Obişnuit, aceste sentimente, de cele mai multe ori survenite în urma decesului unei
fiinţe apropiate, sunt însoţite de o scădere marcată de reactivitate fizică şi psihică, scădere
care poate ajunge până la nivelul patologicului.
Prin faptul că depresivul este apatic şi foarte supus, el devine incapabil de luptă şi
astfel lipsa lui de rezistenţă îl face prielnic pentru victimizare.
9. Avarii sunt aceia care în orice împrejurare caută să profite şi să-şi mărească averile.
Paradoxal, în acest caz, este că dorinţă de a câştiga nu duce numai la crimă, ci adesea
poate provoca victimizarea.
Cei săraci dar hrăpăreţi caută prin câştiguri să-şi dobândească o mai mare siguranţă.
Hrăpăreţii din clasele mijlocii doresc să obţină bunuri de lux iar bogătaşii hrăpăreţi sunt foarte
domici să-şi mărească avea. Aceştia din urmă sunt cei mai expuşi victimizării.
10. Indivizii desfrânaţi şi destrăbălaţi reprezintă un alt tip victimal care din pricina
indiferenţei şi a dispreţului faţă de legi, devin foarte vulnerabili faţa de manevrele foarte
iscusite ale infractorilor.
11. Indivizii singuratici şi "cu inima zdrobită" sunt vulnerabili la victimizare deoarece
cu greu pot suporta singurătatea şi frustrările, mai ales sentimentele, la care 1-a supus viaţa.
Starea lor psihică generală le conferă o credulitate mărită, expunându-i la victimizare
prin furturi, fraude şi tot felul de înşelătorii şi nu o dată devin victime ale ucigaşilor.
12. Chinuitorii reprezintă un tip de victimă care în urma agresiunilor la care sunt
supuşi în familie ajung ei să victimizeze la rândul lor.
Von Henrig a exemplificat un tată, care, alcoolic fiind îşi cliinuie familia multăvreme
până când în cele din urmă a ajuns să fie asasinat de propriul său fiu. In asemenea
cazuri, individul nu are nici un simţ al realităţii. 13. Indivizii blocaţi
Von Hentig înţelege prin tip blocat un individ încurcat în fel de fel de datorii.
Obişnuit oameni de afaceri sau bancheri faliţi ce nu mai pot face faţă situaţiei lor pe căi
legale, pot sa cadă victime creditorilor sau unor "binevoitori" care le oferă soluţii.
O a treia modalitate de clasificare a victimelor o face un criminolog canadian Faţţah
care susţine că acestea sunt:
- victime specifice în situaţia persoanelor fizice şi

84
 - victime aspecifice în cazul în care delictele privesc instituţiile de stat, religioase sau
sociale.
Tot el (Fattah) consideră publicul, în general victima criminalităţii fie direct, prin
degradarea sau sustragerea bunurilor publice sau indirect prin sentimentul de insecuritate
provocat de o criminalitate ridicată92§.

12.4. Factorii victimogeni

Deşi se vorbeşte de procesul de victimizare, trebuie să menţionăm că aşa cum nu există

criminal înnăscut, nu există nici victimă înnăscută, fiecare dintre noi putând deveni, în
anumite condiţii victima unei infracţiuni, condiţii pe care le numim victimogene.
Aceşti factori, prin ei înşişi nu pot genera situaţia criminală, dar în concurenţă cu cei care-l
determină pe delicvent să comită crima se ajunge în postura de victimă. Studiile criminologice
au stabilit că aceşti factori sunt de trei categorii:
a) biologici;
b) psihologici şi
c) sociali toţi fiind categorisiţi ca fiind factori de risc victimogen.
a) factorii biologici
In categoria acestora au fost incluşi cei referitori la:
- vârstă - aici nominalizându-se extremele = copilăria şi bătrâneţea, persoanele aflate
la aceste extreme fiind cele mai expuse crimelor;
- sexul - menţionându-se că femeile în mod frecvent sunt ţinta criminalităţii, atât
intrafamiliale cât şi cazul abuzurilor sexuale;
- deficienţele fizice = statisticile judiciare au relevat că persoanele handicapate fizic
sunt mai frecvent ţinta crimelor.
b) factorii sociali
Aceştia privesc în principal următoarele aspecte:
- meseriile cu risc victimogen în care s-au inclus cele de şoferi de taximetre, casierii,
factorii poştali, poliţiştii, prostituatele etc.
- modul de viaţa - atunci când sunt caracterizate de consumul de alcool sau de
droguri , frecventarea mediului criminal şi menţinerea de relaţii cu lumea delicventă;
- condiţiile socio-materiale - aici menţionându-se atât sărăcia dar şi bogăţia
ostentativă prin "afişarea" la vedere, a bunei stări materiale în medii sociale dezavantajate
unde sentimentul de frustrare vine din partea acestor medii.
Tot condiţii victimogene sunt considerate locuirea în case izolate sau aflarea în timpul
concediilor în parcări nepăzite.
In cadrul aceloraşi condiţii este inclus şi serviciul deficitar al serviciilor de ordine
publică care, pe bună dreptate, are conţinut victimogen.
c) factorii psihologici
Unele particularităţi comportamentale ale persoanelor, constituie îndemnul carel
determină pe criminal să le exploateze.
Intre acestea sunt menţionate: neglijenţă, imprudenţa, avariţia, venalitatea,
compatibilitatea unor funcţionari sau dorinţă aventurii sexuale. In afara acestor factori
specifici victimologiei criminologice, Benjamin Mendelsohn la al IH-lea Simpozion
internaţional de Victimologie de la Munster, în anul 1979 a reliefat că în cadrul celor de
natură socială au relevanţă victimologică: familiile dezorganizate.
- organizaţiile politice şi religioase extremiste;
- lipsa educaţiei şi
- industrializarea cu "apanajul" ei referitor la suprapularea oraşelor, accidentele de
muncă şi circulaţia mijloacelor de transport.

92G.Lopez, op.cit., p.49.

85
12.5. Victimele potenţiale şi măsurile preventive

Majoritatea criminologilor mai ales cei din continentul nord-american şi reprezentanţii

apărării sociale din Franţa, iar la noi prof. Ion Gheorghiu Brădet, atribuie victimologiei
criminologice un rol important împotriva criminalităţii prin diminuarea procesului de
victimizare.
Autorii menţionaţi arătau în lucrările lor că în prezent în foarte multe ţări apărarea
victimelor potenţiale nu constituie o preocupare a statului.
Se acceptă în continuare ideea că prin politica penală (în care intră sistemul judiciar şi
execuţional penal) a se asigura protecţia victimei prin efectul intimidant al pedepsei. Şi noi
considerăm că această idee este de mult perimată. Studiul victimei este abia la început şi
reprezentanţii criminologiei victimologice au scos în evidenţă că "Perioade mari de timp
victima a fost privită cu suspiciune în procesul penal şi ca o supravieţuire a dreptului
primitiv".
Azi mulţi jurişti vorbesc "de slăbiciunea statului şi a justiţiei care sunt incapabile de
menţinerea ordinii publice".
Consiliul European şi O.N.U la 11.12.1983 au recomandat ţărilor lumii să-şi propună
şi să execute programe de apărare a victimelor inclusiv cele ale criminalităţii.
Unele ţări, au asemenea programe, ele aparţinând de cele mai multe ori societăţii
civile, organizaţiilor nonguvernarnentale şi mai puţin organele statului. In principal se propun
măsuri preventive cum ar fi:
a) măsuri educative realizate în baza unor programe în familie, în şcoli, în biserici şi
instituţiile medicale;
b) de asigurări sociale faţă de minorii abandonaţi, de bătrânii fără posibilităţi de supravieţuire
şi faţă de handicapaţi;
c) efectuate de organizaţi neguvernamentale cum sunt cele de asistenţă juridică şi medicală
pentru victimele abuzurilor sexuale sau ale violenţelor intrafamiliale;
d) activităţi de pregătire şi educaţie antiinfracţională desfăşurată de organele de ordine
publică şi justiţie.
Cu toate că în criminologie, aşa cum afirma Valerian Cioclei, nu se vor găsi
certitudini, probabil având în vedere universul uman (încă necunoscute) uman, susţinem
totuşi, că este mai uşor să se protejeze persoanele pentru a nu deveni victime, prin măsurile
mai sus propuse, decât să se modifice comportamentul delicvenţilor.

Bibliografie

1. H. von Heutig, Criminalul şi victima sa.

2. Gerarg Lopez, Victimologie, Dalloz, Paris, 1997.

86
 Criminologia clinică

Obiective specifice: cunoaşterea şi întelegerea locului pe care îl ocupă în prevenirea

criminalităţii criminologia clinică care are ca obiectiv împiedicarea comiterii infracţiunilor
postfactum.
Rezultate aşteptate: studenţii vor întelege importanţa criminologiei clinice în prevenirea
criminalităţii ca fenomen individual, postfactum.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să cunoască importanţa criminologiei clinice.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

13.1. Noţiuni generale

13.1.1. Definiţia şi obiectul criminologiei clinice
Cuvântul grecesc "Kline" care înseamnă "paf este rădăcina modemului "clinic" provenit
din medicină şi care desemnează tratamentul la capul (căpătâiul) bolnavului.
Acest tratament a fost folosit iniţial în psihologie apoi în sociologie şi în final în
criminologie.
Potrivit lui Raymond Gassin1 expresia de criminologie clinică are două înţelegeri:
a) unul, în sens larg, care desemnează "studiul fenomenului individual criminal", în opoziţie
cu cel al fenomenului general al criminalităţii studiat de criminologia generală;
b) al doilea, în sens restrâns, constă în studiul multidisciplinar al cazului individual al
delicventului, în vederea prevenirii recidivei pe baza stabilirii stării periculoase a acestuia,
fixării unui diagnostic criminologie şi executarea unui tratament.
Acest din urmă sens este cel pe care-l iau în consideraţie toţi specialiştii atunci când se referă
la criminologia clinică.
Jean Pinatel, cunoscutul criminolog francez este teoreticianul care a impus acest curent, el
fiind şi cel care a formulat definiţia criminologiei clinice ca fiind "ramura criminologiei
aplicate care are ca obiect studiul individual al delicventului în scopul de a determina luarea
măsurilor de a-l îndepărta de o eventuală recidivă" 2. Jean Pinatel a impus prin lucrările sale
adevărul că ştiinţa numită criminologie este cert o ştiinţă teoretică dar în acelaşi timp este şi o
ştiinţă aplicată, el departajând-o ca şi medicina în două ramuri:
- criminologia generală, teoretică şi
- criminologia clinică.
Aceasta din urmă este o ştiinţă practică aplicată care pe baza investigaţiilor multidisciplinare,
în cazuri individuale "post factum" (după comiterea crimei) stabileşte metode concrete de
tratament care aplicate pot preveni recidiva,
13.1.2. Istoricul criminologiei clinice
Majoritatea teoreticienilor sunt de acord că începuturile criminologiei clinice se suprapun cu
cele ale criminologiei generale, Lombroso fiind persoana care în anul 1890, a precizat
necesitatea efectuării examenului medico-psiliologic al criminologiei. Aceasta s-a produs la
Congresul Internaţional de Criminologie din Sankt Petersburg când se poate afirma că s-au
pus bazele criminologiei clinice.
A urmat concepţia discipolului său Rafaele Garofalo, care a susţinut importanţa anchetei
sociale pentru caracterizarea criminalului.
In anul 1911, criminologul suedez Olof Kinberg, la cel de-al Vll-lea Congres de Antropologie
Penală de la Koln a continuat cele două idei ale examenului medico-psihologic şi a anchetei
sociale pentru autorii recidivişti, tineri şi ai infracţiunilor grave. Criminologia clinică s-a
impus puţin câte puţin prin afirmarea obiectivului principal: readaptarea socială a
delicvenţilor pe baza unor concluzii rezultate din investigaţiile de natură medico-psihologică

87
şi socială efectuate asupra acestora. Această ramură aplicativă a criminologiei a cunoscut o
dezvoltare deosebită în Europa şi mai ales în Franţa până spre sfârşitul anilor'60 ale secolului
nostru, când sub critica vehementă a teoreticienilor "criminologiei reacţiei sociale" aproape
că era în pragul dispariţiei.
La al VIII-lea Congres Internaţional de Criminologie de la Lisabona din 1978, reprezentanţii
criminologiei reacţiei sociale, contestând valorile clinicienilor preziceau de fapt, agonia
acestei criminologii aplicate.
A trebuie să fie redescoperită noţiunea de personalitate criminală de către criminologii nor-
americani pentru ca alături de cea a personalităţii periculoase a lui Jean Pinatel revigorarea
criminologiei clinice să fie azi o certitudine.
13.1.3. Operaţiunile specifice criminologiei clinice
Activităţile întreprinse de criminologii clinicieni sunt multiple şi diverse, ele vizând decelarea
indicilor stării periculoase ale delicventului.
După identificarea acestor indici se stabileşte prin analiză şi sinteză, natura şi gradul stării
periculoase, formându-se apoi un diagnostic criminologie şi în final se decide asupra
măsurilor de prevenţie a recidivei care se hotărăsc să fie aplicate.

13.2. Starea periculoasă - conceptul de bază al criminologiei clinice

Prin starea periculoasă a unui individ din punctul de vedere al criminologiei, se înţelege
probabilitatea ca aceste să comită o infracţiune.
Această noţiune nu-i o noţiune juridică ci, aşa cum am afirmat, una criminologică.
Jean Pinatel, doctrinarul criminologiei clinice, în definiţia stării periculoase porneşte de la
diferenţă dintre criminal şi noncriminal, demonstrând că nu este înnăscută, ea datorându-se
inadaptării sociale sau imaturităţii psihice a indivizilor.
Diferenţă dintre aceste două categorii de oameni este de fapt o diferenţă de grad care se află în
însumarea unor trăsături de caracter ale indivizilor care constituie, aşa cum le numeşte autorul
"sâmburele personalităţii criminale".
Trăsăturile cu caracter specifice stării periculoase stabilite de Pinatel sunt:
- egocentrismul;
- agresivitatea;
- labilitatea psihică;
- indiferenţa afectivă.
Aceste trăsături psihologice pot exista separat în fiecare individ, dar personalitatea psihică a
indivizilor cu predispoziţii delicvente însumează de obicei două sau chiar toate cele patru
trăsături caracteristice menţionate, ele fiind mai mult sau mai puţin amplificate. Potrivit lui
Pinatel, dezvoltarea trăsăturilor psihologice care formează "sâmburele personalităţii
criminale" se. datorează societăţii care este criminogenă şi în principal din cauza:
- sărăciei economice şi lipsei culturii care duce la inadaptare;
- comunicării defectuoase care conduce la ucenicia crimei;
- opoziţiei juvenile necontrolate ce poate devia în violenţă şi consumuri de droguri;
- contagiuni ierarhice a claselor privilegiate cărora le este specifică "criminalitatea gulerelor
albe" şi prin imitaţie indivizii preiau comportamentul criminal;

1. Elementele constitutive ale stării periculoase

Un individ poate să comită un nou delict în funcţie de starea sa periculoasă pare este,
determinată de:
a) Capacitatea criminală reprezintă imoralitatea constantă şi activă a individului şi
cantitatea de răutate pe care o poate disimulai

88
b) Gradul de adaptabilitate socială. Combinaţiile celor două elemente pot da niveluri
diferite ale stării de periculozitate. Nivelul cel mai înalt al stării de periculozitate o au indivizii
cu o capacitate criminală ridicată şi cu o adaptabilitate suficientă.3
2. Formele stării periculoase
Cercetările criminologice au arătat că se disting două forme ale stării periculoase:
a) starea periculoasă cronică este desemnată de atitudinea antisocială stabilă şi permanentă;
b) starea de pericol acut (sau de criză), caracterizează majoritatea delicvenţilor, fiind de
scurtă durată şi premergătoare delictului propriu-zis. Această stare a fost bine particularizată
de Etienne de Greef distingând trei faze succesive:

- faza asentimentului temperat;

- faza asentimentului formulat; faza crizei propriu-zise. Acest aspect a fost deja tratat în
capitolul referitor la personalitatea infracţională şi nu vom mai insista asupra lui.

13.3. Diagnosticul criminologiei

Acest concept presupune aprecierea naturii stării periculoase pe baza componentelor ei

(capacitatea criminală şi gradul de adaptabilitate).
Diagnosticul se realizează în urma studierii delicventului atât în perioada anterioară judecării
procesului penal, fie după pronunţarea hotărârii de condamnare dar anterior executării
pedepsei.
In practica criminologiei clinice, metodele prin care se investighează delicventul sunt
clasificate astfel:
- metode fundamentală care includ anchetele sociale, examene medicale psihiatrice şi
psihologice;
- metode complementare din care fac parte observaţia directă, interviurile, examenele
biologice;
- metode menite a pătrunde în intimitatea delicventului cum sunt testele proiective de
sinceritate sau cele de narco-diagnostic.
Prin aceste investigări se va reliefa care este componenta caracterială a personalităţii,
existenţa şi intensitatea agresivităţii, a egocentrismului, a indiferenţei afective şi labilităţii
psihice.
Toate rezultatele investigaţiilor efectuate asupra delicventului vor fi înserate într-un dosar de
personalitate.
In practica criminologiei clinice un loc aparte în investigarea personalităţii delicventului şi
implicit în stabilirea diagnosticului îl ocupă expertiza psihiatrico-legală care, de obicei, este
axată pe motivaţia crimei şi modul ei de comitere.

13.4. Pronosticul
Pronosticul este ipoteza (stabilită pe baza diagnosticului criminologie) de comportamentul
ulterior al delicventului.
Pentru uşurarea acestei dificile sarcini care de multe ori are un grad ridicat de subiectivitate, s-
au pus la punct scheme de pronostic sau tabele de pronostic, ele constituind un ajutor preţios
în munca clinicienilor.

13.5. Tratamentul

Finalul procesului de observate a delicventului şi a stabilirii naturii şi intensităţii stării sale

periculoase îl reprezintă "hotărârea relativă la măsurile care se vor aplica subiectului pentru a
preveni recidiva", hotărâre care este cunoscută sub numele de tratament. Aceste măsuri sunt

89
propuse de criminologii clinicieni organelor judecătoreşti şi administraţiei penitenciarelor,
fiind hotărâte de tribunal şi executate de funcţionarii instituţiilor citate în final.
Se cunosc două mari categorii de măsuri de tratament:
a) prima priveşte modul în care execută condamnatul pedeapsa privativă de libertate putând
îmbrăca forme ca: "?« libertate", "cu suspendare"sau "semi-libertate",
b) în cea de a doua categorie întră măsurile de ordin medical cum sunt: psihanaliza,
psihoterpia individuală şi de grup, farmacologia, (administrare de tranchilizante) şi chiar cele
chirurgicale cum este lobotomia în cazurile rezistente la celelalte metode de tratament, cazuri
bine selecţionate deontologic de comportamente delicvente incorigibile.
c) Programe de tratament în vederea resocializării delicventului Acestea fac parte din
cea de a doua categorie de măsuri care nu privesc pedeapsa privată de libertate. Ele se
realizează cu participarea volutivă a delicvenţilor care doresc să-şi remodeleze personalitatea,
să-şi modifice motivaţiile şi aptitudinile, pentru a nu mai recidiva şi să revină în mediul social
normal specific nondelicvenţilor. Cele mai cunoscute şi utilizate metode în acest scop sunt
psihoterapiile individuale sau colective, realizabile prin metoda freudiană numită psihanaliză.
Psihanaliza reprezintă metoda de tratament specifică nevrozelor, în care de fapt este vorba de
un dialog purtat de psilioterapeut cu delicventul pentru ca prin analiză psihologică să se
descopere motivele, conştiente sau inconştiente, ale tulburărilor de comportament ale acestora
din urmă, pentru a le îndepărta prin conştientizare. Această metodă s-a dovedit eficace, dar
este complexă şi de lungă durată,rezultatele bune obţinându-se în funcţie de pregătirea
psihoterapeutului şi de dorinţa delicventului. In afara acestor tratamente legate de practica
psihiatrică, în literatura de specialitate sunt menţionate şi alte metode de resocializare, în
special în zona ţărilor anglofone, printre care este şi cea a relaţiilor de grup.
Metoda aparţine criminologilor nord-americani adepţi ai teoriei lui Edwin Shuterland al
asociaţiilor diferenţiate, care au ca principal fundament influenţarea comportamentului
delicventului, aflat în perioada de eliberare condiţionată, plasat într-un colectiv de indivizi
nondelicventi, care prin puterea imitaţiei va opta spre modul de viaţă moral, anticriminal.

Bibliografie

1. J.Pinatel, Traite de Criminologie, part.II.

90
 Criminologia preventivă

Obiective specifice: cunoaşterea şi întelegerea rolului preventiv al criminologiei aplicate.

Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege importanţa criminologiei aplicate în prevenirea
criminalităţii.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să cunoască importanţa şi rolul criminologiei în prevenirea criminalităţii.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

14.1. Consideraţiuni generale

Pericolul şi costurile criminalităţii faţă de societate au fost evidenţiate în cercetările

criminologice dar şi in cele de ordin sociologic ş'i economic, motive pentru care prevenirea
delictelor a fost una dintre căile propuse, pornindu-se de la principiul că "Este mai uşor să
previi delicventă decât s-o reprimi", similar celui din medicină potrivit căruia "Este mai uşor
sa previi (boala) decât s-o vindeci".
Preocupările criminologice în acest domeniu constituie obiectul unei ramuri distincte a
criminologiei aplicate, numită criminologia preventivă.
Ca şi criminologia clinică, criminologia preventivă îşi are rădăcinile în primele lucrări
ale criminologiei ştiinţifice, Enrico Ferri fiind de fapt creatorul acestei ramuri care a prezentat
în lucrarea sa "Sociologia criminală", publicată în 1891, un program vast de măsuri
preventive, pe care le-a numit substitutive penale sau echivalente ale pedepsei.
Potrivit lui Raymond Gassin, expresia "criminalitate preventivă" a fost folosită pentru
prima dată de criminologul francez Guillon în lucrarea "La criminologie preventiv" publicată
în anul 1941 în revista "Prison et prisonniers"1.
In perioada anilor '30, în S.U.A în cazul Şcolii ecologice de la Chicago, ca şi în
perioada anilor '60, ideile prevenirii criminalităţii au cunoscut o afirmare extinsă, pentru ca în
zilele de azi să existe o literatură bogată asupra acestei problematici, desemnând formarea
acestei ramuri noi a criminologiei aplicate, criminologia preventivă care însă nu cunoaşte o
organizare sistematizată cum este cea a criminologiei clinice.
In continuare ne vom referi la definiţia prevenirii, domeniul ei, motivele care o impun
şi măsurile de prevenire ale criminalităţii.

14.2. Definiţia şi obiectul prevenirii criminalităţii

Şi astăzi sunt unii autori care consideră că prevenirea criminalităţii este apanajul
dreptului penal, ea realizându-se prin efectul intimidant al pedepsei.
Potrivit acestor autori, reprezentanţi ai curentului neoclasic al reacţiei sociale,
pedeapsa, mai ales prin severitate, continuă să fie fundamentul prevenirii. Cu toate acestea
prevenirea penală, cum este ea cunoscută în literatura de specialitate juridică ,şi-a demonstrat
în timp ineficacitatea.
Se ştie că pedeapsa penală, în mod tradiţional are mai multe scopuri: intimidarea
colectivităţii de a comite infracţiuni (idee preluată de la Platon şi continuată de pozitivismul
italian), intimidarea individuală a delicventului condamnat pentru a nu mai recidiva,
neutralizarea delicventului şi pedagogia generală.
Aceste scopuri, în urma studiilor aprofundate, sunt departe de a fi obţinute iar uneori
chiar imposibil de realizat.

91
 Reprezentanţii noi criminologii, în special cei ai curentului "stigmatizării" au susţinut
că sistemul represiv nu face decât să crească an de an criminalitatea, prevenirea nerealizându-
se în nici un fel.
I n plus, psihanaliza freudiană a relevat aşa zisul "instinct al morţii", creat de
ameninţarea pedepsei cu moartea, idee care induce la unii indivizi dorinţă de a ucide2.
Din aceste considerente, reprezentanţii societăţii civile, în special sociologii, aşa cum
menţionam pe cei aparţinând Şcolii ecologice de la Chicago, separat de măsurile represive, au
încercat să realizeze "antefactum" activităţi cu caracter social, în vederea prevenirii
criminalităţii angrenând bineînţeles în această redutabilă acţiune, şi instituţiile statului în baza
unor programe de prevenire care s-au întins pe perioada a două trei decenii.
In urma acestor realizări a rezultat o bogată literatură de specialitate în care s-a reuşit
să se formuleze definiţia prevenirii criminalităţii, ea reprezentând "ansamblul de măsuri
social-economice, tehnico-organizatorice, administrative, disciplinare şi judiciar-
educaţionale, luate de stat şi organismele neguvernamentale care au ca finalitate principală,
limitarea posibilităţilor săvârşirii infracţiunilor".
De menţionat că în privinţă posibilităţii săvârşirii infracţiunilor, criminologia
preventivă nu are în vedere recidiva, ci numai potenţialele infracţiunii primare, deoarece
recidiva face obiectul criminologiei clinice. Din definiţia de mai sus rezultă că prevenirea
presupune:
a) măsuri de intervenţie penală, dar care nu vizează pedepsirea în sine a faptelor
cuprinse în legi şi reglementări cu caracter preventiv ci stabilirea unor regimuri special (cum
este cel al comerţului şi deţinerii armelor de foc şi a substanţelor explozive sau cel al
medicamentelor cu conţinut stupefiant, precum şi interzicerea comercializării băuturilor
alcoolice în apropierea unităţilor şcolare sau obligativitatea funcţionării sistemelor de pază şi
alarmare la unităţile bancare).
b) măsuri educative care să fie executate în special de unităţile administrative de stat
(poliţie şi justiţie) , de ocrotire a unor categorii de persoane (minore şi handicapaţi social);
c) măsuri socio-economice menite a îmbunătăţi viaţa în societate mai ales pentru
păturile sociale spuse defavorizate pentru ameliorarea vieţii acestora din punct de vedere
material şi moral.

14.3. Tipuri de prevenire a criminalităţii

In acelaşi timp, în lucrările consacrate prevenirii delicventei s-au desprins două mari
orientări privind definirea acestei probleme.
Prima fiind de natură extensivă, consideră că "totul este prevenire" în lupta contra
infracţionalitătii, începând cu pedeapsa aplicată infractorilor şi terminând cu repararea
pagubelor provocate victimelor.
Cea de a doua orientare, pe care o considerăm apropiată de obiectul real al prevenirii,
este cea care stabileşte că prevenirea are loc până la comiterea delictului, şi pedepsirea
criminalului . Pedepsirea face obiectul unei alte ştiinţe sau ramură ştiinţifică numită "Ştiinţa
sancţiunilor penale" care urmăreşte eficienţa pedepsei faţă de cei care au comis deja delicte.
In practica activităţii de prevenire a criminalităţii ca şi în literatura de specialitate, se
folosesc termeni ca "prevenire generală", "prevenire specială", "prevenire primară
secundară şi terţială" etc, termeni care definesc anumite segmente ale prevenirii şi care, în
raport de sfera măsurilor întreprinse impun să fie explicate.
1) O primă clasificare a prevenirii folosită în perioada deceniilor 40-50, era aceea în
care se distingeau:
a) prevenirea delicventei juvenile şi
b) prevenirea delicventei în general.
a) In privinţa prevenirii delicventei juvenile s-a considerat, şi încă se mai consideră ,că
de fapt aceasta reprezintă substanţa prevenirii.

92
 S-a pornit, în fundamentarea acestui tip de prevenire, de la ideea că tinerii şi copii au o
personalitate în formare şi că poate fi modificată si remodelată prin acţiuni educative, faţă de
personalitatea adulţilor care este deja formată; aceasta din urmă nemai fiind sensibilă la
educaţie, rămânând influenţabilă numai la frica pedepsei penale.
b) Prevenirea delicventei în general se apreciază că se realizează numai prin efectul
intimidant al pedepsei penale.
2. O a doua clasificare, cea mai răspândită, este acea tripartită, în care prevenirea are
următoarele niveluri:
a) Prima prevenire, sau primară, este reprezentată de ansamblul măsurilor întreprinse
pentru modificarea condiţiilor (factorilor) cu conţinut criminogen care privesc cadrul fizic şi
social global.
Intre măsurile cuprinse în acest ansamblu exemplificăm crearea locurilor de muncă, a
condiţiilor de locuit, a spaţiilor de petrecere a timpului liber şi de asistenţă medicală/
b) Prevenirea secundară cuprinde acele măsuri care se aplică faţă de grupurile
sau faţă de un anumit segment al populaţiei care prezintă un risc particular de
delicventă.
Prevenirea terţială. In concepţia unor autori, acest tip de prevenire este îndreptată spre
împiedicarea recidivei, cuprinzând acţiuni de ordin individual de readaptare socială, sau de
neutralizare a vechilor delicvenţi. După opinia noastră, dacă primele două categorii de măsuri
preventive interesează criminologia preventivă, cele din a treia categorie interesează
criminologia chimică3. In privinţa clasificării prevenirii criminalităţii, criminologul canadian
Denis Sziobo stabileşte tot trei categorii de acţiuni preventive:
- măsuri menite să amelioreze condiţiile de viaţă;
- măsuri de îmbunătăţire a activităţii structurilor şi instituţiilor statului cu
responsabilităţi în lupta contra criminalităţii (poliţie, justiţie şi sistemul execuţionai penal);

- măsuri specifice serviciilor oferite delicvenţilor şi defavorizaţilor social93§.

14.4. Programe de prevenire

Prin programe de prevenire înţelegem ansamblul de decizii şi măsuri care au ca scop

împiedicarea persoanelor de a deveni delicvenţi sau victime ale delicventei.
Luând drept criteriu obiectivele şi nivelurile prevenirii, programele de prevenire pot fi
repartizate în trei mari categorii;
a) programe de prevenire socială;
b) programe de prevenire vizând protejarea persoanelor de a deveni victime şi
c) programe de prevenire executate de poliţie.
A - Programele de prevenire socială a delicventei
Aceste programe sunt primele experienţe pozitive în special în domeniuldelicventei
juvenile, realizate de lucrători sociali din afara serviciilor poliţiei şi justiţiei.
Lupta acestor lucrători este orientată spre inadaptarea tinerilor delicvenţi şi a modului
în care aceştia din urmă evoluează.
Programele de natură socială au cuprins, şi continuă să cuprindă, acţiuni de
profunzime şi de lungă durată asupra indivizilor şi mediului lor social.
Cele mai ambiţioase programe de acest tip s-au realizat în S.U. A. şi Franţa.
In cadrul programului intitulat "Proiectul zonei Chicago" s-a urmărit transformarea
globală a mediului înconjurător printr-un efort al întregii comunităţi care a durat 30 de ani.

93R. Gassin, op. cit, p. 644.

D. Szabo, Les mesures de preventions socile, din "Criminologie en actions", 1968, pp. 273-311.

93
 In cadrul programelor de prevenire generală, tot în S.U.A., s-au inclus şi măsurile
pedagogice şi terapeutice care nu porneau de la un obiectiv general ci de la unul relativ care se
adaptează unor grupuri restrânse de tineri.
B. Programe de prevenire destinate să limiteze ocaziile delictului
Programele din această categorie sunt cele mai recente şi cuprind patru tipuri
de măsuri:
a) măsuri de educaţie a publicului care au menirea de a-1 informa asupra
criminalităţii, a cauzelor ei şi a instrumentelor de luptă după împotriva ei, pornindu-se de la
ideea că prevenirea este problema întregii societăţi
b) măsuri de protecţie a eventualelor victime, măsuri care constituie de fapt esenţă
acestui tip de program.
Aceste măsuri sunt cele pe care personale le iau ele însele pentru propria protecţia, de
multe ori plătind unor societăţi private de pază şi securitate, atât la locuinţele proprii, cât şi în
societăţile economice sau comerciale unde lucrează.
c) măsuri de participare a publicului alături de organele oficiale pentru prevenirea
crimei Se poate spune că acestea sunt cele mai dificile măsuri de executat, publicul
participând cu mare dificultate la executarea lor, motiv pentru care sarcina angrenării
populaţiei la asemenea activităţi în majoritatea statelor, a fost lăsată pe seama poliţiei. Aceasta
s-a realizat cu o oarecare, eficacitate numai în condiţiile unei autonomii a poliţiilor locale care
împreună cu primăriile, şi-au stabilit propriile lor
programe de prevenire.
Situaţii de acest gen s-au înregistrat în ţările vest-europene mai ales după 1990.
d) Tot în cadrul acestui tip de programe literatura de specialitate citează şi amenajarea
mediului înconjurător.
Acestea vizează că în comunităţile urbane şi rurale, imobilele să fie construite în aşa fel
încât toate părţile să fie vizibile între ele ca şi spaţiile de acces din stradă.94§
C. Programele de măsuri preventive ale poliţiei
In general instituţia poliţiei este cunoscută ca fiind represivă.
Cu toate acestea, mai ales după anii 60-70 poliţia şi-a conceput misiunile, alături de
anchetarea judiciară a faptelor penale, şi pentru prevenirea criminalităţii, ca urmare a preluării
idelor criminologice.
La început, aceste măsuri preventive au fost orientate, ca peste tot, spre împiedicarea
delicventei juvenile pentru ca ulterior prevenirea să vizeze toate categoriile sociale şi de vârstă
ale delicvenţilor, a) Activităţi privind prevenirea criminalităţii juvenile
Toate măsurile cu acest caracter se deosebesc de cele specifice prevenirii sociale.
Acestea din urmă sunt de profunzime şi care se întind pe. perioade mari de timp, în
contradicţie cu cele ale poliţiei care sunt temporare şi limitate la anumite aspecte ale
delicventei juvenile.
Practica preventivă în acest domeniu cunoaşte mai multe tipuri de astfel de măsuri:
1) măsuri de informare şi de participare a funcţionarilor poliţiei la activităţile cu
caracter general;
2) măsuri de atragere a tinerilor cu potenţial delicvent în activităţi de pregătire şcolară
şi de petrece a timpului liber sub coordonarea funcţionarilor poliţiei;
3) luarea amprentelor papilare de la tinerii delicvenţi;
4) atragerea atenţiei familiilor şi colectivelor din care fac parte tinerii delicvenţi.
b) Activităţi preventive generale
Acestea privesc pe de o parte desfăşurarea operativă şi eficientă a anchetelor prin care
se descoperă infracţiunile şi se identifică autorii lor şi pe de o parte privesc prevenirea prin
prezenţă poliţienească în teritoriu dat în responsabilitate.

94Oscar Newman, Defensible space - crime preventions through urban desing, New York, 1973.

94
 In cea de a doua categorie de: activităţi preventive generale sunt incluse următoarele
genuri de acţiuni:
- cele îndreptate asupra factorilor cu conţinut criminogen cum sunt publicaţiile
porno, afişele care incită la violenţă, spectacole, filme sau casete video cu conţinut obscen etc;
- cele care privesc persoanele ce pot fi victime ale infracţiunilor cum sunt locuitorii
caselor izolate, persoanele aflate în stări conflictuale, precum şi imobilele care nu au sisteme
de pază şi alarmă.

14.5. Evaluare critică

Studiile evalutive efectuate cu privire la eficienţă prevenirii criminalităţii prin diferite

metode şi măsuri au reliefat că în general rezultatele obţinute nu au corespuns aşteptărilor, ele
nefiind pe măsura eforturilor umane şi materiale întreprinse.
S-a relevat că totuşi prevenirea criminalităţii are câteva limite:
a) Prima dintre ele este dată de natura infracţiunilor care este diferită. Nu pot fi
prevenite toate infracţiunile în egală măsură prin procedeele criminologiei. Astfel este cazul
infracţiunilor de mare violenţă, cum sunt actele teroriste, care nu pot fi diminuate decât prin
activităţi represiv antiteroriste.
b) O a doua limită ţine de personalitatea indivizilor potenţial delicvenţi. Dacă sunt
numeroşi indivizi sensibili la măsurile cu caracter preventiv sunt totuşi o parte din ei cu o
personalitate supercriminală care nu răspund la măsurile preventive.
c) A treia limită ţine de tehnicile preventive utilizate care nu pot să fie eficiente
întotdeauna din următoarele considerente:

- costurile economice foarte ridicate pe care le implică;

- criminalitatea se deplasează pe timpul aplicării măsurilor preventive în alte spaţii
decât în cele în care s-a acţionat; este cazul patrulelor de poliţie care sunt folosite cu efect
descurajator în mediile cu criminalitate ridicată;
- măsurile de prevenire utilizate uneori sunt contrare cu libertatea persoanei fiind
incompatibile cu concepţiile democratice (ex. luarea amprentelor digitale).
d) In cazul în care prevenirea nu a reuşit societatea nu poate renunţa şi de cele
mai multe ori s-a recurs la represiunea criminalităţii demonstrând în final că nu poate
exista prevenire fără represiune.

14.6. Priorităţi în cercetarea criminologică contemporană

In numeroase ţări, chiar dintre cele mai dezvoltate, problema criminalităţii a devenit
una dintre principalele griji ale guvernelor, ale specialiştilor şi ale populaţiei.
Speranţa că îmbunătăţirea nivelului de trai va duce la scăderea criminalităţii nu s-a
realizat.
In ciuda unor programe ambiţioase de prevenire a criminalităţii, rata criminalităţii 95§ a
crescut an de an. Mai mult, criminalitatea a cunoscut noi forme cum este cea a tineretului, cea
comisă violenţă şi crima organizată cu multiple manifestări, între care cea a gulerelor albe
fiind cea mai periculoasă.
Criminalitatea juvenilă
Totalitatea infracţiunilor comise de minori şi tineri reprezintă criminalitatea juvenilă,
criminalitate care an de an cunoaşte o creştere alarmantă şi o diversificare nebănuită.
Intre factorii favorizând ai delicventei juvenile menţionăm familiile dezorganizate,
nivelul scăzut de instruire, şomajul părinţilor, industrializarea cu apanajul său, urbanizarea, la

95 rata criminalităţii reprezintă numărul de infracţiuni la 100.000 de locuitori.

95
care se adaugă prezentarea emisiunilor şi filmelor cinematografice şi video, cu conţinut porno
şi violent.
Deşi preocupările pe linia delicventei juvenile au fost multiple, menţionăm doi dintre
cei mai cunoscuţi criminologi în materie: canadienii Lebtone şi Frechette.
Ambii profesori la Şcoala de Criminologie a universităţii din Montreal au desfăşurat
timp de 20 de ani cercetări în domeniu, concluziile lor fiind cuprinse în lucrarea "Delicvente
şi delicvenţi" publicată în anul 1987.
In privinţă delicventei juvenile, autorii consideră că sunt două tipuri:
a) delicventa comună care este specifică excesul de energie şi acţiune a tinerilor, fiind
comisă frecvent în joacă, aceasta fiind trecătoare;
b) delicventă distinctă care este de regulă provocată, învăţată, susţinută si
diversificată de mediul în care tinerii evoluează şi care în final duce la o adevărată angajare
antagonistă faţă de valorile sociale consacrate.
Alţi doi criminologi, americanul Clifford Shaw şi francezul Vasile V.Stanciu, s-au
preocupat de delicventă juvenilă, unul pentru zona oraşului Chicago iar celalalt pentru cea din
unele cartiere ale Parisului.
Ei au relevat, că pe lângă factorii cunoscuţi cu influenţă în formarea personalităţii
tinerilor delicvenţi, un rol deosebit îl are mediul înconjurător pe care Raymond Gassin îl
numeşte "vecinătatea" (le voisinage)96§, înţelegând prin acesta mediul ales. Două sunt aceste
medii:
a) primul este cel al cartierelor cu degradare socio-morală, aparţinând persoanelor
care sunt cunoscute sub numele de subproletariat.
Copiii provenind din familiile ce aparţineau acestui mediu capătă o ostilitate vădită
faţă de tot ce este conform cu valorile sociale consacrate.
O astfel de situaţie se datoreşte mediului menţionat unde domneşte o revoltă mocnită
faţă de sistemul social existent pe care-l consideră favorizant doar pentru grupul aflat la
putere.
b) cel de al doilea mediu este cel al bandelor de copii şi adolescenţi, mediu care are
influenţa cea mai puternică faţă de delicvenţii tineri.
Copiii se asociază în bande din diferite motive cum sunt cele afective, sau pentru
dorinţă afirmării proprii, sau pentru că aici găsesc o justificare şi apreciere pentru
comportamentul pe care familia şi mediile şcolare îi contestă etc.
De obicei mediul natural al copiilor constituiţi în bandă este strada cu toate solicitările
ei negative97§.
Acest gen de delicventă a apărut în lume în ţările vest europene şi S.U.A, mai întâi în
perioada anilor '50, sub forma bandelor de tineri delicvenţi cu atitudini agresive şi distructive,
cunoscute sub numele de "Ies bloasons noir\ "teddyboy" sau "vitellonr.
In perioada anilor'60 a apărut o nouă formă de inadaptare juvenilă, a grupurilor de
vagabonzi în colectiv tip "hippies" care foloseau în comun drogurile.
După anii 1970, delicventă juvenilă a luat alte forme pornind de la furturile simple,
continuând cu consumul de droguri, cu prostituţia hetero şi homosexuală,
vagabondajul, violenţă politică (prin care se contestă valorile societăţii capitaliste de
consum) şi terminând cu sinuciderile în grup,
In ţările foste comuniste, printre care şi România, o formă specială a delicventei
juvenile era aceea cunoscută sub numele de huliganism care se datora unei subculturi
delicvente, fiind apropiată cu cea contestatară din anii 1970 din ţările vest-europene.

96 R.Gassin, op.cit.,p.410.
97 idem., p.411.

96
 Infracţiunile comise cu violentă
Delicventă violentă a început să constituie o preocupare a criminologilor şi a
penaliştilor începând cu 1970 când numărul acestor fapte a creat sentimentul de insecuritate
civică.
Ca o paranteză, în istoria priorităţilor penale menţionăm următoarele perioade:
- în secolele XV-XVII, aceasta a privit combaterea vagabondajului şi cerşetoriei, Europa
acelor timpuri fiind cutreierată de cete mari de vagabonzi şi cerşetori;
- în secolul XIX prioritatea a constitui-o combaterea criminalităţii proletariatului urban,
născută din industrializarea principalelor ţări din vestul Europei;
- în zilele de azi delicventă violentă şi crima organizată, cu forma ei cea mai periculoasă
criminalitatea în afaceri, constituie prioritatea societăţii98§.
Criminalitatea violentă este compusă din infracţiunile comise prin violenţă ca omorul,
violul, tâlhăria, vătămarea corporală, lipsirea de libertate, fiind caracterizate de utilizarea
forţei fizice şi morale asupra victimelor.
In mod deosebit, acest fenomen a cunoscut creşteri substanţiale în statele dezvoltate,
unde de multe ori rata criminalităţii a depăşit-o pe cea a sporului natural al populaţiei.
Majoritatea cercetărilor care s-au preocupat de acest gen de delicventă au constatat
anumite caracteristici care o departajează faţă de alte genuri de criminalitate. In principal
acestea sunt:
- frustrarea* este elementul psihic care determină frecvent comiterea infracţiunilor
cu violenţă;
- autorii acestor delicte sunt în general cu o instrucţie şi cultură redusă, provenind,
de regulă din familii dezorganizate; aceştia acţionează fără a avea un echilibru emoţional;
consumul de alcool precede de cele mai multe ori delictele violente;
- frecvent agresiunea este determinată şi de relaţiile anterioare dintre autor şi
victimă, aceasta din urmă având un rol precis în comiterea crimei;
- cele mai frecvente mobiluri în cazul infracţiunilor comise cu violenţă sunt: ura,
gelozia, răzbunarea, în cazul omorurilor, satisfacerea instinctelor sexuale sau pervertite, în
cazul violurilor, sau materiale în cazul tâlhăriilor şi sechestrărilor de persoane;
- mijloacele folosite de delicvenţi sunt: lovirea cu obiecte dure, tăietoare, sau armele
de foc, sechestrarea, şantajul, ameninţarea, constrângerea fizică sau morală99§.
In funcţie de mai multe criterii: ca forma de manifestare, persoanele implicate şi
mobilurile urmărite; această delicventă este caracterizată de mai multe forme de violenţă:100§
- primitivă sau întâmplătoare, proprie indivizilor cu frustrarea = "dezechilibrul afectiv
ce apare la nivelul personalităţii individului ca umiare a neiealizării unei dorinţe, a
împiedicării îndeplinirii unei trebuinţe sau a privării individului de a obţine ceva, de ordin
material sau afectiv, ce-i aparţinea anterior", reacţie explozivă necontrolată, datorată de multe
ori consumului de alcool şi relaţiilor conflictuale cu victima;
- pasională, în cazul uciderilor din gelozie sau violului;
- utilitară care are loc în cazul tâlhăriilor şi sechestrărilor de persoane care urmăresc
interesul material;
- pseudojustiţiară, ca în cazul omorurilor din răzbunare; - şi aşa-
zisa raţională, specifică crimei organizate101§.

98 Raymond Gassin, op.cit, p.509.

99
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti. 1996. pp. 189-1990.
100 Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de psihiatrie, 1978, p.283.
104
101 Idem, p. 193.

97
 Escaladarea fără precedent a violenţei este mai recent alimentată de proliferarea
sectelor religioase, fanatismul multora din acestea fiind la rădăcina a multor şi fioroase
omoruri.
Se reliefează îngrozitoare suferinţe fizice şi psihice la care au fost supuse victimele
actelor de violenţă.
Cea mai ascuţită formă a criminalităţii violente o reprezintă "terorismul.
De multe ori aceasta este de fapt terorismul de stat, subvenţionat de diferite guverne,
aparţinând statelor cu regimuri totalitare, pe considerente politice.
Această categorie de crime, prin implicarea unor grupuri de state, a făcut să apară
criminalitatea transnaţională.
încă de la început criminalii terorişti au' căutat să ascundă caracterul penal al faptelor
lor sub motivaţii politice de stânga (Brigăzile Roşii, Armata Roşie) sau de dreapta, de
orientare neonazistă.
Acest gen de crime s-a comis de grupuri organizate, după principii militare, cu
armament sofisticat şi având o disciplină fermă.
Grupurile teroriste au debutat cu infracţiuni de jaf şi furt, continuând cu răpiri de
persoane, şantaj şi terminând cu actele de genocid ca aruncarea în aer a trenurilor de persoane,
distrugerea avioanelor cu pasageri, în zbor, scufundarea de vase maritime, etc.
Comunitatea statelor lumii prin O.N.U„. şi-au creat programe naţionale şi internaţionale de
combaterea terorismului.
Crima organizată
Crima organizată este aceea care se produce printr-o voinţă deliberată de a comite una
sau mai multe infracţiuni.
Crimele (delictele), obişnuite se comit, pentru foloase materiale, cum sunt furturile din
buzunare, din magazine, tâlhăriile sau falsurile, ele fiind realizate în cadrul unor-situaţii
nespecifice.
In zilele de azi criminalitatea a cunoscut o organizare tipică unor activităţi economice
eficiente bazată pe planificare, pornind de la cunoaşterea locurilor unde urmează să se comită
delictul, pregătirea şi procurarea instrumentelor necesare, alegerea complicilor, totul fiind
organizat, motiv pentru care i s-a spus crimă organizată.
Studiile criminologice, au reliefat trei varietăţi de crimă organizată:
1) cea cu caracter brutal sau agresivă, care cuprinde infracţiunile de tâlhărie, şi
răpirile de persoane.
2) cea care priveşte exercitarea unor activităţi ilicite cu profit material ca
proxenetismul, jocurile de noroc şi traficul de droguri prin care se obţine profit din viciile
oamenilor.
3) cea în afaceri, sau a gulerelor albe care aparţine persoanelor din categoriile sociale
elevate şi care constau în fraude fiscale, corupţie şi altele.102§
Cercetătorul american Donald Cressy, în 1967 afirma: "Criminalitatea organizată se
deosebeşte de cea convenţională, care-i întâmplătoare prin dimensiunile ei uriaşe, implicând
un lanţ de comandă, comparabil cu cel al unei armate, intensa planificare, secretizare,
ameninţarea sau folosi rea forţei, izolarea conducerii la vârf.
Acest gen de criminalitate a început să fie organizată în S.U.A în zorile secolului al
XX-lea, când Mafia imigranţilor italieni a trecut la aplicarea metodelor ei pe întreaga
întindere a S.U.A.
Organizaţiile criminale constituie pe teritoriul unei ţări îşi formează, de regulă, legături
cu indivizi afacerişti sau chiar grupări din alte ţări, dispuse într-o anumită zonă geografică, îşi
internaţionalizează acţiunile criminale după anumite strategii bine conturate.
Escrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camătă, şantajul,
prostituţia, contrabanda, contrafacerea şi plasarea mijloacelor de plată false, corupţie,

102 R. Gassin, op.cit., pp.474-476.

98
reprezintă capitole de bază ale activităţilor criminale, profiturile fiind canalizate spre alte
afaceri legale, prin sisteme complicate de spălare a banilor.
Este cunoscut faptul că, în multe state, crima organizată constituie un adevărat
"cancer" care vlăguieşte puterea societăţii, ameninţă stabilitatea guvernelor, determină
creşterea taxelor ce se adaugă la preţul mărfurilor, periclitează siguranţa cetăţenilor, a
agenţilor economici aflaţi în competiţie, controlează prin forţă banului, organizaţii
profesionale legale, au o puternică influenţă politică şi economică prin infiltrarea în diferite
afaceri legale.
In concepţia, Interpol organizaţiile criminale ar putea fi împărţite astfel:
- Familiile Mafiei, în care se găsesc de regulă structuri ierarhice, norme interne de
disciplină, un cod de conduită si o anumită diversitate de activităţi ilicite şi licite.
- Organizaţiile profesionale ale căror membri se specializează în una sau două tipuri
de activităţi criminale (traficul de maşini furate, laboratoare clandestine pentru fabricarea
drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare,
jafuri organizate, etc).
- Organizaţiile criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de împrejurări, cum ar fi
imensa diferenţă a nivelurilor de viaţă, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare,
expansiunea geografică, slăbiciunea legilor.
- Organizaţiile teroriste internaţionale, care practică asasinate, deturnările de avioane,
răpirile de persoane, etc, sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase "sau rasiale).
- reciclarea banilor, fenomen internaţional cu o clientelă variată: vânzători stânjeniţi
de milioane de dolari lichizi obţinuţi din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se
sustragă de la impozite, deţinători de fonduri obscure destinate corupţiei şi mituirii, ori cei
care încearcă să-şi ascundă capitalurile.
Extinderea şi multiplicarea crimei organizate într-un număr important de state au
fundamentat oportunitatea analizării acestui fenomen global la cea de-a V-a Conferinţă
O.N.U. privind "prevenirea criminalităţii şi tratamentul infractorilor".
In acest cadru s-a elaborat o rezoluţie specială "Crima, ca formă de afaceri", în care se
subliniază criteriile definitorii pentru acest fenomen.
In privinţa Mafiei din S.U.A caracterizarea ce urmează făcută de un ziarist italian arată
că: "organizarea criminală este condusă de un şef care se ocupă, în faţa societăţii cu
probleme corecte şi legale. Acesta are în mod constant o atitudine rezervată şi chiar-de
condescendenţă şi abordează o faţadă intangibilă de respectabilitate faţă de societate.
El are im mic magazin, pe una din străzile mai retrase afe unui mare oraş american.
Este un om de bine care ajută discret pe nevoiaşi, contribuie la acţiunile de caritate
ale cartierului şi parohiei sale, lasă impresia unui înţelept tată de familie, cu părul nins şi se
bucură de stima afectuoasă a vecinilor săi.
într-o seară însă, seîntâlneşte cu câţiva vechi amici,în camera din dos a magazinului
unui coleg.
Unul este în fruntea unei corporaţii, doi sunt cunoscuţi pentru activitatea lor de trafic
clandestin, alţi doi surit mici comercianţi respectabili, iar un altul a fost condamnat pentru
omor şi a ieşit recent din închisoare.
Beau vin roşu şi discută în dialect sicilian, folosind termeni arhaici şi fraze stranii.
Această reuniune este în fapt o sesiune a tribuna/ului însărcinat să aplice legea
organizaţiei secrete: unul din membrii confreriei nu a achitat suma pe care o datora"
Legile mafiei sunt necruţătoare faţă de cei ce le încalcă. "Acuzatul" trebuie să plătească
cu viaţa nesăbuinţă sa. Execuţia capitală nu este decât o formalitate, după ce sa rostit sentinţă.
Toată această atmosferă se regăseşte în romanul lui Mărio Putzo "Naşul" ea constituind
imaginea vie a crimei organizate, cu toate dedesubturile ei din lumea interlopă de azi.
In perioada post totalitară, ca urmare a transformărilor economico-sociale radicale în
cadrul tranziţiei, în România s-au produs mutaţii de fond în structura şi dinamica fenomenului

99
infracţional, accentuându-se condiţiile favorizante pentru dezvoltarea crimei organizate, care a
trecut de faza de debut.
Organizaţiile criminale din străinătate îşi trimit emisarii, caută legături în rândul
infractorilor si a unor oameni de afaceri, acţionează pe linia organizării şi internaţionalizării
actelor, perceperea 'taxei de "protecţie", infracţiune specifică organizării de tip mafiot,
atacurile în bande şi zone de acţiune asupra agenţilor econorhici cu magazine particulare:
furtul la "c'oinandă" ce vizează de regulă bani, bijuterii, obiecte de valoare din tezaurul
naţional, tâlhăriile "la drumul mare" şi altele.
Astfel, în lumea interlopă şi-au făcut apariţia grupuri de "duri" care pretind de la
patroni unor firme importante sume de bani pentru "a le asigura protecţia", ângajându-se-de
regulă, la răfuieli de tip mafiot, ameninţări, şantaje şi» chiar folosirea armelor de foc.
Dezvoltarea complexului de infracţiuni care se circumscriu acestui gerieric, a
determinat pe unii criminologi să constate, pe de o parte că asistăm la naşterea celei de-a patra
puteri în stat - crima organizată - iar pe de altă parte să avertizeze: Crima organizată este unul
din preţurile pe care societatea trebuie să le plătească pentru democraţie.
Ea trebuie să facă în aşa fel încât acest preţ să fie cât mai puţin dureros.

14.7. Criminalitatea în afaceri în România

Definiţia şi factorii care determină criminalitatea în afaceri

Criminalitatea în afaceri este total diferită de criminalitatea tradiţională, mult mai
periculoasă decât aceasta din urmă, ea fiind opera unor persoane instruite şi educate,
cunoscută şi sub numele de "criminalitatea gulerelor albe", reprezentând de fapt ponderea în
cifra neagră a crimelor din societatea modernă, inclusiv din cea înregistrată în România
postrevoluţionară.
In abordarea acestui tip de criminalitate ne dorim să facem cunoscută periculozitatea
ei, să evidenţiem factorii care o favorizează şi să propunem câteva soluţii de prevenire şi
combatere, ştiind că de cele mai multe ori evoluţia fenomenului infracţional devansează
orientările societăţilor în descoperirea şi prevenirea acestuia,
Prin criminalitatea în afaceri, ca parte componentă a criminalităţii reale, înţelegem
totalitatea infracţiunilor de natură economică în care sunt incluse fraudele vamale, fraudele
fiscale, infracţiunile economice şi financiare, comise în prejudicierea statului, fraudele
bursiere, bancruta, infracţiunile la legislaţia muncii, actele de corupţie, precum şi faptele care
ating libera concurenţă.
Din estimările statelor comunităţii europene, rezultă că acest gen de criminalitate este
de zece ori mai puţin urmărit şi le costă de zece ori mai scump.
La O.N.U. în cadrul Congresului al V-lea pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delicventei, s-a afirmat:
" Crimele economice formează marea parte a crimelornesemnalate. Ele par a cauza
instituţiile economice şi sociale, precum şi publicului im prejudiciu mult mai important decât
cel indicat de numărul cazurilorfinalizate pozitiv şi care de regulă declanşează reacţii în lanţ\
In prezent s-au emis păreri care statutează că acest gen de criminalitate s-ar datora
economiei de piaţă şi liberei iniţiative, în condiţiile în care dorinţă câştigului estescopul cu
orice preţ al afacerilor.
Răspunsul nu poate fi afirmativ la o asemenea chestiune decât dacă am constatat că
toate persoanele angrenate în afaceri ar comite delicte, dar în aceleaşi condiţii sunt persoane
care nu comit astfel de infracţiuni, aceasta depinzând de personalitatea criminală a fiecărui
individ în parte.
Nu putem să nu acceptăm ideea că la nivel macrosocial sunt cel puţin trei factori:
economici, juridici şi psiho-sociali, care dacă nu generează criminalitatea în faceri, o
influenţează în mod considerabil.

100
 Factorii economici
a)Situaţia economică a societăţii aflate în recesiune, este unul din factorii cu conţinut
criminogen. Este unanim admis ca delictele de faliment fraudulos (bancruta) şi manevrele
frauduloase în materie de credite sunt infracţiuni de afaceri, tipice perioade de recesiune.
In România de azi, traversând procesul de tranziţie spre economia de piaţă, multe
societăţi comerciale, recurg la manevre frauduloase pentru a se capitaliza, transferând în mod
ilegal bunuri şi lichidităţi din proprietatea statului în cea particulară.
Sunt numeroase cazurile când factori de decizie din unităţi cu capital de stat au
favorizat agenţii economici privaţi în detrimentul interesului public, creditându-i ilegal ori
derulând prin intermediul acestora activităţi de aprovizionare.
In plus, transferurile ilegale de bunuri şî valori către sectorul privat, au devenit
activităţi cotidiene.
Criminologi, penalişti şi economişti din ţările comunităţii europene, examinând situaţia
actuală a ţărilor din fostul bloc comunist, au constatat că privatizarea în multe cazuri s-a
realizat prin trecerea frauduloasă a bunurilor şi valorilor din proprietatea statului în cea
particulară, apreciind că de fapt egalitatea cetăţenilor vehiculată de fostele regimuri comuniste
era de fapt o egalitate în sărăcie, situaţie care a determinat un număr însemnat de persoane să
se capitalizeze prin mijloace ilegale.
b) Un alt factor cu conţinut criminogen, apreciat în unanimitate de specialişti, îl
constituie intervenţia statului în anumite domenii ale economiei de piaţă.
Menţionăm aici sistemul de taxare (impozitare) progresiv exagerată. Dacă pentru 80 %
sau mai mult din beneficiile realizate de societăţile comerciale sunt reţinute de stat, evaziunea
fiscală este deosebit de tentată.
Amintim că atât taxele vamale protecţionişte cât şi interdicţia unor importuri sau
exporturi, determină de cele mai multe ori intensificarea contrabandei.
In acest caz două exemple le considerăm edificatoare:
1. Embargoul impus Serbiei a determinat o adevărată epidemie a contrabandei cu
produse petroliere din partea infractorilor din ţara noastră.
2. In fosta R.F. a Germaniei, în anii '50, contrabanda cu cafea era înfloritoare datorită
taxelor şî impozitelor foarte ridicate percepute. Când acestea din urmă au scăzut contrabanda
cu acest produs a dispărut103§.
c) Ineficacitatea controloarelor economice constituie un alt factor cu conţinut
criminogen în lumea afacerilor.
Este ştiut că o contabilitate completă şi la zi este elementul de control cel mai
important în acest domeniu. Lipsa lui determină comiterea fraudelor.
In materie fiscală lipsa sau ineficientă controalelor externe ale statului, reprezintă unul
din factorii criminogeni.
d) Un alt factor economic cu conţinut criminogen caracteristic în special societăţii
româneşti de azi, îl reprezintă statutul juridic al societăţii comerciale cu răspundere
limitată. Acest statut determină abuzuri din partea directorilor care identifică fondurile
societăţii cu propria proprietate.
Factorul juridic
Sistemul juridic, mai ales în perioada de azi din ţara noastră cu imperfecţiunile şi
lipsurile sale are un conţinut criminogen ridicat în sfera afacerilor.
Faptul că în legislaţia noastră târziu s-a legiferat falimentul, condiţiile în carele'poate
declara acesta, iar unele infracţiuni sunt definite dupaf%formule puţin precise, trimiţând în
realitate la dispoziţii comerciale, pe deoparte, pt&cum şi o incriminare lacunară a cielictelor,

103xxx, Raportul comitetului european pentru probleme criminale cu privire la criminalitatea în afaceri,
Strasbourg 1991.

101
pe de altă parte, îi determină pe delicvenţi să; le depisteze rapid şi să le speculeze în favoarea
lor.
Putem afirma fără a greşi că dreptul penal în acest domeniu, insuficient de clar,
constituie o certă incitare la fraudă.
Factorii psiho-sociali
Dacă la nivelul societăţii am enunţat factorii determinanţi ai criminalităţii în afaceri,
aşa cum am afirmat anterior, evidenţiem totuşi că prin ei înşişi nu pot explica în totalitate
etnogeneza infracţiunilor, pentru că în aceleaşi condiţii sunt şi persoane angrenate în afaceri
care nu comit astfel de fapte.
Situaţia pare paradoxală pentru că delicvenţii din această categorie fac parte din stratul
elevat al societăţii, fiind constituit din persoane educate, de obicei cu pregătire superioară în
domeniul economic sau juridic, demonstrând că de fapt etnogeneza acestei criminalităţi
depinde de personalitatea mai mult sau mai puţin deformată moral.
O astfel de personalitate se formează datorită unor factori psiho-sociali, reprezentaţi de
ansamblul comportamentelor şi atitudinilor din sfera afacerilor care converg spre delicventă.
a) Mediul afacerilor- factor criminogen
In acest mediu cele trei imbolduri ale activităţii umane sunt: profitul (câştigul), puterea
şi maximum de productivitate.
Aşa cum există o morală a militarilor, a profesorilor, a medicilor, a preoţilor, există şi o
morală a oamenilor de afaceri, unde concurenţa îţi cere să faci totul să câştigi şi de multe ori
nu se poate conta pe morală, pentru a contrabalansa efectul stimulativ al profitului, puterii şi
productivităţii maxime.
In acelaşi mediu, există zicala că "riscul face parte din viaţa cotidiană a omului de
afaceri". Adesea se consideră că a comite un delict este un risc ca oricare altul.
De cele mai multe ori delicvenţii recunoşteau că profitul considerabil al celei mai mari
părţi a infracţiunilor în afaceri îi determină să rişte.
Pe de altă parte delicventul în afaceri are, în plus faţă de alţi infractori, mijloace de a
scăpa de executarea unei condamnări uzând de influenţele pe care şi le creează.
b) Mediul funcţionarilor - poate în multe cazuri să aibă caracter criminogen, datorat în
special colectivelor în care delicventa este cultivată, mai ales dacă funcţionarii sunt prost
plătiţi şi insuficient controlaţi.
c) Opinia publică este un alt factor psiho-socia! cu relevanţă criminogenă în afaceri.
O astfel de situaţie este posibilă în ţara noastră azi pentru că, în general, pentru opinia
publică criminalitatea în afaceri nu constituie o adevărată criminalitate. Ea nu provoacă
cetăţeanului de rând teama şi curiozitatea periculoasă pe care o provoacă infracţiunile cu
violenţă (omoruri, tâlhării, violuri). Cetăţeanul din România de azi se interesează de
criminalitatea tradiţională, în detaliile ei concrete criminalitatea economică neavând rezonanţă
în mintea sa cu toate că ziarişti curajoşi şi obiectivi o abordează deschis.
Slaba reacţie a opiniei publice faţă de criminalitatea în afaceri se datorează şi multor
publicaţii care sunt axate pe cu totul alte probleme: pornografia, scandalurile politice,
problemele de violenţă, viaţa VIP-urilor, rubricile de fapt divers, care sunt mai accesibile şi
distractive.
d) Un alt factor cu conţinut criminogen de ordine psihosocial î! reprezintă mediul
judiciar atunci când se manifestă lipsa de energie din partea reprezentanţilor poliţiei şi
magistraturii.
Nu putem să contestăm că această lipsă de reacţie nu se datorează şi consideraţiilor de
ordin tehnici:
- complexitatea delictelor în afaceri;
- mijloacele de consultanţă juridică;
- caracterul dificil al proceselor, cu expertize şi contra-expertize care de multe ori
depăşesc perioade mari de timp.

102
 In cazurile în care delicventul este judecat la mult timp după săvârşirea infracţiunii, cu
siguranţă că tribunalul va fi mult mai indulgent.
Complexitatea procedurilor judiciare, precum şi numărul mare de afaceri constituie
cauza punerilor în libertate pentru insuficienţă de probe, unele din ele dispărând în timpul
desfăşurării proceselor sau fiind neautorizate prin contraprobe şi contraexpertize.
14.8. Concluzii
Fără a avea pretenţia că în domeniul criminalităţii în afaceri am epuizat întreaga
problematică, acesta rămânând pentru România un teren insuficient studiat, concluzionăm că
este necesar ca societatea şi organismele statale să-şi reconsidere atitudinea faţă de acest
fenomen care, aşa cum menţionam, este extrem de periculos, cu costuri deosebit de ridicate
care apasă considerabil asupra populaţiei.
Referitor la "costul criminalităţii în afaceri, în "Raportul comitetului european pentru
problemele criminale, cu privire la criminalitatea în afaceri", prezentat la Strasbourg în 1991
se menţiona că în Franţa prejudiciul provocat finanţelor publice prin infracţiunile financiare se
ridică la 35-40 miliarde de franci, anual, fiind de peste două ori mai mare decât al bugetelor
reunite ale ministerelor de Interne, Justiţie şi Sănătate.
Şi în România se constată că prejudiciul cauzat societăţii de către infracţiunile
economice descoperite este de câteva ori mai mare de cel cauzat de infracţiunile cuprinse în
aşa zisa criminalitate tradiţională.
Intre măsurile ce se impun a fi luate de societate faţă de acest fenomen menţionăm:
a) stabilirea nivelului real al criminalităţii în afaceri prin folosirea de tehnici ştiinţifice
moderne de investigare socială pentru a se cunoaşte exact dimensiunea acestui flagel în
vederea dimensionării efortului pentru prevenirea şi combaterea sa;
b) realizarea unui cadru legislativ adecvat cu prevederi clare în care să se stabilească
infracţiunile în domeniu afacerilor şi procedura operativă de cercetare şi judecare. Pedepsele
prevăzute pentru asemenea fapte să aibă în vedere mai puţin privarea de libertate şi mai mult
confiscarea veniturilor ilicite realizate, a bunurilor folosite în comiterea acestui gen de
infracţiuni şi a averii delicvenţilor;
c) crearea unui sistem judiciar bine conceput format din magistraţi şi funcţionari în
domeniul investigaţiilor şi al finanţelor, parte în subordinea Ministerului Justiţiei, cu puteri
depinde (înţelegând prin aceasta accesul la datele din evidenţele băncilor, ascultarea
convorbirilor telefonice, interceptarea corespondenţei) căruia să i se încredinţeze spre
cercetare infracţiunile economice. Încadrarea acestui sistem să se facă cu personal calificat şi
cu o dotare corespunzătoare, având în vedere înalta pregătire şi specializare a delicvenţilor din
acest domeniu;
d) instituirea unui program naţional de combatere a criminalităţii cu măsuri concrete
pentru criminalitatea în afaceri pentru toate sectoarele vieţii sociale: familia, şcoala, biserica,
poliţia, magistratura, armata, mijloacele mass-media precum şi organizaţiile
neguvernamentale;
e) obligarea prin lege a conducătorilor instituţiilor bancare şi a funcţionarilor publici
pentru verificarea periodică a angajaţilor suspecţi ca incorecţi, inclusiv cu tehnici moderne de
investigare (poligraf) pentru depistarea predelictuală a actelor cu potenţial crirninogen.

Bibliografie
Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de psihiatrie, 1978.
1. Oscar Newman, Defensible space - crime preventions through urban desing, New
York, 1973.
2. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti. 1996.
3. D. Szabo, Les mesures de preventions socile, din "Criminologie en actions",
1968.

103
 5. xxx, Raportul comitetului european pentru probleme criminale cu privire la
criminalitatea în afaceri, Strasbourg 1991.

TESTE

TESTE AUTOEVALUARE CRIMINOLOGIE – ANUL II IFR

1.Cifra neagra a criminalitatii reprezinta:

a) diferenta dintre criminalitatea aparenta si criminalitatea legala ;
b) diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea legala ;
c) diferenta dintre criminalitatea aparenta si criminalitatea legala ;
d) diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta .

2. Prin criminalitate legala intelegem :

a) totalitatea infractiunilor ca fenomen social , comise , descoperite si condamnate de
organelle judiciare si inregistrate in statisticile oficiale ;
b) totalitatea comportamentelor umane , interzise de catre legea penala comise intr-o perioada
determinata , intr-un teritoriu national ;
c) totalitatea faptelor penale sesizate organelor judiciare dar care includ si pe cele ale caror
autori au ramas neidentificati ;

3. Factorii obiectivi care ‘viciaza statisticile’ judiciare sunt :

a) modificari intervenite in legislatie ;
b) modificari intervenite in sistemele de inregistrare ;
c) fluctuatiile intervenite in activitatea organelor judiciare .

4. Interogatoriul ca si metoda sociologica de cercetare a fenomenului infractional este :

a) dialogul purtat intre medicul psihiatru si delicvent :
b) dialogul din timpul anchetei penale purtat in timpul cercetarii penale dintre
anchetator si inculpat(invinuit) :
c) dialogul de autoconfesiune sau de victimizare in scopul stabilirii cifrei negre a
criminalitatii .

5. Psihanaliza reprezinta metoda psihologica de cercetare a fenomenului infractional prin

care :
a) se stabilesc stimulii fizici care creeaza stari psihice tensionate :
b) se descopera existenta unor stari psihice tensionate :
c) se determina starea cauzelor comportamentului criminal prin tehnica analitica creata
de Sigmun Freud.

6. Criminologul Cesare Lombroso , creatorul Scolii pozitiviste italiene este cel mai de seama
reprezentant al curentului :
a) modern :
b) antropologic :
c) ereditatii :
d) biopsihologiei .

7. Teoria de ordin psihologic folosita in explicarea genezei criminalitatii denumita ‘ teoria

104
complexului de inferioritate’ apartine criminologului :
a) Sigmund Freud :
b) Kate Fredlander ;
c) Etienne de Greef ;
d) Alfred Adler .

8. Conceptul de personalitate criminala (sau periculoasa) folosit de criminologul Jean Pinatel

reprezinta :
a) o etapa de criza a individului care trece printr-o stare psihica periculoasa ;
b) definirea unui tip anume de delicvent ;
c) un instrument folosit de criminologia clinica ca si termen operational .

9. Ce mare criminolog a determinat prin teoriile sale aparitia acelei parti aplicate a
criminologiei cunoscute sub denumirea de criminologie clinica ?
a) Jean Pinatel ;
b) R. M Stanoiu ;
c) Cesare Lombroso ;
d) Emile Durkheim .

10. Teoriile apartinand orientarii sociologice au ca trasatura comuna :

a) explicarea genezei criminalitatii din perspectiva psiho-morala ;
b) explicarea fenomenului criminal prin aspecte morfofiziologice ale persoanei umane ;
c) cauza exogena a criminalitatii datorata influentei mediului inconjurator , fizic si
social .

11. Francezul Emi Durkheim (1859- 1917) este considerat creatorul :

a) scolii interpsihologice ;
b) scolii sociologice ;
c) scolii cartografice ;
d) scolii criminologice.

12. In conceptia lui Emil Durkheim crima se manifesta :

a) ca o cauza directa a unui complex de inferioritate ;
b) ca o consecinta a tendintei individului de a se pune pe sine in centrul realitatii ;
c) ca un factor de sanatate publica , ea facand parte din orice societate sanatoasa.

13. Enrico Ferri , in lucrarea sa ‘Sociologia criminala ‘ acorda un loc important teoriilor
referitoare la :
a) cauza exogena acriminalitatii datorata influentei mediului social ;
b) legea saturatiei criminale ;
c)masurile cu caracter preventiv ale criminalitatii numite si subtitutive penale.

14. Teoriile curentului interactionist sunt cunoscute si sub numele de :

a) teoriile criminalului innascut ;
b) teoriile etichetarii sau stigmatizarii ;
c) teoriile asociatiilor diferentiale ;
d) teoriile cartografice.

15. Cine a tratat problema victimei si a formulat pentru prima data idei referitoare la
victimologie :
a) Benjamin Mendelsohn ;

105
b) Cesare Baccaria ;
c) Jeremy Benthan ;
d) Vasile V. Stanciu

16. Care este sensul notiunii ‘victima’ cu care opereaza victimologia?

a) o persoana care sufera, este lezata sau distrusa ,direct sau indirect de
actiunea(inactiunea) unui delicvent;
b) o persoana care sufera din pricina unui eveniment ,circumstante ,boli etc ;
c) fiinta vie sacrificata unei zeitati in cadrul unui rit religios ;
d) o persoana sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a declansarii unei stari emotionale
intense.

17. In acceptiunea lui Raymond Gassin ,victimele se clasifica in :

a) victime tinere si victime varstnice ;
b) victime innascute si victime ‘ale societatii ‘ ;
c) victime indiferente si victime latente ;
d) victime sociale si victime geografice.

18. Conceptul de baza al criminologiei clinice este :

a) starea de minoritate ;
b) starea de necesitate ;
c)starea de ebrietate ;
d) starea periculoasa .

19. Starea periculoasa cronica a unui individ din punct de vedere criminologic este desemnata
de :
a) faza asentimentului temperat ;
b) atitudinea antisociala stabila si permanenta ;
c) faza asentimentului formulat.

20. Crima organizata este aceea care :

a) are ca obiect unic traficul de personae ;
b) se produce printr-o vointa deliberate de a comite una sau mai multe infractiuni ;
c) apartine doar persoanelor din categoriile sociale elevate si care consta in fraude fiscale
,coruptie si altele.

106