Cearta pentru investitură

Zorii celui de-al doile mileniu al erei noastre a

reprezentat cu siguranță o perioadă destul de tulbure în
societatea europeană. Acest lucru se pate observa și în
raporturile diplomatice existente între Biserica Romană și
sferele de influență imperială de pe bătrânul continent.
Un exemplu în acest sens este episodul istoric, cunoscut
în istorie sub denumirea de: Cearta pentru investitură,
iscat între papalitate și suveranii germani.
În anul 1076, Grigore al VII-lea (1073-1085),
episcopul Romei, a decretat exclusivitatea investirii
episcpilor, abaților și clericilor, de către biserică, în
fruntea căreia autoritatea supremă era însuși Papa, lezând
astfel dreptul monarhilor de a influența aceste numiri.
La aceastp politică s-au raliat și următorii episcopi
ai Romei; este vorba despre: Urban al II-lea (1088-1099)
și Pascal al II-lea (1099-1118), care au intrat în conflict
pe această temă, cu împărații germani: Henric al IV-lea și
Henric al V-lea.
 Conflictul a fost aplanat prin Concordatul de la
Worms din anul 1122, asupra căruia sau pus de acord
Papa Calist al II-lea (1119-1124) și împăratul Henric al
V-lea (1106-1125). Acest document prevedea ca
reprezentanți Bisericii să fie investiți și de puterea
ecleziastică și de cea monarhică, semnele acesteia fiind:
cârja și inelul, respectiv sceptrul și sabia.
Totuși episcopii urmau să depună jurământ de
supunere față de Papă, care avea drept de impunere a
jurisdicției canonice a acestora.1

1
Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2004, p. 336-337