Anca-Ileana Duscă

Diana Dănisor

DICŢIONAR
DE
DREPTUL
UNIUNII EUROPENE

Editura Simbol
2019
Copyright 2019 © Editura Simbol Craiova
editurasimbol@gmail.com
https://editurasimbol.com/ ISBN: 978-606-
94707-5-6
 Cuprins
A.............................................................................................................................................................. 10
Abuz de poziţie dominantă.................................................................................................................. 10
Acord comercial sectorial multilateral................................................................................................. 12
Acord comercial tradiţional................................................................................................................. 12
Acord de asociere................................................................................................................................ 12
Acord de cooperare.............................................................................................................................. 13
Acord european................................................................................................................................... 14
Acord internaţional.............................................................................................................................. 15
Acordul privind SEE........................................................................................................................... 15
Acordul Schengen............................................................................................................................... 18
Acquis comunitar................................................................................................................................ 19
Acţiune comună................................................................................................................................... 19
Aderare................................................................................................................................................ 20
Agenda 2000....................................................................................................................................... 20
Agenţia de aprovizionare Euratom...................................................................................................... 21
Agenţia Europeană pentru Mediu (AEM)............................................................................................ 21
Agenţia Europeană de Apărare............................................................................................................ 23
Agenţia Spaţială Europeană (ASE)...................................................................................................... 24
Agricultura.......................................................................................................................................... 24
Ajutor de stat....................................................................................................................................... 24
Antidumping........................................................................................................................................ 25
Aplicabilitate directă........................................................................................................................... 27
Aplicaţii telematice.............................................................................................................................. 30
Ariane.................................................................................................................................................. 30
Armonizare legislativă......................................................................................................................... 30
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)............................................................................... 31
Audiovizual......................................................................................................................................... 31
Aviz..................................................................................................................................................... 31
Avocat general..................................................................................................................................... 32
B.............................................................................................................................................................. 33
Banca Centrală Europeană (BCE)....................................................................................................... 33
Banca Europeană de Investiţii (BEI)................................................................................................... 33
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) ............................................................ 34
Biroul European al Uniunii Consumatorilor (BEUC).......................................................................... 34
Brevet european................................................................................................................................... 35
Bugetul Uniunii Europene................................................................................................................... 35
C.............................................................................................................................................................. 37
Cabotaj................................................................................................................................................ 37
Carta Europeană a Energiei................................................................................................................. 37
Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor .............................................. 38
Carta socială europeană....................................................................................................................... 39
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite..................................................................................................... 40
Carte albă (White Paper, Livre blanc)................................................................................................. 41
CELEX................................................................................................................................................ 42
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei........................................................... 43
Cetăţenia Europeană............................................................................................................................ 43
 Clauza de apărare (salvgardare)........................................................................................................... 43
Clauza de solidaritate.......................................................................................................................... 44
Clauza naţiunii celei mai favorizate..................................................................................................... 45
Codecizie............................................................................................................................................. 45
Comisia Europeană.............................................................................................................................. 46
Comisia Verheugen............................................................................................................................. 48
Comisie de anchetă.............................................................................................................................. 49
Comitetul de conciliere........................................................................................................................ 49
Comitetul Economic şi Social............................................................................................................. 50
Comitetul European de Normalizare (CEN)........................................................................................ 51
Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă....................................................................................... 51
Comitetul Politic şi de Securitate........................................................................................................ 52
Comitetul Regiunilor........................................................................................................................... 52
Comitetul Spaak.................................................................................................................................. 53
Comitetul ştiinţific şi tehnic Euroatom................................................................................................ 54
Comitologie......................................................................................................................................... 54
Compromisul de la Ioannina................................................................................................................ 54
Compromisul de la Luxemburg........................................................................................................... 55
Comunitatea Economică Europeană (CEE)......................................................................................... 55
Comunitatea Europeană (Comunităţile Europene - CE)...................................................................... 56
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).................................................................. 56
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).................................................... 57
Comunitatea Europeană pentru Apărare (CED).................................................................................. 57
Concurenţa.......................................................................................................................................... 59
Conferinţa Europeană.......................................................................................................................... 59
Conferinţă Interguvernamentală (CIG)................................................................................................ 60
Consiliul European.............................................................................................................................. 61
Consiliul Europei................................................................................................................................. 62
Consiliul Uniunii Europene................................................................................................................. 62
Contingente/contingente tarifare......................................................................................................... 63
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale .......................................... 64
Convenţiile de la Lome....................................................................................................................... 64
Convertibilitate.................................................................................................................................... 65
Cooperare (procedură)......................................................................................................................... 65
Cooperarea politică Europeană (CPE)................................................................................................. 66
Cooperare consolidată......................................................................................................................... 66
COST (program)................................................................................................................................. 67
COREPER........................................................................................................................................... 67
Criterii de aderare................................................................................................................................ 68
Criterii de convergenţă........................................................................................................................ 68
Curtea de Conturi a UE....................................................................................................................... 68
Curtea de Justiţie a UE (CJUE)........................................................................................................... 70
D.............................................................................................................................................................. 71
Davignon (raport)................................................................................................................................ 71
Decizie................................................................................................................................................. 71
Declaraţia de la Petersberg.................................................................................................................. 71
Declaraţia de la Stuttgart..................................................................................................................... 72
Declaraţia Schuman............................................................................................................................. 72
 Declaraţii comune ale Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei ............................................. 73
Dialog social........................................................................................................................................ 73
Directiva.............................................................................................................................................. 74
Dreptul european social....................................................................................................................... 74
Dreptul Uniunii Europene.................................................................................................................... 74
Dreptul Uniunii Europene al mediului................................................................................................. 76
Dreptul Uniunii privind asigurările...................................................................................................... 78
Dreptul Uniunii privind consumatorii.................................................................................................. 78
Drepturi fundamentale......................................................................................................................... 79
Dumping.............................................................................................................................................. 80
E............................................................................................................................................................... 81
Echilibru instituţional.......................................................................................................................... 81
ECHO.................................................................................................................................................. 81
ECU..................................................................................................................................................... 81
Educaţie şi formare.............................................................................................................................. 82
Efect util.............................................................................................................................................. 82
Egalitatea între lucrătorii de sex feminin şi cei de sex masculin .......................................................... 83
Erasmus............................................................................................................................................... 85
Euratom............................................................................................................................................... 85
Eureka................................................................................................................................................. 85
Euro..................................................................................................................................................... 86
Eurogrup.............................................................................................................................................. 86
Eurojust............................................................................................................................................... 86
Europol................................................................................................................................................ 87
Eurostat................................................................................................................................................ 88
Eurovision........................................................................................................................................... 89
Eurydice.............................................................................................................................................. 89
F............................................................................................................................................................... 90
Fondul de coeziune.............................................................................................................................. 90
Fonduri de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD)............................................................................ 90
Fondul European de Dezvoltare (FED)................................................................................................ 92
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER).......................................................................... 94
Fondul European de Investiţii (FEI).................................................................................................... 94
Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) ........................................................... 95
Fondul european pentru pescuit (FEP)................................................................................................. 97
Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime (FEPAM)............................................................ 97
Fondul pentru Pescuit (Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului-IFOP) ............................... 99
Fondul Social European (FSE)............................................................................................................ 99
Fonduri structurale............................................................................................................................ 100
Foruri parlamentare europene............................................................................................................ 101
Funcţia publică comunitară............................................................................................................... 101
Fuziune.............................................................................................................................................. 102
G............................................................................................................................................................ 103
GATT (OMC)................................................................................................................................... 103
Grup european de interes economic (GEIE)...................................................................................... 103
I............................................................................................................................................................. 105
IFOP.................................................................................................................................................. 105
Institutul Monetar European.............................................................................................................. 105
 Instituţii ale Uniunii........................................................................................................................... 106
Integrare diferenţiată......................................................................................................................... 106
Integrare europeană........................................................................................................................... 107
Intrare în vigoare a actelor legislative................................................................................................ 107
ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare).................................................................................... 108
Î............................................................................................................................................................. 109
Întreprindere...................................................................................................................................... 109
J............................................................................................................................................................. 112
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE).................................................................................... 112
Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)......................................................................................................... 112
K............................................................................................................................................................ 114
Kaleidoscope..................................................................................................................................... 114
L............................................................................................................................................................ 115
Lărgirea Uniunii Europene................................................................................................................ 115
Legalitatea Uniunii Europene............................................................................................................ 116
Leonardo da Vinci............................................................................................................................. 116
Libera circulaţie a capitalurilor.......................................................................................................... 117
Libera circulaţie a lucrătorilor........................................................................................................... 117
Libera circulaţie a mărfurilor............................................................................................................. 119
Libera circulaţie a persoanelor........................................................................................................... 120
Libera circulaţie a serviciilor............................................................................................................. 122
Libertatea de stabilire........................................................................................................................ 122
LIFE +............................................................................................................................................... 125
Limbi oficiale ale Uniunii Europene.................................................................................................. 126
Lingua............................................................................................................................................... 126
M........................................................................................................................................................... 127
Majoritate calificată........................................................................................................................... 127
Mărfuri originare din statele membre................................................................................................ 127
Măsuri cu efect echivalent................................................................................................................. 128
Măsuri de salvare (salvgardare)......................................................................................................... 132
MEDIA.............................................................................................................................................. 132
Mediator............................................................................................................................................ 132
Moneda unica.................................................................................................................................... 133
Monopol............................................................................................................................................ 133
Motivarea actelor comunitare............................................................................................................ 133
Motive de recurs................................................................................................................................ 134
N............................................................................................................................................................ 137
Nediscriminare (principiu)................................................................................................................. 137
Negocieri de aderare.......................................................................................................................... 138
Normalizare....................................................................................................................................... 141
O............................................................................................................................................................ 143
Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene (OPOCE) ........................................... 143
OMC (GATT)................................................................................................................................... 144
Opinie................................................................................................................................................ 144
Ordine publică (excepţie).................................................................................................................. 144
Ordonanţă.......................................................................................................................................... 146
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)........................................................... 147
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ....................................................................... 147
 OSCE................................................................................................................................................ 147
P............................................................................................................................................................. 148
Pachetul Delors I............................................................................................................................... 148
Pachetul Delors II.............................................................................................................................. 149
Parchet European............................................................................................................................... 149
Parlamentele naţionale şi funcţionarea Uniunii................................................................................. 150
Parlamentul European (PE)............................................................................................................... 151
Parteneriat pentru aderare.................................................................................................................. 153
Perioadă de tranziţie.......................................................................................................................... 153
PHARE.............................................................................................................................................. 154
Piaţa Comună / Piaţa Internă / Piaţa Unică........................................................................................ 154
Piedici tehnice................................................................................................................................... 154
Planul Marshall................................................................................................................................. 155
Planul Schuman................................................................................................................................. 155
Politica agricolă Comună (PAC)....................................................................................................... 156
Politica comercială Comună (PCC)................................................................................................... 157
Politica Comună de transporturi (PCT)............................................................................................. 158
Politica Comună de pescuit............................................................................................................... 162
Politica culturală................................................................................................................................ 163
Politica de educaţie şi formare........................................................................................................... 163
Politica de protecţie a mediului......................................................................................................... 165
Politica de securitate şi apărare comună............................................................................................ 168
Politica economică şi monetară......................................................................................................... 170
Politica energetică............................................................................................................................. 171
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)............................................................................. 172
Politica industrială............................................................................................................................. 174
Politica în domeniul audiovizualului................................................................................................. 175
Politica în domeniul cercetării ştiinţifice........................................................................................... 176
Politica privind turismul.................................................................................................................... 177
Politica regională............................................................................................................................... 177
Politica socială................................................................................................................................... 178
Politici comune.................................................................................................................................. 179
Poziţie comună.................................................................................................................................. 180
Principii democratice......................................................................................................................... 180
Principii structurale ale dreptului comunitar...................................................................................... 181
Principiul acţiunii preventive............................................................................................................. 181
Principiul atribuirii............................................................................................................................ 183
Principiul autonomiei instituţiilor...................................................................................................... 183
Principiul bunei credinţe.................................................................................................................... 183
Principiul colaborării loiale între instituţii şi între statele membre şi Uniune .................................... 184
Principiul dezvoltării durabile........................................................................................................... 185
Principiul echilibrului instituţional.................................................................................................... 186
Principiul efectivităţii dreptului Uniunii Europene, inclusiv a dreptului mediului .............................186
Principiul „poluatorul plăteşte".......................................................................................................... 188
Principiul precauţiei.......................................................................................................................... 189
Principiul proporţionalităţii............................................................................................................... 190
Principiul protecţiei încrederii legitime............................................................................................. 191
Principiul protecţiei mediului ca obiectiv de interes public major ..................................................... 191
 Principiul recunoaşterii mutuale a produselor legal fabricate şi comercializate în statele
membre.............................................................................................................................................. 192
Principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului ...................................... 193
Principiul reprezentării intereselor..................................................................................................... 194
Principiul securităţii juridice.............................................................................................................. 195
Principiul subsidiarităţii..................................................................................................................... 196
Prioritatea normei comunitare (principiu).......................................................................................... 197
Privilegii şi imunităţi ale Uniunii Europene...................................................................................... 198
Proceduri (procesul decizional)......................................................................................................... 201
Produse agricole................................................................................................................................ 204
Program-cadru multianual................................................................................................................. 205
R............................................................................................................................................................ 208
Raportul Cecchini.............................................................................................................................. 208
Raportul Tindemans.......................................................................................................................... 208
Raportul Werner................................................................................................................................ 208
Recomandare..................................................................................................................................... 209
Recunoaşterea reciprocă a diplomelor............................................................................................... 209
Recunoaşterea reciprocă a legislaţiilor.............................................................................................. 211
Recursul în anulare............................................................................................................................ 212
Recursul în carenţă............................................................................................................................ 213
Recursul în neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre UE .................................................. 214
Recursul în reparaţie.......................................................................................................................... 215
Recursul prejudiciar (preliminar)....................................................................................................... 216
Regulament....................................................................................................................................... 217
Reguli de origine............................................................................................................................... 217
Restricţii cantitative........................................................................................................................... 217
Resursele proprii ale Uniunii Europene............................................................................................. 218
Revizuirea Tratatelor......................................................................................................................... 219
S............................................................................................................................................................ 221
SAVE................................................................................................................................................ 221
Securitate socială............................................................................................................................... 221
Sediul instituţiilor.............................................................................................................................. 222
Serviciul european pentru acţiunea externă....................................................................................... 223
Simboluri europene........................................................................................................................... 223
SOCRATES...................................................................................................................................... 224
Spaţiul Economic European (SEE)................................................................................................... 224
Strategie de aderare........................................................................................................................... 225
Subsidiaritate (principiu)................................................................................................................... 225
Subvenţii........................................................................................................................................... 225
T............................................................................................................................................................ 227
Tarif vamal comun (tarif exterior comun)......................................................................................... 227
Taxe vamale...................................................................................................................................... 228
Taxe cu efect echivalent taxelor vamale............................................................................................ 228
TEMPUS........................................................................................................................................... 230
Tinereţe pentru Europa („Jeunesse pour l'Europe")........................................................................... 231
Tratat de fuziune............................................................................................................................... 231
Tratatele CECO, CEE şi CEEA......................................................................................................... 231
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).......................................................................................... 232
 Tratatul constituţional....................................................................................................................... 233
Tratatul de la Amsterdam.................................................................................................................. 233
Tratatul de la Lisabona...................................................................................................................... 234
Tratatul de la Nisa............................................................................................................................. 235
Tribunalul.......................................................................................................................................... 236
Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţii Europene...................................................................... 237
U............................................................................................................................................................ 239
Uniunea Economică şi Monetară (UEM)........................................................................................... 239
Uniunea Europeană (UE)................................................................................................................... 239
Uniunea Europei Occidentale (UEO)................................................................................................ 240
Uniune vamală................................................................................................................................... 241
Z............................................................................................................................................................ 242
Zona de liber-schimb......................................................................................................................... 242
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................... 243
A

Abuz de poziţie dominantă

Comportament unilateral anticoncurenţial al unei întreprinderi, atunci când se găseşte într-o poziţie
dominantă pe piaţă, interzis de tratatele UE. TFUE, în art. 102 (ex.-art. 82 TCE) vizează cazul în care
comportamentul constituie un abuz de poziţie dominantă susceptibil să afecteze comerţul între statele
membre. Deci interdicţia nu priveşte modul de dobândire sau deţinere a unei poziţii dominante, ci faptul
de a abuza de o situaţie de dominare; rezultă că toate întreprinderile aflate în poziţie dominantă au
obligaţia de a nu exercita abuziv puterea economică pe care o deţin pe piaţă. Această obligaţie, ce nu
incumbă întreprinderilor cu o putere economică mică, are drept justificare faptul că, din punct de vedere
economic, o întreprindere într-o poziţie dominantă, este mai puţin afectată de presiunile concurenţiale pe
o piaţă, ceea ce-i permite să funcţioneze fără să caute cea mai bună eficacitate sau să impună preţuri mai
competitive. Legislaţie primară
Art. 102 TFUE (ex-art. 82 TCE) din Secţiunea 1 Reguli aplicabile intreprinderilor, Capitolul 1 Regulile
de concurenţă, Titlul VII Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă,
prevede: „Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre
statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante
deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Aceste practici abuzive pot consta în
special în: (a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii
de tranzacţionare inechitabile; (b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnice în
dezavantajul consumatorilor; (c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la
prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; (d) condiţionarea încheierii
contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în
conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte." Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Tribunalului (Camera a cincea extinsă) din 30 ianuarie 2007, dată în cauza T-340/03,
France Telecom SA, fostă Wanadoo Interactive SA, cu sediul în Paris (Franţa), reclamantă, împotriva
Comisiei Comunităţilor Europene, pârâtă, având ca obiect o cerere de anulare a deciziei Comisiei din 16
iulie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 82 CE (cauza COMP/38.233 - Wanadoo
Interactive) sau, în subsidiar, o cerere de anulare sau de reducere a amenzii aplicate reclamantei, se
defineşte atât poziţia dominantă, cât şi abuzul de poziţie dominantă. În rezumat, prin decizia din 16 iulie
2003 Comisia a constatat că „WIN a încălcat articolul 82 CE, deoarece a practicat, pentru serviciile
eXtense şi Wanadoo ADSL, preţuri de ruinare care nu i-au permis să-şi acopere costurile variabile până
în august 2001 şi costurile totale începând din august 2001, în cadrul unui plan ce viza acapararea pieţei
accesului la internet de mare viteză, într-o etapă importantă din dezvoltarea sa" (art. 1). Comisia i-a
ordonat să înceteze această încălcare (art. 2) şi i-a aplicat o amendă de 10,35 de milioane de euro (art. 4).
Decizia defineşte piaţa relevantă ca fiind piaţa franceză a accesului la Internet de mare viteză pentru
clientela rezidenţială. Produsele care fac obiectul încălcării sunt serviciile de acces la Internet de mare
viteză cu ajutorul tehnologiei ADSL (Wanadoo ADSL şi eXtense). După cum se arată în decizie, în cazul
Wanadoo ADSL, abonatul trebuia, în perioada care face obiectul litigiului, să plătească lunar un
abonament la France Telecom pentru prestarea serviciului, să plătească închirierea modemului ADSL de
la France Telecom, precum şi un abonament la WIN, în calitatea sa de furnizor de acces la Internet
(„FAI"). In cadrul serviciului eXtense, utilizatorul cumpăra modemul şi plătea un singur abonament lunar
la WIN pentru serviciul furnizat de France Telecom şi pentru accesul nelimitat la Internet cu abonament
fix. După analiza diverselor elemente, printre care cotele de piaţă (considerentele 211-222 ale deciziei) şi
efectele „relaţiei" cu France Telecom (considerentele 223-228), Comisia decide că există o poziţie
dominantă a WIN pe piaţa relevantă. Ea încearcă apoi să demonstreze că practica stabilirii de tarife mai
scăzute decât costurile pusă în aplicare de către WIN s-a înscris în cadrul unei strategii deliberate de
ruinare în vederea „acaparării" pieţei şi, în consecinţă, constituie un abuz de poziţie dominantă în sensul
art. 82 CE (considerentul 254). Decizia stabileşte începutul perioadei de încălcare la 1 martie 2001 şi
sfârşitul acesteia la 15 octombrie 2002, data intrării în vigoare a măsurii corective prezentate de France
Telecom. Costurile variabile nu ar fi fost acoperite de tarifele practicate în perioada martie-august 2001,
iar costurile totale nu ar fi fost acoperite începând cu această din urmă dată (art. 1 din decizie). La 23 iulie
2003, decizia a fost notificată societăţii WIN, care a cerut anularea acesteia printr-o cerere introductivă
depusă la grefa Tribunalului la 2 octombrie 2003.
Referitor la poziţia dominantă, Tribunalul afirmă: „trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe
constante, o poziţie dominantă există atunci când întreprinderea în cauză se află într-o situaţie de putere
economică ce îi permite să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa relevantă, dându-i
posibilitatea de a avea un comportament în mare măsură independent faţă de concurenţii săi, de clienţii
săi şi, în sfârşit, de consumatori (hotărârea Curţii din 9 noiembrie 1983, Michelin/Comisia, 322/81, Rec.,
p. 3461, pct. 78, pct. 30, şi hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2003, Van den Bergh Foods/Comisia,
T-65/98, Rec., p. II-4653, pct. 154). Incă de la început, trebuie arătat că, pentru a stabili existenţa unei
poziţii dominante, Comisia nu este nevoită să demonstreze excluderea de pe piaţă, nici chiar într-un
termen mai îndepărtat, a concurenţilor unei întreprinderi" (pct. 99). „In vederea aplicării articolului 82
CE, demonstrarea existenţei unui obiect şi a unui efect anticoncurenţial poate, după caz, să reprezinte
unul şi acelaşi lucru. Intr-adevăr, dacă se demonstrează că obiectul comportamentului unei întreprinderi
aflate în poziţie dominantă este de a restrânge concurenţa, acest comportament va fi de asemenea
susceptibil să aibă un asemenea efect. Astfel, în ceea ce priveşte practicile în materie de preţuri, există
două metode diferite de analiză atunci când este necesar să se verifice dacă o întreprindere a practicat
preţuri de ruinare. Preţurile inferioare mediei costurilor variabile practicate de o întreprindere care deţine
o poziţie dominantă sunt considerate per se abuzive, deoarece singurul interes pe care îl poate avea
întreprinderea atunci când practică asemenea preţuri este de a-şi elimina concurenţii, iar preţurile
inferioare mediei costurilor totale, dar superioare mediei costurilor variabile sunt abuzive atunci când sunt
stabilite în cadrul unui plan având ca scop eliminarea unui concurent. Nu s-a cerut nicio demonstrare a
efectelor concrete ale practicilor în cauză. Intr-adevăr, atunci când o întreprindere aflată în poziţie
dominantă pune efectiv în aplicare o practică al cărei obiect este de a elimina un concurent, împrejurarea
că rezultatul scontat nu este atins nu ar fi suficientă pentru a îndepărta calificarea drept abuz de poziţie
dominantă, în sensul articolului 82 CE. Rezultă în mod clar că, în ceea ce priveşte preţurile de ruinare,
neacoperirea costurilor constituie primul element al practicii abuzive puse în aplicare de întreprinderea
dominantă. In cazul neacoperirii costurilor variabile, al doilea element, adică intenţia de ruinare, este
prezumat, în timp ce, pentru preţurile inferioare mediei costurilor totale, trebuie dovedită existenţa unui
plan de eliminare a concurenţei. Această intenţie de eliminare trebuie dovedită pe baza unor indicii
serioase şi coerente. In această privinţă, veniturile şi costurile ulterioare încălcării nu ar putea fi luate în
considerare la evaluarea nivelului de acoperire a costurilor în perioada vizată. Într-adevăr, articolul 82 CE
vizează poziţia deţinută pe piaţa comună de întreprinderea respectivă în momentul în care aceasta a
săvârşit încălcarea pretins abuzivă." (punctele 130, 152, 195-197, 217, 224, 227, 229)

Acord comercial sectorial multilateral

Varietate a acordurilor economice, prin care părţile îşi reglementează relaţiile privind importul, exportul,
tranzitul şi depozitarea mărfurilor, taxele vamale ce se plătesc pentru ele, sitemul de plată, specificul lor
constând în aceea că prin intermediul acestor acorduri s-au stabilit reglementări speciale multilaterale cu
privire la comerţul cu anumite produse. Cel mai important acord de acest tip la care Uniunea Europeană
este parte este Acordul multi-fibra (The Multi-Fibre Arrangement) în domeniul comerţului internaţional
cu produse textile, încheiat în 1973 şi care a fost ulterior extins şi modificat; acest document a autorizat
introducerea unor restricţii cantitative la importul de textile provenind din state terţe, pentru a proteja
producţia internă comunitară.

Acord comercial tradiţional

Acest tip de acord se încheie exclusiv în domeniul comercial, baza sa juridică fiind art. 207 TFUE (ex-
art. 133 TCE), care face parte din Titlul II Politica Comercială Comună,, Partea a cincea Acţiunea
externă a Uniunii. Art. 207 dispune: „(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme,
în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind
schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine
directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie
comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Pentru negocierea şi
încheierea acestor acorduri Consiliul hotărăşte, ca regulă, cu majoritate calificată. Prin excepţie, Consiliul
hotărăşte în unanimitate, negocierea şi încheierea de acorduri: (a) în domeniul comerţului cu servicii
culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să aducă atingere diversităţii culturale şi
lingvistice a Uniunii; (b) în domeniul comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de sănătate, în situaţia
în care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi să
aducă atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii.

Acord de asociere

Baza juridică a acestui tip de acord o constituie, în principal, art. 217 TFUE, din Titlul V Acordurile
internaţionale,, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii (ex-art. 310 TCE), conform căruia „Uniunea
poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale, pentru a crea o
asociere caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi proceduri speciale."
În practică, Acordurile de asociere au şi componente comerciale (ex.: reduceri tarifare sau eliminarea
restricţiilor cantitative), astfel încât baza lor juridică include şi art. 207 TFUE din Titlul II Politica
comercială comună, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii (ex-art. 133 TCE) care, în alin. (1),
dispune: „Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte
modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi
servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea
măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi
cele care se adoptă în caz
de dumping şi de subvenţii."
Pot fi distinse trei tipuri de Acorduri de asociere :
- Asocierea - o formă specială de asistenţă pentru dezvoltare, reglementată de TFUE în Partea a patra
Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări. Conform art. 198 (ex-art. 182 TCE), „Statele membre
convin să asocieze la Uniune ţările şi teritoriile neeuropene care intreţin relaţii speciale cu Danemarca,
Franţa, Ţările de Jos şi Regatul Unit. Aceste ţări şi teritorii, numite în continuare «ţări şi teritorii», sunt
enumerate în lista care face obiectul anexei II la TFUE (Groenlanda, Noua Caledonie şi teritoriile anexe,
Polinezia franceză, Regiunile australe şi antarctice franceze, Saint-Pierre şi Miquelon, Saint-
Barthelemy, Aruba, Antilele olandeze: Bonaire, Curacao, Saba, Sint Eustatius, Sint Maarten, Anguilla,
Insulele Caymans, Insulele Falkland, Georgia de Sud şi Insulele Sandwich de Sud, Monserrat, Pitcairn,
Sfânta-Elena şi teritoriile anexe, Teritoriul Antarcticii britanice, Teritoriile britanice din Oceanul Indian,
Insulele Turks şi Caicos, Insulele Virgine britanice, Insulele Bermude). Scopul asocierii este promovarea
dezvoltării economice şi sociale a ţărilor şi teritoriilor şi stabilirea de relaţii economice strânse între
acestea şi Uniune în ansamblul său.
- Asocierea - o etapă preliminară aderării, rolul acordului, printre altele, fiind şi acela de a pregăti
integrarea în Uniunea Europeană. Aceasta a fost situaţia şi în cazul României care la Bruxelles, la 1
februarie 1993, a semnat „Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi
Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte". Acordul a fost ratificat de
Parlament prin Legea nr. 20/1993 (M. Of. nr. 731/12.04.1993).
- Asocierea - alternativă la statutul de membru al UE, scop pentru care a fost conceput Spaţiul Economic
European între ţările CE şi cele din AELS, la 1 ianuarie 1984. In timp, unele state din AELS au aderat la
UE (Suedia, Portugalia, Finlanda şi Austria).

Acord de cooperare

1. Acordul de cooperare pentru dezvoltare este reglementat de TFUE în Capitolul 1 Cooperarea pentru
dezvoltare, din Titlul III Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar, Partea a cincea Acţiunea externă
a Uniunii, şi are ca specific faptul că se încheie sau vizează ţarile în curs de dezvoltare. Astfel, conform
Articolul 209 TFUE (ex-articolul 179 TCE), „(1) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare pentru punerea în aplicare a
politicii de cooperare pentru dezvoltare, măsuri care pot consta în programe multianuale de cooperare cu
ţări în curs de dezvoltare sau în programe având o abordare tematică."
2. Acordul de cooperare economică, financiară şi tehnică este reglementat de TFUE în Capitolul 2
Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe din Titlul III Cooperarea cu ţările terţe şi
ajutorul umanitar, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii, în art. 212 (ex-art. 181 A TCE), care
dispune: „(1) Fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor, în special articolelor 208-211,
Uniunea desfăşoară acţiuni de cooperare economică, financiară şi tehnică, inclusiv de asistenţă, în special
în domeniul financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de dezvoltare. Aceste acţiuni sunt în
concordanţă cu politica de dezvoltare a Uniunii şi se desfăşoară cu respectarea principiilor şi a
obiectivelor acţiunii sale externe."
3. Acordul de cooperare cu organizaţiile internaţionale este reglementat de TFUE în Titlul VI Relaţiile
Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi cu ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii, Partea a cincea Acţiunea
externă a Uniunii. Conform art. 220 (ex-art. 302-304 TCE): „(1) Uniunea stabileşte orice formă de
cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale specializate, cu Consiliul
Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică."
Uniunea Europeană a încheiat, de la sfârşitul anilor '90 zece acorduri de parteneriat şi cooperare (APC) cu
Rusia, cu ţările din Europa de Est, din Caucazul de Sud şi din Asia Centrală -Decizia 99/602/CE, Decizia
99/614/CE, Decizia 99/515/CE, Decizia 99/490/CE, Decizia 99/491/CE, Decizia 98/401/CE,
Decizia97/800/CE, Decizia 98/149/CE, Decizia 99/593/CE, Decizia 2009/989/CE ale Consiliului şi ale
Comisiei privind încheierea Acordului de parteneriat şi cooperare între Comunităţile Europene şi statele
membre, pe de o parte, şi respectiv Republica Armenia, Republica Azerbaidjan, Georgia, Republica
Kazahstan, Republica Kârgâzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Uzbekistan,
Tadjikistan, pe de altă parte. Aceste parteneriate au următoarele obiective: asigurarea unui cadru adecvat
pentru dialogul politic; sprijinirea eforturilor depuse de aceste ţări pentru a-şi consolida democraţiile şi a-
şi dezvolta economiile; asistarea lor în tranziţia către o economie de piaţă; promovarea schimburilor
comerciale şi a investiţiilor. Parteneriatele au ca obiectiv, de asemenea, să pună bazele unei cooperări în
domeniile legislativ, economic, social, financiar, ştiinţific, civil, tehnologic şi de cooperare culturală.
Acordul cu Rusia prevede şi crearea condiţiilor necesare pentru instituirea unei zone de liber-schimb în
viitor.

Acord european

Cel mai complex dintre toate actele bilaterale internaţionale încheiate de UE cu state terţe, acordul
european fiind de fapt un acord de asociere de nivel superior, special conceput pentru statele din Europa
Centrală şi de Est şi având drept obiectiv final aderarea acestora la UE. Încheiate începând cu anul 1991,
ele au avut ca obiectiv să permită acestor ţări aflate în tranziţie să participe la procesul de integrare
Europeană în plan politic, economic şi comercial. Astfel, diversele reuniuni ale Consiliilor Europene
(Essen 9-10 decembrie 1994, Cannes 26-27 iunie 1995, Madrid 15-16 decembrie 1995, Florenţa 21-22
iunie 1996, Dublin 13-14 decembrie 1996, Amsterdam 16-17 iunie 1997) au luat poziţie privind hotărârea
de extindere a Uniunii Europene dând posibilitatea de aderare atât ţărilor mediteraneene (Cipru, Malta şi
Turcia), cât şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est asociate la Comunităţi (Bulgaria, Cehia, Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria). Acordurile prevăd, între altele,
crearea unei zone de liber-schimb pentru produsele industriale într-un interval de zece ani şi eliminarea
barierelor protecţioniste din calea circulaţiei mărfurilor.
Legislaţie primară
Art. 207 TFUE (ex-art. 133 TCE) din Titlul II Politica comercială comună, Partea a cincea Acţiunea
externă a Uniunii, prevede: „(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în
special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind
schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine
directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie
comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Politica comercială
comună se desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii." Art. 217 TFUE
(ex-art. 310 TCE) din Titlul V Acordurile internaţionale, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii,
prevede: „Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale,
pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi proceduri
speciale."
Acord internaţional

1. In sens larg, Acordul internaţional este o comunitate de vederi, un angajament reciproc luat de către
două sau mai multe state şi/sau alţi subiecţi de drept internaţional cu privire la diferite aspecte ale
relaţiilor dintre părţile acordului.
2. In sens restrâns, Acordul internaţional este un act reglementat de dreptul internaţional şi care
presupune un acord de voinţă între două sau mai multe părţi, subiecţi de drept internaţional în anumite
domenii determinate ale colaborării dintre ele, ca de ex., comercial, vamal, cultural, tehnico-ştiinţific, de
credit şi financiare.
Legislaţie primară
Art. 216 TFUE din Titlul V Acordurile Internaţionale, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii,
prevede: „(1) Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie
este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin
tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune
ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora." Principalele tipuri de acorduri încheiate de Uniunea
Europeană cu state terţe sunt: acord comercial tradiţional, acord de cooperare, acord de asociere, acord
comercial sectorial multilateral, lucru care rezultă şi din art. 218 TFUE (ex-art. 300 TCE), alin. 6: „Cu
excepţia cazului în care acordul se referă exclusiv la politica externă şi de securitate comună, Consiliul
adoptă decizia privind încheierea acordului: (a) după aprobarea Parlamentului European în următoarele
cazuri: i) acorduri de asociere; ii) acord privind aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; iii) acorduri de instituire a unui cadru instituţional
specific prin organizarea procedurilor de cooperare; iv) acorduri care au implicaţii bugetare importante
pentru Uniune; v) acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura
legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European. In caz de urgenţă,
Parlamentul European şi Consiliul pot conveni un termen pentru aprobare.

Acordul privind SEE

A fost semnat în 1992 între statele membre ale Comunităţilor Europene şi cele şase state membre ale
AELS, care includea atunci Austria, Elveţia, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Suedia.
Acordul a intrat în vigoare abia în 1994, deoarece a fost respins de Elveţia. In 1995, Austria, Finlanda şi
Suedia au aderat la Uniunea Europeană.
Decizia nr. 94/1/CE, CECA a Consiliului şi a Comisiei din 13 decembrie 1993 privind încheierea
Acordului privind Spaţiul Economic European între Comunităţile Europene, statele membre ale acestora
şi Republica Austria, Republica Finlanda, Republica Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul
Norvegiei, Regatul Suediei şi Confederaţia Elveţiană (Jurnalul Oficial L 1 din 3.1.1994) vizează
consolidarea relaţiilor economice şi comerciale ale Uniunii Europene cu ţările Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (AELS). Acesta extinde parţial cele patru libertăţi de circulaţie ale pieţei unice la aceste
state şi stabileşte un regim de schimburi menit să asigure respectarea regulilor de concurenţă fără a
constitui o piaţă fără frontiere şi o uniune vamală. Părţile convin asupra consolidării anumitor domenii de
cooperare, în special cercetarea şi dezvoltarea, mediul, educaţia şi politica socială. Sunt excluse din sfera
de aplicare a acestui acord produsele agricole şi de pescuit sau impozitarea indirectă (TVA şi accize) care
fac obiectul unor acorduri specifice, distincte. In ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, se elimină
taxele vamale de import şi export (inclusiv taxele vamale cu caracter fiscal), restricţiile cantitative şi
măsurile cu efect echivalent aplicabile produselor provenite de la părţile contractante. Produsele agricole
şi pescăreşti fac obiectul unui regim progresiv, prevăzut de acorduri specifice. În ce priveşte libera
circulaţie a persoanelor, Acordul instituie principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, salariaţi sau
independenţi. Resortisanţii din Uniunea Europeană şi din ţările AELS au dreptul de a se deplasa pe
teritoriul celeilalte părţi pentru a căuta un loc de muncă şi a desfăşura o activitate salarizată; aceştia pot
rămâne în ţara respectivă după ce au ocupat un loc de muncă. Lucrătorii beneficiază de dreptul la
tratament egal în materie de încadrare în muncă, remuneraţie şi condiţii de lucru. Libertatea de circulaţie
este facilitată prin coordonarea dispoziţiilor privind accesul la locuri de muncă, la securitate socială şi la
recunoaşterea diplomelor, a certificatelor şi a titlurilor oficiale de calificare. Dreptul de stabilire priveşte
persoanele fizice şi societăţile, ceea ce permite crearea de agenţii, sucursale şi filiale ale societăţilor care
au sediul pe teritoriul uneia dintre părţi. În ce priveşte libera circulaţie a serviciilor, părţile elimină orice
restricţii asupra libertăţii de a presta servicii, în special în ceea ce priveşte activităţile industriale,
comerciale, artizanale şi profesiile liberale; prestatorii de servicii pot să îşi desfăşoare temporar
activităţile în ţara în care serviciul este prestat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv. În ce
priveşte libera circulaţie a capitalurilor, Acordul stabileşte principiul tratamentului egal în ceea ce
priveşte piaţa capitalurilor şi creditarea; este interzisă orice restricţie pe motive de naţionalitate, de
rezidenţă sau loc de investiţie a capitalurilor; cu toate acestea, părţile pot lua măsuri corective sau de
protecţie, în special în ceea ce priveşte diferenţele între reglementările cursului de schimb, în caz de
perturbare a pieţei capitalurilor de către o parte sau de dificultăţi legate de balanţa sa de plăţi. Dispoziţii
instituţionale şi financiare:
Se înfiinţează un Consiliu al SEE pentru punerea în aplicare a acordului format din membri ai Consiliului
şi ai Comisiei şi dintr-un membru din partea fiecărui stat ale AELS. Preşedinţia Consiliului este exercitată
prin rotaţie, la fiecare 6 luni. Consiliul este sprijinit în misiunea sa de un comitet consultativ al SEE,
format dintr-un număr egal de membri ai Comitetului Economic şi Social European şi ai Comitetului
Consultativ al AELS. Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 22 ianuarie 1997, dată în cauza T-115/94, Opel Austria
GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene, a avut ca obiect o cerere de anulare a Regulamentului
(CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în
conformitate cu art. 23 alin. (2) şi cu art. 27 alin. (3) lit. (a) din Acordul de liber schimb încheiat între
Comunitate şi Austria (General Motors Austria) (JO L 343, p. 1). Art. 1 din regulamentul în litigiu
prevede: „Se reintroduce o taxă de 4,9 % la importul cutiilor de viteze F15 pentru autoturisme, produse
de General Motors Austria, care se încadrează la codul ex NC 8708 40 10 (codul adiţional Taric 8996;
altele: codul adiţional Taric 8997) şi originare din Austria, în sensul Protocolului nr. 3 la acord. Această
taxă de 4,9 % se aplică cel mult pentru o perioadă echivalentă duratei medii de amortizare fiscală sau
până când Consiliul, la propunerea Comisiei, ajunge la concluzia că ajutoarele în cauză nu mai au efecte
de denaturare a concurenţei şi a schimburilor comerciale." Reclamanta, Opel Austria GmbH, fostă
General Motors Austria GmbH, societate de drept austriac, este o filială deţinută 100% de General
Motors Corporation, Detroit, societate de drept american. Aceasta este singurul producător de cutii de
viteze F15 pe care le exportă în Comunitate din 1993. Între 1989 şi 1990, grupul General Motors, din care
face parte reclamanta, a constatat că era necesar să creeze capacităţi de producţie pentru chiulase de
cilindru, pentru arbori cu came, precum şi pentru cutii de viteze manuale, care urmau să fie utilizate în
motoare noi, pentru a satisface nevoile centrelor sale de producţie din Europa. In cursul procesului de
evaluare a sitului industrial, care a cuprins siturile General Motors din Japonia, Brazilia, Ungaria şi
Austria, precum şi un sit din Cehoslovacia, autorităţile austriece au anunţat că intenţionează să acorde un
ajutor public reclamantei în cazul în care investiţia îndeplineşte anumite condiţii impuse de legislaţia
austriacă. In martie 1991, Republica Austria şi reclamanta au informat Comisia cu privire la intenţia
guvernului austriac de a acorda un ajutor reclamatei în favoarea investiţiilor destinate să extindă producţia
de cutii de viteze, de arbori cu came şi de chiulase de cilindru din uzina reclamantei de la Aspern/Viena.
La 26 aprilie 1991, guvernul austriac a anunţat reclamanta că ajutorul urma să fie acordat în curând şi că
îl considera compatibil cu art. 23 şi 27 din Acordul de liber schimb dintre Comunitate şi Austria („ALS"),
încheiat în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2836/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 de încheiere
a unui acord între Comunitatea Economică Europeană şi Republica Austria şi de adoptare a dispoziţiilor
de aplicare a acestuia (JO L 300, p. 1). Acesta a autorizat reclamanta să realizeze investiţia, chiar dacă
acordurile cu guvernul privind ajutorul nu fuseseră încă oficial încheiate. Lucrările la terasamentul pentru
construcţia noilor instalaţii ale reclamantei de la Aspern/Viena au început la 27 iulie 1991. La 21 iulie
1992, reclamanta a încheiat un acord cu Finanzierungsgarantiegesellschaft prin care se acorda un ajutor
de 10 % până la atingerea unui plafon de 450 de milioane ATS, pentru o investiţie totală care putea să
ajungă la un maxim susceptibil să fie subvenţionat de 4,5 miliarde ATS. La 1 decembrie 1992,
reclamanta a încheiat un acord similar cu oraşul Viena, prin care i se acorda un ajutor suplimentar de 5%
până la atingerea unui plafon de 225 de milioane ATS. Printr-o scrisoare din 14 decembrie 1993,
reclamanta a transmis Comisiei un memorandum cu privire la compatibilitatea ajutorului cu normele
interne ale Comunităţii referitoare la ajutoarele de stat legate de protecţia mediului, de cercetare şi
dezvoltare şi de formare. La 15 decembrie 1993, Comisia a pregătit o notă de informare conţinând
comentarii asupra memorandumului menţionat anterior. Această notă i-a fost comunicată reclamantei
printr-o scrisoare din 1 februarie 1994. La 20 decembrie 1993, Consiliul a adoptat regulamentul în litigiu.
Acordul privind SEE a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 (pct. 93-94). În conformitate cu articolul 1
alineatul (1) din Acordul privind SEE, acesta are ca scop favorizarea unei consolidări continue şi
echilibrate a relaţiilor economice şi comerciale dintre părţile contractante, în condiţii de concurenţă egale
şi cu respectarea aceloraşi norme, în vederea creării unui SEE omogen. In acest scop, părţile contractante
au hotărât să elimine obstacolele pentru cvasitotalitatea schimburilor comerciale ale acestora, în
conformitate cu dispoziţiile GATT privind instituirea zonelor de liber schimb (pct. 106). In acest context,
Acordul privind SEE implică o integrare avansată, ale cărei obiective la depăşesc pe cele ale unui simplu
acord de liber schimb. Astfel, din articolul 1 alineatul (2) rezultă că SEE implică în special libera
circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, precum şi instituirea unui sistem care
să garanteze nedistorsionarea concurenţei şi respectarea regulilor de concurenţă. Normele aplicabile în
relaţiile dintre părţile contractante în domeniile reglementate de acord sunt, în esenţă, cele din dispoziţiile
corespondente din Tratatele CE şi CECO şi din actele adoptate în temeiul acestor tratate. De asemenea,
scopul Acordului privind SEE este extinderea la SEE a dispoziţiilor viitoare ale dreptului comunitar din
domeniile reglementate de acord, pe măsură ce acesta este creat, dezvoltat sau modificat şi o procedură
decizională este prevăzută în acest sens. De asemenea, acordul prevede că statele din AELS instituie o
autoritate de supraveghere, Autoritatea AELS de Supraveghere, care dispune de puteri echivalente şi de
funcţii similare celor exercitate de Comisie, precum şi o curte de justiţie, Curtea AELS. Art. 109 din
Acordul privind SEE precizează că Autoritatea AELS de Supraveghere, pe de o parte, şi
Comisia, care acţionează în conformitate cu Tratatul CE, cu Tratatul CECO şi cu acordul, pe de altă parte,
asigură respectarea obligaţiilor care decurg din Acordul privind SEE. În conformitate cu art. 108 alin. (2)
din Acordul privind SEE, precum şi în conformitate cu Acordul dintre statele AELS din 2 mai 1992
privind instituirea unei Autorităţi de Supraveghere şi a unei Curţi de Justiţie (JO 1994, L 344, p. 1,
„Acordul AELS de supraveghere"), Curtea AELS are competenţe similare cu cele ale Curţii şi ale
Tribunalului (pct. 107). Astfel, prin instituirea unei Autorităţi AELS de Supraveghere şi a unei Curţi
AELS, cu prerogative şi competenţe similare celor ale Comisiei şi ale Curţii, s-a creat un sistem cu doi
piloni, în cadrul căruia Autoritatea AELS de Supraveghere şi Curtea AELS asigură punerea în aplicare a
acordului de către statele AELS, în timp ce Comisia, Curtea şi Tribunalul asigură punerea sa în aplicare
de către Comunitate. Acest sistem este consolidat printr-un număr mare de elemente care au ca obiect
asigurarea omogenităţii. Printre aceste elemente se află, pe lângă similitudinea termenilor din diferitele
dispoziţii ale acordului şi ale Tratatelor CE şi CECO, al patrulea şi al cincisprezecelea considerent ale
preambulului şi art. 6 din Acordul privind SEE, precum şi, inter alia, art. 3 din Acordul AELS de
supraveghere. În special, în temeiul celui de al patrulea considerent al preambulului, obiectivul părţilor
contractante este „instituirea unui Spaţiu Economic European dinamic şi omogen, bazat pe norme
comune şi pe condiţii concurenţiale egale, precum şi asigurarea mijloacelor adecvate de punere în
aplicare a acestuia, inclusiv la nivel judiciar, creat pe baza egalităţii, reciprocităţii şi echilibrului general
al beneficiilor, drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante". Al cincisprezecelea considerent al
preambulului, adăugat de părţile contractante după ce Curtea, în Avizul nr. 1/91, a constatat că sistemul
judecătoresc din prima versiune a acordului, care prevedea o Curte SEE, era incompatibil cu Tratatul
CEE, precizează: „cu respectarea deplină a independenţei instanţelor de judecată, obiectivul părţilor
contractante este acela de a realiza şi de a menţine interpretarea şi aplicarea uniformă a prezentului acord
şi a acelor dispoziţii ale legislaţiei comunitare care sunt reproduse, în mod substanţial, în prezentul acord,
precum şi de a ajunge la tratamentul egal al persoanelor şi agenţilor economici în ceea ce priveşte cele
patru libertăţi şi condiţiile concurenţiale". Art. 6 din Acordul privind SEE prevede că dispoziţiile
acordului, care sunt identice în esenţă cu normele comunitare, se interpretează în conformitate cu
jurisprudenţa Curţii şi a Tribunalului anterioară semnării acordului. În sfârşit, din art. 3 alin. (2) din
Acordul AELS de supraveghere rezultă că Autoritatea AELS de Supraveghere şi Curtea AELS, în
interpretarea şi în aplicarea Acordului privind SEE, ţin seama în mod corespunzător de principiile
stabilite de jurisprudenţa relevantă a Curţii şi a Tribunalului, ulterioară semnării Acordului privind SEE
(Hotărârea Curţii AELS din 21 martie 1995, Scottish Salmon Growers Association/Autoritatea AELS de
Supraveghere, E-2/94, Report of the EFTA Court, 1 January 1994-30 June 1995, p. 59, punctele 11 şi 13)
(pct. 108).

Acordul Schengen

Cu titlul Acord între Guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, al Republicii Federale Germania,
al Republicii Franceze privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, Acordul de la
Schengen semnat de Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda la 14 iunie 1985 a intrat în vigoare
la 2 martie 1993 şi a fost încheiat avându-se în vedere mai multe considerente, şi anume: uniunea din ce
în ce mai strânsă între popoarele statelor membre ale Comunităţilor Europene trebuie să-şi găsească
expresia în libera trecere a frontierelor interne de toţi cetăţenii statelor membre şi în libera circulaţie a
mărfurilor şi serviciilor; solidaritatea între popoarele părţilor semnatare se poate realiza şi prin înlăturarea
obstacolelor din calea liberei circulaţii la frontierele comune; progresele realizate deja în cadrul
Comunităţilor Europene în vederea asigurării liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor;
voinţa de a ajunge la eliminarea controalelor exercitate la frontierele comune în ceea ce priveşte circulaţia
cetăţenilor statelor membre ale Comunităţilor Europene şi de a facilita circulaţia mărfurilor şi serviciilor.
Acordul a fost precedat de o serie de întâlniri concretizate în mai multe documente: Declaraţia Consiliului
European de la Fontainbleau, din 25-26 iunie 1984, privind eliminarea la frontierele interne a
formalităţilor poliţieneşti şi vamale privitoare la circulaţia persoanelor şi a mărfurilor; Acordul încheiat la
Saarbrucken, la 13 iunie 1984, între Republica Federală Germania şi Republica Franceză; Concluziile
adoptate la 31 mai 1984 la încheierea reuniunii de la Nenstadt/Aisch a miniştrilor transporturilor din
statele Benelux şi din Republica Federală Germania. Ulterior au aderat la Acord Italia, Spania, Portugalia,
Grecia, Austria, Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Islanda. Data fixată iniţial pentru intrarea sa în
vigoare, anume 1990, a fost amânată de mai multe ori, până când s-a putut realiza un sistem de informaţii
computerizat între ţările semnatare care să permită coordonarea luptei transfrontieră împotriva
criminalităţii. Eliminarea completă a controalelor la frontierele comune a fost realizată la 26 martie 1995
între şapte ţări membre ale Uniunii Europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania, Spania şi
Portugalia), cărora li s-au adăugat ulterior alte trei (Grecia, Italia şi Austria).

Acquis comunitar

Constituie suma normelor juridice ce reglementează însăşi existenţa Comunităţilor Europene şi a Uniunii
Europene, activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile acesteia, care constă în: legislaţia primară
alcătuită din conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunităţilor
Europene (CECO, CEE, CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona); legislaţia derivată adoptată de
către instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii,
recomandări); jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în
cadrul Uniunii Europene; acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte
acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul
Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI); acordurile internaţionale la care CE a fost parte şi cele la care UE este
parte, deoarece, odată cu Tratatul de la Lisabona, UE are personalitate juridică, conform TFUE, art. 47,
din Titlu VI Dispoziţii finale, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la
activitatea acesteia.
 Acţiune comună

Instrument în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună instituit prin Tratatul asupra Uniunii
Europene (Tratatul de la Maastricht), anume prin art. 14, în versiunea consolidată conform tratatului de la
Amsterdam (ex.-art. J.3) care prevedea: „(1) Consiliul adoptă acţiuni comune. Acţiunile comune
abordează unele situaţii specifice în care acţiunea operaţională a Uniunii este considerată necesară.
Aceste acţiuni îşi fixează obiectivele, domeniul de aplicare, mijloacele care vor fi puse la dispoziţia
Uniunii, condiţiile punerii lor în aplicare şi, dacă este necesar, durata. (2) Dacă se produce o modificare a
circumstanţelor care are un impact substanţial asupra unei probleme ce face obiectul unei acţiuni comune,
Consiliul procedează la revizuirea principiilor şi obiectivelor acestei acţiuni şi adoptă deciziile necesare.
Atât timp cât Consiliul nu a decis, acţiunea comună este menţinută. (3) Acţiunile comune angajează
statele membre în luările lor de poziţie şi în conducerea acţiunii lor. (4) Consiliul poate solicita Comisiei
să îi prezinte orice propunere adecvată privind politica externă şi de securitate comună, pentru a asigura
executarea unei acţiuni comune. (5) Orice luare de poziţie luată în considerare de un stat membru, în
cadrul unei acţiuni comune, trebuie comunicată într-un termen care să permită, dacă este necesar, o
concertare prealabilă în Consiliu. Obligaţia de informare prealabilă nu este necesară în cazul măsurilor
care constituie o simplă transpunere în plan naţional a deciziilor Consiliului. (6) În caz de necesitate
absolută ca urmare a evoluţiei situaţiei şi în lipsa unei decizii a Consiliului, statele membre pot lua, de
urgenţă, măsurile care se impun, ţinând cont de obiectivele generale ale acţiunii comune. Statul membru
care ia astfel de măsuri informează imediat Consiliul. (7) În cazul unor dificultăţi majore apărute în
desfăşurarea unei acţiuni comune, un stat membru sesizează Consiliul, care decide asupra lor şi caută
soluţiile cele mai potrivite. Aceste soluţii nu pot fi în contradicţie cu obiectivele acţiunii comune şi nici
nu pot dăuna eficacităţii sale."
TUE, în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Lisabona, nu mai foloseşte expresia „acţiune
comună". Astfel, în art. 25 (ex-art. 12 TUE) se precizează că „Uniunea desfăşoară politica externă şi de
securitate comună: (a) prin definirea orientărilor generale; (b) prin adoptarea deciziilor care definesc: (i)
acţiunile care trebuie intreprinse de Uniune [...]", iar art. 28, a cărui formă este aproape identică forma cu
cea a ex.-art. 14 TUE, vorbeşte despre acţiunea cu caracter operativ în următorii termeni: „(1) În cazul în
care o situaţie internaţională impune o acţiune cu caracter operativ din partea Uniunii, Consiliul adoptă
deciziile necesare. Acestea stabilesc obiectivele, importanţa, mijloacele care trebuie puse la dispoziţia
Uniunii, condiţiile privind punerea lor in aplicare şi, dacă este cazul, durata lor."

Aderare

Într-o formă aproximativ egală, atât art. 237 CEE, cât şi art. O din TUE, art. 49 TA, şi art. 49 TUE în
urma Tratatului de la Lisabona precizează: Orice stat european care respectă valorile prevăzute la
articolul 2 (Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,
egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor
care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin
pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi) şi care se
angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European şi
parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa
Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului
European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor din care este constituit. Criteriile de eligibilitate
aprobate de Consiliul European se iau în considerare. Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant.
Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor
constituţionale.
 Agenda 2000

Este un program de acţiune - un proiect pentru Europa anului 2000 - adoptat de către Comisia Europeană
la 15 iulie 1997 şi reprezintă răspunsul acesteia la cererea Consiliului European de la Madrid (decembrie
1995) de a prezenta un document de ansamblu asupra lărgirii, reformei politicilor comune, cadrului
financiar al Uniunii, începând cu 31 decembrie 1999. Fiind un document strategic, anunţând o reformă a
politicilor comunitare, în special în contextul extinderii către Europa centrală şi de est, precum şi cadrul
financiar pentru perioada 2000-2006, abordează toate aspectele politice, economice şi sociale cu care se
confrunta Uniunea Europeană la începutul secolului XXI. Corespunzător aspectelor vizate, conţinea trei
secţiuni: prima aborda problema funcţionării interne a Uniunii Europene, în special reforma politicii
agricole comune şi a politicii de coeziune economică şi socială; a doua propunea o strategie de preaderare
consolidată, prin integrarea a două noi elemente: parteneriatul pentru aderare si participarea extinsă a
ţărilor candidate la programele comunitare şi mecanismele de aplicare a acquis-ului comunitar; a treia
constituia un studiu de impact al efectelor lărgirii asupra politicii Uniunii Europene. Aceste priorităţi au
făcut obiectul a aproape 20 de propuneri legislative realizate de către Comisie în 1998. Consiliul
European de la Berlin a ajuns la un acord politic global asupra acestui pachet legislativ în 24-25 martie
1999, ceea ce a permis adoptarea finală a măsurilor în acelaşi an privind: reforma politicii agricole
comune; reforma politicii structurale; instrumentele de preaderare; cadrul financiar.

Agenţia de aprovizionare Euratom

Articolul 52 CEEA, în versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei

Atomice, în care au fost integrate modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, este primul articol din
Capitolul 6 Aprovizionarea, al Titlului al II-lea Dispoziţii menite să încurajeze progresul în domeniul
energiei nucleare, şi dispune: „(1) Aprovizionarea cu minereuri, materii brute şi materii speciale de
fisiune este asigurată, în temeiul principiului accesului egal la resurse, prin promovarea unei politici
comune de aprovizionare. (2) În acest scop: (a) sunt interzise orice practici având drept obiect asigurarea
unei poziţii privilegiate pentru anumiţi utilizatori, (b) se constituie o Agenţie care dispune de un drept de
opţiune asupra minereurilor, materiilor brute şi materiilor speciale de fisiune produse pe teritoriile statelor
membre, precum şi de dreptul exclusiv de a încheia contracte privind livrarea de minereuri, materii brute
şi materii speciale de fisiune provenite din cadrul sau din afara Comunităţii. Agenţia nu poate face nici un
fel de discriminare între utilizatori în funcţie de destinaţia pe care aceştia şi-au propus să o dea livrărilor
solicitate, în afară de cazul în care această destinaţie este ilegală sau contravine condiţiilor puse de
furnizorii din afara Comunităţii cu privire la livrarea în cauză." Conform art. 53 din Secţiunea 1 Agenţia a
aceluiaşi Capitol, „Agenţia se află sub controlul Comisiei, care îi stabileşte direcţiile de acţiune, are drept
de veto asupra deciziilor şi numeşte directorul general şi directorul general adjunct", iar potrivit art. 54,
„Agenţia are personalitate juridică şi beneficiază de autonomie financiară". Consiliul, hotărând cu
majoritate calificată la propunerea Comisiei, stabileşte statutul Agenţiei, iar revizuirea se realizează în
acelaşi mod. Statutul stabileşte capitalul Agenţiei şi modalităţile de subscriere a acestuia. In toate
cazurile, majoritatea capitalului trebuie să aparţină Comunităţii şi statelor membre, repartizarea
capitalului stabilindu-se de comun acord de către statele membre. Statutul stabileşte modalităţile de
administrare comercială a Agenţiei, putând prevedea o redevenţă asupra tranzacţiilor, destinată acoperirii
cheltuielilor de funcţionare ale Agenţiei.

Agenţia Europeană pentru Mediu (AEM)

Este o agenţie a Uniunii Europene ce are ca sarcină principală furnizarea de informaţii independente şi
sigure despre mediu. Regulamentul de instituire a AEM a fost adoptat de către Uniunea Europeană în
1990 - Regulamentul (CEE) nr. 1210/90 al Consiliului din 7 mai 1990 privind crearea Agenţiei Europene
de Mediu şi Reţelei europene de informare şi observare a mediului - şi a fost pus în aplicare la sfârşitul
anului 1993. După ce s-a hotărât stabilirea sediului AEM la Copenhaga, activitatea sa a început efectiv în
1994. Prin Regulament a fost instituită şi Reţeaua europeană de informare şi observare pentru mediu
(Eionet). Art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 401/2009 al Parlamentului şi al Consiliului European din 23
aprilie 2009 privind Agenţia Europeană de Mediu şi Reţeaua europeană de informare şi observare a
mediului prevede: „(2) Pentru a realiza obiectivele de protecţie şi îmbunătăţire a mediului stabilite în
tratat şi în programele succesive de acţiune ale Comunităţii privind mediul, precum şi de dezvoltare
durabilă, obiectivul agenţiei şi al Reţelei europene de informare şi observare a mediului este de a furniza
Comunităţii şi statelor membre: (a) informaţii obiective, fiabile şi comparabile la nivel european care să
le permită să ia măsurile necesare pentru a proteja mediul, să evalueze rezultatele aplicării acestor măsuri
şi pentru a se asigura că publicul este informat în mod corespunzător cu privire la starea mediului, şi, în
acest scop, (b) suportul tehnic şi ştiinţific necesar". Art. 2 din Regulament precizează: „Pentru a îndeplini
obiectivul stabilit la articolul 1, agenţia are următoarele atribuţii: (a) instituirea, în colaborare cu statele
membre, şi coordonarea reţelei menţionate la articolul 4; în acest context, agenţia răspunde de culegerea,
prelucrarea şi analiza datelor, în special în domeniile menţionate la articolul 3; (b) furnizarea către
Comunitate şi către statele membre a informaţiilor obiective necesare pentru formularea şi punerea în
aplicare a unor politici de mediu judicioase şi eficiente; în acest scop, furnizarea îndeosebi către Comisie
a informaţiilor care îi sunt necesare pentru a-şi putea îndeplini cu succes sarcinile de identificare,
pregătire şi evaluare a măsurilor şi a legislaţiei în domeniul mediului; (c) contribuirea la supravegherea
măsurilor de mediu prin acordarea unui sprijin adecvat pentru respectarea obligaţiilor în materie de
informare (inclusiv prin implicarea în conceperea chestionarelor, prelucrarea rapoartelor statelor membre
şi difuzarea rezultatelor), în conformitate cu programul său de lucru multianual şi în scopul coordonării
informării; (d) consilierea statele membre individuale, la cererea lor şi dacă acest lucru este în
conformitate cu programul său de lucru anual, asupra dezvoltării, creării şi extinderii sistemelor sale de
supraveghere a măsurilor de mediu, cu condiţia ca aceste activităţi să nu compromită realizarea celorlalte
sarcini prevăzute de prezentul articol; activitatea de consiliere poate include evaluări realizate de experţi
la cererea expresă a statelor membre; (e) înregistrarea, coroborarea şi evaluarea datelor asupra stării
mediului; întocmirea de rapoarte de specialitate asupra calităţii şi sensibilităţii mediului, precum şi asupra
presiunilor la care mediul este supus pe teritoriul Comunităţii; furnizarea, pentru evaluarea datelor privind
mediul, a unor criterii uniforme care trebuie aplicate în toate statele membre; dezvoltarea în continuare şi
subvenţionarea costurilor unui centru de referinţă pentru informare în probleme de mediu; Comisia
foloseşte aceste informaţii în cadrul misiunii sale de a asigura punerea în aplicare a legislaţiei comunitare
de mediu; (f) contribuirea la asigurarea faptului că datele privind mediul la nivel european sunt
comparabile şi, în cazul în care este necesar, încurajarea prin mijloace corespunzătoare a unei mai bune
armonizări a metodelor de măsurare; (g) promovarea includerii informaţiilor europene privind mediul în
programele internaţionale de monitorizare a mediului, precum a celor instituite de Organizaţia Naţiunilor
Unite şi de agenţiile specializate ale acesteia; (h) publicarea, la fiecare cinci ani, a unui raport asupra
stării, evoluţiei şi perspectivelor mediului, suplimentat de rapoarte indicative orientate pe probleme
specifice; (i) stimularea elaborării şi aplicării tehnicilor de prognoză în domeniul mediului, astfel încât
măsurile de prevenire adecvate să poată fi luate în timp util; (j) stimularea elaborării metodelor de
evaluare a costurilor daunelor aduse mediului şi a costurilor politicilor de prevenire, de protecţie şi de
restaurare în domeniul mediului; (k) stimularea schimbului de informaţii cu privire la cele mai bune
tehnologii disponibile pentru a preveni şi reduce daunele cauzate mediului; (l) cooperarea cu organismele
şi programele menţionate la articolul 15; (m) asigurarea unei largi difuzări a unor informaţii fiabile şi
comparabile privind mediul, în special asupra stării mediului, adresate publicului larg şi, în acest scop,
promovarea utilizării noilor tehnologii telematice în acest domeniu; (n) sprijinirea Comisiei în procesul
de schimb de informaţii asupra dezvoltării metodelor şi celor mai bune practici de evaluare a impactului
asupra mediului; (o) sprijinirea Comisiei în difuzarea informaţiilor asupra rezultatelor cercetărilor de
mediu relevante, într-o formă care să contribuie în mod optim la dezvoltarea politicilor în acest domeniu."
Art. 3 dispune: „(1) În măsura în care este posibil, principalele domenii de activitate ale agenţiei cuprind
toate elementele care îi permit să colecteze informaţiile necesare pentru a putea descrie starea actuală şi
previzibilă a mediului din următoarele puncte de vedere: (a) calitatea mediului; (b) presiunile asupra
mediului; (c) sensibilitatea mediului, inclusiv plasarea acestora în contextul dezvoltării durabile. (2)
Agenţia furnizează informaţii care pot fi utilizate direct la punerea în aplicare a politicii comunitare de
mediu. Se acordă prioritate următoarelor domenii de activitate: (a) calitatea aerului şi emisiile
atmosferice; (b) calitatea apei, poluanţii şi resursele de apă; (c) starea solului, a faunei şi florei şi a
biotopurilor; (d) exploatarea terenului şi resursele naturale; (e) gestionarea deşeurilor; (f) emisiile de
zgomot; (g) substanţele chimice periculoase pentru mediu; (h) protecţia litoralului şi a mediului marin.
Agenţia se ocupă în special de fenomenele transfrontaliere, plurinaţionale şi globale. Dimensiunea
socioeconomică este luată, de asemenea, în considerare. (3) Agenţia poate coopera, de asemenea, la
schimbul de informaţii cu alte organisme, inclusiv cu Reţeaua europeană pentru punerea în aplicare şi
respectarea legislaţiei din domeniul mediului (reţeaua IMPEL). În exercitarea activităţilor sale, agenţia
evită dublarea activităţilor deja întreprinse de alte instituţii şi organisme."

Agenţia Europeană de Apărare

Art. 42 TUE, în varianta după Tratatul de la Lisabona (ex-art. 17 TUE), este primul articol din Secţiunea
2 Dispoziţii privind politica de securitate şi apărare comună, a Capitolului 2 Dispoziţii speciale privind
politica externă şi de securitate comună, din Titlul V Dispoziţii generale privind acţiunea externă a
Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi de securitate comună, care vorbeşte despre
Agenţia Europeană de apărare în următorii termeni: „(3) Pentru punerea în aplicare a politicii de
securitate şi apărare comune, statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a
contribui la obiectivele definite de Consiliu. Statele membre care constituie în comun forţe multinaţionale
pot, de asemenea, să le pună la dispoziţia politicii de securitate şi apărare comune. Statele membre se
angajează să îşi îmbunătăţească treptat capacităţile militare. Agenţia din domeniul dezvoltării
capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament (denumită în continuare „Agenţia Europeană de
Apărare") identifică necesităţile operaţionale, promovează măsurile necesare satisfacerii acestora,
contribuie la identificarea şi, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei
industriale şi tehnologice în sectorul de apărare, participă la definirea unei politici europene în materie de
capacităţi şi de armament şi sprijină Consiliul în evaluarea imbunătăţirii capacităţilor militare."

v. „politica de securitate şi apărare comună".

Agenţia Spaţială Europeană (ASE)

European Space Agency (ESA) este o organizaţie interguvernamentală creată în 1980, cu sediul la Paris,
în scopul asigurării şi dezvoltării cooperării, exclusiv paşnice, între statele europene în domeniile
cercetării şi tehnologiei spaţiale şi pentru cooperarea cu NASA (Naţional Aeronautics and Space
Administration - SUA). ASE a dezvoltat cu succes propria sa tehnologie în materie de sateliţi, racheta
Europeană Ariane şi laboratorul spaţial Spacelab şi îşi desfăşoară activitatea în trei centre: Noordwijk
(Ţările de Jos), Darmstadt (Germania) şi Frascati (Italia). Are ca membri 22 de ţări: Austria, din 30
decembrie 1986, Belgia, din 30 octombrie 1980, Cehia, din 8 iulie 2008, Danemarca, din 30 octombrie
1980, Elveţia, din 30 octombrie 1980, Estonia, din 4 februarie 2015, Finlanda, din 1 ianuarie 1995,
Franţa, din 30 octombrie 1980, Germania, din 30 octombrie 1980, Grecia, din 9 martie 2005, Irlanda, din
10 decembrie 1980, Italia, din 30 octombrie 1980, Luxemburg, din 30 iunie 2005, Norvegia, din 30
decembrie 1986, Polonia, din 19 noiembrie 2012, Portugalia, din 14 noiembrie 2000, Regatul Unit, din 30
octombrie 1980, România, din 20 ianuarie 2011, Spania, din 30 octombrie 1980, Suedia, din 30
octombrie 1980, Ţările de Jos, din 30 octombrie 1980, Ungaria, din 24 februarie 2015. ESA este o
organizaţie independentă de Uniunea Europeană.

Agricultura

v. „Politici comune".

Ajutor de stat

Este sprijinul acordat, din resurse publice, de către o autoritate publică (de la nivel naţional, regional sau
local) unei întreprinderi care, datorită acestui ajutor, capătă un avantaj faţă de concurenţii sai. Pentru
respectarea principiului concurenţei libere şi loiale în interiorul Uniunii Europene, ajutoarele de stat
trebuie controlate. Legislaţie primară.
Art. 107 TFUE (ex-art. 87 TCE), articol introductiv al Secţiunii a 2-a Ajutoarele de stat, din Capitolul 1
Regulile de concurenţă, al Titlului VII Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea
legislativă, dispune: „(1) Cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă
ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau
ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor
bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. (2) Sunt
compatibile cu piaţa internă: (a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu
condiţia ca acestea să fie acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor; (b) ajutoarele
destinate reparării pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare; (c)
ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania afectate de divizarea
Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice
cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de abrogare a prezentei litere. (3) Pot
fi considerate compatibile cu piaţa internă: (a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a
regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de
muncă extrem de scăzut, precum şi a regiunilor prevăzute la articolul 349 (Guadelupa, Guyana Franceză,
Martinica, Mayotte, Reunion şi Saint-Martin, insulele Azore, Madeira şi Canare), avându-se în vedere
situaţia lor structurală, economică şi socială; (b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect
important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru;
(c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni economice, în
cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură
care contravine interesului comun; (d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea
patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale
şi de concurenţă în Uniune într-o măsură care contravine interesului comun; (e) alte categorii de ajutoare
stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăşte la propunerea Comisiei." Conform art. 108 TFUE (ex-
art. 88 TCE), „(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor
existente în aceste state. (2) [...] La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate
decide că un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat
compatibil cu piaţa internă, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări
excepţionale."
 Antidumping

Art. 6 GATT - Acordul general pentru tarife şi comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade) - se
referă la aplicarea taxelor antidumping şi compensatorii, deoarece sunt condamnate exporturile făcute la
preţuri sub valoarea normală, când acestea provoacă sau ameninţă să provoace daune în industrii
localizate pe teritoriul unei Părţi Contractante, sau când întârzie dezvoltarea unui sector industrial din
acea ţară. Rezultă că taxele antidumping sunt aplicate mărfurilor importate la un preţ mai scăzut decât cel
cu care sunt vândute în ţara de origine (procedeu numit dumping). În cazul în care exportatorul
beneficiază de subvenţii de la stat care îi permit să vândă la un preţ mai scăzut decât cel de producţie,
atunci taxele pe care le poate aplica ţara de destinaţie se numesc taxe compensatorii. Raţiunea aplicării
taxelor antidumping şi compensatorii constă în aceea că dumpingul distorsionează concurenţa pe Piaţă,
dând un avantaj nejustificat anumitor întreprinderi sau sectoare de producţie. Legislaţie primară
Articolul VI Drepturi antidumping şi de compensaţie din GATT prevede că Părţile contractante recunosc
că dumpingul, prin care produsele unei ţari sunt introduse în comerţul altei ţări la o valoare mai mică
decât valoarea normală a produselor, este condamnabil dacă produce sau ameninţă cu prejudicii materiale
importante o industrie stabilită pe teritoriul unei părţi contractante sau întârzie substanţial înfiinţarea unei
industrii naţionale. În sensul prezentului articol, un produs se consideră ca fiind introdus în comerţul unei
ţări importatoare, la o valoare mai mică decât valoarea lui normală, dacă preţul produsului exportat de o
ţară în altă ţară : este mai mic decât preţul comparabil, practicat în condiţii normale de comerţ al
produsului similar destinat pentru consum în ţara exportatoare; sau, în lipsa unui asemenea preţ pe piaţa
internă a acestei ţări, şi dacă preţul produsului exportat este: i) mai mic decât cel mai mare preţ
comparabil al produsului similar, la exportul într-o ţară terţă, în condiţii normale de comerţ, ii) sau mai
mic decât costul producerii respectivului produs în ţara de origine, plus o majorare rezonabilă pentru
preţul de vânzare şi beneficiu. În toate cazurile, se vor face corecţii corespunzătoare pentru diferenţele cu
privire la condiţiile şi modalităţile de vânzare, pentru diferenţele de taxare şi pentru alte diferenţe ce
afectează compararea preţurilor. Pentru compensarea sau împiedicarea dumpingului, o parte contractantă
poate percepe pentru un produs de dumping un impozit antidumping, nu mai mare decât marja de
dumping pentru acest produs. În sensul prezentului articol, marja de dumping este diferenţa de preţ
stabilită în conformitate cu prevederile paragrafului 1. Pentru produsele originale de pe teritoriile unei
părţi contractante, importate pe teritoriile altor părţi contractante, nu se va percepe niciun drept
compensator care să depăşească suma egală cu prima sau subvenţia determinată care a fost acordată,
direct sau indirect, la fabricarea, producerea sau exportul respectivului produs în ţara de origine sau de
export, incluzând orice subvenţii speciale acordate pentru transportul unui produs anume. Termenul
«drept compensator» va fi interpretat ca însemnând un drept special perceput în vederea neutralizării
oricărei prime sau subvenţii acordate, direct sau indirect, la fabricarea, la producerea sau exportul unei
mărfi. Niciun produs originar de pe teritoriul unei părţi contractante, importat pe teritoriul altei părţi
contractante nu va fi impus la drepturi antidumping sau compensatoare pe motivul exonerării unui
asemenea produs de drepturi sau taxe aplicabile pentru produsul similar destinat consumului în ţara de
origine sau de export sau pe motiv că aceste drepturi sau impozite sunt rambursabile. Niciun produs
originar de pe teritoriul unei părţi contractante, importat pe teritoriul unei alte părţi contractante nu va fi
impus în acelaşi timp, la drepturi antidumping şi la drepturi compensatoare, în vederea remedierii
aceleiaşi situaţii rezultând din dumping sau subvenţii la export. a) Nici o parte contractantă nu va percepe
taxa antidumping sau compensatoare la importul unui produs de pe teritoriul altei părţi contractante, fără
să constate că efectul dumpingului sau subvenţiei, după caz, este de natură a provoca sau ameninţa să
provoace un prejudiciu material unei industrii naţionale în fiinţă sau constituie o piedică materială pentru
crearea unei industrii naţionale. b) Părţile contractante vor putea deroga de la prevederile alineatului a) al
prezentului paragraf, permiţând unei părţi contractante să perceapă o taxă antidumping sau
compensatoare la importul oricărui produs pentru a compensa dumpingul sau acordarea de subvenţii care
provoacă sau ameninţă cu prejudicii materiale o industrie de pe teritoriul altei părţi contractante care
exportă produsul respectiv către teritoriul părţii contractante importatoare. Părţile contractante vor putea
deroga de la prevederile alineatului a) al prezentului paragraf, permiţând perceperea unei taxe de
compensare în cazurile în care ele constată că o subvenţie provoacă sau ameninţă cu prejudicii materiale
o industrie de pe teritoriul unei alte parţi contractante care exportă produsul respectiv pe teritoriul părţii
contractante importatoare. c) Totuşi, în cazuri excepţionale, când întârzierea poate produce prejudicii care
ar fi greu de remediat, o parte contractantă poate percepe taxe compensatorii în scopul arătat la alineatul
b) al prezentului paragraf, fără aprobarea prealabilă a Părţilor contractante, cu rezerva ca fiecare acţiune
să fie comunicată de îndată Părţilor contractante şi ca taxele de compensare să fie imediat retrase dacă
Părţile contractante nu sunt de acord cu ele. Se va presupune că un sistem adoptat în vederea stabilizării,
fie preţului intern al unui produs de bază, fie câştigului brut al producătorilor interni pentru un produs de
acest gen, independent de fluctuaţiile preţurilor de export şi care permite uneori vânzarea respectivului
produs la export, la un preţ inferior preţului la produse similare pentru cumpărătorii de pe piaţa internă, se
va considera a nu provoca un prejudiciu material, în sensul paragrafului 6 al prezentului articol, dacă
stabileşte în urma unei consultări între părţile contractante interesate în mod substanţial în ce priveşte
produsul respectiv: a) că acest sistem a avut ca rezultat şi vânzarea la export a produsului respectiv la un
preţ mai mare decât preţul comparabil pretins pentru produsul similar cumpărătorilor de pe piaţa internă;
b) şi că acest sistem, ca urmare a reglementărilor efective ale producţiei sau pentru alt motiv,
funcţionează astfel încât nu aduce exporturilor un stimulent nejustificat sau nu duce la nici un alt
prejudiciu grav care să afecteze interesele celorlalte parţi contractante.
Legislaţia Uniunii Europene sancţionează acest lucru în aceiaşi termeni ca şi normele GATT. Astfel, art.
91 din Secţiunea a doua Practicile de dumping a Capitolului 1 Regulile de concurenţă din Titlul I Reguli
comune, Partea a treia Politica Comunităţii a Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene,
în versiunea din 1957, prevede: „1. Dacă în cursul perioadei de tranziţie, Comisia, la cererea unui Stat
membru sau a oricui este interesat, constată practici de dumping exercitate în interiorul pieţei comune,
adresează recomandări autorului sau autorilor acestor practici, în vederea încetării lor. În cazul în care
practica de dumping continuă, Comisia autorizează Statul membru lezat să ia măsurile de protecţie ale
căror condiţii şi modalităţi sunt definite de către ea." Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului
privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt
membre ale Comunităţii Europene transpune în dreptul Uniunii Europene (UE) normele antidumping
prevăzute în articolul VI din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1994. Acesta conţine normele
referitoare inclusiv la calcularea marjei de dumping, la procedurile de deschidere şi de desfăşurare a
anchetei, la instituirea de măsuri provizorii şi definitive, la durata şi reexaminarea măsurilor antidumping.

Aplicabilitate directă

Aplicarea directă a dreptului Uniunii are în vedere efectul direct, pe verticală, în raport cu statele membre,
ceea ce înseamnă că norma unională obligă autorităţile să i se subordoneze, dar şi pe orizontală, în raport
cu particularii şi agenţii economici, norma unională reglementând direct conduita subiecţilor de drept
avuţi în vedere. Tratatul CEE face referire la acest efect doar în ceea ce priveşte legislaţia secundară a
CEE, fără a menţiona şi normele cuprinse în Tratatul însuşi. Astfel, art. 189 CEE, în versiunea din 1957,
prevedea: Pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute de prezentul tratat, Consiliul şi
Comisia adoptă regulamente, directive, iau decizii şi formulează recomandări şi avize. Regulamentul are
aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele
membre. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor pentru
atingerea rezultatului. Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru cei cărora li se adresează.
Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie. CJUE este cea care a impus, prin jurisprudenţa sa,
aplicabilitatea directă a întregului drept al Uniunii Europene, în ciuda opoziţiei manifestate de către unele
state membre. Surse primare
Art. 288 TFUE (ex-art.249 TCE) din Secţiunea 1 Actele juridice ale Uniunii, Capitolul 2 Actele juridice
ale Uniunii, procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii Instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile
adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală.
Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este
obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia este obligatorie în toate
elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.
Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii." Jurisprudenţa CJUE
1. Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963, dată în cauza 26/62, Van Gend en Loos vs.
Nederlandse Administratie der Belastingen (Administratia Fiscala Olandeza). Van Gend en
Loos, o firmă de importatori, a fost solicitată să plătească taxe vamale pentru o marfă importată din
Germania în Olanda, conform legii adoptate după crearea CEE. Importatorii au sesizat instanţele olandeze
cu privire la plata taxelor vamale, pe motivul că existenţa unei taxe vamale suplimentare încalcă art. 25
(ex-art. 12) TCEE, care interzicea introducerea de noi taxe vamale. Instanţa olandeză a sesizat CJCE,
conform art. 234 (ex-art. 177), pentru interpretarea dispoziţiei relevante. Prin art. 25 (ex-art. 12) TCEE se
interzicea impunerea de noi taxe vamale, precum şi mărirea cuantumului celor deja existente. Soluţia şi
principiile degajate de CJCE au fost: „CEE a creat o nouă ordine juridică în dreptul internaţional, în
numele căreia statele şi-au limitat drepturile în anumite domenii bine stabilite, subiectele de drept fiind nu
doar statele, ci şi particularii: persoane fizice şi juridice din statul respectiv." Aşadar, principiul afirmat
este acela că obiectivul CE este de a crea o piaţă comună, a cărei funcţionare priveşte în mod direct
părţile interesate din CE (persoane fizice şi juridice). „În conformitate cu spiritul, structura şi textul
tratatului, articolul 12 trebuie să fie interpretat în sensul că acesta produce efecte directe şi conferă
drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze". Rezultă că momentul naşterii
principiului efectului direct al dreptului comunitar este dat de această hotărâre, iar dezvoltarea şi
explicarea acestui principiu o găsim în hotărâri ulterioare.
2. În Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964, dată în cauza 6/64, având ca obiect o cerere de pronunţare a
unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de Giudice Conciliatore
din Milano, referitor la interpretarea articolelor 102, 93, 53 şi 37 din tratatul CEE, în cadrul unui litigiu
aflat pe rolul instanţei menţionate între domnul Flaminio Costa şi E.N.E.L. (Ente nazionale energia
elettrica, impresa giâ della Edison Volta) se afirmă: „având în vedere că, spre deosebire de tratatele
internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al
statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului şi care este obligatorie pentru instanţele
acestora; că, într-adevăr, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, dotată cu instituţii
proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi, în special,
cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate,
acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un
corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele; având în vedere că această integrare a dispoziţiilor
care provin din izvoare comunitare în dreptul fiecărei ţări membre, precum şi, într-un sens mai general,
litera şi spiritul tratatului au drept corolar imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, împotriva unei
ordini juridice acceptate de către acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară care nu
poate astfel să îi fie opozabilă; că forţa executivă a dreptului comunitar nu poate, într-adevăr, varia de la
un stat la altul în funcţie de legile interne ulterioare fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului
menţionate la articolul 5 alineatul (2) şi nici nu poate da naştere unei discriminări interzise prin articolul
7; că obligaţiile asumate în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii nu ar fi necondiţionale, ci doar
eventuale, în cazul în care acestea ar putea fi puse în discuţie prin actele legislative viitoare ale
semnatarilor; [...] supremaţia dreptului comunitar este confirmată prin articolul 189, conform căruia
regulamentele au caracter «obligatoriu» şi «se aplică direct în fiecare stat membru»."
3. Hotărârea Curţii din 9 martie 1978 dată în cauza C-106/77, a avut ca obiect o cerere de pronunţare
a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de către Pretore di
Susa (Italia), în litigiul aflat pe rolul acestei instanţe între Amministrazione delle Finanze dello Stato şi
Simmenthal SA, cu sediul în Monza, cu privire la interpretarea articolului 189 din Tratatul CEE şi în
special cu privire la consecinţele aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în cazul unui conflict cu
eventuale dispoziţii naţionale contrare. Instanţa naţională, prin întrebările formulate, a urmărit să
aprecieze dacă taxele sanitare, percepute pentru importurile de carne de vită şi mânzat în temeiul „textului
unic" al legislaţiei sanitare italiene, al căror nivel fusese stabilit, în urma ultimelor modificări, prin
baremul anexat la Legea nr. 1239 din 30 decembrie 1970 (GU nr. 26 din 1 februarie 1971), sunt
compatibile cu tratatul şi cu anumite reglementări - în special cu Regulamentul nr. 805/68 al Consiliului
din 27 iunie 1968 privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de vită şi mânzat (JO L 148, p.
24). Curtea răspunde: Având în vedere că prima întrebare urmăreşte, în esenţă, să se precizeze
consecinţele aplicabilităţii directe a unei dispoziţii de drept comunitar în cazul incompatibilităţii cu o
dispoziţie legislativă ulterioară a unui stat membru (pct. 13); având în vedere că aplicabilitatea directă,
analizată din această perspectivă, presupune că normele de drept comunitar trebuie să îşi producă
totalitatea efectelor în mod uniform în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare şi în cursul
întregii perioade de validitate a acestora (pct. 14); că astfel, aceste dispoziţii reprezintă o sursă imediată
de drepturi şi de obligaţii pentru toţi cei cărora li se adresează, indiferent dacă este vorba de statele
membre sau de particulari care sunt părţi în raporturi juridice reglementate de dreptul comunitar (pct. 15);
că acest efect priveşte, de asemenea, orice instanţă care, ca autoritate a unui stat membru, fiind sesizată în
cadrul competenţei sale, are ca misiune să protejeze drepturile conferite particularilor de dreptul
comunitar (pct. 16); că, de altfel, în temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile
tratatului şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a
statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de
drept a oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale existente, ci şi - în măsura în care aceste
dispoziţii şi acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe
teritoriul fiecărui stat membru - de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în
măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare (pct. 17); că din cele ce precedă reiese că
orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica integral dreptul
comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei
dispoziţii eventual contrare a legislaţiei naţionale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară
normei comunitare (pct. 21); că, prin urmare, ar fi incompatibilă cu cerinţele inerente ale înseşi naturii
dreptului comunitar orice dispoziţie dintr-o ordine juridică naţională sau orice practică legislativă,
administrativă sau judiciară, ce ar avea ca efect diminuarea eficienţei dreptului comunitar prin faptul de a
nega instanţei competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări,
tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile legislative naţionale care ar constitui eventual un
obstacol în calea eficienţei depline a normelor comunitare (pct. 22); că aceasta ar fi situaţia în cazul în
care, în ipoteza unui conflict între o dispoziţie de drept comunitar şi o lege naţională ulterioară,
soluţionarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorităţi, alta decât instanţa chemată să asigure aplicarea
dreptului comunitar, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în
calea eficienţei depline a dreptului comunitar nu ar fi decât temporar (pct. 23); că, prin urmare, se impune
să se răspundă la întrebare în sensul că instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei
sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând,
dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare,
fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice
alt procedeu constituţional (pct. 24).
 Aplicaţii telematice

Sisteme care utilizează tehnologii de informare, de comunicare, de navigare sau de poziţionare/localizare

pentru a gestiona în mod eficace infrastructura, mobilitatea şi traficul în cadrul reţelei transeuropene de
transport şi pentru a oferi servicii cu valoare adăugată cetăţenilor şi operatorilor, inclusiv sisteme pentru o
utilizare a reţelei în condiţii de securitate, siguranţă, protecţie a mediului şi eficienţă din punctul de
vedere al capacităţii. Este definiţia prevăzută de art. 3 Definiţii lit. f din Regulamentul (UE) nr. 1305/2014
al Comisiei din 11 decembrie 2014 privind specificaţia tehnică de interoperabilitate referitoare la
subsistemul „aplicaţii telematice pentru transportul de marfă" al sistemului feroviar din Uniunea
Europeană şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 62/2006) sănătăţii, educaţiei şi formării, în biblioteci
şi în domeniul studiilor lingvistice.

Ariane

Program al Uniunii Europene pentru promovarea cărţilor şi a lecturii care se axează în principal pe
traduceri, cu precădere pe cele din literatura contemporană, cu accent pe limbile mai puţin utilizate.
Programul Ariane oferă burse pentru traducători şi încurajează formarea unor reţele de specialişti în
domeniul traducerii dintr-o limbă în alta, fiind un instrument al politicii culturale a Uniunii Europene.
Baza juridică o constituie Decizia nr. 2085/97/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6
octombrie 1997 de instituire a unui program de sprijinire a activităţilor, inclusiv a traducerilor, din
domeniul cărţilor şi lecturii (Ariane) (JO L 291, 24.10.1997, p. 26) modificată prin Decizia nr.
476/1999/CE (jO L 57, 5.3.1999, p. 1).

Armonizare legislativă

Procesul prin care legislaţiile ţărilor membre şi a celor ce doresc să adere la UE se aliniază normelor
dreptului Uniunii Europene; el este necesar pentru buna funcţionare a Pieţei interne, a politicilor UE, a
economiei statelor membre şi pentru transpunerea în practică a principiilor democraţiei şi statului de drept
care stau la baza Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Conform art. 114 TFUE (ex.-art. 95 TCE) din Capitolul 3 Apropierea legislaţiilor, Titlul VII Norme
comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii: „(1) Cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel, dispoziţiile următoare se
aplică în vederea realizării obiectivelor enunţate la articolul 26" (ex-articolul 14 TCE). Conform acestui
articol, „(1) Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcţionării pieţei interne, în
conformitate cu dispoziţiile incidente ale tratatelor. (2) Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere
interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în
conformitate cu dispoziţiile tratatelor. (3) Consiliul, la propunerea Comisiei, defineşte orientările şi
condiţiile necesare asigurării unui progres echilibrat în toate sectoarele vizate. Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului
Economic şi Social, adoptă măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne. Art. 114
TFUE (ex.-art. 95 TCE) mai prevede: „(2) Alineatul (1) nu se aplică dispoziţiilor fiscale, celor privind
libera circulaţie a persoanelor şi celor privind drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi. (3) În
formularea propunerilor prevăzute la alineatul (1) în domeniul sănătăţii, securităţii, protecţiei mediului şi
protecţiei consumatorilor, Comisia porneşte de la premisa asigurării unui nivel de protecţie ridicat, ţinand
seama în special de orice evoluţie nouă, întemeiată pe fapte ştiinţifice. În cadrul atribuţiilor ce le revin,
Parlamentul European şi Consiliul depun eforturi, de asemenea, pentru realizarea acestui obiectiv."
 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

A fost creată prin Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1959, la iniţiativa Marii Britanii, ca reacţie la
înfiinţarea Comunităţii Economice Europene. A început să funcţioneze de la 1 iulie 1960 şi, iniţial, grupa
şapte state: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia; ulterior au
aderat Finlanda şi Liechtenstein. Deoarece CEE şi AELS au dezvoltat între ele legături economice strânse
care au culminat cu crearea, în 1994, a Spaţiului Economic European (SEE) şi din cele zece ţări membre
ale AELS şase au aderat între timp la UE, această organizaţie şi-a pierdut astăzi importanţa iniţială, care
consta în principal în liberalizarea schimburilor comerciale dublată de suprimarea taxelor vamale.

Audiovizual

v „Politici comunitare".

Aviz

Actul prin care o instituţie a Uniunii Europene (CJCE, Comisia Europeană sau Parlamentul European) se
pronunţă, la cerere sau în baza unei prevederi exprese din Tratat, cu privire la o problemă specifică ce
presupune competenţe comunitare. Legislaţie primară
În cazul avizului dat de CJUE asupra unui acord, art. 218 TFUE (ex-art. 300 TCE) din Titlul V
Acordurile internaţionale, Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii, dispune, în alin. (11), că „Un stat
membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obţine avizul Curţii de Justiţie cu privire la
compatibilitatea unui acord preconizat cu dispoziţiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curţii,
acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor." Şi
organele consultative ale Uniunii emit avize. Astfel, conform art. 304 TFUE (ex-art. 262 TCE) din
Secţiunea 1 Comitetul Economic şi Social, Capitolul 3 Organele consultative ale Uniunii, Titlul I
Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare: „Comitetul este consultat de
Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de tratate. Comitetul poate fi
consultat de aceste instituţii în toate cazurile în care acestea consideră oportun. Acesta poate emite un
aviz şi din proprie iniţiativă, în toate cazurile în care consideră oportun. În cazul în care consideră
necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să
îşi prezinte avizul, termen care nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată
preşedintelui în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică desfăşurarea
procedurilor. Avizul Comitetului, precum şi procesul verbal al dezbaterilor sale se transmit Parlamentului
European, Consiliului şi Comisiei." Este şi cazul Comitetului Regiunilor care, conform art. 307 TFUE
(ex-art. 265 TCE), din Secţiunea 2 Comitetul Regiunilor, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare: „Comitetul Regiunilor este consultat de către Parlamentul
European,
Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate şi în toate celelalte cazuri şi, în special, în care
acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în cazul în care una dintre instituţii consideră oportun
acest lucru. În cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia acordă
Comitetului un termen pentru ca acesta să îşi prezinte avizul, termen care nu poate fi mai mic de o lună
de la data la care comunicarea este adresată preşedintelui în acest scop. După expirarea termenului
acordat, lipsa avizului nu împiedică desfăşurarea procedurilor. În cazul în care Comitetul Economic şi
Social este consultat în conformitate cu articolul 304, Comitetul Regiunilor este informat de Parlamentul
European, Consiliu sau de Comisie cu privire la cererea de aviz. În cazul în care consideră că sunt în joc
interese regionale specifice, Comitetul Regiunilor poate emite un aviz în acest sens. Acesta poate emite
un aviz din proprie iniţiativă, în cazurile în care consideră util acest lucru. Avizul Comitetului, precum şi
procesul verbal al dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei."
 Avocat general

Membru al Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, numit de comun acord de către guvernele ţărilor
membre ale UE. Legislaţie primară
Conform art. 252 TFUE (ex-art. 222 TCE), Secţiunea 5 Curtea de justiţie a Uniunii Europene, Capitolul
1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare:
„Curtea de Justiţie este asistată de opt avocaţi generali. La cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând
în unanimitate, poate mări numărul de avocaţi generali. Avocatul general are rolul de a prezenta în mod
public, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la cauzele care,
în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, necesită intervenţia sa." În plus, art. 253
TFUE (ex-art. 223 TCE) prevede că: „[...] avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, aleşi dintre personalităţi
care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările
lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt
recunoscute, sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de şase
ani. La fiecare trei ani are loc o inlocuire parţială a acestora în condiţiile prevăzute de Statutul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene." De asemenea, art. 254 TFUE (ex-art. 224 TCE) dispune: „Numărul de
judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Statutul poate
prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali."
B

Banca Centrală Europeană (BCE)

Una dintre instituţiile Uniunii, înfiinţată la 1 ianuarie 1999, odată cu intrarea în faza a treia a Uniunii
Economice şi Monetare (UEM) şi introducerea monedei unice Euro; a fost precedată de Institutul
Monetar European înfiinţat la 1 ianuarie 1994, odată cu intrarea în faza a doua a UEM. Ea utorizează
emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de monede Euro emise de către statele din Zona Euro. Are
sediul la Frankfurt (Germania). Legislaţie primară
Conform art. 282 TFUE din Secţiunea 6 Banca Centrală Europeană, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I
Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare: „(1) Banca Centrală
Europeană şi băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale („SEBC").
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro,
care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii. (2) SEBC este condus de organele de
decizie ale Băncii Centrale Europene. Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii
preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul
Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia. (3) Banca Centrală Europeană are
personalitate juridică. Aceasta este singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Aceasta este
independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile
şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre, respectă această independenţă. (4) Banca
Centrală Europeană adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor sale în conformitate cu articolele
127-133 [Capitolul 2 Politica monetară, Titlul VIII Politica economică şi monetară, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii - TFUE] şi cu articolul 138 şi în condiţiile prevăzute în Statutul
SEBC şi al BCE. Statele membre a căror monedă nu este euro, precum şi băncile lor centrale, îşi
păstrează competenţele în domeniul monetar, în conformitate cu articolele menţionate. (5) În domeniile în
care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii,
precum şi asupra oricărui proiect de reglementare la nivel naţional şi poate emite avize."

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Creată prin Tratatul de la Roma (Articolele 129 -130 din Titlul IV Banca Europeană de Investiţii, Partea
a treia Politicile Comunităţii), Statutul său făcând obiectul unui Protocol la TCEE, Banca Europeană de
Investiţii este un organism financiar al Uniunii Europene care acordă împrumuturi pentru investiţiile
productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea
regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi,
îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului. Banca Europeană de Investiţii are sediul la
Luxemburg. Legislaţie primară
Conform art. 308 TFUE (ex-art. 266 TCE), din Capitolul 4 Banca Europeană de Investiţii, Titlul I
Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare: „Banca Europeană de
Investiţii are personalitate juridică. Membrii Băncii Europene de Investiţii sunt statele membre. Statutul
Băncii Europene de Investiţii face obiectul unui protocol anexat la tratate. Consiliul, hotărând în
unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială, la cererea Băncii Europene de Investiţii şi
după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, sau la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European şi a Băncii Europene de Investiţii, poate modifica Statutul Băncii." Potrivit art.
309 TFUE (ex-art. 267 TCE), „Banca Europeană de Investiţii are misiunea de a contribui, recurgând la
pieţele de capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieţei interne în
interesul Uniunii. În acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii şi fără a
urmări un scop lucrativ, finanţarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei: (a) proiecte care
urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate; (b) proiecte care urmăresc modernizarea
sau conversia întreprinderilor ori crearea de noi activităţi care sunt rezultatul realizării sau funcţionării
pieţei interne şi care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele
mijloace de finanţare existente în fiecare dintre statele membre; (c) proiecte de interes comun pentru mai
multe state membre care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele
mijloace de finanţare existente în fiecare dintre statele membre. În îndeplinirea misiunii sale, Banca
facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale
altor instrumente financiare ale Uniunii."

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

Înfiinţată în 1991, după prăbuşirea comunismului în Europa, în scopul consolidării economiilor de piaţă şi
a democraţiilor în 29 de ţări din Europa Centrală până în Asia Centrală, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare este o instituţie financiară multilaterală cu capital în Euro. Banca este
deţinută de 61 de ţări şi două instituţii interguvernamentale (Uniunea Europeană şi Banca Europeană de
Investiţii/BEI); deşi acţionarii săi aparţin sectorului de stat, BERD investeşte mai ales în sectorul privat,
de regulă împreună cu alţi parteneri comerciali. BERD oferă finanţări de proiecte pentru bănci,
întreprinderi industriale şi comerciale, adresându-se atât noilor iniţiative, cât şi companiilor deja
existente; de asemenea, colaborează şi cu societăţi din sectorul public pentru a sprijini privatizarea
acestora, restructurarea întreprinderilor de stat şi îmbunătăţirea serviciilor municipale sau comunale. Cu
toate că scopul declarat al instituţiei este de a asista statele din Europa Centrală şi Asia Centrală în
dezvoltarea economiei de piaţă, mandatul atribuit BERD la înfiinţare stipulează faptul că instituţia va
colabora doar cu statele care adoptă principii de guvernare democratice. În plus, Acordul de infiinţare a
BERD impune promovarea dezvoltării durabile şi ecologice ca parte integrantă a tuturor activitaţilor sale.
Ţările de operare ale BERD sunt: Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi Herţegovina,
Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Estonia, Georgia, Ungaria, Kazakhstan, Republica Kyrgyză, Letonia,
Lituania, Moldova, Mongolia, Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia şi Muntenegru, Slovacia,
Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan, Turcia, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan. În ultima perioadă, acţionarii
BERD au demarat un proces de reorientare conceptuală, respectiv de extindere a spaţiului de acoperire a
operaţiunilor băncii mandatat iniţial, către regiunea Orientului Mijlociu şi Africii de Nord, pe de o parte
pe considerentul că multe dintre ţările-ţintă în care banca a realizat investiţii au ajuns într-o etapă de
dezvoltare economică mulţumitoare, care permite reducerea sau chiar eliminarea susţinerii financiare, iar
pe de altă parte pe fondul evoluţiilor politice şi sociale din ţările vizate de reorientarea investiţională.

Biroul European al Uniunii Consumatorilor (BEUC)

Organism ce include sub egida sa organizaţiile naţionale pentru protecţia consumatorilor din ţările
membre ale UE, are misiunea să apere interesele consumatorilor la nivel european; include 40 de
organizaţii naţionale din 30 de ţări europene. Are sediul la Bruxelles (Belgia).
Brevet european

Un drept comun al statelor contractante cu privire la elaborarea brevetelor de invenţie este instituit prin
Convenţia privind eliberarea brevetelor europene (Convenţia brevetului european) din 5 octombrie 1973,
adoptată la Munchen, revizuită la 17 decembrie 1991 şi la 29 noiembrie 2000. În dreptul intern, Legea nr.
611 din 13 noiembrie 2002 ( M. Of. nr. 844/22 noiembrie 2002) pentru aderarea României la Convenţia
privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie 1997 precum şi la Actul de
revizuire a acesteia adoptat la Munchen la 22 noiembrie 2000, dă definiţia brevetelor europene şi
stabileşte efectele şi regimurile acestora. Sunt brevete europene brevetele care sunt eliberate în temeiul
acestei Convenţii şi, drept rezultat, în fiecare stat contractant pentru care este eliberat, brevetul european
are acelaşi efect şi este supus aceluiaşi regim ca şi un brevet naţional eliberat în acel stat. Convenţia
instituie Organizaţia Europeană de Brevete ale cărei organe sunt: Oficiul European de Brevete (OEB) şi
Consiliul de administraţie. Sarcina organizaţiei este eliberarea, prin intermediul Oficiului European de
Brevete sub controlul Consiliului de administraţie, a brevetelor europene. Brevetele europene sunt
eliberate pentru invenţiile noi care implică o activitate inventivă şi sunt susceptibile de aplicare
industrială (art. 52 alin. 1 Invenţii şi brevete, Capitolul I Brevetabilitatea, Partea a II-a Dreptul material
al brevetelor). Rezultă că noutatea, activitatea inventivă şi aplicabilitatea industrială sunt condiţiile de
brevetabilitate. Prin urmare, nu sunt considerate brevete: a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele
matematice; b) creaţiile artistice; c) planurile, regulile şi metodele pentru exercitarea activităţilor
intelectuale, pentru jocuri sau pentru activităţi economice, precum şi programele pentru calculatoare; d)
prezentarea informaţiilor. Există invenţii care, deşi pot să întrunească cele trei condiţii (noutatea,
activitatea inventivă, aplicabilitatea industrială), sunt exceptate de la brevetabilitate. Este cazul invenţiilor
a căror publicare sau aplicare ar fi contrară ordinii publice sau bunelor moravuri (aplicarea invenţiei
neputând fi considerată ca atare din cauza faptului că este interzisă de legi sau regulamente în vigoare, în
unele sau în toate statele contractante). Orice persoană fizică sau juridică şi orice societate echivalentă
unei persoane juridice poate solicita un brevet european, dreptul asupra brevetului european aparţinând
inventatorului sau succesorului său în drepturi (dacă inventatorul este salariat, dreptul asupra brevetului
european se stabileşte conform legii statului în care acesta este angajat - îşi exercită ocupaţia principală;
dacă nu se poate stabili în care stat salariatul este angajat, se va aplica legea statului pe teritoriul căruia se
află întreprinderea patronului la care este angajat salariatul). Dacă două sau mai multe persoane au
realizat o invenţie, independent una de alta, dreptul asupra brevetului european aparţine aceleia a cărei
cerere de brevet de invenţie are data de depozit cea mai veche (art. 60 Dreptul la brevetul european).
Durata brevetului european este de 20 de ani socotiţi, conform art. 63 alin. (1), de la data de depozit a
cererii. Din ziua publicării anunţului de eliberare a brevetului european, acesta conferă titularului său, în
fiecare dintre statele contractante, aceleaşi drepturi pe care le-ar conferi un brevet naţional acordat în
acest stat.

Bugetul Uniunii Europene

Ansamblul resurselor financiare de care aceasta dispune anual pentru îndeplinirea de către instituţiile
Uniunii a obiectivelor stabilite prin Tratatele bază - TUE şi TFUE.
Legislaţie primară
Conform art. 310 TFUE (ex-art. 268 TCE) din Titlul II Dispoziţii financiare, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare, „(1) Toate veniturile şi cheltuielile Uniunii trebuie estimate pentru fiecare
exerciţiu bugetar şi trebuie înscrise în buget. Bugetul anual al Uniunii este stabilit de Parlamentul
European şi de Consiliu, în conformitate cu articolul 314 [ex-articolul 272 alineatele (2)-(10) TCE, în
termenii căruia «Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă
specială, adoptă bugetul anual al Uniunii...»]. Veniturile şi cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate.
(2) Cheltuielile înscrise în buget sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar anual, în conformitate cu
regulamentul prevăzut la articolul 322 [(ex-articolul 279 TCE) în termenii căruia «(1) Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea
Curţii de Conturi, adoptă prin regulamente: (a) normele financiare care definesc în special procedura care
trebuie adoptată pentru stabilirea şi execuţia bugetului şi pentru predarea şi verificarea conturilor; (b)
normele de organizare a controlului răspunderii participanţilor la execuţia bugetului, în special a
ordonatorilor şi contabililor»]. (3) Execuţia cheltuielilor înscrise în buget necesită adoptarea în prealabil a
unui act al Uniunii având forţă juridică obligatorie, care conferă un temei juridic acţiunii Uniunii şi
execuţiei cheltuielii corespunzătoare, în conformitate cu regulamentul prevăzut la articolul 322, cu
excepţia cazurilor prevăzute de respectivul regulament. (4) În vederea asigurării disciplinei bugetare,
Uniunea nu adoptă acte care ar putea avea implicaţii importante asupra bugetului fără a oferi garanţia că
cheltuielile care decurg din aceste acte pot fi finanţate în limita resurselor proprii ale Uniunii şi cu
respectarea cadrului financiar multianual prevăzut la articolul 312 [(1) Cadrul financiar multianual
vizează asigurarea evoluţiei ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor proprii]. (5) Bugetul
Uniunii se execută în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre şi Uniunea
cooperează pentru a face posibilă utilizarea alocărilor înscrise în buget, în conformitate cu acest principiu.
(6) Uniunea şi statele membre, în conformitate cu articolul 325, combat frauda şi orice altă activitate
ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii." Art. 311 TFUE (ex-art. 269 TCE) dispune:
„(1) Uniunea îşi asigură mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor sale şi pentru realizarea
politicilor sale. (2) Bugetul este finanţat integral din resurse proprii, fără a aduce atingere altor venituri.
(3) Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după
consultarea Parlamentului European, adoptă o decizie care prevede dispoziţiile aplicabile sistemului de
resurse proprii ale Uniunii. În acest cadru, se pot stabili categorii de resurse noi sau se poate abroga o
categorie existentă. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către statele membre, în
conformitate cu normele lor constituţionale. (4) Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu
o procedură legislativă specială, stabileşte măsurile de punere în aplicare a sistemului de resurse proprii
ale Uniunii, în măsura în care decizia adoptată în temeiul celui de-al treilea paragraf prevede acest lucru.
Consiliul hotărăşte după aprobarea Parlamentului European."
Cabotaj

Prestaţie de transport comercial, de mărfuri şi/sau pasageri făcută în interiorul unei ţări, fără depăşirea
frontierelor, cu mijloace maritime, fluviale ori aeriene; în principiu cabotajul este rezervat resortisanţilor
şi organelor statului despre teritoriul căruia este vorba. Înainte de 1990, doar transportatorii naţionali
aveau dreptul să practice cabotajul; după această dată, au fost introduse permise de cabotaj care permiteau
unui transportator dintr-un stat membru să aibă acces timp de două luni pe an să practice cabotajul într-un
alt stat membru al UE. Din 1998, cabotajul rutier în interiorul UE a fost complet liberalizat, în timp ce
cabotajul aerian este permis fără restricţii începand cu anul 1997. Regulamentul (CE) nr. 1072/2009 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul
la piaţa transportului rutier internaţional de mărfuri admite că instituirea unei politici comune de transport
presupune, printre altele, stabilirea unor norme comune aplicabile accesului la piaţa transportului rutier
internaţional de mărfuri pe teritoriul Comunităţii, precum şi definirea condiţiilor în care operatorii de
transport rutier de mărfuri nerezidenţi pot să presteze servicii de transport în interiorul unui stat membru.
Normele respective trebuie stabilite astfel încât să contribuie la buna funcţionare a pieţei interne a
transporturilor. Art. 2, Definiţii, la pct. 6, defineşte „operaţiunile de cabotaj" ca fiind transportul naţional
contra cost în numele unui terţ efectuat temporar într-un stat membru gazdă, în conformitate cu prezentul
regulament. În sensul art. 2 pct. 2 al regulamentului, „transport internaţional" înseamnă: „(a) o deplasare
cu încărcătură efectuată de un vehicul al cărei punct de plecare şi punct de destinaţie se află în două state
membre diferite, cu sau fără tranzitarea unuia sau mai multor state membre sau ţări terţe; (b) o deplasare
cu încărcătură efectuată de un vehicul dintr-un stat membru către o ţară terţă sau invers, cu sau fără
tranzitarea unuia sau mai multor state membre sau ţări terţe; (c) o deplasare cu încărcătură efectuată de un
vehicul între ţări terţe, cu tranzitarea teritoriului unuia sau mai multor state membre; (d) o deplasare fără
încărcătură în legătură cu transporturile menţionate la
literele (a), (b) şi (c)".

Carta Europeană a Energiei

La Consiliul European de la Dublin din iunie 1990, prim-ministrul Ţărilor de Jos a sugerat instituirea unei
cooperări în domeniul energiei cu ţările din Europa de Est şi din fosta Uniune Sovietică, în scopul de a
stimula redresarea economică a acestora şi de a îmbunătăţi securitatea aprovizionării cu energie a
Comunităţii. Invitată de Consiliu să examineze posibilitatea optimă de implementare a acestei cooperări,
Comisia a propus în 1991 ideea unei Carte europene a energiei. Negocierile cu privire la această cartă au
fost lansate la Bruxelles, în iulie 1991, şi s-au încheiat prin semnarea unui act final, la Haga, la 17
decembrie 1991. Cele 51 de părţi semnatare ale Cartei europene a energiei s-au angajat să urmărească
obiectivele şi să respecte principiile Cartei, precum şi să implementeze cooperarea între ele în cadrul unui
acord de bază cu caracter juridic obligatoriu, devenit Tratatul privind Carta energiei, menit să promoveze
cooperarea industrială între Est şi Vest, prin prevederea unor garanţii juridice în domenii precum
investiţiile, tranzitul şi comerţul. Tratatul privind Carta energiei şi Protocolul privind eficienţa
energetică şi aspectele de mediu conexe au fost semnate la Lisabona, la 17 decembrie 1994, de toate
părţile semnatare ale Cartei din 1991, cu excepţia Canadei şi a Statelor Unite ale Americii. Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora sunt semnatare ale tratatului şi ale protocolului. Tratatul privind
Carta energiei şi Protocolul la Carta energiei privind eficienţa energetică şi aspectele de mediu conexe
sunt aprobate printr-o decizie - Decizia 98/181/CE, CECO, Euratom a Consiliului şi a Comisiei din 23
septembrie 1997 privind încheierea de către Comunităţile Europene a Tratatului privind Carta energiei şi
a Protocolului la Carta energiei privind eficienţa energetică şi aspectele conexe referitoare la mediu - în
numele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), al Comunităţii Europene (CE) şi al
Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(EURATOM).
Tratatul privind Carta energiei instituie un cadru de cooperare internaţională între ţările europene şi alte
ţări industrializate, în scopul de a dezvolta potenţialul energetic al ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi
de a asigura securitatea aprovizionării energetice a Uniunii Europene. Protocolul privind eficienţa
energetică şi aspectele de mediu conexe vizează să promoveze politicile de eficienţă energetică
compatibile cu dezvoltarea durabilă, să stimuleze o utilizare mai eficientă şi mai ecologică a energiei şi să
încurajeze cooperarea în domeniul eficienţei energetice. Tratatul are ca obiectiv stabilirea unui cadru
juridic pentru promovarea cooperării pe termen lung în domeniul energiei, pe baza principiilor enunţate
în Carta europeană a energiei. Cele mai importante dispoziţii ale tratatului se referă la protecţia
investiţiilor, comerţul cu materiale şi produse energetice, tranzitul şi soluţionarea litigiilor.
 Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor

Document adoptat de către Consiliul European la 9 decembrie 1989, prin care sunt fixate o serie de
exigenţe minimale în planul dimensiunii sociale a Pieţei Interne comunitare pentru a corecta faptul că
aceasta era axată în principal pe dimensiunea economică a dezvoltării. Mai precis, şefii de state şi de
guverne din 11 state membre ale Uniunii (cu excepţia premierului britanic Margaret Thatcher) au semnat,
la Strasbourg, Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, denumită, ulterior,
Carta socială. Carta, care stabileşte drepturile sociale care vor trebui garantate pe piaţa muncii, este mai
degrabă o declaraţie politică şi mai puţin un document de natură juridică, constrângător. Ea se referă la
drepturile lucrătorilor în următoarele domenii: informarea, consultarea şi participarea muncitorilor;
locurile de muncă şi remuneraţia; protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de muncă; egalitatea de
tratament între bărbaţi şi femei; îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă; libertatea de asociere şi
negocierile colective; libera circulaţie a muncitorilor; protecţia socială; formarea profesională; protecţia
copiilor şi adolescenţilor; situaţia persoanelor în vârstă; protecţia persoanelor handicapate. Pentru punerea
în aplicare a Cartei sociale, Comisia a elaborat un Program de acţiune, care cuprindea 47 de iniţiative
care au intrat în vigoare odată cu realizarea Pieţei Interne.
Legislaţie primară
Art. 151 TFUE (ex-art. 136 TCE) din Titlul X Politica Socială, Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii, recunoaşte acest document: „Uniunea şi statele membre, conştiente de drepturile
sociale fundamentale precum cele enunţate în Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie
1961 şi în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, au ca
obiective promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă, permiţând
armonizarea acestora în condiţii de progres, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea
resurselor umane care să permită un nivel ridicat şi durabil al ocupării forţei de muncă şi combaterea
excluziunii. În acest scop, Uniunea şi statele membre pun în aplicare măsuri care ţin seama de diversitatea
practicilor naţionale, în special în domeniul relaţiilor convenţionale, precum şi de necesitatea de a
menţine competitivitatea economiei Uniunii. Acestea apreciază că o asemenea de evoluţie va rezulta atât
din funcţionarea pieţei interne, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât şi din procedurile
prevăzute de tratate şi din apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative."

Carta socială europeană

Document elaborat de Consiliul Europei, la Torino, la 18 octombrie 1961 şi intrat în vigoare la

26.02.1965; până la adoptarea Cartei sociale europene (revizuite), la Strasbourg, la 3.05.1996, Carta din
1961 a fost modificată şi completată succesiv în 1988, 1991 şi 1995. Carta socială europeană nu este
doar o declaraţie solemnă, abstractă, cu o vocaţie pragmatică, ci reprezintă un ansamblu de drepturi
fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securităţii sociale. În fapt, Carta socială
europeană este un text mixt, întrucât cuprinde o parte declarativă (de principii), care afirmă obiectivele
politicii sociale ce trebuie urmărite de statele membre ale Consiliului Europei şi o parte juridică, prin care
statul care o ratifică îşi asumă o serie de obligaţii. Carta revizuită face parte din marile tratate ale
Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului şi constituie instrumentul european de referinţă în
materie de coeziune socială; de aceea, Carta revizuită a fost denumită Carta socială a secolului XXI.
Carta socială europeană revizuită, în prima sa parte, consacră ca obiectiv al politicii statelor ce o ratifică
(politică a cărei realizare o vor urmări prin toate mijloacele utile pe plan naţional şi internaţional),
atingerea condiţiilor specifice pentru exercitarea efectivă a 31 de drepturi şi principii cu caracter social. În
concret, se afirmă în Partea I: „Părţile contractante recunosc ca obiectiv al politicii lor, a cărui realizare o
vor urmări, prin toate mijloacele utile, pe plan naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice
asigurării exercitării efective a următoarelor drepturi şi principii: 1. Orice persoană trebuie să aibă
posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă; 2. Toţi lucrătorii au dreptul la
condiţii de muncă echitabile; 3. Toţi lucrătorii au dreptul la securitate şi igienă în muncă; 4. Toţi lucrătorii
au dreptul la o salarizare echitabilă, care să le asigure lor, precum şi familiilor lor, un nivel de trai
satisfăcător; 5. Toţi lucrătorii şi patronii au dreptul de a se asocia liber în organizaţii naţionale sau
internaţionale pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale; 6. Toţi lucrătorii şi patronii au dreptul
la negociere colectivă; 7. Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie specială împotriva pericolelor fizice şi
morale la care sunt expuşi; 8. Lucrătoarele, în caz de maternitate, au dreptul la o protecţie specială; 9.
Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de orientare profesională, în vederea sprijinirii
sale în alegerea unei profesii adecvate intereselor şi aptitudinilor sale profesionale; 10. Orice persoană are
dreptul la mijloace corespunzătoare de formare profesională; 11. Orice persoană are dreptul de a beneficia
de toate măsurile care îi permit să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge; 12.
Toţi lucrătorii şi persoanele aflate în întreţinerea acestora au dreptul la securitate socială; 13. Orice
persoană lipsită de resurse suficiente are dreptul la asistenţă socială şi medicală; 14. Orice persoană are
dreptul de a beneficia de servicii sociale calificate; 15. Orice persoană handicapată are dreptul la
autonomie, la integrare socială şi la participare în viaţa comunităţii; 16. Familia, în calitate de celulă
fundamentală a societăţii, are dreptul la o protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare în
vederea asigurării deplinei sale dezvoltări; 17. Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie socială, juridică şi
economică corespunzătoare; 18. Cetăţenii uneia din părţile contractante au dreptul de a exercita orice
activitate lucrativă pe teritoriul unei alte părţi contractante, pe picior de egalitate cu cetăţenii acesteia din
urmă, sub rezerva restricţiilor motivate de raţiuni serioase cu caracter economic sau social; 19. Lucrătorii
migranţi cetăţeni ai uneia din părţile contractante şi familiile lor au dreptul la protecţie şi asistenţă pe
teritoriul oricărei alte părţi contractante; 20. Toţi lucrătorii au dreptul la egalitate de şanse şi de tratament
în materie de angajare şi de profesie fără discriminare în funcţie de sex; 21. Lucrătorii au dreptul de a fi
informaţi şi consultaţi în cadrul întreprinderii; 22. Lucrătorii au dreptul de a participa la determinarea şi
ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă din cadrul întreprinderii; 23. Orice persoană
vârstnică are dreptul la protecţie socială; 24. Toţi lucrătorii au dreptul la protecţie în caz de concediere;
25. Toţi lucrătorii au dreptul la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronului lor; 26.
Toţi lucrătorii au dreptul la demnitate în muncă; 27. Toate persoanele cu responsabilităţi familiale şi care
sunt angajate sau doresc să se angajeze în muncă au dreptul să o facă fără a fi supuse discriminărilor şi,
pe cât posibil, fără să existe un conflict între responsabilităţile lor profesionale şi familiale; 28.
Reprezentanţii lucrătorilor dintr-o întreprindere au dreptul la protecţie împotriva actelor susceptibile să le
producă prejudicii şi trebuie să li se acorde facilităţi corespunzătoare pentru a-şi îndeplini propriile
atribuţii; 29. Toţi lucrătorii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în procedurile de concediere
colectivă; 30. Orice persoană are dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii sociale; 31. Orice
persoană are dreptul la locuinţă."
Fiecăruia dintre acestea îi corespunde, în partea a doua, un articol ce detaliază obligaţii efective, ce
conturează conţinutul respectivului drept: dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă echitabile,
dreptul la securitate şi la igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul sindical, dreptul de
negociere colectivă, dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie, dreptul lucrătoarelor la protecţia
maternităţii, dreptul la orientare profesională, dreptul la formare profesională, dreptul la protecţia
sănătăţii, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de a beneficia de
servicii sociale, dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială, juridică şi economică,
dreptul copiilor şi al adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică, dreptul la exercitarea unor
activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte părţi, dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie
şi asistenţă, dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi profesie, fără
discriminare în funcţie de sex, dreptul la informare şi la consultare, dreptul de a lua parte la determinarea
şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă, dreptul persoanelor vârstnice la protecţie
socială, dreptul la protecţie în caz de concediere, dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz
de insolvabilitate a patronului acestora, dreptul la demnitate în muncă, dreptul lucrătorilor cu
responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi de tratament, dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la
protecţie în întreprindere şi facilităţile acordate acestora, dreptul la informare şi la consultare în
procedurile de concediere colectivă, dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale, dreptul la
locuinţă.
Sub aspectul angajamentelor statelor în vederea ratificării, Carta socială revizuită solicită -Partea a III-a,
Articolul A Angajamente - ca acestea să se considere legate de partea I (declarativă), de cel puţin şase din
nouă articole considerate esenţiale din partea a II-a (juridică) şi de un număr suplimentar de articole sau
paragrafe numerotate ale părţii a II-a, pe care le va alege astfel încât numărul total de articole şi paragrafe
numerotate care îl leagă să nu fie mai mic de 16 articole sau de 63 de paragrafe numerotate. Conform
Legii nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai
1996 (M.Of. nr. 193 din 4 mai 1999), România a ratificat un număr de 17 articole, respectiv 65 de
paragrafe numerotate.

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Tratat internaţional cu vocaţie de universalitate semnat la 26 iunie 1945, la San Francisco, şi intrat în
vigoare la 24 octombrie 1945, este alcătuit dintr-un preambul şi 111 articole, împărţite în
19 capitole, privind: scopurile şi principiile organizaţiei, membrii, organele de lucru, modurile de
reglementare paşnică a diferendelor, acţiunile în cazul actelor de agresiune, cooperarea economică şi
socială internaţională, acordurile regionale, regimul unor teritorii care nu se autoadministrează, Curtea
Internaţională de Justiţie, procedura de semnare, ratificare şi modificare a Cartei. Carta ONU prevede
următoarele scopuri ale organizaţiei: să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţii
prieteneşti între naţiuni; să realizeze cooperarea internaţională; să fie un centru pentru coordonarea
eforturilor naţiunilor în vederea atingerii scopurilor comune. Principiile fundamentale ale dreptului
internaţional cuprinse în Cartă sunt: egalitatea suverană a tuturor membrilor; îndeplinirea cu bună-
credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei; rezolvarea diferendelor prin mijloace paşnice; abţinerea
de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei; neintervenţia în treburile interne ale statelor.
Legislaţie primară
Tratatele bază ale Uniunii Europene fac deseori referire la principiile ONU. Astfel, de exemplu, art. 21
TUE din Capitolul 1 Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii, Titlu V Dispoziţii generale
privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi de securitate comună,
prevede: „(1) Acţiunea Uniunii pe scena internaţională are la bază principiile care au inspirat crearea,
dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care intenţionează să le promoveze în lumea intreagă: democraţia, statul
de drept, universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea
demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a dreptului internaţional."

Carte albă (White Paper, Livre blanc)

Document strategic elaborat de către o instituţie a Uniunii Europene (de regulă, Comisia) prin care se
trasează liniile directoare într-un anumit domeniu de activitate, se stabilesc măsurile şi acţiunile de
întreprins pentru atingerea unui obiectiv important al Uniunii Europene. Odată aprobată de către Consiliul
European, Cartea albă are caracter obligatoriu pentru cei cărora li se adresează. Cu titlu de exemplu, în
1996, socotind că o strategie mai radicală s-ar impune, Comisia a publicat (în iulie) o Cartă albă cu titlu
„O strategie pentru revitalizarea căilor ferate ale Comunităţii" care viza, printre altele, şi construirea
rapidă a unei reţele de magistrale feroviare care să înlesnească transportul de mare viteză al mărfurilor la
nivel continental - ea cuprindea chiar şi o hartă ce prezenta traseele corespunzătoare acestor magistrale.
Prin Carta albă privind viitoarea Politică comună în domeniul transporturilor (prezentată în septembrie
2001), Comisia propunea 60 de măsuri care vizau printre altele: reducerea costurilor ecologice financiare
şi umane, scăderea congestionării, poluării şi a accidentelor; dezvoltarea pieţei interne. Alături de acestea,
Comisia sublinia că se impune reducerea utilizării combustibililor fosili, prin dezvoltarea unor alternative
şi creşterea eficienţei („toate acestea pot fi promovate prin încurajarea" intermodalităţii, integrarea
sistemelor de transport, astfel încât orice cursă de pasageri sau transport de marfă să poată trece lin de la
tren la apă sau de la apă la calea ferată, fiind posibilă alegerea celei mai eficiente alternative).
Tot asemenea este şi Cartea albă a Comisiei din 23.10.2007, „împreună pentru sănătate: o abordare
strategică pentru UE 2008-2013", care defineşte strategia comunitară în materie de sănătate până în anul
2013, pentru a putea face faţă problemelor tot mai accentuate în ceea ce priveşte sănătatea populaţiei,
precum îmbătrânirea, ameninţările transfrontaliere pentru sănătate sau bolile legate de stilurile de viaţă
mai puţin sănătoase. Această strategie vizează, astfel, întărirea, într-un cadru unic, a cooperării
comunitare în domeniile în care statele membre nu pot acţiona singure, asigurarea unei mai mari
înţelegeri a conceptului de sănătate la nivel european şi global şi alocarea unei atenţii mai mari sănătăţii
în ansamblul politicilor. În acest sens, Cartea albă propune patru principii pentru anii următori: o strategie
bazată pe valori comune în materie de sănătate; sănătatea este bunul cel mai de preţ; sănătatea în cadrul
tuturor politicilor; mediatizarea mai accentuată a principiilor UE în domeniul sănătăţii pe plan mondial.
În plus, trei obiective strategice definesc acţiunea europeană pentru sănătate în anii următori: favorizarea
unei stări bune de sănătate într-o Europă care îmbătrâneşte; protejarea cetăţenilor de ameninţările aduse
sănătăţii; promovarea unor sisteme de sănătate dinamice şi a noilor tehnologii.

CELEX

Bază de date europeană multilingvistică, actualizată permanent, care conţine toate textele de reglementare
adoptate în cadrul UE, precum şi alte documente cum ar fi: propunerile Comisiei Europene, interpelările
adresate Comisiei şi Consiliului de către Parlamentul European sau rapoartele Curţii de Conturi a UE.
Numărul de referinţă CELEX (Communitatis Europaeae Lex) este identificatorul unic al unui act al UE şi
reprezintă o combinaţie de cifre şi litere în care poziţia fiecărui element are un înţeles specific. Numărul
CELEX se menţionează înaintea titlului actului şi este format din următoarele elemente: a) Codul
sectorului din care face parte actul respectiv, reprezentat printr-o cifră; Convenţional, prima cifră a
numărului de referinţă CELEX indică: 1 . Tratatele de instituire a Comunităţilor Europene şi tratatele care
le modifică sau le completează; 2. Legislaţia care decurge din relaţiile externe ale Uniunii Europene sau
ale statelor membre (când relaţiile externe ale acestora au legătură cu cele ale UE); 3. Legislaţia
secundară; 4. Legislaţia complementară (decizii ale reprezentanţilor statelor membre întruniţi în Consiliu,
convenţii internaţionale încheiate între statele membre în conformitate cu dispoziţiile tratatelor etc.); 5.
Avizele, rezoluţiile, poziţiile comune, proiectele legislative ale instituţiilor comunitare; 6. Jurisprudenţa
CJCE; 7. Dispoziţiile naţionale de transpunere a directivelor comunitare; 9. Întrebările adresate
Parlamentului European; 10. Actele consolidate (acte neoficiale care reunesc în acelaşi text actul de bază
împreună cu toate amendamentele şi rectificările şi care se publică în seria C a Jurnalului Oficial şi sunt
folosite doar ca instrumente de lucru); b) Anul format din patru cifre: în cazul legislaţiei primare şi
secundare, anul de publicare a actului; în cazul jurisprudenţei, anul în care s-a introdus acţiunea; c) Tipul
actului, reprezentat printr-o literă; convenţional, fiecare literă indică un anumit tip de act; d) Indicativul
numărului actului comunitar, care trebuie să cuprindă întotdeauna patru cifre. În cazul în care numărul
actului este alcătuit din mai puţin de patru cifre, acesta este precedat de zerouri pentru a forma un grup de
patru cifre.
În legislaţia secundară, în cadrul numărului CELEX sunt folosite următoarele litere pentru a
identifica diferite tipuri de acte: R - regulamente; L - directive; D - decizii şi decizii sui generis;
S - decizii de interes general CECO; E - poziţii comune, acţiuni comune şi strategii comune
PESC; F - poziţii comune şi decizii-cadru JAI; M - neobiecţiune la o concentrare
notificată; J - neobiecţiune la o societate mixtă notificată; B - buget; K - recomandări CECO; O -orientări
BCE; H - recomandări; A - avize; G - rezoluţii; C - declaraţii; Q - regulamente de procedură şi acorduri
interinstituţionale; X - alte acte.
În jurisprudenţă, în cadrul numărului CELEX sunt folosite următoarele litere pentru a identifica
diferite tipuri de acte: A - hotărâri ale Tribunalului de Primă Instanţă; J - hotărâri ale
CJCE; O - ordonanţe; V - avize ale CJCE. De exemplu, numărul CELEX al Directivei 2000/31/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului este 32000L0031, unde: prima cifră 3 indică numărul codului
sectorului documentar CELEX, în cazul de faţă, sectorul legislaţiei secundare; 2000 indică anul de
adoptare a actului; litera L indică tipul actului - în cazul de faţă, directivă; 0031 este indicativul numărului
actului comunitar, şi anume directiva numărul 31.

Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei

European Monitoring Centre on Racism and Xenophobia (EUMC) este o instituţie descentralizată a
Uniunii Europene, cu sediul la Viena, înfiinţată în 1997 - prin Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1035/97
din 2 iunie 1997 de înfiinţare a Centrului european de monitorizare a rasismului şi xenofobiei - cu scopul
de a furniza informaţii despre actele şi manifestările de rasism, xenofobie, islamofobie şi antisemitism de
pe teritoriul Uniunii Europene. În principal, Centrul studiază dezvoltarea şi manifestarea acestor
fenomene şi analizează consecinţele lor pentru a elabora strategii de combatere la nivel european şi în
statele membre. Din 2003, EUMC beneficiază de o reţea de culegere şi diseminare de informaţii în
domeniu (RAXEN - Reţeaua Europeană de Informare asupra Rasismului şi Xenofobiei), care a devenit
principalul său instrument de lucru. De asemenea, Centrul militează pentru înfiinţarea unei Agenţii a
Drepturilor Omului în cadrul Uniunii Europene. Până la crearea acestei structuri care va înlocui EUMC,
acesta colaborează cu organizaţiile regionale şi internaţionale de profil, în special Consiliul Europei şi
agenţiile specializate din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Cetăţenia Europeană

Definită prin Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat în 1992, la Maastricht, şi intrat în vigoare în
1993, incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, vizează consolidarea imaginii şi a
identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.
Legislaţie primară
În virtutea art. 20 TFUE (ex-art. 17 TCE) din Partea a doua Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii, „(1)
[...] este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu
înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia. (2) Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile
prevăzute în tratate. Aceştia se bucură, printre altele, de: (a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe
teritoriul statelor membre; (b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la
alegerile locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu
este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat; (d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a
se adresa Ombudsmanului European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor
consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă."

Clauza de apărare (salvgardare)

Instrument prin care se permite unui stat membru al UE să deroge temporar de la normele dreptului
Uniunii Europene atunci când astfel îşi protejează interese importante şi legitime. Pentru ca o măsură de
salvgardare să poată fi adoptată legal, trebuie întrunite concomitent două condiţii: 1. statul respectiv să fi
solicitat în prealabil şi să fi primit autorizaţia comunitară de a aplica o măsură derogatorie; 2. UE să aibă
competenţa de a aproba o astfel de măsură în domeniul respectiv. Orice măsuri adoptate trebuie să fie
proporţionale cu deficienţele în cauză. Legislaţia UE, care se aplică tuturor statelor membre, prevede
numeroase măsuri de salvgardare în cadrul diferitelor politici comunitare.
Un exemplu este art. 191 TFUE (ex-art. 174 TCE) din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, care prevede: „(2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel
ridicat de protecţie, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se
bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a
daunelor provocate mediului şi pe principiul «poluatorul plăteşte». În acest context, măsurile de
armonizare care răspund cerinţelor în domeniul protecţiei mediului presupun, în cazurile adecvate, o
clauză de salvgardare care autorizează statele membre să ia, din motive de protecţie a mediului fără
caracter economic, măsuri provizorii supuse unei proceduri de control din partea Uniunii."

Clauza de solidaritate

Inovaţie a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Clauza de solidaritate se aplică dezastrelor
şi atacurilor teroriste survenite pe teritoriul UE, indiferent dacă au avut loc pe uscat, pe mare sau în
spaţiul aerian, şi indiferent dacă originea crizei se află în interiorul sau în afara graniţelor UE. Ea se
aplică, de asemenea, navelor (aflate în apele internaţionale) şi aeronavelor (aflate în spaţiul aerian
internaţional) sau infrastructurilor critice (cum ar fi instalaţiile de petrol şi de gaze off-shore) aflate sub
jurisdicţia unui stat membru. Clauza se referă la toate structurile de răspuns în caz de criză de la nivelul
UE. Dată fiind dimensiunea internă a clauzei, majoritatea structurilor relevante se află în cadrul Comisiei
sau în agenţiile descentralizate ale UE. Legislaţie primară
Este prevăzută în TFUE, în Titlul VII Clauza de solidaritate din Partea a a cincea Acţiunea externă a
Uniunii. Astfel, art. 222 prevede: „(1) Uniunea şi statele sale membre acţionează în comun, în spiritul
solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe naturale
sau provocate de om. Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv mijloacele
militare puse la dispoziţie de statele membre, pentru: (a) -prevenirea ameninţării teroriste pe teritoriul
statelor membre; - protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist; -
acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităţilor sale politice, în
cazul unui atac terorist; (b) acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea
autorităţilor sale politice, în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om. (2) În cazul în care un stat
membru face obiectul unui atac terorist sau este victima unui catastrofe naturale ori provocate de om,
celelalte state membre îi oferă asistenţă la solicitarea autorităţilor politice ale acestuia. În acest scop,
statele membre se coordonează în cadrul Consiliului. (3) Modalităţile de punere în aplicare de către
Uniune a prezentei clauze de solidaritate sunt definite printr-o decizie adoptată de Consiliu, la propunerea
comună a Comisiei şi a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
În cazul în care această decizie are implicaţii în domeniul apărării, Consiliul hotărăşte în conformitate cu
articolul 31 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (Deciziile care intră sub incidenţa
prezentului capitol se adoptă de către Consiliul European şi de către Consiliu hotărând în unanimitate, cu
excepţia cazului în care prezentul capitol dispune altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă.)
Parlamentul European este informat. În cadrul prezentului alineat Consiliul este asistat de Comitetul
Politic şi de Securitate, cu sprijinul structurilor dezvoltate în cadrul politicii de securitate şi de apărare
comune, şi de comitetul prevăzut la articolul 71 (ex-articolul 36 TUE) În cadrul Consiliului se instituie un
comitet permanent care să asigure în cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale
în materie de securitate internă.), care îi prezintă, după caz, avize comune. (4) Pentru a permite Uniunii şi
statelor membre să acţioneze în mod eficient, Consiliul European procedează periodic la evaluarea
ameninţărilor cu care se confruntă Uniunea."

Clauza naţiunii celei mai favorizate

Prevedere care poate fi inserată în convenţii internaţionale, dar mai ales bilaterale, prin care părţile
contractante îşi oferă aceleaşi avantaje şi privilegii pe care le-au acordat sau ar putea să le acorde, în
viitor, unui stat terţ. Prevederea se aplică în domeniile indicate în convenţie şi, de regulă priveşte situaţia
juridică a persoanelor - fizice ori juridice -, comerţul, navigaţia. Acest instrument constituie un element
de bază al politicii Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

Codecizie

Procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1992) şi extinsă şi
eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la
1 decembrie 2009, procedura legislativă ordinară a devenit principala procedură legislativă a sistemului
decizional al UE. Parlamentul European poate aproba sau respinge o propunere legislativă sau poate
propune amendamente la aceasta. Consiliul nu are obligaţia legală de a ţine seama de avizul
Parlamentului, însă, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, nu trebuie să adopte o decizie în
lipsa acestuia. Iniţial, Tratatul de la Roma din 1957 acorda Parlamentului un rol consultativ în procesul
legislativ; Comisia formula propuneri, iar Consiliul adopta legislaţia. Actul Unic European (1986) şi
tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa şi Lisabona au extins în mod succesiv prerogativele
Parlamentului. În prezent, acesta poate juca rolul de colegislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, în
marea majoritate a domeniilor consultarea devenind o procedură legislativă specială (sau chiar o
procedură nelegislativă) utilizată într-un număr limitat de cazuri
Procedura complicată (prevede trei „navete/lecturi" ale unui proiect de document între Comisie, Consiliu
şi Parlamentul European, înainte de a fi adoptat), codecizia dă Parlamentului European dreptul de a
respinge actul propus, cu votul majorităţii absolute a membrilor săi, dacă nu reuşeşte să ajungă la un
acord cu Consiliul UE în cadrul unei proceduri de conciliere. Aceasta face ca niciun act juridic să nu
poată fi adoptat prin procedura de codecizie dacă PE nu este de acord, ceea ce oferă instituţiei
parlamentare europene un important rol de co-legislator. Codecizia a fost extinsă prin Tratatul de la
Amsterdam, constituind o veritabilă armă în mâna Parlamentului European şi, totodată, mărind gradul de
legitimitate a deciziilor comunitare, deoarece membrii PE sunt aleşi în mod direct de către populaţia
statelor UE.
Legislaţie primară
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene tratează această procedură în art. 294 (ex-art. 251 TCE)
din Secţiunea 2 Proceduri de adoptare a actelor şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii,
procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare în următorii termeni: „ (1) În cazul în care, în tratate, se face trimitere la
procedura legislativă ordinară pentru adoptarea unui act, se aplică procedura de mai jos. (2) Comisia
prezintă o propunere Parlamentului European şi Consiliului. Prima lectură (3) Parlamentul European
adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite Consiliului. (4) În cazul în care poziţia Parlamentului
European este aprobată de Consiliu, actul respectiv se adoptă cu formularea care corespunde poziţiei
Parlamentului European. (5) În cazul în care poziţia Parlamentului European nu este aprobată de
Consiliu, acesta adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite Parlamentului European. (6) Consiliul
informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă
lectură. Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziţia sa. A doua lectură (7)
În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European: (a) aprobă poziţia
Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunţat, actul respectiv se consideră adoptat cu formularea care
corespunde poziţiei Consiliului; (b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziţia
Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind adoptat; (c) propune, cu majoritatea
membrilor care îl compun, modificări la poziţia Consiliului din prima lectură, textul astfel modificat se
transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări. (8) În cazul în care,
în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu
majoritate calificată: (a) aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat; (b) nu
aprobă toate modificările, preşedintele Consiliului, în consens cu preşedintele Parlamentului European,
convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de şase săptămâni. (9) Consiliul hotărăşte în unanimitate
cu privire la modificările care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei. Concilierea (10)
Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii lor şi tot atâţia membri care
reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun, cu
majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea membrilor
care reprezintă Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de la data convocării, pe baza
poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură. (11) Comisia participă la lucrările
comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între poziţiile
Parlamentului European şi ale Consiliului. (12) În cazul în care, în termen de şase săptămâni de la
convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat
neadoptat. A treia lectură (13) În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect
comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămani de la această
aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând
cu majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este
considerat neadoptat. (14) Termenele de trei luni şi şase săptămani prevăzute la prezentul articol sunt
prelungite cu cel mult o lună şi, respectiv, două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului European sau a
Consiliului. Dispoziţii speciale (15) În cazul în care, în situaţiile prevăzute în tratate, un act legislativ face
obiectul procedurii legislative ordinare la iniţiativa unui grup de state membre sau la recomandarea
Băncii Centrale Europene ori la solicitarea Curţii de Justiţie, alineatul (2), alineatul (6) a doua teză şi
alineatul (9) nu se aplică. În aceste cazuri, Parlamentul European şi Consiliul transmit Comisiei proiectul
de act, precum şi poziţiile lor din prima şi din a doua lectură. Parlamentul European sau Consiliul poate
solicita avizul Comisiei în orice fază a procedurii, aviz pe care Comisia îl poate emite şi din proprie
iniţiativă. Comisia poate, de asemenea, în cazul în care consideră necesar, să participe la comitetul de
conciliere în condiţiile prevăzute la alineatul (11)."

Comisia Europeană

Cea mai originală dintre instituţii, „motorul" construcţiei europene, are ca punct de plecare Înalta
autoritate instituită prin Tratatul de la Paris, apoi Comisia Comunităţii Economice Europene a Energiei
Atomice şi exprimă interesul Comunităţii independent de statele membre. Tratatul de la Maastricht (şi
următoarele documente) au prevăzut pentru Comisie o procedură a învestirii, în funcţie de aprobarea
Parlamentului, ceea ce acordă o mai mare legitimitate Comisiei, deoarece membrii săi sunt numiţi nu
numai cu acordul guvernelor, ci şi cu acordul popoarelor din statele membre. Pentru pregătirea şi
desfăşurarea acţiunilor sale, Comisia dispune de un ansamblu de departamente, structurate în direcţii
generale (şi servicii asimilate) conduse, fiecare în parte, de un Director general care răspunde în faţa
comisarului de resort. La rândul lor, direcţiile generale (şi serviciile asimilate) sunt organizate în direcţii
şi direcţiile în unităţi. Fiecare comisar este asistat de un cabinet format dintr-un grup de şase persoane
oficiale - fiecare având naţionalităţi diferite (măcar trei) - aflate sub autoritatea unui şef de cabinet. Având
în vedere toată suita de direcţii generale, servicii specializate, direcţii şi unităţi, putem spune că aparatul
Comisiei este cel mai mare în raport cu celelalte organe, fiind alcătuit din zeci de mii de salariaţi.
Legislaţie primară
Rolul Comisiei este prevăzut şi în art.17 din TUE, Titlul III Dispoziţii privind instituţiile (versiunea
consolidată după Lisabona), conform căruia „(1) Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia
iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor
adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub
controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele.
Comisia exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în
tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală
şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituţionale. (2) Actele legislative ale
Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel.
Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru. (3) Mandatul
Comisiei este de cinci ani. Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi a
angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de
independenţă. Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă. Fără a aduce atingere
articolului 18 alineatul (2), membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui
guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor
sau cu îndeplinirea sarcinilor lor. (4) Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona şi 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv
preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este
unul dintre vicepreşedintii acesteia. (5) Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un
număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul
European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleşi
dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre
care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se
stabileşte de către Consiliul European, care hotarăşte în unanimitate în conformitate cu articolul 244 din
Tratatul privind functionarea Uniunii Europene. (6) Preşedintele Comisiei: (a) defineşte orientările în
cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea; (b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura
coerenţă, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia; (c) numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei. Un
membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate îşi prezintă demisia, în
conformitate cu procedura prevăzută la articolul 18 alineatul (1), în cazul în care preşedintele îi solicită
acest lucru. (7) Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la
consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului
European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul
European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte
majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou
candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură. Consiliul, de
comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care le propune pentru a fi
numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează pe baza sugestiilor făcute de statele membre,
în conformitate cu criteriile prevăzute la alineatul (3) al doilea paragraf şi la alineatul (5) al doilea
paragraf. Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi
ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al
Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând
cu majoritate calificată. (8) Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului
European. Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate
cu articolul 234 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În cazul în care se adoptă o astfel de
moţiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile
pe care le exercită în cadrul Comisiei)) şi, în continuarea şi aplicarea acestuia, de Articolul 244 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (în conformitate cu articolul 17 alineatul (5) din Tratatul
privind Uniunea Europeană, membrii Comisiei sunt aleşi printr-un sistem de rotaţie stabilit în unanimitate
de către Consiliul European, care se întemeiază pe următoarele principii: (a) statele membre sunt tratate
în mod absolut egal în ceea ce priveste stabilirea ordinii de rotaţie şi a duratei prezenţei reprezentanţilor
lor în cadrul Comisiei; în consecinţă, diferenţa dintre numărul total de mandate deţinute de resortisanţii a
două state membre date nu poate fi niciodată mai mare de unu; (b) sub rezerva dispoziţiilor de la litera
(a), fiecare dintre Comisiile succesive este constituită astfel încât să reflecte în mod satisfăcător
diversitatea demografică şi geografică a statelor membre."

Comisia Verheugen

Denumire improprie dată unui colectiv de lucru pe trei niveluri (ministerial, experţi şi personalităţi
reprezentând partidele politice parlamentare) alcătuit din specialişti români şi al cărui obiectiv l-a
constituit elaborarea, cu sprijinul UE, FMI şi al Băncii Mondiale, a unei strategii de dezvoltare economică
a României pe termen mediu (3-5 ani). Numele de „Comisia Verheugen" i-a fost dat de către mass-media
română în urma unei scrisori pe care comisarul european Gunter Verheugen, responsabil cu procesul de
lărgire a UE, a adresat-o primului-ministru român cu puţin timp înaintea Consiliului European de la
Helsinki, din decembrie 1999, prin care recomanda elaborarea unei astfel de strategii ca o garanţie că
România are clar stabilite priorităţile de dezvoltare pentru următorii ani, astfel încât să poată îndeplini
criteriile de aderare la UE. Cerinţa respectivă fusese menţionată şi în Raportul Comisiei Europene privind
progresele înregistrate de România pe linia pregătirilor pentru aderare, publicat la 13 octombrie 1999.
Comisie de anchetă

Comisie temporară de anchetă constituită de către Parlamentul European, la cererea unei pătrimi a
membrilor care îl compun, pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite prin tratat altor
instituţii, organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a normelor de drept sau administrare defectuoasă în
aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanţă
judecătorească şi atât timp cât procedura jurisdicţională nu este încheiată. Legislaţie primară
Conform art. 226 TFUE (ex-art. 193 TCE) din Secţiunea 1 Parlamentul European, Capitolul 1
Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, „În
indeplinirea misiunilor sale, Parlamentul European poate constitui, la cererea unei pătrimi a membrilor
care îl compun, o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor
conferite prin prezentul tratat altor instituţii, organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a normelor de
drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia cazului în care pretinsele
fapte sunt examinate de o instanţă judecătorească şi atât timp cât procedura jurisdicţională nu este
încheiată. Comisia temporară de anchetă îşi încetează existenţa prin depunerea raportului său.
Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă se stabilesc de Parlamentul European, hotărând prin
regulamente, din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după aprobarea de
către Consiliu şi Comisie."

Comitetul de conciliere

În baza art. 251(4) al Tratatului asupra Uniunii Europene, se poate constitui un Comitet de conciliere în
cazul aplicării procedurii de codecizie, care implică Consiliul de Ministri şi Parlamentul European.
Comitetul de Conciliere este alcătuit din membrii Consiliului sau reprezentanţi ai acestora şi o delegaţie a
Parlamentului European alcatuită din reprezentanţi ai acestuia, în număr egal cu cei ai Consiliului.
Comitetul intervine în cazul unor puncte de vedere divergente ale celor doua instituţii, în scopul obţinerii
unui acord asupra unui text care să fie acceptat de ambele părţi. Comisia participă la Comitetul de
Conciliere, încurajând Parlamentul European şi Consiliul să cadă de acord asupra unui text comun.
Concilierea este cea de-a treia şi ultima etapa a celei mai importante proceduri legislative a Uniunii
Europene, procedura de codecizie. Legislaţie primară
Comitet de conciliere este reglementat de art. 294 TFUE (ex-art. 251 TCE) din Secţiunea 2 Proceduri de
adoptare a actelor şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi
alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, în
alin. (10)-(14). El apare în cadrul procedurii legislative ordinare, la a doua „lectură", anume în cazul
prevăzut de alin. (8) care dispune: „În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor
Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată [...] (b) nu aprobă toate modificările,
preşedintele Consiliului, în consens cu preşedintele Parlamentului European, convoacă comitetul de
conciliere, într-un termen de şase săptămâni."
Concilierea, comitetul de conciliere, atribuţiile acestuia sunt prevăzute de alin. (10) şi următoarele astfel:
„(10) Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii lor şi tot atâţia
membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect
comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea
membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de la data convocării, pe
baza poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură. (11) Comisia participă la lucrările
comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între poziţiile
Parlamentului European şi ale Consiliului. 12) În cazul în care, în termen de şase săptămani de la
convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat
neadoptat. A treia lectură (13) In cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect
comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămâni de la această
aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând
cu majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este
considerat neadoptat. (14) Termenele de trei luni şi şase săptămâni prevăzute la prezentul articol sunt
prelungite cu cel mult o lună şi, respectiv, două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului European sau a
Consiliului."

Comitetul Economic şi Social

Organ consultativ creat prin Tratatul de la Roma (art. 257-262 din Capitolul 3 Comitetul economic şi
social), Comitetul Economic şi Social CEE-CEEA este format din reprezentanţii diferitelor categorii ale
vieţii economice şi sociale: producători, agricultori, transportatori, muncitori, negociatori, meşteşugari,
profesii liberale, împărţiţi în trei grupuri: patronatul, salariaţii şi diferitele ramuri de activitate.
Consultarea sa este obligatorie într-o serie de domenii: politica agricolă, politica socială, politica de
transporturi, protecţia mediului, fondurile structurale, securitatea muncii şi Piaţa Internă, putând da avize
în orice alt domeniu. Legislaţie primară
În prezent, după Tratatul de la Lisabona, Comitetul Economic şi Social este reglementat, mai întâi, de art.
300 din Capitolul 3 Organele consultative ale Uniunii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare ale Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, care prevede:
„(1) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi Social [...] care
exercită funcţii consultative. (2) Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai
organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile socio
economic, civic, profesional şi cultural. (4) Mandatul membrilor Comitetului Economic şi Social ... nu
este imperativ. Aceştia îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii. (5)
Normele menţionate la alineatele (2) şi (3) referitoare la natura compunerii acestor Comitete sunt
revizuite periodic de Consiliu, pentru a ţine seama de evoluţia economică, socială şi demografică a
Uniunii. Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă decizii în acest scop." Apoi, este reglementat de
Secţiunea 1 Comitetul Economic şi Social în art. 301-304. Astfe, art. 301 (ex-art. 258 TCE) prevede:
„Numărul de membri ai Comitetului Economic şi Social nu poate depăşi trei sute cincizeci. Consiliul,
hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabileşte componenţa
Comitetului. Consiliul stabileşte indemnizaţiile membrilor Comitetului." Art. 302 (ex-art. 259 TCE)
dispune: „(1) Membrii Comitetului sunt numiţi pentru un mandat de cinci ani. Consiliul adoptă lista
membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru. Mandatul membrilor Comitetului poate fi
reânnoit. (2) Consiliul hotărăşte după consultarea Comisiei. Acesta poate obţine opinia organizaţiilor
europene reprezentative pentru diferitele sectoare economice şi sociale şi ale societăţii civile, pe care
activitatea Uniunii le priveşte." Conform art. 303 (ex-art. 260 TCE), „Comitetul îşi desemnează, dintre
membrii săi, preşedintele şi biroul pentru un mandat de doi ani şi jumătate. Comitetul îşi adoptă
regulamentul de procedură. Comitetul este convocat de preşedinte, la cererea Parlamentului European, a
Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni şi din proprie iniţiativă." Art. 304 (ex-art. 262 TCE)
prevede: „Comitetul este consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie în cazurile
prevăzute de tratate. Comitetul poate fi consultat de aceste instituţii în toate cazurile în care acestea
consideră oportun. Acesta poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă, în toate cazurile în care consideră
oportun. În cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia acordă
Comitetului un termen pentru ca acesta să îşi prezinte avizul, termen care nu poate fi mai mic de o lună
de la data la care comunicarea este adresată preşedintelui în acest scop. După expirarea termenului
acordat, lipsa avizului nu împiedică desfăşurarea procedurilor. Avizul Comitetului, precum şi procesul
verbal al dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei."

Comitetul European de Normalizare (CEN)

Împreună cu Cenelec (Comitetul European de Normalizare Electrotehnică), a fost înfiinţat în 1973 prin
fuzionarea a două organizaţii Europene: CENELCOM şi CENEL, organizaţie non-profit cu sediul şi
supunându-se legii din Belgia, fiind alcătuit din Comitetele Naţionale Electrotehnice (National
Electrotechnical Committees) a 30 de ţări europene. Comitetele Naţionale din ţări vecine Europei
participă cu statut de afiliat. Misiunea sa este stabilirea standardelor pentru bunuri şi servicii electrice,
electronice şi tehnologii asociate şi armonizarea standardelor în Europa. CEN constituie autoritatea
Europeană în materie de normalizare pentru statele membre UE şi AELS. În cadrul Uniunii Europene,
Comisia Europeană şi Consiliul UE sunt instituţiile care definesc exigenţele esenţiale la care trebuie să
răspundă produsele pe piaţa internă, în timp ce CEN şi Cenelec stabilesc normele care răspund acestor
exigenţe. Înlocuirea normelor naţionale cu norme europene constituie un pas suplimentar spre
armonizarea totală a dispoziţiilor în materie de produse pe Piaţa Internă a UE.

Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă

Comitet cu caracter consultativ pentru a promova coordonarea între statele membre a politicilor în
materie de ocupare a forţei de muncă şi de piaţă a muncii.
Legislaţie primară
Comitetul pentru ocuparea forţei demuncă este prevăzut de art. 150 TFUE (ex-art. 130 TCE) din Titlul
IX Ocuparea forţei de muncă, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, care dispune:
„Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea Parlamentului European, instituie un Comitet
pentru Ocuparea Forţei de Muncă, având un caracter consultativ, pentru a promova coordonarea între
statele membre a politicilor în materie de ocupare a forţei de muncă şi de piaţă a muncii. Comitetul are ca
misiuni: - să urmărească evoluţia situaţiei ocupării forţei de muncă şi a politicilor de ocupare a forţei de
muncă în statele membre şi în Uniune; - să formuleze avize la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din
proprie iniţiativă şi să contribuie la pregătirea hotărârilor Consiliului prevăzute la articolul 148 [Pe baza
concluziilor Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European, a Comitetului Economic şi Social, a Comitetului Regiunilor şi a Comitetului pentru Ocuparea
Forţei de Muncă, elaborează anual linii directoare de care statele membre ţin seama în politicile naţionale
de ocupare a forţei de muncă.] Pentru a-şi îndeplini mandatul, Comitetul se consultă cu partenerii sociali.
Fiecare stat membru şi Comisia numesc câte doi membri ai Comitetului."

Comitetul Politic şi de Securitate

Comitet care urmăreşte situaţia internaţională în domeniile care ţin de politica externă şi de securitate
comună şi contribuie la definirea politicilor emiţând avize adresate Consiliului, la cererea acestuia, a
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate sau din proprie iniţiativă.
Legislaţie primară
Este prevăzut de art. 38 TUE versiune consolidată (ex-art. 25 TUE), Secţiunea 1 Dispoziţii comune,
Capitolul 2 Dispoziţii speciale privind politica externă şi de securitate comună, Titlul V Dispoziţii
generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi de securitate
comună, în termenii căruia, „Fără a aduce atingere articolului 240 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (reglementează COREPER), un Comitet Politic şi de Securitate urmăreşte situaţia
internaţională în domeniile care ţin de politica externă şi de securitate comună şi contribuie la definirea
politicilor emiţând avize adresate Consiliului, la cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate, sau din proprie iniţiativă. De asemenea, Comitetul
supraveghează punerea în aplicare a politicilor convenite, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului
Reprezentant. În cadrul prezentului capitol, Comitetul Politic şi de Securitate exercită, sub autoritatea
Consiliului şi a Înaltului Reprezentant, controlul politic şi conducerea strategică a operaţiilor de
gestionare a crizelor prevăzute la articolul 43 [(1) Misiunile prevăzute la articolul 42 alineatul (1) sunt
misiuni în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii
internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, în cadrul cărora
Uniunea poate recurge la mijloace civile şi militare, includ acţiunile comune în materie de dezarmare,
misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile
de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor,
inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste
misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea
terorismului pe teritoriul acestora. (2) Consiliul adoptă decizii privind misiunile prevăzute la alineatul (1),
definind obiectivele şi întinderea acestora, precum şi condiţiile generale de punere în aplicare. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, sub autoritatea Consiliului şi în
contact strâns şi permanent cu Comitetul Politic şi de Securitate, supraveghează coordonarea aspectelor
civile şi militare ale acestor misiuni.]. Consiliul poate autoriza Comitetul ca, în vederea unei operaţii de
gestionare a crizei şi pe durata acesteia, în conformitate cu cele stabilite de Consiliu, să ia deciziile
corespunzătoare de control politic şi de conducere strategică a operaţiei.

Comitetul Regiunilor

Organ consultativ creat prin Tratatul de la Maastricht (art. 198A, 198B, 198C), Comitetul Regiunilor este
compus din membri şi supleanţi, reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale din statele membre ale
UE.
Legislaţie primară
Este reglementat, mai întâi, de art. 300, din Capitolul 3 Organele consultative ale Uniunii, Titlul I
Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene, care prevede: „(1) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt
asistate [... ] de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative. (3) Comitetul Regiunilor este
format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale care sunt fie titularii unui mandat electoral
în cadrul unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări
alese. (4) Mandatul membrilor [... ] Comitetului Regiunilor nu este imperativ. Aceştia îşi exercită
funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii. (5) Normele menţionate la alineatele (2)
şi (3) referitoare la natura compunerii acestor Comitete sunt revizuite periodic de Consiliu, pentru a ţine
seama de evoluţia economică, socială şi demografică a Uniunii. Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă
decizii în acest scop." Apoi, este reglementat de Secţiunea 2 Comitetul Regiunilor, art. 305-307. Art. 305
(ex-art. 263 al doilea, al treilea şi al patrulea paragraf TCE) (ex-art. 263 al doilea, al treilea şi al patrulea
paragraf TCE) dispune: „Numărul de membri ai Comitetului Regiunilor nu poate depăşi trei sute
cincizeci. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabileşte
componenţa Comitetului. Membrii Comitetului, precum şi un număr egal de supleanţi se numesc pentru o
perioadă de cinci ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit. Consiliul adoptă lista membrilor şi a
supleanţilor stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru. La încheierea mandatului
menţionat la articolul 300 alineatul (3), în temeiul căruia au fost propuşi, mandatul membrilor
Comitetului încetează din oficiu şi aceştia sunt înlocuiţi pentru restul mandatului respectiv în
conformitate cu aceeaşi procedură. Aceştia nu pot fi în acelaşi timp şi membri ai Parlamentului European.
" Conform art. 306 (ex-art. 264 TCE), „Comitetul Regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi
preşedintele şi biroul, pentru un mandat de doi ani şi jumătate. Comitetul îşi stabileşte regulamentul de
procedură. Comitetul este convocat de preşedinte, la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a
Comisiei. Acesta se poate întruni şi din proprie iniţiativă." Art. 307 (ex-art. 265 TCE) prevede:
„Comitetul Regiunilor este consultat de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisie în cazurile
prevăzute de tratate şi în toate celelalte cazuri şi, în special, în care acestea privesc cooperarea
transfrontalieră sau în cazul în care una dintre instituţii consideră oportun acest lucru. În cazul în care
consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia acordă Comitetului un termen pentru ca
acesta să îşi prezinte avizul, termen care nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este
adresată preşedintelui în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică
desfăşurarea procedurilor. În cazul în care Comitetul Economic şi Social este consultat în conformitate cu
articolul 304, Comitetul Regiunilor este informat de Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu
privire la cererea de aviz. În cazul în care consideră că sunt în joc interese regionale specifice, Comitetul
Regiunilor poate emite un aviz în acest sens. Acesta poate emite un aviz din proprie iniţiativă, în cazurile
în care consideră util acest lucru. Avizul Comitetului, precum şi procesul verbal al dezbaterilor sale se
transmit Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei."

Comitetul Spaak

Primul moment de referinţă în procesul constituirii CEE l-a constituit Memorandul ţărilor Beneluxului,
elaborat la 20 mai 1952, a cărui idee principală a constituit-o faptul că „integrarea economică trebuia să
preceadă integrarea politică". Memorandumul a fost supus unei analize aprofundate şi discutat la
Reuniunea de la Messina 1-3 iunie 1955 (la care au luat parte miniştrii de externe din Italia, Franţa,
Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg). La reuniune a fost desemnat Paul-Henri Spaak - ministru de
externe belgian - să elaboreze, cu ajutorul unui Comitet de delegaţi guvernamentali, un proiect privind
posibilităţile de extindere a integrării sectoriale în domeniul energiei atomice, cât şi pentru a crea o piaţă
comună generalizată. Pentru realizarea acestui obiectiv, s-au organizat la Bruxelles mai multe reuniuni
(7) de experţi în perioada iulie 1955-aprilie 1956, sub conducerea lui P.H. Spaak. Au fost examinate căile
şi modalităţile constituirii Pieţei comune, dar şi implicaţiile financiare şi consecinţele acestui „proiect
important". Negocierile au fost întinse inclusiv asupra implicării economice reduse din partea Franţei cu
piaţa comună (mai mult, în această privinţă Franţa a cerut garanţii fără excluderea, de asemenea, a
împărţirii de către ceilalţi parteneri a răspunderii financiare şi comerciale în legătură cu teritoriile de peste
mări şi ţările asociate ei). Proiectul se justifica sub ambele aspecte, căci, pe de o parte, în domeniul
nuclear era necesară o reglementare aparte datorată specificului său, iar pe de altă parte, proiectul
corespundea nevoii de generalizare a integrării economice şi de transformare a pieţei comune într-o piaţă
internă. Raportul Spaak - prezentat la 21 aprilie 1956 -a deschis calea negocierilor dintre „cei şase" care
s-au finalizat prin semnarea la 25 martie 1957 la Roma, a Tratatelor privind constituirea Comunităţii
Europene a Energiei Atomice sau Euratom (CEEA) şi a Comunităţii Economice Europene (CEE) sau
Piaţa comună.

Comitetul ştiinţific şi tehnic Euroatom

Creat prin art. 134 -135 din Tratatul CEEA, este un organ consultativ care funcţionează pe lângă Comisie
şi dispune de un statut propriu având atribuţii specifice: este alcătuit din 41 de membri numiţi de către
Consiliu, după consultarea Comisiei pentru o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de prelungire a
mandatului, preşedintele şi prezidiul fiind aleşi dintre membrii săi.

Comitologie

Modul în care Comisia îşi exercită competenţele de executare care îi sunt conferite de legiuitorul UE, cu
sprijinul comitetelor formate din reprezentanţi ai statelor membre ale UE. Direcţiile Comisiei înaintează
proiectele de acte de punere în aplicare „comitetelor de comitologie", spre avizare, acestea asistă Comisia
în exercitarea competenţelor sale de executare, exprimându-şi opinia cu privire la proiectele de acte de
punere în aplicare înainte ca acestea să fie adoptate. Ele sunt formate din reprezentanţi din toate statele
membre ale UE şi sunt prezidate de un funcţionar al Comisiei. Comitetele de comitologie sunt create pe
baza regulamentelor, directivelor sau deciziilor adoptate de legiuitorul UE („actele juridice de bază")
pentru a sprijini Comisia în exercitarea competenţelor sale de executare. „Actul juridic de bază" defineşte
conţinutul şi domeniul de aplicare a competenţelor de executare şi determină tipul de procedură de
comitologie aplicabil pentru fiecare caz în parte. Fiecare comitet îşi adoptă propriile reguli de procedură,
pe baza Regulamentului de procedură standard (2011/C 206/06) adoptat de Comisie. Majoritatea
comitetelor se reunesc de mai multe ori pe an în clădirile Comisiei (de obicei la Bruxelles). Înaintea
fiecărei reuniuni, Comisia trimite autorităţilor naţionale invitaţia, ordinea de zi şi proiectul de act de
punere în aplicare. După reuniune, Comisia publică în Registrul de Comitologie rezultatele votului şi
procesul-verbal al reuniunii.

Compromisul de la Ioannina

Numele acestui compromis vine de la o întrunire cu caracter informal a miniştrilor de externe, ţinută în
oraşul Ioannina, din Grecia, la 27 martie 1994. Printre hotărârile luate la această întrunire a fost şi decizia
Consiliului de Miniştri privitoare la chestiunea concretă a votului cu majoritate calificată într-o Uniune
extinsă, cu 16 membri; decizia a fost apoi modificată în urma hotărârii Norvegiei de a nu adera.
Compromisul la care s-a ajuns stabileşte că, dacă membrii Consiliului de Miniştri reprezentând între 23
de voturi (vechiul prag al minorităţii de blocaj) şi 26 de voturi (noul prag) îşi exprimă intenţia de a se
opune luării unei decizii de către Consiliul de Miniştri cu majoritate calificată, acesta va face tot ce-i stă
în puteri, într-o perioadă de timp rezonabilă, să ajungă la o soluţie satisfăcătoare care poate fi adoptată cu
cel puţin 65 de voturi din 87. Această înţelegere nu a fost invocată decât rarisim, deoarece, ca o
reminescenţă a Compromisului de la Luxemburg, în derularea procesului comunitar decizional, s-a
încetăţenit practica de căutare a consensului, chiar şi în ipotezele de aplicare a votului majoritar. Tratatul
de la Amsterdam, în art. 205, înscria ideea conform căreia, cu excepţia dispoziţiilor contrare, deliberările
Consiliului vor fi validate dacă sunt aprobate de majoritatea membrilor care îl compun. Importanţa
votului majoritar constă în aceea că el este singurul în măsură să asigure un acord al ţărilor mari, cele mai
importante, fără de care deciziile politice ar fi ineficiente.

Compromisul de la Luxemburg

Mijloc de soluţionare a crizei generate de Franţa, prin practicarea politicii „scaunului gol", deoarece
aceasta a respins propunerile Comisiei de la Bruxelles în domeniul politicii agricole comune, având
impresia că se pune în discuţie interesul naţional şi că, astfel, Comisia îşi depăşeşte atribuţiile. În fapt, în
spatele acestei politici se ascundea altceva, anume teama Franţei că odată cu terminarea perioadei de
tranziţie de 12 ani, instituită de Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană, votul cu unanimitate
din Consiliul de Miniştri va fi înlocuit cu votul cu majoritate calificată (lucru cu care Franţa nu era de
acord). Situaţia era blocată fără nicio ieşire aparentă, Franţa, absentând de la şedinţele Consiliului, astfel
că s-a convocat o Conferinţă guvernamentală la Luxembourg (18 ianuarie 1966), cu prilejul căreia s-a
ajuns la un compromis, cunoscut sub denumirea de „Compromisul de la Luxembourg". Cu ocazia acestui
compromis, s-a hotărât că, deşi de la sfârşitul perioadei de tranziţie hotărârile în Consiliu ar urma să se ia
cu majoritate de voturi, totuşi statele sunt de acord ca, în continuare, pentru probleme importante, să se ia
deciziile tot cu unanimitate de voturi. Efectele „Copromisului de la Luxemburg" au fost eliminate prin
adoptarea, în 1986, a Actului Unic European.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Are la bază Tratatul Comunităţii Economice Europene, semnat la Roma, la 25 martie 1957, intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958, de către Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Primul
moment de referinţă în procesul constituirii CEE a fost Memorandul ţărilor Beneluxului, elaborat la 20
mai 1952, a cărui idee principală a constituit-o faptul că „integrarea economică trebuia să preceadă
integrarea politică". Memorandumul a fost supus unei analize aprofundate şi discutat la Reuniunea de la
Messina din 1-3 iunie 1955, unde a fost desemnat Paul-Henri Spaak, ministru de externe belgian, să
elaboreze un proiect privind posibilităţile de extindere a integrării sectoriale în domeniul energiei
atomice, cât şi pentru a crea o piaţă comună generalizată.
Tratatul includea, în articolul 2, scopul Comunităţii: „Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei
pieţe comune şi prin participarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, de a promova o
dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi
echilibrată, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între
statele pe care le reuneşte". În vederea realizării acestui scop erau stabilite (în articolul 3) o serie de
politici: 1) eliminarea în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale precum şi a restricţiilor
cantitative la importuri şi exporturi de bunuri, ca şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent acestor
restricţii; 2) stabilirea unor tarife vamale comune şi a unei politici comerciale comune în relaţiile cu terţe
state nemembre ale Comunităţii; 3) înlăturarea în relaţiile dintre statele membre a obstacolelor în calea
liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; 4) adoptarea unei politici comune în domeniul
agriculturii; 5) adoptarea unei politici comune în domeniul transportului; 6) crearea unei politici
comunitare în domeniul concurenţei comerciale; 7) elaborarea de politici coordonate în domeniul bancar;
8) apropierea legislaţiilor naţionale; 9) constituirea Fondului Social European în vederea îmbunătăţirii
posibilităţilor de angajare a lucrătorilor în Comunitate; 10) crearea unei Bănci Europene de Investiţii.
Patru principii fundamentale stăteau la baza constituirii pieţei comune: 1) libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor, capitalurilor; 2) armonizarea progresivă a politicilor economice ale statelor
membre (sau chiar crearea de politici comune în diferite sectoare); 3) crearea unor tarife vamale comune
pentru desfăşurarea comerţului pe teritoriul Comunităţii şi în relaţiile cu terţe state; 4) stabilirea unei
politici comerciale comune pentru desfăşurarea relaţiilor economice între Comunitate şi terţe state." O
piaţă comună însemna o piaţă unică inclusă pe teritoriul statelor membre şi care prezenta aceleaşi
caracteristici de piaţă naţională (realizată prin crearea unei uniuni vamale şi o liberă circulaţie a factorilor
de producţie dublată de o protecţie externă printr-un tarif vamal comun). În privinţa organelor
Comunităţii, trebuie subliniată diminuarea caracterului supranaţional, astfel că Înalta Autoritate este
înlocuită cu o Comisie care, deşi reprezenta interesul Comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant
supranaţional. Deci, este vorba nu doar de o schimbare a calificării Înaltei Autorităţi cu o calificare mai
neutră (Comisia), dar şi de un transfer al puterii de decizie de la o instituţie ce reprezintă interesul
Comunităţii, la o instituţie interguvernamentală, anume Consiliul. Consiliul de Miniştri, Parlamentul şi
Curtea de Justiţie îşi menţin caracterul şi atribuţiile, iar sub aspect bugetar noile Comunităţi depind de
contribuţia statelor membre, nemaiavând independenţa de care dispunea CECO.

Comunitatea Europeană (Comunităţile Europene - CE)

Denumire sub care a fost cunoscut grupul celor trei Comunităţi Europene (CECO, CEE şi CEEA). Deşi
este vorba de trei „Comunităţi Europene", deoarece acestea au avut toate instituţiile comune, s-a
consacrat denumirea de „Comunitatea Europeană", anume pentru a marca nivelul de integrare atins de
construcţia europeană.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

CECO este prima dintre cele trei Comunităţi Europene ce au dus, în timp, la Uniunea Europeană.
Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, a intrat în
vigoare la 25 iulie 1952, iar ţările semnatare au fost: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg. La originea acestei comunităţi a stat ideea propusă de economistul francez Jean Monnet şi
cuprinsă în declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului de externe francez Robert Schuman, care preconiza
„punerea producţiilor de cărbune şi oţel franceze şi germane sub controlul unei Înalte Autorităţi în cadrul
unei organizaţii deschise celorlalte state europene". Dintre dispoziţiile Tratatului de la Paris, trebuie
reţinute: 1) durata Tratatului de 50 de ani -statele membre nu aveau posibilitatea de a părăsi Comunitatea
înainte de expirarea termenului;
2) apropierea politicilor ţărilor membre în vederea atingerii scopului propus; 3) Tratatul avea ca scop
crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului înlăturând obstacolele puse în calea schimbului (de
exemplu, taxe vamale, contingentări). Conform art. 4 din Tratat erau recunoscute ca incompatibile cu
piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi interzise: 1) taxele la import şi export ori taxele având efect
echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor; 2) măsurile şi practicile discriminatorii
între producători, între cumpărători şi consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare
ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către
cumpărător a furnizorului; 3) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de
state, în orice formă ar fi fost ele; 4) proiectele restrictive care tindeau spre împărţirea şi exploatarea
pieţei. Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a constituit următoarele instituţii: 1) Înalta
Autoritate (reglementată de art. 8-15) care să asigure (conform art. 3) îndeplinirea obiectivelor
Comunităţii, sens în care i se conferea (conform art. 14) puterea de a lua, în concordanţă cu dispoziţiile
Tratatului, decizii obligatorii pentru statele membre ale Comunităţii, precum şi atribuţia de a emite
recomandări cu caracter obligatoriu în ce priveşte rezultatele urmărite; 2) Consiliul de Miniştri, organ
interguvernamental care îndeplinea, în principal, funcţia de armonizare a intereselor naţionale cu cele ale
Comunităţii; 3) Adunarea Parlamentară, formată din parlamentari ai ţărilor membre, ce îndeplinea o
funcţie de supraveghere a activităţii Înaltei Autorităţi, având între prerogativele sale şi revocarea din
funcţie a membrilor acesteia; 4) Comitetul Consultativ, compus din 30 până la 51 de membri desemnaţi
de Consiliul Miniştrilor ce cuprindea reprezentanţi ai industriaşilor, comercianţilor, consumatorilor din
sectoarele reglementate de tratat; 5) Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
avea competenţa de a judeca litigiile intervenite între statele membre, instituţiile Comunităţii, respectiv,
persoanele fizice şi juridice în procesul aplicării dispoziţiilor comunitare.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)

A fost constituită odată cu CEE în scopul dezvoltării cercetării ştiinţifice în domeniul energiei atomice şi
creării unei Pieţe comune a combustibililor nucleari, precum şi în vederea unui control riguros în
industria atomică.
Tratatul CEEA cuprindea dispoziţii relative la folosirea energiei atomice, în exclusivitate, în scopuri
civile, iar dintre direcţiile de acţiune amintim: 1) dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu şi a
distribuirii tehnicii de specialitate; 2) stabilirea de norme de securitate comune; 3) facilitatea investiţiilor
în domeniul nuclear; 4) crearea unei pieţe comune pentru materialele şi echipamentele nucleare, cât şi
pentru capitalurile legate de domeniul nuclear. Printre scopurile creării Comunităţii Europene a Energiei
Atomice se numără şi acela de a contribui, „prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi creşterii rapide
a industriilor nucleare, la creşterea nivelului de viaţă în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu alte
ţări (art. 1)". Tratatul CEEA a fost încheiat pentru o durată de timp nedeterminată, iar din 1967 cele trei
Comunităţi Europene au avut instituţii comune.

Comunitatea Europeană pentru Apărare (CED)

Este soluţia propusă la 24 octombrie 1950 de Primul-ministru francez, Rene Pleven, ca răspuns la cererea
S.U.A. de reînarmare a Germaniei Federale, cu scopul de a întări apărarea Europei de Vest împotriva unui
eventual atac sovietic. Planul Pleven stătea la baza înfiinţării Comunităţii Europene de Apărare şi
prevedea crearea unei armate europene unice. Războiul din Coreea a fost evenimentul politic care a
declanşat discuţiile cu privire la reînarmarea Germaniei, apărarea NATO nemaifiind capabilă de a garanta
siguranţă ţărilor Europei de Vest; pe data de 25 iunie 1950 a izbucnit războiul din Coreea, în care SUA a
intervenit pe baza unui mandat ONU, lucru care nu numai că a accentuat starea de criză dintre Rusia şi
SUA (Razboiul rece), ci a dat naştere şi unor noi pericole militare, căci, aşa cum Coreea de Sud fusese
atacată de la nord de Coreea de Nord, Germania Federală risca să fie atacată de la est de Rusia, după
modelul coreean. Într-o astfel de situaţie, aparatul militar american şi NATO nu puteau face faţă unui
eventual atac sovietic, reînarmarea trupelor germane fiind singura modalitate de a întări apărarea Europei
de Vest. Aceasta dispunea la acel moment de 10 Diviziuni US şi 12 Diviziuni ale statelor membre
europene NATO care nu puteau rezista celor 170 de diviziuni sovietice şi a faptului că SUA nu mai era
singurul stat care deţinea bomba atomică. În această conjunctură, SUA pune pe lista de discuţii a
conferinţei miniştrilor de externe subiectul reînarmării Germaniei. Comisia de apărare NATO este
solicitată să elaboreze şi să prezinte metode prin care Germania să poată aduce un aport efectiv la
apărarea Europei de Vest de un evenual pericol sovietic. Ideea reînarmării Germaniei a provocat un şoc în
Europa, dar mai ales în Franţa care, începând cu 1945, a avut ca prioritate, în politica sa externă,
împiedicarea Germaniei Federale să devină o putere militară. Propunerea americană a trezit în populaţia
franceză o adevarată teamă de un nou atac german, iar obţinerea unei aprobări din partea poporului era
imposibilă, cu toate că aportul militar al Germaniei la apărarea Europei de Vest era esenţial. O soluţie de
compromis era integrarea Germaniei în NATO, fără ca aceasta să deţină conducerea asupra trupelor sale.
Franţa nu agrea o astfel de idee deoarece, prin supunerea trupelor germane conducerii NATO, Germania
Federală ieşea astfel de sub controlul francez şi intra sub puterea de influenţă a Americii. O altă soluţie
propusă de Winston Churchill, printr-un discurs extraordinar ţinut la Londra în martie 1950, consta în
crearea unei armate europene care să fie subordonată unui minister de apărare european. Planul Pleven s-
a născut având la bază ideea lansată de Winston Churchill şi iniţiativa lui Jean Monner, fiind făcut public
în faţa Adunării Naţionale Franceze pe 24 octombrie 1950. Principalele puncte ale planului erau: crearea
unei armate europene; rolul ministerului de apărare european era de a pune în aplicare directivele date de
un concil alcătuit din miniştrii ţărilor membre; integrarea trupelor germane în armata europeană avea să
aibă loc după principiul cea mai mică unitate posibilă; ţările membre puteaau să păstreze puterea de
decizie asupra trupelor pe care nu le introduceau în armata europeană. Scopul acestui plan era integrarea
trupelor germane într-o armată europeană, subordonată unui minister de apărare european, fără să fie
necesară o aderare a Gemaniei Federale la NATO - prin aceasta se evita şi crearea unui Minister de
apărare german.
Germania era vizibil discriminată, nefiindu-i permisă existenţa unor unităţi militare mari sub comandă
germană, fiind astfel un partener cu drepturi limitate. SUA, Marea Britanie şi Italia vedeau în acest plan o
manevră a francezilor de a întârzia reînarmarea Germaniei şi îl considerau ineficient din punct de vedere
militar. Planul a fost subiect de negociere începând cu anul 1950 până în 1952 şi a condus la semnarea
Tratatului de creare a Comunităţii Europene a Apărării. În spatele acestui proiect stătea şi speranţa într-o
uniune politică a Europei. Pe parcursul negocierilor, poziţia Germaniei în cadrul armatei europene se
îmbunătăţise considerabil şi, ca urmare, forma finală a planului nu mai corespundea cu planul propus de
Pleven, implicit de Franţa, în 1950. Proiectul a fost ratificat în Belgia, Germania, Luxemburg şi Olanda.
În Franţa a fost retras de pe ordinea de zi a Adunării Naţionale în august 1954 şi nu avea să mai fie
introdus vreodată. Transmiterea drepturilor de decizie militară unei autorităţi supranaţionale şi tratarea
Germaniei ca partener egal au fost motivele aduse de Franţa pentru a justifica eşuarea ratificaţii.

Concurenţa

Dreptul Uniunii privind concurenţa poate fi considerat ca un compromis rezonabil între două concepţii
economice: 1) concepţia liberală, conform căreia legea pieţei impune în mod natural întreprinderilor un
comportament concurenţial şi 2) concepţia dirijistă, conform căreia statul trebuie să intervină pentru a
prescrie, pe cale legislativă, un comportament care să corespundă anumitor obiective economice şi
politice. În mod esenţial, este vorba de a permite întreprinderilor să exercite o concurenţă liberă, cu
condiţia de a nu dăuna altor operatori pe piaţă, clienţilor, consumatorilor sau intereselor economice în
general. Obiectivele dreptului Uniunii privind concurenţa trebuie evaluate în lumina obiectivelor generale
ale Tratatului de la Roma care, în art. 29, enunţa că acţiunea Comunităţii comportă stabilirea unui regim
care să asigure nedeformarea concurenţei în piaţa comună, astfel că în domeniul comunitar libera
concurenţă are, nu atât o valoare în sine, cât este mai mult un mijloc de realizare a altor obiective
economice sau politice, ca de exemplu: 1) funcţionarea armonioasă a pieţei interioare; 2) politica de
cercetare şi dezvoltare; 3) politica privind consumatorii. Legislaţie primară
Dreptul Uniunii privind concurenţa îşi are regulile fundamentale în art. 101-109 TFUE, Secţiunea 1
Reguli aplicabile intreprinderilor, din Capitolul 1 Regulile de concurenţă, Titlul VII Norme comune
privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne
ale Uniunii. Capitolul este împărţit în două secţiuni: Normele aplicabile întreprinderilor şi Ajutoarele
acordate de state, dar este evident că regulile aplicabile întreprinderilor privesc, în aceeaşi măsură,
comportamentul statelor pe piaţă, ca puteri publice sau întreprinzători, iar regulile ce se aplică statelor
membre privesc şi întreprinderile, cum este cazul regulilor relative la ajutoarele statului care privesc nu
numai acţiunile statelor membre care acordă ajutoarele, dar şi întreprinderile, ca beneficiare directe ale
ajutoarelor. Dreptul concurenţei se va raporta la o serie de activităţi economice pe care le promovează
întreprinderile, propunându-şi să reprime toate activităţile anticoncurenţiale care pot să afecteze piaţa
internă, libertatea economică şi comercială, comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene (aceste
activităţi pot fi bilaterale sau multilaterale - cazul prevăzut de art. 101 TFUE, unilaterale, cazul prevăzut
de art. 102 TFUE, concentrările organizate; nu sunt excluse nici intervenţia statului sau a colectivităţilor
locale, art. 112-113 TFUE). Dispoziţiile art. 101 TFUE (interdicţia înţelegerilor) şi art. 102 TFUE
(interdicţia abuzului de poziţie dominantă) privesc în exclusivitate practicile antitrust, cu particularităţile
reglementărilor integrării europene; aceste reguli interzic acordurile între întreprinderi, deciziile de
asociere profesională şi practicile concertate, ca şi exploatarea abuzivă de poziţii dominante, susceptibile
să afecteze, direct sau indirect, actual sau potenţial comerţul între statele membre.

Conferinţa Europeană

Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 a decis să organizeze o Conferinţă Europeană
care să reunească cele 15 state membre ale UE şi pe cele 13 care au solicitat să adere la această structură
integratoare (zece din Europa Centrală şi de Est, Cipru, Malta şi Turcia). Prima reuniune a Conferinţei
Europene a avut loc la Londra (Marea Britanie), la 12 martie 1998, la ea participând şefii de stat sau de
guverne din 27 de ţări (Turcia a declinat invitaţia), asistaţi de miniştrii lor de Externe, plus preşedinţii
Comisiei Europene şi Parlamentului European. Preşedinţia Conferinţei Europene este asigurată de către
statul membru UE care deţine în acel moment preşedinţia Consiliului UE. Conferinţa Europeană a fost
concepută ca un forum multilateral de consultare politică cu vocaţia de a aborda chestiuni de interes
general, de a dezvolta cooperarea între participanţi în domeniile politicii externe şi de securitate, justiţiei
şi afacerilor interne, ca şi în problemele economice şi de cooperare regională - Conferinţa europeană de
consens privind problema persoanelor fără adăpost, Bruxelles (9-10 decembrie 2010), Conferinţa
Europeană despre Planuri de Mobilitate Urbană, Bucureşti (16-17 iunie 2015).

Conferinţă Interguvernamentală (CIG)

Reprezintă negocierile desfăşurate între guvernele Statelor Membre în scopul amendării Tratatelor. CIG
are o mare importanţă pentru integrarea europeană, căci schimbările operate în structura instituţională şi
juridică sau pur şi simplu în conţinutul Tratatelor au fost întotdeauna rezultatul conferinţelor
interguvernamentale. În fapt, fiecare modificare a Tratatelor originare s-a făcut în urma unei CIG, de
exemplu Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unei astfel de conferinţe, care a debutat în martie
1996, la Torino, şi s-a încheiat în iunie 1997, la Amsterdam. Tot prin intermediul unor CIG s-a demarat şi
negocierea de aderare a unor state, după cum evaluarea parţială a rezultatelor acestor negocieri se face pe
parcurs în cadrul unor CIG bilaterale (statele UE - fiecare ţară candidată) la nivelul miniştrilor de externe.
Răspunderea politică pentru CIG aparţine Consiliului de Afaceri Generale; pregătirile pentru conferinţă
cad în sarcina unui grup format din reprezentanţi guvernamentali, câte unul din fiecare stat membru. Un
reprezentant al Comisiei participă la toate întrunirile politice şi pregătitoare. Parlamentul European se
implică intens în lucrarile CIG: doi observatori parlamentari asistă la întrunirile pregătitoare, iar fiecare
întrunire CIG la nivel ministerial este precedată de o discuţie cu Preşedintele Parlamentului. Organizarea
din punct de vedere practic a CIG este sarcina Secretariatului General al Consiliului. Legislaţie primară
Art. 48 TUE în versiunea consolidată (ex-art. 48 TUE) din Titlul VI Dispoziţii finale stabileşte
posibilitatea convocării în Conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul stabilirii, de
comun acord, a amendamentelor ce urmează să fie aduse Tratatelor: „(1) Tratatele pot fi modificate în
conformitate cu o procedură de revizuire ordinară. De asemenea, acestea pot fi modificate în conformitate
cu unele proceduri de revizuire simplificate. Procedura de revizuire ordinară (2) Guvernul oricărui stat
membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor.
Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea competenţelor atribuite Uniunii în
cadrul tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică
parlamentelor naţionale. (3) În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului
European şi a Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor
propuse, preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European şi
ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea, consultată în cazul modificărilor instituţionale
în domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de revizuire şi adoptă prin consens o recomandare
adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre prevăzute la alineatul (4). Consiliul
European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoace
Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest ultim caz, Consiliul European
stabileşte mandatul pentru Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre. (4) În vederea
adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor, preşedintele Consiliului convoacă
o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor membre. Modificările intră în vigoare după ce au fost
ratificate de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale."

Consiliul European

Instituţie a Uniunii Europene, în practică Consiliul European a apărut ca rod al unei iniţiative politice a
reuniunirii, într-o conferinţă la cel mai înalt nivel, a reprezentanţilor statelor membre şi ai Uniunii.
Consacrarea Consiliului European este realizată de AUE în următorii termeni: „Consiliul European
reuneşte şefii de state sau de guverne ale statelor membre, ca şi preşedintele Comisiei. Aceştia sunt
asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte cel
puţin de două ori pe an." Din art. 3 AUE care se referă la instituţii, la puterile şi competenţele acestora,
rezultă că AUE nu a creat o nouă instituţie, din Consiliul European, ci doar a consacrat juridic existenţa
unei reuniuni la cel mai înalt nivel şi caracterul regulat al dezbaterilor. De fapt, textul AUE nici nu
defineşte rolul Consiliului European. Definirea rolului Consiliului European, ca fiind cel mai înalt forum
care se pronunţă asupra principalelor probleme ce privesc soarta Comunităţilor şi procesul de integrare,
ca de altfel şi propunerea franco-germană de creare a UE, se va realiza prin Declaraţia solemnă de la
Stuttgart asupra Uniunii Europene (actul final al reuniunii „la vârf" din 1983). Din definiţia amintită
rezultă în privinţa Consiliului European că: reprezintă locul unde principalii conducători ai statelor
membre îşi expun punctele de vedere şi deliberează asupra problemelor de interes comun, îndeosebi
cooperarea politică; reprezintă un forum de accelerare a integrării; funcţionează ca o instanţă de apel
pentru situaţii care nu au putut fi soluţionate de celelalte organe, îndeosebi de Consiliu. Actele Consiliului
European - declaraţii, orientări, directive generale -, deşi nu sunt obligatorii pentru state, au caracterul
unor angajamente politice importante care ţin, în primul rând, Consiliul şi Comisia să adopte acte proprii
cu caracter obligatoriu, conform competenţelor celor două instituţii.
Legislaţie primară
Tratatul privind Uniunea Europeană, în versiunea sa actualizată, se preocupă de Consilul European în
art. 15 şi art. 18 alin. 1. Art. 15 din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile prevede: „(1) Consiliul
European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile
politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative. (2) Consiliul European este compus din şefii de
stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului
European. (3) Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său.
Atunci cand ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi fiecare de un
ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci cand
situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European. (4) Consiliul
European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. (5) Consiliul
European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul
European poate pune capăt mandatului preşedintelui în conformitate cu aceeaşi procedură. (6)
Preşedintele Consiliului European: (a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European; (b)
asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu preşedintele Comisiei
şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; (c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a
consensului în cadrul Consiliului European; (d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare
reuniune a Consiliului European. Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această
calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate
comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate. Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat naţional." Potrivit
art. 18 alin. (1), „Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei,
numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Consiliul
European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeaşi procedură."

Consiliul Europei

Organizaţie interguvernamentală fondată în 1949 de către16 state europene în scopul promovării unităţii
şi cooperării pe continent prin apărarea şi întărirea democraţiilor pluraliste şi a drepturilor omului prin
definirea unor soluţii comune în problemele cu care se confruntă societatea contemporană şi prin
accentuarea conştiinţei şi valorilor identităţii culturale europene. Cele zece state fondatoare ale
Consiliului Europei au fost: Marea Britanie, Franţa, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia, Irlanda, Belgia,
Olanda, Luxemburg. Consiliul Europei numără astăzi 47 de state membre, printre care şi România (care a
devenit membru în 1993). Sediul său este la Strasburg (Franţa). Consiliul Europei nu poate elabora
reglementări cu caracter obligatoriu, de aceea convenţiile şi acordurile europene trebuie ratificate de către
statele membre. În scopul supravegherii modului în care este respectată Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului a fost instituită Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Consiliul Europei - constituit
ca un adevărat forum al democraţiilor europene, deoarece obiectivele sale vizau realizarea într-un cadru
instituţionalizat a protecţiei valorilor democratice, a libertăţilor individuale, precum şi a regulilor de drept
ce formează baza oricărei democraţii adevărate - este net diferit de Uniunea Europeană deoarece: 1) este
o organizaţie de cooperare, şi nu de integrare; 2) dispune de puteri foarte mici în raport cu Uniunea
Europeană, ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre; 3) are un scop general politic, cultural
şi de apărare a drepturilor omului fără să reprezinte un mecanism de integrare economică şi politică.

Consiliul Uniunii Europene

Una dintre instituţiile fundamentale ale construcţiei europene, este reprezentantul intereselor statelor
membre. Din articolul 203 TCE care preciza: „Consiliul va fi format dintr-un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru", rezultă că fiecare
stat are dreptul doar la un reprezentant; Consiliul se prezintă sub forma unei instituţii unitare; în funcţie
de ordinea de zi a lucrărilor Consiliului, statele pot delega membri ai guvernului cu atribuţii
corespunzătoare problemelor dezbătute; doar persoanele cu calitatea de membru al guvernului unuia
dintre statele membre, pot sta în Consiliu. Cu toate acestea, „un membru al Consiliului care nu poate
participa la o sesiune poate fi reprezentat" (art. 4 Reprezentarea unui membru al Consiliului din Decizia
Consiliului din 5 iunie 2000 pentru adoptarea regulamentului său intern 2000/396/CE). Consiliul se poate
manifesta fie ca un Consiliu general, în sensul că este alcătuit din miniştri de externe ai statelor membre
şi dezbate probleme de politică generală ale Uniunii (de regulă, se reuneşte o dată pe lună), fie ca un
Consiliu specializat, când este format din miniştri de resort pe diferite domenii (agricultură, finanţe,
transporturi etc.) şi abordează problemele pe domenii specializate. Regulamentul intern al Consiliului
include norme privind funcţionarea şi componenţa lui, şi anume: 1) Consiliul se reuneşte la comunicarea
preşedintelui său, la iniţiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau a Comisiei; 2) preşedinţia este
exercitată pe rând, de fiecare stat membru al Consiliului, pe o durată de şase luni, în ordinea fixată de
Comisie, care hotărăşte în unanimitate (art. 203. alin. 2 TUE). Deşi Tratatele i-au conferit Preşedintelui
atribuţii mai mult de ordin procedural, realul statut al Preşedintelui s-a conturat în practică, în principal în
domeniul relaţiilor externe ale Uniunii.
Legislaţie primară
Consiliul are o serie de atribuţii, exprimate de Tratatul privind Uniunea Europeană în următorii termeni:
art. 16 din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile: „(1) Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul
European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de
coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. (2) Consiliul este compus din câte un
reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului
membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot. (3) Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată,
cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. (4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată
se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece
dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65 % din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se
consideră a fi întrunită majoritatea calificată. Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt
stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. (5) Dispoziţiile
tranzitorii privind definiţia majorităţii calificate care se aplică pană la 31 octombrie 2014, precum şi cele
care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014-31 martie 2017 sunt prevăzute în Protocolul privind
dispoziţiile tranzitorii. (6) Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind
adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul
Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteşte
reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare
cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia."

Contingente/contingente tarifare

Restricţii cantitative la import sau export, destinate să reglementeze oferta pe Piaţa internă. Pe lângă
contingentele de mărfuri, mai există contingente în materie de devize (în comerţul exterior), care constau
în liberalizarea în cantităţi limitate de devize pentru achiziţionarea unor mărfuri. Contingentele tarifare se
referă la importarea unor mărfuri determinate în cantităţi limitate, cărora li se aplică un tarif vamal redus
sau sunt scutite de vamă. Acest sistem permite ţărilor UE să-şi procure din statele terţe produsele de care
au nevoie, menţinându-şi, în acelaşi timp, protecţia vamală. Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al
Consiliului din 17 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de administrare a
contingentelor cantitative, în Capitolul I Principii generale de administrare prevede, la art. 1: „(1)
Prezentul regulament stabileşte normele referitoare la administrarea contingentelor cantitative la import
sau la export, pe care Comunitatea le stabileşte în mod autonom sau convenţional. (2) Prezentul
regulament nu se aplică produselor enumerate în anexa I la tratat, nici altor produse atunci când acestea
sunt supuse unui regim comun special de import sau de export care prevede dispoziţii specifice în
domeniul administrării contingentelor." Conform art. 3, „Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene un aviz de deschidere a contingentelor, precizând metoda aleasă pentru distribuire, condiţiile de
admisibilitate a cererilor de licenţă, termenele limită de prezentare a acestora şi lista autorităţilor
naţionale competente cărora acestea trebuie să le fie adresate. Potrivit art. 4, „ (1) Orice importator sau
exportator din Comunitate, indiferent de locul unde este stabilit în Comunitate, poate depune pentru
fiecare contingent sau pentru tranşele acestuia o cerere unică de licenţă pe lângă autorităţile competente
ale unui stat membru la alegere, redactată în limba sau limbile oficiale ale acestui stat membru. În cazul
în care un contingent este limitat la una sau mai multe regiuni ale Comunităţii, această cerere este depusă
la autorităţile competente ale statului (statelor) membru (membre) din regiunea (regiunile) respectivă
(respective)."
 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

Convenţia europeană a drepturilor omului, aşa cum este ea denumită în mod frecvent, a fost elaborată
sub egida Consiliului Europei, la Roma şi deschisă semnării statelor membre la 4 noiembrie 1950, intrând
în vigoare la 3 septembrie 1953. Conveţia include o listă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (dreptul
la viaţă; interzicerea torturii; interzicerea sclaviei şi muncii forţate; dreptul la libertate şi siguranţă şi
interzicerea condamnării la închisoare pentru datorii; dreptul la un proces echitabil, nici o pedeapsă în
afara celor prescrise de lege; dreptul la respectarea vieţii private sau familiale; dreptul la domiciliu şi
corespondenţă; libertatea de gândire, a conştiinţei şi religiei; libertatea de expresie; libertatea întrunirilor
şi de asociere; dreptul la căsătorie; dreptul la un recurs efectiv; interzicerea discriminării; dreptul la
proprietate, interdicţia de a exila propriii naţionali; interzicerea torturii şi a pedepselor inumane sau
degradante; interzicerea sclavajului, servituţii, a muncii forţate şi obligatorii). Convenţia a fost completată
cu mai multe Protocoale adiţionale care adaugă noi drepturi: primul Protocol adiţional la Convenţie -
Paris, 20 martie 1952 (protecţia proprietăţii, dreptul la instruire, dreptul la alegeri libere, aplicare
teritorială); Protocolul nr. 4 - Strasbourg, 16 septembrie 1963 (interzicerea privării de libertate pentru
datorii, libertatea de circulaţie, interzicerea expulzării propriilor cetăţeni, interzicerea expulzărilor
colective de străini, aplicare teritorială); Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea -
Strasbourg, 28 aprilie 1983 (abolirea pedepsei cu moartea, pedeapsa cu moartea în timp de război,
interzicerea derogărilor, interzicerea rezervelor); Protocolul nr. 7 - Strasbourg, 22 noiembrie 1984
(garanţii procedurale în cazul expulzărilor de străini, dreptul la două grade de jurisdicţie în materie
penală, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două
ori, egalitatea între soţi); Protocolul nr. 12 - Roma, 4 noiembrie 2000 (interzicerea generală a
discriminării); Protocolul nr. 13 - Vilnius, 3 mai 2002 (abolirea pedepsei cu moartea, interzicerea
derogărilor, interzicerea rezervelor, aplicare teritorială). Părţile se angajează să recunoască aceste drepturi
şi libertăţi oricărei persoane aflate în jurisdicţia lor.
Convenţia prevede un mecanism judiciar de garantare internaţională a drepturilor şi libertăţilor
consacrate, alcătuit dintr-o Comisie şi o Curte europeană a drepturilor omului (cu sediul la Strasbourg) şi
un Comitet al miniştrilor din Consiliul Europei. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţile
fundamentale a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994).

Convenţiile de la Lome

Acorduri multilaterale în materie de comerţ şi ajutoare pentru dezvoltare, încheiate între UE şi 70 de ţări
ACP (Africa, Caraibe, Pacific). Convenţiile de la Lome (după numele capitalei statului Togo, unde au
fost semnate) asociază ţările ACP cu cele ale UE, oferindu-le astfel sprijin financiar şi o serie de avantaje
comerciale privind exporturile lor pe Piaţa comunitară. Aceste convenţii constituie baza politicii de
dezvoltare promovată de către UE. Convenţia Lome I a fost încheiată în 1975 pentru o durata de cinci ani
cu Bahamas, Barbados, Botswana, Ethiopia, Fiji, Gambia, Ghana, Grenada, Guinea, Guinea-Bissau,
Guyana, Jamaica, Lesotho, Liberia, Malawi, Mauritius, Nigeria, Samoa, Sierra Leone, Sudan, Swaziland,
Tonga, Trinidad-Tobago, Zambia (3,072 miliarde ECU). Au urmat Lome II (1980) cu Cap Verde,
Comore, Djibouti, Dominica, Kiribati, Papua Noua Guinee, Santa Lucia, Sao Tome, Seychelles, Insulele
Solomon, Surinam, Tuvalu (4,725 miliarde ECU), Lome III (1985) Angola, Antigua şi Barbuda, Belize,
Mozambic, Republica Dominicană, Sf. Kitts şi Nevis, Sf. Vincent şi Grenadine, Vanuatu, Zimbabwe
(7,440 miliarde ECU) şi Lome IV (1990) cu Guineea Ecuatorială, Haiti (10,8 miliarde ECU). Convenţia
de la Lome IV revizuită, (1995) cu Eritrea, Namibia, Africa de Sud, (14,625 miliarde ECU), Acordul de
la Cotonou (Acordul a fost semnat la Cotonou, capitala Benin-ului), 2000 cu Insulele Cook, Insulele
Marshall, Statele Federate ale Microneziei, Nauru, Niue, Palau (13,5 miliarde euro).

Convertibilitate
Sistem legat de emisiunea şi punerea în circulatie a bancnotelor, pe lângă monedele de aur şi argint,
convertibilitatea monetară se defineşte în prezent ca fiind însuşirea legală a unei monede de a fi
schimbată pe o altă monedă fără restricţii în ce priveşte persoana (rezident sau nerezident), în ce priveşte
suma sau scopul schimbului.
Fondul Monetar Internaţional defineşte convertibilitatea monetară valutară ca fiind desfiinţarea
restricţiilor şi discriminărilor privind plăţile şi transferurile internaţionale, evitarea practicilor valutare
discriminatorii. Totodată, Fondul Monetar Internaţional stabileşte o serie de recomandări pentru ţările
care doresc să-şi declare moneda convertibilă: să aibă o economie care să asigure necesarul intern de
mărfuri şi, în acelaşi timp, un export satisfacător, cu o structură a preţurilor asemănătoare cu cea a pieţei
mondiale; să elimine controlul preţurilor (liberalizarea acestora); să echilibreze balanţa de plăţi; să creeze
o rezervă valutară capabilă să asigure susţinerea cursului de schimb; să stabilească un curs real
fundamentat din punct de vedere economic; să limiteze inflaţiea şi să realizeze stabilitatea monetară.

Cooperare(procedură)

Procedura de cooperare (art. 252 din Tratatul CE) a fost introdusă prin Actul Unic European (1986). Ea îi
conferă Parlamentului European o influenţă mai mare asupra procesului legislativ, prin intermediul unei a
doua lecturi a propunerilor Comisiei. Aplicablitatea acestei proceduri a fost extinsă prin Tratatul de la
Maastricht, în următoarele domenii: transporturi, nediscriminare, implementarea art. 101 (fondurile
Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale ale statelor membre), Fondul Social, învăţământul
profesional, reţelele trans-europene, coeziunea economică şi socială, cercetarea, mediul înconjurator,
cooperarea pentru dezvoltare, sănătatea şi siguranţa în muncă (art. 138), Acordul de Politică Socială etc.
Tratatul de la Amsterdam a redus aplicabilitatea procedurii cooperarii în favoarea procedurii de codecizie
(art. 251 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene). Procedura de cooperare porneşte de la o
propunere a Comisiei înaintate Consiliului şi Parlamentului European. La prima lectură, Parlamentul
emite un aviz asupra propunerii Comisiei; Consiliul decide cu majoritate calificată redactarea unei poziţii
comune care este înaintată Parlamentului, împreună cu toate informaţiile şi motivele care au determinat
Consiliul să adopte poziţia comună. Parlamentul examinează poziţia comună la a doua lectură şi o poate
adopta, amenda sau respinge, în decurs de trei luni. Este nevoie de majoritatea absolută în Parlament
pentru a amenda sau respinge poziţia comună. Dacă propunerea este respinsă, este nevoie de votul
unanim pentru ca în Consiliu să se acţioneze în urma celei de-a doua lecturi. Comisia reexaminează, în
decurs de o lună, propunerea pe care Consiliul s-a bazat în elaborarea poziţiei comune şi înainteaza
propunerea Consiliului care decide să includă sau nu amendamentele propuse de Parlament. În termen de
trei luni, Consiliul poate adopta propunerea reexaminată cu majoritate calificată, poate decide să o
amendeze prin vot unanim sau să adopte amendamentele de care Comisia nu a ţinut cont, tot cu vot
unanim. În procedura de cooperare, Consiliul îşi poate exercita dreptul de veto refuzând să îşi dea avizul
asupra amendamentelor propuse de Parlamentul European sau a propunerii amendate de Comisie,
blocând astfel procedura legislativă.

Cooperarea politică Europeană (CPE)

Sistem de cooperare şi decizie, CPE a fost pus în practică în 1970 de către statele membre ale
Comunităţilor Europene în domeniul relaţiilor externe. Astfel, în Raportul Luxemburg din 27 octombrie
1970, Miniştrii de externe ai celor 6 state membre au lansat conceptul EPC definit ca „necesitate de
creare a unui sistem unic de informare reciprocă, de consultare, coordonare şi concentrare a diplomaţiei
statelor suverane" şi au stabilit scopurile şi metodele unei cooperări pragmatice în domeniul politicii
externe. Instrumentul de realizare a EPC este cooperarea comunitară în domeniul politicii externe prin
colaborarea continuă dintre ministerele de externe şi serviciile de externe ale statelor membre, fără a se
înfiinţa noi instituţii în acest scop (doar întâlniri regulate între miniştrii de externe şi Comitetul Politic,
sub forma unui grup de dezbatere) şi desemnarea de către fiecare stat a unui oficial din cadrul
ministerului de externe pentru a dezbate împreună cu cei ai altor state (Corespondenţii europeni).
Dezvoltată în principal sub forma unor întâlniri la nivel înalt, CPE a constituit baza pe care Tratatul de la
Maastricht a creat „pilonul" doi al UE, Politica externă şi de securitate comună (PESC).

Cooperare consolidată

Formă de cooperare pe care statele membre o pot stabili în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii.
Legislaţie primară
Art. 20 TUE versiunea consolidată (ex-art. 27 A-27 E, 40-40 B şi 43-45 TUE şi ex-art. 11 şi 11 A TCE)
din Titlul IV Dispoziţii privind formele de cooperare consolidată prevede: „(1) Statele membre care
doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale
Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia şi îşi pot exercita aceste competenţe prin aplicarea dispoziţiilor
corespunzătoare ale tratatelor, în limitele şi în conformitate cu procedurile prevăzute la prezentul articol,
precum şi la articolele 326-334 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Formele de cooperare
consolidată urmăresc să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia şi să
consolideze procesul său de integrare. Acestea sunt deschise în orice moment tuturor statelor membre, în
conformitate cu articolul 328 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. (2) Decizia care
autorizează o formă de cooperare consolidată se adoptă de Consiliu în ultimă instanţă, atunci cand acesta
stabileşte că obiectivele urmărite prin această cooperare nu pot fi atinse într-un termen rezonabil de
Uniune, în ansamblul său, şi în condiţiile în care cel puţin nouă state membre participă la aceasta.
Consiliul hotărăşte în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 329 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. (3) Toţi membrii Consiliului pot participa la dezbateri, dar la vot
participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele membre participante la o formă de cooperare
consolidată. Modalităţile de vot sunt prevăzute la articolul 330 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene. (4) Actele adoptate în cadrul unei forme de cooperare consolidată sunt obligatorii numai
pentru statele membre participante. Acestea nu sunt considerate ca fiind acquis care trebuie acceptat de
statele candidate la aderarea la Uniune."

COST (program)

Prescurtare de la Cooperare Europeană în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnice, COST este

instrumentul European prin care este sprijinită cooperarea ştiinţifică şi tehnică a cercetătorilor din Europa.
COST a fost iniţiat în anul 1971 la Conferinţa Ministerială de la Bruxelles, iar România a devenit
membră în anul 1997, în urma deciziei Conferinţei Ministeriale de la Praga. Încă de la începutul
funcţionării COST, Comisia Europeană a avut un rol aparte în dezvoltarea şi coordonarea acestui cadru
de lucru european. În prezent, structura COST are în componenţă 38 de state membre şi un stat asociat,
Israel. Acţiunile COST au ca scop coordonarea la nivel european a cercetărilor realizate pe plan naţional.
Misiunea COST este de a consolida cooperarea în domeniile cercetării ştiinţifice şi tehnice din Europa
prin susţinerea colaborării şi a interacţiunii cercetătorilor europeni. COST oferă sprijin financiar pentru
eforturile de cooperare a grupurilor ştiinţifice din toată Europa şi de coordonare a acestor reţele de
cercetare numite „Acţiuni". Fondurile acoperă costurile reţelelor de cercetare, cum ar fi: conferinţe,
ateliere de lucru, seminarii, întâlniri etc.

COREPER

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, cunoscut sub denumirea prescurtată de COREPER, este format
din ambasadorii pe care statele membre ale UE i-au acreditat pe lângă instituţiile de la Bruxelles (şefii
Reprezentanţelor Permanente, care au rang de ambasade). Aceştia sunt diplomaţi de carieră, dar adjuncţii
lor provin uneori din ministere tehnice. COREPER este alcătuit din COREPER I, format din
reprezentanţii permanenţi pentru problemele tehnice şi economice, şi COREPER II, format din
reprezentanţii permanenţi pentru problemele de politică - în cadrul COREPER fiecare stat are un
reprezentant permanent cu rang de ambasador şi un reprezentant adjunct cu rang de ministru
plenipotenţiar, ajutaţi de experţi. COREPER este un organ de dialog şi control politic, dialogul
realizându-se în dublu sens, căci, pe de o parte, în cadrul COREPER reprezentanţii fiecărui stat se fac
purtătorii de cuvânt ai interesului statului propriu, încercând să convingă pe ceilalţi membri de justeţea
poziţiei adoptate, iar, pe de altă parte, ei reprezintă pe lângă autorităţile naţionale poziţia COREPER
aducându-le la cunoştinţă conţinutul problemelor dezbătute, punctele de vedere afirmate, motiv pentru
care respectivii reprezentanţi sunt consideraţi „ochii şi urechile statelor membre". În orice situaţie,
COREPER asigură coerenţa politicilor şi acţiunilor Uniunii şi respectarea: a) principiului egalităţii, al
subsidiarităţii, al proporţionalităţii şi al motivării actelor; b) normelor care stabilesc competenţele
instituţiilor şi organelor Uniunii; c) dispoziţiilor bugetare; d) normelor procedurale, regulilor de
transparenţă şi de calitate a redactării. În concret, misiunea de a pregăti lucrările Consiliului se realizează
prin faptul că toate punctele înscrise pe ordinea de zi a unei sesiuni a Consiliului fac obiectul unei
examinări prealabile a COREPER. Totodată, COREPER asigură prezentarea adecvată a dosarelor în
Consiliu şi, dacă este cazul, prezintă orientări, opţiuni sau propuneri de soluţionare. Pentru îndeplinirea
anumitor sarcini de pregătire sau de studiu se pot înfiinţa, de către COREPER ori cu acordul acestuia,
comitete sau grupuri de lucru.
Legislaţie primară
Art. 240 TFUE (ex-art. 207 TCE) din Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare, prevede referitor la COREPER: „(1) Un comitet constituit din reprezentanţii
permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea
mandatelor care îi sunt incredinţate de către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură în
cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului. (2) Consiliul este asistat de Secretariatul
General, aflat sub autoritatea unui secretar general numit de Consiliu. Consiliul hotărăşte cu majoritate
simplă în privinţa organizării Secretariatului General. (3) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în
chestiunile de procedură, precum şi în privinţa adoptării regulamentului său de procedură."

Criterii de aderare

Calitatea de stat membru al UE se poate obţine după parcurgerea unei proceduri complexe; odată
îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate trebuie să aplice legislaţia europeană în toate domeniile.
Orice ţară care îndeplineşte condiţiile de aderare îşi poate depune candidatura; cunoscute sub denumirea
de „criteriile de la Copenhaga", acestea includ: existenţa unor instituţii stabile care să garanteze
democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea minorităţilor; să dispună de o economie de
Piaţă funcţională capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale de pe Piaţa UE; să aibă capacitatea de a-şi
asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al Uniunii, inclusiv prin subscrierea la obiectivele
Uniunii politice, economice şi monetare - elementul de bază constituindu-l adoptarea şi transpunerea
acquis-ului comunitar. La aceste criterii se adaugă un al patrulea, introdus de Consiliul European de la
Madrid, din decembrie 1995, şi anume capacitatea administraţiei ţărilor candidate de a gestiona calitatea
de membru al Uniunii Europene. O ţară care doreşte să adere la UE înaintează o cerere Consiliului, iar
acesta îi solicită Comisiei Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini criteriile de la
Copenhaga. Dacă avizul Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de
negociere. Ulterior, se deschid negocierile oficiale pentru fiecare capitol de aderare în parte.

Criterii de convergenţă
Fixate prin Tratatul de la Maastricht, acestea reprezintă condiţiile necesare intrării unui stat în Uniunea
economică şi monetară (UEM) Europeană. O ţară membră a UE nu va putea participa la UEM decât dacă
îndeplineşte simultan următoarele condiţii: să menţină un grad ridicat al stabilităţii preţurilor; să nu aibă
un deficit bugetar excesiv; să nu fi provocat în ultimii doi ani tensiuni ale ratelor de schimb din cadrul
Sistemului Monetar European (SME); nivelul dobânzilor la împrumuturile pe termen lung să nu
depăşească cu mai mult de 2% media din ţările ce prezintă cel mai înalt grad de stabilitate a preţurilor. Pe
baza îndeplinirii acestor criterii stricte, au fost selectate cele 11 ţări membre ale UE care au intrat în faza a
treia a UEM ce presupunea introducerea monedei unice Euro.

Curtea de Conturi a UE

Înfiinţată la 22 iulie 1975, dar fără a fi din punct de vedere strict juridic o Instituţie comunitară până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Curtea de Conturi are ca principal rol de a controla dacă
veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obţinute şi utilizate şi dacă managementul
financiar al Uniunii Europene a corespuns programului stabilit la începutul anului pentru care se
efectuează controlul. Legislaţie primară
Art. 285 TFUE (ex-art. 246 TCE) din Secţiunea 7 Curtea de conturi, Titlul I Dispoziţii instituţionale,
Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Curtea de Conturi asigură controlul
conturilor Uniunii. Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru.
Membrii săi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii." Art. 286 (ex-
art. 247 TCE) dispune: „(1) Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care fac parte ori
au făcut parte, în statul lor, din instituţiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebită
pentru această funcţie. Aceştia trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă. (2) Membrii Curţii de
Conturi se numesc pentru o perioadă şase ani. Consiliul, după consultarea Parlamentului European,
adoptă lista membrilor stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. Mandatul
membrilor Curţii de Conturi poate fi reînnoit. Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei pe
preşedintele Curţii de Conturi, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. (3) În
îndeplinirea îndatoririlor lor, membrii Curţii de Conturi nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la
nici un guvern şi de la nici un alt organism. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor.
(4) Pe durata mandatului lor, membrii Curţii de Conturi nu pot exercita nici o altă activitate profesională,
remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului
şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă
în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje." Conform art. 287 (ex-art. 248
TCE), „(1) Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii. De
asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau
agenţie înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea de
Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de asigurare referitoare la
veridicitatea conturilor, precum şi la legalitatea operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi,
declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Declaraţia poate fi completată cu
aprecieri specifice pentru fiecare domeniu major de activitate a Uniunii. (2) Curtea de Conturi
examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară. În
acest context, Curtea de Conturi semnalează îndeosebi orice neregulă. Controlul veniturilor se efectuează
pe baza veniturilor de realizat şi a celor realizate efectiv de Uniune. Controlul cheltuielilor se efectuează
pe baza angajamentelor, precum şi a plăţilor. Aceste controale pot fi efectuate înainte de încheierea
conturilor exerciţiului bugetar avut în vedere. (3) Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi,
dacă este cazul, la faţa locului, la celelalte instituţii ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu sau
agenţie care administrează venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii şi în statele membre, inclusiv
în imobilele oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. În
statele membre, controlul se efectuează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, în cazul în
care acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. (4) Curtea de
Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport se transmite
celorlalte instituţii ale Uniunii şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu
răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii de Conturi. În plus, Curtea de Conturi îşi
poate prezenta în orice moment observaţiile, în special sub forma unor rapoarte speciale cu privire la
chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Uniunii. Curtea de
Conturi adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu majoritatea membrilor care o compun. Cu
toate acestea, în vederea adoptării unor categorii de rapoarte sau de avize, aceasta îşi poate înfiinţa
camere interne, în condiţiile prevăzute de regulamentul său de procedură. Aceasta sprijină Parlamentul
European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control al execuţiei bugetare. Curtea de Conturi îşi
stabileşte regulamentul de procedură. Acest regulament se aprobă de către Consiliu."

Curtea de Justiţie a UE (CJUE)

După fuziunea din 1957, o singură Curte de Justiţie reprezintă interesele dreptului la nivelul structurii
instituţionale a Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a UE (CJUE). Cele trei tratate constitutive şi
Protocoalele privind statutul Curţii au stabilit constituirea, funcţionarea şi atribuţiile sale. Actul Unic
European a adăugat Curţii de Justiţie un al doilea organ jurisdicţional, Tribunalul de primă instanţă care
îndeplinea, alături de Curte, aceeaşi misiune şi reprezenta acelaşi interes (conform art. 220 din AUE,
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă asigură, în cadrul competenţei lor, respectarea dreptului
în interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive).
Legislaţie primară
Art. 19 TUE versiunea consolidată, din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile, dispune: „(1) Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta
asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac
necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul
Uniunii. (2) Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta
este asistată de avocaţi generali. Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru.
Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre
personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile prevăzute la
articolele 253 şi 254 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Aceştia sunt numiţi de comun
acord de către guvernele statelor membre pentru şase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie
mandatul pot fi numiţi din nou. (3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu
tratatele: (a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau
juridice; (b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea
dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii; (c) în celelalte cazuri prevăzute în
tratate."
D

Davignon (raport)

La 6 ianuarie 1970, Consiliul numeşte un comitet de experţi, prezidat de Pierre Werner, care să formuleze
propuneri privind realizarea uniunii economice şi monetare şi un al doilea comitet de experţi, prezidat de
Etienne Davignon, care să aducă propuneri privind cooperarea politică. „Raportul miniştrilor de externe
ai statelor membre în problema unificării politice", Raportul Davignon, a fost adoptat la 27 octombrie
1970 şi includea patru părţi: prima parte cuprindea consideraţii generale privind uniunea politică
europeană care trebuia „să se fondeze pe un patrimoniu comun de respect al libertăţii şi drepturilor
omului şi să adune în cadrul ei statele democratice dotate cu un parlament ales în mod liber - această
Europă unită rămâne scopul fundamental care trebuie atins cât mai repede posibil prin voinţa politică a
popoarelor şi prin deciziile guvernanţilor lor". În partea a doua, erau precizate obiectivele - (a) asigurarea
unei mai mari înţelegeri reciproce cu privire la problemele majore ale politicii internaţionale, prin
schimbul de informaţii şi consultări periodice; (b) creşterea solidarităţii pentru o armonizare a opiniilor,
atitudinilor şi acţiunilor comune atunci când apar realizabile şi de dorit) - şi mijloacele - armonizarea
punctelor de vedere şi acţiuni concertate în politica externă, obţinute în urma unor reuniuni periodice ale
miniştrilor de externe pregătite de un comitet permanent de tipul celui care elaborase Raportul. În partea a
treia, miniştrii se angajau să continue acest proces de reflecţie şi să redacteze un nou raport care să
evalueze rezultatele obţinute, iar o dată pe an să prezinte Parlamentului rezultatele obţinute. Partea a patra
prevedea asocierea la acest proces a ţărilor candidate la aderarea la Comunităţile Europene şi viitoarele
întâlniri. Deşi până la AUE (1986) cooperarea politică (CPE) nu a fost consacrată instituţional, Raportul
Davignon are meritul de a fi pregătit statele membre pentru evoluţia viitoare spre Politica Externă şi de
Securitate Comună

(PESC).

Decizie

v. „Dreptul Uniunii Europene".

Declaraţia de la Petersberg

Numită şi Misiunile Petersberg, Declaraţia de la Petersberg (Germania), din 19 iunie 1992, este un
element central în hotărârea de a dezvolta Uniunea Europei Occidentale (UEO) drept componentă de
apărare a Uniunii Europene şi ca mijloc de întărire a pilonului european al Alianţei Atlantice (NATO).
Cele trei părţi ale Declaraţiei definesc liniile directoare ale dezvoltării viitoare a Uniunii Europei
Occidentale (UEO). Statele membre ale Uniunii Europei Occidentale (UEO) îşi declară disponibilitatea
de a pune la dispoziţie unităţi militare din întregul spectru al forţelor lor armate convenţionale pentru
misiuni militare, conduse sub autoritatea Uniunii Europei Occidentale (UEO). Cu această ocazie au fost
definite diferite tipuri de misiuni militare pe care Uniunea Europei Occidentale (UEO) le-ar putea
întreprinde. În plus faţă de contribuirea la apărarea comunitară în conformitate cu art. 5 din Tratatul de la
Washington şi art. V din Tratatul de la Bruxelles amendat, unităţile militare ale statelor membre ale
Uniunii Europei Occidentale (UEO) pot fi utilizate şi pentru: misiuni umanitare şi de salvare; misiuni de
menţinere a păcii; misiuni ale forţelor de luptă în administrarea crizelor, inclusiv restabilirea păcii. După
intrarea în vigoare a Tratatul de la Amsterdam, aceste „misiuni de la Petesberg" au fost incluse în mod
specific în noul art. J7 din Tratatul Uniunii Europene. Protocolul cu privire la art. J7 din Tratat prevedea
că Uniunea Europeană în colaborare cu Uniunea Europei Occidentale elaborează angajamente vizând
ameliorarea cooperării dintre ele, într-un termen de un an de la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam. Declaraţia de la Petesberg stabileşte şi că Uniunea Europei Occidentale (UEO) este pregătită
să sprijine, de la caz la caz, şi conform propriilor sale proceduri, aplicarea eficientă a măsurilor de
prevenire a conflictelor şi administrare a crizelor, inclusiv acţiunile de menţinere a păcii ale Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) (actualmente Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate
în Europa - OSCE) sau ale Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.

Declaraţia de la Stuttgart

„Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene" a fost adoptată de către Consiliul European de la Stuttgart,
din anul 1983, de unde şi numele său, şi marchează o etapă importantă în evoluţia construcţiei comunitare
spre realizarea Uniunii Europene de astăzi, deoarece a reflectat dorinţa liderilor politici din statele
membre de a avea o coordonare mai strânsă în domeniul politicii externe. Prin Declaraţia de la Stuttgart
s-a convenit şi cu privire la îmbunătăţirea activităţii instituţiilor comunitare, la armonizarea legislaţiilor
statelor membre, fiind identificate totodată obiective concrete pentru anii următori în materie de integrare
economică.

Declaraţia Schuman

Numită şi Planul Schuman, această declaraţie a stat la baza semnării, la 13 aprilie 1951, la Paris, a
Tratatului privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Planul Schuman răspundea
celor două imperative ale momentului: prevenirea izbucnirii unui nou conflict militar prin punerea sub
control comun a industriilor ce stăteau la baza producerii armamentului şi realizarea integrării economice.
Într-adevăr, aşa cum a arătat într-un celebru discurs primul ministru englez Winston Churchill, discurs
rostit la Universitatea din Zurich, la 19 septembrie 1946, rezolvarea problemelor şi viitorul Europei
presupunea reconcilierea dintre Franţa şi Germania; Germania, după recunoaşterea sa prin acordurile
semnate la Washington în 1948 şi cu substanţialul ajutor acordat de SUA, începea să se reorganizeze într-
o mare putere, astfel că pentru statele europene, aflate între cele două puteri militare SUA şi URSS, se
punea tot mai acut problema menţinerii păcii. Franţa trebuia să găsească atât o cale de dezvoltare a
industriei şi de refacere a economiei, cât şi o soluţie care să-i ofere garanţii suplimentare faţă de cele date
de acordurile internaţionale de tip clasic. Soluţia propusă de economistul francez Jean Monnet,
reprezentant de seamă al mişcării federaliste europene şi totodată şef al Organizaţiei naţionale a
planificării din Franţa, şi cuprinsă în declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului de externe francez Robert
Schuman preconiza „punerea producţiilor de cărbune şi oţel franceze şi germane sub controlul unei Înalte
Autorităţi în cadrul unei organizaţii deschise celorlalte state europene". Principiile pe care se baza Planul
Schuman erau: 1) punerea în comun a producţiei a două materii de bază, strategice: cărbunele şi oţelul; 2)
formarea unei pieţe comune pentru statele membre; 3) construirea Comunităţii ca o solidaritate de fapt
inspirată de un pragmatism prudent; 4) acordarea priorităţii integrării sectoriale în raport cu cea globală şi
integrării economice în raport cu cea politică; 5) realizarea integrării politice ca urmare a solidarităţii de
fapt.
Declaraţii comune ale Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei

Declaraţiile comune şi acordurile interinstituţionale ale Parlamentului European, Consiliului UE şi

Comisiei Europene, cunoscute sub numele generic de „declaraţii comune", constituie o sursă de drept
comunitar derivat rezultat din practica instituţiilor UE şi a statelor sale membre. Deoarece procedurile
originare de decizie nu puteau ţine pasul cu viteza procesului de integrare europeană (adaptarea lor
putându-se face doar prin modificarea Tratatelor), instituţiile comunitare au trebuit să găsească, de comun
acord, precizările şi aranjamentele necesare, dar care nu figurau în detaliu în Tratate. În acest fel, au
apărut declaraţiile comune, ce constituie convenţii încheiate între principalele trei instituţii ale UE prin
care se stabilesc proceduri de coordonare a competenţelor acestora. Declaraţiile comune reprezintă un
instrument de reglementare şi prevenire a conflictelor instituţionale.

Dialog social

Termen prin care se definesc întâlnirile dintre partenerii sociali la nivel european, dialoguul social
datează de la mijlocul anilor '80, când au fost organizate primele reuniuni ce au adus la aceeaşi masă, sub
preşedinţia Comisiei Europene, Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES), Uniunea Confederaţiilor
din Industria şi Patronatul din Europa (UNICE) şi Centrul European al Întreprinderilor Publice (CEEP).
În fapt, au existat mai multe comunicări ale Comisiei în acest sens: Comunicarea Comisiei din 14
decembrie 1993 referitoare la aplicarea Acordului privind politica socială, prezentată de Comisie
Consiliului şi Parlamentului European [COM(93) 600 final]; Comunicarea Comisiei din 18 septembrie
1996 privind dezvoltarea dialogului social la nivel comunitar [COM(96) 448 final]; Comunicarea
Comisiei din 20 mai 1998 privind adaptarea şi promovarea dialogului social la nivel comunitar
[COM(98) 322 final]. În Comunicarea Comisiei din 26 iunie 2002, intitulată „Dialogul social european, o
forţă pentru inovare şi schimbare" [COM(2002) 341 final] se precizează dorinţa Comisiei de a consolida
consultarea partenerilor sociali cu ocazia elaborării legislaţiei europene. În fapt, consultarea acestora este
obligatorie în domeniul ocupării forţei de muncă şi al politicii sociale, fiind însă facultativă în ceea ce
priveşte chestiunile sectoriale şi transpunerea legislaţiei europene la nivel naţional. Comisia doreşte să
poată extinde aceste consultări la toate iniţiativele legislative cu implicaţii sociale. În plus, eficacitatea
dialogului social este legată de reprezentativitatea partenerilor sociali la nivel european; astfel, Comisia
încurajează acţiunile de cooperare între organizaţiile naţionale şi îmbunătăţirea guvernanţei lor interne.
Partenerii sociali sunt încurajaţi să extindă şi să consolideze dialogul social prin creşterea numărului de
acorduri convenite şi destinate a fi integrate în dreptul european, precum şi prin dezvoltarea proceselor de
dialog sectorial şi interprofesional. În plus, Comisia doreşte să sporească vizibilitatea rezultatelor
dialogului social european; astfel, aceasta trebuie să organizeze reuniuni la nivelul UE şi în statele
membre, dar şi să difuzeze informaţii prin publicarea de rapoarte regulate şi crearea unui site internet
specific. În sfârşit, UE susţine îmbunătăţirea dialogului social la toate nivelurile de guvernanţă; astfel,
Comisia propune, îndeosebi, îmbunătăţirea formării partenerilor sociali europeni şi a reprezentanţilor
administraţiilor naţionale, promovarea dialogului social la nivel local şi responsabilitatea socială a
întreprinderilor.
Directiva

v. „Dreptul Uniunii Europene".

Dreptul european social

Ramură a dreptului Uniunii Europene care s-a dezvoltat odată cu dimensiunea socială a UE, Dreptul
european social a devenit astăzi o prioritate.
Legislaţie primară
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene acordă acestei politici Titlul X Politica socială, din Partea
a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii. Astfel, conform art. 151 TFUE (ex-art. 136 TCE),
„Uniunea şi statele membre, conştiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunţate în Carta
socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi în Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, au ca obiective promovarea ocupării forţei de muncă,
îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă, permiţând armonizarea acestora în condiţii de progres, o
protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat şi
durabil al ocupării forţei de muncă şi combaterea excluziunii." Art. 153 TFUE (ex-art. 137 TCE) adaugă:
„(1) În vederea realizării obiectivelor menţionate la articolul 151, Uniunea susţine şi completează
acţiunea statelor membre în domeniile următoare: (a) îmbunătăţirea, în special, a mediului de muncă,
pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor; (b) condiţiile de muncă; (c) securitatea socială şi
protecţia socială a lucrătorilor; (d) protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă; (e)
informarea şi consultarea lucrătorilor; (f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi
angajatorilor, inclusiv administrarea comună, sub rezerva alineatului (5); (g) condiţiile de muncă pentru
resortisanţii din ţările terţe care sunt rezidenţi legali pe teritoriul Uniunii; (h) integrarea persoanelor
excluse de pe piaţa forţei de muncă, fără a aduce atingere articolului 166; (i) egalitatea dintre bărbaţi şi
femei în ceea ce priveşte şansele pe piaţa forţei de muncă şi tratamentul la locul de muncă; (j) lupta
împotriva marginalizării sociale; (k) modernizarea sistemelor de protecţie socială, fără a aduce atingere
literei (c)."
 Dreptul Uniunii Europene

Ansamblul normelor (de drept internaţional - Tratate) care au constituit cele trei Comunităţi (CECO,
CEE, CEEA) şi al normelor emise de instituţiile acestora. Instituind o Comunitate Europeană pe durată
nedeterminată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate juridică şi cu puteri reale
izvorâte dintr-o limitare de competenţe sau dintr-un transfer de atribuţii ale statelor membre către
Comunităţi, acestea şi-au limitat drepturile lor suverane creând un drept special, aplicabil cetăţenilor
proprii şi lor însele; acest drept propriu se numeşte „Drept comunitar", iar după Tratatul de la Lisabona, el
constituie Dreptul Uniunii europene (art. 1 TUE versiunea consolidată [ex-art. 1 TUE] din Titlu I
Dispoziţii comune: „Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia"). Este ceea ce se
afirmă şi în Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963, dată în cauza 26/62 între Societatea N. V. Algemene
Transport en Expeditie Onderneming van Gend & Loos, şi Nederlandse Administratie der belastingen
(administraţia fiscală olandeză): „Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în
favoarea căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de domenii, şi ale
cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora."
Prin trăsăturile generale care o particularizează - este o ordine de drept internă şi o ordine de drept
integrată în sistemul juridic al statelor membre, ordinea de drept europeană se deosebeşte în chip
fundamental de ordinea de drept internaţională care se bazează pe relaţiile dintre state şi cooperarea
acestora. Ordinea de drept europeană, întocmai ca orice ordine de drept intern, rezultă din diferenţierea
normelor în raport de izvorul lor formal şi din ierarhizarea normelor în raport de autoritatea ce le-a fost
conferită, dreptul european putându-se împărţi în patru categorii: dreptul originar, dreptul derivat, dreptul
complementar şi dreptul jurisprudenţial. Dreptul originar este alcătuit din ansamblul actelor
internaţionale care privesc constituirea şi modificarea Comunităţilor Europene, dintre care amintim: 1)
Tratatele constitutive: Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (intrat în vigoare în 1953) prin care s-a
înfiinţat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului; Tratatul de la Roma din 1957 (intrat în vigoare
în 1958) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice; 2) Tratatele şi acordurile de modificare sau adaptare a tratatelor constitutive: Convenţia privind
unele instituţii comune (prima fuziune) - 25 martie 1957; 3) Tratatul de la Bruxelles privind instituirea
unui Consiliu şi a unei Comisii unice - semnat la Bruxelles pe 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare pe 1 iulie
1967; 4) Decizia şi Tratatul de la Luxemburg privind modificarea unor dispoziţii financiare şi bugetare -
21-22 martie 1970; 5) Tratatul şi actul de aderare privind Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie din 22
ianuarie 1972; 6) Tratatul de la Bruxelles privind modificarea unor dispoziţii bugetare - 22 iulie 1975; 7)
Decizia şi Actul privind alegerile universale şi directe pentru Parlamentul European - 20 septembrie
1976; 8) Tratatul şi Actul de aderare privind Grecia - 28 mai 1979; 9) Tratatul de la Bruxelles privind
Groenlanda - 13 martie 1984; 10) Tratatul şi actul de aderare privind Spania şi Portugalia - 12 iunie 1985;
11) Actul unic European - 1 iulie 1987; 12) Tratatul de la Maastricht - 1 noiembrie 1993; 13) Tratatul de
la Amsterdam - 17 iunie 1997; 14) Tratatul de la Nisa - 26 februarie 2001; Versiunile consolidate ale
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, precum şi a
protocoalelor şi a anexelor la acestea, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona semnat,
la 13 decembrie 2007, la Lisabona;16) Protocoale, convenţii şi tabele anexă la diferitele tratate pe care
Curtea de Justiţie le-a considerat ca având aceeaşi forţă obligatorie ca şi actele de bază pe care le însoţeşte
şi completează. Aceste trei categorii de acte internaţionale formează un tot unitar - ce se prezintă sub
forma unui ansamblu de tratate încheiate şi ratificate de statele membre după toate regulile dreptului
internaţional - dreptul primar, care au o forţă juridică superioară în raport cu celelalte norme. Sau, cum s-
a afirmat în literatura juridică, toate actele menţionate pot fi socotite ca un adevărat „corpus "
constituţional, având prioritate asupra altor acte de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de
legalitate. Dreptul derivat se numeşte astfel pentru că derivă, îşi extrage existenţa din dreptul originar,
adică este alcătuit din acte unilaterale ale Instituţiilor, acte emise în şi pentru aplicarea tratatelor. În
ierarhizarea lor, în funcţie de caracterul general şi obligatoriu, actele ce alcătuiesc dreptul derivat se
împart în: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentele interioare, regulamentele
de procedură, rezoluţiile, comunicatele, declaraţiile comune reprezintă acte nereglementate de tratate şi
sunt mai mult rezultat al practicii, al nevoii de reglementare internă a activităţii organelor de bază sau de
consemnare a unor atitudini comune ale statelor membre sau ale membrilor instituţiilor. Rezoluţiile,
comunicatele, declaraţiile comune, pentru că sunt mai mult acte cu caracter politic, nu au forţă
obligatorie.
Dreptul complementar este ansamblul actelor convenţionale care privesc Uniunea, printre care se numără
şi hotărârile luate de reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu European şi acordurile încheiate
de Uniune cu statele terţe şi cu organismele internaţionale (de exemplu: acordurile de asociere la Uniune
a unor state sau grupuri de state terţe, acordurile comerciale, vamale, de cercetare, protecţia mediului
etc.).
Dreptul jurisprudenţial, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, este un veritabil izvor de drept în sistemul de
drept al Uniunii Europene. În general, jurisprudenţa nu este considerată sursă de drept, soluţiile fiind date
în aplicarea normelor de drept scris al Uniunii. Cu privire însă la precizarea principiilor generale şi a
drepturilor fundamentale, statuările Curţii de Justiţie sunt izvoare de drept nemijlocit. Curtea de Justiţie
are şi importanta misiune de a interpreta dispoziţiile tratatelor şi de a preciza în raport de ansamblul
normelor Uniunii Europene principiile generale şi drepturile fundamentale ce guvernează acest sistem de
drept. În activitatea sa, Curtea de Justiţie a realizat şi acoperirea lacunelor dreptului construcţiei europene,
situaţie ce se datorează împrejurării că tratatele au fost preocupate îndeosebi de elaborarea unor
reglementări economice, acordând mai puţină atenţie principiilor şi regulilor de drept. Dreptul
instituţional al Uniunii Europene este dreptul administrativ al instituţiilor UE ce reglementează
funcţionarea acestora, relaţiile dintre ele, procedurile de decizie şi raporturile instituţiilor cu statele UE.

Dreptul Uniunii Europene al mediului

În urma Conferinţei Naţiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător de la Stockholm, 5-12 iunie 1972,
şi pe baza principiilor comune adoptate în vederea îmbunătăţirii mediului, Comunitatea Economică
Europenă a adoptat un număr de şapte programe de acţiune în domeniul mediului, stabilind principiile
comunitare, în materie, pentru viitor. Primul (1973-1977) şi cel deal doilea (1977-1983) program de
acţiune (PAM) în domeniul mediului au formulat principii care au fost reluate şi dezvoltate în celelalte
programe: „prevenirea este mai bună decât remedierea"; evaluarea impactului asupra mediului, ar trebui
luată în considerare din stadiul incipient al procesului de luare a deciziilor; evitarea exploatării naturii
prin mijloace care provoacă distrugeri semnificative ale echilibrului ecologic; cunoştinţele ştiinţifice
trebuie îmbunătăţite pentru a permite luarea de măsuri adecvate; principiul „poluatorul plăteşte" - cel care
poluează trebuie să suporte costul prevenirii şi refacerii mediului, în urma pagubelor aduse acestuia;
activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să producă deteriorări ale mediului în alte state; politica de
mediu în ţările membre trebuie să ia în considerare interesele ţărilor în curs de dezvoltare; Comunitatea
Economică Europeană şi statele membre trebuie să promoveze protecţia mediului la nivel internaţional
prin intermediul organizaţiilor internaţionale; protecţia mediului este o responsabilitate a tuturor, motiv
pentru care este necesară educaţia publicului; principiul subsidiarităţii - măsurile de protecţie trebuie luate
la cel mai potrivit nivel, având în vedere tipul de poluare, acţiunea necesară şi zona geografică ce trebuie
protejată; programele naţionale, în domeniul mediului, trebuie coordonate în baza unor concepte comune,
pe termen lung, iar politicile naţionale ar trebui armonizate în cadrul Comunităţii. Adoptat în 1983, cel
de-al treilea program de acţiune (1983-1987) în domeniul mediului pune, din nou, accentul pe prevenirea
poluării şi consideră că protecţia mediului ar trebui să includă planificarea utilizării terenurilor şi
integrarea preocupărilor de mediu în alte politici ale Comunităţii. Obiectivul integrării protecţiei
mediului, în toate celelalte politici ale Comunităţii este prevăzut şi în cel de-al patrulea program de
acţiune în domeniul mediului (1987-1992) care subliniază patru domenii de activitate: implementarea
efectivă a legislaţiei, reglementarea studiului asupra impactului produs asupra mediului de către toate
substanţele şi sursele de poluare, creşterea accesului publicului la informaţie şi la diseminarea acesteia,
crearea de noi locuri de muncă. În plus, cooperarea internaţională în domeniul mediului şi în special
ajutorul ce trebuie acordat ţărilor în curs de dezvoltare constituie, conform programului, un mijloc de a
surmonta dificultăţile în materie. Al cincilea program de acţiune (1992-2000) care se distinge de cele
anterioare şi prin obiectivul prioritar, anume dezvoltarea durabilă, lucru care rezultă din însuşi titlul
programului Către o dezvoltare durabilă, este bazat pe o abordare duală deoarece, pe de o parte, prevede
standarde foarte înalte în domeniul mediului reglementând aproape toate emisiile poluante, deşeuri etc.,
iar pe de altă parte prevede stimulente pentru industrie, care au ca obiectiv îmbunătăţirea continuă a
performanţei prin introducerea de procese, produse noi, nepoluante. Al şaselea program comunitar de
acţiune pentru mediu, Mediul 2010, viitorul nostru, alegerea noastră, a fost stabilit prin Decizia nr.
1600/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iulie 2002 şi pune pe picior de egalitate
creşterea economică, dezvoltarea socială echilibrată şi utilizarea prudentă a resurselor naturale în
realizarea unei dezvoltări durabile, în următorii termeni: „utilizarea prudentă a resurselor naturale şi
protejarea ecosistemului global, împreună cu prosperitatea economică şi cu o dezvoltare socială
echilibrată sunt condiţii necesare unei dezvoltări durabile". Al şaptelea program de acţiune pentru mediu,
Un mediu mai bun pentru o viaţă mai bună, are la bază o serie de iniţiative strategice în domeniu, cum ar
fi Foaia de parcurs privind eficienţa utilizării resurselor, Strategia în domeniul biodiversităţii pentru
2020 şi Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, şi urmăreşte, în
principal trei priorităţi: implementare şi consolidare, integrare, precum şi dimensiunea internaţională. În
ce priveşte implementarea, pornind de la constatarea că aplicarea acquis-lui în domeniul mediului este în
continuare insuficientă, se consideră că aplicarea şi executarea deplină, la toate nivelurile, a normelor ce
ţin de schimbările climatice, biodiversitate, resurse, mediu şi sănătate sunt hotărâtoare. Integrarea
aspectelor legate de mediu în alte politici sectoriale relevante, în special agricultura, pescuitul, politica de
coeziune, transporturile, industria, energia, comerţul, ocuparea forţei de muncă şi cercetarea, ar trebui să
fie o prioritate esenţială, motiv pentru care Comisia trebuie să dezvolte indicatori care să permită
măsurarea gradului de îmbunătăţire a integrării. Dimensiunea internaţională ţine de obiectivul declarat al
integrării aspectelor de mediu în ansamblul relaţiilor externe ale Uniunii Europene, în special în ajutorul
pentru dezvoltare şi acordurile comerciale, Uniunea Europeană urmând a sprijini activitatea ONU în
vederea creării unui sistem de contabilitate de mediu armonizat la nivel mondial. Legislaţie primară
Atât TUE, cât şi TFUE includ norme referitoare la mediu. Astfel, de ex. TUE, în Titlul I Dispoziţii
comune, prevede: art. 3 alin. 3 „Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea
durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o
economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de
muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii
mediului." La rândul său, TFUE, pe lângă normele din Titlul XX Mediul din Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii cuprinde o serie de alte norme ce subliniază importanţa acordată mediului.
Astfel, art. 11 TFUE din Titlul II Dispoziţii de aplicare generală, Partea întâi Principiile stabileşte că
„Cerinţele de protecţie a mediului trebuie integrate în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi
acţiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile". În cadrul fiecărei politici, vom
regăsi norme referitoare la mediu.
Dreptul Uniunii privind asigurările

Impus de necesitatea unei funcţionări corecte a Pieţei Interne, s-a conturat prin adoptarea de către
Consiliu a unor directive privind accesul liber la activitatea de prestări-servicii în domeniul asigurărilor,
cu precădere a asigurărilor pe viaţă, în 1973, 1988 şi 1992.
 Dreptul Uniunii privind consumatorii

ramură a Dreptului Uniunii Europene care s-a clădit greu, politica privind protecţia consumatorului fiind
denumită „cenuşăreasa" construcţiei comunitare, deoarece nu numai că nu a fost menţionată în Tratatul
de la Roma, dar mulţi ani şi multe demersuri ale organizaţiilor consumatorilor (susţinute la Parlamentul
European) au fost necesari/necesare pentru a se ajunge la măsuri efective care să garanteze că problemele
consumatorilor vor fi luate în considerare în mod permanent. Momentul de răscruce l-a constituit
reuniunea la vârf a CE de la Paris, din 1972, când şefii de state şi de guverne au decis că dezvoltarea
economică trebuie însoţită de o îmbunătăţire a calităţii vieţii - ceea ce s-a tradus prin faptul că se impunea
o politică activă a consumatorului. Trei mari paşi s-au făcut în această direcţie: 1) crearea unui serviciu şi
a unui directorat general, în cadrul Comisiei, pentru protecţia mediului şi a consumatorului; 2) crearea
Comitetului Consultativ al Consumatorului; 3) adoptarea, în aprilie 1975, de către Consiliu a unui prim
program de informare şi protecţie a consumatorului (care enunţa cinci drepturi fundamentale ale acestuia:
dreptul la protejarea sănătăţii şi a siguranţei; dreptul la tratament economic echitabil; dreptul de a fi
despăgubit; dreptul la informaţii şi educaţie; dreptul la consultare), aceste drepturi urmau să fie
implantate prin programe speciale şi, întocmai ca şi în cazul protecţiei mediului, să ajungă a fi luate în
considerare în toate domeniile (agricultură, transporturi etc.). Actul Unic European a deschis calea
considerării protecţiei consumatorului drept un obiectiv de sine stătător, cuprins în programul de realizare
a Pieţei Interne. Pe această cale s-au înscris patru directive: 90/314/CE, din 13 iunie 1990, privind
pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite; 93/13/CE a Consiliului, din 5 aprilie 1993,
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; 92/59/CE, din 29 iunie 1992, privind
securitatea produselor în general; 85/577/CEE a Consiliului, din 20 decembrie 1985, privind protecţia
consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale. Ele au generat o dezvoltare a
dreptului consumatorului, căci consumatorul avea nevoie de un minim de reguli comunitare, care să-i dea
încredere în mărfurile venite de peste graniţele naţionale. Legislaţie primară
Din dreptul consumatorului fac parte atât surse primare, cât şi secundare. Din dreptul primar fac parte mai
multe articole din TFUE: art. 12 din Titlul II Dispoziţii de aplicare generală, Partea întâi Principiile,
conform căruia, „Cerinţele din domeniul protecţiei consumatorilor se iau în considerare în definirea şi
punerea în aplicare a celorlalte politici şi acţiuni ale Uniunii." Art. 169 din Titlul XV Protecţia
consumatorilor, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Pentru a promova
interesele consumatorilor şi pentru a asigura un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor, Uniunea
contribuie la protecţia sănătăţii, a siguranţei şi a intereselor economice ale consumatorilor, precum şi la
promovarea dreptului acestora la informare, educare şi organizare în vederea apărării intereselor lor.
(2)Uniunea contribuie la realizarea obiectivelor menţionate la alin. (1) prin: (a) măsuri pe care le adoptă
în temeiul art. 114 în cadrul realizării pieţei interne; (b) măsuri care sprijină şi completează politica
desfăşurată de statele membre şi care asigură continuarea acesteia. (3) Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi
Social, adoptă măsurile prevăzute la alin. (2) litera (b). (4) Măsurile adoptate în temeiul alin. (3) nu pot
împiedica un stat membru să menţină sau să stabilească, măsuri de protecţie mai stricte. Aceste măsuri
trebuie să fie compatibile cu tratatele. Acestea sunt notificate Comisiei."

Drepturi fundamentale

Set de drepturi esenţiale şi inalienabile ale persoanei umane, valabile în orice circumstanţă şi fără
posibilitate de derogare. În contextul Uniunii Europene, formula este sinonimă cu „drepturile omului",
dar acoperă în prezent o gamă mai largă de drepturi, inclusiv de natură economică. Cele trei Tratate
originare ale Comunităţilor Europene nu conţineau nicio dispoziţie generală cu privire la drepturile
fundamentale, chiar dacă anumite principii incluse în ele (cum ar fi principiul nediscriminării sau cel al
liberei prestări a serviciilor) acopereau parţial dispoziţiile referitoare la respectarea drepturilor omului,
deoarece fondatorii CE au fost interesaţi mai mult de aspectele economice ale comunităţilor. Tratatul de
la Maastricht, prin introducerea cetăţeniei europene, a asigurat în mod formal protecţia drepturilor
fundamentale ale naţionalilor ţărilor membre UE.
Legislaţie primară
În prezent, art. 6 TUE (ex-art. 6 TUE), din Titlul I Dispoziţii comune, prevede: „Uniunea recunoaşte
drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7
decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor. Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii
astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în
conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare
şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele
acestor dispoziţii. Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii."
Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000/C 364/01), adoptată la Nisa la 7 decembrie
2000, aduce o serie de elemente de noutate care-i relevă importanţa juridică. Mai întâi, este de subliniat
ideea de căpătâi exprimată în preambulul Cartei: „Uniunea se bazează pe valorile indivizibile şi
universale ale demnităţii umane, ale libertăţii, ale egalităţii şi ale solidarităţii; ea are la bază principiul
democraţiei şi principiul statului de drept. Ea pune persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia
Uniunii şi creând un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei." Aceasta înseamnă atât că instituţiile
europene sunt primele care s-au angajat să respecte Carta, cât şi că acest document se reazemă pe toate
instrumentele convenţionale şi pe practica europeană în domeniul drepturilor omului. Apoi, este de
subliniat că, întocmai ca într-o Constituţie, în Cartă sunt grupate toate categoriile de drepturi civile,
politice, economice şi sociale. Astfel, Capitolul I Demnitatea cuprinde: art. 1 „demnitatea umană"; art. 2
„dreptul la viaţă"; art. 3 „dreptul persoanei la integritate"; art. 4 „interzicerea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante"; art. 5 „interzicerea sclaviei şi a muncii forţate". Capitolul II
Libertăţile cuprinde: art. 6 „dreptul la libertate şi la siguranţă"; art. 7 „respectarea vieţii private şi de
familie"; art. 8 „protejarea datelor cu caracter personal"; art. 9 „dreptul la căsătorie şi dreptul de a
întemeia o familie"; art. 10 „libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie"; art. 11 „libertatea de
exprimare şi de informare"; art. 12 „libertatea de întrunire şi de asociere"; art. 13 „libertatea artelor şi a
ştiinţelor"; art. 14 „dreptul la educaţie"; art. 15 „libertatea profesională şi dreptul la muncă"; art. 16
„libertatea de întreprindere"; art. 17 „dreptul de proprietate"; art. 18 „dreptul de azil"; art. 19 "protecţia în
caz de îndepărtare, expulzare şi extrădare". Capitolul III Egalitatea cuprinde: art. 20 „egalitatea în faţa
legii"; art. 21 „nediscriminarea"; art. 22 „diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică"; art. 23
„egalitatea între femei şi bărbaţi"; art. 24 „drepturile copilului"; art. 25 „drepturile persoanelor vârstnice";
art. 26 „integrarea persoanelor handicapate". Capitolul IV Solidaritatea cuprinde: art. 27 „dreptul
muncitorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderilor"; art. 28 „dreptul la negociere şi la
acţiuni colective"; art. 29 „dreptul la acces la serviciile de plasament"; art. 30 „protecţia în caz de
concediere nejustificată"; art. 31 „condiţii de muncă juste şi echitabile"; art. 32 „interdicţia muncii
copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă"; art. 33 „viaţa familială şi viaţa profesională"; art. 34
„securitate socială şi ajutor social"; art. 35 „protecţia sănătăţii"; art. 36 „accesul la serviciile de interes
economic general"; art. 37 „protecţia mediului"; art. 38 „protecţia consumatorilor". Capitolul V Cetăţenia
cuprinde: art. 39 „dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European"; art. 40 „dreptul de a alege şi
de a fi ales în cadrul alegerilor locale"; art. 41 „dreptul la o bună administrare"; art. 42 „dreptul de acces
la documente"; art. 43 „ombudsmanul european"; art. 44 „dreptul de petiţionare"; art. 45 „libertatea de
circulaţie şi de şedere"; art. 46 „protecţia diplomatică şi consulară". Capitolul VI Justiţia cuprinde: art. 47
„dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil"; art. 48 „prezumţia de nevinovăţie şi dreptul
la apărare"; art. 49 „principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor"; art. 50 „dreptul
de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune". Capitolul VII Dispoziţii
generale cuprinde: art. 51 „câmpul de aplicare"; art. 52 „întinderea şi interpretarea drepturilor şi
principiilor"; art. 53 „nivelul de protecţie"; art. 54 „interzicerea abuzului de drept".

Dumping

Vânzare a unor produse sub preţul de producţie, de multe ori cu scopul de a elimina alţi concurenţi de pe
piaţă. Actualmente, termenul de dumping este folosit mai des în contextul comerţului internaţional şi
semnifică exportul anumitor mărfuri într-o ţară dată la un preţ sub preţul pieţei din ţara respectivă (şi de
multe ori sub costul de producţie al producătorilor din acea ţară). În dreptul Uniunii Europene, noţiunea
de „dumping" se aplică în prezent doar în comerţul cu state terţe (intracomunitar poate exista doar în
perioadele tranzitorii stabilite la aderarea la UE a unor noi membri) şi priveşte produsele de import care
se vând pe Piaţa comunitară la un preţ inferior valorii normale unui produs similar. Vezi şi
„antidumping".
E

Echilibru instituţional

Respectarea echilibrului instituţional înseamnă că fiecare instituţie a Uniunii Europene trebuie să-şi
exercite competenţele în conformitate cu puterile oferite ei prin tratate, astfel încât să nu afecteze negativ
atribuţiile celorlalte structuri ale Uniunii Europene. Se urmăreşte astfel ca echilibrul stabilit prin Tratatele
originare între actorii comunitari să nu fie modificat printr-un transfer de atribuţii de la o instituţie către
alta. Principiul în sine nu a fost enunţat pe larg în tratate, dar derivă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie
care a proscris orice încălcare de către o instituţie a puterilor oferite alteia; este responsabilitatea Curţii de
a asigura respectarea acestui principiu. Relaţia dintre Comisie, Consiliu şi Parlamentul European este
guvernată de ideea unui „triunghi instituţional". Relaţia dintre cei trei şi puterile oferite lor de tratate s-au
schimbat radical de-a lungul timpului, în special în cazul Parlamentului, a cărui influenţă a crescut
considerabil.

ECHO

Acronim de la „European Community Humanitarian Office" (Biroul Umanitar al Comunităţii Europene),

instituţie creată în 1992 prin Tratatul de la Maastricht ca o expresie a solidarităţii europene cu popoarele
aflate în nevoie de pe întreg globul. Rolul său este de a furniza în mod gratuit asistenţă şi sprijin
victimelor catastrofelor naturale sau ale războiului în toate ţările terţe. Principalii beneficiari ai acestui
ajutor sunt, la ora actuală, populaţiile din fosta Iugoslavie, Ruanda, Burundi, Sudan, Angola, Haiti, statele
din Caucaz, Afganistan şi Cuba. În 2004, ECHO s-a transformat în Directoratul General pentru Ajutor
Umanitar, în care, în 2010, a fost integrată Protecţia Civilă, pentru o mai bună coordonare şi reacţie la
dezastre în Europa ,dar şi în afara ei.

ECU

Acronim de la „European Currency Unit" (unitate monetară Europeană), ECU a funcţionat între 1979-
1998, fiind în acelaşi timp unitate de cont şi unitate monetară Europeană pentru statele membre ale UE; a
fost unitatea de cont a Comunităţii Europene, apoi a Uniunii Europene înainte de adoptarea numelui de
euro în Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 . A fost o monedă de decontare utilizată ca
instrument de plată între băncile centrale şi ca unitate de cont a bugetului Comunităţii Europene, însă nu a
fost valabil ca mijloc de plată legal. Codul său ISO 4217 era XEU, iar simbolul a fost care reprezintă
literele C şi E împletite, iniţialele sintagmei Comunitatea Europeană, în mai multe limbi europene. ECU a
fost înlocuit de euro la 1 ianuarie 1999, la un curs de schimb 1 ECU = 1 euro. Deşi numele ECU fusese,
în mod explicit, indicat în Tratatul de la Maastricht ca denumire a viitoarei monede unice europene (art.
109), acest nume a fost abandonat. Au fost invocate, în sprijinul renunţării la acest nume, mai multe
probleme, unele de ordin „psiho-politic", altele de natură tehnică: asemănarea prea mare cu ecu, o veche
monedă franceză, ceea ce i-ar fi favorizat pe francezi; pronunţarea în germană a sintagmei „ein ECU" (1
ECU) „eine Kuh", care înseamnă „o vacă"; în măsura în care nu toate ţările membre ale Sistemului
Monetar European s-ar alătura zonei monedei unice, ar putea fi oportună păstrarea unei distincţii între
aceasta din urmă şi ECU. Un concurs european a fost lansat pentru desenarea monedelor ECU; totuşi,
între sfârşitul concursului şi deliberarea juriului, numele euro fusese deja adoptat pentru desemnarea
monedei unice europene. De la 1.01.1999, ECU a fost înlocuit cu Euro.

Educaţie şi formare

v. „Politici comune".

Efect util

Regulă de interpretare, inclusiv a tratatelor internaţionale, care spune că un angajament juridic trebuie
interpretat astfel încât el să producă efecte. În aplicarea acestei reguli, textul se interpretează în sensul în
care actul juridic va avea un cuprins licit, şi nu un înţeles în care ar fi ilicit şi, deci, nevalabil. Cu alte
cuvinte, interpretarea unui act juridic (lege, tratat etc.) trebuie făcută de o manieră care să nu-l facă inutil,
plecându-se de la premisa că autorii săi au avut în vedere ca acel act să producă anumite efecte.
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 9 martie 1978 dată în cauza C-106/77 a avut ca obiect o cerere de pronunţare a
unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de către Pretore di
Susa (Italia), în litigiul aflat pe rolul acestei instanţe între Amministrazione delle Finanze dello Stato şi
Simmenthal SA, cu sediul în Monza, cu privire la interpretarea articolului 189 din Tratatul CEE şi, în
special, cu privire la consecinţele aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în cazul unui conflict cu
eventuale dispoziţii naţionale contrare. Instanţa naţională, prin întrebările formulate, a urmărit să
aprecieze dacă taxele sanitare, percepute pentru importurile de carne de vită şi mânzat în temeiul „textului
unic" al legislaţiei sanitare italiene, al căror nivel fusese stabilit, în urma ultimelor modificări, prin
baremul anexat la Legea nr. 1239 din 30 decembrie 1970 (GU nr. 26 din 1 februarie 1971), sunt
compatibile cu tratatul şi cu anumite reglementări - în special cu Regulamentul nr. 805/68 al Consiliului
din 27 iunie 1968 privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de vită şi mânzat (JO L 148, p.
24). Curtea răspunde: „Având în vedere că prima întrebare urmăreşte, în esenţă, să se precizeze
consecinţele aplicabilităţii directe a unei dispoziţii de drept comunitar în cazul incompatibilităţii cu o
dispoziţie legislativă ulterioară a unui stat membru (pct. 13); că, într-adevăr, faptul de a recunoaşte o
anumită eficienţă juridică unor acte normative naţionale care încalcă domeniul în cadrul căruia
Comunitatea îşi exercită atribuţia legislativă sau care sunt incompatibile într-un alt mod cu dispoziţiile de
drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privinţă, a caracterului efectiv al angajamentelor
asumate în mod necondiţionat şi irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, şi ar pune astfel
în discuţie înseşi fundamentele Comunităţii (pct. 18); că aceeaşi concepţie se desprinde din economia
articolului 177 din tratat, conform căruia orice instanţă naţională are dreptul de a se adresa Curţii de
fiecare dată când consideră că o hotărâre preliminară asupra unei probleme de interpretare sau de
validitate care priveşte dreptul comunitar este necesară pentru a-i permite să pronunţe o hotărâre (pct. 19);
că efectul util al acestei dispoziţii ar fi diminuat în cazul în care instanţa ar fi împiedicată să aplice
imediat dreptul comunitar în conformitate cu decizia sau cu jurisprudenţa Curţii (pct. 20); că din cele ce
precedă reiese că orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica
integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin
neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrare a legislaţiei naţionale, indiferent dacă aceasta este
anterioară sau ulterioară normei comunitare (pct. 21)." v. „Aplicabilitatea directă".

Egalitatea între lucrătorii de sex feminin şi cei de sex masculin

Principiu conform căruia un lucrător al Uniunii de sex feminin trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi
şi avantaje ca şi un lucrător al Uniunii de sex masculin referitor la retribuţie, la accesul pe piaţa forţei de
muncă, la formarea şi promovarea profesională şi la condiţiile de muncă, la regimul legal şi profesional al
securităţii sociale. Principiul a fost pus în practică de Directiva nr. 76/207/CEE a Consiliului din 9
februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în
ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi
condiţiile de muncă. Principiul egalităţii de tratament interzice orice discriminare directă sau indirectă
(discriminarea este directă, de exemplu, atunci când se acordă retribuţii diferite în funcţie de sex pentru
activităţi prestate de valoare egală; discriminarea este indirectă dacă se refuză în grup de lucrători
beneficiul unei prestaţii, invocându-se egalitatea între sexe, dar neţinând cont că prestaţia respectivă este
specifică unui anumit sex, iar grupul respectiv este compus în majoritate din membri având acel sex).
Legislaţie primară
De exemplu, art. 3 TUE (ex-art. 2 TUE) din Titlul I Dispoziţii comune prevede: „(3) Uniunea instituie o
piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere
economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de
competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un
nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi
tehnic. Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale,
egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului."
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 8 aprilie 1976 dată în cauza 43/75 a avut ca obiect o cerere de pronunţare a unei
hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către Cour du travail
din Bruxelles, în procedura aflată pe rolul acestei instanţe între Gabrielle Defrenne, fostă stewardesă, cu
domiciliul în Bruxelles-Jette, şi Societe anonyme belge de navigation aerienne Sabena, cu sediul în
Bruxelles, cu privire la interpretarea articolului 119 din Tratatul CEE. Întrebările adresate de Cour du
travail de Bruxelles (Curtea pentru Litigii de Muncă din Bruxelles) au fost referitoare la efectul direct şi
la punerea în aplicare a articolului 119 din tratat privind principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii
de sex masculin şi cei de sex feminin pentru aceeaşi muncă; acţiunea principală a fost între o stewardesă
şi angajatorul acesteia, SA Sabena, privind despăgubirea pretinsă de reclamantă pe motiv că aceasta, între
15 februarie 1963 şi 1 februarie 1966, în calitate de lucrător de sex feminin, ar fi suferit, în privinţa
remunerării, o discriminare în raport cu colegii săi de sex masculin, care efectuau aceeaşi muncă în
calitate de „însoţitor de zbor"; potrivit hotărârii de trimitere, părţile sunt de acord asupra faptului că
activitatea stewardesei este identică cu cea a însoţitorului de zbor şi că, în perioada respectivă, existenţa
unei discriminări în materie de remunerare în detrimentul stewardesei nu este, în condiţiile date,
contestată. La întrebarea dacă articolul 119 din tratat „introduce prin el însuşi, în mod direct, în dreptul
intern al fiecărui stat membru, principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de
sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată" şi dacă, prin urmare, „acesta conferă lucrătorilor, independent
de orice dispoziţie de drept intern, dreptul de a introduce o acţiune în justiţie în faţa instanţelor naţionale
pentru a determina respectarea acestui principiu", Curtea răspunde: „având în vedere că întrebarea
referitoare la efectul direct al articolului 119 trebuie să fie evaluată din punctul de vedere al naturii
principiului egalităţii de remunerare, al obiectivului urmărit prin această dispoziţie şi al rolului acesteia în
sistemul tratatului (pct. 7); că articolul 119 are o dublă finalitate, pe de o parte, luând în considerare
diferenţa dintre gradele de evoluţie înregistrate de legislaţia diferitelor state membre în domeniul social,
articolul 119 urmăreşte să evite posibilitatea ca, în cadrul concurenţei intracomunitare, întreprinderile cu
sediul în state care au pus efectiv în aplicare principiul egalităţii de remunerare să nu sufere un dezavantaj
concurenţial în raport cu întreprinderile stabilite în state care nu au eliminat încă discriminarea salarială a
lucrătorilor de sex feminin; pe de altă parte, această dispoziţie face parte dintre obiectivele sociale ale
Comunităţii, care nu se limitează la o uniune economică, ci trebuie să asigure în acelaşi timp, printr-o
acţiune comună, progresul social şi să continue îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă
ale naţiunilor europene, astfel cum se subliniază în preambulul tratatului (pct. 8-10); că această finalitate
este accentuată prin includerea articolului 119 în ansamblul capitolului consacrat politicii sociale, a cărui
dispoziţie preliminară, respectiv articolul 117, marchează „necesitatea de a promova îmbunătăţirea
condiţiilor de trai şi de muncă ale forţei de muncă, permiţând armonizarea acestora în condiţii de progres"
(pct. 11); această dublă finalitate, economică şi socială, arată că principiul egalităţii de remunerare
reprezintă unul dintre fundamentele Comunităţii şi astfel se explică, pe de altă parte, de ce tratatul a
prevăzut aplicarea integrală a acestui principiu încă de la încheierea primei etape a perioadei de tranziţie
(pct. 12-13). În plus, având în vedere că, în conformitate cu articolul 119 primul paragraf, statele membre
sunt obligate să asigure şi să menţină „aplicarea principiului egalităţii de remunerare între lucrătorii de
sex masculin şi cei de sex feminin pentru aceeaşi muncă"; că al doilea şi al treilea paragraf al aceluiaşi
articol adaugă o serie de precizări cât priveşte noţiunile de remuneraţie şi de muncă, menţionate la primul
paragraf; că, în vederea aplicării acestor dispoziţii, este necesar să se facă distincţie, în interiorul
domeniului de aplicare global al articolului 119, între, pe de o parte, discriminările directe şi deschise,
pentru a căror constatare sunt suficiente criteriile de identitate a muncii şi de egalitate a remunerării
reţinute la articolul citat şi, pe de altă parte, discriminările indirecte şi disimulate care nu pot fi
identificate decât pe baza unor dispoziţii de aplicare mai explicite, cu caracter comunitar sau naţional
(pct. 16-18); că, într-adevăr, nu se poate ignora faptul că îndeplinirea completă a obiectivului urmărit prin
articolul 119, prin eliminarea tuturor discriminărilor directe sau indirecte între lucrătorii de sex feminin şi
cei de sex masculin, nu doar din perspectiva întreprinderilor individuale, ci şi a unor ramuri întregi ale
industriei şi chiar a economiei în ansamblu, poate presupune, în anumite cazuri, definirea unor criterii a
căror punere în aplicare necesită adoptarea unor măsuri comunitare şi naţionale corespunzătoare; că
această abordare se impune cu atât mai mult cu cât actele comunitare din acest domeniu pun în aplicare
articolul 119 în sensul unei extinderi a criteriului strict al „aceleiaşi munci", în special în conformitate cu
dispoziţiile Convenţiei nr. 100 din 1951 privind egalitatea de remunerare, adoptată de Organizaţia
Internaţională a Muncii, al cărei articol 2 are în vedere egalitatea remunerării pentru o muncă „de valoare
egală"; având în vedere că, între discriminările directe, pentru a căror constatare sunt suficiente criteriile
prevăzute la articolul 119, se numără în special cele care izvorăsc din dispoziţiile de natură legislativă sau
din contractele colective de muncă, astfel de discriminări putând fi evidenţiate pe baza unor analize pur
juridice; că observaţiile de mai sus sunt cu atât mai mult valabile în cazul unei remunerări inegale a
lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă, realizată în cadrul aceleiaşi
unităţi sau al aceluiaşi serviciu, privat sau public; că, într-o astfel de situaţie - aşa cum s-a demonstrat prin
hotărârea de trimitere -, instanţa este în măsură să stabilească toate elementele de fapt care îi permit să
aprecieze dacă un lucrător de sex feminin primeşte o remuneraţie inferioară celei acordate unui lucrător
de sex masculin care îndeplineşte sarcini identice; că, în consecinţă, cel puţin într-o astfel de ipoteză,
articolul 119 poate fi direct aplicabil şi poate conferi justiţiabililor anumite drepturi pe care instanţele
trebuie să le apere (pct. 19-24). În fine, deoarece articolul 119 are un caracter imperativ, interdicţia
discriminărilor între lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii de sex feminin se impune nu doar acţiunii
autorităţilor publice, ci se extinde în egală măsură asupra tuturor convenţiilor care au ca scop
reglementarea în mod colectiv a muncii salariate, precum şi asupra contractelor între particulari (pct. 39).
Prin urmare, Curtea hotărăşte că principiul egalităţii de remunerare prevăzut la articolul 119 poate fi
invocat în faţa instanţelor naţionale şi că acestea au obligaţia de a asigura protecţia drepturilor pe care
dispoziţia în cauză le conferă justiţiabililor, în special în cazul discriminărilor care izvorăsc în mod direct
din dispoziţii legislative sau din convenţii colective de muncă, precum şi în cazul unei remunerări inegale
a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă, efectuată în cadrul aceleiaşi
unităţi sau al aceluiaşi serviciu, privat sau public (pct. 3940).

Erasmus

Program de acţiune a Comunităţii Europene în materie de mobilitate a studenţilor. Înfiinţat în 1987,

acesta încurajează schimburile de studenţi şi profesori, oferindu-le posibilitatea de a efectua o parte din
studiile lor într-un alt stat membru al UE, cât şi cooperarea între universităţile europene. În fiecare an,
aproximativ 130000 de studenţi din ţările Uniunii Europene beneficiază de acest program. Erasmus+ este
noul program al Uniunii Europene pentru educaţie, formare, tineret şi sport pentru perioada 2014-2020.
Erasmus+ îşi propune să încurajeze dezvoltarea competenţelor şi a capacităţii de inserţie profesională şi
să ofere noi oportunităţi de educaţie, formare şi stagii pentru tineri. Programul se va derula pe o perioadă
de şapte ani şi va beneficia de un buget total de 14,7 miliarde de euro. Această cifră este cu 40% mai
mare decât actualul nivel al cheltuielilor şi reflectă angajamentul UE de a investi în aceste domenii.
Erasmus+ va oferi unui număr de peste 4 milioane de europeni posibilitatea de a studia, de a se forma, de
a câştiga experienţă profesională şi de a participa la programe de voluntariat în străinătate. Erasmus+ va
finanţa parteneriate transnaţionale între organizaţii şi instituţii de învăţământ, formare şi tineret, cu scopul
de a stimula cooperarea şi de a construi o punte între mediul educaţional şi cel profesional, care să
faciliteze acoperirea deficitului de competenţe cu care ne confruntăm astăzi în Europa. De asemenea, va
susţine eforturile de modernizare a sistemelor de învăţământ, formare profesională şi tineret depuse la
nivel naţional. În domeniul sportului, programul va finanţa activităţi accesibile publicului larg şi proiecte
transfrontaliere destinate în special combaterii trucării meciurilor, dopajului, violenţei şi rasismului.
Erasmus+ reuneşte şapte programe ale UE în domeniul educaţiei, formării şi tineretului şi va susţine,
pentru prima dată, sportul. Fiind un program integrat, Erasmus+ oferă mai multe posibilităţi de cooperare
între sectoarele educaţiei, formării, tineretului şi sportului. Totodată, propune condiţii de participare şi de
finanţare simplificate faţă de programele precedente.

Euratom

v. „Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) ".

Eureka
Iniţiativă stabilită prin „Declaraţia de la Paris" din 17 iulie 1985, Eureka a fost lansată pentru promovarea
cooperării în domeniile cercetării şi tehnologiei, în scopul ameliorării competitivităţii europene în
sectoare industriale-cheie pentru viitor. Ea este o organizaţie interguvernamentală care are ca scop
coordonarea eforturilor guvernelor, institutelor de cercetare şi a companiilor comerciale privind inovaţia.
Din octombrie 2014 EUREKA are 41 de membri, incluzând Uniunea Europeană (reprezentată de Comisia
Europeană); toate cele 48 de state membre ale Uniunii Europene sunt membre.

Euro

Numele monedei unice europene ce a luat naştere la 1 ianuarie 1999, odată cu intrarea în faza a treia a
Uniunii Economice şi Monetare, euro este moneda oficială a 19 din cele 28 de state membre ale Uniunii
Europene: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania. Euro mai este folosit cu acordul
Uniunii Europene în Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican, iar două alte state, Kosovo şi Muntenegru,
utilizează moneda europeană fără să aibă acordul UE. Estimările arată că moneda euro este folosită zilnic
de aproximativ 334 de milioane de europeni. Cadrul financiar-bancar de sprijin al funcţionării Euro pe
Piaţă este format din Banca Centrală Europeană (cu sediul la Frankfurt, în Germania) şi Sistemul
European al Băncilor Centrale, care reuneşte băncile centrale din statele UE participante. Numele euro a
fost adoptat oficial la 16 decembrie 1995, iar moneda însăşi a intrat pe pieţele internaţionale la 1 ianuarie 1999,
înlocuind aşa-numita unitate monetară europeană (ECU), iar apoi, la 1 ianuarie 2002, a fost introdusă în
circulaţie înlocuind în cele din urmă monedele naţionale din Zona euro.

Eurogrup

Grup apărut din dorinţa de promovare a condiţiilor unei creşteri economice mai puternice în Uniunea
Europeană şi, de dezvoltare a unei cooperări din ce în ce mai strânsă între politicile economice din zona
euro. De asemenea, a răspuns necesităţii prevederii unor dispoziţii specifice pentru un dialog susţinut
între statele membre a căror monedă este euro, aşteptând ca euro să devină moneda tuturor statelor
membre ale Uniunii. Legislaţie primară
Protocolul nr. 14 privind Eurogrupul, anexă la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene prevede, la art. 1, că „Miniştrii statelor membre a căror monedă este euro
se întâlnesc în reuniuni informale. Reuniunile au loc, în măsura necesară, pentru a se discuta chestiuni
legate de responsabilităţile specifice care le revin în ceea ce priveşte moneda unică. Comisia participă la
reuniuni. Banca Centrală Europeană este invitată să participe la aceste reuniuni, care sunt pregătite de
reprezentanţii miniştrilor responsabili cu finanţele statelor membre a căror monedă este euro, precum şi
de reprezentanţii Comisiei", iar la art. 2 că „Miniştrii statelor membre a căror monedă este euro aleg un
preşedinte pentru doi ani şi jumătate, hotărând cu majoritatea statelor membre în cauză."

Eurojust

Organism al Uniunii Europene înfiinţat în 2002 pentru a susţinere şi consolida cooperarea dintre
autorităţile naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care
afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze comune, prin
operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor membre şi de Europol şi prin informaţii furnizate de acestea.
Legislaţie primară
Art. 85 TFUE (ex-art. 31 TUE) din Capitolul 4 Cooperarea judiciară în materie penală, Titlul V Spaţiul
de libertate, securitate şi justiţie, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1)
Eurojust are misiunea de a susţine şi consolida coordonarea şi cooperarea dintre autorităţile naţionale de
cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care afectează două sau mai
multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze comune, prin operaţiuni întreprinse de
autorităţile statelor membre şi de Europol şi prin informaţii furnizate de acestea. În acest context,
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, determină structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Eurojust. Aceste atribuţii
pot include: (a) începerea de cercetări penale, precum şi propunerea de începere a urmăririi penale
efectuate de autorităţile naţionale competente, în special cele referitoare la infracţiuni care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii; (b) coordonarea cercetărilor şi a urmăririlor penale prevăzute la litera
(a); (c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor de competenţă şi prin
strânsa cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană. Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, condiţiile
de implicare a Parlamentului European şi a parlamentelor naţionale la evaluarea activităţilor Eurojust. (2)
În cadrul urmăririlor penale prevăzute la alineatul (1) şi fără a aduce atingere articolului 86, actele oficiale
de procedură judiciară sunt îndeplinite de autorităţile naţionale competente."

Europol
„Biroul European de Poliţie", Europol, este înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu sediul în Olanda, şi
se vrea a fi precursor al unei viitoare „poliţii europene comune". Convenţia Europol a fost semnată la 26
iulie 1995 şi a intrat în vigoare în 1997, după ratificarea de către statele UE. Scopul său este de a încuraja
cooperarea judiciară între ţările UE, armonizarea dispoziţiilor dreptului procesual penal şi a normelor de
asistenţă administrativă în materie.
Legislaţie primară
Art. 88 TFUE (ex-art. 30 TUE) din Capitolul 5 Cooperarea poliţienească, Titlul V Spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Europol are
misiunea de a susţine şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii
din statele membre, precum şi cooperarea acestora pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii grave
care afectează două sau mai multe state membre, a terorismului şi a formelor de criminalitate ce aduc
atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii. (2) Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc structura,
funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol. Aceste atribuţii pot include: (a) colectarea,
stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, precum şi schimbul de informaţii transmise în special de
autorităţile statelor membre sau de ţări ori autorităţi terţe; (b) coordonarea, organizarea şi realizarea de
acţiuni de cercetare şi operative, desfăşurate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau
în cadrul unor echipe comune de cercetare şi, după caz, în colaborare cu Eurojust. Aceste regulamente
stabilesc, de asemenea, procedura de control a activităţilor Europol de către Parlamentul European, la
care parlamentele naţionale sunt asociate. (3) Orice acţiune cu caracter operativ a Europol trebuie
desfăşurată în cooperare cu autorităţile statului sau ale statelor membre al căror teritoriu este implicat şi
cu acordul acestora. Aplicarea măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a autorităţilor naţionale
competente."

Eurostat

Directorat General în cadrul Comisiei Europene cu sediul la Luxemburg ce are ca principală

responsabilitate furnizarea de informaţii statistice instituţiilor Uniunii Europene şi promovarea
armonizării metodelor statistice în statele membre şi candidate.
Regulamentul (CE) nr. 223/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 martie 2009 privind
statisticile europene şi de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1101/2008 al Parlamentului
European şi al Consiliului privind transmiterea de date statistice confidenţiale Biroului Statistic al
Comunităţilor Europene, a Regulamentului (CE) nr. 322/97 al Consiliului privind statisticile comunitare
şi a Deciziei 89/382/CEE, Euratom a Consiliului de constituire a Comitetului pentru programele statistice
ale Comunităţilor Europene, prevede, la art. 4: „Sistemul statistic european (SSE) reprezintă parteneriatul
dintre autoritatea comunitară de statistică, care este Comisia (Eurostat), institutele naţionale de statistică
(INS-uri) şi alte autorităţi naţionale responsabile din fiecare stat membru în vederea dezvoltării, elaborării
şi difuzării statisticilor europene." Conform art. 5, „Institutele naţionale de statistică şi alte autorităţi
naţionale (1) Autoritatea naţională de statistică, desemnată de fiecare stat membru ca fiind organismul
responsabil de coordonarea tuturor activităţilor la nivel naţional în vederea dezvoltării, elaborării şi
difuzării statisticilor europene („INS-uri"), reprezintă punctul de contact pentru Comisie (Eurostat) cu
privire la chestiuni statistice. Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a garanta aplicarea
acestei dispoziţii. (2) Comisia (Eurostat) menţine şi publică pe pagina sa de Internet o listă a INS-urilor şi
a altor autorităţi naţionale responsabile cu dezvoltarea, elaborarea şi difuzarea statisticilor europene,
desemnate de către statele membre. (3) INS-urile şi celelalte autorităţi naţionale cuprinse în lista
menţionată la alineatul (2) din prezentul articol pot primi subvenţii fără a fi necesară o cerere de
propuneri, în conformitate cu articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul (CE, Euratom) nr.
2342/2002." În termenii art. 6 Comisia (Eurostat): „(1) Autoritatea comunitară de statistică desemnată de
Comisie să dezvolte, să elaboreze şi să difuzeze statistici europene este menţionată în prezentul
regulament sub denumirea „Comisia (Eurostat)". (2) La nivel comunitar, Comisia (Eurostat) garantează
faptul că statisticile europene sunt elaborate în conformitate cu normele şi cu principiile statistice
adoptate. În acest sens, Comisia (Eurostat) este unicul responsabil în ceea ce priveşte alegerea proceselor,
metodelor, standardelor şi procedurilor statistice, precum şi conţinutul şi termenele de publicare a
statisticilor. (3) Fără a aduce atingere articolului 5 din Protocolul privind Statutul Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene, Comisia (Eurostat) coordonează activităţile
statistice ale instituţiilor şi organismelor comunitare, în special în vederea garantării coerenţei şi calităţii
datelor şi a reducerii la minimum a sarcinii de raportare. În acest scop, Comisia (Eurostat) poate invita
orice instituţie sau organism comunitar spre consultare sau cooperare, în vederea dezvoltării metodelor şi
sistemelor, în scopuri statistice, în domeniul lor specific de competenţă. Oricare dintre aceste instituţii sau
organisme care propun elaborarea de statistici se consultă cu Comisia (Eurostat) şi ia în considerare orice
recomandare pe care aceasta o poate face în acest scop."
Eurovision

Reţea structurală şi tehnică de radiodifuziune a Uniunii Europene creată în anul 1950, al cărei scop este
de a încuraja cooperarea între posturile de radio şi televiziune şi de a promova schimbul de emisiuni şi
programe între acestea (care se manifestă cu precădere în retransmisii de jurnale de actualităţi şi emisiuni
sportive).

Eurydice

Reţea de informare privind educaţia în spaţiul UE ce reprezintă principalul instrument de informare cu

privire la structurile, sistemele şi progresele naţionale şi europene în domeniul educaţiei; obiectivul
acesteia este îmbunătăţirea cooperării europene în domeniul educaţiei pe tot parcursul vieţii. Reţeaua
Eurydice oferă o sursă vastă de informaţii comparabile în ceea ce priveşte sistemele şi politicile europene
din domeniul educaţiei, precum şi o varietate amplă de analize comparative pe diferite teme referitoare la
sistemele educaţionale. Reţeaua susţine cooperarea europeană bazată pe date concrete în domeniul
educaţiei. În prezent, reţeaua cuprinde 40 de unităţi naţionale, având sedii în toate cele 36 de ţări
participante la programul Erasmuls+. Informaţiile oferite de unităţile naţionale Eurydice au, în esenţă, un
caracter normativ şi calitativ, vizând documente oficiale (legi, decrete, regulamente şi recomandări).
Unitatea centrală a reţelei Eurydice (cu sediul la Bruxelles) combină aceste informaţii cu alte surse de
date - cum ar fi datele statistice de la Eurostat, baza de date UOE (o bază de date comună a UNESCO,
OCDE şi Eurostat) şi rezultatele sondajelor internaţionale în domeniul educaţiei - pentru a produce
rapoarte finale.
 F

Fondul de coeziune

Instrument special al politicii de solidaritate, prin circumstanţele în care a fost

înfiinţat, el trimite în mod direct la principiile acestei politici şi la unul din scopurile
principale ale Uniunii Europene: de a promova progresul economic şi social şi de a
elimina diferenţele care există între standardele de viaţă la nivelul diferitelor regiuni
şi state membre. Conceptul de coeziune economică şi socială s-a cristalizat ca
politică europeană de sine stătătoare prin Actul Unic European (în 1986), iar prin
Tratatul de la Maastricht (1992) a fost corelat cu realizarea Uniunii economice şi
monetare, având astfel un rol major în funcţionarea eficientă a pieţei şi monedei
unice europene. Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene, în 1993, problema
coeziunii economice şi sociale apare din nou în agenda comunitară şi devine unul
dintre principalele obiective ale Uniunii, alături de uniunea economică şi monetară
şi de piaţa unică europeană. De asemenea, duce şi la crearea unui nou fond - Fondul
de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din domeniului protecţiei
mediului şi infrastructurii de transport în statele membre mai puţin dezvoltate
(Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda).
Legislaţie primară
Art. 177 TFUE (ex-art. 161 TCE) din Titlul XVIII Coeziunea economică, socială şi
teritorială, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „Fără a
aduce atingere articolului 178, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin
regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea
Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, definesc misiunile,
obiectivele prioritare şi organizarea fondurilor structurale, ceea ce poate să implice
regruparea fondurilor. De asemenea, se definesc, în conformitate cu aceeaşi
procedură, normele generale aplicabile fondurilor, precum şi dispoziţiile necesare
pentru a asigura eficienţa şi coordonarea fondurilor între ele şi cu celelalte
instrumente financiare existente. Fondul de Coeziune, constituit prin aceeaşi
procedură, contribuie financiar la realizarea de proiecte în domeniul mediului şi în
acela al reţelelor transeuropene de infrastructură a transporturilor."

Fonduri de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD)

Instrumente financiare specifice care au avut rolul de a reduce decalajele de

dezvoltare dintre ţările în curs de aderare şi statele membre ale Uniunii şi de a le
pregăti încă înainte de aderare pentru utilizarea Fondurile structurale, din punct de
vedre instituţional şi al managementului. Începând cu anul 2000, întreaga asistenţă
comunitară nerambursabilă destinată pregătirii aderării acestor state este concentrată
în trei mari fonduri: PHARE, ISPA şi SAPARD.
PHARE ( P ologne et H ongrie - A ide ă la R estructuration E conomique) este un
instrument creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a Poloniei şi
Ungariei, fiind cel mai este cel mai vechi program de asistenţă tehnică şi financiară
pentru ţările din Europa Centrală şi de Est. Ulterior el sa extins şi la celelalte state
din Europa Centrală şi de Est candidate la aderarea la UE, devenind principalul
instrument de asistenţă financiară şi tehnică oferit de UE pentru restructurarea
economiilor acestor ţări şi crearea infrastructurii necesare aderării la Uniunea

79
Europeană. În timp, a suferit modificări în funcţie de nevoile statelor beneficiare;
astfel, începând cu anul 2000, asistenţa Phare a fost concentrată pe 2 priorităţi:
dezvoltarea instituţională, constând în întărirea capacităţii administrative şi
instituţionale a ţărilor candidate în vederea implementării acquis-ului comunitar;
sprijinirea investiţiilor prin mobilizarea investiţiilor în domeniile mediului,
transportului, uzinelor industriale, calităţii produselor, condiţiilor de muncă etc. Tot
începând cu anul 2000 au fost reformate şi metodele de gestionare a programului,
fiind accentuate: concentrarea pe proiecte ce au în vedere implementarea acquis-
ului, creşterea amplorii proiectelor, descentralizarea continuă a managementului
programului şi îmbunătăţirea metodelor de implementare bugetară.
ISPA ( I nstrument Structural de Pre-Aderare - Istrument for Structural Policies for
Pre-Accession) - program creat în 1999 şi funcţional din 2000, cu o abordare
similară Fondului de coeziune, concentrându-se pe finanţarea proiectelor de
infrastructură în domeniile mediului şi transportului şi având în vedere 3 aspecte: 1)
familiarizarea cu politicile şi procedurile UE; 2) alinierea la standardele de mediu
comunitare; 3) extinderea şi conectarea la reţelele de transport trans-european.
Finanţarea celor două domenii este echilibrată şi orientată spre proiecte specifice
acestora, spre realizarea de studii preliminare referitoare la măsurile eligibile şi la
cele de sprijin tehnic (inclusiv acţiuni de informare şi publicitate). În domeniului
mediului, o importanţă deosebită se acordă poluării apei, gestionării deşeurilor şi
poluării aerului; pentru infrastructura de transport, priorităţile sunt reflectate de
conectarea reţelelor naţionale cu cele trans-europepe şi dezvoltarea unor sisteme
eficiente de transport (atât pentru mărfuri, cât şi pentru persoane). Măsurile de
asistenţă tehnică au un rol esenţial în ceea ce priveşte calitatea proiectelor, atât din
punct de vedere al managementului, cât şi al impactului lor - conform
Regulamentului (CE) nr. 1267/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a
unui instrument structural de preaderare care, în art. 1 Definiţie şi obiectiv, prevede:
„(1) Se constituie instrumentul structural de preaderare, denumit în continuare
ISPA. ISPA acordă ajutoare destinate să contribuie la pregătirea în vederea aderării
la Uniunea Europeană a următoarelor ţări candidate: Bulgaria, Cehia, Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, în continuare
denumite „ţările beneficiare", în domeniul coeziunii economice şi sociale, în ceea ce
priveşte politicile de transport şi de mediu, în conformitate cu dispoziţiile
prezentului regulament. (2) Asistenţa acordată de Comunitate prin ISPA contribuie
la atingerea obiectivelor stabilite în Parteneriatul pentru aderare pentru fiecare ţară
beneficiară şi la realizarea programelor naţionale corespunzătoare de îmbunătăţire a
condiţiilor de mediu şi a reţelelor infrastructurii de transport."
SAPARD - program creat în 1999 şi funcţional din 2000, în scopul sprijinirii
dezvoltării rurale şi agriculturii durabile în ţările candidate şi pregătirii acestora în
vederea adaptării treptate la politica agricolă comună; corespunde în principal
componentei de orientare a FEOGA, pentru componenta de garantare fiind necesare
adaptări complexe ale cadrului legislativ şi financiar. Prin acest program sunt
finanţate măsuri referitoare la ajustarea structurilor de producţie agricolă, calitatea
produselor alimentare şi protecţia consumatorului, dezvoltarea rurală, protecţia
mediului şi asistenţa tehnică. Câteva din priorităţile cărora le răspund aceste măsuri
sunt reprezentate de: îmbunătăţirea procesării şi marketingului produselor agricole
şi piscicole, dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, stabilirea de
grupuri de producători, îmbunătăţirea formării profesionale, dezvoltarea şi

80
îmbunătăţirea infrastructurii rurale, gestionarea resurselor de apă, măsurile de
asistenţă tehnică etc. O importanţă specială în cadrul acestui program o are
dimensiunea protecţiei mediului.

Fondul European de Dezvoltare (FED)

Principalul instrument al ajutorului comunitar destinat cooperării pentru dezvoltare

acordat statelor din Africa, zona Caraibilor şi Pacific (ACP) şi ţărilor şi teritoriilor
de peste mări (TTPM) a cărui creare a fost prevăzută de Tratatul de la Roma din
1957 în scopul acordării de asistenţă tehnică şi financiară, iniţial ţărilor africane cu
care unele state membre au avut legături istorice. Deşi în urma solicitării
Parlamentului European, s-a rezervat o rubrică pentru FED în bugetul Uniunii
Europene (UE) încă din 1993, acesta nu este încă inclus în bugetul general al UE.
Fondul este finanţat de statele membre, este supus propriilor sale reguli financiare şi
este gestionat de un comitet specific. Fiecare FED este încheiat pentru o perioadă de
aproximativ cinci ani. De la încheierea primei convenţii de parteneriat, în 1964,
ciclurile FED urmează, în general, ciclurile acordurilor/convenţiilor de parteneriat.
Primul FED: 1959-1964; al doilea FED: 1964-1970 (Convenţia de la Yaounde I); al
treilea FED: 1970-1975 (Convenţia de la Yaounde II); al patrulea FED: 1975-1980
(Convenţia de la Lome I); al cincilea FED: 1980-
1985 (Convenţia de la Lome II); al şaselea FED: 1985-1990 (Convenţia de la Lome
III); al şaptelea FED: 1990-1995 (Convenţia de la Lome IV); al optulea FED: 1995-
2000 (Convenţia de la Lome IV şi revizuirea sa IV bis); al nouălea FED: 2000-2007
(Acordul de la Cotonou); al zecelea FED: 20082013 (Acordul de la Cotonou
revizuit); al unsprezecelea FED: 2014-2020 (Acordul de la Cotonou revizuit)
Instrumentele Stabex şi Sysmin, destinate sectorului agricol şi, respectiv, celui
minier, au fost suprimate odată cu noul acord de parteneriat semnat la Cotonou în
iunie 2000. Acest acord a raţionalizat instrumentele FED şi a introdus un sistem de
programare mobilă care permite o mai mare flexibilitate şi conferă o mai mare
responsabilitate ţărilor ACP. Al nouălea FED a dispus de fonduri în valoare de 13,5
miliarde EUR pentru perioada 2000-2007. În plus, soldurile FED precedente se
ridică la peste 9,9 miliarde EUR. Decizia nr. 6/2005 a Consiliului de Miniştri ACP-
CE din 22 noiembrie 2005 stabileşte angajarea a 482 de milioane EUR din suma
condiţională de 1 miliard EUR pentru cel de al nouălea Fond european de
dezvoltare. Această sumă este repartizată astfel: 352 de milioane EUR pentru
sprijinirea dezvoltării pe termen lung, 48 de milioane EUR pentru cooperarea şi
integrarea regională şi 82 de milioane EUR pentru facilitatea de investiţii. De
asemenea, o a doua tranşă de 250 de milioane EUR destinată celei de a doua plăţi
aferente Facilităţii pentru apă a ACP-UE a fost stabilită prin Decizia nr. 7/2005 a
Consiliului de Miniştri ACP-CE. Ajutorul pentru dezvoltare oferit de FED se înscrie
într-un cadru european mai amplu. În cadrul Uniunii Europene, fondurile bugetului
general al Comunităţii pot fi utilizate pentru diferite tipuri de ajutor. De asemenea,
pe lângă gestionarea unei părţi a resurselor FED (împrumuturi şi capital de risc),
contribuţiile din resurse proprii ale Băncii Europene de Investiţii (BEI) se ridică la
1,7 miliarde EUR pentru perioada aferentă celui de al nouălea FED. Al zecelea FED
a acoperit perioada 2008-2013 şi a prevăzut un buget general de 22,682 miliarde
EUR. Din această sumă, 21,966 miliarde EUR au fost alocate statelor ACP, 286 de
milioane EUR, ţărilor şi teritoriilor TTPM, iar 430 de milioane EUR au fost alocate

81
Comisiei cu titlu de cheltuieli pentru programarea şi punerea în aplicare a FED.
Suma destinată ţărilor ACP este repartizată astfel: 17,766 miliarde EUR pentru
programele indicative naţionale şi regionale, 2,7 miliarde EUR pentru finanţarea
cooperării intra-ACP şi interregionale, iar 1,5 miliarde EUR pentru finanţarea
Facilităţii de investiţii. Programele regionale beneficiază de o pondere mai
importantă în bugetul FED, subliniindu-se astfel importanţa integrării economice
regionale ca bază pentru dezvoltarea naţională şi locală. Crearea sumelor de
stimulare pentru fiecare ţară a fost o inovaţie introdusă de cel de al zecelea FED. Al
unsprezecelea FED se va derula în perioada 2014-2020: bugetul său se ridică la 30,5
miliarde EUR, iar Banca Europeană de Investiţii va pune la dispoziţie încă 2,6
miliarde EUR sub formă de împrumuturi din resurse proprii. In iunie 2013, ţările
UE au încheiat un acord intern de instituire a celui de al unsprezecelea FED care
include repartizarea revizuită a contribuţiilor între acestea; acest acord intern este
încă în curs de ratificare. Decizia nr. 2013/759/UE a Consiliului stabileşte măsuri de
tranziţie privind gestionarea FED până la intrarea în vigoare a celui de al
unsprezecelea FED.

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)

La nivel European, principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în

vedere încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări
semnatare au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor existente între
diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate în scopul realizării unei
economii comunitare solide şi unitare. Fondul European de Dezvoltare Regională a
fost creat în anul 1975 cu scopul redistribuirii unei părţi a contribuţiilor bugetare ale
Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii în vederea sprijinirii
dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiţii
productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în
investiţii în infrastructură. Legislaţie primară
Art. 176 TFUE (ex-art. 160 TCE) din Titlul XVIII Coeziunea economică, socială şi
teritorială, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii prevede: „Fondul
European de Dezvoltare Regională este menit să contribuie la corectarea
principalelor dezechilibre regionale din Uniune, prin participarea la dezvoltarea şi
ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă şi la reconversia regiunilor
industriale aflate în declin." Din dreptul european derivat este de amintit
Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din
17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de
dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european
agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri
maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul european
de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune şi Fondul
european pentru pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE)
nr. 1083/2006 al Consiliului.

Fondul European de Investiţii (FEI)

Fond care susţine creşterea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Membrii

fondatori ai FEI sunt Banca Europeană de Investiţii (BEI), Comisia şi unele instituţii

82
financiare europene private. FEI a fost instituit printr-o decizie a Consiliului
Guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii din 25 mai 1993 şi şi-a început
activitatea în 1994. Statutul Fondului European de Investiţii - aprobat la 14 iunie
1994 şi modificat la 19 iunie 2000 de către adunarea generală [Jurnalul Oficial C
225 din 10.8.2001] - defineşte obiectivele, structura, capitalul, membrii, resursele
financiare, instrumentele de intervenţie, normele de control, precum şi relaţia dintre
organele BEI şi cele ale Fondului.
Principalul obiectiv al FEI este să sprijine crearea, creşterea şi dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) prin intermediul unor instrumente de capital
de risc şi al unor garanţii. Fondul îşi poate exercita activităţile pe teritoriul statelor
membre, în ţările candidate al căror proces de aderare a fost demarat, în ţările
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) şi în ţările limitrofe ale Uniunii
Europene în cazul proiectelor transfrontaliere. Fondul are personalitate juridică şi
dispune de autonomie financiară. Fondul sprijină obiectivele comunitare prin:
acordarea de garanţii şi de alte instrumente comparabile pentru împrumuturi şi alte
obligaţii financiare sub orice formă permisă din punct de vedere juridic;
achiziţionarea, deţinerea, administrarea şi transmiterea participaţiilor în
întreprinderi, în condiţiile enunţate în acordul adunării generale a FEI; alte activităţi
legate de misiunea FEI, inclusiv împrumuturile. În acest scop, statutul prevede un
capital iniţial de două miliarde de euro. Capitalul poate fi majorat prin hotărârea
adunării generale, luată cu o majoritate de 85 % din voturile exprimate. În cazul
unei majorări de capital, fiecare membru are dreptul să subscrie o fracţiune din
majorare egală cu raportul existent între acţiunile subscrise de acesta şi capitalul FEI
înainte de majorare. Membrii Fondului răspund pentru obligaţiile FEI numai până la
concurenţa cotei de participare a acestora la capitalul subscris şi nevărsat.

Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA)

Înfiinţat în 1962 în scopul finanţării politicii agricole comune şi pentru sprijinirea

dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole, Fondul European
de Orientare şi Garanţie Agricolă are ca misiune să susţină piaţa produselor agricole
şi să promoveze restructurarea agriculturii comunitare. FEOGA are două secţiuni:
secţiunea „Orientare" care contribuie prin subvenţii la raţionalizarea, modernizarea
şi ameliorarea structurilor din sectorul agricol, fiind parte a fondurilor structurale, şi
secţiunea „Garanţie", care are ponderea cea mai însemnată şi care finanţează
măsurile de susţinere a preţurilor şi de destinaţii la export ce garantează
agricultorilor stabilitatea preţurilor, adică subvenţionează agricultura comunitară.
Legislaţie primară
Art. 40 TFUE (ex-art. 34 TCE) din Titlul III Agricultura şi pescuitul, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) În vederea îndeplinirii
obiectivelor prevăzute la articolul 39 [Articolul 39 (ex-articolul 33 TCE): «(1)
Politica agricolă comună are ca obiective: (a) creşterea productivităţii agriculturii
prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei
agricole, precum şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie şi, în special, a
forţei de muncă; (b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil pentru
populaţia agricolă, în special prin majorarea venitului individual al lucrătorilor din
agricultură; (c) stabilizarea pieţelor; (d) garantarea siguranţei aprovizionărilor; (e)
asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către consumatori»]), se instituie o

83
organizare comună a pieţelor agricole. (3) Pentru ca organizarea comună menţionată
la alineatul (1) să îşi poată atinge obiectivele, se pot înfiinţa unul sau mai multe
fonduri de orientare şi garantare agricole."
Trebuie amintite şi Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 (JO L 209, 11.8.2005) care a
împărţit FEOGA în două fonduri distincte: Fondul european de garantare agricolă
(FEGA), destinat finanţării măsurilor de piaţă şi a ajutoarelor pentru venituri, şi
Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR). FEGA, cu un buget
anual de circa 47 de miliarde de euro la preţurile curente pentru perioada 2007-
2013, finanţează sau, uneori, cofinanţează împreună cu statele membre cheltuielile
aferente organizării comune unice a pieţei (OCP), sprijinul direct acordat
exploataţiilor, contribuţia financiară a Uniunii la acţiunile de informare şi de
promovare pentru produsele agricole pe piaţa internă şi în ţările terţe, precum şi
diverse cheltuieli punctuale ale Uniunii, cum ar fi acţiunile veterinare şi de colectare
şi utilizare a resurselor genetice; Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 (JO L 277,
21.10.2005) privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din FEADR, ca
urmare a particularităţilor financiare şi de programare ale celui de-al doilea pilon al
PAC. FEADR a preluat o parte din bugetul FEOGA -Garantare (privind măsurile de
însoţire), FEOGA - Orientare şi iniţiativă LEADER (care joacă un rol important în
dezvoltarea rurală, prin încurajarea strategiilor locale bazate pe parteneriat şi pe
reţele de schimb de experienţă). FEADR cofinanţează îmbunătăţirea competitivităţii
sectorului agricol şi a celui forestier, măsurile de agromediu, îmbunătăţirea calităţii
vieţii în zonele rurale, încurajarea diversificării economiei rurale, precum şi
constituirea de capacităţi locale.
Pentru perioada 2014-2020, Parlamentul European a aprobat, la 20 noiembrie 2013,
regulamentul privind noul cadru financiar multianual [Regulamentul (UE) nr.
1311/2013, JO L 347, 20.12.2013] şi acordul interinstituţional privind buna gestiune
financiară (JO C 373, 20.12.2013). Noul cadru financiar multianual stabileşte un
buget total pentru rubrica FEI.
Fondul european pentru pescuit (FEP)

FEP a înlocuit IFOP în perioada 2007-2013 şi are cinci priorităţi: sprijinirea

principalelor obiective ale PCP, în special a celor stabilite prin reforma din 2002,
prin asigurarea unei exploatări durabile a resurselor halieutice şi crearea unui
echilibru stabil între resurse şi capacitatea flotei de pescuit a UE; creşterea
competitivităţii şi viabilităţii economice a operatorilor din sector; promovarea
metodelor ecologice de pescuit şi de producţie; furnizarea de sprijin adecvat pentru
angajaţii din sector; facilitarea diversificării activităţilor economice în zonele
dependente de pescuit. Bugetul total al FEP pentru perioada 2007-2013 a fost de 3
849 milioane EUR, din care 2 908 milioane EUR se alocă „zonelor de convergenţă",
iar 941 milioane EUR „zonelor de neconvergenţă". Finanţarea a fost disponibilă
pentru toate sectoarele industriei (pescuitul în mare şi pescuitul comercial în apele
interioare, întreprinderile din sectorul acvaculturii, organizaţiile de producători,
precum şi activităţile de prelucrare şi comercializare a produselor). Pentru a garanta
durabilitatea economică, ecologică şi socială a pescuitului, linia de acţiune a FEP s-a
concentrat pe: măsuri de adaptare a flotei comunitare de pescuit (sprijin în vederea
retragerii permanente sau temporare a vaselor de pescuit sau pentru pregătirea
profesională, reprofilarea sau pensionarea anticipată a pescarilor); acvacultura,
prelucrarea şi comercializarea: promovarea achiziţionării şi utilizării de echipamente

84
şi tehnologii care reduc impactul activităţilor de pescuit asupra mediului, în special
în cazul întreprinderilor mici şi al microîntreprinderilor; măsuri de interes comun:
au fost eligibile pentru ajutor proiectele care au contribuit la dezvoltarea durabilă
sau conservarea resurselor, consolidarea pieţelor specializate în comercializarea
produselor de pescuit sau promovarea de parteneriate între oamenii de ştiinţă şi
operatorii din sectorul pescuitului; dezvoltarea durabilă a zonelor de pescuit
costiere: sprijin pentru măsurile şi iniţiativele destinate să diversifice şi să
consolideze dezvoltarea economică în zonele de pescuit afectate de declinul
activităţilor piscicole; asistenţă tehnică: acţiunile legate de pregătire, monitorizare,
sprijin administrativ şi tehnic, evaluare, audit şi control necesare pentru punerea în
aplicare a regulamentului propus. Statele membre erau responsabile de repartizarea
resurselor financiare între aceste cinci priorităţi.

Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime (FEPAM)

Pentru a pune în aplicare acordul încheiat de Parlament cu Consiliul în privinţa noii

politici comune privind pescuitul revizuite substanţial, FEPAM, astfel cum a fost
propus de Comisie şi modificat iniţial de Parlament în 2013, a fost supus unor noi
modificări, ajungând la forma sa finală în cadrul unui acord încheiat cu Consiliul la
28 ianuarie 2014. Acesta are la bază următoarele trei axe principale: 1. Un pescuit
sustenabil din punct de vedere ecologic în UE - investiţii în unelte de pescuit mai
selective, pentru a elimina practica de aruncare a capturilor înapoi în mare şi a
gestiona astfel impactul obligaţiei de debarcare a tuturor capturilor impusă în urma
reformei PCP începând din 2015; în urma unei cereri specifice formulate de
Parlament, să se acorde prioritate colectării de date şi controalelor prin majorarea
semnificativă a părţii din FEPAM alocate acestui scop; punerea în aplicare a unor
măsuri pentru conservarea stocurilor, precum perioadele de repaus biologic, dar şi a
unor întreruperi temporare pentru compensarea pescarilor în cauză; îngheţarea
subvenţiilor pentru operatorii care nu respectă normele politicii comune privind
pescuitul. 2. Un sector al pescuitului competitiv în UE - ajutor de lansare (investiţii
de până la 75 000 de euro în nave cu o lungime sub 12 m) acordate pescarilor cu
vârsta sub 40 de ani care au cel puţin cinci ani de experienţă profesională în sector;
sprijin pentru diversificarea veniturilor pescarilor prin activităţi conexe (de exemplu
turismul piscicol) un aspect important a fost respingerea de către Parlament a
opţiunii de recalificare în afara pescuitului propusă iniţial de Comisie; investiţii la
bordul navelor pentru o mai bună gestionare a capturilor şi îmbunătăţirea calităţii
acestora, precum şi investiţii în infrastructurile portuare în vederea îndeplinirii
obligaţiei de debarcare; sprijin pentru inovare, inclusiv dezvoltarea unor nave mai
moderne şi mai ecologice; menţinerea ajutorului pentru depozitare, ca mijloc de
reglementare a pieţei; sprijin pentru planurile de producţie şi de comercializare
elaborate de organizaţiile de producători; ajutor pentru încetarea definitivă a
activităţii în cazul dezmembrării navelor în vederea reducerii capacităţii şi a
efortului de pescuit al flotei (vizând segmentele de flotă cu capacitate în exces, care
să se încheie până în 2018); sprijin pentru înlocuirea motoarelor în vederea reducerii
puterii şi a emisiilor de CO2 (care să fie condiţionat de reducerea puterii motoarelor
la navele având o lungime între 12 şi 24 de metri); investiţii în acvacultura
sustenabilă: sprijin pentru operatorii aflaţi la începutul activităţii, dezvoltarea
infrastructurii şi promovarea unei acvaculturi extensive şi a unor practici ecologice

85
mai bune. 3. Condiţii sociale mai bune: investiţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
sănătate, igienă şi siguranţă la bordul navelor; formarea profesională a pescarilor;
înfiinţarea unui fond de asigurare mutuală care să acopere catastrofele naturale şi
accidentele de mediu sau legate de sănătate (aplicabile pescarilor, dar şi
cultivatorilor de stridii în cazul apariţiei unor epidemii).
Fondul pentru Pescuit (Instrumentul Financiar de Orientare a
Pescuitului-IFOP)

Finanţează industria pescuitului şi comunităţile din zonele de coastă, pentru a le

ajuta să se adapteze la condiţiile în permanentă schimbare şi să-şi consolideze
poziţia economică şi durabilitatea ecologică; Instrumentul financiar pentru
orientarea pescuitului (IFOP) a fost lansat în 1994, iar în 2007 a fost înlocuit de
Fondul european pentru pescuit (FEP), creat pentru a răspunde mai bine conceptului
de durabilitate. FEP dispune de proceduri operaţionale mai simple şi reflectă
necesităţile unei Uniuni extinse la 28 de state membre.
În conformitate cu IFOP, problema capacităţii excedentare a flotei a fost abordată
prin programele de orientare multianuale. În 2002, acestea au fost înlocuite de
sistemul de „intrare/ieşire".

Fondul Social European (FSE)

Prevăzut încă din Tratatul de la Roma, FSE a intrat efectiv în vigoare în anul 1960
ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătăţirea
modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea
şomerilor pe piaţa muncii. FSE pune accent pe îmbunătăţirea modului în care
funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa
muncii, prin finanţarea a trei tipuri de acţiuni: formarea profesională, reconversia
profesională şi măsuri ce duc la crearea de locuri de muncă. Tipurile de măsuri
astfel finanţate au în vedere [conform Regulamentului Parlamentului European şi al
Consiliului (CE) nr. 1784/1999 din 12 iulie 1999 privind Fondul Social European]:
reintegrarea profesională a şomerilor pe termen lung; integrarea profesională a
şomerilor tineri; integrarea profesională a persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
promovarea egalităţii de şanse în accesul la piaţa muncii; acţiuni specifice de
îmbunătăţire a accesului femeilor la piaţa muncii; îmbunătăţirea sistemelor de
educaţie şi formare; concentrarea de potenţial uman în domeniile cercetării şi
dezvoltării. În acelaşi timp şi prin toate aceste măsuri, FSE acoperă şi trei aspecte
orizontale ale politicilor UE: promovarea iniţiativelor locale de ocupare a forţei de
muncă, dimensiunea socială şi ocuparea profesională în societatea informaţională,
crearea de oportunităţi egale între femei şi bărbaţi.
Legislaţie primară
Art. 162 TFUE (ex-art. 146 TCE) din Titlul XI Fondul social european, Partea a
treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „În scopul îmbunătăţirii
posibilităţilor de încadrare în muncă a lucrătorilor pe piaţa internă şi pentru a
contribui astfel la ridicarea nivelului de trai, se instituie, în conformitate cu
dispoziţiile de mai jos, un Fond Social European care urmăreşte promovarea în
cadrul Uniunii a facilităţilor de ocupare a forţei de muncă şi a mobilităţii geografice
şi profesionale a lucrătorilor, precum şi facilitarea adaptării la transformările
industriale şi la evoluţia sistemelor de producţie, în special prin formare şi

86
reconversie profesională." Conform art. 163 (ex-art. 147 TCE), „Administrarea
Fondului revine Comisiei. În îndeplinirea acestei sarcini, Comisia este sprijinită de
un comitet prezidat de un membru al Comisiei şi format din reprezentanţi ai
guvernelor şi ai organizaţiilor sindicale şi patronale."

Fonduri structurale

Sunt fonduri gestionate de către Comisia Europeană şi au ca destinaţie finanţarea

măsurilor de ajutor structural la nivelul Uniunii în scopul promovării regiunilor cu
întârzieri în dezvoltare, reconversiei zonelor afectate de declin industrial, combaterii
şomajului de lungă durată, inserţiei profesionale a tinerilor sau promovării
dezvoltării rurale.
Legislaţie primară
Art. 174 TFUE (ex-art. 158 TCE) din Titlul XVIII Coeziunea economică, socială şi
teritorială, Partea a treia este în acest sens şi prevede: „În scopul promovării unei
dezvoltări armonioase a întregii Uniunii, aceasta îşi dezvoltă şi desfăşoară acţiunea
care conduce la consolidarea coeziunii sale economice, sociale şi teritoriale.
Uniunea urmăreşte, în special, reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a
diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate. Dintre regiunile
avute în vedere, o atenţie deosebită se acordă zonelor rurale, zonelor afectate de
tranziţia industrială, precum şi regiunilor afectate de un handicap natural şi
demografic grav şi permanent, cum ar fi regiunile cele mai nordice cu densitate
foarte scăzută a populaţiei, precum şi regiunile insulare, transfrontaliere şi
muntoase. Fondurile structurale sunt formate din: Fondul European de Orientare şi
Garanţie Agricolă (FEOGA) - componenta «Orientare», Fondul European de
Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE) şi Instrumentul
Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP). La acestea se adaugă Fondul de
Coeziune, creat în 1993." Despre aceste fonduri vorbeşte şi art. 175 (ex-art. 159
TCE), conform căruia, „Statele membre îşi conduc politicile economice şi le
coordonează în vederea realizării, în egală măsură, a obiectivelor menţionate la
articolul 174. Formularea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii,
precum şi realizarea pieţei interne ţin seama de obiectivele menţionate la articolul
174 şi participă la realizarea acestora. De asemenea, Uniunea susţine realizarea
acestor obiective prin acţiunea pe care o întreprinde prin intermediul fondurilor
structurale (Fondul
European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea «Orientare»; Fondul Social
European; Fondul European de Dezvoltare Regională) al Băncii Europene de
Investiţii şi al celorlalte instrumente financiare existente."

Foruri parlamentare europene

Instituţii parlamentare ce funcţionează la nivel european pe lângă organizaţiile cu

caracter regional, având rolul de a contribui la consolidarea caracterului democratic
al deciziilor luate de aceste instanţe, plecându-se de la premisa că, fiind aleşi în mod
democratic în ţările lor, parlamentarii asigură reprezentativitatea popoarelor în
structurile de decizie ale organizaţiilor internaţionale: Parlamentul European
(Instituţie a Uniunii Europene, cu membri aleşi în mod direct în ţările membre ale
Uniunii), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară a

87
OSCE, Adunarea Parlamentară a Atlanticului de Nord (NATO). Cu excepţia
Parlamentului European, ai cărui membri sunt aleşi începând din anul 1979 prin vot
universal direct, membrii celorlalte foruri parlamentare europene sunt delegaţi de
către parlamentele naţionale din care fac parte să le reprezinte în componenţa
Parlamentară a organizaţiei internaţionale respective.

Funcţia publică comunitară

Funcţie ce desemnează administraţia comunitară, funcţionarea acesteia, funcţionarii

şi agenţii care o compun. Carta albă a Comisiei Comunităţilor Europene de la
Bruxelles [25.07.2001 COM (2001) 428 final] privind Guvernarea Europeană a
evidenţiat principiile administraţiei publice la nivel european, punând accent pe:
calitatea serviciilor oferite, independenţa funcţionarului, angajarea răspunderii
acestuia pentru toate faptele săvârşite, eficienţa şi transparenţa serviciului public
prestat către cetăţenii europeni. În fapt, principiile unei bune guvernări sunt:
deschidere, participare, răspundere, eficienţă şi coerenţă. Deschiderea presupune că
Instituţiile trebuie să lucreze într-o manieră mai accesibilă; împreună cu statele
membre, ele trebuie să comunice activ asupra activităţii UE şi a deciziilor pe care
aceasta le ia, impunându-se folosirea unui limbaj accesibil şi pe înţelesul opiniei
publice. Participarea presupune că relevanţa, calitatea, şi eficienţa politicilor UE
depind de asigurarea unei participări largi pe traseul întregului lanţ politic - de la
concepţie până la implementare. O participare mai bună poate da naştere la mai
multă încredere în rezultatul final şi în Instituţiile care aplică politicile. Răspunderea
presupune că rolurile în procesele legislative şi executive trebuie să fie mai clare;
fiecare Instituţie a UE şi stat membru trebuie să explice şi să-şi asume
responsabilitatea pentru ceea ce face în Europa. Eficienţa presupune că politicile
trebuie să fie clare şi prompte, furnizând ceea ce este necesar pe baza unor obiective
clare, să facă o evaluare a impactului viitor şi, când este posibil, a experienţei
anterioare; eficienţa depinde totodată de implementarea politicilor UE într-o
manieră bine proporţionată şi de luarea deciziilor la cel mai potrivit nivel. Coerenţa
presupune că politicile şi acţiunea trebuie să fie coerente şi uşor de înţeles. Nevoia
de coerenţă în Uniune este în creştere: aria de sarcini s-a lărgit; extinderea va spori
diversitatea; provocările, cum ar fi climatul şi schimbarea demografică, depăşesc
graniţele politicilor sectoriale pe care s-a construit Uniunea; autorităţile regionale şi
locale sunt tot mai implicate în politicile UE. Coerenţa necesită conducere politică şi
o puternică responsabilitate din partea Instituţiilor pentru a asigura o abordare
consecventă în cadrul unui proces complex.
Pentru transpunerea în practică a acestor principii a fost adoptat, la 13 septembrie
2000, Codul bunei cuviinţe în administraţia publică (The Code of Good
Administrative Behaviour), conceput ca un instrument de lucru pentru personalul
instituţiilor europene care lucrează în mod direct cu publicul -conform art. 2
Domeniul specific de aplicare, „Codul se aplică tuturor funcţionarilor şi altor
angajaţi cărora li se aplică Statutul Personalului şi Condiţiile de angajare a altor
angajaţi, cu privire la raporturile acestora cu publicul. [...] termenul funcţionar se va
referi atât la funcţionari, cât şi la ceilalţi angajaţi. În plus, codul urmăreşte şi
informarea cetăţenilor asupra dreptului de a beneficia de servicii de calitate, asupra
condiţiilor în care trebuie să se aştepte să fie trataţi în momentul în care abordează
în instituţie europeană."

88
 Fuziune

Proces de unificare a instituţiilor celor trei Comunităţi Europene originare (CECO,

CEE şi CEEA) realizat prin Tratatele de fuziune care a avut loc, într-o primă etapă,
în 1957, prin fuziunea instituţiilor democratice şi de drept, respectiv a celor trei
Adunări Parlamentare şi a Curţilor de Justiţie (astfel încât după acel an a funcţionat
un singur Parlament şi o singură Curte de Justiţie); tot în acel an au fuzionat şi
Comitetele Economice şi Sociale CEEA şi CEE, funcţionând în continuare un
singur Comitet Economic şi Social; o a doua etapă a avut loc în 1965, prin Tratatul
de fuziune de la Bruxelles (intrat în vigoare în 1967) consfiinţându-se fuzionarea
Comisiilor şi Consiliilor astfel încât, pentru cele trei Comunităţi a fiinţat o singură
Comisie şi un singur Consiliu de Miniştri. Fuziunea a fost doar instituţională, şi nu
funcţională, deoarece funcţional fiecare dintre cele patru instituţii a continuat să-şi
exercite atribuţiile prevăzute de cele trei tratate constitutive.
G

GATT (OMC)

General Agreement on Tarrifs and Trade (Acordul General pentru Tarife vamale şi
Comert), GATT este un tratat multilateral încheiat la Geneva la 30 octombrie 1947
şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Sunt parte la acest tratat 123 de state
însumând peste 90% din comerţul mondial. Confom principiilor de bază ale GATT:
comerţul trebuie să fie scutit de orice discriminare (clauza naţiunii celei mai
favorizate); industria naţională trebuie să fie protejată doar de tarifele vamale, şi nu
de alte restricţii cantitative şi alte măsuri neleale; tarifele trebuie să fie reduse prin
negocieri multilaterale şi să fie fixe pentru a preveni creşteri ulterioare; părţile
contractante trebuie să se consulte pentru a găsi soluţii problemelor comerţului;
toate hotărârile se adoptă prin consens. România a participat la activitatea GATT,
iniţial în calitate de observator, iar din octombrie 1971 a devenind parte contractantă
cu drepturi depline. După şase cicluri de negocieri pe tema reducerii taxelor vamale,
la mijlocul anilor '80 s-a căzut de acord şi asupra suprimării barierelor netarifare. În
1986, odată cu deschiderea Rundei Uruguguay, pe lângă negocierile vizând
eliminarea barierelor şi a distorsiunilor comerciale, au fost abordate şi investiţiile
legate de comerţ, comerţul cu servicii şi protecţia proprietaţii intelectuale. Ciclul
Uruguay s-a încheiat abia la 15.12.1993, iar pentru anul 2000 era prevăzută o nouă
serie de negocieri intitulate Runda Mileniului. GATT a fost înlocuit cu Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC) al cărei moment de înfiinţare îl constituie Acordul
de la Marrakech din 15 aprilie 1994 care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. OMC
este însărcinată să trateze toate chestiunile comerciale, noua denumire a organizaţiei
sugerând în mod evident permanentizarea dialogului pe această temă justificată de
globalizarea şi mondializarea economiei. OMC are o sferă mult mai largă de
cuprindere decât GATT, deoarece include, pe lângă reglementarea comerţului cu
mărfuri, şi reglementarea comerţului cu servicii (Acordul GATS), precum şi aspecte
ale drepturilor de proprietate
intelectuală (Acordul TRIPS).

89
 Grup european de interes economic (GEIE)

Instrument juridic de cooperare între întreprinderile din spaţiul UE reglementat de

Regulamentul (CEE) nr. 2137/85 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul
European de Interes Economic (GEIE). Conform art. 4 din Regulament, „ (1) Pot fi
membre ale unui grup numai: (a) societăţile comerciale, în înţelesul articolului 58 al
doilea paragraf din tratat (Prin societăţi se inţeleg societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără
scop lucrativ), precum şi alte entităţi juridice de drept public sau privat, constituite
în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi care îşi au sediul statutar sau legal
şi administraţia centrală în Comunitate; în cazul în care, în conformitate cu legislaţia
unui stat membru, o societate sau altă entitate juridică nu este obligată să aibă un
sediu statutar sau legal, este suficient ca societatea sau altă entitate juridică să aibă
administraţia centrală în Comunitate; (b) persoanele fizice care exercită orice
activitate industrială, comercială, meşteşugărească ori agricolă, o profesiune liberală
sau servicii de altă natură în Comunitate. (2) Un grup trebuie să cuprindă cel puţin:
(a) două societăţi sau alte entităţi juridice, în înţelesul alineatului (1), care au
administraţia centrală în state membre diferite sau (b) două persoane fizice, în
înţelesul alineatului (1), care îşi desfăşoară activităţile principale în state membre
diferite sau (c) o societate sau altă entitate juridică, în înţelesul alineatului (1) şi o
persoană fizică, dintre care prima are administraţia centrală într-un stat membru, iar
cea de-a doua îşi desfăşoară activitatea principală în alt stat membru. (3) Un stat
membru poate prevedea ca grupurile înregistrate în registrele sale în conformitate cu
articolul 6 să nu poată avea mai mult de 20 de membri. În acest scop, statul membru
respectiv poate să prevadă ca, în conformitate cu legislaţia sa, fiecare membru al
unei entităţi juridice constituite în temeiul legislaţiei sale, alta decât o societate
înregistrată, să fie tratat ca un membru separat al unui grup. (4) Orice stat membru
poate să interzică sau să restricţioneze, din motive de interes public, participarea la
grupuri a anumitor categorii de persoane fizice, societăţi sau alte entităţi juridice."

90
 I

IFOP

Acronim de la „Instrument financiar de Orientare a Pescuitului".

v. „Fonduri structurale".

Institutul Monetar European

Creat prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht în care se prevede că începând cu

1 ianuarie 1994 când se va trece la realizarea celei de-a doua etape de înfăptuire a
Uniunii economice şi monetare se va crea şi va funcţiona un institut monetar
european dotat cu personalitate juridică care este condus şi gestionat de un Consiliu
compus din preşedinte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale, dintre care unul
exercită funcţia de vicepreşedinte. În anul 1994, sediul IME a fost stabilit prin
acordul comun al statelor membre la Frankfurt am Main, oraş considerat a fi placa
turnantă a vieţii bancare europene, care devine, alături de Bruxelles, Luxemburg, şi
Strasbourg, unul dintre centrele vitale ale Uniunii Europene. Legislaţie primară
Art. 141 TFUE (ex-art. 123 alin. (3) şi ex-art. 117 alin. (2) primele cinci liniuţe
TCE) din Capitolul 5 Dispoziţii tranzitorii, Titlul VIII Politica economică şi
monetară, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) În
cazul în care şi atât timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări şi
fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1), Consiliul general al Băncii
Centrale Europene, menţionat la articolul 44 din Statutul SEBC şi al BCE, se
constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene. (2) În cazul în
care şi atata timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări, Banca
Centrală Europeană, cu privire la aceste state membre: consolidează cooperarea
dintre băncile centrale naţionale; consolidează coordonarea politicilor monetare ale
statelor membre pentru a asigura stabilitatea preţurilor; supervizează funcţionarea
mecanismului cursului de schimb; desfăşoară consultări privind problemele care
sunt de competenţa băncilor centrale naţionale şi care afectează stabilitatea
instituţiilor şi pieţelor financiare; exercită funcţiile pe care le indeplinea Fondul
European de Cooperare Monetară, preluate ulterior de Institutul Monetar European."

v. „Banca Centrală Europeană".

91
 Instituţii ale Uniunii

Sarcina realizării scopurilor pentru care au fost create cele trei Comunităţi Europene
(CECO, CEE şi CEEA) a fost încredinţată unui număr de patru instituţii: Comisia,
Consiliul, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie, la care s-a adăugat, în 1977,
Curtea de Conturi. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a
creat noi instituţii, de mai mică importanţă decât cele patru originare, dar necesare
funcţionării UE: Comitetul Economic şi Social, Institutul Monetar European
(transformat de la 1 ianuarie 1999 în Banca Centrală Europeană), Comitetul
Regiunilor, Agenţia Europeană pentru Protecţia Mediului, Europol, Observatorul
pentru Droguri, Oficiul pentru Medicamente, Fundaţia Educaţiei Permanente,
Oficiul de Formare pentru Ţările din Est, Oficiul pentru Sănatate şi Protecţia Muncii
şi Oficiul de Inspecţie Veterinară - fiecare având sediul în câte o ţară membră a UE.
Legislaţie primară
Art. 13 TUE, versiunea consolidată, din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile,
prevede: „(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea
valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor
săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a
continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale. Instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul
European; Consiliul European; Consiliul; Comisia Europeană („Comisia"); Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene; Banca Centrală Europeană; Curtea de Conturi. (2)
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate,
în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial."

Integrare diferenţiată

Concept ce caracterizează un proces de unificare europeană cu mai multe viteze,

spre deosebire de conceptul specific anilor de început ai construcţiei comunitare,
acela al „teoriei bicicletei", conform căruia integrarea economică trebuie să meargă
continuu înainte, altfel se va prăbuşi. Integrarea diferenţiată presupune că, într-o
primă etapă, doar unele dintre statele membre ale UE, cele mai pregătite, se vor
angaja pe calea unei integrări aprofundate (de ex., pentru introducerea monedei
unice Euro, politica socială sau crearea unei politici de apărare comună), în timp ce
celelalte ţări membre continuă cooperarea în limitele de până atunci stabilite prin
Tratat, până la momentul în care vor decide să se alăture şi ele. Cererea statelor
membre, pentru procese de integrare mai flexibile şi mai permisive, a fost
determinată nu doar de diferenţele obiective de dezvoltare economică între statele
membre ale Uniunii care au permis diferenţierea la nivelul termenelor de timp în
care trebuiau implementate reglementările europene, ci şi de faptul că deşi
finalitatea integrării economice este atingerea aceloraşi nivele de dezvoltare
economică de toate statele membre, în acelaşi timp, prin reducerea şi eliminarea
decalajelor, realitatea, generată de faptul că diferite state membre realizează
performanţe economice diferite şi promovează tipare de dezvoltare socio-economică
diverse, este foarte departe de dezideratul propus.

Integrare europeană

92
 I

Proces de integrare politică, juridică, economică (şi, în unele cazuri, socială şi

culturală) a unor state care se află parţial sau total în Europa, care constă în faptul că
ţările membre ale Uniunii Europene îşi transferă progresiv, de la nivel naţional la
nivel supranaţional, o serie de competenţe ce ţin de resortul suveranităţii naţionale,
acceptând să le exercite în comun şi cooperând în domeniile respective de activitate
în scopul atingerii unor obiective de natură politică, economică, socială şi culturală
ce vizează progresul şi dezvoltarea acestor state. Această concepţie asupra
suveranităţii permite funcţionarea mecanismelor Uniunii Europene, fondată pe o
repartiţie de competenţe suverane între ea însăşi şi statele sale membre,
competenţele Uniunii fiind exercitate în comun.

Intrare în vigoare a actelor legislative

Momentul temporal în care prevederile Uniunii Europene încep să acţioneze în viaţa

socială, să producă efecte juridice. Intrarea în vigoare a actelor legislative este strâns
legată de data publicării acestora, iar publicarea reprezintă operaţiunea prin care se
aduce la cunoştinţa publicului conţinutul actelor legislative.
Legislaţie primară
Art. 297 TFUE (art. 254 TCE) din Secţiunea 2 Proceduri de adoptare a actelor şi
alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi
alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
Instituţionale şi financiare, prevede: „(1) Actele legislative adoptate în conformitate
cu procedura legislativă ordinară se semnează de preşedintele Parlamentului
European şi de preşedintele Consiliului. Actele legislative adoptate în conformitate
cu o procedură legislativă specială se semnează de preşedintele instituţiei care le-a
adoptat. Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a
douăzecea zi de la publicare. (2) Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă
de regulamente, directive şi decizii, în cazul în care acestea din urmă nu indică
destinatarii, se semnează de preşedintele instituţiei care le-a adoptat. Regulamentele
şi directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum şi deciziile, în cazul
în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa
acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Celelalte directive, precum şi
deciziile care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc
efecte prin această notificare."

ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare)

v. „Fonduri de pre-aderare".

93
 întreprindere

Subiect al dreptului concurenţei la nivelul Uniunii Europene ca sumă de mijloace

umane şi materiale folosite sub o direcţie economică pentru realizarea unui obiectiv
economic. Noţiunea de întreprindere nu este definită de Tratat, definirea căzând în
sarcina doctrinei şi a jurisprudenţei. Astfel, Tribunalul de Primă Instanţă a calificat
drept întreprindere „toate entităţile economice constituite dintr-un ansamblu de
elemente materiale şi umane" (TPI. hot. 17 dec. 1991, Enichem, dos. T6 /89, Rec. II.
1623). Şi în hotărâri mai recente se menţine această generoasă definiţie; astfel, în
hotărârea Curţii din 10 septembrie 2009 dată în cauza C-97/08 P (Akzo Nobel
Chemicals BV, ş.a, recurente, contra Comisia Comunităţilor Europene) se
precizează: „Trebuie să se arate că dreptul comunitar al concurenţei vizează
activităţile întreprinderilor şi că noţiunea de întreprindere cuprinde orice entitate
care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei
entităţi şi de modul său de finanţare" (pct. 54). Legislaţie primară
Art. 101 TFUE (ex-art. 81 TCE) din Secţiunea 1 Reguli aplicabile întreprinderilor,
Capitolul 1 Regulile de concurenţă, Titlul VII Norme comune privind concurenţa,
impozitarea şi armonizarea legislativă, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne
ale Uniunii, dispune: „(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice
acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice
practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca
obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul
pieţei interne şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de
cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; (b) limitează sau
controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; (c)
împart pieţele sau sursele de aprovizionare; (d) aplică, în raporturile cu partenerii
comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurenţial; (e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de
către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate
cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. (2) Acordurile
sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept. (3) Cu toate
acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul: oricăror
acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi; oricăror decizii sau categorii
de decizii ale asocierilor de întreprinderi; oricăror practici concertate sau categorii
de practici concertate care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei
de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată
consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care: (a) nu impun
întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea
acestor obiective; (b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa
în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză." În termenii art. 102
TFUE (ex-art. 82 TCE), „Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura
în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către
una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă
sau pe o parte semnificativă a acesteia. Aceste practici abuzive pot consta în special

94
 I

în: (a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a
altor condiţii de tranzacţionare inechitabile; (b) limitează producţia, comercializarea
sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor; (c) aplicarea în raporturile
cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel
acestora un dezavantaj concurenţial; (d) condiţionarea încheierii contractelor de
acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în
conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte."
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 21 septembrie 1999 dată în cauza C-67/96 a avut ca obiect o
cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului
177 din Tratatul CE (devenit articolul 234 CE) de Kantongerecht te Arnhem (Ţările
de Jos), în litigiul aflat pe rolul acestei instanţe între Albany International BV şi
Stichting Bedrijfspensioenfonds Textielindustrie (Fondul de pensii sectorial din
industria textilă), cu privire la interpretarea articolelor 85, 86 şi 90 din Tratatul CE
(devenite articolele 81 CE, 82 CE şi 86 CE). Litigiul menţionat a purtat asupra
refuzului manifestat de Albany de a plăti Fondului contribuţiile corespunzătoare
anului 1989, pe motiv că afilierea obligatorie la Fond, în temeiul căreia erau
solicitate contribuţiile respective, este contrară articolului 3 litera (g) din Tratatul
CE [devenit, după modificare, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE] şi articolelor 85,
86 şi 90 din tratat. Având de răspuns la întrebarea dacă un fond de pensii
responsabil cu administrarea unui regim de pensii suplimentare, instituit printr-o
convenţie colectivă încheiată între organizaţiile reprezentative ale angajatorilor şi
ale lucrătorilor dintr-un sector determinat şi la care afilierea a fost stabilită de către
autorităţile publice ca fiind obligatorie pentru toţi lucrătorii din sectorul respectiv,
este o întreprindere în sensul articolului 85 şi al următoarelor din tratat, Curtea
precizează: Este necesar să se amintească faptul că, în contextul dreptului
concurenţei, Curtea a hotărât că noţiunea de întreprindere include orice entitate
care desfăşoară o activitate economică, indiferent de statutul juridic al acestei
entităţi şi de modul său de finanţare
(Hotărârea din 23 aprilie 1991, Hofner şi Elser, C-41/90, Rec., punctul 21,
Hotărârea 17 februarie 1993. Poucet şi Pistre, cauzele conexate C-159/91 şi C-
160/91, punctul 17, şi Hotărârea din 27 februarie 1997 Federation francaise des
societes d'assurance şi alţii, cauza T-106/95, punctul 14) (pct. 77). În plus, în
Hotărârea Poucet şi Pistre, Curtea a exclus din această noţiune organismele
însărcinate cu gestionarea anumitor sisteme obligatorii de securitate socială,
întemeiate pe un principiu de solidaritate. În regimul asigurărilor de sănătate şi de
maternitate al sistemului în cauză, prestaţiile erau astfel identice pentru toţi
beneficiarii, deşi contribuţiile erau proporţionale cu veniturile; în regimul
asigurărilor de pensie, pensiile pentru limită de vârstă erau finanţate de lucrătorii
activi; în plus, drepturile la pensie stabilite de lege nu erau proporţionale cu
contribuţiile plătite la regimul asigurărilor de pensie; în sfârşit, regimurile
excedentare participau la finanţarea regimurilor care aveau dificultăţi financiare
structurale. Această solidaritate impunea necesitatea ca diferitele regimuri să fie
administrate de un organism unic şi ca afilierea la aceste regimuri să fie obligatorie

95
(pct. 78). În schimb, în Hotărârea Federation francaise des societes d'assurance şi
alţii, Curtea a stabilit că un organism fără scop lucrativ, care administrează un
regim de asigurări de pensie destinat completării unui regim de bază obligatoriu,
instituit prin lege cu titlu facultativ şi care funcţionează în conformitate cu
principiul capitalizării, este o întreprindere în sensul articolului 85 şi al
următoarelor din tratat. Afilierea facultativă, aplicarea principiului capitalizării şi
faptul că prestaţiile depindeau numai de valoarea contribuţiilor plătite de beneficiari
şi de rezultatele financiare ale investiţiilor efectuate de organismul care le gestiona
implica faptul că acest organism desfăşura o activitate economică aflată în
concurenţă cu societăţile de asigurare de viaţă. Nici urmărirea unui obiectiv cu
caracter social, nici lipsa scopului lucrativ, nici cerinţele de olidaritate, nici
celelalte norme referitoare în special la restricţiile impuse rganismului gestionar
pentru realizarea investiţiilor nu înlătură caracterul conomic al activităţii
desfăşurate de organismul gestionar (pct. 79).
J

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE)

Unica sursă completă de cunoaştere a actelor legislative ale Uniunii Europene. Dacă
tratatele originare prevedeau un regim de publicitate care făcea distincţia între actele
cu caracter general şi actele cu caracter individual - primele trebuiau publicate în
JOCE şi intrau în vigoare la data prevăzută în ele sau, în lipsa acesteia, în a 20-a zi
de la data publicării, a doua categorie de acte erau notificate destinatarului şi intrau
în vigoare în funcţie de această notificare - Tratatul de la Maastricht a dispus ca în
JOCE să fie publicate regulamentele şi directivele adoptate de către Consiliul UE şi
Comisia Europeană. De aceea, JOCE era divizat în trei serii: seria L (legislaţie),
seria C (comunicari şi informaţii) şi seria S (suplimente), ultima conţinând avizele
de adjudecare a licitaţiilor pentru realizarea unor lucrări din fondurile comunitare şi
avizele de adjudecare a Fondului European de Dezvoltare. De asemenea, dacă la
origine, JOCE era publicat în cele patru limbi oficiale ale ţărilor fondatoare ale
Comunităţii Europene - franceza, italiana, olandeza şi germana -, odată cu aderarea
şi a altor state, s-a admis publicarea unor serii speciale ale JOCE în limbile ţărilor
respective, cu aceeaşi valoare ca şi seriile în cele patru limbi originare.

Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)

Semnarea la Maastricht, la 7 februarie 1992, a Tratatului Uniunii Europene, a adus

schimbări importante în structura construcţiei comunitare faţă de modelul originar.
Astfel, UE a avut la bază o sserie de „piloni": Comunitatea Europeană, Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi
Afacerilor Interne (JAI). Cooperarea în materie de Justiţie şi Afaceri Interne a fost
aprofundată prin Tratatul de la Amsterdam care integrează în acquis-ul comunitar şi
Acordul Schengen. Astfel, Titlul VI Dispoziţii privind cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne, în articolul K.1, dispune: „În scopul realizării

96
 I

obiectivelor Uniunii, în special libera circulaţie a persoanelor, precum şi fără a

aduce atingere competenţelor Comunităţii Europene Statele membre consideră
următoarele domenii ca probleme de interes comun: 1) politica de azil; 2) normele
care reglementează trecerea frontierelor externe de către persoane şi exercitarea
controalelor aceasta; 3) politica de imigrare şi politica faţă de resortisanţii ţărilor
terţe: a) condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul
statelor membre; b) condiţiile de şedere a resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul
statelor membre, inclusiv reîntregirea familiei şi accesul la locuri de muncă; c) lupta
împotriva imigraţiei, şedere şi de muncă de către resortisanţii ţărilor terţe pe
teritoriul statelor membre; 4) lupta împotriva dependenţei de droguri, în măsura în
care acest nu este acoperită de 7), 8) şi 9); 5) lupta împotriva fraudei internaţionale,
deoarece această zonă nu este acoperită de 7), 8) şi 9); 6) cooperarea judiciară în
materie civilă; 7) cooperarea judiciară în materie penală; 8) cooperarea vamală; 9)
cooperarea poliţienească pentru prevenirea şi lupta împotriva terorismului, a
traficului ilicit de droguri şi a altor forme grave de criminalitate internaţională,
inclusiv, dacă este necesar anumite aspecte ale cooperării vamale, în colaborare cu
organizarea la nivel de Uniune a unui sistem de schimb de informaţii în cadrul
Oficiului European de Poliţie (Europol)." Legislaţie primară
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene acordă un întreg titlu acestei
problematici. Astfel, Titlul V Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie din Capitolul
1 Dispoziţii generale, art. 67 (ex-art. 61 TCE şi ex-art. 29 TUE), prevede: „(1)
Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea
drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale
statelor membre. (2) Uniunea asigură absenţa controalelor asupra persoanelor la
frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al
imigrării şi al controlului la frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea
între statele membre şi care este echitabilă faţă de resortisanţii ţărilor terţe. În
înţelesul prezentului titlu, apatrizii sunt asimilaţi resortisanţilor ţărilor terţe. (3)
Uniunea acţionează pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de
prevenire a criminalităţii, a rasismului şi a xenofobiei, precum şi de combatere a
acestora, prin măsuri de coordonare şi de cooperare între autorităţile poliţieneşti şi
judiciare şi alte autorităţi competente, precum şi prin recunoaşterea reciprocă a
deciziilor judiciare în materie penală şi, după caz, prin apropierea legislaţiilor
penale. (4) Uniunea facilitează accesul la justiţie, în special pe baza principiului
recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă."
K

Kaleidoscope

Program creat în 1990 pentru ameliorarea cunoaşterii şi răspândirii culturii europene

şi promovarea cooperării între artiştii profesionişti pentru susţinerea activităţilor
artistice şi culturale. Obiectivele specifice ale programului KALEIDOSCOPE sunt:
încurajarea activităţilor care implică creaţia artistică cu o dimensiune europeană;
sprijinirea proiectelor culturale inovatoare desfăşurate de partenerii europeni;

97
contribuţia la dezvoltarea competenţelor profesionale ale artiştilor şi a altor
operatori culturali; contribuiţia la cunoaşterea reciprocă a culturilor europene.
Programul cuprinde următoarele două tipuri de acţiuni: Acţiunea 1: sprijin pentru
evenimente şi proiecte culturale desfăşurate în parteneriat sau prin reţele (preocupări
culturale şi proiecte artistice organizate în comun de către reţelelor culturale sau de
parteneriate ale organizaţiilor din cel puţin trei state membre şi care implică, de
asemenea, participanţi din cel puţin trei state membre); Acţiunea 2: scară largă de
cooperare europeană (probleme semnificative la scară largă, proiecte de calitate care
au o dimensiune europeană şi un impact cultural şi socio-economic major; aceste
acţiuni trebuie să fie organizate în comun de reţele culturale sau co-organizatori
culturali din cel puţin patru statele membre şi trebuie să implice participanţi din cel
puţin patru state membre). Domeniile acoperite de program sunt: artele
spectacolului; arte vizuale sau spaţiale; artele şi proiectele aplicate care implică
multimedia ca formă de exprimare artistică.

98
 L

Lărgirea Uniunii Europene

Evoluţie cantitativă şi calitativă a Uniunii în sensul lărgirii sferei de cuprindere atât

prin aderarea de noi state, cât şi prin extinderea integrării la noi domenii. Până în
1973, cele trei Comunităţi au fost constituite din cei şase membri fondatori: Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Negocierile cu Marea Britanie s-au
purtat pe parcursul anilor 1970-1972 şi sau finalizat, prin semnarea actului de
aderare, în anul 1973, când s-au mai finalizat negocieri şi cu alte trei state vest-
europene: Danemarca, Irlanda şi Norvegia. Deoarece, prin referendum, poporul
norvegian s-a opus aderării la Comunităţi, începând cu 1 ianuarie 1974 au devenit
membre Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda (astfel Europa comunitară devenind
„Europa celor nouă"). Grecia şi-a prezentat candidatura pe 12 iunie 1975; deschise
pe 25 iulie 1976, negocierile s-au finalizat prin semnarea pe 28 mai 1979 a
Tratatului şi Actului de adeziune care au făcut din Grecia al zecelea stat membru al
Comunităţilor, cu începere de la 1 ianuarie 1981. Abandonarea regimurilor de
dictatură din Portugalia şi Spania a dus la schimbări esenţiale nu doar pe plan
politic, ci şi economic, rând pe rând acestea devenind membre ale Comunităţilor
Europene; cele două şi-au depus candidatura la câteva luni diferenţă (28 martie, 28
iulie) în cursul aceluiaşi an - 1977 - dar abia la 12 iunie 1985 au fost semnate Actul
de adeziune şi Tratatul, care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. În cursul anului
1994 s-au purtat negocieri cu patru state membre AELS: Suedia, Finlanda, Norvegia
şi Austria, dar pentru că poporul norvegian pentru a doua oară a votat împotriva
aderării, la 1 ianuarie 1995 numărul membrilor Uniunii Europene a crescut la 15, ca
urmare a aderării Austriei, Suediei şi Finlandei. După ce şi-au negociat, mai mult
sau mai puţin dur, condiţiile de aderare, între anii 1998 şi 2000 au primit, la
Copenhaga, în 2002, unda verde pentru aderare Cehia, Ungaria, Slovacia, Lituania,
Letonia, Estonia, Slovacia, Polonia, Cipru, Malta. A urmat semnarea tratatelor de
aderare, pe 16 aprilie 2003, tratate care au primit ulterior ratificarea fiecăruia din
cele 15 state membre, astfel că, în urma celei de 5-a extinderi din istoria construcţiei
comunitare, de la 1 mai 2004, UE număra 25 de state. La 25 aprilie 2005, la
Luxemburg, au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, România şi
Bulgaria. La 9 decembrie 2011, Croaţia a semnat Tratatul de Aderare la UE iar
aderarea a avut loc la 1 iulie 2013. În prezent, Uniunea Europeană este alcătuită din
28 de state membre: Germania, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Croaţia,
Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Republica cehă, România,
Regatul Unit, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ţările de Jos, Ungaria. Ca urmare
a referendumului din 23 iunie 2016 în favoarea Brexit-ului, Regatul Unit este
angajat într-un proces de separare de UE care trebuie să se termine în martie 2019.

Legalitatea Uniunii Europene

Ordine juridică a UE, consecinţă a faptului că Uniunea Europeană este creată prin
lege, este izvor de lege şi reprezintă o ordine de drept. Altfel spus, legalitatea

99
Uniunii Europene semnifică subordonarea întregii activităţi desfăşurate pe teritoriul
statelor membre ale UE, normelor Tratatului privind Uniunea Europeană şi
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene. Legislaţie primară
Art. 263 TFUE (ex-art. 230 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de justiţie a Uniunii
Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale şi financiare,
dispune: „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor
legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele
decât recomandările şi avizele, şi a actelor Parlamentului European şi ale
Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta
controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor
Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi. În acest scop, Curtea are
competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de un stat membru, de
Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetenţă,
de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a
oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere."

Leonardo da Vinci

Programul sectorial care, începând cu anul 1995, a cuprins toate programele

comunitare în domeniul formării profesionale. Pe lângă obiectivele programului de
învăţare pe tot parcursul vieţii prevăzute în articolul 1 al Deciziei nr. 1720/2006/CE
a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 noiembrie 2006, obiectivele
specifice ale programului Leonardo da Vinci urmăresc: să sprijine participanţii la
activităţi de formare iniţială şi continuă să dobândească şi să utilizeze cunoştinţe,
aptitudini şi calificări în vederea facilitării dezvoltării personale, a capacităţii de
angajare şi a participării la piaţa europeană a muncii; să sprijine îmbunătăţirea
calităţii şi a inovaţiei în sistemele, instituţiile şi practicile de educaţie profesională şi
formare profesională; să îmbunătăţească atractivitatea educaţiei profesionale şi a
formării profesionale, precum şi a mobilităţii pentru angajatori şi persoane, şi să
faciliteze mobilitatea persoanelor în formare profesională. Obiectivele operaţionale
ale programului Leonardo da Vinci sunt următoarele: îmbunătăţirea calităţii şi
creşterea volumului mobilităţii pe întreg teritoriul Europei a persoanelor implicate
în educaţia profesională şi formarea profesională iniţială şi în formarea continuă,
astfel încât numărul stagiilor în întreprinderi să crească cel puţin până la 80 000 pe
an, până la sfârşitul programului de învăţare continuă; îmbunătăţirea calităţii şi
creşterea volumului cooperării dintre instituţii sau organizaţii care oferă posibilităţi
de învăţare - întreprinderi, parteneri sociali şi alte organisme relevante din întreaga
Europă; facilitarea dezvoltării unor practici inovatoare în domeniul educaţiei
profesionale şi formării profesionale, cu excepţia nivelului superior, precum şi a
transferului acestora, inclusiv de la o ţară participantă la alta; îmbunătăţirea
transparenţei şi recunoaşterii calificărilor şi competenţelor, inclusiv cele obţinute
prin învăţare nonformală şi informală; încurajarea învăţării limbilor străine
moderne; sprijinirea dezvoltării, în domeniul învăţării continue, a unui conţinut, a
unor servicii, pedagogii şi practici inovatoare bazate pe TIC.

100
 L

Libera circulaţie a capitalurilor

Mişcare a capitalurilor între ţări ale căror monede naţionale sunt diferite. Ţinând
cont de consecinţele pe care un astfel de fenomen le poate avea asupra balanţei de
plăţi şi a stabilităţii monetare a unei ţări, circulaţia capitalurilor între state este, de
obicei, supusă unor restricţii. În 1988, Consiliul de Miniştri (actualul Consiliu UE) a
decis că circulaţia capitalurilor între statele membre ale Comunităţii Europene
trebuie să fie total liberalizată până la 1.07.1990. Legislaţie primară
Art. 63 TFUE (ex-art. 56 TCE) din Capitolul 4 Capitalurile şi plăţile, Titlul IV
Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) În temeiul dispoziţiilor
prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între
statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe. (2) În temeiul
dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind plăţile între
statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe."

Libera circulaţie a lucrătorilor

Lucrătorilor le este rezervat de către TFUE un întreg capitol din Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, Partea a III-a Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii. Prevederea de bază din capitol este cea cuprinsă în art.
45 TFUE, alcătuit pe o structură tripartită: regulă, limite şi excepţii. Astfel, regula
este că libera circulaţie este garantată şi implică mai multe drepturi; limitele sau
restricţiile sunt motive de natură neeconomică şi de interes general, iar excepţia
este una singură. Legislaţie primară
Art. 45 TFUE (ex-art. 39 TCE) din Capitolul 1 Lucrătorii, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Libera circulaţie a lucrătorilor este
garantată în cadrul Uniunii. (2) Libera circulaţie implică eliminarea oricărei
discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce
priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă. (3) Sub
rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi
sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul: (a) de a accepta
ofertele reale de încadrare in muncă; (b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul
statelor membre; (c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate
salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv; (d) de a rămâne
pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în
condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie. (4)
Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică."
Jurisprudenţa CJUE Din hotărârile clasice ale Curţii reţinem:
1. Definiţia noţiunii de lucrător: "orice persoană care îndeplineşte activităţi de
serviciu care sunt reale şi efective, cu excluderea activităţilor atât de mărunte încât

101
ar putea fi considerate ca fiind pur marginale şi accesorii, este tratată ca lucrător" -
Hotărârea Curţii din 8 iunie 1999 dată în cauza C-337/97 Meausen.
2. Activitatea sportivă este guvernată de dreptul comunitar în măsura în care ea
poate fi considerată o activitate economică în sensul art. 2 din Tratat. Acesta este şi
cazul activităţii jucătorilor profesionişti sau semi-profesionişti de fotbal, din
moment ce exercită o activitate salarială sau efectuează prestări servicii remunerate
- Cauza C-415/93 Union royale belge des societes de football association ş.a. c.
Bosman ş.a., hotărârea Curţii din 15 decembrie 1995 (pct. 73). În scopul punerii în
aplicare a dispoziţiilor comunitare referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor, nu
este necesar ca angajatul să fie o întreprindere, unicul element necesar fiind
existenţa unui raport de muncă sau voinţa de a stabili un astfel de raport (pct. 74).
Prin urmare, art. 48 din TCEE nu permite aplicarea regulilor stabilite de către
asociaţiile sportive potrivit cărora un jucător profesionist de fotbal, resortisant al
unui stat membru, la expirarea contractului cu un anumit club nu poate fi angajat de
către un club dintr-un alt stat membru, decât dacă acesta din urmă a plătit clubului
iniţial o primă de transfer de formare sau de promovare.
3. În dreptul Uniunii Europene, noţiunea de lucrător nu este univocă, ci variază în
funcţie de domeniul de aplicare. Conform art. 48 din TCEE este lucrător persoana
care prestează, pentru o anumită perioadă de timp, pentru altă persoană şi sub
conducerea acesteia, servicii în contrapartidă în urma cărora primeşte o remuneraţie.
Odată ce raportul de muncă s-a încheiat, persoana în cauză pierde, în principiu,
calitatea de lucrător, deşi, pe de o parte, această calitate poate produce anumite
efecte după încetarea raportului de muncă şi, pe de altă parte, o persoană care caută
cu adevărat un loc de muncă trebuie, de asemenea, să aibă calitatea de lucrător -
Hotărârea Curţii din 12 mai 1998 dată în cauza C-85/96 Martinez Sala c. Freistaat
Bayern.

Libera circulaţie a mărfurilor

Principalul obiectiv al Tratatului CEE era acela de a elimina barierele economice

între statele membre, scop în care Tratatul prevedea stabilirea unei Pieţe Comune
bazate pe cele patru libertăţi : libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor. Art. 2 TCEE prevedea: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea
unei pieţe comune şi apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre
să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga
Comunitate, o extindere continuă şi echilibrată, stabilitate crescută, creşterea
accelerată a nivelului trai şi relaţii mai strânse între statele care îi aparţin." Conform
art. 3, „În sensul articolului precedent, Comunitatea trebuie să includă, în condiţiile
şi cu calendarul prevăzut de prezentul tratat: a) eliminarea, între statele membre, a
drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la importul şi exportul de bunuri,
precum şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent, b) stabilirea unui tarif vamal
comun şi a unei politici comerciale comune faţă de statele terţe, c) eliminarea, între
statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi
capitalului, d) stabilirea unei politici comune în domeniul agriculturii, e) o politică

102
 L

comună în domeniul transporturilor, f) instituirea unui sistem care să asigure că nu

este denaturată concurenţa pe piaţa comună PAE, g) aplicarea procedurilor de
coordonare a politicilor economice ale statelor membre şi pentru a îndepărta
dezechilibrele în balanţele de plăţi, h) apropierea legislaţiilor naţionale, după cum
este necesar pentru funcţionarea pieţei comune, i) crearea unui Fond Social
European, pentru a ameliora posibilitatea angajării lucrătorilor şi pentru a contribui
la creşterea nivelului de trai, j) instituirea unei Băncii Europene de Investiţii
destinate facilitării dezvoltării economice a comunităţii prin crearea de noi resurse,
k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, în sensul creşterii schimburilor şi
efortului de dezvoltare economică şi socială."
Legislaţie primară
Art. 28 TFUE (ex-art. 23 TCE) din Titlul II Libera circulaţie a mărfurilor, Partea a
treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea este alcătuită
dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi
a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în
relaţiile cu ţări terţe. (2) Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale capitolului 3 din
prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi
produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele
membre." Apoi, art. 30 TFUE (ex-art. 25 TCE) din Capitolul 1 Uniunea vamală
prevede: „Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau
taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale
cu caracter fiscal." Şi art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) din Capitolul 3 Interzicerea
restricţiilor cantitative între statele membre dispune: „Între statele membre sunt
interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect
echivalent." În termenii art. 35 TFUE (ex-art. 29 TCE), „Între statele membre sunt
interzise restricţiile cantitative la export, precum şi orice măsuri cu efect
echivalent."

Libera circulaţie a persoanelor

Având ca necesar temei nediscriminarea sau principiul egalităţii de tratament,

presupune, pentru resortisanţii statelor membre: 1) dreptul de a se deplasa liber pe
teritoriul comunitar; 2) dreptul de şedere în alte state membre decât patria lor de
origine; 3) dreptul de a avea acelaşi set de drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii statului
de primire; 4) dreptul de a accede la activităţi economice în statul de primire (ceea
ce presupune atât accesul la activităţi salariate, cât şi accesul la activităţi
nesalariate). Statele membre au fost obligate prin TCEE (Tratatul de la Roma) să
suprime toate restricţiile la libertatea de circulaţie, fiind vorba, cu deosebire, de
legislaţiile care: 1) rezervau accesul şi exerciţiul diferitelor activităţi resortisanţilor
naţionali sau 2) care impuneau alte condiţii pentru resortisanţii altor state membre
decât cele cerute naţionalilor. Egalitatea de tratament implică, pentru fiecare stat
membru, asimilarea cu propriii cetăţeni a străinilor comunitari, astfel încât aceştia să
beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii acelui stat. Sunt avute în vedere, cu

103
precădere, următoarele drepturi: 1) dreptul de reunire familială (întregire a familiei),
care vizează resortisanţii comunitari şi copiii mai mici de 21 de ani aflaţi în grija
părinţilor - acest drept se aplică indiferent de naţionalitatea membrilor de familie; 2)
dreptul de formare profesională; 3) dreptul de protecţie juridică.
Legislaţie primară
Art. 18 TFUE (ex-art. 12 TCE) din Partea a doua Nediscriminarea şi cetăţenia
Uniunii prevede: „În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere
dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe
motiv de cetăţenie sau naţionalitate. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta orice norme în vederea
interzicerii acestor discriminări." În termenii art. 20 TFUE (ex-art. 17 TCE), „(1) Se
instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia
unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă
acesteia. (2) Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate.
Aceştia se bucură, printre altele, de: (a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe
teritoriul statelor membre." Jurisprudenţa CJUE
În legătură cu dreptul de formare profesională, Curtea de Justiţie a precizat că
accesul la formare nu poate fi închis resortisanţilor altor state membre sau
subordonat unor condiţii necerute naţionalilor care ar constitui astfel discriminări
indirecte - Hotărârea Curţii din 13 februarie 1985 dată în cauza C-293/83, Crovier c.
Ville de Liege. În această cauză, Curtea precizează ce se înţelege prin învăţământ
profesional, anume toate formele de învăţământ care dau o calificare sau o
aptitudine pentru a exercita o meserie. În legătură cu dreptul de protecţie juridică,
Curtea de Justiţie a precizat: „principiul nediscriminării se opune ca un stat
membru să supună acordarea unui drept resortisantului altui stat membru, unor
condiţii, în special legate de reşedinţă, necerute naţionalilor [...] cât timp o
armonizare a legislaţiilor naţionale nu a intervenit, statele membre reglementează
liber diferitele sectoare de activitate, cu condiţia de a nu introduce discriminări faţă
de resortisanţii altor state membre şi de a nu aplica reguli care creează piedici în
libera circulaţie a persoanelor" - Hotărârea Curţii din 2 februarie 1989 dată în cauza
C 186/87 Covrone c. Tresor public. Conform Codului francez de procedură penală -
art. 706-3 - victimele agresiunilor care au antrenat o pagubă corporală de o anumită
gravitate, au un drept la o indemnizare, când o indemnizare efectivă şi eficientă a
prejudiciului n-a putut fi obţinută, pentru că autorul agresiunii este necunoscut sau
insolvabil. Acest text rezervă dreptul la indemnizare în privinţa străinilor sau celor
care locuiesc pe teritoriul francez, cu excluderea turiştilor. Norma a fost criticată
într-o cauză în care se cerea o indemnizare, de către un resortisant britanic, victimă
a unei agresiuni violente, în timpul unei scurte şederi la Paris. În plus, Curtea a mai
spus că „turiştii sunt destinatarii serviciilor şi au dreptul la aceeaşi protecţie ca şi
naţionalii, contra riscului agresiunii sau la compensaţii pecuniare, când acest risc s-a
realizat".
Libera circulaţie a serviciilor

104
 L

Dreptul de a presta liber servicii oriunde în spaţiul comunitar este o consecinţă a

realizării Pieţei Interne. El permite cetăţenilor Uniunii Europene să efectueze
prestaţii dincolo de frontierele propriei lor ţări, fără nicio restricţie fondată pe
naţionalitate, prin prestări de servicii înţelegându-se orice prestaţie de acest gen
furnizată în cadrul unei activităţi profesionale independente.
Legislaţie primară
Art. 56 TFUE (ex-art. 49 TCE) din Capitolul 3 Serviciile, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „În conformitate cu dispoziţiile ce urmează,
sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu
privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al
beneficiarului serviciilor. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor
prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi
sunt stabiliţi în cadrul Uniunii." Conform art. 57 TFUE (ex-art. 50 TCE), „În
înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile
privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Serviciile
cuprind în special: (a) activităţi cu caracter industrial; (b) activităţi cu caracter
comercial; (c) activităţi artizanale; (d) activităţile prestate în cadrul profesiunilor
liberale. Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire,
prestatorul poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar
activitatea în statul membru în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt
impuse de acest stat propriilor resortisanţi." În termenii art. 58 TFUE (ex-art. 51
TCE), „(1) Libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor este
reglementată de dispoziţiile din titlul privind transporturile. (2) Liberalizarea
serviciilor bancare şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor trebuie să se
realizeze concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor."

Libertatea de stabilire

Presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum şi la

constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în înţelesul
art. 54 TFUE: „Societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru
şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentului capitol,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăţi se înţeleg
societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale,
inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat,
cu excepţia celor fără scop lucrativ, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii
de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind
capitalurile." Legislaţie primară
Art. 49 TFUE (ex-art. 43 TCE) din Capitolul 2 Dreptul de stabilire, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia Politicile şi

105
acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „În conformitate cu dispoziţiile care
urmează, sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui
stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile
privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat
membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire presupune
accesul la activităţi independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi
administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în înţelesul articolului 54
al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării
de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile." Art. 51 TFUE
(ex-art. 45 TCE) prevede: „Sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului
capitol, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care sunt asociate în
acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice. Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
pot excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol."
Conform art. 52 TFUE (ex-art. 46 TCE), „(1) Prevederile prezentului capitol şi
măsurile adoptate în temeiul acesteia nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de
lege şi actelor administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini
din motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. (2) Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă directive privind coordonarea dispoziţiilor menţionate anterior."
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 21 iunie 19741 dată în cauza 2/74 a avut ca obiect cererea de
pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din
Tratatul CEE, de Conseil d'Etat din Belgia, în litigiul aflat pe rolul acestei instanţe
între Jean Reyners, doctor în drept, administrator al unor societăţi, cu domiciliul la
Woluwe-Saint-Lambert (Bruxelles), şi Statul belgian, intervenient: Ordinul naţional
al avocaţilor din Belgia, cu privire la interpretarea articolelor 52 şi 55 din Tratatul
CEE, raportate la Decretul regal din 24 august 1970 de introducere a unei derogări
de la condiţia cetăţeniei prevăzută la articolul 428 din Code judiciaire, referitor la
titlul şi la exercitarea profesiei de avocat. Întrebările au fost formulate în cadrul unei
acţiuni introduse de un resortisant olandez posesor al diplomei legale în temeiul
căreia se acordă accesul la profesia de avocat în Belgia care a fost exclus de la
exercitarea acestei profesii pe motiv de cetăţenie, în temeiul prevederilor Decretului
regal din 24 august 1970 privind titlul şi exercitarea profesiei de avocat (Moniteur
belge, 1970).
Prima întrebare a fost dacă articolul 52 din Tratatul CEE este, de la sfârşitul
perioadei de tranziţie, o „dispoziţie direct aplicabilă", deşi nu au fost adoptate
directivele prevăzute la articolul 54 alineatul (2) şi la articolul 57 alineatul (1) din
tratat, răspunsul Curţii fiind: articolul 52 constituie o prevedere clară şi completă,
care poate să producă efect direct (pct. 10); în sistemul instituit prin capitolul
referitor la dreptul de stabilire, „programul general" şi directivele prevăzute în tratat
au menirea să îndeplinească două funcţii, prima fiind de a elimina, pe parcursul
perioadei de tranziţie, obstacolele în calea realizării libertăţii de stabilire, cea de a
doua constând în introducerea, în legislaţia statelor membre, a unui ansamblu de

106
 L

dispoziţii destinate să faciliteze exercitarea concretă a acestei libertăţi, pentru a

favoriza întrepătrunderea economică şi socială în cadrul Comunităţii în domeniul
activităţilor independente (pct. 21); acest al doilea obiectiv este urmărit, pe de o
parte, de unele dintre dispoziţiile articolului 54 alineatul (3), în special de cele
privind colaborarea între autorităţile naţionale competente şi adaptarea procedurilor
şi a practicilor administrative, şi, pe de altă parte, de ansamblul dispoziţiilor
articolului 57 (pct. 22); în cadrul acestui sistem, trebuie să se decidă cu privire la
efectul prevederilor articolului 52 (pct. 23); având în vedere că principiul
tratamentului naţional constituie una dintre dispoziţiile juridice fundamentale ale
Comunităţii (pct. 24); în condiţiile în care face trimitere la un ansamblu de prevederi
legislative efectiv aplicate de ţara de stabilire resortisanţilor proprii, acest principiu
poate, prin definiţie, să fie invocat în mod direct de către resortisanţii tuturor
celorlalte state membre (pct. 25); că, stabilind sfârşitul perioadei de tranziţie ca
termen pentru realizarea libertăţii de stabilire, articolul 52 impune o obligaţie de
rezultat precisă, a cărei executare trebuie să fie facilitată, dar nu şi condiţionată, de
punerea în aplicare a unui program de măsuri adoptate treptat (pct. 26); că
nerespectarea caracterului etapizat al acestui proces nu afectează obligaţia în sine,
dincolo de termenul prevăzut pentru îndeplinirea sa (pct. 27); că această interpretare
este conformă cu articolul 8 alineatul (7) din tratat, în temeiul căruia încheierea
perioadei de tranziţie constituie termenul limită pentru intrarea în vigoare a
ansamblului de norme prevăzute în tratat şi pentru punerea în aplicare a ansamblului
de măsuri necesare în vederea instituirii pieţei comune (pct. 28); având în vedere că
nu se pot invoca, împotriva recunoaşterii unui astfel de efect, neadoptarea de către
Consiliu a directivelor prevăzute la articolele 54 şi 57 şi nici faptul că unele dintre
directivele efectiv adoptate nu au dus la realizarea deplină a obiectivului
nediscriminării indicat la articolul 52 (pct. 29); că, într-adevăr, directivele prevăzute
prin capitolul referitor la dreptul de stabilire au devenit inutile cât priveşte punerea
în aplicare a principiului tratamentului naţional după încheierea perioadei de
tranziţie, acest principiu fiind consacrat pentru viitor cu efect direct chiar prin tratat
(pct. 30); că totuşi aceste directive nu au devenit lipsite de orice interes, deoarece
păstrează un domeniu de aplicare important în cadrul măsurilor destinate să
favorizeze exercitarea concretă a dreptului de liberă stabilire (pct. 31). În
consecinţă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată în sensul că, de la
sfârşitul perioadei de tranziţie articolul 52 din tratat este o prevedere direct
aplicabilă, chiar în pofida eventualei lipse, într-un domeniu determinat, a
directivelor prevăzute la articolul 54 alineatul (2) şi la articolul 57 alineatul (1) din
tratat (pct. 32). Prin cea de-a doua întrebare, cu privire la interpretarea articolului 55
primul paragraf din Tratatul CEE, Conseil d'Etat a solicitat să se precizeze ce anume
trebuie să se înţeleagă, la articolul 55 primul paragraf, prin „activităţile care sunt
asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice". Mai
precis, întrebarea care se pune este dacă, în cadrul unei profesii precum cea de
avocat, sunt exceptate de la aplicarea capitolului referitor la dreptul de stabilire
numai activităţile inerente acestei profesii asociate exercitării autorităţii publice sau
dacă această profesie este exceptată în ansamblu, pentru motivul că ar include

107
activităţi asociate exercitării acestei autorităţi. Curtea a răspuns că excepţia de la
libertatea de stabilire prevăzută la articolul 55 primul paragraf trebuie să se aplice
strict acelor activităţi prevăzute la articolul 52 care, prin ele însele, sunt asociate în
mod direct şi specific exercitării autorităţii publice (pct. 54); că în niciun caz nu pot
primi această calificare, în cadrul unei profesii liberale cum este cea de avocat,
activităţi precum consultanţa şi asistenţa juridică sau reprezentarea şi apărarea
părţilor în justiţie, chiar dacă, prin efectul legii, îndeplinirea acestor activităţi este
obligatorie sau se realizează exclusiv de către avocaţi (pct. 55).

LIFE +

Program ce finanţează proiecte care contribuie la elaborarea şi punerea în practică a

politicii şi a legislaţiei în domeniul mediului, acesta facilitează, în special, integrarea
problemelor de mediu în cadrul celorlalte politici şi, mai general, participă la
dezvoltarea durabilă. Programul LIFE+ înlocuieşte o serie de instrumente financiare
dedicate protecţiei mediului, dintre care programul LIFE, care l-a precedat, baza sa
juridică constituind-o Regulamentul (CE) nr. 614/2007 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 23 mai 2007 privind Instrumentul financiar pentru mediu
(LIFE+). După cum indică şi numele său, programul LIFE+ este o continuare a
programului LIFE, lansat în anul 1992. La fel ca şi predecesorul său, LIFE+
cofinanţează proiecte care vizează protecţia mediului în Uniunea Europeană (UE) şi
în anumite ţări terţe [ţări candidate la aderarea la UE, ţări membre ale Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS) şi ţări membre ale Agenţiei Europene de
Mediu, ţări din Balcanii Occidentali incluse în procesul de stabilizare şi de
asociere]. Proiectele finanţate pot să provină de la actori publici sau privaţi, de la
organisme sau instituţii publice sau private. Cele trei componente tematice sunt:
LIFE+ Natură şi biodiversitate, LIFE+ Politică şi guvernare în materie de mediu şi
LIFE+ Informare şi comunicare.

Limbi oficiale ale Uniunii Europene

Sunt limbile folosite de populaţia din statele membre ale Uniunii Europene ; există
24 de limbi oficiale, plus o serie de alte limbi vorbite pe teritoriul Uniunii. UE îşi
încurajează toţi cetăţenii să vorbească mai multe limbi; în mod special, încurajează
ca cetăţenii săi să vorbească, în afară de limba maternă, alte două limbi." Există, în
acest sens, chiar o serie de programe de finanţare a învăţării de limbi şi de
promovare a diversităţii lingvistice. Toate limbile UE sunt şi limbi de lucru.
Documentele pe care un stat membru sau o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat
membru le trimite instituţiilor UE pot fi adresate în oricare din limbile oficiale;
răspunsul trebuie formulat în aceeaşi limbă. Regulamentele şi alte informaţii
generale trebuie exprimate în cele 24 de limbi oficiale; Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene este şi el publicat în cele 24 de limbi oficiale. Legislaţia şi documentele
publice importante sunt redactate în toate cele 24 de limbi oficiale. Alte documente,
cum ar fi comunicările cu autorităţile naţionale, deciziile adresate unor indivizi sau
entităţi particulare şi corespondenţa, sunt traduse doar în limbile necesare. Comisia

108
 L

Europeană îşi efectuează operaţiunile interne în trei limbi: engleză, franceză şi

germană şi devine complet multilingvă doar pentru informaţii publice. În schimb,
Parlamentul European, deoarece are membri care au nevoie de documente de lucru
în propria limbă, lucrează complet multilingv.

Lingua

Program al Uniunii Europene de promovare a cunoaşterii limbilor străine şi care are

ca obiective generale: încurajarea şi promovarea diversităţii lingvistice în cadrul
Uniunii Europene; ameliorarea calităţii învăţării şi predării limbilor străine;
facilitarea accesului la oportunităţile de învăţare a limbilor străine adaptate nevoilor
individuale de educaţie de-a lungul întregii vieţi
M

Majoritate calificată

v. „Consiliul Uniunii Europene".

Mărfuri originare din statele membre

Bunuri produse în statele membre ale UE destinate schimbului prin intermediul

vânzării-cumpărării şi în legătură cu care tratele UE prevăd interzicerea, între statele
membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect
echivalent, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent acestora.
Legislaţie primară
Art. 26 TFUE (ex-art. 14 TCE) din Titlul I Piaţa internă, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Uniunea adoptă măsurile pentru
instituirea sau asigurarea funcţionării pieţei interne, în conformitate cu dispoziţiile
incidente ale tratatelor. (2) Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în
care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este
asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor." Conform art. 28 TFUE (ex-art.
23 TCE) din Titlul II Libera circulaţie a mărfurilor, „(1) Uniunea este alcătuită
dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi
a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în
relaţiile cu ţări terţe. (2) Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale capitolului 3 din
prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi
produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele
membre." Jurisprudenţa CJUE
Mărfurile reprezintă valorile economice evaluabile în bani care au fost produse,
transformate sau puse în circulaţie în Comunitatea Europeană, susceptibile de a fi
obiect al tranziţiilor comerciale (Hotărârea Curţii din 14 decembrie 2004 dată în
cauza C-309/02 Radlberger Getrănkegesellschaft şi S. Spitz, pct. 53). Aceasta este
una dintre definiţiile oferite de Curtea de Justiţie, definiţie necesară, pentru că
tratatele bază ale constructiei comunitare şi ale Uniunii Europene nu precizează ce

109
se înţelege prin marfă sau, mai mult, ce se înţelege prin marfă originară dintr-un stat
membru (nici noţiunea de piaţă nu este definită). În hotărârile sale, Curtea de Justiţie
a clarificat, în câteva rânduri, denumirea corectă a unui anumit produs: 1)
imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în calificarea sa drept marfă
(Hotărârea Curţii din data de 11 iulie 1985 dată în cauza C-60-61/84, Cinetheque
contra Federation nationale des cinemas francais, cazul operelor literare, filmelor şi
suporturilor sonore); 2) curentul electric, gazul metan şi produsele petroliere
reprezintă mărfuri în sensul dreptului comunitar, deşi sistemele şi reţelele de
distribuţie a acestora constituie servicii (Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964 dată în
cauza C-6/64, Costa contra Enel; Hotărârea Curţii din 16 martie 1983 dată în cauza
C. 266/81, SIOT contra Ministerul de Finanţe); 3) deşeurile, indiferent că sunt sau
nu reciclabile, reprezintă mărfuri; deşeurile destinate eliminării intră în noţiunea de
„produse" în sensul art. 20 TCE, chiar dacă sunt lipsite de valoare comercială
intrinsecă, putând totuşi determina tranzacţii comerciale referitoare la eliminarea
sau la depozitarea lor (Hotărârea Curţii din 8 noiembrie 2007 dată în cauza C-
221/06 Stadtgemeinde Frohuleiten c. Bundesminister fur Land - und
Forstwirtschaft, Unwelt und Wasserwirtschaft). Curtea, într-o altă hotărâre,
precizează că un bun material sau o materie primă poate constitui nu un reziduu, ci
un subprodus de care întreprinderea nu doreşte „să se debaraseze", ci pe care
intenţionează să îl exploateze sau să îl comercializeze în condiţii avantajoase
(Hotărârea Curţii din 1 martie 2007 dată în cauza C-176/05); 4) lucrările de artă sunt
considerate mărfuri (Hotărârea Curţii din 10 decembrie 1968 dată în cauza C- 7/68
Comisia/Italia).

Măsuri cu efect echivalent

Extensie a formulării „restricţii cantitative", măsurile cu efect echivalent au fost

prevăzute încă din 1957, în TCEE, în articolele 30, 31 şi următoarele din Capitolul 2
Eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre, Titlul I Libera circulaţie a
mărfurilor, Partea a doua Fundamentele comunităţii. Conform art. 30, „Restricţiile
cantitative la import, ca şi toate măsurile cu efect echivalent sunt interzise între
statele membre, fără a aduce atingere dispoziţiilor următoare." Art. 31 dispune:
„Statele membre se abţin să introducă între ele noi restricţii cantitative şi măsuri cu
efect echivalent." Deoarece TCE şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,
în art. 34 şi art. 35 nu au definit noţiunea de măsură cu efect echivalent, le-a revenit
Comisiei şi Curţii de Justiţie misiunea de a preciza sensul noţiunii, oferind mai
multe definiţii. Comisia, în Directiva nr 70/50 din 22 decembrie 1969, a indicat în
art. 2 alin. (3) că „această noţiune include dispoziţiile normative, legislative,
administrative, inclusiv practicile administrative, adică toate actele ce emană de la o
autoritate publică şi care reprezintă obstacole la importuri, care puteau avea loc în
absenţa acestor reglementări, adică a actelor care fac importurile prea dificile sau
oneroase faţă de produsele naţionale". Lista acţiunilor care pot constitui măsuri cu
efect echivalent restricţiilor cantitative includea: stabilirea de preţuri minime sau
maxime ale produselor importate, preţuri mai puţin favorabile pentru produsele

110
 L

importate, stabilirea de condiţii de plată pentru produsele importate, diferite faţă de

cele pentru produsele naţionale; stabilirea de condiţii privind ambalajele,
compoziţia, identificarea, mărimea sau greutatea etc. care se aplică numai mărfurilor
importate sau care sunt diferite şi mai greu de îndeplinit decât în cazul mărfurilor
naţionale; acordarea unei preferinţe la achiziţionarea mărfurilor naţionale, în
opoziţie cu cele importate sau alt mod de îngreunare a achiziţiilor produselor
importate, limitarea publicităţii în privinţa mărfurilor importate, raportate la
produsele naţionale; prevederea unor cerinţe de depozitare diferite şi mai greu de
îndeplinit decât cele care se aplică mărfurilor naţionale şi impunerea unei obligaţii
pentru importatorii de mărfuri de a avea un agent pe teritoriul statului importator.
Legislaţie primară
Art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) din Capitolul 1 Uniunea vamală, Titlul II Libera
circulaţie a mărfurilor, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii,
prevede: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import,
precum şi orice măsuri cu efect echivalent." Art. 35 TFUE (ex-art. 29 TCE) dispune:
„Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la export, precum şi orice
măsuri cu efect echivalent." În termenii art. 36 TFUE (ex-art. 30 TCE),
„Dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import,
la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică,
de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor
sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu
valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi
comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să
constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în
comerţul dintre statele membre." Jurisprudenţa CJUE
1. Curtea de Justiţie, în Hotărârea Dassonville din 11 iulie 1974, dată în cauza
C8/74, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, Tribunalul de primă instanţă din
Bruxelles, în procedura penală aflată pe rolul acestei instanţe între Procureur du Roi
şi Benoît şi Gustave Dassonville şi în acţiunea civilă între SA Ets Fourcroy SA
Breuval et Cie şi Benoît şi Gustave Dassonville, cu privire la interpretarea
articolelor 30-33, 36 şi 85 din Tratatul CEE, a adoptat o interpretare prea largă a
noţiunii de măsură cu efect echivalent deoarece afirma: „toate reglementările
comerciale ale statelor membre susceptibile de a împiedica direct sau indirect,
actual sau potenţial, comerţul intracomunitar sunt considerate ca măsuri cu efect
echivalent" (pct. 5). În rezumat, cu privire la litigiu, trebuie spus că dreptul belgian
prevedea că „mărfurile care purtau o denumire de origine puteau fi importate numai
dacă erau însoţite de un certificat din partea guvernului ţării de export, care să ateste
dreptul acestora de a purta denumirea respectivă". Dassonville importa Scotch
whisky în Belgia, din Franţa, fără a poseda certificatul din partea autorităţii
britanice, deoarece certificatul ar fi fost foarte dificil de obţinut pentru mărfurile
care erau deja în liberă circulaţie pe teritoriul unei a treia ţări, ca în cazul de faţă.
Dassonville a fost urmărit penal în Belgia şi a susţinut, ca apărare, că norma
belgiană era o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative. În plus, Curtea a
afirmat: că atât timp cât nu este instituit un regim comunitar care să garanteze

111
consumatorilor autenticitatea denumirii de origine a unui produs, în cazul în care un
stat membru adoptă măsuri pentru a preveni practici neloiale în această privinţă,
acesta poate proceda totuşi în acest sens, cu condiţia ca aceste măsuri să fie
rezonabile şi ca mijloacele de probă solicitate să nu aibă ca efect împiedicarea
comerţului între statele membre şi să fie, în consecinţă, accesibile tuturor
resortisanţilor (pct. 6); că, fără a fi necesar nici măcar să se analizeze dacă astfel de
măsuri intră sau nu sub incidenţa articolului 36, acestea nu pot, în niciun caz, în
temeiul principiului enunţat în a doua teză a acestui articol, să constituie un mijloc
de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în comerţul între statele membre
(pct. 7); că această situaţie poate să se regăsească în cazul formalităţilor cerute de
către un stat membru pentru justificarea originii unui produs pe care numai
importatorii direcţi ar fi, practic, în măsură să le îndeplinească fără să se confrunte
cu dificultăţi serioase (pct. 8); că, prin urmare, solicitarea de către un stat membru a
unui certificat de autenticitate care este mai dificil de obţinut de importatorii unui
produs autentic care a fost pus în liberă circulaţie în mod legal într-un alt stat
membru decât de importatorii aceluiaşi produs care provine direct din ţara de
origine constituie o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative
incompatibile cu tratatul (pct. 9).
Din interpretarea realizată de Curte, înţelegem că erau avute în vedere toate
măsurile statale, cu efect general, care, prin natura lor, produceau sau erau
susceptibile să producă un efect direct sau indirect asupra importurilor, exporturilor,
comercializării sau utilizării produselor; în plus, rezultă că nu conta dacă
reglementările statale aveau sau nu forţă obligatorie, dacă piedicile erau slabe sau
dacă aceste măsuri aveau un caracter temporar, întrucât pentru a funcţiona
interdicţia era suficient ca schimbul de mărfuri să fi devenit mai dificil sau mai
oneros.
2. În cauza C-112/00 Schmidberger, Internationale Transporte und Planzuge v.
Austria, s-a imputat autorităţilor austriece că au permis unui grup ecologist să
organizeze o demonstraţie pe autostrada Brenner, al cărei efect a fost închiderea
autostrăzii pentru aproape 30 ore. Autostrada este principala rută de tranzit între
Germania şi Italia, iar reclamantul era o societate de transport cu sediul în
Germania, al cărei principal obiect de activitate îl constituie transportul bunurilor în
Italia. A introdus o acţiune solicitând daune din partea autorităţilor austriece,
considerând că incapacitatea acestora de a preveni închiderea autostrăzii constituie o
restrângere a liberei circulaţii a bunurilor. Curtea, în Hotărârea din 12 iunie 2003, şi-
a început argumentaţia arătând că art. 28 TCE se aplică şi acţiunilor şi omisiunilor.
Referindu-se la hotărârea din cauza Comisia v. Franţa (Hotărârea Curţii din 9
decembrie 1997, dată în cauza C-265/95, Comisia v. Franţa ), Curtea a susţinut că
art. 28 nu numai că interzice măsurile adoptate de către state care creează restricţii
în comerţul intracomunitar, dar se aplică şi statelor care se abţin să adopte măsurile
cerute de necesitatea îndepărtării obstacolelor în calea liberei circulaţii, ce sunt
create de părţi private. De aceea, faptul că autorităţile austriece nu au interzis
demonstraţia cu rezultatul închiderii autostrăzii, reprezintă o măsură având efect
echivalent unor restricţii cantitative. Curtea a procedat la examinarea justificării

112
 L

restricţiei. După ce a reiterat că drepturile fundamentale ale omului sunt parte

integrantă a principiilor dreptului comunitar şi s-a referit la art. 6 (2) TUE, Curtea a
statuat că protecţia drepturilor fundamentale este „un interes legitim, care, în
principiu, justifică o restricţionare a obligaţiilor impuse de dreptul comunitar,
chiar şi în cazul unei libertăţi fundamentale precum libera circulaţie a bunurilor".
Examinând conflictul dintre cele două principii şi modul în care poate fi soluţionat,
Curtea a arătat că libera circulaţie a bunurilor şi libertatea de asociere şi de
exprimare au o valoare „constituţională" egală. Dar niciuna din valori nu este
absolută. Conform TCE, libera circulaţie a bunurilor poate fi restricţionată pentru
motivele prevăzute de art. 30 sau pentru cerinţe în strânsă legătură cu interesul
public. În mod similar, în timp ce libertatea de asociere constituie unul dintre
fundamentele unei societăţi democratice, rezultă din art. 10 şi 11 ale CEDO că
acestea pot fi subiectul unor limitări justificate de interesul public. Au fost
examinate interesele implicate pentru a determina modul în care poate fi realizat un
echilibru între ele. Curtea a ajuns la concluzia că autorităţile austriece, în mod
rezonabil, au considerat că scopul legitim al demonstraţiei nu poate fi atins prin
măsuri mai puţin restrictive. Comparativ cu situaţia din cauza Comisia v. Franţa,
demonstraţia din Austria a avut loc după ce a fost respectată procedura de autorizare
pe un singur drum, timp de 30 ore, în timp ce demonstraţiile din Franţa au avut loc
într-o arie geografică mult mai mare şi au provocat daune mult mai mari. Curtea a
subliniat că, în contrast cu cazul francez, obiectivul demonstranţilor austrieci nu a
fost de a restrânge libertatea de circulaţie a bunurilor, ci de a-şi manifesta în public
opinia. În cauza Schmidberger, Curtea a indicat în mod clar că doreşte să se
manifeste nu numai ca o instanţă a unei uniuni economice, ci ca o instanţă supremă
a unei ordini constituţionale. Spre deosebire de jurisprudenţa anterioară (Cauza C-
52/95, Comisia c. Franţa), Curtea a acordat o mai mare importanţă libertăţii de
asociere şi de exprimare în comparaţie cu libera circulaţie a bunurilor, atribuind o
importanţă deosebită CEDO.

Măsuri de salvare (salvgardare)

v. „Clauza de apărare (salvgardare)".

MEDIA

Acronim de la „Mesures d'encouragement du developpement de l'industrie

audiovisuelle", MEDIA constituie un program destinat promovării industriei
europene din sectorul audiovizual, pentru a o face competitivă pe plan mondial, în
primul rând în competiţia cu produsele similare americane. Programul MEDIA
oferă sprijin pentru formarea şi reciclarea profesională a industriei cinematografice,
dezvoltării unor proiecte de filme şi distribuţiei programelor pe piaţa Europeană,
principalele obiective ale acestor măsuri fiind dezvoltarea de proiecte de film,
distribuţia şi comercializarea filmelor europene în afara ţării lor de origine.
Programul MEDIA este activ în toate statele membre şi în alte ţări din afara UE,
cum ar fi Elveţia. Programul MEDIA se adoptă pentru o perioadă de cinci până la

113
şapte ani: a existat MEDIA I (1991-1995), MEDIA II (1996-2000), MEDIA Plus şi
MEDIA Training (2001-2006) şi, în final, din 2007-2013 MEDIA 2007.

Mediator

Ombudsman European, echivalentul Avocatului Poporului în România, având

sarcina să primească plângerile cetăţenilor UE în cazurile de proastă administrare
din partea instituţiilor Uniunii Europene. Legislaţie primară
Art. 228 TFUE (ex-art. 195 TCE) din Secţiunea 1 Parlamentul European, Capitolul
1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii Instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale
şi financiare, prevede: „(1) Ombudsmanul European, ales de Parlamentul European,
este împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a
oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul social într-un stat
membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene în exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ale acesteia. Acesta investighează
aceste plangeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea. Potrivit misiunii sale,
Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care le consideră justificate, din proprie
iniţiativă sau pe baza plangerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul
unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte
fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare. În cazul în care Ombudsmanul
constată un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia, organul,
oficiul sau agenţia în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i
comunica punctul său de vedere. Ombudsmanul transmite apoi un raport
Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Persoana care a formulat plângerea
este informată cu privire la rezultatul acestor investigaţii. În fiecare an,
Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele
investigaţiilor sale. (2) Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a
Parlamentului European, pe durata legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la plângerea Parlamentului
European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării
funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă. (3) Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în
deplină independenţă. În îndeplinirea îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi nici nu
acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie.
Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu poate exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. (4) Parlamentul European, hotărând prin
regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă
specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor
Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului."

Moneda unica

v. „ECU" şi „Euro".

Monopol

114
 L

Privilegiu exclusiv de care dispune o persoană fizică sau juridică de a produce,

vinde, exploata sau furniza anumite produse sau servicii; deoarece constituie una
dintre cele mai grave atingeri la libertatea comerţului şi a industriei, fiind opus
conceptului de Piaţă Comună stipulat în Tratatele originare ale Comunităţilor
Europene, monopolul este interzis. Tratatul CEE nu impunea abrogarea imediată a
monopolurilor comerciale, dar prevedea obligaţia statelor membre de a elimina, la
sfârşitul unei perioade tranzitorii, orice discriminare în materie de condiţii de
aprovizionare şi de desfacere pe piaţă între resortisanţii statelor membre; în plus,
statele membre trebuiau să se abţină să creeze în această perioadă tranzitorie şi după
încheierea ei noi măsuri discriminatorii între cetăţenii lor.

Motivarea actelor comunitare

Principiu impus prin Tratatele originare şi menţinută de către tratatele ulterioare,

inclusiv Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene care stipulează că actele
juridice se motivează şi fac trimitere la propunerile, iniţiativele, recomandările,
cererile sau avizele prevăzute în tratate.
Legislaţie primară
Art. 296 TFUE (ex-art. 253 TCE) din Secţiunea 2 Proceduri de adoptare a actelor
şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi
alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare, prevede: „În cazul în care tratatele nu prevăd tipul
actului care trebuie adoptat, instituţiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea
procedurilor aplicabile şi a principiului proporţionalităţii. Actele juridice se
motivează şi fac trimitere la propunerile, iniţiativele, recomandările, cererile sau
avizele prevăzute în tratate. În cazul în care examinează un proiect de act legislativ,
Parlamentul European şi Consiliul se abţin de la adoptarea de acte care nu au fost
prevăzute de procedura legislativă aplicabilă domeniului respectiv."

Motive de recurs

Vicii care pot afecta legalitatea unui act comunitar şi care antrenează anularea
acestuia. Tratatele originare (CECO, CEE şi CEEA) au identificat patru vicii:
incompetenţa [apare când o instituţie a UE adoptă o măsură ce ţine de competenţa
unei alte instituţii comunitare (incompetenţa internă) -consecinţa fiind anularea
actului în cauză, sau când organele comunitare intervin în domenii rezervate
exclusiv competenţei statelor membre (incompetenţa externă) - care antrenează
inexistenţa actului indiferent de termenul scurs de la producere până la constatare];
violarea formelor substanţiale [pe lângă principiile generale de drept a căror
nerespectare se consideră o violare a formelor substanţiale, regulile de procedură
sau de formă a căror încălcare poate fi invocată ca violare a formelor substanţiale
sunt: obligaţia legală de consultare (atunci când Tratatul prevede, pentru adoptarea
unui act, obţinerea unor avize din partea altor instituţii; respectarea obligaţiei de
consultare presupune nu doar solicitarea avizului, dar şi luarea deciziei abia după ce
avizul în cauză a fost dat, indiferent dacă el este conform sau consultativ),

115
respectarea dreptului la apărare (considerat de către CJUE un principiu fundamental
al dreptului UE, el s-a impus de la domeniul regulilor de concurenţă aplicabile
întreprinderilor, până la funcţia publică comunitară atunci când o decizie afectează
situaţia administrativă sau cariera funcţionarilor] şi motivarea actelor UE; violarea
Tratatului sau a oricărei reguli de drept relativă la aplicarea acestuia (constituie
motivul de anulare cel mai important şi cel mai des întâlnit în practică; el
sancţionează nerespectarea regulilor stabilite prin Tratate privind conţinutul actului
şi a motivelor ce au determinat adoptarea acestuia) şi deturnarea de putere [definită
de către CJCE drept folosirea de către autoritatea comunitară a puterii (competenţei)
cu care a fost investită în alt scop decât cel pentru care i-a fost conferită acea
competenţă. Pentru ca deturnarea de putere să fie sancţionabilă trebuie ca această
nerespectare a scopului legal să fie deliberată sau, dacă este involuntară, să fie
rezultatul unei lipse grave de prevedere]. Legislaţie primară
Art. 22 din Titlul III Procedura în faţa Curţii de Justiţie al Protocolului nr. 3 Privind
statutul Curţii de justiţie a Uniunii Europene prevede: „În cazurile menţionate la
articolul 18 din Tratatul CEEA, Curtea de Justiţie este sesizată printr-o acţiune
adresată grefierului. Acţiunea trebuie să cuprindă numele şi domiciliul petentului,
calitatea semnatarului, menţionarea deciziei împotriva căreia este înaintat recursul,
părţile adverse, obiectul litigiului, concluziile şi expunerea sumară a motivelor
invocate." Conform art. 56 din Titlul IV Tribunalul, „Deciziile Tribunalului prin
care se finalizează judecata, prin care se soluţionează parţial fondul unui litigiu, prin
care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepţie de
necompetenţă sau de inadmisibilitate pot fi atacate cu recurs la Curtea de Justiţie în
termen de două luni de la notificarea deciziei atacate. Recursul poate fi introdus de
oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în totalitate sau în parte. Cu toate
acestea, părţile care intervin, altele decât statele membre şi instituţiile Uniunii pot
introduce acest recurs numai în cazul în care decizia Tribunalului le priveşte în mod
direct." În termenii art. 57, „Orice persoană a cărei cerere de intervenţie a fost
respinsă de Tribunal poate formula un recurs la Curtea de Justiţie, în termen de două
săptămâni de la comunicarea deciziei de respingere. Părţile în proces pot introduce
în faţa Curţii un recurs împotriva deciziilor Tribunalului pronunţate în temeiul
articolelor 278 sau 279 sau al articolului 299 al patrulea paragraf din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene, sau al articolelor 157 sau 164 al treilea
paragraf din Tratatul CEEA, în termen de două luni de la notificarea acestor decizii.
Recursurile menţionate la primul şi al doilea paragraf din prezentul articol se judecă
în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 39." Conform art. 58, "Recursul
înaintat Curţii de Justiţie se limitează la chestiuni de drept. Acesta poate fi întemeiat
pe motive care privesc lipsa de competenţă a Tribunalului, neregularităţi ale
procedurii în faţa Tribunalului care aduc atingere intereselor recurentului, precum şi
încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal. Recursul nu poate privi exclusiv
taxele şi cheltuielile de judecată." Art. 59 dispune: „În caz de recurs împotriva unei
decizii a Tribunalului, procedura în faţa Curţii de Justiţie constă în o fază scrisă şi o
fază orală. În condiţiile stabilite de regulamentul de procedură, Curtea se poate
pronunţa fără procedură orală, după ascultarea avocatului general şi a părţilor. Cu

116
 L

excepţia litigiilor între Uniune şi agenţii săi, recursul poate fi introdus, de asemenea,
de statele membre şi de instituţiile Uniunii care nu au intervenit în litigiul înaintat
Tribunalului. În acest caz, statele membre şi instituţiile se află într-o poziţie identică
cu cea a statelor membre sau a instituţiilor care intervin în primă instanţă."
N

Nediscriminare (principiu)

Principiu ce obligă cu deosebire statele membre să nu trateze altfel, în sens de mai

rău, pe cetăţenii altor state membre ale Uniunii decât pe propriii cetaţeni. Egalitatea
de tratament implică, pentru fiecare stat membru, asimilarea cu propriii cetăţeni a
străinilor comunitari, astfel încât aceştia să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi
cetăţenii acelui stat. Pentru resortisanţi, nediscriminarea, temelie a liberei circulaţii,
presupune: 1) dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul Uniunii; 2) dreptul de şedere
în alte state membre decât patria lor de origine; 3) dreptul de a avea acelaşi set de
drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii statului de primire; 4) dreptul de a accede la
activităţi economice în statul de primire (ceea ce presupune atât accesul la activităţi
salariate, cât şi la activităţi nesalariate). Legislaţie primară
Tratatele bază ale Uniunii Europene recunosc şi protejează principiul
nediscriminării. Astfel, de exemplu, art. 2 TUE din Titlul I Dispoziţii comune
prevede: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori
sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi." Art.
3 TUE (ex-art. 2 TUE) dispune: „(3) Uniunea combate excluziunea socială şi
discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi
bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului." Aceste norme
de maximă generalitate sunt reluate şi dezvoltate în TFUE care, în art. 10 din Titlul
II Dispoziţii de aplicare generală, prevede: „În definirea şi punerea în aplicare a
politicilor şi acţiunilor sale, Uniunea caută să combată orice discriminare pe motive
de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, varstă sau orientare
sexuală." Tot asemenea este şi art. 18 (ex-art. 12 TCE) din Partea a doua
Nediscriminarea şi cetăţenia, care prevede: „În domeniul de aplicare a tratatelor şi
fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice
discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate. Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări." Jurisprudenţa
CJUE
Tratamentul nefavorabil va fi un factor relevant la stabilirea discriminării atunci
când este nefavorabil prin comparaţie cu cel aplicat altei persoane aflate într-o
situaţie similară; astfel, o plângere referitoare la un salariu „mic" nu reprezintă o
plângere pe motive de discriminare decât dacă se poate demonstra că salariul este
mai mic decât cel al altei persoane angajate în vederea îndeplinirii unei sarcini

117
similare de către acelaşi angajator. Prin urmare, este necesar un „termen de
comparaţie", respectiv o persoană aflată în circumstanţe foarte similare, diferenţa
principală dintre cele două persoane fiind „criteriul protejat". De exemplu, în cauza
Allonby (Hotărârea Curţii din 13 ianuarie 2004, Allonby/Accrington & Colegiul
Rossendale şi alţii, dată în cauza C-256/01), reclamantei, care lucrase la un colegiu
în calitate de lector, nu i s-a reînnoit contractul. Aceasta a început să lucreze ulterior
la o societate care asigura lectori pentru instituţiile de învăţământ. Această societate
a trimis-o pe reclamantă să lucreze la fostul său colegiu, îndeplinind aceleaşi sarcini
ca înainte, dar pentru o remuneraţie mai mică decât cea care îi fusese plătită de către
colegiu. Reclamanta a invocat discriminarea pe motive de sex, afirmând că lectorii
de sex masculin care lucrau pentru colegiu primeau o remuneraţie mai mare. CJUE
a stabilit că lectorii de sex masculin nu se aflau într-o situaţie comparabilă, aceasta
deoarece colegiul nu era răspunzător pentru stabilirea nivelului remuneraţiei nici
pentru lectorii de sex masculin pe care îi angaja în mod direct, nici pentru
reclamantă, care era angajată de o societate externă. Prin urmare, aceştia nu se aflau
într-o situaţie suficient de similară.

Negocieri de aderare

Orice stat european care doreşte să adere la Uniunea Europeană (UE) trebuie să
respecte valorile comune ale UE definite la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) - respectarea demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii,
statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin
minorităţilor. În plus, acestea se angajează să respecte valorile UE în cadrul Uniunii
Europene şi în relaţia cu ţările terţe, iar paşii de aderare la UE sunt prevăzuţi la
articolul 49 din TUE. Orice cerere de aderare face obiectul unui aviz al Comisiei şi
al unei decizii a Consiliului, care îi atribuie ţării solicitante statutul de ţară
candidată. Acest statut nu înseamnă neapărat iniţierea imediată a negocierilor în
vederea aderării. Ţara candidată trebuie, mai întâi, să îndeplinească o serie de
condiţii. Ea trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate definite de Consiliul
European de la Copenhaga din 1993 şi completate de Consiliul European de la
Madrid din 1995, care sunt: criterii politice - instituţii stabile care să garanteze
democraţia, statul de drept, drepturile omului, precum şi respectarea şi protecţia
minorităţilor; criterii economice - o economie de piaţă funcţională, precum şi
capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul UE;
capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru care decurg din dreptul şi
politicile UE (sau acquis-ul comunitar), inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii
politice, economice şi monetare. De asemenea, ţara candidată trebuie să dispună de
condiţiile necesare pentru integrare, prin adaptarea structurilor sale administrative.
Capacitatea de absorbţie a UE (sau capacitatea de integrare) reprezintă un alt
element fundamental. UE trebuie să fie în măsură să accepte noi membri, în paralel
cu consolidarea integrării şi garantarea funcţionării instituţiilor şi politicilor sale; de
asemenea, extinderea trebuie să beneficieze de sprijinul opiniei publice în statele
membre şi în ţările candidate. Dacă o ţară candidată îndeplineşte aceste criterii,

118
 L

negocierile de aderare pot fi lansate. Consiliul European decide cu privire la

oportunitatea deschiderii negocierilor, pe baza avizului Comisiei. Negocierile de
aderare reprezintă fundamentul procesului de aderare. Acestea se referă la
adoptarea, implementarea şi aplicarea acquis-ului comunitar de către ţările
candidate. Obiectivul negocierilor este de a sprijini ţările candidate să se
pregătească pentru asumarea obligaţiilor de state membre după momentul aderării.
Negocierile se bazează pe meritele proprii ale fiecărei ţări candidate şi se desfăşoară
în mod individual; gradul de pregătire pentru aderare poate varia de la o ţară
candidată la alta. Derularea negocierilor de aderare are loc într-un cadru de
negociere stabilit de Consiliu, la propunerea Comisiei. Acesta oferă o perspectivă a
negocierilor care trebuie derulate şi ţine seama de situaţia şi caracteristicile fiecărei
ţări candidate. Cadrul de negociere se referă la: principiile şi procedurile negocierii;
punctele susceptibile de a fi negociate, cum ar fi aspectele financiare, derogările
temporare sau măsurile de salvgardare în domenii specifice ale acquis-ului (de
exemplu, libera circulaţie a persoanelor, politicile structurale sau agricultura);
reformele politice şi economice; rezultatul negocierilor, care rămâne deschis;
obiectivul negocierilor, care este aderarea.
Negocierile privesc adoptarea acquis-ului comunitar. Acestea debutează cu o fază
pregătitoare sau examinarea analitică a acquis-ului („screening"), efectuată de
Comisie. Scopul screeningului este de a evalua gradul de pregătire a ţării candidate,
familiarizarea acesteia cu acquis-ul şi identificarea capitolelor care urmează să fie
deschise pe baza criteriilor de referinţă („benchmarks"). Aceste criterii de referinţă
se referă la etapele pregătitoare esenţiale pentru viitoarea aliniere şi respectarea
obligaţiilor contractuale în temeiul acordurilor de asociere conexe acquis-ului.
Consiliul decide în unanimitate eventualele criterii de referinţă sau deschiderea unui
capitol de negociere pe baza recomandărilor Comisiei. Negocierile au loc în cadrul
conferinţelor interguvernamentale bilaterale care reunesc statele membre ale UE şi
ţara candidată. Negocierile aferente unui anumit capitol se închid atunci când ţara
candidată îndeplineşte criteriile de referinţă („benchmarks") definite în acest sens
(de exemplu, măsuri legislative, instanţe administrative sau judiciare, componente
ale acquis-ului puse efectiv în aplicare, o economie de piaţă funcţională pentru
capitolele economice). Ţara candidată trebuie, de asemenea, să accepte proiectul de
poziţie comună a UE elaborat de Comisie şi adoptat în unanimitate de Consiliu.
Totuşi, capitolele închise pot fi redeschise dacă ţara candidată nu mai îndeplineşte
condiţiile cerute. Negocierile de aderare pot fi suspendate în cazul unor încălcări
grave şi persistente ale principiilor pe care se fondează UE. În această situaţie,
Comisia poate recomanda, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unei treimi din
statele membre, suspendarea negocierilor şi condiţiile de reluare a acestora.
Consiliul adoptă recomandarea cu majoritate calificată, după ce a ascultat punctul
de vedere al ţării candidate în cauză.
Odată ce s-au încheiat negocierile pentru toate capitolele, procesul de aderare
ajunge la final. Aderarea poate fi lansată prin încheierea unui acord, tratatul de
aderare, între statele membre şi ţara candidată. Consiliul decide în unanimitate
încheierea procesului de aderare, în urma avizului Comisiei şi a avizului conform al

119
Parlamentului European. Tratatul de aderare se referă la: rezultatul negocierilor de
aderare, condiţiile de aderare şi măsurile de salvgardare sau tranzitorii pentru
domeniile care necesită o mai mare aprofundare; adaptarea instituţiilor şi a
tratatelor, repartizarea voturilor în Consiliu şi în Parlamentul European, numărul
deputaţilor europeni, numărul membrilor Comitetului Regiunilor etc.; data aderării.
Tratatul de aderare este supus ratificării de către toate statele membre şi de către
viitorul stat membru. Ţara candidată devine ţară aderentă şi continuă procesul de
aderare, prin adaptarea domeniilor în care trebuie încă realizate progrese, sub
supravegherea atentă a Comisiei. Legislaţie primară
Art. 49 TUE (ex-art. 49 TUE) din Titlul VI Dispoziţii finale prevede: „Orice stat
european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 şi care se angajează să le
promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European şi
parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere. Statul solicitant
adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după consultarea
Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea
membrilor din care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul
European se iau în considerare. Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele
membre şi statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele
contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale."
Normalizare

Piaţa Internă presupune şi introducerea unor norme europene care să înlocuiască

normele naţionale în vigoare încă într-o serie de domenii. În conformitate cu
directivele de armonizare, CEN şi CENELEC - cele două organisme europene de
armonizare - stabilesc normele europene comune care permit eliminarea unui număr
important de bariere în calea schimburilor economice. Peste 80% din aceste
obstacole sunt de natură tehnică, în principal norme. Conform definiţiei oferite de
Organizaţia Internaţională de Normalizare (ISO), „norma este o specificaţie tehnică
sau orice alt document accesibil publicului, stabilit cu cooperarea şi consensul sau
aprobarea generală a tuturor părţilor interesate, fondată pe rezultatele conjugate ale
sţiintei, tehnologiei şi experienţei, având drept scop avantajul comunităţii în
ansamblul său şi aprobată de către un organism calificat pe plan naţional, regional
sau internaţional".
Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 1998 de
stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi
reglementărilor tehnice, oferă în articolul 1 o serie de definiţii. Termenul
„specificaţie tehnică" este definit ca o specificaţie inclusă într-un document care
stabileşte caracteristicile unui produs, cum ar fi nivelele de calitate, performanţă,
securitate sau dimensiunile, inclusiv cerinţele care se aplică produsului cu privire la
numele sub care acesta este comercializat, terminologia, simbolurile, încercările şi
metodele de încercare, ambalarea, marcarea sau etichetarea şi procedurile pentru
evaluarea conformităţii. Acest termen de „specificaţie tehnică" se referă, de
asemenea, la metodele de fabricaţie şi procesele utilizate cu privire la produsele

120
 L

agricole, în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) din tratat, la produsele

destinate consumului uman şi animal, la medicamente, aşa cu sunt definite la
articolul 1 din Directiva nr. 65/65/CEE, precum şi la metodele de fabricaţie şi
procesele referitoare la alte produse, în cazul în care au efect asupra caracteristicilor
acestora din urmă. Termenul „standard" este definit ca fiind o specificaţie tehnică
aprobată de un organism de standardizare recunoscut, având o aplicare repetată sau
continuă, a cărei respectare nu este obligatorie şi care poate fi: standard internaţional
- un standard adoptat de către un organism internaţional de standardizare şi pus la
dispoziţia publicului; standard european - un standard adoptat de către un organism
european de standardizare şi pus la dispoziţia publicului; standard naţional - un
standard adoptat de către un organism naţional de standardizare şi pus la dispoziţia
publicului. Conform aceluiaşi articol, „reglementarea tehnică" reprezintă
specificaţiile tehnice şi alte cerinţe, inclusiv dispoziţiile administrative relevante, a
căror respectare este obligatorie, de jure sau de facto, în cazul comercializării sau a
utilizării într-un stat membru sau într-o parte semnificativă a acestuia, precum şi
actele cu putere de lege şi actele administrative ale statelor membre, cu excepţia
celor prevăzute la articolul 10, care interzic fabricarea, importul, comercializarea
sau utilizarea unui produs. De facto, reglementările tehnice includ: actele cu putere
de lege sau actele administrative ale unui stat membru care fac referire fie la
specificaţii tehnice sau la alte cerinţe, fie la coduri profesionale sau coduri de
practică care, la rândul lor, fac referire la specificaţii tehnice sau la alte cerinţe şi a
căror respectare conferă prezumţia de conformitate cu actele cu putere de lege şi
actele administrative menţionate anterior; acordurile voluntare în care o autoritate
publică este parte contractantă şi care prevăd, în interesul public, respectarea
specificaţiilor tehnice şi a altor cerinţe, cu excepţia specificaţiilor pentru licitaţii, în
cadrul achiziţiilor publice; specificaţiile tehnice sau alte cerinţe în legătură cu
măsurile fiscale sau financiare care afectează consumul de produse prin încurajarea
respectării acestor specificaţii tehnice sau a altor cerinţe; specificaţiile tehnice sau
alte cerinţe referitoare la sistemele naţionale de asigurări sociale nu sunt incluse.
O

Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene (OPOCE)

Înfiinţat în 1967 printr-o decizie Comună a Parlamentului European, a Consiliului,

Comisiei, Curţii de Justiţie şi Comitetului Economic şi Social, având sediul la
Luxemburg, OPOCE are ca misiune să asigure, sub responsabilitatea instituţiilor UE
şi în cele mai bune condiţii tehnice şi financiare, editarea, tipărirea, difuzarea şi
vânzarea publicaţiilor comunitare, printre care Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene. Decizia Parlametului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curţii de
Justiţie, a Curţii de conturi, a Comitetului economic şi social european şi a
Comitetului Regiunilor din 26 iunie 2009 privind organizarea şi funcţionarea
Oficiului pentru Publicaţii al Uniunii Europene (2009/496/CE, Euratom) prevede în
art. 1 Oficiul pentru Publicaţii: „(1) Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene
(„Oficiul") este un oficiu interinstituţional care are drept obiect de activitate să

121
asigure, în cele mai bune condiţii posibile, editarea publicaţiilor instituţiilor
Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene. În acest scop, Oficiul, pe de o
parte, permite instituţiilor îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în ceea ce priveşte
publicarea textelor legislative şi, pe de altă parte, contribuie la concepţia tehnică şi
la punerea în aplicare a politicilor de informare şi comunicare în domeniile sale de
competenţă. (2) Oficiul este condus de un director, cu respectarea orientărilor
strategice stabilite de un comitet de conducere. Cu excepţia dispoziţiilor specifice
naturii interinstituţionale a Oficiului, prevăzute prin prezenta decizie, acesta
respectă procedurile administrative şi financiare ale Comisiei. În stabilirea
procedurilor menţionate, Comisia ţine cont de natura specifică a Oficiului." Art. 3
Competenţele Oficiului dispune: „(1) Oficiul îşi exercită competenţele în domeniile
următoare: (a) editarea Jurnalului Oficial al Uniunii Europene („Jurnalul Oficial") şi
garantarea autenticităţii lui; (b) editarea altor publicaţii obligatorii; (c) editarea sau
coeditarea publicaţiilor fără caracter obligatoriu încredinţate Oficiului în cadrul
prerogativelor fiecărei instituţii, cu precădere în contextul activităţilor de
comunicare ale instituţiilor; (d) editarea sau coeditarea de publicaţii din proprie
iniţiativă, inclusiv de publicaţii care au drept scop promovarea serviciilor proprii; în
acest context, Oficiul îşi poate asigura traduceri pe baza unui contract de servicii;
(e) dezvoltarea, menţinerea şi actualizarea serviciilor sale de editare electronică
destinate publicului; (f) punerea la dispoziţia publicului a întregii legislaţii şi a altor
texte oficiale; (g) conservarea şi punerea la dispoziţia publicului, sub formă
electronică, a tuturor publicaţiilor instituţiilor; (h) atribuirea de numere
internaţionale standardizate şi/sau de numere de catalog publicaţiilor instituţiilor; (i)
gestionarea drepturilor de reproducere şi de traducere ale publicaţiilor instituţiilor;
(j) promovarea şi vânzarea publicaţiilor şi serviciilor pe care le oferă publicului. (2)
Oficiul furnizează instituţiilor consiliere şi asistenţă privind: (a) programarea şi
planificarea programelor lor de publicare; (b) realizarea proiectelor lor de editare,
indiferent de modul de editare; (c) punerea în pagină şi designul proiectelor lor de
editare; (d) informarea cu privire la tendinţele pieţei publicaţiilor în statele membre
şi cu privire la temele şi titlurile care ar putea beneficia de cea mai largă audienţă;
(e) fixarea tirajelor şi stabilirea planurilor de difuzare; (f) fixarea preţurilor
publicaţiilor, precum şi vânzarea lor; (g) promovarea, difuzarea şi evaluarea
publicaţiilor lor gratuite sau contra cost; (h) analiza, evaluarea şi crearea de pagini şi
servicii Internet destinate publicului; (i) elaborarea contractelor-cadru aferente
activităţilor de editare; (j) supervizarea tehnologică a sistemelor de editare."

OMC (GATT)

Acronim pentru „Organizaţia Mondială a Comerţului", structură ce a înlocuit

„Acordul General pentru Tarife şi Comerţ".

v. „GATT".

Opinie

122
 L

v. „Dreptul Uniunii Europene".

Ordine publică (excepţie)

Excepţie ce permite, în anumite circumstanţe, derogarea de la dispoziţiile Tratatelor

bază atât în ceea ce priveşte principiul nediscriminării, cât şi celelalte libertăţi.
Legislaţie primară
Art. 18 TFUE (ex-art. 12 TCE) din Partea a doua Nediscriminarea şi cetăţenia
prevede: „În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor
speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de
cetăţenie sau naţionalitate." Art. 36 TFUE (ex-art. 30 TCE) din Capitolul 3
Interzicerea restricţiilor cantitative între statele membre, Titlul II Libera circulaţie
a mărfurilor, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede:
„Dispoziţiile articolelor 34 şi 35 [care interzic restricţiile cantitative şi măsurile cu
efect echivalent, la import şi export între statele membre] nu se opun interdicţiilor
sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală
publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii
persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri
de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie
a proprietăţii industriale şi comerciale." Art. 45 TFUE (ex-art. 39 TCE) din
Capitolul 1 Lucrătorii, Titlul IV Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1)
Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii. (3) Sub rezerva
restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate
publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul: (a) de a accepta ofertele reale
de încadrare în muncă; (b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor
membre; (c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată
în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv; (d) de a rămâne
pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în
condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie."
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Curţii din 4 decembrie 1974 dată în cauza 41/74 a avut ca obiect o cerere
de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului 177
din Tratatul CEE de „Chancery Division" către „High Court of Justice" din Anglia,
în procedura aflată pe rolul acestei instanţe între Yvonne van Duyn şi „Home
Office" cu privire la interpretarea articolului 48 din Tratatul CEE şi a articolului 3
din Directiva nr. 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind
coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi la şederea străinilor
justificate de motive de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică
(JO din 4 aprilie 1964). Întrebările adresate de Chancery Division către High Court
of Justice din Anglia au privit interpretarea anumitor prevederi de drept comunitar
în materia liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul unei acţiuni împotriva Home
Office introduse de reclamanta din acţiunea principală, resortisant olandez, căreia

123
nu i s-a permis intrarea în Regatul Unit pentru a ocupa un post de secretară în cadrul
„Bisericii scientologice"; permisiunea de a intra i-a fost refuzată în conformitate cu
politica faţă de respectiva organizaţie, dusă de guvernul Regatului Unit, care
consideră că activităţile organizaţiei reprezintă un pericol social.
Subliniind că întrebarea adresată ridică problema importanţei ce trebuie să se acorde
faptului că activităţile organizaţiei în cauză, deşi considerate de statul membru
contrare interesului general, nu sunt, cu toate acestea, interzise prin legislaţia
naţională, Curtea precizează că „este necesar să se sublinieze faptul că noţiunea de
ordine publică în contextul comunitar şi în special ca justificare a unei derogări de la
principiul fundamental al liberei circulaţii a lucrătorilor trebuie să fie înţeleasă în
sens strict, astfel încât sfera de aplicare a acesteia să nu poată fi stabilită în mod
unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui control de către instituţiile
Comunităţii; că nu este mai puţin adevărat că împrejurările specifice care ar putea
justifica invocarea noţiunii de ordine publică pot varia de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta şi că, de aceea, trebuie să se recunoască autorităţilor naţionale
competente o marjă de apreciere în această privinţă, în limitele impuse prin tratat"
(pct. 18). Prin urmare, „rezultă că un stat membru poate, dacă este necesar, pentru
motive de ordine publică, să refuze unui resortisant al unui alt stat membru
beneficiul principiului liberei circulaţii a lucrătorilor în vederea desfăşurării unei
activităţi salarizate specifice, chiar şi atunci când nu impune nicio restricţie similară
propriilor resortisanţi" (pct. 23). Iar răspunsul la întrebare este „că articolul 48 din
Tratatul CEE şi articolul 3 alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 trebuie să fie
interpretate în sensul că, impunând restricţii justificate de ordinea publică, un stat
membru poate lua în considerare, ca făcând parte din conduita personală, faptul că
persoana interesată este afiliată la un grup sau la o organizaţie ale căror activităţi
sunt considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi totuşi
interzise şi chiar dacă nu se impune nicio restricţie resortisanţilor statului respectiv
care doresc să desfăşoare o activitate similară celei pe care intenţionează să o
desfăşoare resortisantul unui alt stat membru, în cadrul aceloraşi grupuri sau al
aceloraşi organizaţii" (pct. 24).

Ordonanţă

Act adoptat de către Curtea de justiţie a Uniunii Europene în cadrul competenţelor

sale jurisdicţionale; ordonanţa CJUE este o formă simplificată a deciziei judiciare
care, spre deosebire de hotărâre, nu este citită în şedinţa publică şi, ca regulă
generală, nu este precedată de pledoarii ale părţilor sau de concluzii ale avocatului
general. Ordonanţa serveşte pentru a regla probleme de procedură ce apar în faţa
instanţei înainte de adoptarea unei hotărâri (de ex: măsuri de instrucţie).
Legislaţie primară
Art. 29 din Titlul III Procedura în faţa Curţii de justiţie al Protocolului nr. 3 privind
statatul Curţii de justiţie a Uniunii Europene prevede: „Curtea de Justiţie poate
ordona ca un martor sau un expert să fie audiat de autoritatea judiciară de la locul
său de domiciliu. Ordonanţa se adresează în vederea executării autorităţii judiciare

124
 L

competente, în condiţiile stabilite de regulamentul de procedură. Actele care rezultă

din activitatea comisiei rogatorii se înapoiază Curţii în aceleaşi condiţii."
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

Organizaţie interguvernamentală, înfiinţată la 30 septembrie 1961, al cărei obiectiv

îl constituie cooperarea economică internaţională; a înlocuit Organizaţia Europeană
pentru cooperare Economică (OECE), fondată în 1948, pentru administrarea
Planului Marshall, în vederea reconstrucţiei economice a Europei. Ca şi precedenta,
OCDE are ca scop dezvoltarea economică a ţărilor membre, utilizarea forţei de
muncă şi ridicarea nivelului de trai, dezvoltarea comerţului pe bază multilaterală şi
nediscriminatorie, menţinerea stabilităţii monetare şi crearea unui climat economic
sănătos în statele membre, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Acronim pentru „North Atlantic Treaty Organization", NATO este o organizaţie

politico-militară a alianţei atlantice, creată în baza tratatului de la Washington din 4
aprilie 1949. Tratatul Atlanticului de Nord a creat o alianţă de 12 state (Belgia,
Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia,
Portugalia, SUA şi Canada) decise să-şi asigure apărarea reciprocă şi colectivă. Prin
Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinţă o alianţă de ţări independente având drept
obiectiv comun menţinerea păcii şi protejarea propriei libertăţi prin intermediul
solidarităţii politice şi a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja
şi a respinge orice formă de agresiune împotriva lor. NATO este o organizaţie
interguvernamentală ale cărei ţări membre îşi păstrează integral suveranitatea şi
independenţa, un forum în cadrul căruia statele se consultă reciproc în toate
privinţele, unde se iau hotărâri asupra problemelor politice şi militare ce le afectează
securitatea. NATO acţionează atât în plan politic, în sensul că îşi propune
dezvoltarea relaţiilor între membrii săi, şi pe scena mondială, pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, cât şi în plan militar, urmărind întărirea capacităţii
de apărare a membrilor organizaţiei pentru a rezista unui atac armat.

OSCE

Acronim pentru „Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa" care a

înlocuit, de la 1 ianuarie 1995, Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa
CSCE; este o organizaţie internaţională pentru securitate. Se concentrează asupra
prevenirii conflictelor, administrării crizelor şi reconstrucţiei post-conflictuale. Este
formată din 57 de ţări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală şi
America de Nord, acoperind spaţiul emisferei nordice „de la Vancouver la
Vladivostok".
P

Pachetul Delors I

125
Parte din cele cinci cadre financiare multianuale: Delors I (1988-1992), Delors II
(1993-1999), Agenda 2000 (2000-2006), Cadrul financiar multianual (CFM) (2007-
2013) şi CFM 2014-2020, Delors I a apărut într-un climat conflictual în relaţiile
dintre instituţii, ca urmare a nepotrivirii crescânde între resurse şi cerinţe; conceptul
perspectivei financiare multianuale a fost elaborat ca o încercare de a atenua
conflictul respectiv, de a consolida disciplina bugetară şi de a îmbunătăţi execuţia
bugetară printr-o planificare mai bună. Prin urmare, Pachetul Delors I este numele
dat unui set de propuneri de reformă avansate de către Comisia Europeană în 1987,
prezidată în acea perioadă de către Jacques Delors, privind finanţarea Comunităţii
Europene, limitarea cheltuielilor agricole, creşterea fondurilor structurale şi
introducerea unor noi reguli de gestiune financiară. Tratatul de la Lisabona a
transformat cadrul financiar multianual dintr-un acord interinstituţional într-un act
obligatoriu din punct de vedere juridic. Legislaţie primară
Art. 312 TFUE din Capitolul 2 Cadrul financiar multianual, Titlul II Dispoziţii
financiare, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „(1)
Cadrul financiar multianual vizează asigurarea evoluţiei ordonate a cheltuielilor
Uniunii în limita resurselor proprii. Acesta se adoptă pentru o perioadă de cel puţin
cinci ani. Bugetul anual al Uniunii respectă cadrul financiar multianual. (2)
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă un
regulament care stabileşte cadrul financiar multianual. Consiliul hotărăşte în
unanimitate după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu
majoritatea membrilor care îl compun. Consiliul European poate adopta, în
unanimitate, o decizie care autorizează Consiliul să hotărască cu majoritate
calificată în cazul în care adoptă regulamentul menţionat la primul paragraf. (3)
Cadrul financiar stabileşte valorile plafoanelor anuale ale alocărilor pentru
angajamente pe categorii de cheltuieli şi ale plafonului anual de credite pentru plăţi.
Categoriile de cheltuieli, al căror număr este limitat, corespund marilor sectoare de
activitate ale Uniunii. Cadrul financiar prevede orice alte dispoziţii utile bunei
desfăşurări a procedurii bugetare anuale. (4) În cazul în care regulamentul
Consiliului de stabilire a unui nou cadru financiar nu a fost adoptat la încheierea
cadrului financiar precedent, plafoanele şi celelalte dispoziţii corespunzătoare
ultimului an al acestui cadru se prorogă până la adoptarea acestui act. (5) Pe tot
parcursul procedurii care conduce la adoptarea cadrului financiar, Parlamentul
European, Consiliul şi Comisia iau toate măsurile necesare pentru a facilita
adoptarea."
Pachetul Delors II

Pachet prezentat de către Comisia Europeană, după semnarea Tratatului Uniunii

Europene (Tratatul de la Maastricht), care conţinea un set de propuneri privind
asigurarea finanţării UE pe termen mediu; propunerile vizau creşterea resurselor
bugetului comunitar pentru a permite punerea în practică a deciziilor adoptate la
Maastricht, cu accent pe creşterea competitivităţii, pe coeziunea economică şi
socială între statele membre UE şi rolul Uniunii pe scena internaţională. Pachetul

126
 L

Delors II a fost aprobat de către Consiliul European de la Edinburg din decembrie

1992.

Parchet European

Instrument necesar spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, mai precis cooperării

judiciare în materie penală. Legislaţie primară
Art. 86 TFUE din Capitolul 4 Cooperarea judiciară în materie penală, Titlul V
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne
ale Uniunii, prevede: „(1) Pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui un Parchet European,
pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea
Parlamentului European. În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din
cel puţin nouă state membre poate solicita ca proiectul de regulament să fie trimis
spre examinare Consiliului European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului
se suspendă. După dezbateri, în cazul realizării unui consens, Consiliul European, în
termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.
În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în care cel puţin nouă state
membre doresc stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului
de regulament respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul şi
Comisia în consecinţă. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare
consolidată, menţionată la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea
Europeană şi la articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată
şi se aplică dispoziţiile privind formele de cooperare consolidată. (2) Parchetul
European are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de a trimite în judecată, după
caz în colaborare cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele stabilite în
regulamentul prevăzut la alineatul (1). Parchetul European exercită în faţa
instanţelor competente ale statelor membre acţiunea publică în legătură cu aceste
infracţiuni. (3) Regulamentele prevăzute la alineatul (1) stabilesc statutul
Parchetului European, condiţiile de exercitare a atribuţiilor acestuia, regulamentul
de procedură aplicabil activităţilor sale, precum şi normele care reglementează
admisibilitatea probelor şi normele aplicabile controlului jurisdicţional al actelor de
procedură adoptate în exercitarea atribuţiilor sale. (4) Consiliul European poate
adopta, în acelaşi timp sau ulterior, o decizie de modificare a alineatului (1) în
scopul extinderii atribuţiilor Parchetului European pentru a include combaterea
criminalităţii grave de dimensiune transfrontalieră şi în scopul modificării
corespunzătoare a alineatului (2) în ceea ce priveşte autorii şi coautorii infracţiunilor
grave care afectează mai multe state membre. Consiliul European hotărăşte în
unanimitate, după aprobarea Parlamentului European şi după consultarea Comisiei."

Parlamentele naţionale şi funcţionarea Uniunii

127
Parlamentele naţionale au o contribuţie activă la funcţionarea Uniunii Europene,
inclusiv prin cooperarea interparlamentară eficientă şi periodică în cadrul Uniunii
între Parlamentul European şi parlamentele naţionale.
Legislaţie primară
Art. 12 TUE din Titlul II Dispoziţii privind principiile democratice prevede:
„Parlamentele naţionale contribuie în mod activ la buna funcţionare a Uniunii: (a)
prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de
notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu
Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană; (b) prin
respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute în
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii; (c) prin
participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la mecanismele de
evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu, în conformitate cu
articolul 70 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi prin implicarea în
controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în conformitate cu
articolele 88 şi 85 din respectivul tratat; (d) prin participarea la procedurile de
revizuire a tratatelor, în conformitate cu articolul 48 din prezentul tratat; (e) prin
faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune, în conformitate
cu articolul 49 din prezentul tratat; (f) prin participarea la cooperarea
interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi cu Parlamentul European, în
conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea
Europeană - Protocolul (nr. 1) anexă la tratatele bază ale Uniunii Europene."
Parlamentul European (PE)

Una din principalele instituţii ale Uniunii Europene, Parlamentul European a fost
înfiinţat prin Tratatul de la Paris, odată cu CECO, sub forma unei „Adunări
Parlamentare compusă din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în
Comunitate" (art. 20 din Tratatul CECO). În 1958, prin Tratatul de la Roma şi odată
cu apariţia CEE şi CEEA, instituţia şi-a schimbat numele în „Adunare Parlamentară
Europeană", iar din 1962 denumirea sa a devenit „Parlamentul European". Alături
de interesele guvernelor şi ale Uniunii, pentru a răspunde principiilor democraţiei
reprezentative, trebuiau satisfăcute şi interesele cetăţenilor, ceea ce se putea realiza
numai prin constituirea unui parlament alcătuit după reguli cât mai apropiate de cele
ale parlamentelor naţionale. Întreaga evoluţie a reglementărilor ce privesc regimul
acestei instituţii comunitare, atât în ceea ce priveşte rolul său, cât şi în privinţa
desemnării parlamentarilor, dezvăluie o dublă tendinţă: pe de o parte, să se dea o
mai mare legitimitate şi, pe de altă parte, să crească rolul său astfel încât să poată
îndeplini, în timp, funcţiile oricărui parlament naţional. În privinţa alegerilor directe,
aprobate prin Actul privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European,
iniţial n-a existat o procedură electorală uniformă în toate statele comunitare, ceea
ce a dat dreptul fiecărui stat să utilizeze procedura proprie. Realizarea procedurii
electorale uniforme pentru compunerea Parlamentului European n-ar fi fost posibilă
fără stabilirea, prin Tratatul de la Maastrich, a cetăţeniei europene ca statut politico-
juridic ce dă dreptul de vot pentru alegerile generale pentru Parlamentul European,

128
 L

cât şi pentru alegerile locale, tuturor resortisanţilor statelor membre, rezidenţi pe

teritoriul acestor state, indiferent de naţionalitate. Pentru stabilirea criteriului de
acordare a numărului de mandate corespunzător fiecărui stat s-a folosit
raţionamentul conform căruia, aşa cum la nivelul unui stat, numărul de mandate
revenite fiecărei circumscripţii electorale este în funcţie de numărul alegătorilor, tot
aşa, în raport de numărul populaţiei s-a stabilit numărul de mandate pentru fiecare
stat. Atribuţiile Parlamentului, ce au făcut din acesta un organ consultativ, de
cooperare şi decizional, au fost stabilite prin Tratatele constitutive, Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa,
iar evoluţia a fost în sensul măririi rolului acestei instituţii. Puterile Parlamentului
European au fost gradual sporite. Astfel, Actul Unic European a prevăzut că dacă
Parlamentul respinge cu majoritate de voturi pentru a doua oară o propunere
legislativă, Consiliul o va putea adopta doar cu unanimitate. Parlamentul are dreptul
de a interpela în scris şi oral Comisia şi Consiliul; poate iniţia procedura de demitere
în bloc a Comisiei şi se pronunţă - prin aviz - asupra cererilor de aderare la UE şi
asupra acordurilor de asociere şi comerciale încheiate de Uniune. Tratatul de la
Maastricht a dat Parlamentului dreptul la codecizie alături de Consiliu în anumite
domenii ce privesc piaţa unică, dreptul de a cere Comisiei să înainteze anumite
propuneri legislative, de a numi un avocat al poporului (împuternicit să primească
reclamaţii împotriva instituţiilor şi organelor UE). Rolul codecizional al acestei
instituţii, în domenii ca libertatea de deplasare a lucrătorilor, piaţa unică, protecţia
mediului înconjurător, a fost întărit prin Tratatul de la Amsterdam. Actul de
modificare a CE din 1997 a întărit şi rolul politic al Parlamentului, nominalizarea
Preşedintelui Comisiei fiind supusă aprobării Parlamentului, iar la încheierea
şedinţelor Consiliului European, preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii
prezentând concluziile lucrărilor în faţa Parlamentului. Legislaţie primară
Tratatul privind Uniunea Europeană, versiunea consolidată, alocă Parlamentului
art. 14, conform căruia „(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,
funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi
consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul
European alege preşedintele Comisiei. (2) Parlamentul European este compus din
reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute
cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod
proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat
membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de
locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului
European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei
Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi
secret, pentru un mandat de cinci ani." Parlamentul European îşi alege preşedintele
şi biroul (dintre membrii săi), iar Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
rezervă acestei instituţii Secţiunea 1, din Capitolul 1 Instituţiile, din Titlul I
Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare. Dintre
funcţiile cuprinse în această secţiune amintim: 1. stabilirea statutului partidelor

129
politice la nivel european, în special regulile legate de finanţarea acestora
(Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin regulamente, în conformitate cu
procedura legislativă ordinară - art. 224); 2. cererea adresată Comisiei să prezinte
orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care consideră că
necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor; 3.
constituirea, la cererea unei pătrimi a membrilor care îl compun, a unei comisii
temporare de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite
prin tratat altor instituţii, organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a normelor de
drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia
cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanţă judecătorească şi atât
timp cât procedura jurisdicţională nu este încheiată; 4. răspunde la petiţiile adresate
de orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau juridică având
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, cu titlu individual sau în asociere cu
alţi cetăţeni sau cu alte persoane, privind un subiect care ţine de domeniile de
activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod direct; 5. alegerea Ombudsmanului
European.

Parteneriat pentru aderare

În „Agenda 2000", Comisia Europeană propunea, iar Consiliul European de la

Luxemburg din decembrie 1997 şi-a însuşit această propunere, ca diferitele forme
de asistenţă pe care UE o furniza fiecăreia din ţările candidate la aderare din Europa
Centrală şi de Est să fie reunite sub forma unui „Parteneriat pentru aderare", astfel
încât acţiunea lor să fie corelată şi complementară, să se evite suprapunerile şi să se
obţină efecte maxime. Obiectivul Parteneriatului pentru aderare îl constituie
pregătirea statelor candidate pentru îndeplinirea criteriilor de aderare stabilite la
Copenhaga şi Madrid.

Perioadă de tranziţie

Art. 8 TCEE din Partea întâi Principiile prevedea: „1. Piaţa comună se stabileşte
progresiv pe o perioadă de doisprezece ani. Perioada de tranziţie se împarte în trei
etape, de patru ani fiecare, durata poate fi modificată aşa cum se menţionează mai
jos. 2. Fiecărei etape îi este atribuit un set de acţiuni care trebuie iniţiate şi realizate
concomitent. 3. Trecerea de la prima la a doua etapă este condiţionată de constatarea
că cele mai multe dintre obiectivele stabilite în mod expres în Tratat pentru prima
etapă au fost atinse şi, sub rezerva excepţiilor şi procedurilor prevăzute de prezentul
tratat, angajamentele au fost respectate. Aceasta constatare este realizată după al
patrulea an de Consiliul, hotărând în unanimitate cu privire la raportul Comisiei. Cu
toate acestea, un stat membru nu poate împiedica unanimitatea bazându-se pe
neîndeplinirea propriilor obligaţii. În lipsa unanimităţii, prima etapă se prelungeşte
automat cu un an."
Stabilirea Pieţei Comune care presupunea libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor şi apariţia unui număr mare de politici comune nu s-a

130
 L

putut realiza decât progresiv, într-un interval de 12 ani, în care statele membre erau
obligate să elimine obstacolele în calea acestei libere circulaţii.
PHARE

v. „Fonduri de pre-aderare".

Piaţa Comună / Piaţa Internă / Piaţa Unică

„Piaţa Internă" este un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a
bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu
prevederile Tratatelor bază ale Uniunii Europene. Măsurile destinate realizării Pieţei
Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document
intitulat „Cartea albă privind Piaţa Internă", care stipula atingerea acestui obiectiv
până la 31 decembrie 1992. Legislaţie primară
Art. 3 TUE versiunea consolidată (ex-art. 2 TUE) din Titlul I Dispoziţii comune
prevede: „(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe
stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de
competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres
social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii
mediului." Conform art. 26 TFUE (ex-art. 14 TCE) din Titlul I Piaţa internă, Partea
a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea adoptă
măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcţionării pieţei interne, în conformitate
cu dispoziţiile incidente ale tratatelor. (2) Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără
frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi
a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor."

Piedici tehnice

Obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor, piedicile tehnice reprezintă un

aspect particular al măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative
(reglementate de art. 28, 29 TCE, art. 34, 35 TFUE), rezultă din caracterul disparat
al legislaţiilor naţionale cu privire la compoziţia şi securitatea produselor şi sunt
susceptibile de producerea unui efect restrictiv asupra schimburilor între statele
membre, ele producându-se când un stat refuză importul unui produs pe motiv că nu
corespunde normelor standard în vigoare pe teritoriul său. Jurisprudenţa CJUE
În afacerea Cassis de Dijon (Hotărârea din 20 februarie 1979, Cauza 120/78) Curtea
de Justiţie a adus precizări asupra incompatibilităţii „piedicilor tehnice" cu art. 28
TCE. În rezumat, afacerea se referă la o lege germană, relativă la comercializarea
băuturilor spirtoase, care determina un nivel minim al gradelor de alcoolizare,
pentru diferitele categorii de astfel de băuturi. Societatea Rewe-Zentral a cerut
administraţiei germane a monopolului alcoolului autorizaţia de a importa din Franţa
lichior de coacăze negre, de Dijon. Autorizaţia a fost refuzată pe motiv că acest
produs avea o tărie situată între 15-200, iar legea prevedea o tărie minimală de 25 0
pentru alcoolurile din fructe. Societatea Rewe-Zentral a arătat că fixarea unei tării

131
minimale alcoolului împiedică desfacerea în Germania a produselor alcoolizate
originare din alte state membre, prin urmare, este contrară art. 28 TCE. Curtea de
Justiţie, în soluţionarea acestui caz, a fixat următoarele reguli: 1) în absenţa unei
reglementări comune cu privire la producerea şi comercializarea unui produs, revine
statelor membre să reglementeze, fiecare pe teritoriul său, tot ceea ce priveşte
producerea şi comercializarea acestui produs; rezultă de aici că în domeniile în care
există reglementări comune, statele pierd competenţa de reglementare; 2)
obstacolele la circulaţia intercomunitară rezultate din disparitatea legislaţiilor
naţionale, trebuie recunoscute ca fiind necesare pentru satisfacerea uneia sau mai
multor exigenţe imperative, adică a unor scopuri de interes general, de natură să
primeze exigenţelor liberei circulaţii. Pe lângă cerinţa existenţei unor exigenţe
imperative mai trebuie respectată şi cerinţa ca măsura să fie proporţională cu scopul
urmărit (pct. 8); 3) în cazul în care o exigenţă imperativă nu poate fi recunoscută, un
produs în mod legal fabricat şi comercializat într-un stat membru trebuie să aibă
posibilitatea de a intra în alt stat membru, fără ca vânzării acestor produse să le
poată fi opusă o prohibiţie legală a comercializării băuturilor cu un conţinut de
alcool mai mic decât limita stabilită de reglementarea naţională la comercializarea
produsului (pct. 14).

Planul Marshall

Cunoscut ca European Recoverz Program (ERP), a fost un plan conceput de Statele

Unite ale Americii - lansat de secretarul de stat american George Marshall în 1947 -
şi destinat aliaţilor europeni din cel de-al doilea Război Mondial pentru
reconstrucţia economiei europene distruse de război. Până în anul 1952, 18 ţări din
Europa de Vest au beneficiat de aproape 14 miliarde de dolari SUA sub formă de
credite, subvenţii nerambursabile şi ajutoare materiale sau alimentare. Planul
Marshall a jucat un rol-cheie în reconstrucţia şi relansarea economică a Europei
Occidentale şi în limitarea extinderii blocului comunist.

Planul Schuman

v. „Declaraţia Schuman".
Politica agricolă Comună (PAC)

Politica agricolă comunitară, agricultura în cadrul Comunităţii a constituit pentru

agricultorii europeni un succes spectaculos, dar în acelaşi timp a fost un motiv de
distorsiune a comerţului mondial (ceea ce a dus Comunitatea în conflict cu SUA şi
cu alţi exportatori tradiţionali, precum şi cu ţările în curs de dezvoltare, ale căror
economii riscau să fie subminate de exporturile europene) şi o sursă ce a înghiţit
mare parte a fondurilor europene. Piaţa agricolă comunitară, prima politică
implementată, a avut, din 1958 încoace, o evoluţie sinuoasă, cu urcuşuri şi
coborâşuri, cu prilejuri de bucurie (pentru agricultori), dar şi cu eşecuri răsunătoare.
În fapt, ea a debutat spectaculos, pentru că datorită sprijinului financiar generos
acordat şi a inovaţiei tehnologice, ceea ce a dus la scăderea populaţiei active

132
 L

ocupate în agricultură, nivelul de trai al celor rămaşi a crescut puternic. Dar acest
prim succes a avut drept recul faptul că preţurile la produsele agricole în Comunitate
erau mai mari decât cele mondiale şi, prin urmare, dezavantajat profund de această
situaţie a fost consumatorul european nevoit să suporte „succesul" din agricultură,
odată prin preţurile mai mari la produsele agricole şi apoi prin impozitele plătite
căci, agricultura a fost o sursă de imense cheltuieli comunitare. Conştientă de
necesitatea reducerii cheltuielilor agricole, Comisia a activat pe mai multe planuri:
1) o primă tactică a constat în încercarea de a-i face pe fermieri să plătească pentru
surplusurile nedorite, aplicând taxe la producţia excedentară (mai ales lapte);
urmarea a fost că, la reuniunea la vârf de la Fontainbleau din iunie 1984 s-a hotărât
că de atunci cheltuielile pentru agricultură trebuiau să crească într-un ritm mai lent
decât bugetul în ansamblul său; 2) încercarea de creştere a resurselor părţii de
orientare a FEOGA şi scoaterea din producţie a unor mari suprafeţe de teren
nearabil; bună în teorie, ideea s-a lovit, în practică de o reală problemă, şi anume
necesitatea găsirii unor posibilităţi alternative de angajare a lucrărilor din
agricultură, posibilităţi care, în urma crizei economice declanşate în 1973, s-au
dovedit a fi puţine; 3) în 1985, a elaborat o Carte verde care cuprindea măsurile de
îndreptare a neregulilor politicii agricole comune. Perioada 1990-1991 a fost şi ea
critică pentru politica agricolă comună, nu doar pentru că preconizata reducere a
bugetului pentru agricultură nu s-a putut realiza, datorită costurilor integrării
fermierilor est-germani, ci şi datorită faptului că, la cererea SUA şi a celorlalte state
exportatoare de produse agricole, de reducere de către CEE cu 75% a sprijinului
acordat agriculturii, Comunitatea a avut un răspuns mediocru. Legislaţie primară
Cea mai importantă sursă primară pentru PAC o constituie în prezent întreg Titlul
III Agricultura şi pescuitul din Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii din TFUE, care debutează cu art. 38 care prevede: „(1)
Uniunea defineşte şi pune în aplicare o politică comună în domeniul agriculturii şi
pescuitului. Piaţa internă cuprinde agricultura, pescuitul şi comerţul cu produse
agricole. [...] Referirile la politica agricolă comună sau la agricultură şi utilizarea
termenului «agricol» se înţeleg ca făcând referire şi la pescuit, având în vedere
caracteristicile speciale ale acestui sector. (2) Cu excepţia unor dispoziţii contrare
prevăzute la articolele 39-44, normele prevăzute în vederea instituirii sau
funcţionării pieţei interne se aplică produselor agricole. (3) Produsele care intră sub
incidenţa articolelor 39-44, sunt enumerate în lista care face obiectul anexei I. 4)
Funcţionarea şi dezvoltarea pieţei interne pentru produsele agricole, trebuie să fie
însoţite de instituirea unei politici agricole comune." Art. 39 (ex-art. 33 TCE)
stabileşte obiectivele politicii agricole comune: „ (1) [...] (a) creşterea productivităţii
agriculturii prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale
a producţiei agricole, precum şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie şi, în
special, a forţei de muncă; (b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil
pentru populaţia agricolă, în special prin majorarea venitului individual al
lucrătorilor din agricultură; (c) stabilizarea pieţelor; (d) garantarea siguranţei
aprovizionărilor; (e) asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către consumatori.
(2) În elaborarea politicii agricole comune şi a metodelor speciale pe care aceasta le

133
poate implica, vor fi avute în vedere următoarele: (a) caracterul special al activităţii
agricole care rezultă din structura socială a agriculturii şi din discrepanţele
structurale şi naturale existente între diferitele regiuni agricole; (b) necesitatea de a
opera treptat modificările adecvate; (c) faptul că, în statele membre, agricultura este
un sector strâns legat de ansamblul economiei." De remarcat este şi art. 13 TFUE în
termenii căruia: „La elaborarea şi punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul
agriculturii, pescuitului, transporturilor, pieţei interne cercetării şi dezvoltării
tehnologice şi al spaţiului, Uniunea şi statele membre ţin seama de toate cerinţele
bunăstării animalelor ca fiinţe sensibile şi respectă actele cu putere de lege şi
normele administrative, precum şi obiceiurile statelor membre în privinţa riturilor
religioase, a tradiţiilor culturale şi a patrimoniilor regionale."

Politica comercială Comună (PCC)

Parte a „politicilor comune", alături de Politica agricolă comună şi Politica comună

de transporturi prevăzute de Tratatul de la Roma (TCEE). Tratatul CEE din 1958
stipula, în Capitolul 3 Politica comercială, Titlul II Politica economică, Partea treia
Politica Comunităţii, în art. 111, dreptul Consiliului de a decide cu majoritate
calificată autorizarea Comisiei de a reprezenta Comunitatea în negocierile
comerciale şi de a-şi stabili singură mandatul de negociere în acest domeniu.
Legislaţie primară
Art. 206 TFUE (ex-art. 131 TCE) precizează în Titlul II Politica comercială
comună din Partea a cincea Acţiunea externă a Uniunii: „Prin stabilirea unei uniuni
vamale, în conformitate cu articolele 28-32, Uniunea contribuie, în interesul comun,
la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la eliminarea treptată a restricţiilor
în calea schimburilor comerciale internaţionale şi a investiţiilor externe directe şi la
reducerea barierelor vamale şi de altă natură." În termenii art. 207 (ex-art. 133
TCE), „(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în
special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi
comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale
proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de
liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială,
printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Politica
comercială comună se desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii
externe a Uniunii. (2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile care definesc
cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună."

Politica Comună de transporturi (PCT)

Deşi Tratatul de la Roma cuprindea multiple referiri la transporturi şi la o politică

comună în acest domeniu, în primii 24 de ani ai CE progresul în această direcţie a
fost atât de lent, încât în 1982 (septembrie) Parlamentul European a chemat în
justiţie Consiliul de Miniştri pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin Tratat;

134
 L

succesul acţiunii a fost unul parţial pentru că, pe de o parte, Curtea a refuzat să ia în
considerare absenţa unei politici comune în domeniul transporturilor, dar pe motivul
că însuşi Tratatul nu definea bine această politică, iar pe de altă parte, a recomandat
Consiliului să lucreze la realizarea unei politici comune în domeniul transporturilor.
Acest deziderat s-a lovit de o serie de dificultăţi, multe greu surmontabile:
incompatibilitate a standardelor naţionale privind caracteristicile tehnice;
reglementări legate de condiţiile din cadrul forţei de muncă, de siguranţă şi de
protecţia mediului care difereau mult ca stricteţe; greutăţile (mari, în special în cazul
transporturilor care sunt, în mare parte, proprietate publică); faptul că nu toată
lumea era (sau este) convinsă că, în acest domeniu liberalizarea este un lucru bun. În
1983, Comisia Europeană a identificat o serie de obiective în materie - o mai mare
integrare a politicilor naţionale în domeniul transporturilor, asigurarea unui climat
concurenţial între şi în cadrul diferitelor forme de transport; creşterea productivităţii
şi a eficienţei sistemului european de transport, inclusiv prin eliminarea blocajelor şi
constrângerilor birocratice; abordarea coordonată la nivel comunitar a problemelor
siguranţei, armonizării tehnice, protecţiei mediului şi condiţiilor de muncă din
domeniul transporturilor -, iar în 1991 a fost adoptat un raport intitulat
„Transporturile după anul 2000" care stabilea obiectivele creării unui sistem integrat
de transport la nivel continental, cu asistenţă din partea CE în conectarea reţelelor
naţionale şi în îmbunătăţirea legăturilor cu Europa Centrală şi de Est.
Transportul rutier a fost domeniul unde Comisia a făcut propunerile cele mai
insistente pentru a se asigura adoptarea de politici CE, ce au vizat atât siguranţa
traficului (măsurile au mers de la armonizarea normelor referitoare la frâne, faruri,
zgomote etc, până la declararea anului 1986 ca „Anul Siguranţei Traficului Rutier"),
simplificarea procedurilor la trecerea frontierelor (din ianuarie 1988 un singur
document administrativ DAU a înlocuit aproape 70 de formulare necesare anterior
pentru camioanele care traversau frontierele interne ale CE) şi transportul
internaţional al bunurilor (care a fost liberalizat în mod progresiv - până în 1993 au
fost înlăturate restricţiile cantitative, iar până în iunie 1998 s-au liberalizat complet
serviciile de transport în alte state membre).
Transportul feroviar se distinge prin caracteristici proprii la care măsurile
comunitare trebuiau să se plieze; astfel, problema cea mai grea a fost situaţia
financiară dificilă în care se găseau societăţile de profil. Această situaţie se datora
nu numai concurenţei crescânde faţă de celelalte forme de transport (rutier, aerian,
naval), dar şi obligaţiilor necomerciale impuse de stat -practicarea unor tarife mici
sau continuarea exploatării unor linii nerentabile, în zonele puţin populate. La
începutul anilor '60 Comunitatea a început să echilibreze balanţa în favoarea
transportului feroviar, iar în 1975 Consiliul de Miniştri a elaborat liniile directoare
pentru revigorarea financiară a acestui sector. În 1996, socotind că o strategie mai
radicală s-ar impune, Comisia a publicat (în iulie) o Cartă albă cu titlu „O strategie
pentru revitalizarea căilor ferate ale Comunităţii" care viza, printre altele, şi
construirea rapidă a unei reţele de magistrale feroviare care să înlesnească
transportul de mare viteză al mărfurilor la nivel continental (ea cuprindea chiar şi o
hartă ce prezenta traseele corespunzătoare acestor magistrale).

135
Puţine au fost, înainte de 1986, acordurile comunitare privind transportul pe mare
(şi aceasta în ciuda faptului că pentru CE, circa 95% din comerţul său exterior este
realizat pe mare). O politică a UE privind siguranţa traficului pe mare a fost
adoptată de Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. În 1993, Comisia a pregătit
directivele şi regulamentele referitoare la regulile comune pentru inspectarea
navelor, nivelul minim de instruire a echipajelor, normele de imersiune a
petrolierelor, un sistem european de raportare a situaţiei vaselor, transportul
produselor periculoase sau poluante.
Sectorul cu cea mai mică influenţă a Comunităţii, a fost transportul aerian, astfel că,
până în 1986, directivele adoptate se limitau doar la cooperarea în anchetarea
accidentelor, reducerea zgomotului produs de aeronave şi elicoptere şi deschiderea
de noi rute între anumite centre regionale ale Comunităţii. După îndelungate şi
dificile negocieri, Consiliul miniştrilor transporturilor a ajuns, în 1987, la un
compromis, cu marile companii aeriene, care includea reduceri ale tarifelor,
utilizarea în comun a capacităţilor, intrarea unor noi concurenţi pe rute stabilite,
realizarea de conexiuni între unităţile regionale şi cele centrale, dreptul de a îmbarca
şi debarca pasagerii în puncte intermediare şi condiţiile în care se acordă derogările
în bloc de la regulile comunitare privind concurenţa. Intrat în vigoare în 1988,
Acordul a fost urmat de un pachet de liberalizare destinat introducerii concurenţei
depline între liniile aeriene europene, după 1993, lucru realizat în 1997, când liniile
aeriene au putut să-şi stabilească propriile tarife şi să opereze oriunde în UE. Prin
Carta albă privind viitoarea Politică comună în domeniul transporturilor
(prezentată în septembrie 2001) Comisia propunea 60 de măsuri care vizau printre
altele: reducerea costurilor ecologice financiare şi umane, scăderea congestionării,
poluării şi a accidentelor; dezvoltarea pieţei interne. Alături de acestea, Comisia
sublinia că se impune reducerea utilizării combustibililor fosili, prin dezvoltarea
unor alternative şi creşterea eficienţei („toate acestea pot fi promovate prin
încurajarea" intermodalităţii, integrarea sistemelor de transport, astfel încât orice
cursă de pasageri sau transport de marfă să poată trece lin de la tren la apă sau de la
apă la calea ferată, fiind posibilă alegerea celei mai eficiente alternative).
Legislaţie primară
Art. 90 TFUE (ex-art. 70 TCE) din Titlul VI Transporturile, Partea a treia Politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „În ceea ce priveşte domeniul reglementat
de prezentul titlu, se urmăresc obiectivele tratatelor în cadrul unei politici comune în
domeniul transporturilor." Art. 91 TFUE (ex-art. 71 TCE) dispune: „(1) În vederea
punerii în aplicare a articolului 90 şi ţinând seama de aspectele speciale privind
transporturile, Parlamentul European şi Consiliul hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi
a Comitetului Regiunilor, stabilesc: (a) norme comune aplicabile transporturilor
internaţionale, efectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori prin
traversarea teritoriului unuia sau mai multor state membre; (b) condiţiile de
admitere a transportatorilor nerezidenţi pentru a efectua transporturi naţionale într-
un stat membru; (c) măsurile care permit îmbunătăţirea siguranţei transporturilor;
(d) orice altă dispoziţie utilă. (2) În cazul în care se adoptă măsurile prevăzute la

136
 L

alineatul (1), trebuie avute în vedere cazurile în care aplicarea lor ar putea afecta
grav nivelul de trai şi de ocupare a forţei de muncă în anumite regiuni, precum şi
exploatarea echipamentelor de transport." În termenii art. 92 (ex-art. 72 TCE),
„Până la adoptarea dispoziţiilor prevăzute la articolul 91 alineatul (1), exceptând
cazul adoptării în unanimitate de către Consiliu a unei măsuri prin care se acordă o
derogare, nici unul dintre statele membre nu poate adopta dispoziţii mai puţin
favorabile, prin efectul lor direct sau indirect asupra transportatorilor celorlalte state
membre în raport cu transportatorii naţionali, decât diferitele dispoziţii din domeniu
în vigoare la 1 ianuarie 1958 sau, în cazul statelor aderente, la data aderării
acestora." Conform art. 93 TFUE (ex-art. 73 TCE), „Sunt compatibile cu tratatele
ajutoarele care răspund necesităţilor de coordonare a transporturilor sau care
constituie compensarea anumitor obligaţii inerente noţiunii de serviciu public." Art.
94 TFUE (ex-art. 74 TCE) prevede: „Orice măsură adoptată în temeiul tratatelor în
domeniul tarifelor şi condiţiilor de transport trebuie să ţină seama de situaţia
economică a transportatorilor. Art. 95 TFUE (ex-art. 75 TCE) dispune: „(1) În
transporturile în interiorul Uniunii, sunt interzise discriminările care constă în
aplicarea de către un transportator, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de
transport, a unor tarife şi condiţii de transport diferite în funcţie de ţara de origine
sau de destinaţie a produselor transportate. (2) Alineatul (1) nu împiedică adoptarea
de către Parlamentul European şi Consiliu a altor măsuri, în conformitate cu
articolul 91 alineatul (1). (3) Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social, o
reglementare prin care asigură punerea în aplicare a dispoziţiilor alineatului (1).
Consiliul poate adopta, în special, dispoziţiile necesare pentru a permite instituţiilor
Uniunii să asigure respectarea normei enunţate la alineatul (1) şi să asigure că
utilizatorii beneficiază pe deplin de aceasta. (4) Comisia, din proprie iniţiativă sau la
solicitarea unui stat membru, examinează cazurile de discriminare menţionate la
alineatul (1) şi, după consultarea oricărui stat membru în cauză, adoptă deciziile
necesare în temeiul reglementării adoptate în conformitate cu dispoziţiile alineatului
(3)." Conform art. 96 TFUE (ex-articolul 76 TCE), „(1) Exceptând cazul în care
există autorizare din partea Comisiei, se interzice aplicarea, de către un stat
membru, a unor tarife şi condiţii care includ orice element de sprijin sau de protecţie
în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru
transporturi efectuate în cadrul Uniunii. (2) Comisia, din proprie iniţiativă sau la
cererea unui stat membru, examinează tarifele şi condiţiile menţionate la alineatul
(1), ţinând seama, în special, de cerinţele unei politici economice regionale
corespunzătoare, de necesităţile regiunilor subdezvoltate, precum şi de problemele
regiunilor grav afectate de conjuncturi politice, pe de o parte, şi de efectele acestor
tarife şi condiţii asupra concurenţei între diferitele moduri de transport, pe de altă
parte. După consultarea oricărui stat membru în cauză, Comisia adoptă deciziile
necesare. (3) Interdicţia menţionată la alineatul (1) nu se aplică tarifelor care
urmăresc asigurarea concurenţei." Art. 97 TFUE (ex-art. 77 TCE) prevede: "Taxele
sau redevenţele percepute de către un transportator la trecerea frontierelor,
independent de tarifele de transport, nu trebuie să depăşească un cuantum rezonabil,

137
ţinând seama de cheltuielile reale pe care le implică efectiv această trecere. Statele
membre depun eforturi pentru reducerea treptată a acestor cheltuieli. Comisia poate
adresa recomandări statelor membre în vederea aplicării prezentului articol." În fine,
conform art. 100 TFUE (ex-art. 80 TCE), „(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică
transporturilor feroviare, rutiere şi pe căi navigabile interioare. (2) Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
pot stabili dispoziţiile corespunzătoare în domeniul transporturilor maritime şi
aeriene. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc după consultarea Comitetului
Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor."

Politica Comună de pescuit

Politică ce are ca obiective: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru cei ce
lucrează în sectorul piscicol; stabilizarea preţurilor la peşte; garantarea securităţii
aprovizionării consumatorilor; asigurarea conservării şi protecţiei resurselor
piscicole. Instrumentele de realizare a politicii comune de pescuit sunt: organizarea
în comun a Pieţei peştelui; susţinerea organizaţiilor producătorilor; fixarea unui
plafon maxim de pescuit în apele comunitare şi repartizarea acestuia între statele
membre; stabilirea caracteristicilor tehnice ale dispozitivelor de pescuit; controlul
respectării acestor reglementări; încheierea unor acorduri de pescuit cu ţările terţe;
ameliorarea structurilor din acest domeniu. Instrumentul financiar destinat orientării
şi sprijinirii activităţii de pescuit este IFOP (a se vedea „Fonduri structurale ").
Legislaţie primară
Cea mai importantă sursă primară pentru politica comună de pescuit o constituie în
prezent întreg Titlul III Agricultura şi pescuitul din Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii din TFUE, care debutează cu art. 38. Acesta prevede:
„(1) Uniunea defineşte şi pune în aplicare o politică comună în domeniul agriculturii
şi pescuitului. Piaţa internă cuprinde agricultura, pescuitul şi comerţul cu produse
agricole. [...] Referirile la politica agricolă comună sau la agricultură şi utilizarea
termenului «agricol» se înţeleg ca făcând referire şi la pescuit, având în vedere
caracteristicile speciale ale acestui sector."
Politica culturală

Prin principalele programe culturale comunitare („Kaleidoscope 2000" -sprijină

cooperarea între artişti, „Raphael" - promovează patrimoniul cultural, „Ariane" -
stabileşte tehnici de conservare şi promovare a traducerilor literare, şi acţiunile din
cadrul ciclului „Capitalele europene ale culturii"), Uniunea contribuie la înflorirea
culturilor statelor membre, respectând diversitatea naţională şi regională a acestora
şi punând în evidenţă, în acelaşi timp, moştenirea culturală comună. Legislaţie
primară
Art. 167 TFUE (ex-art. 151 TCE)Titlul XIII Cultura, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „(1) Uniunea contribuie la înflorirea
culturilor statelor membre, respectând diversitatea naţională şi regională a acestora
şi punând în evidenţă, în acelaşi timp, moştenirea culturală comună.

138
 L

(2) Acţiunea Uniunii urmăreşte să încurajeze cooperarea dintre statele membre şi,
în cazul în care este necesar, să sprijine şi să completeze acţiunea acestora în
următoarele domenii: îmbunătăţirea cunoaşterii şi a diseminării culturii şi istoriei
popoarelor europene; conservarea şi protejarea patrimoniului cultural de importanţă
europeană; schimburile culturale necomerciale; creaţia artistică şi literară, inclusiv
în sectorul audiovizualului.
(3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea cu ţările terţe şi cu
organizaţiile internaţionale care au competenţe în domeniul culturii şi, în special, cu
Consiliul Europei. (4) În acţiunile întreprinse în temeiul celorlalte dispoziţii ale
tratatelor, Uniunea ţine seama de aspectele culturale, în special pentru a respecta şi a
promova diversitatea culturilor sale. (5) Pentru a contribui la realizarea obiectivelor
menţionate de prezentul articol: Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de
încurajare, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Regiunilor; Consiliul adoptă
recomandări, la propunerea Comisiei."

Politica de educaţie şi formare

Prin programele de educaţie şi formare - „Socrates 2000" (educaţie), „Leonardo da

Vinci 2000" (formare) şi „Tinereţe pentru Europa" (Youth for Europe) -, Uniunea
contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate, prin încurajarea cooperării dintre
statele membre.
Legislaţie primară
Art. 165 TFUE (ex-art. 149 TCE) din Titlul XII Educaţia, formarea profesională şi
sportul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, dispune: „(1) Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate,
prin încurajarea cooperării dintre statele membre şi, în cazul în care este necesar,
prin sprijinirea şi completarea acţiunii acestora, respectând pe deplin
responsabilitatea statelor membre faţă de conţinutul învăţământului şi de
organizarea sistemului educaţional, precum şi diversitatea lor culturală şi lingvistică.
Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor europene ale sportului, având în
vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe voluntariat, precum şi
funcţia socială şi educativă a sportului. (2) Acţiunea Uniunii urmăreşte: să dezvolte
dimensiunea europeană a educaţiei şi, în special, prin învăţarea şi răspândirea
limbilor statelor membre; să favorizeze mobilitatea studenţilor şi a profesorilor,
inclusiv prin încurajarea recunoaşterii universitare a diplomelor şi a perioadelor de
studiu; să promoveze cooperarea dintre instituţiile de învăţământ; să dezvolte
schimbul de informaţii şi de experienţă privind problemele comune sistemelor
educaţionale din statele membre; să favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri şi
de formatori socio-educativi şi să sprijine participarea tinerilor la viaţa democratică
a Europei; să încurajeze dezvoltarea educaţiei la distanţă; să dezvolte dimensiunea
europeană a sportului, prin promovarea spiritului de echitate şi de deschidere în
competiţiile sportive şi a cooperării între organizaţiile cu responsabilităţi în

139
domeniul sportului, precum şi prin protejarea integrităţii fizice şi morale a
sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceştia. (3) Uniunea şi statele membre
favorizează cooperarea cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale care au
competenţe în domeniul educaţiei şi sportului şi, în special, cu Consiliul Europei.
(4) Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate de prezentul articol:
-Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de încurajare, cu excepţia oricărei
armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor; - Consiliul
adoptă recomandări, la propunerea Comisiei." Conform art. 166 TFUE (ex-art. 150
TCE), „(1) Uniunea pune în aplicare o politică de formare profesională care sprijină
şi completează acţiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea
statelor membre faţă de conţinutul şi organizarea formării profesionale. (2) Acţiunea
Uniunii urmăreşte: să faciliteze adaptarea la transformările industriale, în special
prin formarea şi reconversia profesională; să îmbunătăţească formarea profesională
iniţială şi formarea continuă, pentru a facilita inserţia şi reinserţia profesională pe
piaţa forţei de muncă; să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze
mobilitatea formatorilor şi a persoanelor care urmează un program de formare şi, în
special, a tinerilor; să stimuleze cooperarea în domeniul formării dintre instituţiile
de învăţământ sau de formare profesională şi întreprinderi; să dezvolte schimbul de
informaţii şi de experienţă privind problemele comune sistemelor de formare ale
statelor membre. (3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea cu ţările
terţe şi cu organizaţiile internaţionale care au competenţe în domeniul formării
profesionale. (4) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi
a Comitetului Regiunilor, adoptă măsuri pentru a contribui la realizarea obiectivelor
menţionate de prezentul articol, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere
de lege şi a normelor administrative ale statelor membre şi Consiliul adoptă
recomandări, la propunerea Comisiei."

Politica de protecţie a mediului

Fiind axat pe obiective economice, Tratatul CEE. nu a prevăzut măsuri pentru

protecţia mediului. De aceea, actele Comunităţii Economice Europene în legătură cu
mediul, adoptate în vederea stabilirii unor standarde comune pentru protecţia
consumatorilor şi pentru asigurarea liberei circulaţii a bunurilor între statele
membre, s-au bazat, fie pe art. 100 din Tratat, care prevedea armonizarea legilor din
statele membre pentru funcţionarea Pieţei comune, fie pe art. 235, care privea
creşterea nivelului de viaţă al cetăţenilor europeni. Alăturat TCEE, Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice a avut, datorită specificului
domeniului de reglementare, cea mai mare incidenţă cu protecţia mediului. Astfel,
un întreg capitol (Capitolul III, art. 30-39, Protecţia sanitară, din Titlul al II-lea
Dispoziţii menite să încurajeze progresul în domeniul energiei nucleare) vine să
dezvolte cel de-al patrulea considerent din preambulul documentului, care privea

140
 L

„stabilirea condiţiilor de securitate menite să îndepărteze pericolele pentru viaţa şi

sănătatea oamenilor". Dar, pentru că de-a lungul anilor '60 poluarea mediului la
nivel global a devenit evidentă, la Stockholm, între 5-12 iunie 1972, Conferinţa
Naţiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător a stabilit o serie de principii
comune în vederea îmbunătăţirii mediului. În urma Conferinţei de la Stockholm şi
pe baza acestor principii comune, Comunitatea Economică Europeană a adoptat un
număr de şase programe de acţiune în domeniul mediului, stabilind principiile
comunitare în materie pentru viitor. Primul (1973-1977) şi cel de-al doilea (1977-
1983) program de acţiune (PAM) în domeniul mediului au formulat principii care
au fost reluate şi dezvoltate în celelalte programe: „prevenirea este mai bună decât
remedierea"; evaluarea impactului asupra mediului, ar trebui luată în considerare
din stadiul incipient al procesului de luare a deciziilor; trebuie evitată exploatarea
naturii prin mijloace care provoacă distrugeri semnificative ale echilibrului
ecologic; cunoştinţele ştiinţifice trebuie îmbunătăţite pentru a permite luarea de
măsuri adecvate; principiul
„poluatorul plăteşte", cel care poluează trebuie să suporte costul prevenirii şi
refacerii mediului, în urma pagubelor aduse acestuia; activităţile dintr-un stat
membru nu trebuie să producă deteriorări ale mediului în alte state; politica de
mediu în ţările membre trebuie să ia în considerare interesele ţărilor în curs de
dezvoltare; Comunitatea Economică Europeană şi statele membre trebuie să
promoveze protecţia mediului la nivel internaţional prin intermediul organizaţiilor
internaţionale; protecţia mediului este o responsabilitate a tuturor, motiv pentru care
este necesară educaţia publicului; principiul subsidiarităţii - măsurile de protecţie
trebuie luate la cel mai potrivit nivel, având în vedere tipul de poluare, acţiunea
necesară şi zona geografică ce trebuie protejată; programele naţionale în domeniul
mediului trebuie coordonate în baza unor concepte comune, pe termen lung, iar
politicile naţionale ar trebui armonizate în cadrul Comunităţii. Adoptat în 1983, cel
de-al treilea program de acţiune (1983-1987) în domeniul mediului pune din nou
accentul pe prevenirea poluării şi consideră că protecţia mediului ar trebui să
includă planificarea utilizării terenurilor şi integrarea preocupărilor de mediu în alte
politici ale Comunităţii. Strategia preventivă şi-a găsit o imediată concretizare prin
Directiva nr. 337/85 care a subordonat autorizarea construirii marilor lucrări
industriale şi de infrastructură unui studiu prealabil al impactului lor asupra
mediului. Obiectivul integrării protecţiei mediului în toate celelalte politici ale
Comunităţii este prevăzut şi în cel de-al patrulea program de acţiune în domeniul
mediului (1987-1992) care subliniază patru domenii de activitate: implementarea
efectivă a legislaţiei, reglementarea studiului asupra impactului produs asupra
mediului de către toate substanţele şi sursele de poluare, creşterea accesului
publicului la informaţie şi la diseminarea acesteia, crearea de noi locuri de muncă.
În plus, cooperarea internaţională în domeniul mediului şi, în special, ajutorul ce
trebuie acordat ţărilor în curs de dezvoltare constituie, conform programului, un
mijloc de a surmonta dificultăţile în materie. Al cincilea program de acţiune (1992-
2000) care se distinge de cele anterioare şi prin obiectivul prioritar, anume
dezvoltarea durabilă, lucru care rezultă din însuşi titlul programului: Către o

141
dezvoltare durabilă, este bazat pe o abordare duală, deoarece, pe de o parte, prevede
standarde foarte înalte în domeniul mediului reglementând aproape toate emisiile
poluante, deşeuri etc., iar, pe de altă parte, prevede stimulente pentru industrie care
aveau ca obiectiv îmbunătăţirea continuă a performanţei prin introducerea de
procese, produse noi, nepoluante. Al şaselea program comunitar de acţiune pentru
mediu intitulat Mediul 2010, viitorul nostru, alegerea noastră a fost stabilit prin
Decizia nr. 1600/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iulie
2002 ce pune pe picior de egalitate creşterea economică, dezvoltarea socială
echilibrată şi utilizarea prudentă a resurselor naturale în realizarea unei dezvoltări
durabile. De asemenea, programul arată legătura directă şi imediată dintre starea
mediului şi starea de sănătate a oamenilor, deoarece „vizează garantarea unui nivel
ridicat de protecţie a mediului şi a sănătăţii umane şi o ameliorare generală a
calităţii vieţii şi mediului înconjurător", insistând asupra caracterului necesar al
prevenirii şi punerii în aplicare a principiului precauţiei la elaborarea de strategii de
protecţie a sănătăţii oamenilor şi a mediului. Al şaptelea program de acţiune pentru
mediu, Un mediu mai bun pentru o viaţă mai bună, are la bază o serie de iniţiative
strategice în domeniu, cum ar fi Foaia de parcurs privind eficienţa utilizării
resurselor, Strategia în domeniul biodiversităţii pentru 2020 şi Foaia de parcurs
pentru trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon.
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE (ex-art. 174 TCE) din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului
contribuie la următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului; ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi raţională a resurselor
naturale; promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze
problemele de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva
schimbărilor climatice. (2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel
ridicat de protecţie, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale
Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe
principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul „poluatorul plăteşte". În acest context, măsurile de armonizare care
răspund cerinţelor în domeniul protecţiei mediului presupun, în cazurile adecvate, o
clauză de salvgardare care autorizează statele membre să ia, din motive de protecţie
a mediului fără caracter economic, măsuri provizorii supuse unei proceduri de
control din partea Uniunii. (3) În elaborarea politicii sale în domeniul mediului,
Uniunea ţine seama de: datele ştiinţifice şi tehnice disponibile; condiţiile de mediu
din diferitele regiuni ale Uniunii; avantajele şi costurile care pot rezulta din acţiune
sau din inacţiune; dezvoltarea economică şi socială a Uniunii în ansamblul său şi de
dezvoltarea echilibrată a regiunilor sale. (4) În cadrul competenţelor lor, Uniunea şi
statele membre cooperează cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale
competente. Condiţiile cooperării Uniunii pot face obiectul unor acorduri între
aceasta şi terţele părţi în cauză. Paragraful precedent nu aduce atingere competenţei
statelor membre de a negocia în cadrul organismelor internaţionale şi de a încheia
acorduri internaţionale." Conform art. 192 TFUE (ex-art. 175 TCE), „(1)

142
 L

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura

legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor, decid cu privire la acţiunile pe care Uniunea urmează să le
întreprindă în vederea realizării obiectivelor menţionate la articolul 191. (2) Prin
derogare de la procedura de decizie prevăzută la alineatul (1) şi fără a aduce
atingere articolului 114, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European, a
Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, adoptă: (a) dispoziţii în
special de natură fiscală; (b) măsuri privind: amenajarea teritoriului; administrarea
cantitativă a resurselor de apă sau care au legătură directă sau indirectă cu
disponibilitatea resurselor menţionate; exploatarea solurilor, cu excepţia
managementului deşeurilor; (c) măsurile care aduc atingere în mod semnificativ
opţiunii unui stat membru între diferite surse de energie şi structura generală a
alimentării sale cu energie. Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea
Comisiei, după consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic şi
Social şi a Comitetului Regiunilor, poate face ca procedura legislativă ordinară să
fie aplicabilă domeniilor menţionate la primul paragraf. (3) Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, adoptă
programe de acţiune cu caracter general prin care se stabilesc obiectivele prioritare
ce trebuie realizate. Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a acestor programe
se adoptă în conformitate cu condiţiile prevăzute la alineatul (1) sau (2), după caz.
(4) Fără a aduce atingere anumitor măsuri adoptate de Uniune, statele membre
asigură finanţarea şi aplicarea politicii în domeniul mediului. (5) Fără a aduce
atingere principiului „poluatorul plăteşte", în cazul în care o măsură întemeiată pe
alineatul (1) presupune costuri considerate disproporţionate pentru autorităţile
publice dintr-un stat membru, această măsură prevede dispoziţiile corespunzătoare
sub forma: unor derogări temporare şi unei asistenţe financiare din partea Fondului
de Coeziune constituit în conformitate cu articolul 177." În termenii art. 193 TFUE
(ex-art. 176 TCE), „Măsurile de protecţie adoptate în temeiul articolului 192 nu pot
împiedica nici un stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai
stricte. Aceste măsuri trebuie să fie compatibile cu tratatele. Acestea sunt notificate
Comisiei."

Politica de securitate şi apărare comună

Parte integrantă a politicii externe şi de securitate comună, politica de securitate şi

apărare comună asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace civile
şi militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii
pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii
internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Legislaţie primară
Art. 42 TUE versiunea consolidată (ex-art. 17 TUE) din Titlul V Dispoziţii generale
privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi

143
de securitate comună, Capitolul 2 Dispoziţii speciale privind politica externă şi de
securitate comună, Secţiunea 2 Dispoziţii privind politica de securitate şi apărare
comună, prevede: „(1) Politica de securitate şi apărare comună face parte integrantă
din politica externă şi de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate
operaţională bazată pe mijloace civile şi militare. Uniunea poate recurge la acestea
în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea
conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile
Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe
capacităţile furnizate de statele membre. (2) Politica de securitate şi apărare comună
include definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii. Aceasta va
conduce la o apărare comună după ce Consiliul European hotărăşte aceasta în
unanimitate. În acest caz, Consiliul recomandă statelor membre să adopte o decizie
în conformitate cu normele lor constituţionale. Politica Uniunii, în înţelesul
prezentei secţiuni, nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi
de apărare a anumitor state membre, respectă obligaţiile care decurg din Tratatul
Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor
comună se realizează în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO) şi este compatibilă cu politica comună de securitate şi de apărare stabilită
în cadrul acesteia. (3) Pentru punerea în aplicare a politicii de securitate şi apărare
comune, statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru
a contribui la obiectivele definite de Consiliu. Statele membre care constituie în
comun forţe multinaţionale pot, de asemenea, să le pună la dispoziţia politicii de
securitate şi apărare comune. Statele membre se angajează să îşi îmbunătăţească
treptat capacităţile militare. (4) Deciziile referitoare la politica de securitate şi
apărare comună, inclusiv cele cu privire la lansarea unei misiuni menţionate la
prezentul articol, se adoptă de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate, la propunerea
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate sau
la iniţiativa unui stat membru. Înaltul Reprezentant poate propune recurgerea la
mijloace naţionale, precum şi la instrumente ale Uniunii, după caz, împreună cu
Comisia. (5) În cadrul Uniunii, Consiliul poate încredinţa realizarea unei misiuni
unui grup de state membre, în scopul apărării valorilor Uniunii şi al servirii
intereselor acesteia. Realizarea unei astfel de misiuni este reglementată la articolul
44. (6) Statele membre care întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi care au
subscris unor angajamente mai stricte în materie în vederea realizării celor mai
solicitante misiuni stabilesc o cooperare structurată permanentă în cadrul Uniunii.
Această cooperare este reglementată la articolul 46. Cooperarea nu aduce atingere
dispoziţiilor articolului 43. (7) În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei
agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde
ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul
51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului
specific al politicii de securitate şi apărare a anumitor state membre. Angajamentele
şi cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele membre ale
acestei organizaţii fundamentul apărării lor colective şi cadrul de punere în aplicare

144
 L

a acesteia." În termenii art. 43 TUE versiunea consolidată, „(1) Misiunile prevăzute

la articolul 42 alineatul (1), în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace
civile şi militare, includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile
umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme
militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile
forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii
şi operaţiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot
contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în
combaterea terorismului pe teritoriul acestora. (2) Consiliul adoptă decizii privind
misiunile prevăzute la alineatul (1), definind obiectivele şi întinderea acestora,
precum şi condiţiile generale de punere în aplicare. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate, sub autoritatea Consiliului şi în
contact strâns şi permanent cu Comitetul Politic şi de Securitate, supraveghează
coordonarea aspectelor civile şi militare ale acestor misiuni."

Politica economică şi monetară

Politică ce a avut ca obiective: asigurarea unei creşteri economice regulate şi

echilibrate în spaţiul comunitar; promovarea convergenţei şi coeziunii economico-
sociale; un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă; stabilitatea preţurilor;
soliditatea finanţelor publice; asigurarea echilibrului balanţei de plăţi. Dispoziţiile
Tratatului CEE din 1958 lăsau în mare măsură statelor membre competenţa de a
decide în materie de politică economică şi monetară, obligându-le însă să-şi
coordoneze aceste politici pentru atingerea unor obiective comune. Tratatul de la
Maastricht în privinţa uniunii economice şi monetare (UEM) a avut o importanţă
considerabilă pentru politica economică şi monetară a UE; procesul de creare a
UEM în trei etape prevedea finalizarea sa la 1.01.1999, odată cu apariţia monedei
unice Euro. Legislaţie primară
Titlul VIII Politica economică şi monetară din Partea a treia Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii TFUE include: Capitolul 1 Politica economică,
Capitolul 2 Politica monetară, Capitolul 3 Dispoziţii instituţionale, Capitolul 4
Dispoziţii privind statele membre a căror monedă este euro, Capitolul 5 Dispoziţii
tranzitorii. Primul articol din titlu, art. 119 (ex-articolul 4 TCE), prevede: „(1) În
vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea
Europeană acţiunea statelor membre şi a Uniunii presupune, în condiţiile prevăzute
de tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a
politicilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea
obiectivelor comune şi conduse în conformitate cu principiul unei economii de piaţă
deschise, în care concurenţa este liberă. (2) În paralel, în condiţiile şi în
conformitate cu procedurile prevăzute în tratate, această acţiune presupune o
monedă unică, euro, precum şi definirea şi aplicarea unei politici monetare unice şi
a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl constituie
menţinerea stabilităţii preţurilor şi, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susţinerea
politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul unei

145
economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă. (3) Această acţiune a
statelor membre şi a Uniunii implică respectarea următoarelor principii directoare:
preţuri stabile, finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase, precum şi o balanţă de
plăţi stabilă."

Politica energetică

Politică ce are ca obiective: garantarea aprovizionării statelor membre cu energie

ieftină, sigură şi nepoluantă; crearea unor noi sisteme energetice; realizarea unei
Pieţe interne unice a energiei. Instrumentele UE pentru atingerea acestor obiective
constau în: programe de susţinere a cercetării în domeniile fuziunii şi fisiunii
nucleare; programe de ajutor structural în favoarea proiectelor de tehnologie
energetică; stabilirea unor norme de integrare a Pieţei energetice şi de protecţie a
mediului în materie de producţie şi consum de energie. Legislaţie primară
Art. 194 TFUE din Titlul XXI Energia, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne
ale Uniunii, dispune: „(1) În contextul instituirii şi al funcţionării pieţei interne şi
din perspectiva necesităţii de a conserva şi îmbunătăţi mediul, politica Uniunii în
domeniul energiei urmăreşte, în spiritul solidarităţii între statele membre: (a) să
asigure funcţionarea pieţei energiei; (b) să asigure siguranţa aprovizionării cu
energie în Uniune, (c) să promoveze eficienţa energetică şi economia de energie,
precum şi dezvoltarea de noi surse de energie şi energii regenerabile; şi (d) să
promoveze interconectarea reţelelor energetice. (2) Fără a aduce atingere aplicării
altor dispoziţii ale tratatelor, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare pentru
realizarea obiectivelor prevăzute la alineatul (1). Aceste măsuri se adoptă după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor. Acestea nu
aduc atingere dreptului unui stat membru de a stabili condiţiile de exploatare a
propriilor resurse energetice, dreptului său de a alege diferite surse de energie şi
structurii generale a aprovizionării sale cu energie, fără a aduce atingere articolului
192 alineatul (2) litera (c). (3) Prin derogare de la alineatul (2), Consiliul, hotărând
în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după
consultarea Parlamentului European, stabileşte măsurile menţionate la alineatul
respectiv, în cazul în care acestea sunt în principal de natură fiscală."

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)

Sistem de cooperare între statele membre UE în materie de politică externă şi

securitate, constituind ceea ce s-a numit „pilonul doi" al Uniunii Europene, alături
de Comunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI). Această politică are ca obiectiv protejarea intereselor fundamentale ale
statelor membre în materie de politică externă, independenţă şi securitate a UE, cu
perspectiva realizării unei politici de apărare Comună. Instrumentele la dispoziţia
PESC sunt poziţiile şi acţiunile comune, armonizarea poziţiilor statelor membre în
cadrul organizaţiilor internaţionale, demersurile şi misiunile exploratorii, asocierea

146
 L

unor instrumente diplomatice cu altele economice şi schimbul permanent de

informaţii între statele membre în chestiuni de politică internaţională.
Legislaţie primară
Art. 24 TUE versiunea consolidată (ex-art. 11 TUE) din Titlul V Dispoziţii generale
privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi
de securitate comună, Capitolul 2 Dispoziţii speciale privind politica externă şi de
securitate comună, Secţiunea 1 Dispoziţii comune, dispune: „(1) Competenţa
Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună include toate
domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea
Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate
conduce la o apărare comună. Politica externă şi de securitate comună face obiectul
aplicării unor norme şi proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare
de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului
în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă. Politica
externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi de statele membre, în
conformitate cu tratatele. Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei
în acest domeniu sunt definite prin tratate. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu
este competentă cu privire la aceste dispoziţii, cu excepţia competenţei de a controla
respectarea articolului 40 din prezentul tratat şi de a controla legalitatea anumitor
decizii menţionate la articolul 275 al doilea paragraf din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. (2) În cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii
sale externe, Uniunea desfăşoară, defineşte şi pune în aplicare o politică externă şi
de securitate comună întemeiată pe dezvoltarea solidarităţii politice reciproce a
statelor membre, pe identificarea chestiunilor de interes general şi pe realizarea unui
grad din ce în ce mai mare de convergenţă a acţiunilor statelor membre. (3) Statele
membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate a Uniunii, în
spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest
domeniu. Statele membre conlucrează pentru consolidarea şi dezvoltarea
solidarităţii politice reciproce. Acestea se abţin de la orice acţiune contrară
intereselor Uniunii sau care poate dăuna eficienţei sale ca forţă de coeziune în
relaţiile internaţionale. Consiliul şi Înaltul Reprezentant asigură respectarea acestor
principii." Conform art. 25 TUE versiunea consolidată (ex-articolul 12 TUE),
„Uniunea desfăşoară politica externă şi de securitate comună: (a) prin definirea
orientărilor generale; (b) prin adoptarea deciziilor care definesc: (i) acţiunile care
trebuie întreprinse de Uniune; (ii) poziţiile care trebuie luate de Uniune; (iii)
modalităţile de punere în aplicare a deciziilor prevăzute la punctele (i) şi (ii); Şi (c)
prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea
politicii acestora." În termenii art. 26 TUE versiunea consolidată (ex-art. 13 TUE),
„(1) Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte
obiectivele şi defineşte orientările generale ale politicii externe şi de securitate
comune, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile având implicaţii în materie de
apărare. Acesta adoptă deciziile necesare. În cazul în care evoluţia internaţională o
impune, preşedintele Consiliului European convoacă o reuniune extraordinară a

147
Consiliului European pentru a defini liniile strategice ale politicii Uniunii în raport
cu această evoluţie. (2) Consiliul elaborează politica externă şi de securitate comună
şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe
baza orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European.
Consiliul şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate asigură unitatea, coerenţa şi eficienţa acţiunii Uniunii. (3) Politica externă
şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele
membre, utilizând mijloacele naţionale şi ale Uniunii." Art. 27 prevede: „(1) Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care
prezidează Consiliul Afaceri Externe, contribuie prin propunerile sale la elaborarea
politicii externe şi de securitate comune şi asigură punerea în aplicare a deciziilor
adoptate de Consiliul European şi Consiliu. (2) Înaltul Reprezentant reprezintă
Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă şi de securitate comună. Acesta
desfăşoară, în numele Uniunii, dialogul politic cu terţii şi exprimă poziţia Uniunii în
cadrul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor internaţionale (3) În
exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susţinut de un
serviciu european pentru acţiunea externă." Conform art. 28 TUE versiunea
consolidată (ex-art. 14 TUE), „(1) În cazul în care o situaţie internaţională impune o
acţiune cu caracter operativ din partea Uniunii, Consiliul adoptă deciziile necesare.
Acestea stabilesc obiectivele, importanţa, mijloacele care trebuie puse la dispoziţia
Uniunii, condiţiile privind punerea lor în aplicare şi, dacă este cazul, durata lor. În
cazul în care intervine o schimbare a împrejurărilor care are o incidenţă clară asupra
unei situaţii care constituie obiectul unei asemenea decizii, Consiliul revizuieşte
principiile şi obiectivele deciziei respective şi adoptă deciziile necesare. (2)
Deciziile menţionate la alineatul (1) angajează statele membre în luările lor de
poziţii şi în desfăşurarea acţiunilor lor. (3) Orice luare de poziţie sau acţiune
naţională avută în vedere în temeiul unei decizii menţionate la alineatul (1) face
obiectul unei informări din partea statului membru în cauză, intr-un termen care să
permită, în cazul în care este necesar, realizarea unui acord prealabil în cadrul
Consiliului. Obligaţia informării prealabile nu se aplică în cazul măsurilor care
constituie o simplă transpunere în plan intern a deciziilor Consiliului. (4) În cazul în
care este imperios necesar în raport cu evoluţia situaţiei şi în absenţa unei revizuiri a
deciziei Consiliului menţionate la alineatul (1), statele membre pot lua în regim de
urgenţă măsurile care se impun, ţinând seama de obiectivele generale ale deciziei
respective. Statul membru care ia asemenea măsuri informează de îndată Consiliul
în legătură cu aceasta. (5) În cazul unor dificultăţi majore privind punerea în
aplicare a unei decizii menţionate în prezentul articol, orice stat membru sesizează
Consiliul, care deliberează şi caută soluţiile adecvate. Acestea nu pot să contravină
obiectivelor deciziei menţionate la alineatul (1) şi nu pot dăuna eficienţei acesteia."
Art. 29 TUE versiunea consolidată (ex-art. 15 TUE) are următorul conţinut:
„Consiliul adoptă decizii care definesc poziţia Uniunii într-o anumită chestiune de
natură geografică sau tematică. Statele membre asigură conformitatea politicilor lor
naţionale cu poziţiile Uniunii."

148
 L

Politica industrială

Politică ce are ca obiectiv ameliorarea competitivităţii industriei europene, baza sa

juridică constituind-o Tratatul de la Maastricht, care a permis Comisiei Europene să
propună măsuri specifice de creştere a performanţelor industriei europene, decizia
finală aparţinând Consiliului UE, care se pronunţa cu unanimitate de voturi.
Legislaţie primară
Art.173 TFUE (ex-art. 157 TCE) din Titlul XVII Industria, Partea a treia Politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea şi statele membre asigură
condiţiile necesare competitivităţii industriei Uniunii. În acest scop, în conformitate
cu un sistem de pieţe deschise şi concurenţiale, acţiunea acestora urmăreşte: să
accelereze adaptarea industriei la schimbările structurale; să încurajeze un mediu
favorabil iniţiativei şi dezvoltării întreprinderilor din întreaga Uniune şi, în special, a
întreprinderilor mici şi mijlocii; să încurajeze un mediu propice cooperării dintre
întreprinderi; să favorizeze o exploatare mai bună a potenţialului industrial al
politicilor de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică. (2) Statele membre se
consultă reciproc, în cooperare cu Comisia şi, în măsura în care este necesar, îşi
coordonează acţiunile. Comisia poate adopta orice iniţiativă utilă promovării acestei
coordonări, în special iniţiative menite să stabilească orientările şi indicatorii, să
organizeze schimbul celor mai bune practici şi să pregătească elementele necesare
pentru supravegherea şi evaluarea periodice. Parlamentul European este pe deplin
informat. (3) Uniunea contribuie la realizarea obiectivelor menţionate la alineatul
(1) prin politicile şi acţiunile pe care le desfăşoară în temeiul altor dispoziţii din
tratate. Parlamentul European şi Consiliul hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, pot decide
cu privire la unele măsuri specifice menite să sprijine acţiunile întreprinse în statele
membre pentru realizarea obiectivelor menţionate la alineatul (1) excluzând orice
armonizare a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre. Prezentul titlu nu constituie un temei pentru introducerea, de către Uniune,
a vreunei măsuri susceptibile să provoace denaturări ale concurenţei sau să conţină
dispoziţii fiscale sau dispoziţii referitoare la drepturile şi interesele lucrătorilor
salariaţi."

Politica în domeniul audiovizualului

Politică ce are ca obiective: crearea unei pieţe europene pentru media, promovarea
unei industrii de programe competitive şi introducerea normelor pentru televiziunea
de înaltă definiţie. Eforturile Comunităţii Europene de a crea o piaţă europeană
pentru audiovizual pleacă de la necesitatea de a veghea ca difuzarea programelor
peste frontierele ţării de producţie să respecte regulile în vigoare în statul receptor.
În acest scop, Consiliul UE a adoptat în octombrie 1989 Directiva televiziune fără
frontiere, care permite difuzarea liberă a programelor audiovizuale, în măsura în
care acestea respectă un set de dispoziţii minimale şi ţin cont de obiectivele politicii
culturale din celelalte ţări membre ale UE. Art. 3 din Directiva 2010/13/UE a

149
Parlamentului European şi a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea
anumitor dispoziţii stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în
cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale
(Directiva serviciilor mass-media audiovizuale) prevede: „(1) Statele membre
garantează libera recepţionare şi nu restricţionează retransmisia serviciilor mass-
media audiovizuale pe propriul teritoriu din alte state membre din motive care se
încadrează în domeniile reglementate de prezenta directivă."

Politica în domeniul cercetării ştiinţifice

Politică ce are ca obiectiv ameliorarea competitivităţii tehnologice a industriei

europene, în special în sectorul tehnologiilor viitorului, ceea ce presupune acordul
ţărilor membre cu privire la direcţiile de cercetare şi dezvoltare în domeniile
respective. Comisia Europeană, începând cu anul 1993, a acordat prioritate
cercetării şi dezvoltării ştiinţifice, în scopul eliminării deficienţelor tehnologice
manifestate de industria europeană în faţa concurenţei americane şi japoneze; în
vederea consolidării poziţiei companiilor europene pe piaţa mondială, precum şi
pentru garantarea creşterii economice, Comisia Europeană a sprijinit dezvoltarea
unor reţele transeuropene în domeniile transportului de energie, telecomunicaţiilor
şi societăţii informaţionale. Legislaţie primară
Art. 179 TFUE (ex-art. 163 TCE) din Titlul XIX Cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică şi spaţiul,, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii,
dispune: „(1) Uniunea are ca obiectiv consolidarea bazelor sale ştiinţifice şi
tehnologice, prin crearea unui spaţiu european de cercetare în care cercetătorii,
cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologiile să circule liber, precum şi favorizarea creşterii
competitivităţii sale, inclusiv în industrie, precum şi promovarea activităţilor de
cercetare considerate necesare în temeiul altor capitole din tratate. (2) În acest scop,
aceasta încurajează în întreaga Uniune întreprinderile, inclusiv întreprinderile mici
şi mijlocii, centrele de cercetare şi universităţile, în eforturile lor de cercetare şi
dezvoltare tehnologică de înaltă calitate; aceasta susţine eforturile de cooperare ale
acestora, urmărind, în special, să permită cercetătorilor să coopereze liber, dincolo
de frontiere, iar întreprinderilor să exploateze pe deplin potenţialul pieţei interne,
îndeosebi prin deschiderea achiziţiilor publice naţionale, prin definirea normelor
comune şi prin eliminarea obstacolelor juridice şi fiscale din calea acestei cooperări.
(3) Toate acţiunile Uniunii desfăşurate în conformitate cu tratatele în domeniul
cercetării şi dezvoltării tehnologice, inclusiv acţiunile cu caracter demonstrativ, sunt
decise şi puse în aplicare în conformitate cu dispoziţiile prezentului titlu. Conform
art. 180 TFUE (ex-art. 164 TCE), „Urmărind aceste obiective, Uniunea desfăşoară
următoarele acţiuni care completează acţiunile întreprinse în statele membre:
(a) pune în aplicare programele de cercetare, de dezvoltare tehnologică şi
demonstrative, promovând cooperarea cu şi între întreprinderi, centre de cercetare şi
universităţi; (b) promovează cooperarea în materie de cercetare, de dezvoltare
tehnologică şi demonstrativă a Uniunii cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale;
(c) diseminează şi valorifică rezultatele activităţilor în materie de cercetare, de

150
 L

dezvoltare tehnologică şi demonstrativă ale Uniunii; (d) stimulează formarea

profesională şi mobilitatea cercetătorilor din Uniune." În termenii art. 181 TFUE
(ex-art. 165 TCE), „(1) Uniunea şi statele membre îşi coordonează acţiunile în
domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice, în scopul asigurării coerenţei
reciproce a politicilor naţionale şi a politicii Uniunii. (2) Comisia, în strânsă
colaborare cu statele membre, poate adopta orice iniţiativă utilă promovării
coordonării menţionate la alineatul (1), în special iniţiative menite să stabilească
orientările şi indicatorii, să organizeze schimbul celor mai bune practici şi să
pregătească elementele necesare pentru supravegherea şi evaluarea periodice.
Parlamentul European este pe deplin informat."

Politica privind turismul

Politică ce are ca principal obiectiv promovarea competitivităţii întreprinderilor

Uniunii în acest sector.
Legislaţie primară
Art. 195 TFUE din Titlul XXII Turismul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne
ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea completează acţiunea statelor membre în
sectorul turismului, în special prin promovarea competitivităţii întreprinderilor
Uniunii în acest sector. În acest scop, acţiunea Uniunii urmăreşte: (a) să încurajeze
crearea unui mediu favorabil dezvoltării întreprinderilor în acest sector; (b) să
promoveze cooperarea între statele membre, în special prin schimbul de bune
practici. (2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile speciale destinate să completeze
acţiunile întreprinse în statele membre, în vederea realizării obiectivelor prevăzute
la prezentul articol, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a
normelor administrative ale statelor membre."

Politica regională

Politică ce are ca scop reducerea şi eliminarea disparităţilor între diferitele regiuni

ale statelor membre, în scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a întregului
spaţiu comunitar. Instrumentele folosite în acest scop sunt fondurile structurale
(FEDER, FSE, FEOGA, Orientare, IFOP) şi Fondul de Coeziune. v. „Fondurile
structurale".
Politica socială

Politică ce are ca obiectiv ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru, promovarea

egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului
comunitar; pentru realizarea acestuia, UE foloseşte Fondul Social European (FSE),
o serie de programe comunitare şi normele juridice din Tratat care completează
legislaţiile naţionale. Legislaţie primară
Art. 151 TFUE (ex-art.136 TCE) din Titlul X Politica socială, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „Uniunea şi statele membre,
conştiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunţate în Carta socială

151
europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi în Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, au ca obiective
promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă,
permiţând armonizarea acestora în condiţii de progres, o protecţie socială adecvată,
dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat şi
durabil al ocupării forţei de muncă şi combaterea excluziunii. În acest scop,
Uniunea şi statele membre pun în aplicare măsuri care ţin seama de diversitatea
practicilor naţionale, în special în domeniul relaţiilor convenţionale, precum şi de
necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii. Acestea apreciază că o
asemenea de evoluţie va rezulta atât din funcţionarea pieţei interne, care va favoriza
armonizarea sistemelor sociale, cât şi din procedurile prevăzute de tratate şi din
apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative." Conform art. 152
TFUE, „Uniunea recunoaşte şi promovează rolul partenerilor sociali la nivelul său,
ţinând seama de diversitatea sistemelor naţionale. Aceasta facilitează dialogul dintre
aceştia, respectându-le autonomia. Reuniunea socială tripartită la nivel înalt pentru
creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă contribuie la dialogul social." În
termenii art. 153 TFUE (ex-art. 137 TCE), „(1) În vederea realizării obiectivelor
menţionate la articolul 151, Uniunea susţine şi completează acţiunea statelor
membre în domeniile următoare: (a) îmbunătăţirea, în special, a mediului de muncă,
pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor; (b) condiţiile de muncă; (c)
securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor; (d) protecţia lucrătorilor în caz
de reziliere a contractului de muncă (e) informarea şi consultarea lucrătorilor; (f)
reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi angajatorilor, inclusiv
administrarea comună, sub rezerva alineatului (5); (g) condiţiile de muncă pentru
resortisanţii din ţările terţe care sunt rezidenţi legali pe teritoriul Uniunii; (h)
integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă, fără a aduce atingere
articolului 166; (i) egalitatea dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte şansele pe
piaţa forţei de muncă şi tratamentul la locul de muncă; (j) lupta împotriva
marginalizării sociale; (k) modernizarea sistemelor de protecţie socială, fără a aduce
atingere literei (c). (2) În acest scop, Parlamentul European şi Consiliul: (a) pot
adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele membre prin iniţiative
destinate să sporească cunoştinţele, să dezvolte schimburile de informaţii şi a celor
mai bune practici, să promoveze abordările novatoare şi să evalueze experienţele
dobândite, cu excluderea oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a
normelor administrative; (b) pot adopta în domeniile menţionate la alineatul (1)
literele (a)-(i), prin intermediul directivelor, recomandări minime aplicabile treptat,
ţinând seama de condiţiile şi de reglementările tehnice existente în fiecare dintre
statele membre. Aceste directive evită impunerea constrângerilor administrative,
financiare şi juridice susceptibile să frâneze crearea şi dezvoltarea întreprinderilor
mici şi mijlocii. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc în conformitate cu
procedura legislativă ordinară după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor. În domeniile menţionate la alineatul (1) literele (c), (d), (f)
şi (g), Consiliul hotărăşte în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă
specială, după consultarea Parlamentului European şi a comitetelor menţionate

152
 L

anterior. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după

consultarea Parlamentului European, poate decide ca procedura legislativă ordinară
să se aplice alineatului (1) literele (d), (f) şi (g). (3) Un stat membru poate încredinţa
partenerilor sociali, la cererea lor comună, punerea în aplicare a directivelor
adoptate în conformitate cu alineatul (2) sau, după caz, punerea în aplicare a unei
decizii a Consiliului, adoptată în conformitate cu articolul 155. În acest caz, statul
membru respectiv se asigură că, pană la data la care o directivă sau o decizie trebuie
transpusă sau pusă în aplicare, partenerii sociali au luat măsurile necesare, pe bază
de acord, iar statul membru în cauză ia toate măsurile necesare care să-i permită, în
orice moment, să garanteze rezultatele impuse de directiva sau decizia menţionată.
(4) Dispoziţiile adoptate în temeiul prezentului articol: nu aduc atingere dreptului
recunoscut al statelor membre de a-şi defini principiile fundamentale ale sistemului
lor de securitate socială şi nu trebuie să aducă atingere în mod semnificativ
echilibrul financiar; nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să adopte
măsuri de protecţie mai stricte, compatibile cu tratatele. (5) Dispoziţiile prezentului
articol nu se aplică remuneraţiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă şi nici
dreptului la lock-out."

Politici comune

La vremea sa, art. 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea Comunităţii are în
vedere „stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă
de ţările terţe, instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii şi
instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor". Obiectivele
Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost elaborate o
serie de noi politici comune: regională, monetară, industrială, socială, energetică, de
cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe.
Legislaţie primară
Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene include o serie de titluri care reglementează
politicile interne ale Uniunii, şi anume: Titlul I Piaţa internă, Titlul III Agricultura
şi pescuitul, Titlul VI Transporturile, Titlul VIII Politica economică şi monetară,
Titlul X Politica socială, Titlul XV Protecţia consumatorilor, Titlul XIX
Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi spaţiul, Titlul XX Mediul, Titlul XXI
Energia.

Poziţie comună

Instrument în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună instituit prin Tratatul

asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), anume prin art. J.2 care
dispune că „(1) Statele membre se informează reciproc şi se pun de acord în cadrul
Consiliului asupra tuturor problemelor de politică externă şi de securitate care
prezintă un interes general, pentru a asigura că influenţa lor combinată se exercită în
modul cel mai eficient, prin convergenţa acţiunilor lor. (2) De fiecare dată când
consideră necesar, Consiliul stabileşte o poziţie comună. Statele membre veghează

153
la conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile comune." În versiunea
consolidată, conform tratatului de la Amsterdam, art. 15 (ex.-art. J.2) prevedea:
„Consiliul adoptă poziţii comune. Acestea definesc poziţia Uniunii în probleme
particulare de natură geografică sau tematică."

Principii democratice

Toate principiile pe baza cărora funcţionează Uniunea Europeană şi care au în

vedere cetăţenii, respectarea egalităţii acestora, care beneficiază de o atenţie egală
din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.
Legislaţie primară
Art. 9 TUE din Titlul II Dispoziţii privind principiile democratice prevede: „În toate
activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi, care
beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor
sale. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia."
Conform art. 10, „(1) Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei
reprezentative. (2) Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în
Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de
şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor
răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor
lor. (3) Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii.
Deciziile se iau în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil de
cetăţean. (4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conştiinţei
politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii." În termenii art. 11,
„(1) Instituţiile acordă cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative, prin mijloace
corespunzătoare, posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de
opinii în mod public, în toate domeniile de acţiune ale Uniunii. (2) Instituţiile
Uniunii menţin un dialog deschis, transparent şi constant cu asociaţiile
reprezentative şi cu societatea civilă. (3) În vederea asigurării coerenţei şi a
transparenţei acţiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări
ale părţilor interesate. (4) La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii,
resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate
fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în
materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în
vederea aplicării tratatelor. Procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea
unei astfel de iniţiative sunt stabilite în conformitate cu articolul 24 primul paragraf
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene."

Principii structurale ale dreptului comunitar

Principii care privesc relaţiile dintre instituţiile Uniunii şi dintre Uniune şi statele
membre precizate iniţial în jurisprudenţa CJCE şi introduse ulterior în tratate.
Acestea sunt: principiul reprezentării intereselor; principiul echilibrului instituţional;
principiul autonomiei instituţiilor; principiul colaborării loiale între instituţii;

154
 L

principiul repartizării competenţelor între statele membre şi instituţiile UE;

principiul subsidiarităţii. TUE, în Titlul I Dispoziţii comune, în art. 4 şi 5 prevede
următoarele principii: al atribuirii; al cooperării loiale; al subsidiarităţii,
proporţionalităţii.

Principiul acţiunii preventive

Prevenirea este scopul principal al protecţiei mediului, regăsindu-se în întreaga

legislaţie europeană. Ea presupune evitarea situaţiilor de pericol care pot duce la
poluarea mediului, având un dublu sens: prevenirea poluării şi a consecinţelor
dăunătoare şi limitarea sau eliminarea oricărui alt efect dăunător care s-ar mai putea
produce după ce o poluare a avut loc. În realizarea practică a acestui principiu, un
rol deosebit îl au operatorul, statele membre şi autorităţile competente. Este ceea ce
rezultă din art. 5 Acţiunea de prevenire din Directiva 2004/35/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul
înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului: „(1) În
cazul în care nu a survenit încă o daună asupra mediului, dar există o ameninţare
iminentă de producere a unei asemenea daune, operatorul ia, fără întârziere,
măsurile de prevenire necesare. (2) Statele membre prevăd, după caz şi în orice
situaţie în care o ameninţare de producere a unei daune asupra mediului nu este
eliminată în pofida măsurilor de prevenire luate de către operator, ca operatorul să
informeze în cel mai scurt timp autoritatea competentă cu privire la toate aspectele
relevante ale situaţiei respective. (3) Autoritatea competentă poate, în orice moment:
(a) să solicite operatorului să furnizeze informaţii de fiecare dată când apare o
ameninţare iminentă de producere a unei daune asupra mediului sau în cazul în care
se suspectează o asemenea ameninţare iminentă; (b) să solicite operatorului să ia
măsurile preventive necesare; (c) să-i dea operatorului instrucţiunile de urmat în
ceea ce priveşte măsurile de prevenire care trebuie adoptate sau (d) să ia ea însăşi
măsurile de prevenire necesare. (4) Autoritatea competentă solicită operatorului să
ia măsuri de prevenire. În cazul în care operatorul nu se achită de obligaţiile
menţionate la alineatul (1) sau la alineatul (3) litera (b) sau (c), nu poate fi
identificat sau nu este obligat să suporte costurile în temeiul prezentei directive,
autoritatea competentă poate lua ea însăşi aceste măsuri". În concluzie, prevenţia
presupune nu doar certitudinea unui risc, dar şi iminenţa unui prejudiciu. Această
concluzie reiese din Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în
legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului care, în art. 2 pct. 10,
defineşte „măsurile de prevenire" ca fiind „orice măsuri luate pentru a răspunde la
un eveniment, o acţiune sau lipsă de acţiune care a creat o ameninţare iminentă de
producere a unei daune asupra mediului, pentru a preveni sau a limita respectiva
daună."
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la

155
următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze
problemele de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva
schimbărilor climatice. (2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel
ridicat de protecţie, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale
Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe
principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul «poluatorul plăteşte» [...]"

Principiul atribuirii

Principiu ce presupune că atât Uniunea, cât şi instituţiile sale au competenţele

expres prevăzute în tratatele bază ale Uniunii, TUE şi TFUE. Legislaţie primară
Art. 4 TUE din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile prevede: „(1) În conformitate
cu articolul 5, orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine
statelor membre." Art. 5 TUE (ex-art. 5 TCE) dispune: „(1) Delimitarea
competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. (2) În temeiul
principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au
fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite
prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate
aparţine statelor membre."

Principiul autonomiei instituţiilor

Principiu ce permite fiecărei instituţii să se organizeze liber în limitele legale

stabilite, evitându-se prin stabilirea cadrului legal încălcarea de către o instituţie a
atribuţiilor altor instituţii ale Uniunii Europene sau a statelor membre. Instituţiile
Uniunii Europene pot dispune în mod liber de: adoptarea regulamentului interior;
organizarea propriei funcţionări interne; desemnarea funcţionarilor Uniunii;
stabilirea sediului. Toate aceste libertăţi sunt subordonate scopului realizării
sarcinilor ce le-au fost încredinţate prin tratate.

Principiul bunei credinţe

Normă de drept internaţional cutumiar obligatorie pentru Comunitate, codificată

prin Convenţia de la Viena I din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor care constată
că „principiul liberului consimţământ şi al bunei-credinţe, precum şi regulapacta
sunt servanda sunt universal recunoscute". Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Tribunalului din 22 ianuarie 1997, dată în cauza T-115/94, Opel
Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene, având ca obiect cererea de
anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 de
retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) şi cu
articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul de liber schimb încheiat între
Comunitate şi Austria (General Motors Austria) (JO L 343, p. 1) se afirmă:

156
 L

Principiul bunei-credinţe este o normă de drept internaţional cutumiar a cărei

existenţă a fost recunoscută de Curtea
Internaţională de Justiţie (Hotărârea din 25 mai 1926, Interesele germane în Silezia
de Sus poloneză, CPJI, seria A, nr. 7, p. 30 şi 39), fiind, prin urmare, obligatorie
pentru Comunitate. Acest principiu a fost codificat prin articolul 18 din Convenţia
de la Viena I, care prevede: „Un stat trebuie să se abţină de la acte care ar priva un
tratat de obiectul şi de scopul său: a) atunci când a semnat tratatul sau a schimbat
instrumentele care constituie tratatul sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării,
atât timp cât nu şi-a manifestat intenţia de a nu deveni parte la tratat; sau b) atunci
când şi-a exprimat consimţământul de a-şi asuma obligaţii în baza tratatului, în
perioada care precedă intrarea în vigoare a tratatului şi cu condiţia ca aceasta să nu
fie întârziată fără motiv" (pct. 93-94).

Principiul colaborării loiale între instituţii şi între statele membre şi

Uniune

Niciun tratat până la TUE şi TFUE nu au consacrat explicit principiul colaborării

loiale între instituţii, dar Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a interpretat
articolul 5 CEE în sensul că acesta creează o obligaţie de cooperare loială între
statele membre şi instituţiile comunitare. Astfel, art. 5 CEE prevedea: „Statele
membre vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor
stabilite prin Tratat sau rezultate din acţiuni ale instituţiilor comunitare. Ele vor
facilita îndeplinirea sarcinilor Comunităţii şi se vor abţine de la orice acţiune ce ar
putea împiedica atingerea obiectivelor Tratatului. Rezultă că acest principiu
impunea statelor membre şi totodată instituţiilor să-şi respecte reciproc
competenţele, şi să pună la punct proceduri care să asigure buna desfăşurare a
procesului decizional."
Legislaţie primară
Articolul 4 TUE versiunea consolidată din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile
prevede: „(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele,
precum şi identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi
constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Aceasta
respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special, pe cele care au ca obiect
asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea
securităţii naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea
exclusivă a fiecărui stat membru. (3) În temeiul principiului cooperării loiale,
Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor
care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială
pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din
actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a
misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea
obiectivelor Uniunii." Conform art. 13 TUE versiunea consolidată, „(1) Uniunea
dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea
obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor

157
membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi
a acţiunilor sale. Instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European; Consiliul
European; Consiliul; Comisia Europeană („Comisia"); Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene; Banca Centrală Europeană; Curtea de Conturi. (2) Fiecare instituţie
acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate
cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează
unele cu altele în mod loial."

Principiul dezvoltării durabile

Conceptul dezvoltării durabile, impus relativ recent, are ca temelie mai multe
constatări: activităţile umane sunt dependente de mediu şi resurse şi, în acelaşi timp,
sănătatea, siguranţa socială şi stabilitatea economică a societăţii sunt esenţiale
pentru definirea calităţii vieţii. La aceste constatări se adaugă dialogurile purtate la
nivel internaţional: Conferinţa de la Stockholm, din 1972, care a avertizat pentru
prima dată cu privire la însuşi viitorul omenirii, ca rezultat al deteriorării mediului,
în urma activităţilor umane; Conferinţa de la Viena, din 1986, care a încercat găsirea
unor soluţii realiste pentru reducerea consumului de substanţe care dăunează
stratului protector de ozon ce înconjoară planeta; Raportul Brundtland al Comisiei
Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, apărut în 1987, după catastrofa de la
Cernobâl -intitulat „Viitorul nostru comun'", conţine cea mai citată definiţie a
dezvoltării durabile: „dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte nevoile
prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
nevoile lor". Deci dezvoltarea durabilă admite dezvoltarea economică, cu
modificarea strategiilor care trebuie să ţină seama de limitele ecologice. Raportul
Brundtland a avut ca urmări, distanţate în timp, Summit-ul Pământului de la Rio de
Janeiro, din 1992, la care au fost adoptate mai multe convenţii referitoare la
schimbările de climă, reducerea emisiilor de metan şi dioxid de carbon, diversitatea
biologică, conservarea speciilor şi stoparea defrişărilor masive; în acelaşi timp a
stabilit un plan de susţinere a dezvoltării durabile, Agenda 21 şi Summit-ul privind
dezvoltarea durabilă din 2002 de la Johannesburg. Legislaţie primară
Principiul dezvoltării durabile este văzut în tratatele bază ale Uniunii Europene atât
ca scop al politicii în materia mediului - art. 11 TFUE (ex-art. 6 TCE) din Titlul II
Dispoziţii de aplicare generală, Partea întâi Principiile: „Cerinţele de protecţie a
mediului trebuie integrate în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor
Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile"; art. 3 alin. 3 TUE (ex-
art. 2 TUE) din Titlul I Dispoziţii comune: „Uniunea instituie o piaţă internă.
Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere
economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu
grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi
spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a
calităţii mediului. (5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea
îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor
săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,

158
 L

solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil,

eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor
copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional,
inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite" -, cât şi ca
principiu de acţiune în cadrul realizării pieţei interne. Este ceea ce rezultă din
preambulul TUE, care fixează hotărârea părţilor semnatare de a promova progresul
economic şi social al popoarelor lor, ţinând seama de principiul dezvoltării durabile
şi în cadrul realizării pieţei interne, al consolidării coeziunii şi protecţiei mediului,
precum şi de a pune în aplicare politici care asigură progrese concomitente în
domeniul integrării economice şi în celelalte domenii.

Principiul echilibrului instituţional

Presupune exercitarea competenţelor de către fiecare instituţie a Uniunii fără lezarea

exercitării atribuţiilor de către celelalte instituţii. Principiul implică interdicţia
delegării de competenţe de la o instituţie la un organism extern sau către o altă
instituţie a Uniunii europene. Legislaţie primară
Art. 13 TUE versiunea consolidată din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile
prevede: „(2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt
conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile
prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial."

Principiul efectivităţii dreptului Uniunii Europene, inclusiv a dreptului

mediului

Adaptare realizată de Curtea de la Luxemburg a principiul efectului direct, care

permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o normă europeană, în faţa unei
instanţe europene sau naţionale, independent de existenţa unor acte corespunzătoare
în dreptul naţional. Efectul direct al dreptului european este, alături de principiul
supremaţiei, un principiu fundamental al dreptului european. Principiul efectului
direct garantează astfel aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului european în statele
membre.
Jurisprudenţa CJUE
Principiul efectivităţii este definit, explicat şi dezvoltat în Hotărârea Curţii (Marea
Cameră) din 15 ianuarie 201 3 dată în cauza C-416/10 având ca obiect o cerere de
decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Najvyssi sud
Slovenskej republiky (Slovacia) în procedura Jozef Krizan s.a împotriva Slovenskâ
inspekcia zivotneho prostredia - cererea priveşte interpretarea Convenţiei privind
accesul la informaţii, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie
în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi aprobată în numele
Comunităţii Europene prin Decizia nr. 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie
2005 (JO L 124, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 14, p. 201), a articolului 191 alineatele
(1) şi (2) TFUE şi a articolului 267 TFUE, a Directivei nr. 85/337/CEE a Consiliului
din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private
asupra mediului (JO L 175, p. 40, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 174).

159
În lipsa unor norme stabilite în acest domeniu de dreptul Uniunii, ordinea juridică a
fiecărui stat membru este cea care trebuie să definească modalităţile procedurale
care urmăresc să asigure garantarea drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul
Uniunii, cu condiţia însă ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele care se
aplică procedurilor similare de natură internă (principiul echivalenţei) şi să nu facă
imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de
ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii). În ceea ce priveşte principiul
efectivităţii, deşi dreptul Uniunii nu se poate opune posibilităţii ca normele
naţionale aplicabile să permită, în anumite cazuri, regularizarea operaţiunilor sau a
actelor nelegale în raport cu acesta, o astfel de posibilitate este supusă condiţiei de a
nu oferi persoanelor interesate ocazia să eludeze sau să nu aplice normele de drept
al Uniunii şi de a rămâne o excepţie. În această privinţă, este important de subliniat
că articolul 15 din Directiva 96/61 impune statelor membre obligaţia de a oferi
publicului interesat şanse efective de a participa încă de la început la procedura de
eliberare a unei autorizaţii. Această dispoziţie trebuie să fie interpretată în lumina
considerentului (23) al respectivei directive, potrivit căruia publicul trebuie să aibă
acces, înainte de luarea oricărei decizii, la informaţiile referitoare la cererile de
autorizaţii pentru noile instalaţii, şi a articolului 6 din Convenţia de la Aarhus, care
prevede, pe de o parte, că participarea publicului începe din etapa incipientă a
procesului, în momentul în care toate opţiunile şi soluţiile sunt încă posibile, iar
publicul poate avea o influenţă reală, şi, pe de altă parte, că publicul trebuie să aibă
acces la informaţiile relevante de îndată ce sunt disponibile. Rezultă că publicul
interesat trebuie să dispună de toate informaţiile relevante încă din etapa procedurii
administrative desfăşurate în primă instanţă, înainte de adoptarea unei prime decizii,
în măsura în care aceste informaţii sunt disponibile la data la care se desfăşoară
această fază a procedurii (pct. 88). În ceea ce priveşte aspectul dacă principiul
efectivităţii se opune unei regularizări a procedurii în a doua instanţă prin punerea la
dispoziţia publicului a documentelor relevante care nu au fost accesibile în cursul
procedurii administrative desfăşurate în primă instanţă, reiese din informaţiile
transmise de instanţa de trimitere că, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, organul
administrativ care se pronunţă în a doua instanţă are posibilitatea să modifice
decizia administrativă adoptată în primă instanţă. Trebuie însă ca instanţa de
trimitere să verifice dacă, pe de o parte, în cadrul procedurii administrative
desfăşurate în a doua instanţă sunt încă posibile toate opţiunile şi soluţiile în sensul
art. 15 alin. (1) din Directiva nr. 96/61, interpretat în lumina art. 6 alin. (4) din
Convenţia de la Aarhus, şi dacă, pe de altă parte, regularizarea în această etapă a
procedurii prin punerea la dispoziţia publicului interesat a documentelor relevante îi
mai permite publicului respectiv să aibă o influenţă reală asupra rezultatului
procesului decizional (pct. 89).

Principiul „poluatorul plăteşte"

Principiu prevăzut de art. 191 TFUE a cărui aplicare este asigurată prin consacrarea
răspunderii ce revine celor care prin activitatea lor aduc atingere mediului.

160
 L

Principiul exprimă ideea că agentul poluant, persoană fizică sau juridică, care, prin
poluare, cauzează mediului un prejudiciu, va răspunde indiferent dacă fapta sa este
culpabilă sau nu. Principiul are un sens larg, care presupune imputarea, în sarcina
poluatorului, a costului social al poluării pe care o provoacă, ceea ce presupune
acoperirea tuturor efectelor unei poluări, atât cele produse asupra bunurilor şi
persoanelor, cât şi cele produse asupra mediului ca atare, şi un sens restrâns, care
presupune obligarea poluatorului de a suporta numai costul măsurilor antipoluante
şi de curăţire. Această idee rezultă şi din Directiva nr. 2004/35/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul
înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului care, în
al doilea considerent, prevede: „prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului
trebuie să se pună în aplicare în conformitate cu principiul «poluatorul plăteşte»
prevăzut de tratat şi cu principiul dezvoltării durabile". Prin urmare, principiul
fundamental al directivei ar trebui să fie cel potrivit căruia operatorul a cărui
activitate a cauzat o daună asupra mediului sau o ameninţare iminentă de producere
a unei asemenea daune, trebuie să răspundă financiar, pentru a-i determina pe
operatori să adopte măsuri şi să dezvolte practici menite să diminueze riscurile de
producere a unor daune asupra mediului, astfel încât să se reducă expunerea la
riscurile financiare asociate.
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la
următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze
problemele de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva
schimbărilor climatice. (2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel
ridicat de protecţie, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale
Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe
principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul «poluatorul plăteşte» [...]"

Principiul precauţiei

Principiu prevăzut de art. 191 alin. 2 TFUE ca prim principiu pe care se bazează
Politica Uniunii în domeniul mediului. Este legat de principiul acţiunii preventive,
fără a se reduce la el, şi aceasta deoarece dacă prevenţia/prevenirea presupune o
certitudine asupra unui fenomen, asupra urmărilor directe sau indirecte ale unei
acţiuni, precauţia presupune incertitudinea, necunoaşterea totală sau greşita
cunoaştere a unui fenomen sau a urmărilor unei acţiuni. Prin urmare, acest principiu
obligă ca deciziile să se ia cu maximă prudenţă şi diligenţă, pentru a se elimina orice
risc posibil de degradare a mediului. El a apărut ca răspuns la o realitate a zilelor
noastre, anume că ştiinţa şi tehnica nu pot, încă, să ofere soluţii şi certitudini în toate
situaţiile ce aduc atingere mediului. Mai clar, principiul 15 al Declaraţiei

161
Conferinţei ONU de la Rio de Janeiro (1992) prevede: „în caz de risc de pagube
grave ori inevitabile, absenţa certitudinii ştiinţifice absolute nu poate servi, ca
pretext, pentru a amâna adoptarea unei măsuri efective privind prevenirea degradării
mediului".
Legislaţie primară
Art. 191 TFUE din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la
următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze
problemele de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva
schimbărilor climatice. (2) Politica
Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând seama
de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe
principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la
sursă, a daunelor provocate mediului şi pe principiul «poluatorul plăteşte» [...]"

Principiul proporţionalităţii

Principiul conform căruia acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea

ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii şi ale
statelor membre aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Legislaţie primară
Tratatul privind Uniunea Europeană, în art. 5 din Titlul I Dispoziţii comune
prevede: „Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. (3) Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului
subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. (4) În
temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu
depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile
Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii." Protocolul nr. 2 privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii anexă la tratatele bază ale
UE precizează, la art. 1: „Fiecare instituţie asigură în permanenţă respectarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii definite la articolul 5 din Tratatul
privind Uniunea Europeană." Conform art. 5, „Proiectele de acte legislative se
motivează în raport cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Orice proiect
de act legislativ ar trebui să cuprindă o fişă detaliată care să permită evaluarea
conformităţii cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Proiectele de acte
legislative au în vedere necesitatea de a proceda astfel încât orice obligaţie,
financiară sau administrativă, care revine Uniunii, guvernelor naţionale, autorităţilor

162
 L

regionale sau locale, operatorilor economici şi cetăţenilor să fie cat mai redusă
posibil şi proporţională cu obiectivul urmărit."
Principiul protecţiei încrederii legitime

Tot ceea ce denumim drept pozitiv este dependent de existenta certitudinii juridice.
Conform acestui principiu, atunci când o autoritate publică suscită de la un
particular aşteptarea unui comportament, menţinerea unei norme sau intervenţia
unei decizii, iar această aşteptare este fondată pe circumstanţe care o fac justificată
sau legitimă, această autoritate trebuie să ţină cont de ea de manieră adecvată.
Adesea prezentat ca latură subiectivă a principiului securităţii juridice, principiul
protecţiei încrederii legitime are drept scop stabilitatea şi previzibilitatea dreptului.
Principiul a fost consacrat de Tribunalul administrativ superior din Berlin pe 14
noiembrie 1956. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat expres
principiul pe 13 iulie 1965, făcând din el un principiu fundamental al Comunităţii ce
face parte din ordinea juridică comunitară. Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Tribunalului din 22 ianuarie 1997, dată în cauza T-115/94, Opel
Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene, având ca obiect cererea de
anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 de
retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) şi cu
articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul de liber schimb încheiat între
Comunitate şi Austria (General Motors Austria) (JO L 343, p. 1) se afirmă:
Principiul protecţiei încrederii legitime este corolarul principiului bunei-credinţe
care, potrivit jurisprudenţei, face parte din ordinea juridică comunitară (Hotărârea
Curţii din 3 mai 1978, Topfer/Comisia, 112/77, punctul 19). Dreptul de a se prevala
de principiul încrederii legitime aparţine oricărui operator economic pe care o
instituţie l-a determinat să nutrească speranţe întemeiate (Hotărârea Tribunalului din
13 iulie 1995, O'Dwyer şi alţii/Consiliul, T-466/93, T-469/93, T-473/93, T-474/93
şi T-477/93, Rec., p. II-2071, punctul 48) ( pct. 93-94).

Principiul protecţiei mediului ca obiectiv de interes public major

Deşi nu se regăseşte în enumerarea principiilor pe care se sprijină politica Uniunii,

este evident că acesta constituie un principiu de bază. Protecţia mediului constituie
pentru Uniunea Europeană nu atât un ţel, un obiectiv al acesteia, aşa cum am putea
deduce din formularea art. 191 alin. (2) TFUE: „Politica Uniunii în domeniul
mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie" sau din cuvintele introductive ale
alin. 1 din art. 191 TFUE: „Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la
următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului
[...] o cale, mijloc de transpunere în realitate a adevăratului scop [...] este
dezvoltarea durabilă.
Este ceea ce rezultă atât din dispoziţia, cu caracter general cuprinsă în art. 11 TFUE:
„Cerinţele de protecţie a mediului trebuie integrate în definirea şi punerea în
aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării
durabile", cât şi din dispoziţia comună ambelor tratate, cuprinsă în art. 3 alin. 3

163
TUE: „Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea
durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată [...] şi pe un
nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului'" Din caracterul "de
interes public major" al protecţiei mediului rezultă o serie de idei: fiind de ordine
publică, normele dreptului mediului sunt preponderent imperative, ele nu lasă la
latitudinea persoanelor cărora li se adresează alegerea unei anumite conduite;
protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea deopotrivă a instituţiilor
Uniunii şi autorităţilor statale, centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor
fizice şi juridice. Legislaţie primară
Art. 191 TFUE din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la
următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze
problemele de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva
schimbărilor climatice. (2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel
ridicat de protecţie, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale
Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe
principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul «poluatorul plăteşte» [...]".

Principiul recunoaşterii mutuale a produselor legal fabricate şi

comercializate în statele membre

Principiu născut din jurisprudenţa CJUE în problema piedicilor tehnice, principiu

conform căruia mărfurile legal fabricate şi comercializate pe teritoriul unui stat
trebuie să poată circula liber pe teritoriul oricărui alt stat membru.
Jurisprudenţa CJUE
În afacerea Cassis de Dijon (Hotărârea din 20 februarie 1979, Cauza 120/78)
Curtea de Justiţie precizează: în cazul în care o exigenţă imperativă nu poate fi
recunoscută, un produs în mod legal fabricat şi comercializat într-un stat membru
trebuie să aibă posibilitatea de a intra în alt stat membru, fără ca vânzării acestor
produse să le poată fi opusă o prohibiţie legală a comercializării băuturilor cu un
conţinut de alcool mai mic decât limita stabilită de reglementarea naţională la
comercializarea produsului (pct. 14).

v. „măsuri cu efect echivalent", „piedici tehnice".

Principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate

mediului

Este o continuare firească a prevenirii şi precauţiei sau chiar o cale, mijloc de

realizare a cerinţelor prevenirii. Pe scurt, principiul obligă ca acţiunea de protecţie a
mediului şi implicit de evitare a poluării să înceapă de la sursă, din chiar procesul de
producţie care trebuie astfel adaptat (prin filtre, de exemplu), astfel încât acesta să

164
 L

nu genereze poluanţi sau cantitatea lor să fie minimă. Este evident că realizarea
acestui principiu implică măsuri concertate de natură economică, juridică,
administrativă şi educativă. O concretizare a acestui principiu, o întâlnim în
Directiva nr. 2008/50/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 21 mai
2008 privind calitatea aerului înconjurător şi un aer mai curat pentru Europa care,
pentru realizarea scopului declarat - „Prezenta directivă stabileşte măsuri care
urmăresc: 1. definirea şi stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător
destinate să evite, să prevină sau să reducă efectele dăunătoare asupra sănătăţii
umane şi a mediului ca întreg; 2. evaluarea calităţii aerului înconjurător în statele
membre pe baza unor metode şi criterii comune; 3. obţinerea de informaţii privind
calitatea aerului înconjurător pentru a ajuta la combaterea poluării aerului şi a
neplăcerilor cauzate de aceasta şi pentru a monitoriza pe termen lung tendinţele şi
îmbunătăţirile care rezultă în urma măsurilor luate la nivel naţional şi comunitar; 4.
garantarea faptului că aceste informaţii privind calitatea aerului înconjurător sunt
puse la dispoziţia publicului; 5. menţinerea calităţii aerului acolo unde este
corespunzătoare şi îmbunătăţirea acesteia în alte cazuri; 6. promovarea unei
cooperări crescute între statele membre în vederea reducerii poluării aerului" -
prevede, în art. 1, că este deosebit de important să fie combătute la sursă emisiile de
poluanţi şi să fie identificate şi puse în aplicare cele mai eficiente măsuri de
reducere a emisiilor pe plan local, naţional şi comunitar. În consecinţă, emisiile de
poluanţi atmosferici nocivi ar trebui evitate, combătute sau reduse şi ar trebui
stabilite obiective corespunzătoare pentru calitatea aerului înconjurător, luându-se în
considerare standardele, ghidurile şi programele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
(Considerentul al doilea din Directivă). Legislaţie primară
Art.191 TFUE din Titlul XX Mediul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii, dispune: „(1) Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la
următoarele obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze
problemele de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva
schimbărilor climatice. (2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel
ridicat de protecţie, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale
Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe
principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul «poluatorul plăteşte» [...]"

Principiul reprezentării intereselor

Principiu privind organizarea Uniunii Europene ce presupune că fiecare instituţie

reprezintă un interes specific pe care îl susţine în cadrul procesului decizional, în
limitele stabilite prin Tratate. Curtea de Justiţie a UE asigură respectarea ordinii de
drept; Consiliul fiind instituţia prin intermediul căreia statele membre intervin în
funcţionarea Uniunii Europene; Comisia reprezintă interesul general al Uniunii,
independent de cel al statelor membre; Parlamentul European este reprezentantul

165
cetăţenilor statelor membre. Procesul decizional presupune o intercondiţionare a
mai multor interese.
Legislaţie primară
Art. 13 TUE versiunea consolidată din Titlul III Dispoziţii privind instituţiile
prevede: „(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea
valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor
săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a
continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale." Această normă este dezvoltată în
articolele următoare: art. 14, conform căruia „(1) Parlamentul European exercită,
împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de
control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.
Parlamentul European alege preşedintele Comisiei. (2) Parlamentul European este
compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii", art. 15, în termenii căruia „(1)
Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi
defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii
legislative.", art. 16 (1), care dispune că „Consiliul exercită, împreună cu
Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de
definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în
tratate.", art. 17 (1), potrivit căruia „Comisia promovează interesul general al
Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea
tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia
supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene" şi art. 19, potrivit căruia „(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor."

Principiul securităţii juridice

Principiu conform căruia norma comunitară trebuie să fie clară şi precisă,

neambiguă, sigură şi previzibilă în aplicare, fiind încarnat în reguli obiective
destinate să evite conflictele de legi şi în garanţii ale drepturilor subiective ale
persoanelor confruntate cu schimbări ale regulii aplicabile. Conform unei
jurisprudenţe constante: „legislaţia comunitară trebuie să fie certă, iar aplicarea sa
previzibilă pentru justiţiabili" (15 dec. 1987, Irlanda c/ Comisia, 325/85, Rec. p.
5041); „principiul securităţii juridice cere [...] ca orice act comunitar care produce
efecte juridice să fie clar, precis şi adus la cunoştinţa celui interesat în aşa manieră
încât acesta să poată cunoaşte cu certitudine momentul de la care începând acest act
există şi începe să-şi producă efectele juridice" (22 ian. 1997, Opel Austria c/
Consiliu, T-115/94, Rec. p. II-39); „principiul securităţii juridice, care face parte din
ordinea juridică comunitară, [... ] cere, sub sancţiunea nulităţii, ca orice act ce
vizează să creeze efecte juridice să împrumute forma sa obligatorie a unei dispoziţii
de drept comunitar care trebuie să fie expres indicată ca bază legală şi care prescrie
forma juridică pe care actul trebuie s-o îmbrace" (13 iun. 1993, Franţa c/ Comisia,
C-325/91, Rec. p. I-3283); „caracterul de certitudine şi de previzibilitate a

166
 L

reglementării comunitare constituie un imperativ care se impune cu o rigoare

specială atunci când este vorba despre o reglementare susceptibilă de incidenţe
financiare" (13 martie 1990, Comisia c/ Franţa, C-30/89, Rec. p. I-691); „principiile
securităţii juridice şi al protecţiei particularilor cer ca în domeniile acoperite de
dreptul comunitar regulile dreptului statelor membre să fie formulate de manieră
neechivocă, care să permită persoanelor vizate să-şi cunoască drepturile şi
obligaţiile de manieră clară şi precisă, iar jurisdicţiilor naţionale să le asigure
respectarea" (21 iun. 1988, Comisia c/ Italia, 257/86, Rec. p. 3249).
Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Tribunalului din 22 ianuarie 1997, dată în cauza T-115/94, Opel
Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene, având ca obiect cererea de
anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 de
retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) şi cu
articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul de liber schimb încheiat între
Comunitate şi Austria (General Motors Austria) (JO L 343, p. 1) se afirmă: din
jurisprudenţă rezultă că legislaţia comunitară trebuie să fie certă, iar aplicarea sa
previzibilă pentru justiţiabili.
Principiul securităţii juridice impune ca orice act al instituţiilor care produce efecte
juridice să fie clar, precis şi adus la cunoştinţa persoanei interesate, astfel încât
aceasta să poată cunoaşte cu certitudine momentul de la care acest act există şi
începe să producă efecte juridice. Această cerinţă de securitate juridică se impune cu
o rigoare specială atunci când este vorba despre un act care poate avea consecinţe
financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască cu exactitate
întinderea obligaţiilor pe care actul le impune acestora (Hotărârea Curţii din 9 iulie
1981, Gondrand Freres şi Garancini, 169/80, punctul 17, Hotărârea Curţii din 22
februarie 1984, Kloppenburg, 70/83, punctul 11, Hotărârea Curţii din 15 decembrie
1987, Irlanda/Comisia, 325/85, punctul 18, Hotărârea Tribunalului din 7 februarie
1991, Tagaras/Curtea de Justiţie, T-18/89şi T-24/89, punctul 40)(pct 124). Or, prin
adoptarea regulamentului în litigiu la 20 decembrie 1993, într-un moment în care
ştia cu certitudine că Acordul privind SEE urma să intre în vigoare la 1 ianuarie
1994, Consiliul a creat cu bună ştiinţă o situaţie în care, începând cu luna ianuarie
1994, urmau să coexiste două norme de drept contradictorii, şi anume, pe de o parte,
regulamentul în litigiu, direct aplicabil în ordinile juridice naţionale, care
reintroducea o taxă de 4,9 % la importul cutiilor de viteze F15 produse de
reclamantă, şi, pe de altă parte, articolul 10 din Acordul privind SEE, care avea
efect direct şi interzicea taxele vamale la import şi orice taxe cu efect echivalent.
Prin urmare, regulamentul în litigiu nu poate fi calificat drept legislaţie comunitară
certă, iar aplicarea sa nu poate fi considerată previzibilă pentru justiţiabili. Prin
urmare, Consiliul a încălcat şi principiul securităţii juridice (pct. 125).

Principiul subsidiarităţii

Principiu ce a fost precizat de Tratatul de la Maastrich care, în art. 3 B, dispunea:

„În domeniile care nu privesc competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine,

167
conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de statele
membre, avându-se în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii urmărite, care pot fi,
astfel, realizate mai bine, la nivel comunitar". Cu alte cuvinte, statele îşi păstrează
competenţa de reglementare, care rămâne concurentă cu cea a Comunităţii, iar
aceasta va interveni doar în măsura în care realizarea scopului avut în vedere o
impune.
Legislaţie primară
Dispoziţia din art. 3 B este reluată în Tratatul privind Uniunea Europeană, în art. 5
din Titlul I Dispoziţii comune: „Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată
de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de
principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. (3) În temeiul principiului
subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea
intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi
realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul
subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea
principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul
protocol." Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii anexă la tratatele bază ale UE precizează la art. 1: „Fiecare
instituţie asigură în permanenţă respectarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii definite la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană."
Art. 5 prevede: „Proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Orice proiect de act legislativ ar trebui să
cuprindă o fişă detaliată care să permită evaluarea conformităţii cu principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Fişa menţionată anterior ar trebui să cuprindă
elemente care să permită evaluarea impactului financiar al proiectului în cauză şi, în
cazul unei directive, evaluarea implicaţiilor acesteia asupra reglementărilor care
urmează să fie puse în aplicare de statele membre, inclusiv asupra legislaţiei
regionale, după caz. Motivele care conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii
poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii se bazează pe indicatori calitativi şi, ori
de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi."

Prioritatea normei comunitare (principiu)

Problema raportului dintre dreptul intern şi cel al Uniunii în ordinea de drept

naţională este soluţionată de principiul general al priorităţii/întâietăţii dreptului
Uniunii. Acest principiu se traduce prin faptul că, ori de câte ori într-un anumit
domeniu există atât norme naţionale, cât şi ale Uniunii în conflict sau
incompatibilitate, vor primi aplicare normele Uniunii, iar dreptul naţional se va
aplica numai în situaţia şi măsura în care nu există o reglementare în domeniu.
Acceptat cu greu de către statele membre, acest principiu, deseori repetat şi

168
 L

clarificat de Curtea Europeană de Justiţie, reprezintă însăşi baza procesului

integraţionist al Uniunii. În absenţa unei stipulări exprese în Tratat, prioritatea
dreptului comunitar în faţa dreptului naţional a fost consacrată prin jurisprudenţa
CJCE. Legislaţie primară
Art. 288 TFUE (ex-art. 249 TCE) din Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii,
procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Secţiunea 1 Actele juridice ale Uniunii,
Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea Dispoziţii
instituţionale şi financiare, prevede: „Pentru exercitarea competenţelor Uniunii,
instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele
sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru
fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia
este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii,
decizia este obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt
obligatorii."
Jurisprudenţa CJUE
În Hotărârea Curţii din 9 martie 1978 dată în cauza C-106/77 ce a avut ca obiect o
cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii în temeiul articolului
177 din Tratatul CEE de către Pretore di Susa (Italia), în litigiul aflat pe rolul acestei
instanţe între Amministrazione delle Finanze dello Stato şi Simmenthal SA, cu
sediul în Monza, cu privire la interpretarea articolului 189 din Tratatul CEE şi în
special cu privire la consecinţele aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în cazul
unui conflict cu eventuale dispoziţii naţionale contrare, se precizează: judecătorul
naţional însărcinat cu aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar are obligaţia de a
asigura efectul deplin al acestora, inclusiv prin neaplicarea oricărei dispoziţii
contrare din legislaţia naţională a ţării respective, chiar dacă legea naţională a fost
adoptată ulterior intrării în vigoare a normei comunitare, fără să aştepte ca norma
naţională incriminată să fie mai întâi abrogată (pct. 24).

Privilegii şi imunităţi ale Uniunii Europene

Deoarece Uniunea Europeană are conform tratatelor bază - TUE şi TFUE

-personalitate juridică, ea beneficiază de regimul de privilegii şi imunităţi specific
organizaţiilor internaţionale.
Legislaţie primară
Art. 47 TUE din Titlul VI Dispoziţii finale dispune: „Uniunea are personalitate
juridică, şi prin urmare beneficiază de un regim de privilegii şi imunităţi
caracteristic organizaţiilor internaţionale." Protocolul nr. 7 privind privilegiile şi
imunităţile Uniunii Europene, anexă la tratatele bază ale Uniunii prevede în
Capitolul I Patrimoniu, bunuri fixe, active şi operaţiuni ale Uniunii Europene, la
art. 1: „Spaţiile şi clădirile Uniunii sunt inviolabile. Acestea sunt exceptate de la
percheziţie, rechiziţie, confiscare sau expropriere. Patrimoniul şi activele Uniunii nu
pot face obiectul nici unei măsuri administrative sau judiciare de constrângere fără

169
autorizaţie din partea Curţii de Justiţie." Conform art. 2, „Arhivele Uniunii sunt
inviolabile". În termenii art. 3, „Uniunea, activele acestora, veniturile şi alte bunuri
sunt scutite de orice impozit direct. Guvernele statelor membre iau, ori de câte ori
este posibil, măsuri corespunzătoare în vederea anulării sau rambursării sumei
reprezentând impozitele indirecte şi taxele pe vânzări care intră în preţul bunurilor
fixe şi mobile atunci când Uniunea, pentru uz oficial, face achiziţii importante al
căror preţ cuprinde impuneri şi taxe de această natură. Totuşi, aplicarea acestor
măsuri nu trebuie să aibă drept efect distorsionarea concurenţei în cadrul Uniunii.
Nu se acordă nici o scutire cu privire la impozitele, taxele şi impunerile care nu
constituie decât simpla remunerare a serviciilor de utilitate publică." Art. 4 dispune:
„Uniunea este scutită de orice taxe vamale, interdicţii şi restricţii la importul şi
exportul articolelor destinate uzului lor oficial; articolele astfel importate nu vor fi
cedate cu titlu oneros sau gratuit pe teritoriul ţării în care sunt introduse, decât în
condiţii permise de guvernul acelei ţări. Uniunea este de asemenea scutită de orice
taxe vamale, interdicţii şi restricţii la importul şi exportul publicaţiilor sale.
Capitolul II Comunicarea şi permisele de liberă trecere prevede, la art. 5 (ex-art.
6): „Pentru comunicările oficiale şi transmiterea tuturor documentelor aferente,
instituţiile Uniunii beneficiază, pe teritoriul fiecărui stat membru, de regimul
acordat de către statul respectiv misiunilor diplomatice. Corespondenţa oficială,
precum şi celelalte informaţii oficiale ale instituţiilor Uniunii nu pot fi cenzurate."
Art. 6 (ex-art. 7) are următorul conţinut: „Preşedinţii instituţiilor Uniunii pot emite
pentru membrii şi agenţii acestor instituţii permise de liberă trecere a căror formă
este stabilită de către Consiliu, hotărând cu majoritate simplă, şi care sunt
recunoscute cu titlu valabil de liberă circulaţie de către autorităţile statelor membre.
Aceste permise de liberă trecere se eliberează funcţionarilor şi altor agenţi, în
condiţiile prevăzute de statutul funcţionarilor Uniunii şi de regimul aplicabil
celorlalţi agenţi. Comisia poate încheia acorduri în vederea recunoaşterii acestor
permise de liberă trecere cu titlu valabil de liberă circulaţie pe teritoriul statelor
terţe." Capitolul III Membrii Parlamentului European, dispune, în art. 7 (ex-art. 8):
„Nu se impun nici un fel de restricţii administrative sau de altă natură în privinţa
liberei circulaţii a membrilor Parlamentului European spre locul de desfăşurare a
reuniunii Parlamentului European sau la întoarcere. Membrii Parlamentului
European beneficiază în privinţa formalităţilor vamale şi a controlului valutar: (a)
din partea propriului guvern, de aceleaşi facilităţi precum cele recunoscute înalţilor
funcţionari aflaţi în străinătate în misiune oficială temporară; (b) din partea
guvernelor celorlalte state membre, de aceleaşi facilităţi precum cele recunoscute
reprezentanţilor guvernelor străine în misiune oficială temporară." Conform art. 8
(ex-art. 9), „Membrii Parlamentului European nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau
urmăriţi datorită opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării funcţiilor
lor." Potrivit art. 9 (ex-art. 10), „Pe durata sesiunilor Parlamentului European,
membrii acesteia beneficiază: (a) pe teritoriul naţional, de imunităţile recunoscute
membrilor Parlamentului propriei ţări; (b) pe teritoriul oricărui alt stat membru, de
exceptare privind orice măsură de detenţie sau urmărire penală. Imunitatea este
valabilă inclusiv pe perioada deplasării la locul reuniunii Parlamentului European,

170
 L

cat şi la întoarcere. Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi nici nu

poate constitui o piedică pentru Parlamentul European de a ridica imunitatea unuia
dintre membri. Capitolul IV Reprezentanţii statelor membre care participă la
lucrările instituţiilor Uniunii Europene." În termenii art. 10 (ex-art. 11),
„Reprezentanţii statelor membre care participă la lucrările instituţiilor Uniunii,
consilierii acestora şi experţii tehnici beneficiază, pe perioada exercitării funcţiilor
lor, a călătoriei spre locul de desfăşurare a reuniunii şi retur, de privilegiile,
imunităţile sau facilităţile obişnuite. Prezentul articol se aplică de asemenea
membrilor organelor consultative ale Uniunii." Capitolul V Funcţionarii şi agenţii
Uniunii Europene dispune, în art. 11 (ex-art.12): „Pe teritoriul fiecăruia dintre
statele membre şi indiferent de cetăţenia lor, funcţionarii şi agenţii Uniunii: (a)
beneficiază de imunitate de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de aceştia, inclusiv
afirmaţiile scrise sau verbale în calitatea lor oficială, sub rezerva aplicării
dispoziţiilor din tratatele care reglementează, pe de o parte, răspunderea
funcţionarilor şi agenţilor faţă de Uniune şi, pe de altă parte, competenţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene de a decide asupra litigiilor dintre Uniune şi
funcţionarii, respectiv alţi agenţi ai Uniunii; aceştia beneficiază de imunitate şi după
încetarea funcţiilor lor; (b) nu sunt supuşi, nici ei şi nici soţii/soţiile sau membrii de
familie aflaţi în întreţinerea lor, dispoziţiilor privind limitarea imigraţiei şi
formalităţilor de înregistrare pentru străini; (c) beneficiază, cu privire la
reglementările monetare sau de schimb valutar, de facilităţile recunoscute în mod
obişnuit funcţionarilor organizaţiilor internaţionale; (d) beneficiază de dreptul de a
importa, fără taxe vamale, mobilierul şi bunurile personale cu ocazia numirii în
funcţie în ţara respectivă şi de dreptul de a-şi reexporta, fără taxe vamale, mobilierul
şi bunurile personale la încheierea misiunii în ţara de destinaţie, sub rezerva ca
guvernul ţării de destinaţie să considere aceste condiţii, fie într-un caz, fie în
celălalt, ca fiind necesare; (e) beneficiază de dreptul de a importa, fără taxe vamale,
automobilele personale, achiziţionate din ţara unde au avut ultima reşedinţă sau din
ţara lor de origine în condiţiile pieţei interne din ţara de destinaţie şi de a le
reexporta, fără taxe vamale, sub rezerva potrivit căreia, guvernul ţării de destinaţie
consideră aceste condiţii, fie într-un caz fie în celălalt, ca fiind necesare." În
Capitolul VII Dispoziţii generale, la art. 17 (ex-art. 18) se prevede: „Privilegiile,
imunităţile şi facilităţile sunt acordate funcţionarilor şi altor agenţi ai Uniunii
exclusiv în interesul acesteia din urmă. Fiecare instituţie a Uniunii are libertatea de a
ridica imunitatea acordată unui funcţionar sau agent în toate cazurile în care
apreciază că, ridicarea acestei imunităţii nu contravine intereselor Uniunii."
Conform art. 18 (ex-art. 19),
„In aplicarea prezentului protocol, instituţiile Uniunii acţionează de comun acord cu
autorităţile responsabile ale statelor membre interesate."

Proceduri (procesul decizional)

Procedurile de decizie în cadrul instituţiilor Uniunii Europene, în funcţie de

finalitatea lor, pot fi grupate în două categorii: proceduri legislative - care au rolul să

171
asigure cadrul de desfăşurare a procesului de legiferare de la prezentarea propunerii
de către Comisia Europeană şi până în momentul deciziei finale a Consiliului şi
Parlamentului European, care devine astfel normă juridică (regulamente, directive,
decizii, recomandări, opinii); procedura bugetară, prin care se adoptă bugetul
Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Pentru procedura legislativă, cadrul legal este dat de Secţiunea 2 Proceduri de
adoptare a actelor şi alte dispoziţii, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii,
procedurile de adoptare şi alte dispoziţii, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea
şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare din TFUE. Art. 294 TFUE (ex-art. 251
TCE) dispune: „(1) In cazul în care, în tratate, se face trimitere la procedura
legislativă ordinară pentru adoptarea unui act, se aplică procedura de mai jos. (2)
Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi Consiliului. Prima lectură
(3) Parlamentul European adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite
Consiliului. (4) In cazul în care poziţia Parlamentului European este aprobată de
Consiliu, actul respectiv se adoptă cu formularea care corespunde poziţiei
Parlamentului European. (5) In cazul în care poziţia Parlamentului European nu este
aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite
Parlamentului European. (6) Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra
motivelor care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă lectură. Comisia
informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziţia sa. A doua lectură
(7) În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul
European: (a) aprobă poziţia Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunţat,
actul respectiv se consideră adoptat cu formularea care corespunde poziţiei
Consiliului; (b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziţia
Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind adoptat; (c)
propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziţia Consiliului
din prima lectură, textul astfel modificat se transmite Consiliului şi Comisiei, care
emite un aviz cu privire la aceste modificări. (8) In cazul în care, în termen de trei
luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu
majoritate calificată: (a) aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este
considerat aprobat; (b) nu aprobă toate modificările, preşedintele Consiliului, în
consens cu preşedintele Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere,
într-un termen de şase săptămâni. (9) Consiliul hotărăşte în unanimitate cu privire la
modificările care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei.
Concilierea (10) Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau
reprezentanţii lor şi tot atâţia membri care reprezintă Parlamentul European, are
misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea
calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea
membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de la
data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua
lectură. (11) Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia toate
iniţiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între poziţiile Parlamentului
European şi ale Consiliului. (12) În cazul în care, în termen de şase săptămâni de la

172
 L

convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus

este considerat neadoptat. A treia lectură (13) În cazul în care, în acest termen,
comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul
dispun fiecare de un termen de şase săptămâni de la această aprobare, pentru a
adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European
hotărând cu majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În
caz contrar, actul propus este considerat neadoptat. (14) Termenele de trei luni şi
şase săptămâni prevăzute la prezentul articol sunt prelungite cu cel mult o lună şi,
respectiv, două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului European sau a Consiliului."
Pentru procedura bugetară, cadrul legal este dat de Capitolul 3 Bugetul anual al
Uniunii, Titlul II Dispoziţii financiare, Partea şasea Dispoziţii instituţionale şi
financiare din TFUE.
Art. 314 TFUE (ex-art. 272 alineatele (2)-(10) TCE) prevede: „Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială,
adoptă bugetul anual al Uniunii, în conformitate cu următoarele dispoziţii. (1)
Fiecare instituţie, cu excepţia Băncii Centrale Europene, întocmeşte, înainte de 1
iulie, o situaţie estimativă a cheltuielilor sale pentru exerciţiul bugetar următor.
Comisia grupează aceste situaţii într-un proiect de buget ce poate conţine previziuni
divergente. Acest proiect cuprinde veniturile şi cheltuielile estimate. (2) Propunerea
care cuprinde proiectul de buget se prezintă de către Comisie Parlamentului
European şi Consiliului până la data de 1 septembrie a anului care precede anul
execuţiei bugetului. Comisia poate modifica proiectul de buget în cursul procedurii
până la convocarea comitetului de conciliere prevăzut la alineatul (5). (3) Consiliul
adoptă poziţia sa asupra proiectului de buget şi o transmite Parlamentului European
până la data de 1 octombrie a anului care precede anul execuţiei bugetului. Acesta
informează pe deplin Parlamentul European asupra motivelor care l-au condus la
adoptarea poziţiei respective. (4) În cazul în care, în termen de patruzeci şi două de
zile de la transmitere, Parlamentul European: (a) aprobă poziţia Consiliului, bugetul
este adoptat; (b) nu a luat o hotărare, bugetul este considerat aprobat;
(c) adoptă amendamente cu majoritatea membrilor care îl compun, proiectul astfel
modificat se transmite Consiliului şi Comisiei. Preşedintele Parlamentului
European, în consens cu preşedintele Consiliului, convoacă fără întârziere comitetul
de conciliere. Cu toate acestea, comitetul de conciliere nu se întruneşte în cazul în
care, în termen de zece zile, Consiliul informează Parlamentul European că aprobă
toate amendamentele sale. (5) Comitetul de conciliere, ce reuneşte membrii
Consiliului sau reprezentanţii acestora şi tot
atâţia membri reprezentând Parlamentul European, are misiunea de a ajunge, pe
baza poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului, la un acord asupra unui
proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a
reprezentanţilor lor şi cu majoritatea membrilor reprezentând Parlamentul European,
în termen de douăzeci şi una de zile de la data convocării sale. Comisia participă la
lucrările comitetului de conciliere şi adoptă toate iniţiativele necesare pentru
promovarea apropierii poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului. (6) In
cazul în care, în termenul de douăzeci şi una de zile prevăzut la alineatul (5),

173
comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Parlamentul
European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de paisprezece zile calculat de la
data acordului pentru aprobarea proiectului comun. (7) În cazul în care, în termenul
de paisprezece zile prevăzut la alineatul (6): (a) Parlamentul European şi Consiliul
aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau o hotărare, ori în cazul în care una dintre
aceste instituţii aprobă proiectul comun iar cealaltă nu ia o hotărare, bugetul este
considerat adoptat definitiv în conformitate cu proiectul comun, sau (b) Parlamentul
European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, şi Consiliul resping
proiectul comun, ori în cazul în care una dintre aceste instituţii respinge proiectul
comun iar cealaltă nu ia o hotărare, Comisia prezintă un nou proiect de buget, sau
(c) Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun,
respinge proiectul comun, iar Consiliul îl aprobă, Comisia prezintă un nou proiect
de buget, sau (d) Parlamentul European aprobă proiectul comun dar Consiliul îl
respinge, Parlamentul European poate decide, într-un termen de paisprezece zile de
la data respingerii de către Consiliu şi hotărând cu majoritatea membrilor care îl
compun şi a trei cincimi din totalul voturilor exprimate, confirmarea tuturor sau
doar a anumitor amendamente prevăzute la alineatul (4) litera (c). În cazul în care
unul dintre amendamentele Parlamentului European nu este confirmat, se reţine
poziţia aprobată în cadrul comitetului de conciliere referitoare la linia bugetară care
face obiectul acestui amendament. Pe această bază, bugetul este considerat adoptat
definitiv. (8) În cazul în care, în termenul de douăzeci şi una de zile prevăzut la
alineatul (5), comitetul de conciliere nu ajunge la un acord asupra unui proiect
comun, Comisia prezintă un nou proiect de buget. (9) La încheierea procedurii
prevăzute la prezentul articol, preşedintele Parlamentului European constată că
bugetul este adoptat definitiv. (10) Fiecare instituţie îşi exercită atribuţiile care îi
sunt acordate prin prezentul articol cu respectarea tratatelor şi a actelor adoptate în
temeiul acestora, în special în ceea ce priveşte resursele proprii ale Uniunii şi
echilibrul veniturilor şi cheltuielilor."

Produse agricole

Noţiune definită de TFUE ca fiind produsele solului, cele animaliere şi pescăreşti,

precum şi produsele care au suferit o primă transformare şi se află în raport direct cu
aceste produse. Legislaţie primară
Art. 38 TFUE (ex-art. 32 TCE) din Titlul III Agricultura şi pescuitul, Partea a treia
Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea defineşte şi pune în
aplicare o politică comună în domeniul agriculturii şi pescuitului. Piaţa internă
cuprinde agricultura, pescuitul şi comerţul cu produse agricole. Prin produse
agricole se înţeleg produsele solului, cele animaliere şi pescăreşti, precum şi
produsele care au suferit o primă transformare şi se află în raport direct cu aceste
produse. Referirile la politica agricolă comună sau la agricultură şi utilizarea
termenului «agricol» se înţeleg ca făcând referire şi la pescuit, având în vedere
caracteristicile speciale ale acestui sector. (2) Cu excepţia unor dispoziţii contrare
prevăzute la articolele 39-44, normele prevăzute în vederea instituirii sau

174
 L

funcţionării pieţei interne se aplică produselor agricole. (3) Produsele care intră sub
incidenţa articolelor 39—44, sunt enumerate în lista care face obiectul anexei I."
Anexa I cuprinde Lista prevăzută la articolul 38 din TFUE: Capitolul 1 Animale
vii; Capitolul 2 Carne şi organe comestibile; Capitolul 3 Peşti, crustacee şi moluşte;
Capitolul 4 Lapte şi produse lactate; ouă de pasăre; miere naturală; Capitolul 5,
05.04 Intestine, vezici şi stomacuri de animale, întregi sau tranşate, altele decât cele
de peşte; 05.15 Produse de origine animală, nedenumite sau cuprinse în altă parte;
animalele moarte de la capitolele 1 sau 3, improprii pentru consumul uman;
Capitolul 6 Plante vii şi produse de floricultură; Capitolul 7 Legume, plante,
rădăcini şi tuberculi alimentari; Capitolul 8 Fructe comestibile; coajă de agrume şi
de pepene galben; Capitolul 9 Cafea, ceai şi condimente, cu excepţia mate-ului (nr.
09.03); Capitolul 10 Cereale; Capitolul 11 Produse de panificaţie; malţ; amidoane şi
fecule; gluten; inulină; Capitolul 12 Seminţe şi fructe oleaginoase; sâmburi, seminţe
şi fructe diverse; plante industriale şi medicinale; paie şi furaje; Capitolul 13 ex.
13.03 Pectină; Capitolul 15 15.01 Osânză şi alte grăsimi de porc presate sau topite;
grăsime de pasăre presată sau topită; 15.02 Seuri (ale speciilor bovină, ovină şi
caprină) brute sau topite, inclusiv seurile denumite „primul suc"; 15.03 Stearină
solară; oleo-stearină; ulei de osânză şi oleo-margarină neemulsionată, fără amestec
şi neprelucrată; 15.04 Grăsimi şi uleiuri de peşte şi mamifere marine, chiar şi
rafinate; 15.07 Uleiuri vegetale stabile, fluide sau solide, brute, epurate sau rafinate;
15.12 Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale hidrogenate, chiar şi rafinate, dar
nepreparate; 15.13 Margarină, înlocuitor de osânză şi alte grăsimi alimentare
preparate; 15.17 Resturi provenite din prelucrarea grăsimilor sau din ceară animală
sau vegetală; Capitolul 16 Preparate din carne, peşte, crustacee şi moluşte; Capitolul
17 17.01 Zahăr din sfeclă şi din trestie, în stare solidă; 17.02 Alte tipuri de zahăr;
siropuri; înlocuitori de miere, chiar şi amestecaţi cu miere naturală; zahăr şi melasă
caramelizate;
17.3 Melasă, chiar şi decolorată 17.05 Diverse tipuri de zahăr, sirop şi melasă
aromatizate sau cu adaos de coloranţi (inclusiv zahărul vanilat sau vanilina), cu
excepţia sucurilor de fructe cu adaos de zahăr în orice proporţie; Capitolul 18 18.01
Boabe de cacao întregi şi zdrobite, brute sau măcinate; 18.02 Coji, piele, pelicule şi
deşeuri de cacao; Capitolul 20 Preparate din legume, zarzavaturi, fructe şi alte
plante sau părţi din plante; Capitolul 22
22.3 Must de struguri parţial fermentaţi, chiar dacă fermentaţia este oprită prin alt
procedeu decât cu ajutorul alcoolului; 22.05 Vin din struguri proaspeţi; must de
struguri proaspeţi oprit din fermentaţie (inclusiv mistelă) CAPITOLUL 22
(continuare) 22.07 Cidru, vin de pere, hidromel şi alte băuturi fermentate, ex 22.08,
ex 22.09 Alcool etilic, denaturat sau nu, de orice tărie şi obţinut din produse agricole
prevăzute în anexa I, cu excepţia rachiurilor, lichiorurilor şi a altor băuturi spirtoase
şi preparate alcoolice compuse (numite „extrase concentrate") pentru fabricarea
băuturilor ex 22.10 Oţeturi comestibile şi înlocuitori comestibili ai acestora;
Capitolul 23 Resturi şi deşeuri din industria alimentară; alimente preparate pentru
animale; Capitolul 24 24.01 Tutun brut sau nefabricat; deşeuri de tutun Capitolul 45
45.01 Plută naturală brută şi deşeuri de plută; plută concasată, granulată sau praf;

175
Capitolul 54 54.01 In brut, dărăcit, scărmănat, pieptănat sau tratat în alt mod, dar
netors; câlţi şi deşeuri (inclusiv scame); Capitolul 57 57.01 Cânepă (Cannabis
sativa) brută, dărăcită, scărmănată, pieptănată sau tratată în alt mod, dar netoarsă;
câlţi şi deşeuri (inclusiv scame).

Program-cadru multianual

Cuprinde acţiunile Uniunii preconizate pentru realizarea obiectivelor asumate în

cadrul politicii de cercetare şi dezvoltare tehnologică, şi anume: consolidarea
bazelor ştiinţifice şi tehnologice, prin crearea unui spaţiu european de cercetare în
care cercetătorii, cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologiile să circule liber, precum şi
favorizarea creşterii competitivităţii sale, inclusiv în industrie, precum şi
promovarea activităţilor de cercetare considerate necesare în temeiul altor capitole
din tratate,
Legislaţie primară
Art. 182 TFUE (ex-articolul 166 TCE) din Titlul XIX Cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică şi spaţiul, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii,
dispune: „(1) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului Economic şi Social,
adoptă un program-cadru multianual, în care sunt prevăzute toate acţiunile Uniunii.
Programul-cadru: stabileşte obiectivele ştiinţifice şi tehnologice care trebuie
realizate prin acţiunile preconizate la articolul 180, precum şi priorităţile conexe;
indică liniile directoare ale acestor acţiuni; stabileşte cuantumul global maxim şi
condiţiile de participare financiară a Uniunii la programul-cadru, precum şi cotele-
părţi alocate fiecărei acţiuni preconizate. (2) Programul-cadru se adaptează sau
completează în funcţie de evoluţia situaţiei. (3) Programul-cadru este pus în aplicare
prin intermediul unor programe specifice, dezvoltate în cadrul fiecărei acţiuni.
Fiecare program specific precizează condiţiile de realizare, stabileşte durata şi
prevede mijloacele considerate necesare. Totalul cuantumurilor considerate
necesare, stabilite de programele specifice, nu poate depăşi cuantumul global
maxim stabilit pentru programul-cadru şi pentru fiecare acţiune. (4) Consiliul,
hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea
Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social, adoptă programele
specifice. (5) În completarea activităţilor prevăzute în programul-cadru multianual,
Parlamentul European
şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după
consultarea Comitetului Economic şi Social, stabilesc măsurile necesare pentru
punerea în aplicare a spaţiului european de cercetare." Conform art. 183 TFUE (ex-
art. 167 TCE), „Pentru punerea în aplicare a programului-cadru multianual,
Uniunea: stabileşte normele de participare a întreprinderilor, centrelor de cercetare
şi universităţilor; stabileşte normele aplicabile difuzării rezultatelor cercetării." În
termenii art. 184 TFUE (ex-art. 168 TCE), „La punerea în aplicare a programului-
cadru multianual pot fi decise programe complementare, la care participă numai
anumite state membre care le asigură finanţarea, sub rezerva unei participări

176
 L

eventuale a Uniunii. Uniunea adoptă normele aplicabile programelor suplimentare,

în special în domeniul diseminării cunoştinţelor şi al accesului altor state membre."
Art. 185 TFUE (ex-art. 169 TCE) prevede: „La punerea în aplicare a programului-
cadru multianual, Uniunea poate să prevadă, în acord cu statele membre în cauză,
participarea la programe de cercetare şi dezvoltare derulate de mai multe state
membre, inclusiv participarea la structurile create pentru realizarea acestor
programe." Conform art. 186 (ex-art. 170 TCE), „La punerea în aplicare a
programului-cadru multianual, Uniunea poate să prevadă cooperarea în materie de
cercetare, de dezvoltare tehnologică şi demonstrativă a Uniunii cu ţări terţe sau cu
organizaţii internaţionale. Condiţiile acestei cooperări pot face obiectul unor
acorduri între Uniune şi terţele părţi în cauză."
R

Raportul Cecchini

Realizat în anul 1988, Raportul Cecchini - numit astfel după profesorul italian care a
condus colectivul - a evidenţiat beneficiile Pieţei unice, plecând de la estimarea
avantajelor principale ale acesteia, respectiv: preţuri scăzute pentru serviciile
bancare şi financiare; o creştere generală a eficienţei în economie, determinată de
scăderea costurilor generate de serviciile financiare şi bancare; creşterea accesului
către categorii extinse de pieţe, instrumente şi servicii, în condiţii de diversificare a
portofoliului şi monitorizare mai bună a riscurilor; o eficienţă mai bună în utilizarea
capitalului. Raportul analizează impactul economic al Pieţei Interne, pronosticând o
creştere economică pe termen lung şi consolidarea gradului de competitivitate al
Comunităţii Europene pe piaţa mondială, idee confirmată de evoluţia ulterioară.

Raportul Tindemans

Încă din 1972, în cadrul reuniunii „la vârf de la Paris, şefii de state şi de guverne şi-
au manifestat intenţia de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune
Europeană, desemnându-l în acest sens pe L. Tindemans (prim ministru al Belgiei)
pentru a elabora un raport privind conţinutul şi modalităţile de realizare a Uniunii.
Raportul Tindemans (prezentat doi ani mai târziu) reunea o serie de propuneri ce
vizau: 1) întărirea coeziunii interne şi externe a Europei comunitare; 2) creşterea
rolului instituţiilor existente; 3) adâncirea integrării sub toate aspectele şi a
cooperării politice până la elaborarea unei politici externe comune. Deşi realist,
raportul nu a fost acceptat de state şi, în plus, adâncirea crizei economice mondiale
şi amplificarea divergenţelor dintre ţările CEE nu au permis relansarea unui nou
program privind realizarea UEM, aşa cum propunea raportul.

Raportul Werner

Pe baza hotărârilor adoptate de Conferinţa la nivel înalt a CEE de la Haga din

decembrie 1969 a fost elaborat şi aprobat un plan concret de realizare treptată, în

177
decursul unei perioade de zece ani (1971-1980), a unei Uniuni Economice şi
Monetare (UEM) a ţărilor membre CEE, prin fixarea irevocabilă a parităţilor dintre
monedele statelor membre şi liberalizarea totală a fluxurilor de capital. Proiectul,
denumit „Planul (raportul) Werner", după numele primului ministru luxemburghez
sub preşedinţia căruia a fost adoptat, avea drept obiective asigurarea funcţionării
celor patru libertăţi, transferarea la nivel comunitar a competenţelor de politică
economică, comercială, financiară şi monetară, asigurarea convertibilităţii depline a
monedelor ţărilor CEE şi introducerea unei monede unice comunitare.

Recomandare

v. „Dreptul Uniunii Europene".

Recunoaşterea reciprocă a diplomelor

Mijlocul prin care s-a asigurat libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor şi care a
permis resortisanţilor comunitari să-şi valorifice calificarea profesională pentru a
putea lucra oriunde pe teritoriul UE. Deşi reglementate expres de către TCE (art. 43
şi art. 47) realizarea practică a libertăţii de stabilire, a serviciilor a întâmpinat
dificultăţi serioase deoarece statele membre condiţionau accesul la anumite profesii
de prezentarea unei diplome care să ateste pregătirea profesională, în caz contrar
cererea de autorizare a exercitării profesiei fiind refuzată. În mod evident,
recunoaşterea calificărilor interesează în egală măsură libera circulaţie a serviciilor,
libertatea de stabilire şi libera circulaţie a lucrătorilor. Până în 2005, odată cu
adoptarea Directivei de unificare a legislaţiei privind recunoaşterea calificărilor
profesionale, legiuitorul a urmat o abordare sectorială, pe domenii de armonizare
(era vorba, cu deosebire, de activităţile din sfera medicală: medici de medicină
generală, asistenţi medicali, farmacişti, medici veterinari şi de activităţile din
arhitectură; activităţi şi ramuri industriale: artizanatul, alimentele şi băuturile,
comerţul en gros, comerţul cu amănuntul, intermedierea; serviciile prestate de
avocaţi). Legislaţie primară
Art. 49 TFUE (ex-art. 43 TCE) din Capitolul 2 Dreptul de stabilire, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „În conformitate cu dispoziţiile care
urmează, sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui
stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile
privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat
membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire presupune
accesul la activităţi independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi
administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în înţelesul articolului 54
al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării
de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile." Conform art.
53 TFUE (ex-art. 47 TCE), „(1) În vederea facilitării accesului la activităţile
independente şi a exercitării acestora, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directivele privind

178
 L

recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de

calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente
şi la exercitarea acestora. (2) În ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale şi
farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este subordonată coordonării
condiţiilor de exercitare a acestora în diferitele state membre." Art. 62 TFUE (ex-
art. 55 TCE), Capitolul 3 Serviciile, Titlul IV Libera circulaţie a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii,
prevede: „Dispoziţiile articolelor 51-54 se aplică domeniului reglementat de
prezentul capitol." Jurisprudenţa CJUE
Pe baza şi în interpretarea dreptului comunitar/al Uniunii - primar şi derivat -în
materie, Curtea de Justiţie a oferit, în diferite procese, o serie de idei dintre care
amintim:
a) un stat membru, care nu recunoaşte diplomele eliberate de autorităţile
competente ale unui alt stat membru, în cadrul unor formări organizate în baza unui
acord, în temeiul căruia o formare organizată de un organism privat în acest stat
membru se omologhează de autorităţile menţionate, nu îşi îndeplineşte obligaţiile
care îi revin în temeiul Directivei nr. 89/48 privind sistemul general de recunoaştere
a diplomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu
durata minimă de trei ani, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr. 2001/19
[...] Art. 3 primul paragraf, litera (a) din aceasta dă oricărui solicitant, titular al unei
„diplome" în sensul acestei directive, care îi permite să exercite o profesie
reglementată într-un stat membru, dreptul de a exercita profesia respectivă în orice
alt stat membru - Hotărârea Curţii din 23 octombrie 2008 dată în cauza C-274/05
Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Elene (pct. 26-31);
b) potrivit sistemului creat prin Directiva nr. 89/48 o diplomă este recunoscută, nu
în considerarea valorii intrinseci a formării pe care o atestă, ci datorită faptului că
acordă accesul la o profesie reglementată în statul membru în care a fost eliberată
sau recunoscută - Hotărârea Curţii din 23 octombrie 2008 dată în cauza C-274/05
Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Elene (pct. 26-31);
c) potrivit modului de redactare a Directivei nr. 89/48, formarea nu trebuie să fi
fost neapărat obţinută într-o universitate sau într-o instituţie de învăţământ
superior. Astfel, potrivit art. 1 lit a) este suficient să fie vorba despre o „instituţie cu
un nivel similar de formare". În consecinţă, condiţia impusă de această dispoziţie,
nu urmăreşte să asigure că instituţia de învăţământ îndeplineşte condiţiile formale
referitoare la statutul său, ci se referă în mod esenţial la nivelul de formare realizat.
Această condiţie este strâns legată de caracteristicile diplomei eliberate. Aprecierea
în această privinţă trebuie, prin urmare, să fie efectuată de autoritatea competentă
care eliberează diploma, care trebuie să se asigure că aceasta nu este acordată decât
unor persoane suficient de calificate pentru exercitarea profesiei reglementate la
care dă acces - Hotărârea Curţii din 23 octombrie 2008 dată în cauza C-274/05
Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Elene (punctul 35);
a) statul membru care atribuie în favoarea unei autorităţi a statului membru gazdă
competenţa de apreciere dacă „instituţia de învăţământ în care solicitantul şi-a

179
definitivat educaţia aparţine învăţământului superior" şi în ce măsură „solicitantul
are experienţa profesională necesară în cazul în care durata formării sale
inferioară cu cel puţin un an celei care este solicitată în statul membru respectiv
pentru exercitarea aceleiaşi profesii", nu îşi îndeplineşte obligaţiile care îi revin în
temeiul Directivei nr. 89/48 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor
de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de
trei ani -Hotărârea Curţii din 23 octombrie 2008 dată în cauza C-274/05 Comisia
Comunităţilor Europene împotriva Republicii Elene (pct. 46);
b) dispoziţiile unei directive trebuie să fie puse în aplicare cu forţă obligatorie
incontestabilă, cu specificitatea, precizia şi claritatea necesare, astfel încât condiţia
securităţii juridice să fie îndeplinită. Prin urmare, este contrară art. 3 din Directiva
nr. 89/48 o dispoziţie de drept naţional, care nu asigură securitatea juridică necesară
pentru persoanele interesate, care au fost angajate la un nivel inferior celui la care ar
fi avut dreptul, în cazul în care diplomele ar fi fost recunoscute conform art. 3 din
Directiva nr. 89/48, în măsura în care un funcţionar care a fost încadrat în mod
eronat într-un anumit grad, trebuie să aştepte 8 ani de la angajare înainte de a putea
să obţină reîncadrarea pe un post de o categorie superioară şi nu poate solicita
reîncadrarea sa decât dacă se eliberează un post de categorie superioară în cadrul
aceluiaşi minister sau al aceleiaşi persoane juridice de drept public -Hotărârea Curţii
din 23 octombrie 2008 dată în cauza C-274/05 Comisia Comunităţilor Europene
împotriva Republicii Elene (pct. 54-59).

Recunoaşterea reciprocă a legislaţiilor

Armonizarea legislativă la nivelul ţărilor membre ale UE a presupus atât crearea

unor norme noi şi comune pentru toate statele Uniunii Europene, cât şi
recunoaşterea reciprocă a legislaţiilor în vigoare în aceste ţări. Armonizarea
legislativă are drept scop eliminarea obstacolelor din funcţionarea Pieţei Comune
datorate dispoziţiilor naţionale divergente.
Recursul în anulare

Reglementat de art. 263 TFUE, acest recurs vizează controlul legalităţii actelor
legislative juridice cu caracter obligatoriu emise de instituţiile UE, putând fi fondat
pe motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură,
de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori
de abuz de putere. Legislaţie primară
Art. 263 TFUE (ex-art. 230 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale
Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, şi a
actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă
efecte juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de

180
 L

terţi. În acest scop, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile

formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie,
pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de
procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea
acestuia ori de abuz de putere. În aceleaşi condiţii, Curtea are competenţa să se
pronunţe cu privire la acţiunile formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală
Europeană şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor
acestora. Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condiţiile prevăzute la
primul şi al doilea paragraf, o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau
care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o
privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare. Actele de constituire a
organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă condiţii şi proceduri speciale
privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva actelor
acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă
de ele. Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două
luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau,
în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv." Conform
art. 264 TFUE (ex-art. 231 TCE), „În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene declară actul contestat nul şi neavenit. Cu toate
acestea, Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele
actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile." Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 22 ianuarie 1997, în cauza T-115/94,
Opel Austria GmbH împotriva Consiliului Uniunii Europene,
având ca obiect cererea de anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului
din 20 decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu
articolul 23 alineatul (2) şi cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul de liber
schimb încheiat între Comunitate şi Austria (General Motors Austria) (JO L 343, p.
1), la pct. 87, se afirmă: „În cadrul unei acţiuni în anulare în temeiul articolului 173
din tratat, legalitatea actului atacat trebuie apreciată în funcţie de elementele de fapt
şi de drept existente la data adoptării actului."

Recursul în carenţă

Reglementat de art. 265 TFUE, acest recurs permite intentarea unei acţiuni pentru
constatarea omisiunii ilegale de a adopta un act comunitar de către Parlamentul
European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană,
organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, care se abţin să hotărască, şi obligarea
acestora de a lua măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.
Legislaţie primară
Art. 265 TFUE (ex-art. 232 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „În cazul în care, prin încălcarea
prevederilor tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,

181
Comisia sau Banca Centrală Europeană se abţin să hotărască, statele membre şi
celelalte instituţii ale Uniunii pot sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
pentru a constata această încălcare. Prezentul articol se aplică, în aceleaşi condiţii,
organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii care se abţin să hotărască. Această acţiune
este admisibilă numai în cazul în care instituţia, organul, oficiul sau agenţia
respectivă a fost solicitată în prealabil să acţioneze. În cazul în care, la expirarea
unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituţia, organul, oficiul sau
agenţia nu şi-a precizat poziţia, acţiunea poate fi formulată într-un nou termen de
două luni. Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în condiţiile
stabilite la paragrafele precedente în legătură cu omisiunea unei instituţii, organ,
oficiu sau agenţie a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un
aviz." Conform art. 266 TFUE (ex-art. 233 TCE), „Instituţia, organul, oficiul sau
agenţia emitentă a actului anulat sau a cărei abţinere a fost declarată contrară
tratatelor este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene."
Recursul în neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre UE

Sistemul juridic al Uniunii europene are calitatea de ordine juridică, reprezentând un

ansamblu organizat şi structurat de norme juridice, având propriile sale izvoare,
dotat cu organe şi proceduri care le fac apte să le emită, să le interpreteze, precum şi
să constate şi să sancţioneze, atunci când este cazul, încălcările. Atât instituţiile UE,
cât şi statele membre au posibilitatea, prin acest tip de recurs, de a impune statelor
UE respectarea normelor din tratatele bază; recursul în neîndeplinirea obligaţiilor de
către statele membre are ca scop constatarea şi sancţionarea unui stat membru care
nu şi-a respectat obligaţiile care-i incumbă.
Legislaţie primară
Art. 258 TFUE (ex-art. 226 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „În cazul în care Comisia consideră
că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul
tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit
statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. În cazul în care statul în
cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate
sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene." Conform art. 259 TFUE (ex-art. 227
TCE), „Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre
obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor. Înainte ca un stat membru să introducă
împotriva unui alt stat membru o acţiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a
obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia.
Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să îşi
prezinte în contradictoriu observaţiile scrise şi orale. În cazul în care Comisia nu a
emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii, absenţa avizului nu
împiedică sesizarea Curţii." În termenii art. 260 TFUE (ex-art. 228 TCE), „(1) În
cazul în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene constată că un stat membru a

182
 L

încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este
obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii. (2) În cazul în
care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune
executarea hotărârii Curţii, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în
cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. Comisia indică cuantumul sumei
forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu pe care statul membru în cauză
trebuie să le plătească şi pe care îl consideră adecvat situaţiei. În cazul în care
Curtea constată că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi
poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu.
Această procedură nu aduce atingere articolului 259. (3) În cazul în care sesizează
Curtea printr-o acţiune în temeiul articolului 258, considerând că statul respectiv nu
şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica măsurile de transpunere a unei directive
adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul
în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu
cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care îl consideră
adecvat situaţiei. În cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei, Curtea poate
impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi cu
titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie. Obligaţia de plată intră în
vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea
sa."

Recursul în reparaţie

Numit şi „acţiunea în reparaţie", acest recurs dă celor prejudiciaţi de instituţiile

Uniunii sau de agenţii acesteia, în exerciţiul funcţiunilor lor, posibilitatea de a cere
repararea prejudiciului printr-o acţiune în faţa CJUE. Angajarea responsabilităţii
UE, conform jurisprudenţei CJCE, este supusă cumulativ următoarelor trei condiţii:
să existe o acţiune ilegală a unei instituţii comunitare sau a unuia dintre agenţii săi
în exercitarea atribuţiilor (dacă este vorba de ilegalitatea unui regulament sau
directive comunitare, trebuie, pe lângă ilegalitatea actului, să fi avut loc şi o violare
gravă şi manifestă a unei norme de drept care protejează persoanele fizice),
prejudiciul să fie real şi să existe o legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit şi
acţiunea Comunităţii.
Legislaţie primară
Art. 268 TFUE (ex-art. 235 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene este competentă să judece litigiile care au ca obiect repararea prejudiciilor
menţionate la articolul 340 al doilea paragraf şi al treilea paragraf." Conform art.
340 TFUE (ex-art. 288 TCE) din Partea a şaptea Dispoziţii generale şi finale:
„Răspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului
respectiv. În materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să
repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor
membre, prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul

183
funcţiunilor lor. Prin derogare de la dispoziţiile celui de-al doilea paragraf, Banca
Centrală Europeană trebuie să repare, în conformitate cu principiile generale
comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de aceasta sau de
agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor."
Jurisprudenţa CJUE
Hotărârea Tribunalului, din 28 aprilie 1998, dată în cauza T-184/95, Dorsch Consult
Ingenieurgesellschaft mbH, societate de drept german, cu sediul în Munchen
(Germania), reclamantă, împotriva Consiliului Uniunii Europene şi a Comisiei
Comunităţilor Europene, pârâte, având ca obiect o cerere de despăgubire pentru
prejudiciul pretins a fi fost suferit de societatea reclamantă în urma adoptării
Regulamentului (CEE) nr. 2340/90 al Consiliului din 8 august 1990 de interzicere a
schimburilor comerciale ale Comunităţii în ceea ce priveşte Irakul şi Kuweitul (JO
L 213, p. 1), în punctul 59 afirmă că angajarea răspunderii extracontractuale a
Comunităţii pentru un act ilicit sau licit presupune, în toate ipotezele, stabilirea
caracterului real al pretinsului prejudiciu suferit şi existenţa unei legături de
cauzalitate între acest prejudiciu şi respectivul act (Hotărârea Curţii din 29
septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, cauza C-26/81, pct. 16; Hotărârea
Tribunalului din 13 decembrie 1995, Exporteurs in Levende Varkens şi
alţii/Comisia, cauzele conexate T-481/93 şi T-484/93, pct. 80; Hotărârea
Tribunalului din 11 iulie 1996, International Procurement Services/Comisia, cauza
T-175/94, pct. 44; Hotărârea Tribunalului din 16 octombrie 1996, Efisol/Comisia,
cauza T-336/94, pct. 30; Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 1997, Oleifici
Italiani/Comisia, cauza T-267/94, pct. 20; şi Hotărârea Tribunalului din 29 ianuarie
1998, Dubois et Fils/Consiliul şi Comisia, cauza T-113/96, pct. 54).

Recursul prejudiciar (preliminar)

Reglementat de art. 267 TFUE, cunoscut şi sub numele de „trimitere prejudiciară",

dă instanţelor naţionale posibilitatea de a solicita CJUE lămuriri referitoare la
normele din dreptul Uniunii Europene cu care se confruntă litigiile naţionale, rolul
hotărârii Curţii de la Luxemburg fiind acela de a asigura interpretarea şi aplicarea
uniformă a dreptului UE. Deoarece nu este o procedură contencioasă menită să
soluţioneze un litigiu, sarcina hotărârii revine instanţei naţionale, pe baza lămuririlor
date de CJUE.
Legislaţie primară
Art. 267 TFUE (ex-art. 234 TCE) din Secţiunea 5 Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Partea a şasea
Dispoziţii instituţionale şi financiare, prevede: „Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a)
interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile,
organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se
invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în
care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o
hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. In cazul în

184
 L

care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe
naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,
această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea
chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale
privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel
mai scurt termen."

Regulament

v. „Dreptul Uniunii Europene".

Reguli de origine

Determinarea originii unui produs, adică a naţionalităţii acestuia, în comerţul

internaţional sau în Uniunea Europeană este adesea dificilă când mai multe
întreprinderi sunt implicate în diferitele etape de producţie. Stabilirea originii unei
mărfi este importantă pentru funcţionarea normală a Pieţei Interne a UE, iar acest
lucru se face prin codificarea unor reguli precise de origine. Reglementările din
Uniunea Europeană în materie au drept scop evitarea situaţiilor în care întreprinderi
din state terţe eludează dispoziţiile privind importul pe teritoriul ţărilor UE prin
plasarea în spaţiul comunitar a unor etape din procesul de fabricaţie a produselor
respective.

Restricţii cantitative

A doua piedică, pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent acestora, pusă
mărfurilor în calea circulaţiei între statele membre, motiv pentru care sunt interzise.
Restricţiile cantitative sunt reguli sau măsuri administrative care exclud total sau
parţial importul unuia sau mai multor produse, considerate din punctul de vedere al
măsurii sau cantităţii lor. Legislaţie primară
Art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) din Capitolul 3 Interzicerea restricţiilor cantitative
între statele membre, Titlul II Libera circulaţie a mărfurilor, Partea a treia Politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „Între statele membre sunt interzise
restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent."
Conform art. 35 TFUE (ex-art. 29 TCE), „Între statele membre sunt interzise
restricţiile cantitative la export, precum şi orice măsuri cu efect echivalent." Potrivit
art. 36 TFUE (ex-art. 30 TCE), „Dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun
interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive
de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi
a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor
bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de
protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau
restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi
nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre."
Jurisprudenţa CJUE

185
In afacerea Keck şi Mithonard [Cauzele C-267 şi 268/91 Keck şi Mithonard
(1993), hotărârea Curţii din 24 noiembrie 1993] era vorba de doi comercianţi Keck
şi Mithonard care au fost urmăriţi penal în Franţa pentru că au revândut produse la
un preţ inferior celui de cumpărare, violând astfel legea franceză din 2 iulie 1963
care interzicea vânzarea în pierdere. Cei doi comercianţi au pretins că această lege
este susceptibilă de a exercita restricţii asupra schimburilor şi că ea constituie o
măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative contrar art. 28 TCE. Curtea de
Justiţie a respins aceste argumente pentru următoarele consideraţii: 1) o legislaţie
naţională care interzice, în mod general, revânzarea în pierdere, nu are ca obiect
reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre (pct. 12); 2) este
adevărat că o astfel de legislaţie este susceptibilă să restrângă volumul de vânzări şi,
în consecinţă, volumul de vânzări al produselor provenind din alte state membre, în
măsura în care îi lipseşte pe agenţii economici de o metodă de promovare a
vânzărilor (pct. 13); 3) trebuie să considerăm că, spre deosebire de ceea ce s-a
reţinut până în prezent, aplicarea la produse, provenind din alte state membre, a
dispoziţiilor naţionale care limitează sau interzic anumite modalităţi de vânzare, nu
este susceptibilă să împiedice direct sau indirect în mod real sau potenţial,
comerţul între statele membre, în sensul jurisprudenţei Dassonville [...], cu condiţia
ca aceste prevederi să se aplice tuturor agenţilor economici vizaţi, care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi cu condiţia ca ele să afecteze în
acelaşi fel, atât în drept cât şi în fapt, comercializarea produselor naţionale şi a
celor provenind din alte state membre (pct. 16); în concluzie, art. 28 TCE trebuie
interpretat, în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice în
mod general revânzarea în pierdere (pct. 18).

Resursele proprii ale Uniunii Europene

Realizarea unui regim de resurse proprii destinat să asigure independenţa financiară

a Comunităţii Europene a fost proiectat încă de la originea acesteia, după o logică
integraţionistă. În prezent, sistemul resurselor proprii cuprinde patru categorii de
surse financiare pentru bugetul Uniunii: prelevările agricole, taxele vamale,
resursele provenind din aplicarea TVA şi resurse proprii prelevate din produsul
naţional brut.
Legislaţie primară
Art. 311 TFUE (ex-art. 269 TCE) din Capitolul 1 Resursele proprii ale Uniunii,
Titlul II Dispoziţii financiare, Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare,
prevede: „Uniunea îşi asigură mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor sale
şi pentru realizarea politicilor sale. Bugetul este finanţat integral din resurse proprii,
fără a aduce atingere altor venituri. Consiliul, hotărând în unanimitate, în
conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului
European, adoptă o decizie care prevede dispoziţiile aplicabile sistemului de resurse
proprii ale Uniunii. În acest cadru, se pot stabili categorii de resurse noi sau se poate
abroga o categorie existentă. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea
de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale. Consiliul,

186
 L

hotărând prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă specială,

stabileşte măsurile de punere în aplicare a sistemului de resurse proprii ale Uniunii,
în măsura în care decizia adoptată în temeiul celui de-al treilea paragraf prevede
acest lucru. Consiliul hotărăşte după aprobarea Parlamentului European."

Revizuirea Tratatelor

Tratatele pot fi modificate în conformitate atât cu o procedură de revizuire ordinară,

cât şi în conformitate cu unele proceduri de revizuire simplificate
Legislaţie primară
Art. 48 TUE (ex-art. 48 TUE) Titlul VI Dispoziţii finale prevede: „(1) Tratatele pot
fi modificate în conformitate cu o procedură de revizuire ordinară. De asemenea,
acestea pot fi modificate în conformitate cu unele proceduri de revizuire
simplificate. Procedura de revizuire ordinară (2) Guvernul oricărui stat membru,
Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire
a tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea
competenţelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor. Aceste proiecte se transmit
Consiliului European de către Consiliu şi se notifică parlamentelor naţionale. (3) În
cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a
Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor
propuse, preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie compusă din
reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor
membre, ai Parlamentului European şi ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este,
de asemenea, consultată în cazul modificărilor instituţionale în domeniul monetar.
Convenţia analizează proiectele de revizuire şi adoptă prin consens o recomandare
adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre prevăzute la
alineatul (4). Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea
Parlamentului European, să nu convoace Convenţia în cazul în care amploarea
modificărilor nu o justifică. În acest ultim caz, Consiliul European stabileşte
mandatul pentru Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre. (4) În
vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor,
preşedintele Consiliului convoacă o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor
membre. Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele
membre în conformitate cu normele lor constituţionale. (5) În cazul în care, la
expirarea unui termen de doi ani de la semnarea unui tratat de modificare a
tratatelor, patru cincimi din statele membre au ratificat tratatul menţionat, iar unul
sau mai multe state membre au întâmpinat dificultăţi în ratificarea respectivă,
Consiliul European se autosesizează cu privire la chestiune." Proceduri de revizuire
simplificate (6) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia
poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a
dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,
privind politicile şi acţiunile interne ale Uniunii. Consiliul European poate adopta o
decizie de modificare, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul European hotărăşte în

187
unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, precum şi a
Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul
monetar. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către statele
membre, în conformitate cu normele lor constituţionale. Decizia prevăzută la al
doilea paragraf nu poate extinde competenţele atribuite Uniunii prin tratate. (7) În
cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene sau cele
ale titlului V din prezentul tratat prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un
anumit caz, Consiliul hotărăşte în unanimitate, Consiliul European poate adopta o
decizie de autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul
sau în cazul respectiv. Prezentul paragraf nu se aplică deciziilor care au implicaţii
militare sau în domeniul apărării. În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene prevăd că actele legislative se adoptă de Consiliu în
conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul European poate adopta o
decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu
procedura legislativă ordinară. Orice iniţiativă luată de Consiliul European pe baza
primului sau a celui de-al doilea paragraf se transmite parlamentelor naţionale. În
cazul opoziţiei unui parlament naţional, notificate în termen de şase luni de la
această transmitere, decizia menţionată la primul sau la al doilea paragraf nu se
adoptă. În absenţa oricărei opoziţii, Consiliul European poate adopta respectiva
decizie. Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la primul sau la al doilea paragraf,
Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului
European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun."
S
SAVE

„Specific Actions for Vigurous Energy Efficiency" - „Acţiuni specifice pentru o

eficienţă energetică sporită" - reprezintă un program în favoarea utilizării eficiente a
resurselor energetice ale UE şi de protecţie a mediului susţinut de mai multe acte
legislative. Directiva nr. 93/76/CEE a Consiliului din 13 septembrie 1993 de
limitare a emisiilor de bioxid de carbon prin îmbunătăţirea eficienţei energetice
(SAVE) prevede, la art. 1: „Scopul prezentei directive este realizarea de către
statele membre a obiectivului de limitare a emisiilor de bioxid de carbon prin
îmbunătăţirea eficienţei energetice, în special prin elaborarea şi punerea în aplicare
de programe în următoarele domenii: certificarea energetică a clădirilor; facturarea
costurilor de încălzire, aer condiţionat şi apă caldă pe baza consumului real;
finanţarea din terţe surse a investiţiilor vizând creşterea eficienţei energetice în
sectorul public; izolarea termică a clădirilor noi; inspecţia regulată a cazanelor;
audituri energetice în întreprinderile cu consum mare de energie. Programele pot
include acte cu putere de lege. norme şi instrumente economice şi administrative,
informări, conştientizare şi acorduri voluntare al căror impact poate fi evaluat în
mod obiectiv." Conform art. 2, „Statele membre elaborează şi pun în aplicare
programe pentru certificarea energetică a clădirilor. Certificarea energetică a
clădirilor, care constă dintr-o descriere a caracteristicilor lor energetice, trebuie să

188
 L

ofere viitorilor utilizatori informaţii despre eficienţa energetică a clădirii. Acolo

unde este necesar, certificarea poate include şi opţiuni pentru îmbunătăţirea acestor
caracteristici energetice." În termenii art. 3, „Statele membre elaborează şi pun în
aplicare programe pentru facturarea costurilor de încălzire, climatizare şi apă caldă,
în proporţie corespunzătoare, pe baza consumului real. Aceste programe permit
împărţirea costurilor acestor servicii între utilizatorii întregii clădiri sau a unei părţi
a acesteia pe baza cantităţii exacte de căldură, apă rece şi caldă consumate de fiecare
ocupant. Clădiri sau părţile de clădire avute în vedere sunt cele alimentate de o
instalaţie colectivă de încălzire, climatizare sau apă caldă. Ocupanţii acestor clădiri
trebuie să îşi poată regla consumul propriu de căldură, apă rece şi apă caldă."

Securitate socială

Sumă de reguli şi totodată politică a Uniunii prin care se stabileşte un regim comun
de securitate socială în scopul protejării resortisanţilor statelor membre care se
deplasează în spaţiul Uniunii Europene contra diferitelor riscuri sociale - boli,
maternitate, invalididate, îmbătrânire, deces, accidente de muncă şi boli
profesionale, şomaj. Normele naţionale în materie de securitate socială trebuia să fie
armonizate pentru a se asigura buna funcţionare a Pieţei unice, care garantează
libertatea de circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire şi de a presta servicii pe
întreg teritoriul
UE.
Legislaţie primară
Art. 48 TFUE (ex-art. 42 TCE) din Capitolul 1 Lucrătorii, Titlul IV Libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, Partea a treia Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii, prevede: „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, în domeniul securităţii
sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor, în special
prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranţi salariaţi sau care
desfăşoară o activitate independentă şi persoanelor aflate în întreţinerea acestora: (a)
cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislaţii interne,
în vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea
acestora; (b) plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor
membre. În cazul în care un membru al Consiliului declară că un proiect de act
legislativ menţionat la primul paragraf ar aduce atingere unor aspecte importante ale
sistemului său de securitate socială, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul său de
aplicare, costul sau structura financiară, ori ar aduce atingere echilibrului financiar
al respectivului sistem, poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz,
procedura legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri şi în termen de patru luni
de la această suspendare, Consiliul European: (a) retrimite proiectul Consiliului, caz
în care încetează suspendarea procedurii legislative ordinare, sau (b) nu acţionează
în niciun fel sau solicită Comisiei să prezinte o nouă propunere; în acest caz se
consideră că actul propus iniţial nu a fost adoptat."

189
 Sediul instituţiilor

Stabilit de comun acord de către guvernele statelor membre, este reglementat atât de
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, cât şi de Protocolul nr. 6 privind
stabilirea sediilor unor instituţii şi ale anumitor organe, oficii, agenţii şi servicii ale
Uniunii Europene, anexă la tratatele bază ale Uniunii Europene, şi reprezintă
localitatea (oraşul) şi ţara în care este stabilită şi funcţionează o anumită instituţie.
Legislaţie primară
Art. 341 TFUE (ex-art. 289 TCE) din Partea a şaptea Dispoziţii generale şi finale
dispune: „Sediul instituţiilor Uniunii se stabileşte de comun acord de către
guvernele statelor membre." Protocolul nr. 6 privind stabilirea sediilor unor instituţii
şi ale anumitor organe, oficii, agenţii şi servicii ale Uniunii
Europene, anexă la tratatele bază ale Uniunii Europene dispune, în Articol unic: „(a)
Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde au loc cele douăsprezece
sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Perioadele sesiunilor plenare
suplimentare se ţin la Bruxelles. Comisiile Parlamentului European au sediul la
Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European şi serviciile acestuia îşi
păstrează sediul la Luxemburg. (b) Consiliul are sediul la Bruxelles. În timpul
lunilor aprilie, iunie şi octombrie, Consiliul îşi ţine sesiunile la Luxemburg. (c)
Comisia are sediul la Bruxelles. (d) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are sediul
la Luxemburg. (e) Curtea de Conturi are sediul la Luxemburg. (f) Comitetul
Economic şi Social are sediul la Bruxelles. (g) Comitetul Regiunilor are sediul la
Bruxelles. (h) Banca Europeană de Investiţii are sediul la Luxemburg. (i) Banca
Centrală Europeană are sediul la Frankfurt. (j) Oficiul European de Poliţie (Europol)
are sediul la Haga."

Serviciul european pentru acţiunea externă

Serviciu format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al

Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor
diplomatice naţionale ce are rolul de a-l ajuta pe Înaltul reprezentant al Uniunii în
exercitarea mandatului său. Legislaţie primară
Art. 27 TUE din Secţiunea 1 Dispoziţii comune, Capitolul 2 Dispoziţii speciale
privind politica externă şi de securitate comună, Titlul V Dispoziţii generale
privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi
de securitate comună, prevede: „(3) În exercitarea mandatului său, Înaltul
Reprezentant al Uniunii este susţinut de un serviciu european pentru acţiunea
externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor
membre şi este format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului
General al Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor
diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea serviciului european pentru
acţiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotărăşte
la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi
cu aprobarea Comisiei."

190
 L

Simboluri europene

Elemente care ajută Uniunea Europeană să se identifice în raport cu alte structuri

internaţionale. Începând din anul 1986, UE (CE la acel moment) utilizează drapelul
cu cele 12 stele aurii aşezate în cerc, pe fond albastru, numărul stelelor simbolizând
perfecţiunea. „Odă bucuriei" - parte din
Simfonia a 9-a a lui Beethoven - este imnul Uniunii Europene, iar ziua de 9 mai este
„Zi a Europei" (la 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman a făcut
declaraţia care a stat la baza creării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului -
CECO). Legislaţie primară
Declaraţia Regatului Belgiei, a Republicii Bulgaria, a Republicii Federale
Germania, a Republicii Elene, a Regatului Spaniei, a Republicii Italiene, a
Republicii Cipru, a Republicii Lituania, a Marelui Ducat al Luxemburgului, a
Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Austria, a Republicii
Portugheze, a României, a Republicii Slovenia şi a Republicii Slovace referitoare la
simbolurile Uniunii Europene, anexă la tratatele bază ale Uniunii Europene prevede
că drapelul reprezentând un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond albastru, imnul
extras din „Oda Bucuriei" din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, deviza
„Unită în diversitate", euro ca monedă a Uniunii Europene şi ziua Europei
sărbătorită pe data de 9 mai continuă să reprezinte pentru aceste state simbolurile
apartenenţei comune a cetăţenilor Uniunii Europene şi ale legăturii lor cu aceasta.

SOCRATES

Program de acţiune al Comunităţii Europene pentru cooperare în domeniul

învăţământului, adoptat la 14 martie 1995 şi acoperind perioada până la sfârşitul
anului 1999; programul are la bază art. 126 şi 127 din Tratatul de la Maastricht şi
este aplicabil statelor membre şi celor asociate ale Uniunii Europene, precum şi
statelor din zona de interes economic a acesteia: Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.
Art. 126 prevedea „contribuţia Comunităţii Europene la dezvoltarea calităţii
învăţământului", prin intermediul unei serii de acţiuni desfăşurate în strânsă
colaborare cu statele membre. Pe baza analizei rezultatelor obţinute, Parlamentul
European şi Consiliul au decis lansarea unei a doua faze a programului de acţiune
Socrates care s-a derulat în perioada 1 ianuarie 2000-31 decembrie 2006 şi a fost
diferit de iniţiativele anterioare ale Comunităţii, deoarece acoperea toate tipurile şi
nivelurile de învăţământ în cadrul unui singur program de cooperare europeană.
SOCRATES interacţionează cu alte iniţiative la nivel european: Programul
LEONARDO DA VINCI pentru pregătirea profesională, Youth for Europe III,
diferite componente ale celui de-al 4-lea Program cadru pentru cercetare şi
dezvoltare.

Spaţiul Economic European (SEE)

191
Cadru de cooperare economică între statele membre UE şi cele ale AELS ce are ca
bază juridică Decizia nr. 94/1/CE, CECA a Consiliului şi a Comisiei din 13
decembrie 1993 privind încheierea Acordului privind Spaţiul Economic European
între Comunităţile Europene, statele membre ale acestora şi Republica Austria,
Republica Finlanda, Republica Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul
Norvegiei, Regatul Suediei şi Confederaţia Elveţiană (Jurnalul Oficial L 1 din
3.1.1994). Acest acord vizează consolidarea relaţiilor economice şi comerciale ale
Uniunii Europene cu ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS),
extinzând parţial cele patru libertăţi de circulaţie ale pieţei unice la aceste state şi
stabilind un regim de schimburi menit să asigure respectarea regulilor de
concurenţă; acordul nu constituie o piaţă fără frontiere, şi nici o uniune vamală.
Părţile convin şi asupra consolidării anumitor domenii de cooperare, în special
cercetarea şi dezvoltarea, mediul, educaţia şi politica socială. Sunt excluse din sfera
de aplicare a acestui acord produsele agricole şi de pescuit sau impozitarea indirectă
(TVA şi accize) care fac obiectul unor acorduri specifice, distincte.

Strategie de aderare

Ansamblu de măsuri cu caracter politic, economic şi legislativ care acoperă toate

domeniile de activitate ce ţin de competenţa comunitară şi vizează satisfacerea de
către statele ce doresc să devină membre ale UE a criteriilor de aderare stabilite de
Consiliile Europene de la Copenhaga (iunie 1993) şi Madrid (decembrie 1995).

Subsidiaritate (principiu)

v. „Principiul subsidiarităţii".

Subvenţii

Ajutoare pe care autorităţile publice le acordă întreprinderilor, sub formă de sprijin

financiar sau avantaje fiscale, în scopul realizării unor obiective economice.
Subvenţiile pot fi acordate pentru menţinerea în funcţiune a unor întreprinderi sau
ramuri economice aflate în dificultate, pentru a le facilita adaptarea la noile condiţii
de piaţă, pentru favorizarea productivităţii şi dezvoltării anumitor companii sau
sectoare economice. Subvenţiile care creează distorsiuni ale concurenţei sunt
interzise pe teritoriul UE, excepţiile fiind posibile doar atunci când ele vizează
ameliorarea situaţiei sociale, structurale şi regionale în cadrul Uniunii.
Legislaţie primară
Art. 107 TFUE (ex-art. 87 TCE), articol introductiv al Secţiunii a 2-a Ajutoarele de
stat, Capitolul 1 Regulile de concurenţă, Titlul VII Norme comune privind
concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, dispune:
„(1) Cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă
ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă,
care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor

192
 L

întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează

schimburile comerciale dintre statele membre.
(2) Sunt compatibile cu piaţa internă: (a) ajutoarele cu caracter social acordate
consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să fie acordate fără discriminare
în funcţie de originea produselor; (b) ajutoarele destinate reparării pagubelor
provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare; (c) ajutoarele
acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania afectate de
divizarea Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea
dezavantajelor economice cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea
Comisiei, poate adopta o decizie de abrogare a prezentei litere. (3) Pot fi considerate
compatibile cu piaţa internă: (a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea
economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care
există un grad de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut, precum şi a regiunilor
prevăzute la articolul 349(Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica, Mayotte,
Reunion şi Saint-Martin, insulele Azore, Madeira şi Canare), avându-se în vedere
situaţia lor structurală, economică şi socială; (b) ajutoarele destinate să promoveze
realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze
perturbări grave ale economiei unui stat membru; (c) ajutoarele destinate să
faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni economice, în cazul
în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale
într-o măsură care contravine interesului comun; (d) ajutoarele destinate să
promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu
modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale şi de concurenţă în
Uniune într-o măsură care contravine interesului comun; (e) alte categorii de
ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăşte la propunerea Comisiei."
Conform art. 108 TFUE (ex-art. 88 TCE), „(1) Comisia, împreună cu statele
membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. (2) [...]
La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un
ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat
compatibil cu piaţa internă, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de
împrejurări excepţionale."
T

Tarif vamal comun (tarif exterior comun)

Atât din articolul 28 TFUE, cât şi din următoarele rezultă că Uniunea vamală
implică: a) adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe; b) interzicerea,
în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror
taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale. Prin urmare, schimburile de mărfuri
reglementate de Uniunea vamală, pe care se întemeiază Uniunea, presupune două
laturi sau dimensiuni, fiecare beneficiind de soluţia proprie. În ce priveşte relaţiile
cu terţele state, dimensiunea externă, se aplică tariful vamal comun, iar în relaţiile
dintre state, dimensiunea sau latura internă, presupune interzicerea, între aceste

193
state, a taxelor de vamă şi a taxelor cu efect echivalent acestora. Regulamentul (CE)
nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de
stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal modernizat) stabileşte normele şi
procedurile generale aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de pe teritoriul
vamal al Comunităţii. Mărfurile comunitare cuprind mărfurile care aparţin uneia din
următoarele categorii: a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al
Comunităţii; b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Comunităţii provenind din
ţări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă
circulaţie; c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Comunităţii, fie
exclusiv din mărfurile menţionate la litera b); fie din mărfuri menţionate la literele
a) şi b) (art. 4 Definiţii, pct. 18). Legislaţie primară
Art. 28 TFUE (ex-art. 23 TCE) din Titlul II Libera circulaţie a mărfurilor, Partea
treia Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, dispune: „(1) Uniunea este alcătuită
dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi
a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în
relaţiile cu ţări terţe. (2) Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale capitolului 3 din
prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi
produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele
membre." Capitolul 1 Uniunea vamală cuprinde: art. 30 (ex-art. 25 TCE), conform
căruia „Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau
taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale
cu caracter fiscal"; art. 31 (ex-art. 26 TCE), potrivit căruia „Taxele prevăzute de
Tariful Vamal Comun se stabilesc de către Consiliu, la propunerea Comisiei"; art.
32 (ex-art.27 TCE), în termenii căruia „În executarea misiunilor care îi sunt
încredinţate în temeiul prezentului capitol, Comisia are în vedere: (a) necesitatea de
a promova schimburile comerciale între statele membre şi ţările terţe; (b) evoluţia
condiţiilor de concurenţă în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluţie are ca
efect creşterea competitivităţii întreprinderilor; (c) necesităţile Uniunii de
aprovizionare cu materii prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca
între statele membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă în ceea ce priveşte
produsele finite; (d) necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa economică a
statelor membre şi de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o creştere a
consumului în cadrul Uniunii."

Taxe vamale

S arcini pecuniare ce apasă un produs la import sau export şi care, în general, au

două scopuri: de instrument de protecţie desemnat să elimine sau să reducă
importul, prin creşterea preţului acestuia; de mijloc de obţinere a unor venituri
pentru bugetul ţărilor care le aplică. Legislaţie primară
Art. 28 TFUE (ex-articolul 23 TCE)din Capitolul 1 Uniunea vamală, Titlul II
Libera Circulaţie a mărfurilor, prevede: „(1) Uniunea este alcătuită dintr-o uniune
vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică

194
 L

interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a

oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în
relaţiile cu ţări terţe." Conform art. 30 TFUE (ex-art. 25 TCE), „Între statele
membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect
echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter
fiscal." Jurisprudenţa CJUE
În eliminarea drepturilor de vamă, o contribuţie notabilă şi-a adus Curtea de Justiţie
care a interpretat fostul art. 12 TCEE (care interzicea impunerea unor noi taxe
vamale şi a unor taxe cu efect echivalent) şi fostul art. 13 TCEE (care obliga statele
membre să elimine taxele existente în cadrul perioadei de tranziţie) statuând că
„statele membre se vor abţine de a introduce între ele orice alte taxe vamale noi,
asupra importurilor şi exporturilor, precum şi orice taxe cu efect echivalent, cât şi la
creşterea cuantumului celor care există deja în comerţul dintre ele" - Hotărârea
Curţii din 15 iulie 1964 dată în cauza C- 6/64, Flaminio Costa contra ENEL.

Taxe cu efect echivalent taxelor vamale

Taxe ce fac obiectul reglementării exprese (interdicţiei exprese) în TCE (art. 23 şi

art. 25), reglementare care este menţinută şi în Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (art. 30). Această reglementare nu doar a
taxelor vamale, dar şi a taxelor cu efect echivalent a devenit necesară pentru a
înlătura posibilitatea interpretării, în mod tendenţios, stricto sensu a prevederilor
Tratatului, ceea ce ar fi dus la posibilitatea creării unui alt gen de taxe, dar tot cu
efect protecţionist. Astfel, aceste manopere au căzut tot sub incidenţa articolelor 23-
25 TCE care priveau interzicerea drepturilor de vamă în interiorul spaţiului
comunitar. În lumina dispoziţiilor din tratat, interdicţia taxelor cu efect echivalent
taxelor vamale oferea posibilitatea sancţionării statelor membre când acestea aplicau
taxe care, deşi legale în aparenţă, produceau un efect similar taxelor vamale şi
antrenau un efect descurajant asupra importurilor ori exporturilor. Deoarece Tratatul
de la Roma nu definea noţiunea de taxă cu efect echivalent taxelor vamale, Comisia
şi Curtea au dobândit posibilitatea de a interpreta această noţiune, cu urmarea că
astfel statele au putut fi sancţionate.
Legislaţie primară
Art. 28 TFUE (ex-art. 23 TCE) din Capitolul 1 Uniunea vamală, Titlul II Libera
Circulaţie a mărfurilor, prevede: „(1) Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală
care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea,
între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu
efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări
terţe." Conform art. 30 TFUE (ex-art. 25 TCE), „Între statele membre sunt interzise
taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent. Această
interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal." Jurisprudenţa
CJUE
O primă definiţie a taxei cu efect echivalent taxelor vamale este oferită de Curtea de
Justiţie în anul 1962 - Comisia c. Luxemburg şi Belgia, 14 decembrie 1962, cauza

195
2/1962 în caz cunoscut şi sub denumirea „Turtă dulce". Conform Curţii, aceasta
reprezintă „un drept unilateral impus, fie în momentul importului, fie ulterior şi care
loveşte în mod specific produsul importat, prin excluderea produsului naţional
similar şi care, prin rezultatul asupra liberei circulaţii a produselor, realizează
aceeaşi incidenţă ca un drept vamal". Mai apoi, în 1968, în Cauza C-7/68 Comisia c.
Italia (1968), cunoscută şi sub numele de „Arta Italiană", Curtea de Justiţie a
sancţionat atitudinea Italiei de a impune o „contribuţie asupra bunurilor artistice,
istorice şi arheologice la export, în celelalte state membre". Argumentele Italiei că
acele articole nu ar trebui privite ca mărfuri în sensul normelor privind uniunea
vamală şi că scopul taxei nu era acela de a colecta venituri, ci de a proteja
moştenirea artistică a ţării, au fost respinse de Curtea de Justiţie pe următoarele
considerente: „conform art. 9 din Tratat, Comunitatea se întemeiază pe o uniune
vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri. În sensul acestei
dispoziţii, prin mărfuri trebuie să înţelegem produsele evaluabile în bani şi
susceptibile ca atare să facă obiectul tranzacţiilor comerciale. Produsele vizate de
legea italiană, oricare ar fi calităţile care le diferenţiază de alte produse
comerciale, au în comun cu acestea din urmă caracteristica de a fi evaluabile în
bani şi posibilitatea de a face astfel obiectul tranzacţiilor comerciale'" Cu privire la
cel de-al doilea argument, Curtea afirmă: „art. 16 din Tratat interzice perceperea, în
raporturile dintre statele membre, a oricărui drept vamal la export şi a oricărei taxe
cu efect echivalent, adică a oricărei taxe care, modificând preţul unei mărfi
exportate, produce asupra liberei circulaţii a acestei mărfi acelaşi efect restrictiv ca
şi un drept vamal. Această dispoziţie nu face distincţie în funcţie de scopul urmărit
prin perceperea drepturilor şi taxelor a căror eliminare o prevede." Un an mai târziu,
în 1969, în Cauzele 2 şi 3/69 Sociaal Fonds wor de Diamantarbeiders c. SA M.
Bradefeld & Sons (1969), Curtea confirmă importanţa acordată efectului taxei. În
cauza Diamantarbeiders, Curtea, examinând legalitatea unei norme belgiene care
impunea ca 0,33% din valoarea diamantelor importate să fie plătite într-un fond
social pentru lucrătorii din industria respectivă, a subliniat că: „deşi scopul fondului
nu era acela de a proteja industria naţională şi nici de a strânge bani pentru
trezoreria statului este vorba de o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale pentru
că este impusă asupra bunurilor cu ocazia traversării unei frontiere de stat"; „o
sarcină pecuniară, chiar dacă este minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea şi
modul de aplicare ale acesteia, şi care nu reprezintă o taxă vamală propriu-zisă,
constituie o taxă cu efect echivalent, în sensul articolelor 9 şi 12 din tratat, chiar
dacă nu este percepută în beneficiul statului, nu are niciun efect discriminatoriu sau
protector şi chiar dacă produsul căruia i se aplică nu este în concurenţă cu niciun
produs naţional" (pct. 18).

TEMPUS

Program finanţat de Uniunea Europeană, care sprijină modernizarea învăţământului

superior din ţările partenere din Europa de Est, Asia Centrală, Balcanii de Vest şi

196
 L

regiunea mediteraneană, în principal prin intermediul proiectelor de cooperare în

domeniul universitar; programul urmăreşte şi să promoveze convergenţa voluntară a
sistemelor de învăţământ superior din ţările partenere cu evoluţiile comunitare în
domeniul învăţământului superior. Încă de la început, din 1990, cooperarea
universitară în cadrul programului Tempus a contribuit cu succes la consolidarea
instituţională în învăţământul superior din ţările partenere, la stabilirea de
parteneriate universitare durabile, precum şi la sporirea înţelegerii reciproce dintre
mediile academice din Uniunea Europeană şi din ţările partenere.
Tinereţe pentru Europa („Jeunesse pour l'Europe")

Program de acţiune destinat să încurajeze schimburile de tineri între ţările Uniunii

Europene care au astfel ocazia să se cunoască şi să afle informaţii despre cultura
celorlalţi participanţi. Grupurile planifică împreună schimbul de tineri pe baza unei
teme de interes reciproc.

Tratat de fuziune

Acord privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare în acelaşi timp cu
Tratatele de la Roma (CEE, CEEA), ce prevedea că Adunarea Parlamentară şi
Curtea de Justiţie urmau să fie instituţii comune. Fuzionarea „puterilor executive" s-
a realizat prin Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale
Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de „Tratatul de
fuziune", care încheia astfel unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi Europene
(CECO, CEE şi CEEA). Tratatul de fuziune a intrat în vigoare la 1 iulie 1967.
Parlamentul European şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene erau instituţii
comune ale Comunităţilor Europene încă de la apariţia acestora.

Tratatele CECO, CEE şi CEEA

Tratatul CECO, semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952,
a transpus într-o formă juridică „Planul Schuman" de înfiinţare a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Tratatul a pus bazele construcţiei comunitare
prin înfiinţarea unei puteri executive, „Înalta Autoritate", a unei Adunări
Parlamentare, a unui Consiliu de Miniştri, a unei Curţi de Justiţie şi a unui Comitet
consultativ. Intenţiile declarate în preambulul tratatului de către fondatorii CECO au
fost ca aceasta să fie o primă etapă pe calea spre o „federaţie europeană"; mai clar,
piaţa comună a cărbunelui şi oţelului trebuia să fie extinsă treptat la alte sfere
economice, ducând în final la o Europă politică. Încheiat pentru o perioadă limitată
de 50 ani, conform art. 97, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002; conform
protocolului nr. 37 anexat la tratatele bază ale Uniunii Europene, valoarea netă a
activelor CECO în momentul desfiinţării acesteia a fost alocată cercetării din
sectoarele legate de industria cărbunelui şi oţelului, prin intermediul unui fond şi al
unui program de cercetare pentru cărbune şi oţel. Tratatele CEE şi CEEA
(Euratom), numite şi „Tratatele de la Roma", au fost semnate la 25 martie 1957, de
către aceleaşi şase ţări membre ale CECO (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda

197
şi Luxemburg); au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de Tratatul
CECO, Tratatele de la Roma au fost încheiate „pentru o perioadă nelimitată" (art.
240 din Tratatul CEE şi art. 208 din Tratatul CEEA), ceea ce le conferă un caracter
constituţional.
Comunitatea Economică Europeană avea ca obiectiv instituirea unei pieţe comune
bazate pe cele patru libertăţi: libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului
şi serviciilor. Scopul Euratom era să coordoneze aprovizionarea cu materiale
fisionabile şi programele de cercetare privind utilizarea paşnică a energiei nucleare,
aflate deja în plină desfăşurare sau în curs de pregătire în statele membre.
Legislaţie primară
Art. 1 TUE (ex-art. 1 TUE) din Titlul I Dispoziţii comune prevede: „Prin prezentul
tratat, Înaltele părţi contractante instituie între ele o Uniune Europeană, denumită în
continuare «Uniune», căreia statele membre îi atribuie competenţe pentru realizarea
obiectivelor lor comune. Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de
creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia
deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai aproape
cu putinţă de cetăţeni. Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat şi pe Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (denumite în continuare «tratatele»). Aceste
două tratate au aceeaşi valoare juridică. Uniunea se substituie Comunităţii Europene
şi îi succedă acesteia."

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)

Negociat în anul 1991, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare,

după parcurgerea procedurii de ratificare prin referendum de către toate statele
membre, la 1 noiembrie 1993, precizează, în Titlul I Dispoziţii comune: art. A§1 -
„Prin prezentul Tratat, Înaltele Părţi contractante instituie între ele o Uniune
Europeană, de aici înainte denumită Uniune"; art. A§3 -„Uniunea se va înfiinţa pe
Comunităţile Europene, dublate de politicile şi formele de cooperare stabilite prin
acest Tratat. Ea are ca misiune organizarea de o manieră coerentă şi solidară a
relaţiilor dintre statele membre şi dintre popoarele acestora." Tratatul cuprinde 8
capitole: Capitolul I Prevederi generale (care stabilesc obiectivele fundamentale ale
UE); Capitolele II, III şi IV amendează cele trei tratate: CEE, CECO şi EURATOM;
Capitolul V Politica externă şi securitate comunitară; Capitolul VI Cooperarea
juridică şi poliţienească în materie penală; Capitolul VII Cooperarea intensificată;
Capitolul VIII Dispoziţii finale. Tratatul este însoţit de 17 protocoale, din care 16
anexate tratatului CEE, şi 33 de declaraţii. Dintre modificările aduse de Tratatul de
la Maastricht amintim: 1) instituirea Consiliului European ca organ comunitar şi
calificarea sa drept Instituţie supremă a Uniunii care reuneşte şefii de state şi de
guverne ale statelor membre; 2) stabilirea a noi direcţii de acţiune, noi obiective în
politicile comunitare referitoare la: mediul înconjurător, protecţia consumatorilor,
protecţia sănătăţii, reţelele de transport transeuropene, educaţie, cultură; 3)
instituirea unei cetăţenii a Uniunii Europene; 4) consacrarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii; 5) realizarea Uniunii Economice şi Monetare în

198
 L

trei etape: prima etapă, până la sfârşitul anului 1993, vizează crearea unei pieţe
unice a capitalurilor, a doua priveşte crearea unei monede unice (responsabil fiind
Institutul Monetar European), iar a treia etapă stabilizarea monedei unice şi crearea
unei Bănci Centrale Europene independente; 6) includerea, în rândul instituţiilor
comunitare a Curţii de Conturi.

Tratatul constituţional

Proiect eşuat al Uniunii Europene care, după ce a fusese aprobat de 18 ţări membre
UE (Lituania, Ungaria, Slovenia, Italia, Grecia, Slovacia, Spania, Austria,
Germania, Cipru, Malta, Luxemburg, România şi Bulgaria - Belgia, Lituania,
Estonia şi Finlanda au ratificat tratatul în urma unei perioade de reflecţie, astfel că în
iunie 2007 Tratatul Constituţional fusese aprobat de 18 din cele 27 ţări membre
UE), a fost respins în Franţa (referendumul din 29 mai) şi Olanda (referendumul din
1 iunie 2005).

Tratatul de la Amsterdam

Rezultat al negocierilor purtate în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale

(CIG), care a debutat la Torino (Italia) la 29 martie 1996 şi s-a încheiat la
Amsterdam (Olanda) la 18 iunie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind
modificarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene cât şi a Tratatului
asupra Uniunii Europene marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei
Uniuni din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate
cât mai transparent şi pe cât de mult posibil la nivelul cetăţeanului (art. 1 şi 2 din
Tratat). Tratatul aduce modificări în patru domenii importante: 1) cetăţenia şi
drepturile fundamentale; 2) înfiinţarea unei zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei; 3)
promovarea unei politici externe şi de securitate comună; 4) reforma instituţiilor în
vederea extinderii Uniunii. Tratatul prevede - în art. 1§5 - că obiectivele Uniunii
sunt: 1) promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de ocupare a
forţei de muncă şi realizarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile, în particular prin
crearea unei zone fără frontiere, prin întărirea coeziunii economice şi sociale prin
înfiinţarea Uniunii economice şi monetare (vizând în final introducerea unei
monede unice); 2) afirmarea identităţii sale pe arena internaţională, în particular prin
implementarea unei politici externe şi de securitate comune, incluzând introducerea
progresivă a cadrului unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la
apărarea comună; 3) întărirea protejării drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre, prin introducerea cetăţeniei Uniunii; 4) menţinerea şi dezvoltarea Uniunii
ca o zonă a libertăţii, securităţii şi justiţiei, în care libera dezvoltare a persoanelor
este asigurată în conjuncţie cu luarea unor măsuri adecvate privind controlul
frontierelor externe, azilul, emigrarea, prevenirea şi combaterea crimei organizate.

Tratatul de la Lisabona

199
Apărut cu intenţia de înlocuire a Tratatului constituţional, Tratatul de la Lisabona a
fost aprobat la 18 octombrie 2007 de şefii de state şi de guverne şi semnat la 13
decembrie 2007; a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Denumirea sa completă
este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană
şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. El conţine, pe lângă modificări
ale celor două Tratate, şi o serie de Protocoale, şi anume: A. Protocoale care se
anexează la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene şi, după caz, la Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice şi B. Protocoale care se anexează la Protocolul de la Lisabona.
Acest tratat era necesar pentru: pentru aducerea la zi a tuturor tratatelor anterioare
(ultimul Tratat de la Nisa) care vorbeau de perspectiva unei Europe cu 27 de state,
perspectiva a devenit realitate şi trebuia oglindită într-un tratat; pentru adaptarea la
realitatea economică, într-o continuă mişcare şi modificare; eliminarea confuziilor şi
contradicţiilor (chiar şi cu privire la termenii „Uniune" şi „Comunitate") existente
în/şi între tratate. Schimbări esenţiale: putere sporită conferită Parlamentului
European; schimbarea procedurii de vot în cadrul Consiliului; iniţiativa
cetăţenească; funcţia de preşedinte permanent al Consiliului European, funcţia de
Înalt Reprezentant pentru politica externă, un nou serviciu diplomatic al UE;
precizarea atribuţiilor care revin UE, statelor membre, sunt comune UE şi statelor
membre; posibilitatea statelor membre de a ieşi din Uniune.
Legislaţie primară
Dintre dispoziţiile comune din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea
Europeană (TUE) amintim doar: art. 1 (ex-art. 1 TUE) care dispune că „Prin tratat,
Înaltele Părţi Contractante instituie între ele o Uniune Europeană, (denumită
«Uniune»), căreia statele membre îi atribuie competenţe pentru realizarea
obiectivelor lor comune. Tratatul marchează o nouă etapă în procesul de creare a
unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se
iau cu respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă
de cetăţeni. Uniunea se întemeiază pe Tratatul privind Uniunea Europeană şi pe
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumite «tratatele»); aceste două
tratate au aceeaşi valoare juridică. Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi
succede acesteia"; art. 2, în termenii căuia „Uniunea se întemeiază pe
valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii,
statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune
statelor membre, într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi"; art. 3 (ex-
art.2 TUE) care prevede că „Uniunea urmăreşte să promoveze pacea,
valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale. Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este
asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind
controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea
criminalităţii şi combaterea acestui fenomen. Uniunea instituie o piaţă internă.
Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere

200
 L

economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu

grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi
spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a
calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic. Uniunea
combate excluziunea socială şi discriminările, promovează justiţia şi protecţia
socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia
drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi
teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăţia
diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea
patrimoniului cultural european. Uniunea instituie o uniune economică şi monetară
a cărei monedă este euro. În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale,
Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia
cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a
planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil,
eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor
copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional,
inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Uniunea îşi
urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de competenţele
care îi sunt atribuite prin tratate."

Tratatul de la Nisa

Tratat semnat pe 26 februarie 2001 la Nisa, prin care s-a dorit completarea
procesului iniţiat prin Tratatul de la Amsterdam, menit să pregătească funcţionarea
instituţiilor Uniunii Europene, într-o Uniune Lărgită, iar titlul său complet este
Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană, a Tratatelor ce instituie Comunităţile Europene şi a unor acte
conexe. A intrat în vigoare la 1 februarie 2003 şi a avut ca scop să reformeze
instituţiile pentru ca UE să poată funcţiona eficient şi după extinderea până la 25 de
state membre. Partea I include modificări de fond ale Tratatului privind Uniunea
Europeană. O primă modificare priveşte politica externă de securitate comună care -
după cum prevede art. 17 -cuprinde toate problemele referitoare la securitatea
Uniunii, inclusiv stabilirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar
putea conduce la o apărare comună. O altă modificare priveşte cooperările
intensificate, în diferite domenii, care au ca scop protejarea valorilor şi intereselor
Uniunii în ansamblul său şi afirmarea identităţii sale ca o forţă coerentă pe scena
internaţională. Ele trebuie să respecte: 1) principiile, obiectivele, orientările generale
şi coerenţa politicii externe şi de apărare comune, precum şi deciziile adoptate în
cadrul acestei politici; 2) competenţele Comunităţii Europene; 3) coerenţa între
ansamblul politicilor Uniunii şi activitatea sa externă. În domeniul cooperării
judiciare (care presupune o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte
autorităţi competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul Unităţii
Europene de cooperare judiciară -Eurojust) în materie penală, activitatea comună
vizează: 1) facilitarea şi accelerarea cooperării între ministerele şi autorităţile

201
judiciare sau cele echivalente autorităţilor judiciare ale statelor membre în materie
de procedură şi de executare a deciziilor, inclusiv prin intermediul Eurojust; 2)
facilitarea extrădării între statele membre; 3) asigurarea, în măsura necesară
îmbunătăţirii acestei cooperări, a compatibilităţii normelor aplicabile în statele
membre; 4) prevenirea conflictelor de competenţă între statele membre; 5)
adoptarea progresivă a unor măsuri de instituire a unor norme minimale cu privire la
elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în domeniul
criminalităţii organizate, al terorismului şi al traficului de droguri.

Tribunalul

Parte a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit art. 19 alin. (1) TUE din Titlul
III Dispoziţii privind instituţiile, „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde
Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor." De aici rezultă nu numai o
modificare de denumire a Tribunalului, ci şi faptul că dezvoltarea articolului cu
privire la această instanţă o găsim în cele 30 de articole (art. 251-281) din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene.
Legislaţie primară
Art. 19 TFUE dispune: „(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea
de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului
în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac
necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile
reglementate de dreptul Uniunii. (2) Curtea de Justiţie este compusă din câte un
judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avocaţi generali.
Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii şi
avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi
dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc
condiţiile prevăzute la articolele 253 şi 254 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre pentru şase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi incheie mandatul
pot fi numiţi din nou. (3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în
conformitate cu tratatele: (a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de
o instituţie ori de persoane fizice sau juridice; (b) cu titlu preliminar, la solicitarea
instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la
validitatea actelor adoptate de instituţii; (c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate."
Dezvoltarea acestei norme generale este asigurată de Secţiunea 5 Curtea de Justiţie
a Uniunii Europene, Capitolul 1 Instituţiile, Titlul I Dispoziţii Instituţionale, Partea
a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare din TFUE şi Titlul IV Tribunalul din
Protocolul nr. 3 Privind Statutul Curţii de justiţie a Uniunii Europene, anexă la
tratatele bază ale Uniunii Europene.

Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţii Europene

202
 L

Pentru a face faţă fluxului mare de cazuri supuse spre soluţionare CJCE, ceea ce a
avut efecte negative asupra celerităţii rezolvării solicitării statelor pentru
interpretarea uniformă a dreptului comunitar, Consiliul UE a decis - Decizia
Consiliului din 24 octombrie 1988 privind instituirea Tribunalului de Primă Instanţă
(88/591 CECA, CEE, CEEA publicată în JOCE nr. L.319 din 25 noiembrie 1988, p.
1) - crearea unui nou organ jurisdicţional care să preia dosarele de mai mică
importanţă, degrevând astfel Curtea de Justiţie. Tribunalul de Primă Instanţă a avut
ca scop ameliorarea protecţiei juridice a persoanelor fizice şi juridice din spaţiul UE
prin instaurarea unui nou grad de jurisdicţie care să permită CJCE să se concentreze
asupra sarcinii sale esenţiale, aceea de a da o interpretare uniformă dreptului
comunitar. Legislaţie primară
Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestui organ au fost reglementate de: 1)
Tratatele constitutive astfel cum au fost modificate; 2) Statutul Curţii
(modificat în 1988) astfel cum e prevăzut în AUE în Protocolul asupra Statutului
Curţii de Justiţie (în Protocolul anexă la Tratatul privind Uniunea Europeană,
Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice); 3) Regulamentul de procedură elaborat de
Tribunalul de primă instanţă cu acordul Curţii. Tribunalul de primă instanţă nu este
o nouă instituţie, ci un organ complementar, în raport cu Curtea de Justiţie,
reprezentând acelaşi interes şi având aceeaşi finalitate, lucru care rezultă din art. 26
al Tratatului de la Nisa care prevedea: „Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă
instanţă asigură, în cadrul competenţelor lor, respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea prezentului tratat". Activitatea Tribunalului se desfăşoară permanent fie în
plen, fie în camere compuse din 3 sau 5 judecători (în anumite cazuri Tribunalul
poate statua printr-un judecător unic şi, de asemenea, prin regulamentul de
procedură se poate stabili ca Tribunalul să se reunească în Mare Cameră, în cazurile
şi în condiţiile stabilite în acesta). Tribunalul de primă instanţă este competent să
hotărască în următoarele materii: 1) litigii între Comunităţi şi personalul acestora; 2)
recursul în anulare şi pentru carenţe când este formulat de o persoană fizică sau o
persoană juridică de drept privat împotriva unei instituţii; 3) recursul în anulare şi
pentru carenţe formulate de o întreprindere sau un grup de întreprinderi împotriva
Comisiei; 4) recursul pentru dezdăunări, când se cere repararea pagubei create de o
instituţie; 5) recursurile formulate împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale, în
baza art. 26 din Tratatul de la Nisa; 6) chestiunile prejudiciale, formulate în temeiul
articolului 234 în domenii prevăzute de statut. Hotărârile date de Tribunal - care au
aceeaşi forţă obligatorie ca şi hotărârile Curţii - sunt notificate de grefier tuturor
părţilor, statelor membre şi instituţiilor (chiar dacă nu au fost parte în litigiu).
U

Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

La originea sa a stat Raportul elaborat în 1989 de Jacques Delors care propunea

atingerea acestui obiectiv în trei faze. Prima fază, cu debut la 1 iulie 1990,
presupunea asigurarea circulaţiei libere a capitalurilor în întreg spaţiul comunitar,

203
creşterea gradului de cooperare între băncile centrale din ţările membre şi
coordonarea politicilor economice ale acestor state. Faza a două a început la 1
ianuarie 1994, având ca elemente principale înfiinţarea Institutului Monetar
European cu sediul la Frankfurt (Germania), coordonarea politicilor monetare
naţionale, asigurarea independenţei băncilor centrale naţionale şi monitorizarea
politicilor economice şi fiscale, astfel încât să se asigure respectare criteriilor de
convergenţă - condiţie esenţială pentru determinarea ţărilor ce vor fi admise în
spaţiul viitoarei monede unice europene. Cea de-a treia fază, care a debutat la 1
ianuarie 1999, a presupus apariţia unei politici monetare unice şi tranziţia la moneda
unică Euro (1 ECU = 1 Euro), transformarea Insitutului Monetar European în Banca
Centrală Europeană (BCE), înfiinţarea Sistemului European al Băncilor Centrale
(SEBC reuneşte băncile centrale din ţările participante la Euro) şi fixarea unor rate
de schimb irevocabile între monedele participante şi Euro.

Uniunea Europeană (UE)

Denumire actuală a construcţiei comunitare începută prin înfiinţarea Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) în 1952 şi urmată de înfiinţarea
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (CEEA sau Euratom) în 1958. Tratatul de la Maastricht, din 1992, a creat
Uniunea Europeană (UE) formată din trei „piloni": Comunitatea Europeană
(compusă din CECO, CEE şi CEEA), Politica Externă şi de Securitate Comună
(PESC şi Cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne, JAI). Tratatul de la
Amsterdam a transferat o parte din aceste competenţe de la nivel naţional la nivel
comunitar (cu titlu de exemplu, politica de acordare a vizelor a devenit un domeniu
comunitar).
Legislaţie primară
Art. 1 TUE versiunea consolidată (ex-art. 1 TUE) din Titlul I Dispoziţii comune
prevede: „Prin prezentul tratat, Înaltele părţi contractante instituie între ele o
UNIUNE EUROPEANĂ, denumită în continuare «Uniune», căreia statele membre
îi atribuie competenţe pentru realizarea obiectivelor lor comune. Prezentul tratat
marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între
popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a
principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă de cetăţeni. Uniunea se
întemeiază pe prezentul tratat şi pe Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(denumite în continuare «tratatele»). Aceste două tratate au aceeaşi valoare juridică.
Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia." Şi art. 1 TFUE
din Partea I Principiile prevede: „(1) Prezentul tratat organizează funcţionarea
Uniunii şi stabileşte domeniile, limitele şi condiţiile exercitării competenţelor sale.
(2) Prezentul tratat şi Tratatul privind Uniunea Europeană reprezintă tratatele pe
care se întemeiază Uniunea. Aceste două tratate, care au aceeaşi valoare juridică,
sunt desemnate prin cuvântul «tratatele»."

Uniunea Europei Occidentale (UEO)

204
 L

Organizaţie politică şi militară înfiinţată la 6 mai 1955 prin Acordul de la Paris din
23 octombrie 1954 în scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în
domeniul securităţii, are la origine Tratatul de la Bruxelles semnat la 17 martie 1948
de către cinci ţări occidentale - Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Marea
Britanie - prin care se crea o alianţă militară europeană la care au aderat ulterior
Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Gecia (în total zece state). Sarcinile sale
principale constau în obligaţia generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui
stat membru, prezervarea păcii şi securităţii în Europa. UEO oferă statelor membre
o platformă de cooperare în materie de politică de apărare şi securitate, în scopul
consolidării influenţei politice a Europei în cadrul NATO şi al creării unei identităţi
europene de securitate. Legislaţie primară
Protocolul nr. 11 privind articolul 42 din Tratatul privind Uniunea Europeană anexă
la tratatele bază ale Uniunii Europene dispune: „Uniunea Europeană, în colaborare
cu Uniunea Europei Occidentale, elaborează acorduri în vederea consolidării
cooperării dintre ele." Conform art. 42 TUE versiunea consolidată (ex-art. 17 TUE)
din Secţiunea 2 Dispoziţii privind politica de securitate şi apărare comună,
Capitolul 2 Dispoziţii speciale privind politica externă şi de securitate comună,
Titlul V Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţii speciale
privind politica externă şi de securitate comună, prevede: „(1) Politica de securitate
şi apărare comună face parte integrantă din politica externă şi de securitate comună.
Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace civile şi
militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii
pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii
internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacităţile furnizate de statele membre.
(2) Politica de securitate şi apărare comună include definirea treptată a unei politici
de apărare comune a Uniunii. Aceasta va conduce la o apărare comună după ce
Consiliul European hotărăşte aceasta în unanimitate. În acest caz, Consiliul
recomandă statelor membre să adopte o decizie în conformitate cu normele lor
constituţionale. "=

Uniune vamală

Suma mai multor teritorii vamale distincte într-un spaţiu vamal comun, care
suprimă frontierele vamale interne dintre statele membre, toate operaţiunile vamale
fiind mutate la frontierele acestora cu ţări terţe; statele membre ale uniunii vamale
nu pot preleva nicio taxă vamală proprie din importurile efectuate din alte ţări, fiind
aplicate doar taxe vamale comune.
Z

Zona de liber-schimb

Teritoriu sau spaţiu economico-geografic în limitele căruia se aplică o înţelegere

între două sau mai multe ţări privind obiective ca: desfiinţarea taxelor vamale;

205
eliminarea restricţiilor cantitative la mărfurile industriale; dezvoltarea economică a
ţărilor semnatare (membre) în concordanţă cu obiectivele lor strategice; stabilitatea
monetar-fiscală etc. Ţările aparţinând unei zone de liber-schimb îşi păstrează însă
competenţele şi drepturile vamale naţionale vis-â-vis de statele terţe. Exemple de
zone de liber-schimb sunt: AELS - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb,
NAFTA - North American Free Trade Agreement, care reuneşte SUA, Canada şi
Mexic - şi CEFTA - Central European Free Trade Association.
BIBLIOGRAFIE
Actul Unic European (1986)
Barav A., Philip Ch., Dictionnaire juridique des Communautes europeennes, Ed.
Presse Universitaires de France, Paris, 1993.
Bădescu C., Alexandru I., Introducere în studiul procesului de cooperare
interregională, Editura Szlvi, Bucureşti, 1997 Beşteliu R.M., Drept Internaţional,
Editura All, Bucureşti, 1997 Bolintineanu A., Năstase A., Drept Internaţional
Contemporan, Editura IRSI, Bucureşti, 1985
Cloşcă I. (coord.), Dicţionar de drept internaţional public, Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982
Commission institutionnelle, Direction generale d'etudes, Les modalites de
ratification du Traite d'Amsterdam, document de travail, Serie politique, Bruxelles,
1997
Consiliul European, « Concluzii », Luxembourg - 13.12.1997, Helsinki
-11.12.1999 ;
Constantinesco L.-J., La nature juridique des Communautes europeennes,
Conference P.H. Spaak, Liege, 1980
Filipescu I.P., Fuerea A., Drept Instituţional Comunitar , Editura Actami, Bucureşti,
1994
Isaac G., Droit communautaire general, Ed. Masson, Paris, 1994
Jacque J.-P., Droit institutionnel communautaire, note de curs la Colegiul
Europei din Bruges, Belgia, 1997-1998
Jinga I., Evoluţii în structura administrativă a Comisiei Europene, Consiliul
Legislativ, Buletin de Informare Legislativă nr. 3/1998 Jinga I., Popescu A.,
Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
Louis J.V., L'ordrejuridique communautaire, 5e ed., Office des publications
officielles des Communautes europeennes, Luxembourg, 1990 Manolache O., Drept
Comunitar, Editura All, Bucureşti, 1996 Marcu V., Drept instituţional comunitar,
Editura Nora, Bucureşti, 1994 Moroianu-Zlatescu I., Demetrescu R.C., Drept
Instituţional Comunitar, Editura Olimp, Bucureşti, 1999
Munteanu R., Drept European, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996 Parlement
europeen, Commission institutionnelle, Rapport sur le Traite d'Amsterdam,
Bruxelles, 5.11.1997
Parlement europeen, Commission institutionnelle, Premiere analyse du Traite
d'Amsterdam, document interne, Bruxelles, 25.06.1997

206
 L

Parlement europeen, Fiche thematique sur les aspects institutionnels de

l'elargissement de l'Union europeenne , fiche thematique no 15, Luxembourg,
13.02.1998
Popescu A., Drept Internaţional al Muncii, Editura Holding Reporter,
Bucureşti, 1998
Savu D.V., Integrarea europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996 Suta N.,
Miron D., Suta-Selejan S., Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 1997 Ştefănescu B., Curtea de Justiţie a
„Comunităţilor Europene", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Tratatul CECO (1952)
Tratatul CEE(1958) Tratatul
CEEA (1958)
Tratatul de la Amsterdam (1999)
Tratatul de la Maastricht (1993)
Tudor G., Călin D., Jurisprudenţa CJCE, Volumul I Principiile dreptului
comunitar, Concurenţa, Libera circulaţie a mărfurilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
Tudor G., Călin D., Jurisprudenţa CJCE, Volumul II, Libertatea de a presta
servici, Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire, Politica socială,
Jurisdicţia comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006. von Weizsacker R.,
Dehaene J.-L., Simon D., Implications institutionelles de l'elargissement. Rapport
ă la Commission europeenne , Bruxelles,
18.10.1999
Weidenfeld W., Wessels W., L'Europe de A ă Z, Institut fur Europaische
Politik, Bonn, 1997.

207