TEORIE

1. Emitatorul - actant in procesul comunicarii, cel care produce mesajul prin codificarea unei informatii, are rol
principal in cursul unei discutii
2. Receptorul - actant in procesul comunicarii, cel care primeste mesajul si il decodeaza, are rol complementar in
conversatie
3. Mesajul - secventa enuntiativa prin care se transmit informatiile
4. Codul - sistem conventional de semne si reguli combinatorii prin care se produce comunicarea
- trebuie sa fie cunoscut, in egala masura, emitatorului si receptorului, pentru ca mesajul sa se poata produce
- poate fi verbal (limba) sau nonverbal (alfabetul Morse, semne rutiere, stenografia, gesturile, mimica, tonalitatea)
5. Canalul - mediul prin este transmis mesajul (aerul, posta, telefonia); un mesaj isi poate schimba forma in
functie de canalul prin care este transmis
ex: mesaj sonor (pe cale orala), poate fi transformat in mesaj grafic (transmis prin intermediul scrisului)
6. Contextul - cadrul in care se desfasoara comunicarea; ansamblul de informatii cunoscut atat de emitator cat si
de receptor, care favorizeaza intelegerea noului mesaj
- exista circumstante obiective (domeniul sau sfera comunicarii; cale de transmitere: oral, scris; situatie:
oficiala, neoficiala; particularitatile receptorului: cunoscut, necunoscut, unul singur sau mai multi, nivel de
pregatire, stare de spirit, relatiile dintre emitator si receptor) si circumstante subiective (intentiile, opiniile, supozitiile
interlocutorilor)

Text literar/fictional particularizeaza comunicarea artistica, creatorul operei literare reflecta originalitatea lumii
inconjuratoare. In textul literar se manifesta functia poetica a limbajului si functia emotiva, prin excelenta reflexiva,
intrucat expresivitatea continutului primeaza si nu informatiile inmagazinate.
- caracter reflexiv
- este rezultatul fictiunii, chiar daca e inspirat din realitate
- scopul sau principal este sa impresioneze sa exercite un efect emotional asupra lectorului
- atitudinea autorului este, in general, subiectiva
- expresia in care apare invesmantat continutul este chiar mai importanta decat ideea transmisa
- utilizeaza sensul constativ (figurat) al cuvintelor

Text nonliterar/nonfictional vizeaza domenii diverse de la cele stiintifice si juridico-administrative la mass-

media, audiovizuala, concretizandu-se cu ajutorul registrelor lingvistice (oral/scris; popular/cult; regional, colocvial,
argoul si jargonul). In textul nonliterar actioneaza cu precadere atat functia referentiala cat si cea persuasiva (conativa).
- caracter tranzitiv
- se raporteaza strict la anumite aspecte din relitate
- scopul sau principal este cel informativ
- atitudinea emitatorului este, in general, obiectiva
- nu urmareste exercitarea unui efect emotional asupra receptorului
- utilizeaza sensul denotativ (propriu) al cuvintelor
- apare ca : afis, reclama, lege, instructiuni de folosire a unor aparate, descriere geografica sau istorica

Argoul este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale: elevi, studenţi, delincvenţi
etc.). Se remarcă prin:
- permanenta schimbare a fondului lexical;
- fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
- folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator'; „mititica” -
'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).

Jargonul se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau profesionale.
Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia
emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).
 Functia comunicarii stabileste o relatie intre o anumita forma lingvistica si situatian in care aceasta este
utilizata. Comunicarea organizeaza enuntul in forme diferite ceea ce duce la existenta unor tipuri diferite de mesaje,
care presupun mai multe functii ale limbajului. Chiar daca un mesaj nu are o singura functie, una dintre ele predomina
si ii asigura acestuia o structura verbala specifica.

Functia emotiva (expresiva, interjectionala) - axata asupra emitatorului

- reprezinta capacitatea emitatorului de a personaliza discursul, de a se exprima clar, logic, nuantat, dar si
capacitatea mesajului de a semnala, dincolo de intentiile si vointa emitatorului, date despre personalitatea acestuia
- prin bogatia si diversitatea vocabularului, prin tonul si ritmul vorbirii, prin corectitudinea enunturilor se
dezvolta informatii despre gradul de intruire, mediul social, informatia culturala, atitudinea etc.
- potrivit lui Tudor Vianu in capitolul "Dubla intentie a limbajului", limbajul are o dubla intetionalitate: "cine
vorbeste o face pentru a-si impartasi gandurile, sentimentele si reprezentarile, dorintele sau hotararile", dar si pentru a
comunica
- vorbitorul comunica si se comunica , insa cele doua caracteristicei - tranzit si reflexiv - nu se completeaza
reciproc, pentru ca tranzititivitatea duce la reducerea reflexivitatii.
- evidentiaza individualitatea psihologica/emotionala a vorbitorului, intr-un anumit moment, revarsata in
limbaj ex. "Scapasem de ceva greu, de ceva ucigator. Imi venea sa cant, sa alerg." (Maitreyi);
- evidentierea starilor afective sau reactiilor sufletesti ale emitatorului la contactul cu o anumita realitate
- trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului
- se poate afirma că funcţia expresivă este prezentă în aproape toate mesajele, deoarece însăşi alegerea pentru
mesaje a unei formule de construcţie din cele mai simple, mai „reci”, este tot un semn al unei anumite atitudini a
vorbitorului faţa de conţinutul mesajului
- anumite particularităţi de ritm, debit verbal în emisia mesajului, de mimică şi gesturi care însoţesc anumite
secvenţe, variaţiile de intonaţie etc, demonstrează că, deşi limba este asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune
mai multe coduri
- in general, marcile lingvistice ale subiectivitatii emitatorului sunt si marci ale acestei functii
- stratul pur emotiv al limbajului este constituit din interjectii; dincolo de emotia pura, limba poseda insa si alte
caracteristici formale, menite sa marcheze participarea afectiva a vorbitorului la enunt (persoana a II-a pronume si verb,
intonatia interogativ-exclamativa, lungirea emfatica a sunetelor etc)
- o certa functie stilistica indeplinesc arhaismele, regionalismele si expresiile populare inzestrate cu poeticitate
- la nivel fonetic: accentul, intonatia, pauza afectiva, prelungirile emfatice de sunete
- la nivel sintactic: antepunerea adjectivelor cu functie in epitetizare, inversiunile si dislocarile sintactice
- la nivel lexico-semantic: valoarea stilistica a termenilor colocviali si argotici; functia stilistica a unor derivate
lexicale (diminutive, augmentative); verbe ale subiectivitatii precum: a iubi, a uri, a dori, a spera, de perceptie: a
simti, a se parea, a vedea, verbe sugestiv-imaginative: a visa, a-si inchipui, a imagina.
- la nivel gramatical: substantivul (forme de plural cu valoare hiperbolica sau cu intelesuri depreciative; forme
de feminin cu sensuri ironice sau peiorative); forme de vocativ cu valente afective, adjectivul (superlativ), verbul si
modurile verbale (modul optativ), ca expresie a atitudinii emitatorului fata de actiunile ori starile exprimate
- modalitatile lingvistice de realizare a subiectivitatii in limbajul liric sunt: indici ai persoanei (pronumele
personale, categoria persoanei in flexiunea verbala), indici ai timpului (sistemul timpurilor verbale, adverbele deictice
de timp: acum, atunci, ieri, astazi), indici ai spatiului (formele pronominale si adjectivele demonstrative, adverbele
deictice de loc: aici, acolo, dincolo).

Functia referentiala (denotativa, cognitiva) - axata pe referent

- vizeaza contextul/referentul comunicarii si reprezinta capacitatea enunturilor de a transmite informatii prin
apelul la un cod cunoscut interlocutorilor
- exprima ansamblul factorilor, care dincolo de sensurile enunturilor, afecteaza, modeleaza semnificatia acestora
(situatia de comunicare - locul, momentul, relatia de comunicare dintre cei doi)
- fixeaza un suport obiectual al comunicarii ex. George este un copil bine-crescut
- marcile ei: formulele de salut si de adresare care ne pot indica relatia dintre emitator si receptor, statutul
acestora, diverse adverbe de loc, de timp, pronume care ne indica persoanele implicate in dialog, deicticele

Functia poetica (estetica, literara) - axata asupra mesajului

 - presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia
esenţială a artei verbale
- masoara originalitatea mesajului, unicitatea acestuia, gradul sau de expresivitate
- nu este caracteristica doar limbajului poetic, ci limbajului artistic, in general; astfel, poate aparea in stilul
publicistic sau colocvial, cum ar fi constructiile paremiologice (proverbe, zicatori), iar marcile ei marcile ei sunt in
general figurile de stil (tropii, cu precadere)
ex: "Cu galben si cu rosu isi coase codrul ia" (I.Pillat - In vie); "Banul e ochiul dracului"
- se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se
vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Daca cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea
privilegiaza semnificantul. In spatele cuvintelor dintr-un text stiintific se vad intelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe
cand cuvintele unui poem sunt, in mare masura, opace, ele retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret,
ceea ce face ca orice incercare de a le inlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului
- ea nu apare singura: in poezia epica, unde se intrebuinteaza formulari la persoana a III-a, apare si functia
referentiala; in poezia lirica, in care enunturile sunt la persoana I apare si functia emotiva, iar in poezia liric-
adversativa, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira) apare si functia conativa;
- caracteristicile artei literare datorate functiei poetice sunt: originalitatea si noutatea limbajelor, varietatea
lexicala obtinuta prin nuantarea sinonimica si prin combinari novatoare de cuvinte si de sensuri, valorificarea
termenilor considerati de artele poetice traditionale drept "antilirici" (reconsiderati de estetica uratului si de orientarile
avangardiste), gasirea unor surse de poeticitate in formularile intentionat prozaice sau chiar sintagme preluate din
variate stiinte, reactivarea vocabularului pasiv al limbii (prin actualizarea arhaismelor, regionalismelor etc), innoirea
perpetua a formelor artistice prin apelul la neologisme si la unitati frazeologice neobisnuite.

Functia metalingvistica - axata asupra codului

- apare cand exista intentia de a se atrage atentia asupra codului utilizat: folosirea explicatiilor, definitiilor,
precizarilor ale sensului dat cuvintelor, a gesturilor, a tonului, a perifrazelor explicative (explicaţii de genul glumesc,
desigur) care au în vedere înţelegerea corectă şi completă a mesajului
- permite limbii sa-si defineasca propriile elemente ex: "Substantivul strigatura este derivat de la verbul a striga."
- presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor
colaterale ale semnelor din cod
- are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic,
sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea
- artele poetice faciliteaza decodarea semnificatiilor oferind "chei de lectura"
- expresia cea mai clară a funcţiei metalingvistice este însăşi metalingvistica, limbajul gramaticii, propoziţiile
acestei discipline ştiinţifice. Dar funcţia metalingvistică este prezentă în mod curent în conversaţia obişnuită ca un
mijloc de control privitor la folosirea aceluiaşi cod lingvistic din partea colocutorilor. Însuşirea limbii materne, a unei
limbi străine sunt procese în care se stabileşte, pentru cei aflaţi în situaţie, dicţionarul şi gramatica codului limbii,
regulile de codificare şi de decodificare

Functia fatica (interactionala) - axata asupra canalului

- are in vedere caracteristicile mijlocului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia, urmarind
stabilirea si mentinerea contactului dintre emitator si receptor
- este expresia relaţiei dintre mesaj şi contactul lingvistic, reprezentand un mijloc de stabilire a relaţiei de
comunicare, de control, prelungire, restabilire şi întrerupere a acestui contact
- nenumarate semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: confirmari verbale sau prin miscari ale capului,
dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului.
- caracteristice sunt formulele protocolare de salut, interjecţia alo!, inserţiunile incidente de tipul (mă) auzi ?,
(mă) asculţi ?, înţelegi ?; intervenţiile de tipul nu mă întrerupe, ai răbdare, lasă-mă să termin ce am de spus
- enunţuri fatice sunt şi cele de tipul da, desigur, bine, înţeleg, fără îndoială, nu mai spune !, ce spui! cu care
receptorul intervine în timpul transmiterii mesajului fie pentru a confirma că se află pe recepţie, fie pentru a-şi
manifesta atitudinea faţă de conţinutul anumitor secvenţe ale mesajului.
- faticul culmineaza in intonatie, dar si in alti operatori importanti de luare de contact, precum strangerea de mana,
zambetul, inclinarea capului si, mai ales, privirea.

Functia conativa (persuasiva, retorica) - axata asupra receptorului

 - se refera la efectul de convingere pe care mesajul trebuie sa-l exercite asupra receptorului, de la care se asteapta
un anumit tip de raspuns(verbal, comportamental)
- serveşte la incitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi,
interdicţii, etc.
- funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale
vocativului, pronumela persoana a II-a şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative,
interogative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă
ex: "Ajunge, Ionel! destula dulceata, mama!" (Caragiale - Vizita)
- funcţia conativă îşi găseşte adesea expresia în inserţiunile incidente care vizează direct colocutorul, îi reglează
comportamentul de receptor prin intervenţiile spontane ale locutorului în anumite momente ale transmiterii mesajului
cu formule de tipul (după cum ştii, aşa cum cunoşti, vezi bine, nu te supăra, bată-te norocul)
- aspectele conative sunt specifice mai ales conversaţiei curente, dar apar frecvent în textele oratorice ca mijloace
specifice de a trimite permanent mesajul la receptorul colectiv, pentru a-i prelucra comportamentul faţă de mesaj.

Stiluri functionale
- varietati ale limbii comune diferentiate prin functia pe care o au ca mijloace de comunicare in sfere determinate
de activitate (I Coteanu).
- reprezinta forma pe care o dobandeste limba prin intrebuintarea in diversele domenii ale cunoasterii umane.
- se accepta, in general, existenta a trei stiluri: beletristic, stiintific, juridic-administrativ, carora li se adauga inca
doua publicistic si colocvial, neacceptate de toatalitatea specialistilor, deoarece ar contine trasaturi posibil de incadrat
in celelalte limbaje.
- orice stil functional apare ca un model care exercita o anumita presiune asupra constiintei vorbitorului.

Stilul oficial - indeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor oficiale

- modalitati de comunicare : monologul scris (in documente si acte oficiale), monolog oral (cuvantari la ocazii
oficiale), dialog scris (corespondenta oficiala), dialog oral (in relatiile oficiale intre institutii si public)
- stricta respectare a normelor limbii literare
- caracter obiectiv, impersonal
- accesibilitate, claritate, precizie
- formalism, exprimare rigida
- lipsa lexicului afectiv, a mijloacelor de expresie figurata
- folosirea unei terminologii specifice (alineat, articol, certificat, decizie, litigiu, mandat)
- la nivel fonetic acest stil iese in evidenta prin prescurtari specifice a.c., art. , alin., lit. , iar in spatiul
vocabularului conserva termeni vechi si elemente populare, pricina, impricinati, plangere, faptuitor, inselaciune,
aflate alaturi de neologisme specifice : instanta, diferend, juridisctie, disjunctie, desesizare

Stilul stiintific - indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si tehnicii

- modalitati de comunicare : monolog scris (lucrari si documente stiintifice si tehnice), monolog oral (prelegeri,
expuneri, comunicari), dialog oral (colocvii, seminarii, dezbateri)
- descrieri exacte, lapidare, rationamente, argumentari situate intre limitele adevarat-fals
- stricta respectare a normelor limbii literare
- accesibilitate(relativa, in functie de domeniu), claritate, precizie
- caracter obiectiv, impersonal
- posibilitatea folosirii de mijloace extralingvistice (tabele, scheme, fotografii)
- terminologie specifica fiecarui domeniu (limbaje stiintifice)
- preferinta pentru neologisme cu caracter international
- folosirea citatului
- intonatia interogativa si retorica
- folosirea pluralului autorului sau al modestiei
- flexiunea verbala este reprezentata mai ales de prezentul descriptiv si atemporal in descrierea fenomenelor si in
enuntarea teoremelor

Stilul publicistic - indeplineste functia de mediatizare: publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o
anumita directie in legatura cu evenimentele sociale, politice, economice, stiintifice, artistice etc.
 - informarea publicistica contribuie la formarea opinie publice
- mai mult decat in stilurile ilustrate anterior, acesta este un stil cu destinatar, cu receptor, pe care incearca sa il
atraga, sa il convinga, in functie de el organizandu-si mesajul
- este un stil de interferenta a celui beletristic cu cel stiintific, preluand, la nivelurile sale de exprimare,
caracteristici din amandoua
- la nivel fonetic stilul publicistic poate inregistra si ipostaze orale ale folosirii sunetelor precum si prelungiri de
vocale (gooo…l), repetitii sonore, variatii de accent, iar in scris folosirea unor combinatii sonore nespecifice limbii
romane.
- modalitati de comunicare - monolog scris (presa), monolog oral (radio si televiziune), dialog oral (dezbaterile
publice), dialog scris (interviuri consemnate in scris)
- vocabularul abunda in termeni din domeniul social-politic, diplomatie, delegatie, libertate, manifestatie, in
cuvinte de origine anglo-saxona de ultima ora din sfera politicii, summit, staff, stand-by, in termeni de circulatie
internationala, supermarket, team, show, software etc.
- contopirea componentei informative cu cea afectiva in vederea indeplinirii sarcinilor de propaganda
(informare si formare de convingeri) si de agitatie (emotionare si mobilizare)
- tendentionism (orice comunicare publicistica este expresia unei tendinte, a unei atitudini evident exprimate)
- o mare varietate de forme publicistice de intinderi diferite, in functie de tema si de scopul imediat (articol,
editorial, apel, comentariu, comunicat, corespondenta, declaratie, interviu, manifest, pamflet, parodie, reportaj, etc)
- posibilitatea folosirii de mijloace extralingvistice (tabele, scheme, fotografii)
- se respecta normele limbii literare, dar apar si incalcari ale lor cu valoare expresiva, intentionate
- sunt folosite toate mijloacele de contactare emotionala a publicului (lexic figurat, comparatii, epitete,
perifraza, intonatii, interogative si exclamative, intreruperi, digresiuni, inversiuni, enumeratii, repetitii etc)
- se foloseste foarte mult citatul si formulari eliptice, mobilizatoare, titluri frapante, nota polemica

Stil artistic (beletristic) - reprezinta forma pe care o dobandeste limba romana, in cunoasterea artistica a lumii.
- Dumitru Irima in Strucuta stilistica a limbii romane contemporane observa ca "la originea identitatii sale
specifice se afla situarea textului la intretaierea a doua sisteme: sistemul limbii si sistemul artei, ceea ce determina
dezvoltarea unor mutatii fundamentale in continutul functiilor limbii"
- modalitatile de comunicare - descrierea, naratiunea, dialogul, monologul scris (literatura culta) si monologul oral
(literatura populara); monologul oral poate fi insotit si de mijloace extralingvistice de expresie (melodie, mimica, dans)
- este stilul ce denota cea mai mare complexitate de organizare, atat in continutul si in specificitatea textelor
literare care pot fi epice, lirice, dramatice, poeme, schite, nuvele, romane, comedii cu diverse titluri si subtitluri, cat si
prin variabilitatea expresiva a mijloacelor de realizare artistica
- este persuasiv, propunandu-si atragerea receptorului in spatiul comunicarii, trasaturi fundamentale in acest sens
fiind sugestivitatea si verosimilul
- cuvintele sunt folosite in special cu functia lor conotativa, avand ca scop crearea imaginii artistice, prin care
se obtine sensibilizarea lectorului
- nivelul fonetic al limbii se impleteste in mod frecvent cu nivelul prozodic in realizarea accentului, intonatiei
si ritmului si mai ales in crearea figurilor de stil "fonetice" (aliteratii, repetitii, asonante)
- la nivelul lexical, stilul beletristic se carcterizeaza printr-o mare varietate a vocabularului freventa sporita a
cuvintelor din fondul principal lexical, la care se adauga arhaisme, regionalisme, argotisme pentru realizarea culorii
locale si a atmosferei mediilor
- spre deosebire de celelalte stiluri functionale care urmaresc transmiterea informatiei, stilul artistic se preocupa
mai ales de forma in care e transmisa informatia care trebuie sa produca un anumit efect asupra destinatarului
- conventionalitate (comunicarea e expresia unei realitati imaginate de autor, destinatarul stie si accepta fictiunea
- flexiunea verbala este reprezentata de prezentul liric, prezentul narativ, prezentul istoric, prezentul etern,
imperfectul, timp al determinarii si al eternitatii naturii (in descrierea vietii naturii, la Sadoveanu, de exemplu),
perfectul simplu, ca timp narativ predominant, perfectul compus (timp al despartirii - Calinescu), mai mult ca perfectul
prin care se supra pun planurile narative ale trecutului
- deoarece include tipul special de comunicare artistica, se concentreaza indeosebi asupra emitatorului(scriitorul)
si asupra mesajului (opera de arta) si este dominat, in consecinta, de functia poetic-estetica si de cea emotiv-expresiva
ale limbajului literar.
 Registrele lingvistice sunt varietati ale limbii manifestate in procesul vorbirii, determinate social si cultural; apar
si sub denumirea de limbaje, diferentiate lexical si sintactic de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.
Registrele stilistice sunt: colocvial, popular, oral, cult, arhaic, regional, argoul, jargonul.

Diferentierea stilisitca a limbii romane conduce la identificare unui aspect spontan si anume limba populara si a
unui aspect lingvistic elaborat, adica limba culta. Cele doua registre stilistice, respectiv popular si cel cult prezinta
deosebiri specifice.

Limba populara reprezinta aspectul neelaborat al limbii romane care se manifesta mai ales oral.
Utilizat ca varianta stilistica în opera literara presupune situarea naratorului, a personajelor/eului liric în sfera
culturii populare, printr-un limbaj marcat de spontaneitate si indici ai implicarii afective. Caracteristicile generale ale
acestuia sunt oralitatea, spontaneitate si dinamismul, simplitatea sintaxei, redundanta (supraabundenta inutila a
expresiilor), accidente fonetice.
Oralitatea deriva din expresiile onomatopeice, din folosirea exclamatiilir si a interjectiilor, frecventa comparatiei
comune, aflate în perimetrul limbii vorbite: «racni el ca un smintit», «se repede ca prin foc», etc, inserarea proverbelor
si a zicatorilor, utilizarea unor expresii populare, folosirea formei neaccentuate a pronumelor personale de pers. I si II
în cazul dativ, asa-numitul dativ etic "mi ti-l lua", frecventa superlativului cu valoare afectiva, a superlativeloretc.
Spontaneitatea se datoreaza folosirii repetitiilor pentru intensificarea expresivitatii comunicarii, a expresiilor
idiomatice, a anacolutului etc.
Dinamismul limbii e sustinut de eslipsa predicatului, de repetarea subiectului, de acumularea de verbe care
sporesc dinamismul discursului, de utilizarea predominanta a coordonarii în fraza, etc.
-la nivel fonetic: marci ale oralitatii, accente afcetive, variante fonetice familiare, ignorând normele ortoepice;
rime si ritmuri simple, aliteratii; elemente peiorative (insulte, termeni obsceni)
-la nivel lexical: selectarea unor cuvinte si expresii specifice universului rustic, frecventa mare a diminutivelor,
abateri de tipul pleonasmului, al tautologiei;
-la nivel morfosintactic: prezenta unor forme neliterare, viitorul popular, superlativul popular, frecventa
intejectiei; modele sintactice bazate pe repetitii sau pe recurenta lui «si» narativ, anacolutul;
-la nivel stilistic : caracter tarditional al figurilor de stil ;

Limba literara este aspectul normat cel mai ingrijit al unei limbi. Nu se confunda cu limba operei artistice care
poate utiliza, in functie de context, de vorbitor si de scopul comunicarii, orice tip de limbaj: standard, colocvial,
popular, arhaic, cu elemente de argou si jargon

Registrul cult implica respectarea normelor limbii literare

- fraza elaborata, cu mai multe niveluri de subordonare
- pastrarea integritatii fonetice a cuvintelor, la nivelul lexical
- diversitate si bogatie sinonimica prin valorificarea mai multor semnificatii
- ambiguizare deliberata
- vocabular bogat, nuantat
- prezenta termenilor abstracti, specializati, neologici
- evitarea repetitiilor, sintaxa compleza

Asadar la nivelul lexical limba literara nu accepta orice tip de limbaj, ci doar pe acela supus regulilor limbii,
caracterizat de proprietatea termenilor, puritate, corectitudine.

Câmpul lexical reprezinta totalitatea cuvintelor care se înscriu în aceeasi arie semantica si se pot grupa în jurul
unei notiuni, fara a se confunda cu familia lexicala (care cuprinde totalitatea cuvintelor derivate, compuse sau care îsi
pot schimba clasa gramaticala, pornind de la acelasi cuvânt). Subiectul textului/ fragmentului dat poate fi stabilit în
urma gasirii câmpului lexical dominant. Spre exemplu, câmpul lexical al cuvântului "floare" poate contine urmatorii
termeni: lalea, garoafa, narcisa, trandafir etc, în timp ce familia lexicala contine termenii: floricica, înflorit, înfloritor,
înflorire, (a) înflori, neînflorit, floare-de colt etc. Câmpul semantic reprezinta totalitatea conotatiilor unui cuvânt care
este folosit în contexte diferite: "Toata floarea cea vestita a întregului Apus...'
 Sensuri conotative - sensuri suplimentare, figurate si multiple, adeseori subiective si variabile, rezultate din
context, ale unui cuvant, care se adauga denotatiei.
- adaosul semantic, psihologic, afectiv, social, produs de prezenta cuvantului intr-un anume context si intr-un
anume resistru stilistic
- in sens conotativ, vulpea reprezinta viclenie, siretenie, prefacatorie, iar rosu poate inseamna comunist, om de
stanga; in sec XIX, era si porecla membrilor aripii radicale a partidului liberal, data de adversarii politici
- unele sensuri conotative sunt cunoscute si utlizate ca atare de toti vorbitorii, in timp ce altele sunt creatii
individuale rezultate ale inventiei creatoare a scriitorilor. de exemplu sensurile unor substantive precum leu, iepure,
vulpe daca fac referire la o persoana capata in mod general conotatia de nobil, maret, respectiv fricos si viclean. La fel
in expresia raza de speranta probabil niciun vorbitor nu va opta pentru sensul denotativ al substantivului raza - linie
dreapta dupa care se propaga lumina-, ci va percepe sensul conotativ, cel de speranta vaga.

Sensul denotativ sau denotatia unui cuvant este sensul conecptual, obiectiv , stabil. Cand cuvantul denumeste,
trezeste in minte imaginea obisnuita a unui obiect, a unei actiuni. In principiu , orice cuvant al limbii trimite la "un
obiect concret sau abstract, pe care il denumeste global".
De exemplu cuvantul brat inseamna: "o parte a corpului uman", "cantitate care se poate cuprinde si duce in brate",
"obiect sau parte a unui obiect care seamana cu un brat". Dintre toate aceste sensuri, fundamental este primul, deoarece
este cel mai vechi si cel mai obisnuit, constand in punctul de plecare a celorlalte intelesuri, care sunt secundare.