UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

DEPARTAMENTUL CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ
ECONOMICĂ

Lucrul individual
la disciplina Etica Profesională

STUDIU DE CAZ

INTERDEPENDEȚA DINTRE ETICA PROFESIONALĂ,

DEONTOLOGIE ȘI MORALITATE

Autorul: Cociurca Iulian – CIE 1701

Conducătorul ştiinţific: ??????????????

Chişinău - 2020
 CUPRINS

Cuprins ………..………………………………………………………..
2

Capitolul – 1 ………. Generalități despre etică, morală și

deontologie
1.1) Etică, morală , deontologie-clarificări conceptuale ......................... 3

Capitolul – 2 ………. Etica profesională, tipurile eticii

contemporane
2.1) Etica virtute ......................................................................................
4
2.2) Etica bazată pe principii ...................................................................
4
2.3) Etica responsabilitate ....................................................................... 5

Capitolul – 3 ....................... Datoria morală, autoritate și deontologie

3.1) Principiile deontologice ................................................................... 6
3.2) Raportul între datoria morală, autoritate și deontologie .................. 7
3.3) Principiile deontologice, codurile etice profesionale/personale ....... 8

Capitolul – 4 …………... Principiul dentologiei, metodele de

educație
4.1) Educația deontologică a persoanei ...................................................
9

Bibliografie ........................................................................................... 11
1 - Modelarea Matematică și Cercetarea Modelurilor Cibernetice
1.1 - Cercetarea operaţională şi disciplinele înrudite

Cercetarea operaţională este una din disciplinele care a apărut către sfârşitul primei
jumătăţi a secolului nostru şi s-a dezvoltat spectaculos în special în ultimii ani, în strânsă legătură
cu o serie de alte discipline ale organizării şi conducerii, cum ar fi cibernetica, informatica sau
analiza sistemelor.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra obiectului cercetării operaţionale aplicate în
economie, considerăm, deci, util să examinăm succint cum au apărut şi au evoluat disciplinele
organizării şi conducerii precum şi legăturile pe care le prezintă între ele.

Concepţia "organizării ştiinţifice", conturată către sfârşitul secolului al 19-lea şi

începuturile celui actual, consideră unitatea productivă ca un mecanism, în care oamenii, ajutaţi
de maşini, lucrează într-un determinism aproape total, pe baza unor dispoziţii acţionând ierarhic,
conform unor competenţe riguros definite.
Principalii reprezentanţi ai începuturilor organizării ştiinţifice, care formează aşa-numita
″şcoală clasică", stabilesc pentru prima oară o serie de principii ale conducerii ştiinţifice. Printre
acestea figurează binecunoscutul (şi încă actualul) principiu al excepţiei, principiul specializării
organizaţionale, principiul definirii riguroase a sarcinilor, principiul organizării ierarhice (Staff
and Line) ş.a.

Între conceptele utilizate de şcoala clasică nu figurează informaţia şi nici decizia:

conducerea "mecanismului" economico-social revine (în ultimă instanţă prin parcurgerea
treptelor piramidei ierarhice), întotdeauna, unui centru unic de decizie, pentru care informaţiile
sunt presupuse, aprioric, disponibile complet şi instantaneu, fără nici un fel de restricţie (de timp,
de spaţiu, de tehnică a transmiterii şi înmagazinării etc.).
Cu toată perspectiva sa limitată, şcoala clasică are marele merit al desţelenirii unui
domeniu virgin. Pionierii organizării ştiinţifice (Taylor, Gantt, Fayol) şi ceilalţi reprezentanţi ai
şcolii clasice pun pentru prima oară problema abordării raţionale a mecanismului funcţionării
unei întreprinderi.
O mare parte din ideile şcolii clasice au fost criticate de reprezentanţii diferitelor şcoli
care s-au dezvoltat ulterior în ştiinţele organizării, dând naştere, după cum vom arăta în
continuare, unor teorii din ce în ce mai abstracte şi mai complexe. Merită să arătăm că în
deceniul al şaselea, ca o reacţie împotriva excesului de teoretizare, s-a dezvoltat o aşa-numită
şcoală neoclasică, având drept obiectiv reîntoarcerea la practică.

În deceniile care urmează după apariţia şi dezvoltarea şcolii clasice, problemele

informaţional-decizionale îşi afirmă prezenţa din ce în ce mai acut, pe măsura creşterii
dimensiunilor şi complexităţii organizaţiilor social-economice şi îşi caută rezolvări empirice de
cele mai multe ori nu la nivelul necesităţilor. Se stabilesc adesea circuite informaţionale paralele
şi supraabundente (redundante) iar în afara fluxurilor oficiale (formale) de date, se dezvoltă o
circulaţie neformală, uneori mai eficientă, dar cu caracter strict local. În procesele de decizie
continuă să prevaleze rutina, bunul simţ, talentul sau chiar improvizaţia.
În perioada următoare primului război mondial au putut fi constatate, ca urmare a acestor
rezolvări empirice, diferenţe considerabile, din punctul de vedere al competitivităţii, între unităţi
economice cu structuri organizatorice şi dotări tehnice identice sau similare. Analizele efectuate
au condus la o primă includere în perimetrul cercetării privind problemele organizării şi
conducerii a aspectelor informaţional-decizionale, până atunci ignorate şi totodată şi a aspectelor
relaţiilor umane. Se lărgeşte considerabil problematica organizării şi conducerii şi încep să
circule cu din ce în ce mai multă autoritate denumirile de management (ca activitate practică) şi
management science (ştiinţa conducerii).
 Această perioadă este dominată de "şcoala comportamentului" care pune în centrul
preocupărilor sale observaţia minuţioasă a comportamentului oamenilor în timpul procesului
motivaţiilor care determină coeziunea grupurilor.

Diferenţele substanţiale între şcoala comportamentului şi şcoala clasică se referă în

special la aspecte ca: descentralizarea deciziilor, promovarea încrederii între membrii unui grup
(şi neglijarea autorităţii) cu accentul pus pe responsabilitate (şi nu pe control).

Începând din deceniul al cincilea al secolului nostru, se produce un fenomen care

promovează informaţia şi decizia printre elementele esenţiale ale epocii în care trăim.
La acest fenomen contribuie în primul rând creşterea extraordinară a complexităţii
structurale şi funcţionale, a organizaţiilor economice. Procesele de comasare-integrare, apariţia
structurilor organizaţionale cu activităţi productive pe arii geografice foarte mari (şi, de
asemenea, cu multiple probleme legate de desfacerea produselor), ridicarea nivelului de
tehnicitate a instalaţiilor şi corespunzător o specializare accentuată a profesiunilor - sunt numai
câteva din aspectele acestei complexităţi a unităţilor productive moderne.

Ca o consecinţă a acestei stări de fapt apare o extraordinară creştere a cantităţii de

informaţii deţinute şi manipulate în unităţile productive, accentuată şi de formularea unor
condiţii mult mai severe în ceea ce priveşte calitatea informaţiei (pertinenţa şi operativitatea
acesteia). Alături de producţia de bunuri apare o producţie de informaţii din ce în ce mai
însemnată, informaţia devine chiar un produs sau marfă ce se poate negocia, ajungând, alături de
servicii, obiectiv al unor organizaţii specializate.

În ceea ce priveşte procesele de decizie, pentru prima oară se pune în mod riguros şi pe
scară largă problema găsirii unor soluţii optime sau apropiate de cele optime, în marea diversitate
de probleme organizatorice şi de conducere.
Se poate considera că toate aceste schimbări au condus la o veritabilă revoluţie
informaţional-decizională în domeniul organizări şi conducerii şi, ca o consecinţă, la apariţia
managementului ştiinţific modern.

Principalele discipline privind conducerea, care au apărut în această etapă sunt: cercetarea
operaţională, cibernetica, informatica, psihosociologia organizării şi teoria generală a sistemelor :

 Cercetarea operaţională, care poate fi definită succint ca disciplină a optimizării

deciziilor cu ajutorul modelării matematice, a apărut în perioada celui de-al doilea război
mondial.
Considerată de unii ca reprezentând şcoala matematică în disciplinele organizării şi
conducerii, cercetarea operaţională se caracterizează în primul rând prin procesul de elaborare a
modelelor, de regulă matematizate, care descriu procesele economice pentru care urmează a se
lua decizii cât mai avantajoase. Având în vedere importanţa modelării în cercetarea operaţională,
îi vom consacra în întregime paragraful următor.

 Cibernetica este ştiinţa care se ocupă cu conducerea şi reglarea sistemelor complexe.

Printre încercările cele mai caracteristice de perfecţionare a metodelor folosite în ultimele
decenii în ştiinţele organizării şi conducerii, alături de întrebuinţarea masivă a procedeelor
matematice şi a calculatoarelor electronice, se află şi utilizarea concepţiei sistemico-cibernetice.
Poate fi definită ca sistem orice secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de
fenomene, obiecte, procese, concepte, fiinţe sau grupuri interconectate printr-o mulţime de relaţii
reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea realizării
unor obiective bine definite. Mulţimea elementelor şi a relaţiilor dintre acestea, precum şi a
relaţiilor între componente şi ansamblu formează structura sistemului.
1.2 - Analiza Comportamentului Sistemelor Economice

Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus conceptul de

"cutie neagră" care reprezintă sistemul privit ca un tot, făcând abstracţie de procesele sale
interne. Cutia neagră primeşte impulsuri din partea mediului înconjurător (″intrările" în sistem)
şi, prelucrând aceste impulsuri, le transformă în acţiuni asupra mediului ("ieşirile") din sistem.
Sistemele se pot clasifica: după natura lor (sisteme naturale - cum sunt organismele vii şi
sisteme elaborate - tehnice, economice, conceptuale), după modul de funcţionare (deschise – în
care ieşirile nu influenţează intrările, şi închise, în care are loc influenţa intrărilor de către ieşiri)
şi după comportament (deterministe sau probabilistice).

Mecanismul transformării intrărilor în ieşiri poate fi descris cu ajutorul funcţiilor de

transfer, care au diverse forme, particulare, după natura sistemului. Sistemul devine cibernetic 1
atunci când apare reglarea (conexiunea inversă, feedback-ul), adică o intervenţie asupra intrărilor
în scopul menţinerii ieşirilor la nivelul unor parametri-obiectiv doriţi. Se înţelege că expresia
analitică a funcţiilor de transfer şi a mecanismului reglării conduce la forme matematice foarte
diverse şi de cele mai multe ori foarte complexe.

Ansamblul economiei poate fi privit ca un sistem ale cărui elemente componente

(organizaţiile social-economice de diferite mărimi) sunt intercorelate prin fluxuri materiale şi
informaţionale şi au un comportament orientat spre atingerea unor obiective precise. La rândul
lor, organizaţiile, care sunt elemente componente ale sistemului-ansamblu, pot fi considerate
sisteme, diviziunea putându-se continua până la identificarea unor componente elementare
indivizibile. Scopul cercetării cibernetico-sistemice aplicată la realitatea social-economică îl
constituie surprinderea comportamentului sistemelor, una din căile de descriere a acestui
comportament fiind găsirea expresiei funcţiilor de transfer şi a mecanismului reglării.

 Informatica poate fi definită ca disciplina prelucrării datelor cu ajutorul

echipamentelor automate de prelucrare.
Principalele probleme care pot fi considerate ca aparţinând informaticii sunt: culegerea
datelor, pregătirea datelor, codificarea acestora, transmiterea lor, prelucrarea datelor pe
echipamente, stocarea şi conservarea lor.
Problema dezvoltării explozive a informaticii şi a rolului ei în economie, administraţie,
cercetare spaţială, strategie militară, ştiinţă, învăţământ etc, este bine cunoscută şi de
nespecialişti. Vom arăta numai că, de la câteva calculatoare electronice şi puţini specialişti în
informatică, în 1945, s-a ajuns azi, pe plan mondial, la milioane de calculatoare şi specialişti.

 Psihosociologia organizării a apărut ca o nouă orientare în disciplinele conducerii în

jurul anului 1950.
St. March, F. Simon şi alţi reprezentanţi ai aşa-numitei "şcoli psihosociologice"
abordează, în principal, problema influenţei factorilor psihologici şi sociologici în
compartimentul decizional. Luarea deciziilor, în concepţia acestei şcoli, nu este funcţie numai de
criterii raţionale ci şi de modul de percepere a stimulilor, depinzând de poziţia decidentului şi de
relaţiile cu ceilalţi membri ai grupului.

 Teoria generală a sistemelor (TGS), strâns legată de cibernetică, propune o

perspectivă care să sintetizeze ideile viabile ale diferitelor orientări în ştiinţele organizării şi
conducerii.

1
 Iată câteva din ideile de bază ale teoriei generale a sistemelor, după "Industrial
Dynamics" a lui J. Forrester:

A) Orice sistem este alcătuit din elemente (părţi) interdependente, acţionând în comun în virtutea
unui scop;
B) Ansamblul legăturilor între elementele sistemului, precum şi al legăturilor cu întregul, formează
structura sistemului S;
C) Complexitatea sistemelor depinde mai mult de structura sistemului decât de natura părţilor sale;
D) Două sisteme cu structuri parţial identice se numesc homomorfe (sistemul mai simplu va
constitui un model al sistemului homomorf mai complex);
E) Două sisteme homomorfe vor avea un comportament asemănător, de unde rezultă posibilitatea
de studiu a proprietăţilor sistemelor reale prin simulare;
F) Structura (statică) unui sistem preexistă comportamentului său (dinamicii sistemului);
G) Mişcările într-un sistem se realizează prin fluxuri presupuse concrete şi continue;
H) Într-un organism economic toate categoriile de mişcări pot fi grupate în următoarele tipuri de
fluxuri interconectate;
1) fluxuri materiale; 4) fluxuri umane
2) fluxuri de comenzi; 5) fluxuri de echipamente
3) fluxuri băneşti; 6) fluxuri informaţionale
I) Fluxul informaţional are un rol central în funcţionarea sistemelor;
J) Procesele decizionale sunt considerate şi ele ca având un rol central în mecanismul sistemelor;
ele sunt presupuse a fi discontinue;
K) Reglarea este un element caracteristic al funcţionării sistemelor;
L) Procesele care au loc în sistemele economice sunt, de regulă, neliniare.

Pe baza acestor premise, Forrester construieşte un procedeu de descriere a

comportamentului unei întreprinderi, care utilizează metode cibernetice, informatice,
psihosociologice, precum şi procedee de modelare matematică. De asemenea, sunt folosite
analogii fizice şi tehnice (de exemplu, fluxurile sunt examinate în sens hidraulic) iar simularea
este utilizată ca un procedeu de bază în descrierea comportamentului sistemelor.

În linii mari în "Industrial Dynamics" se urmăreşte înţelegerea stării unui sistem cu

ajutorul unor ecuaţii care descriu în timp intrările, transformările şi ieşirile din sistem, pentru
cele şase tipuri de fluxuri amintite mai sus. (E vorba deci de găsirea funcţiilor de reacţie ale
sistemului.) Pe baza acestei descrieri matematice se pot face simulări pe calculator, cu ajutorul
cărora se prevede evoluţia sistemului.
Ideile şi procedeele TGS, impresionante prin complexitatea lor, sunt în curs de
sedimentare metodologică şi experimentare practică.

Marea majoritate a propoziţiilor enumerate mai sus şi care stau la baza teoriei lui
Forrester se regăsesc explicit sau implicit şi la baza metodologiilor practice de analiză
sistemică. Conceptele de flux informaţional şi proces decizional sunt dominante şi în analiza
sistemică la fel ca în TGS, iar urmărirea mecanismului transformării intrărilor în ieşiri constituie
obiectul principal al analizei de sistem la fel ca şi al TGS. Procedeul folosit de analiza sistemică
nu mai este însă matematic, ci bazat pe descrierea explicită, calitativă, a proceselor
informaţional-decizionale. În plus, în practica analizei de sistem, odată cu proiectarea proceselor
informaţionale şi în special a celor decizionale, se urmăreşte îmbunătăţirea lor, deci se au în
vedere criterii de optim. În acţiunea aceasta de proiectare eficientă a procesului
informaţional-decizional, analiza sistemică face din plin apel la procedeele cercetării
operaţionale şi la tehnicile informaticii. În ceea ce priveşte folosirea metodelor psihosociologice,
în analiza de sistem există încercări recente în acest sens.
2 - Modelarea și Cercetarea Operațională a Sistemelor Economice
2.1 - Rolul modelării în cercetarea operaţională

Conceptul de "model", atât de mult folosit în ştiinţa modernă, este relativ nou, dar metoda
modelării este tot atât de veche pe cât sunt preocupările oamenilor pentru cunoaşterea ştiinţifică2.
În elaborarea modelelor economico-matematice, teoria economică are un rol deosebit de
important întrucât ea formulează categoriile, conceptele şi legile obiective ale realităţii
economice. Numai sprijinindu-se pe teoria economică modelele matematice pot reprezenta fidel
fenomenele economice.

Modelul, ca instrument al cunoaşterii ştiinţifice, este folosit în foarte numeroase

discipline teoretice şi practice. Fără pretenţia de a face o clasificare riguroasă a tipurilor de
modele, vom arata că ele pot fi: modele verbal-descriptive - folosite în toate disciplinele
nematematizate, modele matematice, modele fizice analogice (de tipul machetelor statice sau
dinamice), modele grafice etc.

În ştiinţele economice, în special în disciplinele organizării şi conducerii, modelele sunt

utilizate în toată diversitatea de tipuri care există. În ultimele decenii însă, se conturează din ce în
ce mai mult tendinţa utilizării cu precădere, în aceste discipline, a modelelor de tip matematic,
datorită în special capacităţii acestora de a condensa riguros esenţialul, cât şi posibilităţii lor de a
fi programate cu ajutorul calculatoarelor electronice, alcătuind împreună un instrument de
investigaţie ştiinţifică de o putere necunoscută până în prezent, o prodigioasă "prelungire" a
inteligenţei umane.
O sistematizare metodologică a modelelor matematice întrebuinţate în disciplinele
organizării şi conducerii social-economice ar fi riscantă, având în vedere mutaţiile continue şi
spectaculoase care au loc în aceste discipline şi, în plus, ar avea un caracter pur scolastic, fără
utilitate teoretică sau practică reală. De aceea, ne vom limita, în continuare, să enumerăm
principalele tipuri de modele matematice cunoscute în acest domeniu.

După întinderea domeniului studiat, modelele care descriu realitatea economică pot fi:
macroeconomice - cele care se referă la economia naţională, la ramură (subramură) sau la
economia unui teritoriu mare (un judeţ, o anumită zonă industrială, agricolă etc.) şi
microeconomice - la nivel de întreprindere, uzină, trust, combinat etc.

Modelele cibernetico- economice urmăresc să studieze relaţia dintre intrări şi ieşiri

într-un organism economic, cu evidenţierea fenomenelor de reglare care determină buna
funcţionare a sistemului. Majoritatea modelelor cibernetico-economice sunt macroeconomice.
Modelele econometrice descriu comportamentul organismelor economice cu ajutorul
unor sisteme de ecuaţii în care elementele numerice sunt determinate statistic. Şi aceste modele
sunt, de obicei, macroeconomice.
Modelele de simulare încearcă să stabilească modul de funcţionare al unor organisme
macro sau microeconomice prin acordarea unor combinaţii de valori întâmplătoare variabilelor
independente care descriu procesele. Prin "citirea" valorilor pe care le capătă în felul acesta
variabilele dependente, se obţin mărimi semnificative în procesul studiat.
Modelele cercetării operaţionale se caracterizează prin căutarea unei soluţii optime sau
apropiată de optim, pentru fenomenul studiat. Modelele cercetării operaţionale se bazează pe o
mare diversitate de procedee matematice şi au aplicaţii la nivel macro, dar în special la nivel
microeconomic. Ele reprezintă principalul instrument pentru optimizarea deciziilor în analiza de
sistem.

2
 2.2 – Fazele de Modelare a Sistemelor Economice

Tipologia de mai sus este foarte relativă, între grupele menţionate existând frecvente
asemănări şi întrepătrunderi. Astfel, modelele econometrice sunt adesea de tip cibernetic,
simularea se utilizează în mai toate tipurile de modele matematice, modelele cercetării
operaţionale pot fi folosite în descrierea sistemică a unui organism etc.

În primul rând trebuie subliniat faptul că activitatea de modelare, pentru a fi eficientă,

trebuie desfăşurată întotdeauna în cadrul analizei de sistem, şi anume ca un moment al etapei de
proiectare a noului sistem. O serie de operaţii care se desfăşoară în cadrul analizei de sistem
înaintea acestui moment au un caracter pregătitor pentru efectuarea modelării, iar altele,
ulterioare ei, sunt necesare pentru aplicarea în practică a modelelor elaborate.

 Prima fază a modelării, care are un caracter pregătitor, este cunoaşterea realităţii în
organismul studiat, în scopul îmbunătăţirii mecanismului informaţional-decizional. Descrierea
logicii proceselor decizionale, alături de considerarea obiectivelor viitorului sistem, sunt
principalele elemente ale cunoaşterii realităţii necesare modelării.

 A doua fază a modelării o reprezintă construirea propriu-zisă a modelului. Această

operaţie, în marea majoritate a cazurilor din practică, constă în aplicarea unui instrument clasic
de modelare ales din gama extrem de variată pe care ne-o pune la dispoziţie teoria cercetării
operaţionale. În astfel de situaţii, abilitatea analistului constă în stabilirea corespondenţei dintre
realitate şi instrumentul de modelare cunoscut din literatura de specialitate. Există şi cazuri când
nu se poate stabili o astfel de corespondenţă, analistul fiind obligat să elaboreze modele noi.

Acestea pot fi de două feluri:

a) combinaţii de modele clasice, din domeniul teoriei
b) modele noi propriu-zise.

În primul caz, totul se reduce la buna cunoaştere a realităţii şi a teoriei, la care trebuie
adăugată o doză de abilitate în combinarea metodelor. În cazul al doilea, este vorba despre
creaţie originală. Elaborarea unui model matematic realmente original reclamă, pe lângă
profunda cunoaştere a realităţii care urmează a fi modelată, o foarte solidă cultură matematică,
imaginaţie şi talent. După cum va rezulta din parcurgerea în prezentul curs a modelelor clasice
ale cercetării operaţionale, există o mare diversitate în structura, matematica şi logica modelelor,
de la modele foarte simple, neaxiomatizate, cum sunt cele din programarea liniară, la modele
combinatorice, în probleme de teoria grafelor, analiza drumului critic şi programarea operativă a
producţiei şi până la modele de mare fineţe, prezentate axiomatizat, cum sunt cele ale utilităţii
sau deciziilor de grup.

Un model axiomatizat (sistem axiomatic) cuprinde:

- Axiomele sistemului, reprezentând propoziţii exprimate în formă matematică, de regulă foarte

puţine, care conţin unele adevăruri de mare generalitate privind fenomenul care se modelează,
atât de generale, încât toate constatările concrete şi particulare vor putea fi deduse din cele
generale;
- Reguli de inferenţă, reprezentând prescripţii riguroase, singurele admise în sistem, prin care se
trece de la axiome la teoreme, sau de la teoreme deja demonstrate, la altele noi;
- Teoreme, adică propoziţii mai mult sau mai puţin particulare, exprimate matematic, deduse prin
reguli de inferenţă din aproape în aproape din axiome şi care exprimă proprietăţi ale fenomenului
modelat.
 Când în procesul de modelare axiomatică se explicitează limitativ conceptele care
urmează a fi utilizate, adică se dă de la început o listă a noţiunilor şi operaţiilor matematice
admise în sistem, se obţine o formă superioară de sistem axiomatic numit sistem formal.

Sistemele formale sunt încă foarte puţin utilizate în ştiinţă şi cu atât mai puţin în
disciplinele organizării şi conducerii economice.

Axiomatizarea şi, în ultima analiză, formalizarea, reprezintă viitorul în modelarea

matematică, datorită rigorii excepţionale pe care o introduc, diminuării considerabile a
elementelor de intuiţie şi arbitrar, care, deşi mult mai puţine decât în modelele nematematizate,
sunt încă prezente în modelarea matematică axiomatizată.

 A treia fază a modelării este confruntarea modelului cu realitatea şi eventual

experimentarea sa. Această fază se realizează în cadrul implementării sistemului, care poate fi
considerată a patra şi ultima fază a modelării.

În încheierea acestui paragraf, să examinăm câteva caracteristici ale instrumentelor de

modelare matematică pe care ni le pune la dispoziţie cercetarea operaţională.

Una din principalele caracteristici ale tuturor metodelor cercetării operaţionale este faptul
că unele probleme ale cercetării operaţionale pot fi privite, din perspectivă pur teoretică, ca
probleme de matematică pură. Evident, nu aceasta va fi perspectiva pe care o vom adopta în cele
ce urmează, întrucât vom privi metodele cercetării operaţionale strâns legate de problemele
practice.

Din punct de vedere istoric, unele dintre problemele cercetării operaţionale s-au ivit, ce e
drept, în special sub aspect pur matematic, cu mult înainte de a fi apărut activitatea organizată şi
denumirea de cercetare operaţională. Astfel, unele noţiuni de teoria grafelor se cunosc de mai
bine de un secol, teoria aşteptării îşi are originea în unele lucrări ale lui Erlang din deceniul al
2-lea al secolului nostru, iar teoria stocurilor apare către anul 1930. Ca disciplină de sine
stătătoare, cercetarea operaţională a apărut însă în timpul celui de-al doilea război mondial, prin
înfiinţarea unor echipe complexe (matematicieni, ingineri, economişti, biologi, psihologi ş.a.)
însărcinate cu optimizarea deciziilor privind unele acţiuni pregătitoare operaţiilor militare.

După război, echipele astfel formate s-au reprofilat rapid pentru activităţi paşnice.
Dezvoltându-se spectaculos în ultimele trei decenii, preocupările teoretice şi în special practice,
în domeniul cercetării operaţionale, au ajuns să antreneze astăzi pe plan mondial sute de mii de
specialişti.

În prezent nu se mai poate concepe conducerea unei activităţi tehnico-economice

importante fără a face apel la metodele cercetării operaţionale, bineînţeles împreună cu celelalte
tehnici moderne cum ar fi informatica, analiza de sistem ş.a..
3 - Metodele de Studiu ale Ciberneticii Economice
3.1 - Modelarea și Simularea Sistemelor Economice

Principala metodă utilizată în cibernetica economică pentru studiul sistemelor adaptive

complexe şi a proceselor la care participă acestea o constituie modelarea acestora. Modelarea
sistemelor a fost încă de la apariţia ciberneticii promovată ca metoda de bază care permitea
abordarea comportamentului dinamic deosebit de complex al acestora. Pe măsură ce cibernetica
a evoluat, s-au perfecţionat continuu şi metodele de modelare şi simul;are ale acestora care au
beneficiat din plin şi de perfecţionarea şi creşterea puterii de calcul a calculatoarelor electronice.

Metoda modelării utilizează, în principal, modelul matematic pentru a surprinde relaţiile

cantitative şi calitative care există între elementele componente ale unui sistem adaptiv complex,
pentru analiza şi evaluarea proceselor evolutive, de adaptare şi autoorganizatoare ce au loc la
nivelul întregului sistem sau numai ael unor componente ale acestuia (subsisteme) sau între
întregul sistem şi mediul său înconjurător. Modelul matematicse realizează conform anumitor
scheme şi reguli, astfel încât să se asigure anumite proprietăţi pe care trebuie să le aibă modelul
obţinut.

Cibernetica utilizează în prezent trei metode principale de modelare: modelarea bazată pe

ecuaţii, modelarea bazată pe agenţi şi modelarea inspirată de natură. Modelarea bazată pe ecuaţii
este metoda care utuilizează o anumită teorie matematică pentru a construi, valida şi rezolva
modele asociate sistemelor adaptive complexe. Cele mai multe metode de acest tip sunt cele care
au la bază teoria ecuaţiilor diferenţiale sau cu diferenţe finite (în primul caz sistemele sunt
considerate continue în timp, iar în al doilea caz ele sunt considetate în timp discret). Există
astăzi o multitudine de modele de acest tip precum şi metode de rezolvare a acestora deosebit de
perfecţionate, toate acestea încercând să surprindă cât mai multe dintre proprietăţile dinamice ale
sistemelor modelate.

Modelarea bazată pe agenţi este o metodă mai recentă, dezvoltată în ultimii douăzeci de
ani, care porneşte de la proprietăţile sistemelor adaptive complexe, în special de la cele datorate
alcătuirii acestora din agenţi individuali, fiecare dintre aceştia acţionând autonom şi raţional,
într-un context definit de alţi agenţi sau de alte sisteme aflate în mediul înconjurător. Modelele
bazate pe agenţi sunt din ce în ce mai evoluate, reuşind să surprindă mult mai multe dintre
proprietăţile importante pe care la au sistemele adaptive complexe.

Modelarea inspirată de natură reprezintă cea mai recentă tendinţă de modelare dezvoltată
în cibernetică şi ea porneşte de la anumite proprietăţi şi comportamente observate în sistemele
din natura.

Metoda modelării este completată frecvent de simularea sistemelor adaptive complexe

care utilizează metode specifice pentru a produce anumite schimbări în sistem sau în mediul său
înconjurător în vederea studierii modificărilor ce se produc ca urmare a acestora în structura sau
comportamentul întregului sistem adaptiv complex. În cadrul ciberneticii este frecvent utilizată
ca metodă de simulare Dinamica Sistemelor, introdusă de Jay Forrester pornind de la perceptele
de bază ale ciberneticii de ordinul întâi.
3.2 Modelarea – metoda de bază a ciberneticii

Modelarea, sau abilitatea de a descrie o situaţie sau o stare cu care se confruntă un

observator uman, reprezintă o activitate intelectuală conştientă sau inconştientă care precede
cvasitotalitatea deciziilor luate, formularea unei opinii sau comunicarea acesteia. Nu ne temem să
afirmăm că modelarea, prezentă în toate acţiunile şi raţionamentele umane, reprezintă una dintre
cele mai sofisticate forme de activitate intelectuală umană, comparabilă doar cu activitatea de
creaţie artistică, fără de care însăşi viaţa şi comportamentul uman nu ar fi posibile.

Modelarea, la o primă aproximare, are drept rezultat elaborarea unui model cu ajutorul
căruia se descrie, se înţelege sau se percepe o situaţie din lumea înconjurătoare care nu este altfel
accesibilă observatorului uma. Wilson (1990) spune că: „Un model este o interpretare explicită a
unei situaţii sau chiar a unei idei despre această situaţie. El poate fi exprimat matematic, simbolic
sau în cuvinte. Dar este în esenţă o descriere a entităţilor (elemente, subsisteme), proceselor sau
atributelor şi a relaţiilor dintre ele. El poate fi prescriptiv sau ilustrativ, dar înainte de toate
trebuie să fie util”.

Atât procesul de modelare cât şi modelul pot fi reprezentate în mod abstract utilizând
conceptele teoriei sistemelor. Astfel, fie S un sistem definit ca o mulţime de subsisteme
(elemente, agenţi) Si, i∈N şi de relaţii R = {rij , ,i j∈ }. În mulţimea S sunt incluse, de regulă,
N

atât sistemul modelat cât şi mediul său înconjurător (sisteme deschise) În caz contrar vorbim
despre sisteme închise. Sistemele reale, indiferent de natura lor, sunt percepute şi descrise de
către oameni, pe care îi vom denumi observatori, H aceştia având un anumit nivel de
cunoaştwere relativ la sistemele respective. Mulţimea acestor descrieri cunoscută de către
observatori se numeşte universul reprezentărilor posibile şi o vom nota cu U. Pentru a putea
comunica aceste reprezentări observatorii cunosc şi utilizează anumite instrumente (matematice,
grafice, figurative, limbaje etc.) ce vor reprezenta tehnicile de modelare, T. În afara
observatorilor, în procesul de modelare pot interveni şi destinatarii (beneficiarii) modelelor, D
care pot fi decidenţi, diferiţi utilizatori sau chiar oameni obişnuiţi.

Atunci, modelul M al unui sistem S poate fi definit ca fiind cvintuplul:

M = {S,H,U,T,D}.

Procesul de modelare are drept scop şi rezultat final obţinerea unui model M al unui
sistem dat, S. Acest lucru nu înseamnă însă cunoaşterea tuturor elementelor încorporate în
definiţia modelului M, lucru de altfel imposibil datorită atât volumului foarte mare de informaţie
cuprinsă în unele dintre aceste mulţimi, dar mai ales datorită evoluţiei permanente a cunoaşterii
care este încorporată mulţimilor respective. De aceea, procesul de modelare presupune
extragerea informaţiei relevante din mulţimile respective şi obţinerea unei reprezentări a
sistemului sub forma unui model care satisface într-un anumit grad cerinţele exprimate de
destinatarii (beneficiarii) modelelor.

Extragerea informaţiei se face printr-o tehnică de modelare aleasă din mulţimea de

tehnici cunoscute, T. Modelul astfel obţinut trebuie să satisfacă nu numaiu exigenţele
observatorului H, dar şi pe ale destinatarului (beneficiarului) său D, care are anumite informaţii
iniţiakle de spre S, notate IS. Evident că IM diferă de IS, procesul de modelare putând fi interpretat
şi ca încercarea de a minimiza diferenţa dintre informaţiile deţinute de observator şi informaţiile
deţinute de destinatar.
 Procesul de modelare poate fi atunci reprezentat ca în figura 2.1

IS
Sistem modelat

IM Observator

I S’ Destinatar

Figura 2.1

Altfel spus, modelul reprezintă o relaţie între observator şi destinatar prin care primul
comunică celuilalt reprezentarea sa despre un sistem real. Destinatarul poate folosi reprezentarea
astfel obţinută pentru a exercita o anumită influenţă asupra sistemului real. Desigur că o astfel de
definire a modelului este foarte generală. Pentru operaţionalizarea acesteia, putem introduce
următoarea definiţie:

M este un model al lui S dacă şi numai dacă:

i) M şi S sunt amândouă sisteme;

ii) ii) Pentru orice element (subsistem) Si∈S, exista cel mult un element
(submodel) Mi∈M;
iii) Pentru orice relaţie r ij∈R dintre elemntele lui S există cel mult o relaţie corespunzătoare
mij∈M între elementele (subsistemele) componente; şi
iv) Pentru orice mulţime de elemente (submodele) legate printr-o relaţie m ij în M este
adevărat că există o mulţime corespunzătoare de elemente (subsisteme) din S, legată printr-o
relaţie corespunzătoare rij.

Condiţia i) asigură ca atât sistemul cât şi modelul acestuia au elemente, conexiuni între
acestea , precum şi scopuri. Condiţia ii) arată că M are cel mult acelaşi număr de elemente ca şi
S.

Condiţia iii) asigură că modelul M este mai simplu decât sistemul S în ceea ce priveşte
relaţiile dintre elemente. În sfârşit, condiţia iv) asigură ca modelul M să fie util, în sensul că
orice se spune despre model este adevărat şi pentru sistemul modelat.
 În figura 2.2 se reprezintă schematic această definiţie operaţională.

Model
M 13 M 24

Sistem modelat

S1 S2

S3
S4

Figura 2.2

În cibernetică, informaţia reprezintă nucleul oricărui model operaţional, modelul

încercând să aducă un plus de informaţie utilizatorului în ceea ce priveşte cunoaşterea sistemului
modelat.

Pentru a putea fi utilizat de destinatar, modelul trebuie să îndeplinească o serie de

proprietăţi generale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

a) Non-simetria: dacă A modelează B atunci B poate să nu modeleze A;

b) Reflexivitatea : orice sistem este un model al lui însuşi;
c) Tranzitivitatea: dacă A este un model al lui B şi B este un model al lui C atunci A este
un model al lui C;
d) Non-transferabilitatea: două modele ale aceluiaşi sistem nu sunt în mod necesar
echivalente. Altfel spus, putem reprezenta un sistem în mai multe moduri, asociindu-le modele
care nu au relaţii între ele;
e) Reducerea complexităţii: dacă A modelează B atunci A este cel mult la fel de
complicat ca B. Se spune, în acest caz, că A este mai simplu decât B;
f) Non-partiţionarea: un model al unui subsistem nu este în mod necesar model al
întregului sistem;
g) Irelevanţa: un model al întregului sistem este irelevant pentru un subsistem al sistemului
respectiv.
3.3 – Criteriul Consistenței Modelului Economic

Proprietăţile de mai sus ale modelelor cibernetice determină, în principal, limitele

utilizării modelelor în diferite situaţii întâlnite în realitate. Totuşi nu putem verifica îndeplinirea
acestor proprietăţi pentru fiecare model elaborat şi/sau utilizat. Ele sunt însă încorporate unor
criterii cu ajutorul cărora putem să apreciem valoarea modelelor utilizate în raport su scopurile
urmărite.

S-au propus mai multe astfel de criterii, dintre care cele mai importante sunt
următoarele: consistenţa, completitudinea şi validitatea modelului.

Consistenţa modelului se referă la imposibilitatea celui care utilizează modelul de a

face confuzii. Un model nu trebuie să conţină ambiguităţi intenţionate. Astfel, simbolurile
utilizate (matematice, grafice etc.) trebuie să fie unic definite.

 Completitudinea modelului se referă la faptul că nici un aspect important al

modelului nu trebuie evitat sau neglijat. Deoarece modelele simplifică realitatea,
completitudinea este relativă chiar şi în cazul unor modele „complete” care pot fi dificil
de înţeles şi utilizat. De aceea, în unele situaţii,modele incomplete pot fi mai utile decât
cele complete. Completitudinea poate fi evaluată utilizând întrebări cum ar fi: este fiecare
element relevant din sistem reprezentat printr-un element din model? Dacă nu, sunt
elementele absente întradevăr relevante? Care este relevanţa modelului fără aceste
elemente? Etc.

 Validitatea modelului reprezintă criteriul cel mai important de apreciere a valorii unui
model. Un model care nu este valid poate genera implicaţii şi concluzii incorecte privind
sistemul modelat. Inferenţele logice privind performanţele sistemului, bazate pe modele
invalide, vor fi ele însele neadevărate. Validitatea modelelor se poate determina prin
întrebări de forma: rezultatele obţinute prin utilizarea modelului corespund rezultatelor
observate în sistemul real? Dacă da, ce schimbări sunt necesare în model pentru a elimina
aceste diferenţe?

Procesul de modelare cibernetică se desfăşoară în mai multe etape, aşa cum se reprezintă în
figura 2.3.

TEORIE

OBSERVAREA ANALIZA ANALIZA

SISTEMULUI INFORMA Ţ IEI SISTEMULUI

MEDIUL ELABORAREA
EXTERN MODELULUI

SISTEM VALIDAREA
MODELAT MODELULUI
3.4 – Etapele Procesului de Modelare a Modelelor

Principalele etape ale procesului de modelare sunt deci următoarele:

 Observarea sistemului este, de regulă, etapa iniţială a procesului de modelare. În cadrul

acestei etape, pornind de la o teorie sau metodologie elaborată anterior, se culeg date şi
informaţii despre sistemul care urmează a fi modelat şi/sau mediul său înconjurător.
 Analiza şi interpretarea informaţiei urmează imediat după etape de observare.
Informaţiile culese pot fi, de multe ori, foarte diverse sau într-un volum extrem de mare.
Aceste informaţii sunt clasificate, ordonate, separate de informaţiile irelevante sau
redundante, rămânând în final doar informaţia relevantă, care va fi utilizată efectiv în
elaborarea modelului. De regulă, această etaspă utilizează diferite metode statistice,
econometrice sau de data mining care cresc eficienţa şi precizia informaţiilor astfel
obţinute.
 Elaborarea propriu-zisă a modelului reprezintă etapa centrală a întregului proces de
modelare. Ea are drept principal obiectiv obţinerea unui model al sistemului într-o formă
anterior stabilită (matematică, grafică, etc,). În cadrul acestei etaspe sunt stabilite
principalele relaţii dintre variabilele şi parametrii sistemului, sunt structurate principalele
blocuri ale modelului şi conexiunile dintre acestea. În cadrul modelului elaborat se
specifică datele şi informaţiile necesare pentru ca el să poată fi rezolvat utilizând o
anumită metodă de rezolvare.
 Validarea modelului reprezintă etapa finală a procesului de modelare în cadrul căreia
modelul obţinut este testat iar soluţia acestuia este comparată cu proprietăţile sistemului
modelat. Validarea modelului poate conduce la anumite modificări ale acestuia, astfel
încât să răspundă mai bine obiectivelor urmărite. Uneori validarea poate conduce la
concluzia că întregul procers de modelare trebuie reluat, astfel încât să se îmbunătăţească
în mod semnificativ performanţele modelului elaborat. Există, de asemenea, diferite
metode de validare care depind de tipul de model elaborat, de dimensiunile acestuia sau
de precizia datelor şi informaţiilor dorite.

De regulă, modelare sistemelor cibernetice se clasifică în raport cu mai multe criterii,

cum ar fi tehnica de modelare utilizată sau domeniul de aplicare al modelului realizat. În ceea ce
priveşte tehnica de modelare utilizată, se pot distinge patru categorii principale de tehnici de
modelare cibernetică:

1) Modelarea bazată pe ecuaţii; 2) Modelarea bazată pe agenţi;

3) Modelarea inspirată de natură; 4) Simularea sistemelor cibernetice.

Fiecare dintre aceste procese de modelare utilizează o tehnică specifică pentru a surprinde
caraceristicile esenţiale ale sistemelor modelate, produsul lor fiind un model cibernetic ce este
apoi utilizat în procesele informaţionale şi/sau decizionale din sistemele respective. Modelele
obţinute sunt denumite, uneori, în funcţie de tehnica de modelare utilizată cu precădere în
obţinerea lor, modele bazate pe ecuaţii (modele matematice), modele bazate pe agenţi, modele
inspirate de natură sau modele de simulare. În continuarea acestui capitol vom prezenta doar
modelele bazate pe ecuaţii şi modelele bazate pe agenţi şi vom introduce unele elemente de
simulare a sistemelor cibernetice, modele inspirate de natură fiind abordate mai târziu.