Capitolul IV: ORGANIZAREA STRUCTURALA A

ÎNTREPRINDERII
IV.1. Conceptul de structura a întreprinderii

Întreprinderea, ca celula de baza a economiei, tinde sa se organizeze în

vederea atingerii scopului pentru care a fost creata, acesta urmarind supravietuirea
si dezvoltarea sa. Pentru a realiza acest scop întreprinderea trebuie sa desfasoare o
activitate eficienta, ceea ce impune o continua adaptare, restructurare si definire a
locului si rolului tuturor elementelor care o compun în procesul de organizare.
Organizarea întreprinderii are doua cerinte principale: o cerinta tine de
asigurarea desfasurarii diviziunii muncii si alta cerinta tine de coordonarea
sarcinilor care trebuie sa fie îndeplinite de catre membrii sai.
Din punct de vedere static a organiza înseamna a stabili o ordine, o ierarhizare
a personalului care compune întreprinderea si ordonarea modului de desfasurare a
muncii acestuia.
Din punct de vedere dinamic a organiza înseamna a studia modul de
functionare a întreprinderii, a analiza felul în care sunt puse în miscare mijloacele de
care dispune pentru a atinge obiectivele pe care aceasta si le fixeaza.
Folosirea eficienta a resurselor depinde de cadrul organizational creat în fiecare
întreprindere. Problema fundamentala a organizarii consta în mentinerea
stabilitatii interne a întreprinderii, printr-o continua adaptare a structurilor
acesteia la exigentele pietei concurentiale. Acest proces dinamic se realizeaza în
doua planuri: în primul plan se stabileste cadrul structural de ansamblu, prin care se
proiecteaza structurile organizatorice si de conducere, concomitent cu stabilirea
structurii de productie; în planul al doilea se organizeaza diferitele componente ale
sistemului tehnico-productiv si economico-social (alocarea resurselor si organizarea
folosirii lor eficiente, organizarea sistemului de productie, gestionarea productiei si a
vânzarilor, gestiunea financiara etc.)
Dupa H.Mintzberg, structura este osatura organizarii, este maniera în care
sunt repartizate sarcinile si responsabilitatile15 .

IV.2. Structura organizatorica - expresie a organizarii întreprinderii

Structura unei organizatii poate fi definita ca o suma totala a mijloacelor

utilizate pentru a repartiza sarcinile diferite si pentru a asigura coordonarea necesara
între acestea.
Structura generala a întreprinderii cuprinde structura organizatorica si
structura socio-culturala
1. Structura organizatorica. Dupa C-tin Barbulescu si colab., structura
organizatorica este definita ca reprezentând ansamblul persoanelor, subdiviziunilor

15
H.Mintzberg - Structure et dinamique des organizations. Ed. Organisation, Paris, 1982.
 organizatorice si a relatiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor
prestabilite ale întreprinderii 16.
Structura organizatorica este formata din structura functionala si structura
operationala :
a. Structura functionala (verticala) corespunde coordonarii pe verticala a
sarcinilor si cuprinde:
• postul, atribuit unei persoane angajate;
• functia, reprezentata de sarcinile angajatului;
• compartimentul, care este o subunitate organizatorica aflata sub aceeasi
autoritate ierarhica.
Coordonarea sarcinilor si ierarhizarea diferitelor persoane corespunde
structurii verticale a întreprinderii si reprezinta sistemul de comanda al
organizarii. Aceasta structura se realizeaza în functie de tipurile de decizii care se iau
la diferite niveluri ale piramidei ierarhice.
Se pot distinge patru niveluri ierarhice, în functie de amploarea deciziei si de
orizontul de timp pe care-l implica:
• nivelul strategic, unde se iau deciziile care angajeaza întreprinderea pe
termen lung;
• nivelul tactic, care defineste drumul de urmat pentru a atinge obiectivele
fixate anterior;
• nivelul operational , care defineste pe termen scurt atingerea obiectivelor de
mai sus;
• nivelul de executie, unde se realizeaza activitatile de productie implicate
pentru realizarea obiectivelor stabilite.
b. Structura operationala (orizontala), care corespunde diviziunii muncii pe
orizontala si cuprinde functiunile întreprinderii. Structura orizontala
asigura organizarea întreprinderii în raport de omogenitatea si
complexitatea activitatii, pe baza a doua criterii de specializare:
• în cazul când produsele vândute si pietele sunt relativ asemanatoare,
activitatile se organizeaza pe marile functiuni ale întreprinderii;
• în cazul în care produsele si pietele sunt foarte eterogene, împartirea
activitatilor pe functiuni se face dupa gruparea produselor si a pietelor.

2. Structura socio-culturala a întreprinderii reflecta identitatea întreprinderii,

modul în care aceasta este perceputa în mediul sau si pe care-l poate influenta prin
actiunile de comunicare si relatiile publice. Imaginea întreprinderii se formeaza
prin politicile de relatii publice. La formarea acesteia contribuie întregul sistem
de valori al întreprinderii, format din ansamblul regulilor acceptate de catre
angajati. De-a lungul timpului se formeaza “cultura întreprinderii” care se
exprima prin ansamblul de cunostinte, de valori si comportamente de care dispun
membrii acesteia. Dintre manifestarile “culturii întreprinderii” fac parte:
simbolurile (etichetele), stilul arhitectonic, stilul vestimentar, unele elemente ce tin
de vocabularul întreprinderii, modalitati speciale de transmitere a unor valori si
comportamente catre generatiile viitoare etc. Cultura întreprinderii are un important

16
C.Barbulescu, T.Gavrila, F.Badea, V.Lefter, F.Pârvu, E.Fransua - Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Economica, 1995.
 rol în procesul de gestiune. O cultura puternica are valori numeroase si acceptate de
personalul sau, ceea ce poate deveni un factor de motivatie profesionala si de buna
gestiune.
Functionarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesita un cadru de
reglare a relatiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. Acest cadru se realizeaza
prin intermediul structurii organizatorice. Orice structura organizatorica este o
ierarhie, diferentiata dupa mai multe criterii:
• criteriul (felul) produsului;
• criteriul functional;
• criteriul geografic;
• criteriul numeric.

Organizarea ca proces operational prin care se precizeaza si se delimiteaza

responsabilitatile, atributiile, sarcinile concrete necesare realizarii scopului stabilit,
precum si a relatiilor dintre compartimentele si persoanele ce îndeplinesc atributii,
vizeaza structura de productie si conceptie si organizarea activitatilor ce tin de
functiunile întreprinderii.
Structura de productie si conceptie este definita prin compo nenta verigilor
de productie, control si cercetare si legaturile între acestea.
Verigile de productie se regasesc în cadrul unei structuri organizatorice sub
forma de: uzine, fabrici, sectii, ateliere, laboratoare etc., fara personalitate juridica.
Veriga de baza a unei structuri de productie si conceptie este sectia de productie.
Verigile de productie cuprind: sectii de baza, sectii auxiliare, sectii de service, sectii
anexe, ateliere etc. Veriga primara a structurii de productie si conceptie este locul de
munca, reprezentat de o anumita suprafata de productie înzestrata cu mijloace de
productie specifice pentru operatii executate de un lucrator sau grup.
Baza organizarii structurale consta dintr-o buna cunoastere a directiilor si
ritmului de dezvoltare a întreprinderii, a obiectivelor de realizat, a nevoilor de
resurse umane, materiale si financiare, interne si atrase.
Directiile si ritmul de dezvoltare a întreprinderii exprima într-o forma sintetica
directia si ritmul de dezvoltare a tuturor domeniilor de activitate, începând cu
productia si terminând cu gestiunea personalului. În dimensionarea proportiilor si
ritmului dezvoltarii se tine seama de variatele conexiuni pe care întreprinderea le are
cu mediul (în cadrul ramurii, cât si în cadrul economiei nationale), conexiuni cu
caracter de subordonare sau de colaborare. Actiunea este deosebit de complexa,
sprijinindu-se nu numai pe informatiile de care dispune întreprinderea, ci, mai ales, pe
informatiile oferite de macro-sistemul, informatii care adesea joaca rolul de restrictii,
deoarece exprima interesele generale ale societatii. Definirea directiei si ritmului de
dezvoltare a întreprinderii presupune fixarea obiectivelor de realizat care se pot
concretiza în:
• asigurarea executarii integrale si ritmice a obiectivelor privind folosirea
capacitatilor de productie si perfectionarea proceselor tehnologice;
• finalizarea activitatii trebuie sa fie caracterizata si de un înalt nivel de
eficienta a folosirii resurselor, nivel dimensionat în functie de modul de
dezvoltare a bazei materiale.
 Atingerea obiectivelor fixate reclama determinarea nevoilor de resurse de
munca, materiale si financiare si, mai ales, rationala utilizare a acestor resurse.
Folosirea diferitelor resurse pentru atingerea obiectivelor fixate se înfaptuieste prin
organizarea activitatii pe baza principiului autogestiunii.
Prin elaborarea directiei de dezvoltare se determina câtiva parametri esentiali
ai elaborarii ulterioare a structurii organizatorice si anume: locul întreprinderii în
complexul macroeconomic national, precizarea problemelor specifice întreprinderii,
elaborarea variantelor principale de dezvoltare si alegerea solutiilor optime.
Fixarea obiectivelor de atins si a liniei generale de dezvoltare are în vedere
trei aspecte importante si anume:
• aspectul economic, se refera la utilizarea deplina a resurselor;
• aspectul dinamic, impus de necesitatea asigurarii circulatiei rapide a
informatiilor între toate nivelurile de dispozitie si executie;
• aspectul democratic, se refera la asigurarea participarii personalului la
luarea deciziilor.

În procesul de organizare se stabilesc principalele categorii de activitati

necesare pentru a realiza obiectivele propuse. Rezultatul organizarii îl reprezinta
functiile, activitatile, atributiile si sarcinile. Organizarea este mijloc, nu scop, este
parte dintr-un întreg.
Organizarea reuneste modalitatile de elaborare, adaptare si introducere de noi
concepte si tehnici cu caracter organizatoric; este un proces de diviziune al muncii, de
precizare a atributiilor si sarcinilor ce revin oamenilor atât în munca de executie, cât si
în cea de conducere.
Organizarea creeaza structurile, formele cooperarii între verigile de
productie.
Spiritul de organizare se asociaza cu ordinea, observarea legaturilor dintre
oameni si bunuri, stabilirea unor reguli de munca. Între organizare si dirijare exista o
strânsa legatura, organizarea se refera la pregatirea actiunilor dupa un plan riguros,
dirijarea înseamna sa se asigure o concordanta cât mai deplina între scopul urmarit si
actiunea reala a obiectului condus.
Organizarea are un rol catalizator, stabilind masurile organizatorice ce
vizeaza eficienta în realizarea obiectivelor. Organizarea are ca scop utilizarea
rationala a resurselor, permitând o mai buna comunicare si întelegere în munca.
Se distinge organizarea procesuala si organizarea structurala.
Organizarea procesuala presupune stabilirea categoriilor de munca si a
proceselor necesare realizarii obiectivelor fundamentale (activitati, atributii, sarcini,
operatii). Organizarea structurala consta în gruparea functiilor, atributiilor,
sarcinilor si repartizarea lor pe oameni în vederea realizarii obiectivelor. De fapt,
organizarea structurala este o organizare formala. Exista si o organizare informala
care semnifica ansamblul de interactiuni umane cu caracter organizatoric care apar
spontan si natural, elementul de baza fiind grupul de oameni.
În executarea atributiilor de organizare, managerii folosesc structura
organizatorica si sistemul informational în relatia lor reciproca.
Structura organizatorica integreaza într-un ansamblu unitar elemente umane,
compartimente, relatii si scheme.O întreprindere are mai multe structuri , respectiv:
 • structura compartimentelor întreprinderii;
• structura de productie si sortimentala;
• structura procesului de productie;
• structura organizarii productiei;
• structura activelor fixe si circulante;
• structura umana;
• structura organizarii conducerii;
• structura de proprietate;
• structura sistemului informational etc.

Compartimentele pe baza carora se identifica conceptual si în detaliu o structura

organizatorica sunt cuprinse în organigrama întreprinderii.
Organigrama este o reprezentare schematica formala a structurii întreprinderii
care da o imagine exacta a diviziunii muncii si indica ce posturi exista, cum sunt
grupate pe compartimente si sectoare, cum circula informatia între ele (fig.4.1.).

Manager general
(director general)

Director tehnic Director comercial Director economic Director de

(marketing) (contabil sef) personal

Sectii, sectoare, Depozite, Serviciul Serviciul Strategii

magazine etc. financiar contabilitate investitii
ferme etc.

Fig.4.1. Organigrama unei întreprinderi (structura mixta) cu

servicii functionale

Formalizarea organizarii întreprinderii necesita elaborarea a doua lucrari

necesare desfasurarii normale a activitatii personalului :
1. Regulamentul de organizare si functionare, care cuprinde:
• date de identificare;
• obiectivele întreprinderii;
• sarcinile angajatilor;
• atributiile organelor de conducere;
• atributiile compartimentelor functionale etc.
2. Fisa postului. Postul este elementul de baza al oricarei structuri
organizatorice. Postul stabileste obiectivele, sarcinile, competentele si
responsabilitatile fiecarui angajat. Competentele au o natura formala
 (stabilita pe baza unei anumite ierarhii) si de natura functionala
(profesionala). În definirea unui post un rol important revine stabilirii
corecte a responsabilitatii si ca urmare asumarea acestora în cunostinta de
cauza, ca baza a motivatiei personalului.

IV.3. Functiunile întreprinderii

Un pas important în organizarea întreprinderii consta în regruparea activitatilor

care au acelasi scop, în vederea desfasurarii normale a ciclului productiv. Aceasta
regrupare se face pe functiuni ce definesc functiile sistemului productiv al
întreprinderii.
În virtutea autonomiei gestionare pe care o are întreprinderea, aceasta îsi
construieste o structura orizontala specifica produselor pe care le obtine si pietelor
pe care le vinde sau de pe care se aprovizioneaza cu resurse.
Functiunile întreprinderii, ca si functiile (atributele) conducerii sunt elementele
esentiale ale organizarii structurale si cunoasterea lor temeinica este deosebit de
importanta pentru întelegerea structurii întreprinderii.
Domeniile concrete în care se exercita autoritatea formeaza functiunile
întreprinderii, fiecare functiune referindu-se la gruparea unor activitati omogene
specializate.
Functiunile fiind inerente continutului definitoriu al întreprinderii se regasesc în
toate tipurile de unitati, indiferent de nivelul de organizare si de ramura economiei
careia îi apartin: întreprindere, holding, sau grup de întreprinderi apartinatoare
industriei, agriculturii, constructiilor, transporturilor, comertului etc. Ceea ce
diferentiaza functiunile diferitelor tipuri de unitati este numai proportia diferita în care
se dezvolta acestea.
Determinarea si caracterizarea functiunilor de baza ale întreprinderii reprezinta
un domeniu bogat în pareri diferite, adeseori contradictorii, ale specialistilor în
domeniu. Începând cu F.W.Taylor17 si mai ales cu Henri Fayol18 au aparut si
preocuparile pentru organizarea rationala si rentabila a întreprinderilor, deci si
interesul pentru precizarea functiunilor pe care le exercita acestea. Daca Henri Fayol
formulase sase functiuni de baza: functiunea tehnica, comerciala, financiara,
securitate-protectie, contabila si administrativa, alti specialisti în organizarea
întreprinderilor, ca Peter Drucker19, F.Nepveau-Nivelle20, Y.P.Simeray21,
J.O.Shanghnessy 22, P. Racape 23, Jean Aubert-Krier24 si altii, tinând mai ales seama de
evolutia care a avut loc în organizarea sociala si economica, nu au retinut decât trei
functiuni: de productie, administrativa si economica. Alti economisti au considerat

17
Fr.W.Taylor, Principies d’organisations scientifique, republicata sub titlului: La direction scientifique des
entreprises, Edision Dunod, Paris, 1957.
18
Henri Fayol, Administrations industrielle et generale, 1916, republicata în Edition Dunod, Paris, 1956.
19
Peter Drucker, La pratique de la direction des entreprises, Editions d’Organisation, Paris, 1957.
20
F.Nepveau-Nivelle, Conquete des marches, Edis ion Dunod, Paris, 1964.
21
J.P.Simeray, La structure de l’entreprise, Entreprise moderne, Paris, 1966
22
J.O.Shanghnessy, L’organisation des entreprises, Edision Dunod, Paris, 1968
23
P.Racape, Économie et gestion de l’entreprise, Edision Sirey, 1967.
24
J.Aubert-Krier, Gestion de l 'entreprise, P.U.F., Paris, 1966.
valabile functiunea industriala, functiunea comerciala, functiunea administrativa si
financiara.
Volumul redus al lucrarilor de conceptie existent în întreprinderi la începutul
secolului al XX-lea explica parerile specialistilor si a oamenilor de stiinta din acea
vreme despre functiunile întreprinderii. Cerintele care se puneau în fata
întreprinderilor în cea de a doua jumatate a secolului al XX- lea si în perspectiva nu
mai puteau sa se realizeze decât în cadrul unor activitati combinate de cercetare si
realizare a productiei. În acelasi timp, separarea functiunii financiare de cea contabila
este relativ greu de realizat datorita problemelor comune care fac obiectul acestor
activitati. De altfel, separarea lor creeaza si dificultati în aplicarea principiilor de
organizare structurala a întreprinderilor.
Continutul functiunii de securitate, sustinuta de Henri Fayol, se refera la
activitati de protejare a bunurilor si a persoanelor, de asigurare a tuturor conditiilor de
ordin social legate de dezvoltarea întreprinderii. Aceasta functiune “concentreaza
masurile care dau întreprinderii securitate, personalului linistea de spirit de care are
nevoie”. O astfel de tratare a acestei functiuni prin elementele la care se refera
abordeaza un domeniu limitat de activitate. Or, functiunea de personal are un continut
mai larg care vizeaza în primul rând realizarea tuturor actiunilor al caror element
principal este omul si anume recrutarea, selectionarea, perfectionarea sa, precum si
salarizarea.
Asupra continutului functiunii administrative sunt necesare o serie de
comentarii, mai detaliate. Fayol afirma ca, separat, în cadrul fiecareia din functiunile
întreprinderii nu poate fi alcatuit programul general de actiune al întreprinderii de
constituire a corpului de salariati, de coordonare a eforturilor si de armonizare a actelor
acestora. Acesta defineste continutul functiunii administrative, astfel: a prevedea, a
organiza, a comanda, a coordona si a controla. Fayol nu facea delimitari clare între
functiile întreprinderii si cele ale conducerii. Continuându-si rationamentul, autorul
acestei definitii sustine ca administrarea nu este nici un privilegiu exclusiv si nici o
sarcina personala a unui sef sau conducator oarecare. Rezulta ca atributele
administrarii sunt proprii oricarui conducator, indiferent de nive lul ierarhic pe care se
regaseste si în care functiunea activeaza.
Unii specialisti denumesc functiunea de productie a întreprinderii drept
functiune tehnica. Altii considera ca principalele functiuni ale întreprinderii sunt: de
productie, de marketing, financiara, adaugând si functiunea de personal ca functiune
de motivare.
Modul în care au fost delimitate mai târziu functiunile de baza ale întreprinderii
întruneste acordul multor specialisti din tara si strainatate.
Dupa Ov. Nicolescu si colab., functiunea întreprinderii este o componenta a
organizarii procesuale, un ansamblu de activitati omogene si/sau complementare,
desfasurate de personal de o anumita specialitate, folosind metode si tehnici
specifice, cu scopul realizarii obiectivelor stabilite25.
În cadrul întreprinderii nu toate functiunile au aceeasi intensitate de manifestare
în fiecare etapa de dezvoltare a acesteia. Dar realizarea obiectivelor stabilite pentru o
perioada în cadrul întreprinderii depinde de manifestarea în strânsa interdependenta a

25
Ov. Nicolescu s.a., Management, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992.
tuturor functiunilor acesteia, cu intensitati diferite în etape diferite de dezvoltare a
întreprinderii, în functie de etapa de dezvoltare si de nivelul obiectivelor stabilite.
O analiza cuprinzatoare a domeniilor de activitate ale unei întreprinderi, în
conditiile gruparii pe baza legaturilor directe de influenta a unor activitati colaterale
sau a unor activitati care trebuie sa se regaseasca în mod obligatoriu în cadrul fiecarui
domeniu astfel delimitat, conduce la urmatoarele functiuni de baza ale
întreprinderii:
1. Functiunea de cercetare-dezvoltare;
2. Functiunea de productie;
3. Functiunea marketing-comercializare;
4. Functiunea financiar-contabila;
5. Functiunea de personal.

În orice întreprindere economica, indiferent de marime, cu activitate simpla

sau complexa, se regasesc aceste forme de activitate, dar au ponderi diferite în
dependenta de specificul activitatii întreprinderii si de alti factori de influenta.
Functiunile întreprinderilor organizate ca societati comerciale în România
sunt precizate în Legea nr.31/1990, modificata si completata prin Ordonanata de
Urgenata a Guvernului în anul 1997. 26

IV.3.1. Functiunea de cercetare-dezvoltare

Functiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde activitati care se desfasoara

în cadrul întreprinderii în vederea real izarii obiectivelor în domeniul obtinerii de
produse noi si a transformarii conceptelor stiintifice în produse sau servicii
utilizate pentru dezvoltarea viitoare.
Functiunea de cercetare-dezvoltare se regaseste în activitatile de elaborare a
planului strategic, activitati de conceptie (proiectare si cercetare a produselor, inclusiv
punerea la punct a tehnologiei pentru produsele noi, verificarea în laborator a
comportarii lor si experimentarea diverselor solutii constructive în atelierele de
prototipuri sau în statiile pilot). Din acelasi domeniu fac parte si activitatile care se
refera la controlul tehnic de calitate al produselor care poate si trebuie sa aiba o
influenta activa asupra conceptiei de viitor privitoare la produse. Tot din domeniul
acestei functiuni fac parte si actiunile privind organizarea productiei si a muncii,
dezvoltarea de ansamblu a întreprinderii, cresterea capacitatii de productie, utilarea
întreprinderii corespunzator necesitatilor de fabricatie a noilor produse etc.
Organizarea stiintifica a productiei si a muncii permite o pregatire
corespunzatoare a fabricatiei si îmbunatatirea permanenta a acesteia prin mai buna
organizare a conducerii (elaborarea structurilor organizatorice, proiectarea sistemului
informational, elaborarea regulamentului de organizare si functionare), organizarea
productiei (determinarea si valorificarea capacitatilor de productie, organizarea
rationala a pregatirii tehnice a productiei, studii privind metodele de organizare a
productiei, miscarea si manipularea materialelor, semifabricatelor si produselor),
organizarea muncii (diviziunea muncii, organizarea rationala a proceselor de munca si
în cadrul acestora a locurilor de munca etc.), normarea muncii (elaborarea de norme
26
Unii economisti includ între functiunile întreprinderii si functiunea de protectie a mediului
unificate, normative, metodologii specifice etc.). Sintetic spus aceasta functiune
cuprinde totalitatea activitatilor ce preced începerea fabricatiei si care constituie
pregatirea fabricatiei sau a lucrului.
Dezvoltarea de ansamblu a activitatii întreprinderilor este conditionata în mare
masura de rolul si pozitia pe care o are cercetarea stiintifica. De altfel, printre factorii
care evidentiaza cresterea economica a întreprinderilor se situeaza si volumul
cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare, precum si numarul persoanelor antrenate în
activitatea de cercetare atât în întreprinderi, cât si în celelalte unitati de cercetare.
Se manifesta tot mai mult în întreprinderi tendinta concentrarii cadrelor cu cea
mai ridicata calificare în serviciile de conceptie. Aceasta concentrare ofera
posibilitatea ca în problemele dezvoltarii capacitatilor de productie, ale perfectionarii
si crearii de noi produse si tehnologii sa se realizeze un volum corespunzator de
productie, pentru ca prin noutatea si performantele produselor si tehnologiilor realizate
sa se mentina competitivitatea întreprinderilor pe plan mondial.
Functiunea de cercetare-dezvoltare are un caracter complex, prin faptul ca
se manifesta în toate domeniile. Între principalele activitati si domenii pot fi
enumerate:
a) cercetare stiintifica, inginerie tehnologica si introducerea progresului
tehnico-stiintific;
b) investitii si constructii, prin care se asigura transformarea resurselor
materiale, financiare si de munca în capaital fix, prin realizarea de noi
capacitati de productie, modernizare, retehnologizare;
c) organizarea productiei si a muncii, ca ansamblu de atributii în domeniul
introducerii unor noi metode, tehnici, si instrumente de organizare a
activitatii productive;
d) elaborarea politicilor si a strategiilor economice ale întreprinderii.

IV.3.2. Functiunea de productie

Functiunea de productie reprezinta ansamblul de activitati de baza,

auxiliare si de servire prin care se realizeaza obiectivele din domeniul fabricarii
produselor, elaborarii lucrarilor, prestari de servicii în cadrul întreprinderii.
Activitatile la care se refera aceasta functiune sunt:
• programarea si lansarea productiei;
• fabricatia sau exploatarea, care consta în transformarea obiectelor muncii în
produse, servicii, lucrari care fac obiectul de baza al activitatii întreprinderi;
• controlul tehnic de calitate al materiilor prime, semifabricatelor, subansamblelor
pe întregul flux de fabricatie, precum si al produselor finite, potrivit metodelor,
frecventei si cu mijloacele prevazute în documentatia tehnica;
• întretinerea si repararea utilajelor în vederea mentinerii acestora în stare de
functionare, a preîntâmpinarii si evitarii pe cât posibil a efectelor uzurii fizice si
morale a acestora;
• exploatarea instalatiilor si agregatelor energetice;
• aplicarea normelor de protectie si igiena a muncii, precum si pentru prevenirea
si combaterea poluarii mediului înconjurator;
 • organizarea si controlul productiei sub toate aspectele: realizarea ritmica a
productiei, realizarea de produse de calitate superioara, reducerea consumurilor
specifice de materiale, optimizarea stocurilor etc.;
• transportul si manipularea materiilor prime, materialelor, semifabricatelor,
produselor, pe parcursul fabricatiei si în depozit în vederea livrarii produselor;
• urmarirea realizarii productiei si a celorlalte activitati auxiliare.
Sintetic activitatile principale grupate în functiunea de productie pot fi urmarite
în fig.4.2.
Nomenclator de piese,
program de executie
(termene de aprovizionare), ORGANIZAREA PRODUCTIEI
extras de materiale SI A MUNCII

APROVIZIONARE PROGRAMARE PROIECTARE

LANSAREA SI URMARIREA
PRODUCTIEI

UTILAJE SI ELABORAREA STUDIUL

SCULE TEHNOLOGIILOR MUNCII

- gama operatii
- mod de operatii -organizarea locurilor
-tip de operatii de munca
-necesar de -rationalizarea si
SDV-uri normalizate materiale simplificarea muncii
SDV-uri speciale -elaborarea normativelor
-timp de munca
de munca
- scule, dispozitive si
verificatoare(SDV)

legaturi între compartimente

legaturi în cadrul compartimentului de organizare a productiei si a muncii

Fig. 4.2. Activitatile grupate în functiunea de productie

Sursa: M. Dumitrescu, Organizarea structurala a întreprinderilor,
Editura stiintifica, 1969
 IV.3.3. Functiunea de marketing-comercializare

Functiunea marketing-comercializare cuprinde activitatile privind

realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legaturilor întreprinderii cu mediul
economic, în vederea asigurarii materiilor prime si material elor necesare
productiei, conservarea acestora si a produselor realizate, transportul lor,
desfacerea produselor si serviciilor. Activitatile de comercializare a produselor
trebuie sa se desfasoare pe baza studiilor de piata. Aceste studii orienteaza si
determina, totodata, si activitatea din cadrul functiunilor de cercetare-dezvoltare si de
productie. Raporturile dintre producatori si consumatori, reflectate de studiile de piata,
orienteaza structura productiei si proportiile dintre sortimentele de marfuri cerute de
piata.
Functiunea marketing-comercializare cuprinde trei categorii principale de
activitati:
a) aprovizionarea tehnico-materiala, care are menirea de a asigura complet,
complex si la timp mijloacele de productie necesare desfasurarii neîntrerupte
si în bune conditii a procesului de productie;
b) desfacerea, care asigura livrarea produselor, serviciilor si lucrarilor, precum
si încasarea contravalorii acestora, deci trecerea produselor din sfera
productiei în sfera circulatiei;
c) marketingul , care are drept scop crearea si descoperirea necesitatilor
consumatorilor în vederea orientarii productiei spre satisfacerea acestor
necesitati, efectuarea de studii de piata si programe de marketing pe produse
etc.

În conditiile mutatiilor profunde care au loc în relatiile de piata, rolul

marketingului devine prioritar, atotcuprinzator, întrucât pe baza studiilor de piata se
pot cunoaste, sistematiza si interpreta informatiile din mediul economic, în vederea
organizarii activitatii viitoare, a dimensionarii ofertei si a cresterii competitivitatii pe
piata.

IV.3.4. Functiunea financiar-contabila

Functiunea financiar-contabila cuprinde ansamblul activitatilor prin care

se realizeaza obiectivele privind obtinerea si folosirea mijloacelor financiare
necesare desfasurarii normale a productiei , înregistrarea si evidenta în expresie
valorica a activitatii economice din cadrul întreprinderii; urmareste utilizarea
eficienta a resurselor; desfasurarea ritmica a activitatii; semnaleaza fenomenele care
influenteaza nivelul profitului si reducerea costurilor, etc.
Functiunea financiar-contabila are implicatii în activitatea generala de
gestiune, în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii, materii prime si materiale,
utilaje etc.
Un rol important revine activitatilor ce tin de exercitarea functiunii financiar-
contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru
desfasurarea normala a productiei, folosirea judicioasa a disponibilitatilor banesti,
încasarea creantelor, dimensionarea corecta a rezervelor etc.
 Activitatile acestei functiuni se grupeaza în doua categorii:
a) activitate financiara, care se refera la obtinerea si folosirea rationala a
mijloacelor financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilitatilor de ordin
financiar, achitarea obligatiilor financiare, contractarea de credite si
rambursarea lor etc.;
b) activitatea contabila, care asigura înregistrarea si evidenta veniturilor si
cheltuielilor, a materialelor si a productiei, calculul costurilor si
determinarea rezultatelor financiare finale, evidentierea modificarilor
patrimoniale în volum si structura.

Functiunea financiar-contabila, prin complexitatea operatiunilor pe care le

ocazioneaza, prin multiplele corelatii pe care le are cu toate celelalte functiuni ale
întreprinderii, se concretizeaza ca o latura bine definita a gestiunii financiare a
întreprinderii.
Importanta gestiunii financiare nu se margineste numai la sfera de activitate
interna a întreprinderii. Procurarea si mai ales utilizarea fondurilor se realizeaza prin
nesfârsitul lant al operatiunilor banesti. În acest sens, marea majoritate a fluxurilor
banesti din economie este tranzitata de gestiunea financiara a întreprinderii. De aici si
rolul esential al întreprinderilor în asigurarea normala a circulatiei banesti în economia
nationala.

IV.3.5. Functiunea de personal

Functiunea de personal cuprinde ansamblul activitatilor desfasurate în

cadrul întreprinderii pentru realizarea obiectivelor în domeniul asigurarii si
dezvoltarii potentialului uman. Functiunea de personal, evidentiata ca functiune
distincta a întreprinderii înca de catre Henri Fayol, capata în conditiile organizarii
stiintifice a productiei o importanta din ce în ce mai mare. Aceasta functiune
concentreaza toata problematica privind asigurarea cantitativa si calitativa a fortei de
munca necesara îndeplinirii obiectivelor întreprinderii. Ea se realizeaza prin recrutarea,
pregatirea corespunzatoare si reciclarea periodica a personalului, prin stabilirea corecta
si stimulativa a salarizarii, precum si prin integrarea organica a întregului personal în
sistemul complex de relatii tehnice si social-economice.
Functiunea de personal este hotarâtoare si în ceea ce priveste perfectionarea
continua a relatiilor sociale, îndeosebi a relatiilor între personal si conducerea unitatii.
Importanta si complexitatea functiunii de personal este accentuata si de faptul ca ea
trebuie sa asigure, concomitent cu obiectivele mai sus amintite, promovarea initiativei,
ceea ce reclama, pe lânga tehnici de organizare a muncii, si tehnici specifice de
psihologie, sociologie, ergonomia muncii.
Principalele activitati care tin de exercitarea functiunii de personal sunt:
• asigurarea cantitativa si calitativa a fortei de munca necesare pentru
realizarea obiectivelor stabilite;
• pregatirea, perfectionarea si salarizarea personalului;
• rezolvarea problemelor de ordin social, raporturile salariati-management
si sindicate-patronat, protectia personalului etc.
 În realizarea unui echilibru stabil între interesele angajatilor si obiectivele
întreprinderii trebuie sa se tina seama de:
• mutatiile care au loc în prezent în organizarea interna a întreprinderilor în procesul
de restructurare-privatizare si de ajustare la exigentele pietei concurentiale;
• aparitia unor situatii specifice, determinate de patrunderea progresului tehnico-
stiintific si de necesitatile retehnologizarii privind crearea de noi meserii, disparitia
altora, necesitatea specializarii lucratorilor, probleme noi privind calificarea lor etc.;
• necesitatea perfectionarii relatiilor interumane în cadrul organizarii structurale a
întreprinderii;
• modificarile legislative care, în conditiile generate de tranzitia la economia de piata,
au loc în domeniul legislatiei muncii si a salarizarii.

În cadrul functiunii de personal, exercitata de catre Consiliul de Administratie si

compartimentul de resurse umane, se rezolva probleme de mare complexitate.
Functiunile întreprinderii se afla într-o strânsa interdependenta datorita
legaturilor dintre activitatile din întreprindere. Dereglarile aferente în cadrul
unei functiuni atrag un proces de dereglare în lant a activitatii întreprinderii.

Cuvinte si expresii cheie:

• structura întreprinderii;
• structura organizatorica;
• structura functionala (verticala);
• structura operationala (orizontala);
• structura socio-culturala;
• organizarea procesuala;
• organizarea structurala;
• organigrama întreprinderii;
• regulamentul de functionare interioara a întreprinderii;
• fisa postului;
• functiunile întreprinderii.

Întrebari:
1. Ce întelegeti prin structura întreprinderii?
2. Ce cuprinde structura generala a întreprinderii?
3. Care este continutul structurii functionale (verticale) a întreprinderii?
4. Ce întelegeti prin structura operationala (orizontala) a întreprinderii?
5. În ce consta structura socio-culturala a întreprinderii?
6. Care sunt tipurile de organizare structur ala a întreprinderii ?
7. Ce întelegeti prin formalizarea organizarii întreprinderii si care este continutul
acesteia?
8. Cum a evoluat conceptul de functiuni ale întreprinderii si care sunt acestea?
9. Care este continutul functiunii de cercetare-dezvoltare?
10. Care este continutul functiunii de productie?
11. Care este continutul functiunii de marketing – comercializare?
12. Care este continutul functiunii financiar contabile?
13.Care este continutul functiunii de personal?