Capitolul 1.

PROCESUL DE FABRICAŢIE A PRODUSELOR INDUSTRIALE

ÎN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

1.1. Tehnologie şi Inginerie

Activitatea tehnico-economică pentru realizarea de bunuri şi servicii, bazată pe

prelucrarea mai mult sau mai puţin complexă a materialelor puse la dispoziţie de
realitatea înconjurătoare se numeşte proces de producţie.
În cadrul producţiei materiale, rolul cel mai important revine construcţiei de
maşini, adică acelei ramuri care realizează sisteme tehnice utile societăţii pentru a
acţiona – după necesităţi – asupra materiei, energiei sau informaţiei.
Dezvoltarea societăţii contemporane din punct de vedere calitativ şi cantitativ a
condus – paradoxal - la o criză acută de resurse de bază (materii prime, energie,
alimente etc.), astfel că specialiştii în probleme socio-economice s-au văzut obligaţi să
coreleze permanent tehnologiile cu nivelul resurselor de care dispune comunitatea
umană din care fac parte. Se poate afirma că soluţionarea marilor probleme cu care se
confruntă omenirea în prezent depinde – în mare măsură – de o dezvoltare inspirată a
tehnologiilor astfel încât să se facă faţă şi posibilelor presiuni ale viitorului.
Inseamnă că progresul şi adaptarea tehnologiei trebuie proiectate şi analizate în
deplină corelare cu dorinţele de devenire socială şi economică ale societăţii. In acest
scop, trebuie să se acorde prioritate programării producţiei de inteligenţă, concretizată
printr-o cercetare ştiinţifică orientată spre promovarea progresului tehnic, a evoluţiei
tehnologice capabilă să evite sau să restrângă posibilitatea adâncirii crizei existente sau
a apariţiei unor crize noi.
Pentru a înţelege cât mai bine problemele ce urmează să fie discutate în
continuare este necesară definirea conceptului de tehnologie, care a căpătat astăzi noi
dimensiuni, nemaifiind posibilă suprapunerea sa peste conceptul de inginerie.
Tehnologia - în sens larg - reprezintă "un sistem de cunoştinţe compatibil cu
ştiinţa şi controlabil prin metode ştiinţifice, care poate controla, transforma şi crea
lucruri sau procese naturale sau sociale, cu un anume scop practic, considerat util
unui individ sau comunităţi umane" [2], aşa cum se poate vedea şi în schema
prezentată în figura 1.1.
Aceasta înseamnă că există o legătură între nivelul tehnologic şi nivelurile de
cultură şi de civilizaţie ale unei comunităţi umane, ce poate fi folosită pentru evaluarea
valorilor atinse de aceasta în dezvoltarea sa de-a lungul timpului.
Nivelul tehnologic al unei societăţi corespunde, în consecinţă, unui anumit stil
de viaţă, de producţie şi de muncă, astfel încât se poate concluziona că adaptarea
membrilor săi la noile disponibilităţi tehnologice implică o interdependenţă strictă între
nevoile social-economice, specifice unei perioade istorice determinate, şi progresele
tehnologice înregistrate în producţia de bunuri materiale şi spirituale.
Schema din figura 1.2 arată că soluţionarea marilor probleme cu care se
confruntă, la un moment dat, o comunitate umană depinde în mare măsură de o dez-
voltare inspirată a tehnologiei, pentru a fi pregătită să facă faţă şi posibilelor presiuni ale
viitorului.

9
 SOCIALE: MATERIALE:
 psihologie;  fizică;
 sociologie;  chimie;
 psihosociologie;  biologie;
 economie etc.  biochimie etc.

TEHNOLOGIA
= SISTEM DE
CUNOŞTINŢE

GENERALE:
CONCEPTUALE:  teorii ale sistemelor
 ştiinţe

Fig. 1.1. Tehnologia ca sistem de cunoştinţe [2]

SOFTWARE: ALGORITMI: INFORMAŢII

 tehnologii  metode GENERATOARE
 programe  tehnici DE PROGRES

INFORMAŢIA TEHNOLOGICĂ

CÂMPUL DE
NIVEL DE INTERFERENŢĂ NIVEL DE
CULTURĂ CIVILIZAŢIE
TEHNOLOGICĂ

TEHNOLOGIE INGLOBATĂ IN PRODUS

STRUCTURI
ORGANIZATORICE
ENERGIE

ECHIPAMENTE, INSTA-
MATERIALE LAŢII, CONSTRUCŢII

Fig. 1.2 Relaţia biunivocă dintre cultură şi civilizaţie în plan tehnologic [2]

10
 Actualmente, prin tehnologie se înţelege "totalitatea cunoştinţelor despre
metode şi tehnici de prelucrare a structurilor " [2]. Cu alte cuvinte, sensul restrâns,
referitor la prelucrarea materialelor, s-a extins şi în alte domenii de activitate, precum:
didactica, organizarea şi conducerea, cercetarea ştiinţifică, prelucrarea informaţiilor etc.
Din cele de mai sus reiese cu claritate diferenţa existentă între tehnologie şi
tehnică, aceasta din urmă desemnând "o serie ordonată de operaţii fizice şi/sau
intelectuale, prin care se înfăptuieşte o acţiune materială, finalizată în condiţii de
fezabilitate şi eficienţă date" [2].
Pe de altă parte, tehnologia este considerată un sistem, adică un ansamblu de
mijloace de producţie astfel structurat încât elementele sale sunt legate între ele prin
relaţii care asigură:
 sinteză între metodele de muncă şi echipamentele necesare aplicării
acestor metode;
 modificarea priorităţilor într-un proces de concepţie tehnologică prin
trecerea efortului principal de creaţie de la o abordare izolată a elementelor
constitutive la abordarea integrată a sistemului;
 interconectabilitatea, ca o cerinţă necesară gândirii sistemice, formată pe
baza unor relaţii între mijloacele tehnice care participă la realizarea
procesului considerat;
 conceperea obiectivelor de studiu în mişcare, în interdependenţă, în spaţii
în care apar permanent fluxuri şi schimburi de informaţii.
Ingineria are un sens mai restrâns. Intr-una dintre lucrările sale, James A.
Richardson preia definiţia dată de Institutul American de Inginerie Industrială,
conform căreia ingineria are ca obiect "proiectarea, perfecţionarea şi implementarea
unor sisteme integrate, compuse din oameni, materiale şi utilaje. Ea se bazează pe
cunoştinţe specializate şi aptitudini în ştiinţele matematice, pozitive şi sociale,
precum şi pe principiile şi metodele analizei şi proiectării inginereşti. Scopul ei este
de specifica, prevedea şi evalua rezultatele ce se vor obţine de la astfel de sisteme."
Din definiţiile de mai sus reiese cu claritate faptul că atât tehnologia cât şi
ingineria converg în programarea activităţii umane în scopul realizării unor transfor-
mări în cadrul diferitelor procese de fabricaţie a produselor industriale. Totodată, defini-
ţiile amintite evidenţiază existenţa unor diferenţe nete între cele două noţiuni, care îşi au
originea în obiectul asupra căruia acţionează. Astfel, tehnologia operează asupra unei
anumite structuri (materie, energie sau informaţie) sau asupra unei substructuri (cazul
tehnologiilor specializate pe un material bine precizat) sau se referă numai la o anume
transformare (tehnologia aşchierii, tehnologia sudării, tehnologia deformării plastice
etc.). Ingineria are însă în vedere un ansamblu de structuri, care participă împreună la
o transformare de mare anvergură.
Deci, finalitatea celor două concepte este diferită:
 tehnologia are drept scop organizarea unei operaţii sau a unui grup de
operaţii, pe când
 ingineria îşi propune realizarea/dezvoltarea unui produs.
Cu alte cuvinte, tehnologia oferă soluţii atomizate (pentru o operaţie sau/şi
pentru o structură), care apoi sunt asamblate corespunzător structurilor participante la
activitatea considerată (materiale, oameni, echipamente, informaţii etc.). Ingineria însă
armonizează tehnologiile care conlucrează la realizarea unui produs, asigurând
11
soluţii cu o finalitate mai amplă şi mai concretă. Se poate spune că ingineria este o
confluenţă de tehnologii, este conceptul integrator al acestora.
Analiza schemei prezentate în figura 1.3 evidenţiază – pe lângă diferenţa dintre
inginerie şi tehnologie – distincţia ce trebuie făcută între ingineria formală (a) şi
ingineria reală (b).
Prima se deprinde în anii de studiu în învăţământul superior politehnic sau/şi
economic, având ca obiect însuşirea şi aplicarea unor tehnologii specifice.
Cea de a doua este practicată în condiţiile concrete existente în activitatea de
producţie materială şi/sau de servicii, incluzând – pe lângă cunoaşterea tehnologiilor de
fabricaţie – tehnologiile de organizare, de control, de conducere, de protecţie a mediului
ambiant, de asigurare a eficienţei economice ş.a.m.d.

INGINERIE
Materiale
b a

ACTIVITATEA Energie
UMANĂ TEHNOLOGIE

Informaţie

PRODUS Echipamente

Fig. 1.3. Relaţia dintre inginerie şi tehnologie, ca expresie a activităţii umane în vederea
producerii de bunuri

Cunoscând şi luând în considerare această distincţie, se poate proceda la

perfecţionare ingineriei ca atare şi, implicit, a tehnologiei.
In acest scop, trebuie diminuată tratarea problemelor pe baza concepţieI atomiste
în favoarea unei abordări sistemice, interdisciplinare, funcţionale, care oferă o imagine
globalăasupra ingineriei. Crearea unui asemenea curent de opinie este imperioasă, dacă
se doreşte cu adevărat progresul ştiinţific şi tehnic.

1.2. Proces de fabricaţie şi proces tehnologic

Punctul de pornire al unui proces de fabricaţie îl constituie materia existentă în

mediul înconjurător, care este supusă prelucrărilor, în cadrul unuia sau mai multora
din procesele de bază. Acestea pot fi clasificate în patru categorii distincte, după cum
urmează:
a- procese de extracţie: prelucrează roca terestră în vederea separării
elementelor utile, aflate de cele mai multe ori sub forma unor compuşi chimici,
obţinându-se astfel materialele iniţiale, denumite şi materii prime;

12
 b- procese de elaborare: prelucrează materiile prime prin metode fizico-
chimice, în vederea obţinerii unui material cu caracteristici bine determinate, sub forma
unui semifabricat brut;
c- procese de prelucrare: supun semifabricatele brute unor operaţii
concomitente sau care urmează o anumită succesiune în timp, cu scopul realizării unui
produs finit;
d- procese de asamblare: reunesc mai multe repere prin metode specifice, sub
forma unui ansamblu funcţional sau sistem tehnic, aceasta reprezentând scopul
acţiunii tehnologice; proprietăţile sale oferă indicii asupra aptitudinilor lui în raport cu
cerinţele exprimate de un anumit beneficiar, precum şi în ceea ce priveşte nivelul de
dezvoltare a activităţii tehnico-economice care i-a dat naştere.
Fabricarea produselor industriale se desfăşoară în unităţi tehnico-economice bine
determinate – întreprinderile – aflate în relaţii de interdependenţă între ele (colaborare,
concurenţă etc.), dând naştere unui sistem de producţie, alcătuit – în viziunea
ingineriei formale - dintr-un subsistem de conducere şi un subsistem condus (fig.1.4).
Dacă se acordă o atenţie insuficientă, mai ales resurselor umane, informaţionale şi de
conducere, pe care se bazează programarea şi evaluarea activităţii de producţie, gradul
de utilizare a tehnologiilor va deveni nesatisfăcător, deoarece resursele amintite sunt
singurele care pot valoriza, valorifica şi spori nivelul de utilitate al producţiei.

DOTĂRI MATERIALE
(HARDWARE): echipamente,
PERSONAL instalaţii, construcţii etc.
HARD-
WARE PERSONAL
PROGRAME
SOFTWARE (SOFTWARE):
tehnologii, norme, soluţii
organizatorice, metode
etc.

SUBSISTEMUL DE CONDUCERE SUBSISTEMUL CONDUS

Fig. 1.4. Relaţia biunivocă dintre resusele unui sistem de producţie

(în viziunea ingineriei formale)

Pentru a putea fi îndeplinit acest deziderat, ingineria trebuie să asigure o

varietate de programe care să permită diferitelor resurse implicate o intervenţie la timp
şi eficientă. De asemenea, trebuie stabilit obiectul muncii adecvat producţiei şi
produselor ce urmează a fi fabricate cu ajutorul anumitor mijloace de muncă şi a unui
sistem de conducere, capabile să realizeze unitatea de timp şi spaţiu pentru
transformările urmărite, cu un minim de resurse şi un maxim de efecte favorabile,
atenuând totodată cât mai mult posibil pe cele nefavorabile.
In concluzie, pentru a atinge rezultate de vârf, ingineria trebuie să asigure
corectarea situaţiilor ce pot apărea în procesul de producţie, ori de câte ori efectele
nefavorabile ating valori periculoase. In acest mod se manifestă deci ingineria reală,
13
ceea ce impune o restructurare a abordării activităţii inginereşti pentru a acumula în
sistemele de producţie mai multă inteligenţă şi informaţie, prin apelarea în permanenţă
la tehnologiile moderne sociale, informaţionale şi de conducere.
In momentul de faţă operează încă în mod fragmentar, pe sisteme restrânse,
strict specializate (alimentar, metalurgic, chimic, mecanic etc.) fără a fi surprins întregul
ansamblu al proceselor de producţie, adică fără a realiza un macrosistem.
Se poate spune deci că absenţa unei inginerii a macrosistemelor determină
participarea necoerentă, nesimultană a sistemelor locale (natura, habitatul construit de
om, agricultura etc.), acordă prioritate intereselor de mică importanţă, alimentează
contradicţii, produce strangulări şi conduce la pierderi de eficienţă economică.
Un proces de fabricaţie conţine o serie de activităţi, grupate conform schemei
din figura 1.5. Acestea se desfăşoară în conformitate cu prevederile înscrise într-un
proces tehnologic, care reprezintă baza documentară pentru executarea modificărilor şi
transformărilor substanţei în vederea obţinerii unor colectivităţi de produse similare,
caracterizate de un anumit model conceptual (proiectul produsului considerat).
Activitate de
conducere Pregătire tehnică, economică şi
organizatorică
Activitate de Pregătire procese auxiliare
pregătire a
proceselor de
bază şi anexe Pregătire procese de deservire

PROCES DE
FABRICAŢIE Procese de
Procese fabricare
Procese de tehnologice
bază de lucru
Procese de
Procese de reparare
Procese anexe
control

Activitate de
livrare a
produselor

Fig. 1.5. Structura unui proces de fabricaţie [8]

Scopul procesului tehnologic este atins prin aplicarea metodelor tehnologice,

adică a unor moduri sistematice şi principiale de realizare a unei operaţii sau serii de
operaţii de prelucrare, precum şi a unor procese tehnologice, care are o caracteristică
comună mai multor clase de procedee tehnologice.
În figura 1.6 este prezentată interdependenţa dintre procesele şi metodele
tehnologice, în cazul prelucrării pentru obţinerea unor produse finite (a), apoi pentru
asamblarea lor (b).

14
 Prin deformare plastică

Prin turnare
Obţinerea
semifabricatului
Prin debitare

Prin agregare de pulberi

Prelucrarea
dimensională şi Pe maşini-unelte convenţionale
de formă (prin aşchiere)

Prin metode neconvenţionale

PROCES DE
PRELUCRARE

Modificarea Tratamente termice

stării suprafeţei
Tratamente termomecanice

Tratamente chimice sau

Realizarea termochimice
proprietăţilor de
utilizare Tratament electromagnetic

Depuneri

Operaţii tehnologice Metode tehnologice

Fig. 1.6.a. Structura proceselor tehnologice de prelucrare [8]

Procedeul tehnologic, la rândul său, reprezintă mijlocul efectiv de realizare a

unei metode tehnologice, care ia în considerare utilajul tehnologic, mediul de lucru,
materialele auxiliare folosite etc.
De exemplu: obţinerea unui semifabricat prin turnare se poate realiza în forme
nepermanente sau permanente, prin turnare gravitaţională sau prin presiune, în funcţie
de temperatura de topire a materialului, de disponibilităţile tehnologice ale între-
prinderii, de rolul funcţional al reperului, de seria de fabricaţie etc.

15
 Prin sudare

Prelucrare de
formă şi Prin lipire
Asamblare dimensională
rigidă (ne-
Prin turnare cu înglobare
demontabilă)

Prin nituire

PROCES DE
Prin deformare plastică
ASAMBLARE Montaje cu
strângere
Prin deformare elastică

Asamblare
nerigidă
(demontabilă) Montaje cu joc

Operaţii tehnologice Metode tehnologice Procedee tehnologice

Fig. 1.6.b. Structura proceselor tehnologice de asamblare [8]

Un proces tehnologic descrie operaţiile, efectuate în serie (succesiv) sau în

paralel (simultan concomitent) în timp, caracterizate printr-o anumită modificare
(transformare) adusă obiectului activităţii, cu ajutorul unui sistem tehnologic bine
determinat (locul de muncă). Altfel spus, operaţia tehnologică se exercită de către
operator (muncitor) asupra corpului de prelucrat şi a materialelor de adaos,
obţinându-se în final corpul/sistemul rezultat al lucrării (repere, subansamble,
ansamble) şi deşeuri (resturi ce nu pot fi valorificate în cadrul operaţiei respective).
Atât corpul de prelucrat, cât şi corpurile ajutătoare (maşini-unelte, scule, dispozitive
etc.) se găsesc într-un mediu de lucru, gazos sau lichid sau parţial solid + parţial lichid.
În afara acestora, sistemul tehnologic mai conţine maşina/aparatul de lucru,
care primesc energia primară de la o sursă, pentru a o folosi, sub forma energiei
secundare, în prelucrarea corpului de lucru.
În figura 1.7. este prezentată schema operaţiei tehnologice.
Maşina de lucru este un sistem tehnic alcătuit exclusiv din obiecte solide,
aflate în mişcare relativă unele în raport cu altele, care transformă o formă oarecare de
energie (energia primară) într-o energie de mişcare (lucru mecanic), folosită pentru
operaţii mecanice de prelucrare sau de asamblare (energie secundară).
Aparatul de lucru nu se bazează pe mijlocirea unui lucru mecanic în activitatea
sa de transformare a energiei primare în energie secundară, ci pe fenomene chimice.

16
 Energie primară
Pierderi de
energie în
utilajul UTILAJ TEHNOLOGIC
tehnologic (Maşină/aparat de lucru)

OPE-
ENERGIE SECUNDARĂ
RATOR

Material de Mediul Corpuri

adaos de lucru ajutătoare Corp/sistem
rezultat din
prelucrare
Corpul
de pre- Energie de efect
Deşeuri
lucrat

Spaţiul de lucru

Fig. 1.7. Schema operaţiei tehnologice, în condiţiile aceluiaşi regim de lucru [8]

Cu ajutorul energiei secundare, operatorul acţionează asupra elementelor

spaţiului de lucru, pentru a se realiza în corpul de lucru transformările fizico-chimice
dorite. Energia care asigură declanşarea şi desfăşurarea acestor transformări se numeşte
energie de efect.
Trebuie precizat că fiecărei operaţii tehnologice îi corespunde o transformare
parţială (incompletă) în corpul de prelucrat, astfel încât, prin parcurgerea tuturor opera-
ţiilor prescrise în procesul tehnologic, corpul este complet prelucrat.
La rândul său, operaţia este compusă din mai multe faze, care au un singur
scop sau obiectiv tehnologic (de exemplu: prelucrarea unei singure suprafeţe), folosind
acelaşi corp ajutător (sculă, dispozitiv).
Prin activitatea depusă în cadrul unui proces tehnologic, operatorul produce
transformări nu numai în corpul/sistemul supus prelucrării, ci şi în celelalte elemente
care au participat la operaţia, metoda sau procedeul aplicate. Aprecierea acestor
transformări, adică stabilirea de asemănări şi deosebiri între componentele unui proces
tehnologic, se face cu ajutorul caracteristicilor tehnologice generale, care se referă la:
 mărimi care exprimă cantitativ şi calitativ transformările fizico-chimice
(parametri) realizate în cursul operaţiei (procedeului, metodei);
 precizia de prelucrare asigurată de operaţie (procedeu, metodă), adică
nivelul de apropiere între valorile realizate efectiv şi cele impuse mărimilor
mai sus menţionate;
 productivitatea operaţiei, adică totalul produselor supuse transformării în
unitatea de timp.
Aceste caracteristici tehnologice nu au toate aceeaşi importanţă sub aspect
tehnico-economic şi, pornind de aici, ele trebuie astfel corelate încât cerinţele calitative
17
ale produselor (reperelor, sistemelor) finite să fie realizate cu un preţ de cost cât mai
scăzut. Astfel, în cazul prelucrării prin aşchiere a unui semifabricat, calitatea suprafeţei
şi precizia dimensională nu trebuie să depăşească necesităţile impuse de rolul funcţional
al produsului finit, iar productivitatea optimă să fie asigurată de un grad de concentrare
a operaţiilor corespunzător seriei de fabricaţie.

1.3. Condiţii pentru desfăşurarea corectă a unui proces de fabricaţie

Definiţia procesului tehnologic evidenţiază valabilitatea limitată în timp a acestuia.

De-a lungul duratei de funcţionare a procesului tehnologic, factorii care determină
gradul de reproductibilitate a modelului conceptual (proiectul) trebuie ţinuţi sub control,
pentru ca acesta să fie cât mai stabil posibil. Identitatea între seria de produse şi modelul
conceptual, precum şi între unităţile de produs, este absolut statistică – şi este de dorit ca
nivelul probabilităţii să fie cât mai aproape de valoarea 1 – din cauza variabilităţii
inerente (intrinseci) a proceselor de fabricaţie. Deci:
 un proces tehnologic nu poate asigura în fabricaţia de serie decât o fidelitate
mai mică/cel mult egală cu 100%;
 informaţia statistică este unica informaţie care evidenţiază nivelul acestei
fidelităţi de reproducere a modelului conceptual, tendinţele de evoluţie ale
acestui nivel şi modificarea lor ca urmare a unor decizii tehnico-economice.
Înseamnă că un proces tehnologic nu poate îmbunătăţi performanţele unui
produs specificate prin proiect. În plus, nivelul de fidelitate a reproducerii modelului
conceptual este o informaţie esenţială pentru evaluarea calităţii produsului respectiv.
Realizarea unei fidelităţi adecvate – aceasta fiind scopul final al procesului de fabricaţie
– se poate atinge pe baza unor condiţii de producţie stabilizate şi optimizate din punct
de vedere tehnico-economic, adică a unor procese identificabile ce se pot omologa.
Activitatea de omologare a unui proces de fabricaţie are în vedere analiza
activităţii de fabricare pentru a realiza stabilizarea şi optimizarea sa în limite acceptabile
de variaţie. Neglijarea acestor aspecte reprezintă cauza obţinerii unor serii de produse
necorespunzătoare, în care proporţia produselor neconforme cu specificaţiile din caietul
de sarcini este mare şi neuniformă în timp, ceea ce are ca rezultat pierderi economice
însemnate.
Noţiunea de omologare a proceselor de fabricaţie este de dată relativ recentă,
originea sa găsindu-se în conceptul „stării de control statistic”, introdus de Walter
Shewhart. Acesta a racordat metodele de lucru statistice la analizele economice, în
vederea predicţiei privind datele experimentale viitoare, pe baza unor deducţii/concluzii
de tip statistic.
Pentru a se realiza omologarea unui proces tehnologic prin metode statistice este
necesar ca experimentele - provenite dintr-o stare de control statistic - să evidenţieze o
variaţie a parametrilor acestuia în limite acceptabile. In caz contrar, modelul statistic nu
poate descrie comportarea caracteristicilor de calitate ce rezultă din aplicarea procesului
tehnologic.
Pentru a se studia variabilitatea caracteristicilor calitative ale unui proces de
fabricaţie, în vederea omologării sale, este necesară determinarea gradului de stabilitate
şi a indicelui de capabilitate a acestuia.

18
 Gradul de stabilitate al unui proces de fabricaţie este dat de mărimea variaţiei
factorilor caracteristici. Utilizarea unor metode sofisticate de control statistic, mai ales
la începutul activităţii de control, poate conduce la concluzia falsă a "instabilităţii"
procesului analizat, deoarece, când se derulează un proces pentru prima oară, parametrii
caracteristici sunt rareori sub controlul total al experimentatorului. Această idee falsă îşi
are originea în neînţelegerea rolurilor multiple ale unor fişe de control, cu ajutorul
cărora se asigură - în esenţă - analiza, stabilizarea şi optimizarea procesului tehnologic
ce urmează a fi omologat. Asemenea fişe de control statistic investighează variabilitatea
procesului tehnologic cu ajutorul a doi parametri de bază: centrarea (estimată printr-o
valoare medie, X) şi precizia (estimată printr-o amplitudine, R).
Stabilizarea, adică atingerea stării de control statistic, creează premizele
desfăşurării unei deducţii statistice pe baza teoriei repartiţiilor statistice. Un proces
anarhic poate genera un conglomerat de repartiţii, a căror pondere şi formă analitică
sunt greu de precizat. In plus, un asemenea proces conţine frecvent aşa-numitele "valori
aberante" ale măsurătorilor, care distorsionează calculele şi conduc la concluzii false.
Prin stabilitate se realizează o variaţie aleatoare, în cadrul limitelor de control, la
un nivel convenabil, aceasta fiind numai o latură a omologării procesului tehnologic
considerat.
A doua latură a acestei activităţi se referă la indicele de capabilitate, definit fie
ca un indicator complet empiric, fie ca o mărime bine determinată prin metode
statistice.
Omologarea unui proces tehnologic de fabricaţie presupune, de fapt, aprecierea
acestuia din punct de vedere tehnic şi economic. In acest scop, se folosesc o serie de
mărimi scalare, cunoscute sub denumirea de indicatori de bază, care au rolul de a
caracteriza activitatea unei întreprinderi:
 indicatorii tehnico-economici, folosiţi pentru evaluarea unui proces tehno-
logic, sunt: indicatori de consum, indicatori de utilizare, indicatori de
mecanizare şi indicatori de calitate;
 indicatorii de eficienţă economică, deduşi pe baza bilanţurilor tehnologice,
evidenţiază următoarele probleme: productivitatea muncii, costurile de
producţie, cheltuielile materiale totale şi cele pentru 1000 lei producţie-
marfă, rentabilitatea etc.

1.4. Exemple de procese de fabricaţie în construcţia de maşini

Industria constructoare de maşini şi utilaje are un rol foarte important în
economia unei ţări. Ea asigură baza materială pentru celelalte ramuri ale economiei,
inclusiv pentru activitatea de prestări de servicii. Bine înţeles că dezvoltarea ei abuzivă
va avea un impact negativ asupra celorlalte ramuri industriale, ceea ce înseamnă că
trebuie să existe o corelare cât mai riguroasă între aceasta şi celelalte activităţi
economice.
Să luăm ca exemplu fabricaţia unui produs metalic. Pentru a-l realiza este nece-
sar fie un semifabricat turnat, fie un semifabricat obţinut prin deformare plastică.
Schema prezentată în figura 1.8 arată procesele tehnologice de elaborare a aliajului
semifabricatului (fontă, oţel, aliaj neferos). Acestea se desfăşoară în întreprinderi
metalurgice distincte, care furnizează fie lingouri, ce urmează a fi retopite în vederea
19
turnării pieselor, fie semifabricatele deformate plastic. Schema aceasta arată că există o
legătură strânsă între industria metalurgică şi cea constructoare de maşini.

Alte materii prime şi

materiale tehnologice
Minereuri de metale
neferoase
Minereuri de fier
Fontă de
şi mangan ELABORARE
ELABORARE
FONTE ŞI afinare ELABORARE
Cocs METALE ŞI
FEROALIAJE OŢELURI
Fondanţi ALIAJE
Feroaliaje NEFEROASE
Fontă de primă Oţel
fuziune lichid

TURNARE IN TURNARE IN
PIESE LINGOURI
Metal
lichid
Piese brut turnate DEFORMARE PLASTICĂ:
(semifabricate) din  Laminare
fontă, oţel, neferoase  Tragere/trefilare
 Forjare
 Extrudare
PRELUCRĂRI
PRIN AŞCHIERE
(degroşare, finisare)
Produse Semifabricate deformate
plastic la cald sau la rece
TRATAMENTE
TERMICE
TEHNOLOGII PENTRU
CONSTRUCŢII METALICE
Produse finite din
fontă, oţel, aliaje
neferoase Construcţii metalice

Fig. 1.8. Flux de fabricaţie specific fabricaţiei unui produs metalic (zona marcată cu
linie întreruptă corespunde construcţiei de maşini şi utilaje )[3]

Un semifabricat pentru un produs metalic poate fi realizat într-o întreprindere

specializată (pentru produse turnate, respectiv pentru produse forjate) sau într-o între-
prindere integrată, în care sunt efectuate atât prelucrările la cald pentru obţinerea
semifabricatului cât şi prelucrările prin aşchiere necesare pentru realizarea formei finale
a produsului. Schema unei asemenea întreprinderi este prezentată în figura 1.9.

20
 FURNIZORI: CONSILIUL DE LABORATORUL
 Materii prime; ADMINISTRAŢIE: CENTRAL:
 Materiale  Plan de fabricaţie  Analize
auxiliare;  Management chimice
 Subansamble  Incercări
etc. mecanice
 Incercări
tehnologice
Serviciul Serviciul
MARKETING CONSTRUCTOR ŞEF:
 Proiectare
constructivă INCERCĂRI
Serviciul  Proiectare S.D.V. MODELE şi
APROVIZIONARE PROTOTIPURI

ŞTANŢARE şi Serviciul Serviciul

MATRIŢARE la TEHNOLOGIC ŞEF: METALURGIC:
RECE  Proiectare  Alegere mate-
tehnologică riale metalice
 Proiectare S.D.V.  Proiectare
 Coordonare tehnologică
prelucrări  Proiectare
S.D.V.

PRELUCRĂRI prin
AŞCHIERE

DEFORMĂRI TURNARE în
CONFECŢIONARE
PLASTICE la PIESE:
SCULE, MATRIŢE
CALD:  Oţeluri
şi S.D.V.
 Semifabricate  Fonte
matriţate  Aliaje
neferoase

TRATAMENTE TERMICE şi
TERMOCHIMICE:
CENTRALA TRATARE  Piese turnate
TERMICĂ: APE  Piese forjate
încălzire, abur REZIDUALE  Piese prelucrate prin aşchiere
tehnologic, aer  S.D.V.
condiţionat

C.T.C. final MONTAJ GENERAL

MAGAZII, DEPOZITE
PIESE SCHIMB VÂNZĂRI

Fig.1.9. Schema unei întreprinderi integrate din industria constructoare de maşini [3]

Ciclul de fabricaţie în construcţia de maşini este de cele mai multe ori foarte
lung şi de o mare complexitate, chiar şi când este vorba de producţii de serie mică.
Astfel, într-o întreprindere integrată, de tipul celei prezentate în figura 1.7, un produs
finit poate parcurge un proces de fabricaţie alcătuit ca în schema următoare (fig. 1.10).

21
Materiale metalice Semifabricate Tratamente
turnate, forjate, termice primare Proprietăţi
Materiale auxiliare ambutisate, (recoaceri) tehnologice
debitate

Prelucrări de
Control dimensional degroşare
(prin aşchiere)

Tratamente termice Control de calitate:

secundare (călire +  control dimensional
Remedieri
revenire, tratamente  analiză microscopică
termochimice etc.)  duritate

Proprietăţi de
utilizare Prelucrări de finisare
Control dimensional (prin abraziune)

Depozitare Asamblare

Livrare

Fig. 1.10. Schema procesului de fabricaţie pentru un produs, într-o întreprindere

constructoare de maşini
In cazul unui produs nemetalic (realizat din ceramică tehnică sau dintr-un
polimer), este posibil ca procesul de fabricaţie să se desfăşoare în aceeaşi întreprindere
de la elaborare până la produsul finit (de exemplu: cazul produselor din folie de polieti-
lenă, care pot fi fabricate integral într-un combinat petrochimic) sau materia primă,
obţinută într-o întreprindere specializată, să fie livrată unei întreprinderi în care sunt
efectuate prelucrările pentru obţinerea formei finale a produsului. Acesta din urmă este,
de exemplu, cazul unor piese şi subansamble din structura autovehiculelor (planşa bord,
barele antişoc, diverse recipiente, cum ar fi carcasa bateriei, etc.) sau al unor vase
folosite în activitatea casnică.
In capitolele următoare vor fi discutate pe larg diverse procese de fabricaţie, atât
pentru obţinerea unor produse metalice prin deformare plastică, prin turnare sau prin
alte procedee (unele neconvenţionale), cât şi pentru a realiza unele produse din polimeri,
ceramică sau compozite.

22
Intrebări recapitulative :

1. Menţionaţi diferenţele existente între inginerie şi tehnologie

2. Definiţi procesele de fabricaţie şi arătaţi care sunt acestea
3. Definiţi ingineria formală şi ingineria reală şi arătaţi care sunt diferenţele dintre
ele
4. Care este structura procesului de fabricaţie ?
5. Definiţi operaţia tehnologică şi precizaţi care sunt elementele sale
6. Definiţi gradul de stabilitate şi indicele de capabilitate ale unui proces de
fabricaţie
7. Explicaţi fluxul de fabricaţie al unui produs metalic, prezentat în figura 1.8.

23