Lavinia Hogea Teodora Anghel

CURS DE PSIHOLOGIE
MEDICALĂ ŞI
PSIHOSOMATICĂ

1
 EDITURA EUROBIT
LAVINIA HOGEA TEODORA ANGHEL

CURS DE PSIHOLOGIE MEDICALĂ ŞI

PSIHOSOMATICĂ

2010

2
 CUPRINS

Cuvânt către cititori............................................................................................5

Capitolul I
Introducere în psihologie medicală (L. Hogea).........................................6
Capitolul II
Normalitate/anormalitate. Sănătate/boală (L. Hogea).............................13
Factorii de sanogeneză (T. Anghel)........................................................16
Capitolul III
Durerea şi vulnerabilitatea (L. Hogea)....................................................29
Capitolul IV
Comportamente nocive pentru sănătate(L. Hogea)................................39
Capitolul V
Stress şi boală(T. Anghel)......................................................................71
- Factori stresori
- Modele teoretice ale stresului
- Corelaţii hormonale ale stresului
Capitolul VI
Psihosomatica. Tulburări şi boli psihosomatice......................................91
- Afecţiuni ale organelor respiratorii (T. Anghel)...................91
- Tulburări cardio-vasculare (T. Anghel).................................94
- Tulburări ale aparatului digestiv (T. Anghel)........................99
- Tulburări ale sistemului endocrin (T. Anghel)....................105
- Pielea şi afecţiunile ei (T. Anghel)......................................108
- Durerea de cap (T. Anghel).................................................114
- Tulburări ale sistemului osos şi muscular (T. Anghel).......115
- Psihooncologie (T. Anghel)................................................119
- Tulburări somatoforme(L. Hogea).....................................124
Capitolul VII
Personalităţi accentuate(L. Hogea).......................................................130
Capitolul VIII
Statutul şi rolul pacientului. Reacţii tipice ale pacientului la boală (L.
Hogea)...............................................................................................................144
Capitolul IX
Comunicarea şi relaţia medic-pacient (L. Hogea).................................149

3
Capitolul X
Efectul placebo şi complianţa terapeutică (L. Hogea)..........................159
- Efectul placebo
- Complianţa terapeutică/non-complianţa
- Iatrogenia
Capitolul XI
Beneficiile suportului social şicalitatea vieţii în medicină (T. Anghel, L.
Hogea)...............................................................................................................169

Bibliografie.......................................................................................................179

4
 Cuvânt către cititori

Psihologia medicală este nu doar un domeniu intrinsec practicii

şi teoriei medicale, ci şi o resursă, de departe cea mai importantă, în
ceea ce va fi medicina viitorului. Această carte îşi propune să scruteze,
cu modestie şi fără pretenţia că le va putea epuiza, orizonturile
psihologiei medicale. Dacă în acest demers, făcut cu neregretat efort,
am reuşit să arătăm o câtime din zbaterile sufleteşti ale medicului şi
pacientului, dacă am reuşit să strecurăm o rază de lumină acolo unde
înainte era întunericul nepăsării sau ignoranţei, vom crede că va trebui
să continuăm.
Gaston Berger spunea că viitorul nu este numai ceea ce se poate
întâmpla sau numai ceea ce are cele mai multe şanse să se producă. El
este de asemenea ceea ce vom voi să fie. Psihologia medicală
contribuie din plin la umanizarea medicinii, iar aceasta nu este decât o
reîntoarcere în viitor.
Noţiunile de psihologie medicală reprezintă un suport necesar
oricărui medic care doreşte să stabilească în relaţia cu pacienţii săi, o
relaţie umană autentică,înărcată de încredere, empatie şi căldură.
Lucrarea de faţă se adresează studenţilor luminaţi, care stăpâniţi
de pasiunea pentru profesie, doresc să găsească o explicaţie
suplimentară patologiei bolnavului în enorma sa complexitate.
Totodată, lucrarea încearcă o integrare a noutăţilor de ultimă oră din
domeniu propunând o abordare bio-psiho-socială a bolnavului.
Sperăm ca acest volum să fie util viitorilor medici, să
sensibilizeze cadrele medicale şi să-i determine pe cei interesaţi de
acest domeniu să-l preţuiască şi să-i recunoască valorile.

Autorii
Decembrie, 2010

5
 CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE MEDICALĂ

Moto:
“Să nu făgăduieşti o vindecare
Să nu afirmi că un gest este lipsit de risc
Să nu faci remarci asupra tratamentelor anterioare
Să nu vorbeşti mult şi prea multe”.(G. Love)

Balzac spunea că medicii au practicat psihologia fără să ştie, încă din cele
mai vechi timpuri, deoarece orice act medical implică o relaţie între cel care oferă
ajutor şi cel suferind. Astfel spus, cunoştiinţele de psihologie au fost apanajul
medicului “ca o determinare inconştientă, acumulată în decursul practicii”.(Nayrac
apud. Cucu I.)
Medicina şi psihologia sunt strâns legate, deoarece au aceleaşi rădăcinii şi
totodată amăndouă vizează omul. Deşi cele două au o istorie milenară, psihologia
medicală a venit în forţă în ceea ce priveşte demersul practic şi consideraţiile
teoretice mult mai târziu, în secolul XX, ani în care s-a transformat atât practica
medicală cât şi intervenţia din direcţia psihologiei în actul medical.
Numeroşi specialişti din domeniul ştiinţelor medicale au încercat, încă din
secolul trecut, să răspundă întrebării: ce este şi care este rolul psihologiei
medicale? Bauscikov (Cucu) spunea că există o psihologie medicală generală ce
studiază personalitatea bolnavului şi relaţia medic-pacient, şi o psihologie
medicală specială ce se ocupă de aplicarea principiilor psihologice în practica
medicală.
Cel care a aplicat psihologia în procesul patologic pentru prima data a fost
Charcot, iar mai târziu în 1924, Schilder a redactat un tratat de “Psihologie
medicală”. Începând cu această dată numărul scrierilor din psihologie medicală s-
au amplificat continuu.
Aria psihologiei medicale este greu de delimitat, în special în cadrul
practicii, unde atât psihologii cât şi medicii sunt ispitiţi de aspectele semantice:
psihologie medicală, psihologie clinică, psihiatrie, medicină psihosomatică.
Domeniul psihologiei medicale se întâlneşte în toate situaţiile practicii
medicale unde intervine un factor psihologic, fie că este vorba de raportul unui
eveniment traumatizant din punct de vedere afectiv (pierdere, despărţire) cu

6
derularea unei afecţiuni somatice, sau de locul relaţiei medic–pacient, a proiecţiei
acesteia în diagnosticul, tratamentul sau urmărirea bolilor. (Tudose)
Psihologia medicală are în centru corelarea modificărilor obiectiv-
biologice pe care le induce boala cu modificările subiective, de trăire a situaţiilor
de boală şi cu modificarile de ordin relaţional.
Pichot şi Delay consideră psihologia medicală ca parte a psihologiei
aplicabile oricărei probleme medicale, lucru subliniat şi de alţi autori ce arată ca
medicina are nevoie de o bază psihologică.
Politzer arăta că psihologia medicală este „psihologia care pune în centrul
ei drama persoanei umane” (aflate în situaţia de boală). Conform lui P.Popescu-
Neveanu psihologia medicală este „ştiinţa care studiază psihologia bolnavului şi a
relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar
şi cu familia; ea priveşte bolnavul nu numai din punct de vedere al organismului
dereglat, ci şi din punct de vedere al subiectivităţii sale, al naturii sale umane”. Ea
studiază, de asemenea, particularitatile psihologice premorbide (coeficientul de
psihogenie) al fiecărui bolnav, reflex al reacţiei sale faţă de agresiunea
somatică/psihologică, ca şi mijloacele psihologice de tratament”.
Sahleanu şi Athanasiu adaugă celor precizate mai sus, ca şi problematică a
psihologiei medicale: problematica psihologică a profesiunii medicale şi
problematica relaţiei interpersonale medic-pacient. În accepţiunea lui G. Ionescu
psihologia medicală vizează omul aflat sub incidenţa bolii, abordându-l într-o
perspectivă dinamică şi comprehensivă.
Dicţionarul de Psihologie (R. Doron,Fr. Parot) defineşte psihologia
medicală “... studiul psihologic (la care constituie toate subdisciplinele
psihologiei) ale întregului domeniu medical, în special al relaţiei bolnav-medic (şi
mai general, al relaţiei bolnav-personal de îngrijire), ca şi al aspectelor psihice ale
comportamentelor şi proceselor morbide şi ale metodelor terapeutice”. Formaţia
psihologică a medicilor şi abordarea psihosomatică în medicină figurează printre
principalele aplicaţii ale psihologiei medicale (J.M.Petot).
În încercarea de a simplifica domeniul de definiţie Huber W. (1992)
defineşte psihologia medicală ca fiind acea ramură a psihologiei ce are drept
obiect de studiu problemele şi tulburările psihice, ca şi componenta psihică a
tulburărilor somatice. Se ocupă, deci de studiul problemelor psihice care se
manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite.
Această definiţie îi permite autorului francez să o extindă către psihologia sănătăţii
şi psihologia comunitară.

7
 Psihologia sănătăţii este strâns legată de noţiunea de sănătate mintală,
valoare fundamentală a societăţii contemporane care a căpătat o pondere deosebită
în interesul populaţiei. De altfel, chiar Organizaţia Mondială a Sănătăţii a redefinit
sănătatea ca fiind nu doar absenţa bolii, ci existenţa unei stări de bine, a unui
confort psihologic, somatic şi social al individului.
Preşedintele Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie (Tudose) preciza, în ceea ce
priveşte studiului psihologiei medicale în rândul medicilor, că:
- nu se va trece la studiul psihiatriei de către studenţii în medicină fără să
se precizeze importanţa patologiei psihiatrice în practica medicinii generale;
- prezentarea psihologiei medicale va permite folosirea acesteia în practica
medicală curentă;
- vor fi prezentate fundamentele ştiinţifice, ţinând de domeniul
neuroştiinţelor, ştiinţelor sociale şi psihologiei generale.
Dezvoltarea curentelor în medicina modernă, cerinţele ridicate faţă de
medicină au făcut ca nevoia unei psihologii medicale să se regăsească în toate
specialităţile medicale, care au pus în contextual psihosomaticii problema
înţelegerii procesului morbid, psihologia bolnavului somatic, dar şi importanţa
factorului psihologic în toate categoriile deboli. (Cucu)
Studiul stilului de viaţă, a calităţii vieţii, importanţa anxietăţii, depresiei şi
emoţiei atât în domeniul psihiatriei cât şi în medicina “considerată tradiţional
somatică” au lărgit sfera şi conţinutul psihologiei medicale.
Psihologia medicală este şi va rămâne, atâta timp cât arta medicală va
dăinui, fundalul de stabilitate şi umanitate în care aceasta îşi desfăşoară demersul
pragmatic, adică nobila înfruntare a suferinţei şi morţii.
Vita brevis, ars longa – rămâne motto-ul implacabil al unei meserii
milenare în schimbare tot mai rapidă.
Cu cât problemele cu care se confruntă medicina se vor multiplica –acestea
fiind tot mai neobişnuite, desprinse parcă din scenariile science-fiction: chirurgie
genetică, transplant şi protezare cibernetică, clonare şi schimbare de sex – cu atât
relaţia medic-pacient capătă dimensiuni mai complexe, ajungându-se la tipologii
nebănuite sau chiar la adevărate capcane fără ieşire. Dar aşa cum spunea
Hipocrate: medicul tratează bolnavi, nu boli. El este singurul care îl poate ajuta pe
cel în suferinţă şi tot el trebuie să ştie să responsabilizeze pacientul în privinţa
comportamentului pentru sănătate, să împartă cu acesta laurii victoriei atunci când
suferinţa este îndepărtată.

Relaţiile psihologiei medicale cu alte domenii

8
Psihologie medicală – psihiatrie
Având în vedere sfera şi conţinutul lărgit al psihologiei medicale, relaţiile
ei cu alte domenii apropiate ca preocupare vor fi la fel de vaste.
Relaţia cu psihiatria rămâne cea mai profundă dintre cele stabilite cu
disciplinele medicale atât din punct de vedere istoric, cât şi metodologic. Psihiatria
reprezintă pentru psihologia medicală principalul domeniu din care îşi extrage
informaţiile, dar şi domeniul în care „tehnicile psihologice şi datele obţinute” sunt
utilizate plenar. Etiopatogenia tulburărilor psihice constituie alt domeniu de elecţie
în care psihologia medicală aduce date care constituie fundamentul ştiinţific al
psihiatriei. (Huber W.)
Domeniul psihiatriei sociale orientat spre mai buna integrare a factorilor
sociali, economici şi culturali în abordarea etiopatogeniei tratamentului şi
prevenţiei tulburărilor este zona cea mai fertilă de desfăşurare a psihologiei
medicale. Psihologia medicală interferă cu psihiatria biologică în cel puţin două
domenii: psihoneurofiziologia şi psihofarmacologia. În psihofarmacologie
validarea noilor substanţe terapeutice, a eficacităţii acestora, ca şi a cadrului optim
nosologic în care se recomandă au beneficiat de aportul substanţial al metodelor
de evaluare psihologică. În acest fel, psihologia medicală a contribuit la
remedicalizarea psihiatriei. (Ionescu G.)

Psihologie medicală – psihopatologie

Ca şi în cazul psihologiei medicale, definirea noţiunii de psihopatologie
rămâne încă supusă disputelor cu atât mai mult cu cât folosirea unor sinonime de
tipul patopsihologiei sau psihologiei patologice dispune la confuzia cu psihologia
clinică.
Dicţionarul Larousse consideră că există o sinonimie între psihopatologie
şi psihologia patologică, care ar avea drept obiect studiul tulburărilor de
comportament, de conştiinţă şi de comunicare. (Sillamy N.) Ea este plasată, în
opinia acestui autor, la jumătatea drumului dintre psihologie şi psihiatrie şi
completează abordarea clinică prin metode experimentale, teste şi statistică.
Există uneori chiar tendinţa de a suprapune domeniul psihopatologiei peste
cel al psihologiei medicale şi a o prezenta pe aceasta ca forma în care medicul ia
cunoştinţă de tulburările psihice.
Psihopatologia nu abordează simptomele dintr-o perspectivă organică
încercând să răspundă la întrebarea „de ce?”, ci se referă la desfăşurarea acestora
în comportamente anormale răspunzând la întrebarea „cum?”. Ea îşi propune să

9
pătrundă în universul morbid al subiectului (Sillamy N.) pentru a cunoaşte viaţa
psihică anormală în realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de
ansamblu. (Jaspers K.) Minkowski E. (1966) precizează că psihopatologia este în
raport cu psihologia, ceea ce patologia este în raport cu fiziologia, iar în raport cu
clinica psihiatrică are statutul unei surori mai mici.
Psihopatologia este un studiu sistematic al trăirilor anormale, cunoaşterii şi
comportamentului; studiul manifestărilor tulburărilor mintale. (Sims A.) Autorul
subliniază direcţile importante ale psihopatologiei: explicativă – aflată în raport cu
construcţiile teoretice şi descriptivă – care descrie şi clasifică experienţele
anormale relatate de pacient sau observate în comportamentul său.

Psihologie medicală - psihosomatică

Psihosomatica este o concepţie medicală ce stă la baza diagnosticului şi
terapiei celui aflat în suferinţă şi care înglobează la un loc datele furnizate de
examenul medical „obiectiv”, constante biologice, date de examinarea corpului,
explorări funcţionale, coroborate cu perspectiva psihologică şi considerarea
factorilor psihosociologici în determinismul bolii.
Termenul de psihosomatică a fost descris în 1830 de Heinroth, dar a fost
introdus abia în anii 50 în discursul medical de către Alexander şi Şcoala din
Chicago. Orientarea psihosomatică este de sorginte hipocratică şi este opusă
viziunii lui Galien care trata boli şi organe bolnave, nu bolnavi. Unii autori
consideră psihosomatica o adevărată mentalitate de abordare a pacientului.
Iamandescu I.B. (1999) consideră psihosomatică în medicină:
1. O concepţie holistică (integrativă) – unitatea dintre Soma şi Psyche
2. Bazată pe observaţii clinice (confirmate de cercetări epidemiologice), date
experimentale psiho-fiziologice, neuroendocrinologice etc.
3. Includerea influenţei mediului social (mediată prin psihicul bolnavului)
asupra bolii
4. Reliefarea la bolnavii psihosomatici a unei duble vulnerabilităţi la stres:
- psihică
- de organ
5. Impunerea stresului psihic ca factor de risc major în patogeneză:
- aparent exclusiv
- sumativ

Interfeţe medicale, psihologice şi sociale în abordarea pacientului

10
 Medicina este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază corpul omenesc
şi funcţionarea lui, în scopul conservării şi restabilirii sănătăţii. În 1996, OMS
introduce conceptul de „sănătate pentru toţi”. Această abordare implică faptul că
nu toate problemele de sănătate cad în sarcina serviciilor medicale, ci există
probleme pentru a căror prevenire este necesară intervenţia comunităţii.
Medicina modernă furnizează servicii de sănătate integrate. Presupune
înţelegerea, coordonarea şi continuitatea asistenţei medicale, privită ca un proces
dinamic, influenţat de contextul psiho-social al individului. Pentru o abordare
reuşită, este important ca personalul medical să cunoască şi să respecte experienţa,
valorile şi preferinţele pacienţilor, dar şi dreptul acestora de a obţine informaţia
medicală şi de a participa la deciziile terapeutice, pe baza consimţământului
informat.
Informaţia pe care personalul medical are obligaţia să o furnizeze
pacientului priveşte toate aspectele practicii: desfăşurarea actului medical propriu-
zis, a investigaţiilor, a consecinţelor fiecărei decizii medicale, a posibilităţilor de a
opta pentru o investigaţie sau alta, pentru un tratament sau altul, a riscurilor, a
şanselor de reuşită a unei intervenţii sau a unui tratament, a impactului asupra
calităţii vieţii. Claritatea mesajului, adecvarea lui la universul de cunoaştere al
pacientului reprezintă abilităţi pe care personalul medico-sanitar al secolului XXI
trebuie să le dobândească în plus faţă de competenţele profesionale tot mai
complexe. Totodată şi pacientul are obligaţia „de a decide dacă mai doreşte să fie
informat în cazul în care informaţiile i-ar putea cauza suferinţă”.
Consimţământul informat implică faptul că pacientul trebuie să îşi dea
acordul asupra efectuării intervenţiilor medicale, iar personalul medical este
obligat să explice consecinţele refuzului sau opririi actelor medicale.
O situaţie particulară o are îngrijirea paleativă ce este definită ca o îngrijire
activă şi totală a pacienţilor a căror boală nu mai răspunde la tratamentul curativ
(controlul durerii şi al simptomelor specifice). Un rol primordial în acest tip de
îngrijire revine abordării aspectelor psihologice şi emoţionale.
Bunăoară, pentru o abordare adecvată a pacientului în context bio-psiho-
social trebuie avute în vedere:
- Considerarea pacientului ca un întreg, nelimitată doar la organul
bolnav
- Cunoaşterea pacientului dincolo de antecedentele sale patologice,
în contextul reţelei sale sociale, cu preferinţele, valorile şi
convingerile sale legate de actul medical

11
 - Abordarea empatică a pacientului, cu simpatie, interes, grijă,
atenţie şi respect
- Stabilirea unei relaţii de încredere între personalul medical şi
pacient, prin schimb permanent de informaţii, într-un mod accesibil
înţelegerii pacientului
- Adaptarea tratamentului în funcţie de starea pacientului, menajând
convingerile, valorile şi circumstanţele de viaţă ale acestuia.

CAPITOLUL II

NORMALITATE/ANORMALITATE SĂNĂTATE/BOALĂ

Moto:
“Sănătatea este înţeleasăîn mod
diferit de patolog, clinician sau bolnav. Ea

12
 este privită de patolog ca o stare de
integritate, de către clinician ca lipsa de
simptome şi de bolnav ca stare de bien-etre”
(A. Athanasiu)

Normalitatea
Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea
ce nu oscilează nici la dreapta, nici la stânga, ceea ce se află în mijloc.
Dicţionarul de psihologie Larousse precizează că normalitatea este o
noţiune relativă, variabilă de la un mediu socio-culturalla altul,iar“în medicină
existătendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos,individ
care la drept vorbind nu există”.(Sillamy N.)
Normalitatea a fost definită din patru perspective: normalitatea ca sănătate,
normalitatea ca valoare medie, normalitatea ideală, normalitatea ca proces.

Normalitate şi sănătate
Prima perspectivăcea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională, cei
mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalează normalitatea cu starea
de sănătate.
Normalitatea, adică sănătatea mintală pare a fi o rezultantă complexă a
unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic,
ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional
şi morfologic, în istoria sa vitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi
existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de
existenţa unei discipline psihologice şi sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al
echilibrului introversie-extraversie.

Normalitatea ca valoare medie

Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de
tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice
şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Această
abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept
corespunzătoare normalului, iar ambele extreme, ca deviante.
Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent, cu atât
poate fi considerat mai „normal”, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media
statistică, cu atât apare ca fiind mai anormal.

13
 Fig. 1.Distribuţia normală(Curba Gauss)

Normalitatea ca utopie
În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la
un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar.
Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie, le invocă
şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative,
prescriptive.
Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea
consideră că persoana ar trebui să fie.

Normalitatea ca proces
A patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentual pe faptul că un
comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează
între ele. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K.)
care reflectă măsura în care un organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte
rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care
face parte.
Normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai
mult decât o definire transversală a normalităţii.

Anormalitatea
Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ
rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul
este important în perspectivă calitativă.

14
 Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale,
geniile, care joacă un rol creator în istoria omenirii, în instituirea progresului. În
schimb patologia, boala, se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ, spre
minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie, dezorganizare,
destructurare. Delay J. şi Pichot P. consideră că anormalul reprezintă o abatere
calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman.
Sănătatea
Sănătatea umană poate fi considerată o stare care defineşte normalitatea
existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei
(în plan corporal-biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă, cât şi în
perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant
concret. Starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii,este o stare de
armonie, o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic şi
a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.

Conceptul de boală psihică

Boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin
apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism
(integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).
Boala umană se caracterizează prin perturbarea la diverse nivele şi din
variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-
biologică sau psihic-conştientă. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi
o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective
de adaptare şi eficienţă în cadrul vieţii sociale, involuţie.
Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în
compexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi socială.

Conceptul de adaptare
Prezentă la orice formă de psihism, adaptarea este implicată în toate
tipurile de reacţii întâlnite la om. J. Piaget susţinea că legile fundamentale după
care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea, ambele cu
evidente implicaţii adaptative. Pentru J.Piaget adaptarea este „un echilibru între
asimilare şi acomodare, cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect
şi obiecte”.
Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv, care poate fi folosit la
reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli.

15
 În 1937, Selye H. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia
generală, definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o
acţiune agresivă – stres.
Organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul
exterior, adaptarea depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi, fiecare
devenind un determinant şi un produs al relaţiei. Comportamentul uman este un
proces de adaptare dezvoltat, menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi
reciproce.
Pearlin şiSchooler (1978) afirmau că adaptarea ne protejează prin:
a. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme
b. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin
care să se neutralizeze caracterul ei problematic
c. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite
controlabile.

FACTORII DE SANOGENEZĂ

Noţiunea de sanogeneză (de la „salus” care înseamnă în latină sănătate,

şansă, stare de bine şi „genese”, naştere) este un concept introdus de către Anton
Antonovsky şi se referă la teoria sănătăţii şi a bolii. După Antonovsky sănătatea
este un proces instabil şi dinamic, în continuă reconstrucţie.
Astfel, în generarea şi menţinerea stării de sănătate sau boalăsunt implicate
mai multe variabile:
 personalitatea
Se consideră că personalitatea are rol în: etiologie, evoluţie ulterioară,
recuperare. Personalitatea prin natura caracteristicilor sale induce o stare de
hiperreactivitate psihologică. În aceleaşi condiţii o persoană este afectată de boală,
iar o alta nu.
Deşi rolul ei este insuficient explorat, se ştie faptul că anumite tipuri de
personalitate (persoanele cu tip psihocomportamental A) au un risc mai mare de a
dezvolta boli cardiovasculare (Friedman & Rosenman) sau că persoanele optimiste
sunt mai sănătoase şi trăiesc mai mult (Băban; Matlin, apud. Iamandescu).
Personalitatea poate constitui un factor de precipitare pentru
comportamentul de risc. Astfel, există persoane care caută riscul (căutarea de
senzaţii), acesta conducând la un comportament de risc – status fiziologic. Un
depresiv pentru a-şi reduce starea de disconfort psihic va recurge la un stil de viaţă

16
nociv (fumat, alcool, consum de substanţe psihotrope etc).Dar, totodată boala
poate influenţa personalitatea, chiar să o modifice.
Relaţia personalitate-boală depinde şi de anumite contexte:
 temporal (ceasul biologic al unui eveniment - a nu face un
lucru la momentul potrivit face să scadă nivelul adaptativ)
 interpersonal (a trăi izolat, lipsa unui suport social)
 situaţional (măsura în care mediul oferă protecţie sau nu)
 sociocultural
Vulnerabilitatea sau rezistenţa la boală mai pot fi influenţate şi de
următoarele variabile:
 sistemul de convingeri - credinţele oamenilor despre ei
înşişi şi despre ceilalţi (persoanele cu locus de control
internsunt convinse că îşi pot controla propria sănătate şi au
tendinţa de a adopta comportamente de tip preventiv: dietă,
sport etc);
 mediul social, suportul social reprezentat de familie,
prieteni, colegi are un rol important în menţinerea stării de
sănătate şi în recuperarea după boală(persoanele căsătorite,
cu relaţii durabile pe termen lung, copiii din familii stabile
sunt mai sănătoşi) (Gotzman & Katz);
 variabilele socio-culturale (gradul de cunoaştere şi cultură,
apartenenţa la un grup etnic, nivelul socio-economic).
Modele generale de sanogeneză asumă ideea că susceptibilitatea generală
pentru boli este mediată de personalitate care poate facilita sau inhiba apariţia
bolii. Acestea sunt:
 robusteţea
 coerenţa
 optimismul
 controlabilitatea
 stilul atribuţional
 autoeficacitatea
 stima de sine

Robusteţea
Conceptul de robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) şi a
fost definit ca o dispoziţie de personalitate, manifestată la nivel cognitiv,
emoţional şi comportamental. Trăsătura rezultă din percepţia controlului personal,

17
a valorii şi semnificaţiei implicării şi din percepţia evenimentelor şi schimbărilor
de viaţă ca stimulante. Robusteţea reprezintă o aptitudine a individului de a fi
neobosit, implicându-se în activităţi diverse cu multă curiozitate, gust pentru risc
şi pentru schimbare. Kobassa arată că robusteţea este o constelaţie de trăsături de
personalitate care funcţionează ca resurse ale rezistenţei în confruntarea cu
evenimente stresante. Conform autoarei, robusteţea implică trei caracteristici:
 controlul - convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate,
neimplicând expectanţe naive privind un control total al evenimentelor,
ci perceperea abilităţilor proprii de a se raporta activ la mediu, de a-şi
asuma cu responsabilitate propria soartă.
 angajarea - tendinţa implicării şi persistenţei în scopul propus,
convingerea că evenimentele au sens şi semnificaţie.Este abilitatea de a
crede în importanţa acţiunilor întreprinse, de a avea un interes real
pentru diversele domenii ale vieţii(profesie, familie, relaţii
interpersonale, instituţii sociale).
 provocarea - derivă din percepţia schimbărilor ca un aspect normal al
vieţii, care pot oferi şanse de dezvoltare personală, datorită flexibilităţii
cognitive şi toleranţei ambiguităţii. Experienţele noi sunt căutate şi
interpretate ca situaţii stimulante şi benefice.
Din punct de vedere temperamental robusteţea se asociază cu extraversia şi
stabilitatea emoţională.

Optimismul
Bucuria, împlinirea şi pofta de viaţă sunt aspectele cheie ale unei
personalităţi capabile de autovindecare.Şansa de supravieţuire este îmbunătăţită,
oricare ar fi boala, când pacientul cultivă o atitudine relaxată, dublată mai ales de
simţul umorului.
Thomas Sydenham, spunea că ,,sosirea unui clovn exercită o influenţă mai
bună asupra sănătăţii unui oraş decât douăzeci de măgari încărcaţi cu
medicamente”.
În 1992 Scheier şi Carver definesc dispoziţia spre optimism ca „tendinţa
generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi
experienţelor de viaţă. Persoanele care privesc viaţa cu optimism evaluează mediul
social şi fizic în mod pozitiv, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele
sau pentru a le transforma, savurează mai mult viaţa, se ajustează mai eficient la
stres şi boală.”

18
 De fapt, nu optimismul în sine favorizează sănătatea. Pentru cei mai mulţi
dintre oameni, sentimentul sau senzaţia că deţin controlul reprezintă sănătate.
Modul în care gândim ne influenţează sănătatea spune Seligman, autorul
de al cărui nume legăm teoria neajutorării învăţate.
Cercetările arată că:
 Optimiştii iau mai puţine boli infecţioase decât pesiminiştii;
 Optimiştii au obiceiuri de îngrijire a sănătăţii mai bune decât
pesimiştii;
 Sistemul nostru imunitar poate funcţiona mai bine dacă suntem
optimişti;
Optimismul este interpretat ca fiind o „trăsătură magică" în predicţia
sănătăţii şi a stării de bine, a emoţiilor pozitive şi a recuperării din boală. (Scheier
şi Carver)
Există câteva căi prin care optimismul influenţează sănătatea fizică şi
psihică:
 optimismul influenţează efortul oamenilor de a evita bolile prin
atenţia acordată informaţiilor despre factorii de risc;
 optimismul este un predictor pentru copingul activ în situaţiile de
stres şi pentru utilizarea redusă a formelor de coping evitativ, prin
negare şi retragere;
 optimismul poate influenţa starea de sănătate prin tendinţa de a
menţine dispoziţia afectivă pozitivă chiar în situaţii de stres acut.
Optimismul şi umorul au o valoare predictivă pentru longevitate şi
constituie al doilea factor de predicţie al vindecării şi supravieţuirii în cancer după
faza de depistare.
Optimismul poate avea însă şi efecte dezadaptative:
 situaţii de optimism nerealist
 angajarea cu perseverenţă în modificarea unui eveniment care de
fapt nu poate fi modificat
Optimismul nu trebuie să fie numai apanajul pacientului, orice doctor
trebuie să fie întruparea optimismului spune medicul cardiolog Bernard Lown:
„Întotdeauna am fost convins că un medic ar trebui să caute o rază de lumină
până şi în cele mai întunecate cotloane. Când şansele sunt îndoielnice, o atitudine
pozitivă îi ridică moralul pacientului chiar dacă nu întotdeauna aduce
vindecare”.

Controlabilitatea

19
 Conceptul de locus de control (Rotter) defineşte modul în care o persoană
îşi explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau
necontrolabile. Astfel, se vorbeşte de:
1. Locus-ul de control intern- implică convingerea că puterea şi controlul
personal pot influenţa evenimentele, că succesele proprii se datorează aptitudinilor
şi muncii depuse;
2. Locus-ul de control extern- convingerea că puterea personală are un
efect minim asupra evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, şansă sau
puterea altora.
Conceptul de „locus of control” a fost dezvoltat de către Julian Rotter în
1954 şi de atunci a devenit un important aspect al personalităţii.
După unii autori, locus-ul de control poate fi considerat protector în stresul
psihic prin receptivitatea crescută a persoanei la informaţiile din mediu cu valoare
adaptativă, prin rezistenţa crescută, prin rezistenţa la presiuni externe, ca şi prin
gradul crescut de angajare în situaţie şi asumarea responsabilităţii pentru succes şi
eşec. Locus-ul extern este asociat cu o proporţie mai mare de insatisfacţie cu o
predispoziţie netă spre anxietate şi depresie.
Omul îşi poate manifesta controlul pe diverse căi:
 comportamental - posibilitatea de a face ceva în legătură cu un
anumit eveniment;
 cognitiv - abilitatea individului de a percepe într-un anumit mod,
prin procesele cognitive, starea în care se află;
 decizional - posibilitatea pe care o persoană poate să o aibă sau nu
în a opta pentru anumite soluţii;
 informaţional - oportunitatea de a obţine informaţii despre ceea ce
ţi se întâmplă;
 retrospectiv - persoana confruntată cu un anumit eveniment poate
fi lămurită, i se oferă explicaţii pentru a obţine un control
retrospectiv.
Caracteristicile specifice celor care au un locus of control intern sunt
puternic similare cu cele ale persoanelor înalt creative. Totodată, cei cu locus
intern acţionează în vederea rezolvării problemelor şi nu pierd timpul cu
sentimente de vinovăţie, sunt mai motivaţi, au sensul autoactualizării.
Persoanele care au un locus intern se angajează în mod tipic în
comportamente adaptative şi proactive, în timp ce cei care au un locus extern tind
să evite situaţiile stresante şi sunt reactivi, au mai puţină responsabilitate asupra
propriei vieţi.

20
 De asemenea, cercetările au demonstrat că oamenii care au un locus intern
tind să fie mai bine orientaţi către achiziţii şi au slujbe mai bine plătite şi ajung în
poziţii de lideri mult mai frecvent decât cei cu locus extern.
Tipul de educaţie determină ideea de controlabilitate internă sau externă:
 familiile care încurajează educaţia bazată pe responsabilizare, care
oferă recompensele promise copiilor conduc la structurarea unui
locus intern;
 părinţii suportivi şi constanţi în disciplină structurează un locus
intern.
Căile prin care controlabilitatea influenţează starea de sănătate:
 la nivel biologic - schimbă în sens pozitiv sau negativ funcţiile
imunitare, endocrine, autonome;
 la nivel subiectiv, emoţional
 la nivelul stilului de viaţă - o persoană care are încredere în
controlul său are reuşite.

Autoeficacitatea
Autoeficacitatea percepută (Bandura) se referă la convingerea unei
persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale
necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date.
Percepţia propriei competenţe modifică percepţia performanţei reduse sau
a eşecului; în aceste situaţii, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit
în sarcină şi în mai mică măsură lipsei competenţei necesare îndeplinirii sarcinii.
Deci, autoeficacitatea crescută se asociază cu atribuţii autoprotectoare ale eşecului
sau succesului.
Lipsa autoeficacităţii, anticiparea înfrângerii mai degrabă decât a reuşitei,
ne subminează eforturile de a face faţă provocărilor vieţii. Dacă percepţia propriei
ineficacităţi în relaţia cu situaţiile ameninţătoare duce la anxietate, percepţia
inabilităţii de a atinge scopurile propuse duce la depresie.
Autoeficacitatea este rezultatul informaţiilor integrate din cinci surse:
 experienţa propriei performanţe a comportamentului vizat
(propriile noastre performanţe în realizarea comportamentului sunt
cea mai importantă sursă de informaţii pentru încrederea în
eficienţa personală. Succesele în a efectua un anumit lucru vor
spori autoeficacitatea, în timp ce eşecurile o vor diminua);
 experienţa vicariantă -observarea comportamentului altora şi a
consecinţelor (oamenii formulează expectanţe cu privire la propriul

21
 comportament şi la rezultatul lui, în funcţie de măsura în care se
consideră similari cu persoana observată);
 experienţa imaginară(imaginarea unui comportament eficient sau
ineficient în situaţii ipotetice);
 persuasiunea verbală- ceea ce alţii spun despre propria noastră
capacitate şi probabilitate de succes;
 starea afectivă şi fiziologică - asocierea slabei performanţe sau
eşecul, cu o stimulare fiziologică aversivă, iar succesul cu emoţii
plăcute.
Persoanele cu un sentiment puternic de autoeficacitate:
 abordează sarcinile dificile ca fiind mai degrabă provocări decât
ameninţări care ar trebui evitate;
 se implică mai mult în activităţi;
 îşi stabilesc obiective mai complexe şi provocatoare, perseverând
până la finalizarea acestora;
 în cazul unui eşec, ei sporesc efortul depus şi îşi recapătă mai
repede sentimentul de autoeficacitate;
 de obicei atribuie nereuşitele unui efort insuficient, cunoştinţelor
deficitare sau lipsei unor abilităţi care pot fi dobândite în timp;
 abordează situaţiile ameninţătoare cu sentimentul că le pot (le vor
putea) controla
 se recuperează uşor după eşecuri şi dezamăgiri
Bandura şi colaboratorii săi s-au îndreptat spre investigarea relaţiei dintre
autoeficacitate şi funcţionarea sistemului imunitar. Creşterea nivelului celulelor T
(cunoscute ca având rol în distrugerea celulelor canceroase şi a viruşilor) a fost
demonstrată pe subiecţii cu fobie de şerpi implicaţi în antrenamentul de dobândire
a sentimentului de autoeficacitate. Percepţia ineficacităţii proprii în controlul
stresorilor activează de asemenea şi sistemul endogen opioid care s-a dovedit a fi
un mediator al competenţei sistemului imunitar.
Învăţarea unor strategii de adaptare la stres este utilă pentru îmbunătăţirea
propriei autoeficacităţi.Comportamentele sanogene (lipsa fumatului, exerciţiul
fizic, dieta, igiena dentară, utilizarea centurii de siguranţă, utilizarea
prezervativului, examinarea sânilor şi altele) depind de nivelul de autoeficacitate.
Persoanele care au un nivel înalt al autoeficacităţii se angajează în mai
multe acţiuni care vizează însănătoşirea atunci când contractează o boală, în timp
ce, cele care au un nivel scăzut al autoeficacităţii se simt neajutorate.

22
 Stilul atribuţional
Stilul atribuţional sau explicativ este un concept ce a fost introdus de către
Lyn Yvonne, Abramson, Martin Seligman şi John Teasdeale (1978).
Stilul atribuţional descrie procesele cognitive prin care persoana îşi explică
acţiunile sale sau ale altora. Stilul atribuţional poate fi:
 intern sau extern (cui se datorează?)- o cauză internă arată ceva
despre sine (“aşa sunt eu”), în timp ce o cauză externă este
îndreptată spre alţii sau spre alte circumstanţe (“e căldura de aici”).
 stabil sau instabil (cât durează?) - o cauză stabilă invocă un factor
de durată mare (“n-o să dispară niciodată”), în timp ce o cauză
instabilă este tranzitorie (“s-a întâmplat doar o dată”).
 global sau specific (cât este de extinsă această atribuire?) - o cauză
globală este una care afectează un domeniu larg de activităţi (“o să-
mi dea peste cap tot ce fac”), în timp ce o cauză specifică este
circumscrisă (“nu are nici o legătură cu viaţa mea”).
Peterson a condus o investigaţie preliminară despre ceea ce mediază
corelaţia dintre stilul explicativ şi boală şi a descoperit faptul că stilul explicativ
pesimist a prezis evenimente de viaţă stresante şi obiceiuri nesănătoase.

Stima de sine
Este considerată trăsătură “cheie” în sănătatea mentală. Stima de sine este
o componentă a schemei cognitive referitoare la sine şi este definită în multiple
moduri. Unii autori o văd ca reprezentând o evaluare globală a propriei persoane
(Rosenberg, 1965); alţi cercetători sugerează că stima de sine este determinată de
combinaţia dintre evaluarea propriei valori şi abilităţile de a atinge scopurile dorite
cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare; de asemenea, stima de sine
este considerată a fi o atitudine care descrie gradul în care persoana are tendinţa de
a se autoevalua pozitiv şi de a respinge atributele negative.
Stima de sine este o experienţă intimă spune N.Branden (1996) care
„sălăşuieşte în adâncul fiinţei fiecăruia şi nu are legătură cu ceea ce cred sau simt
ceilalţi în legătură cu mine. Este ceea ce eu cred şi simt în legătură cu mine”.
Nivelul stimei de sine nu se stabileşte odată pentru totdeauna în copilărie,
ea poate să se maturizeze odată cu noi sau poate să se deterioreze.
O persoană cu stimă de sine se va percepe pe sine ca fiind capabilă, cu
aspiraţii înalte, iar eşecul pentru ea are efect mobilizator.
Stima de sine este o trăsătură cheie pentru depresie, o stimă de sine scăzută
este cea care ne plasează într-o relaţie adversă cu noi înşine, cu propria noastră

23
stare de bine. În mod inevitabil persoanele care au o stimă de sine scăzută îşi
neglijează multe din nevoile esenţiale.
Stima de sine crescută este corelată cu intuiţia, raţionalitatea, creativitatea,
independenţa, flexibilitatea, adaptabilitatea, capacitatea de a ne recunoaşte
greşelile şi spiritul de cooperare.
Stima de sine scăzută este corelată cu iraţionalitatea, orbirea în faţa
realităţii, rigiditatea, teama de nou, conformism inadecvat, reacţii defensive,
comportament servil sau tiranic, teama sau ostilitatea faţă de ceilalţi.
Comportamente care întreţin o părere proastă despre propria persoană
(Humphrey) sunt:
 atitudini inflexibile faţă de sine, de ceilalţi, de prezent şi viitor („nu am
voie să mă înfurii” sau „trebuie să nu întârzii” etc.);
 vorbire internă cu caracter depreciativ faţă de sine, critică şi învinovăţirea
altor oameni şi a lumii în general („toţi ceilalţi sunt mai deştepţi decât
mine”, „nu-mi iese nimic cum trebuie” etc);
 stil dă viaţă neglijent şi dezechilibrat ce se reflectă în următoarele tipuri de
comportamente:graba şi pripeala, săritul peste mese, mâncatul pe fugă,
excesul de mâncare sau insuficienţa, dependenţa de medicamente, alcool,
etc., program de muncă prelungit, ieşiri rare în societate sau deloc, timp
liber puţin sau deloc, lipsa de mişcare, insomnie, extenuare, agresivitate
faţă de alţii, etc.
 inhibarea experienţelor pozitive conservă stima de sine scăzută (atunci
când cineva îţi oferă ajutor consideri că „oamenii întotdeauna urmăresc să
obţină ceva de la tine”);
 plasarea în situaţii de respingere prin posesivitate, control, retragere,
bosumflare, solicitare constantă a asigurărilor etc;
 evitarea provocărilor - conformismul ocupă un loc important în conduita
acestor persoane pentru că riscul unui eşec este prea ameninţător;
 tipare de comunicare protectoare (mecanisme de apărare de tipul
introiecţiei şi proiecţiei), lipsă de asertivitate;
 lipsa de delimitare faţă de părinţi.
Stima de sine apare din capacitatea de a obţine succese în activitate, din
competenţă şi din comparaţia cu ceilalţi.

Coerenţa
Anton Antonovsky susţine canucleul sănătăţii ar fi sentimentul coerenţei,
încrederea persoanei că lumea în care trăim este inteligibilă, gestionabilă şi plină

24
de sens. Conform acestei abordări lumea nu trebuie să fie neapărat controlabilă, ci
controlată sau ordonată în marea schemă a lucrurilor.
Sentimentul de coerenţă introdus de Anton Antonovski (1987) este definit
ca o orientare cognitivă globală, ce exprimă gradul în care persoana are
convingerea că:
 stimulii externi şi/sau interni întâlniţi pe parcursul vieţii sunt
explicabili şi predictibili;
 persoana are resurse de a face faţă stimulilor;
 solicitările au sens şi scop, deci implicarea şi investiţia de efort este
justificată.
Este o „caracteristică esenţialmente cognitivă, ce exprimă modul
persoanei de a percepe, judeca şi interpreta lumea şi pe sine".
Condiţii pentru formarea sentimentului de coerenţă:
 a nu trăi izolat
 a primi informaţii clare, precise, cu un anumit grad de libertate
 importanţa feedback-ului pozitiv.
Există anumite perioade în viaţă în care suntem mai susceptibili în a avea
un sentiment de coerenţă redus:
 adolescenţa
 divorţul
 pensionarea
 menopauza
Căile prin care sentimentul de coerenţă ar putea afecta sănătatea:
 la nivel imunologic
 o anumită stare de incoerenţă determină un comportament de risc
(consum de alcool, nicotină, droguri)
 coping-uri ineficiente la stres prin negare, reprimare etc.

Aplicaţii practice
Sentiment de coerenţă
1 - niciodată nu am acest sentiment 7 - întotdeauna am acest sentiment
1.

2. Cănd vorbesc cu oamenii am sentimentul că ei mă înţeleg.

3. Când am ceva de făcut în cooperare cu alţii mă gândesc," cu siguranţă' nu va ieşi nimic".
4. Gândindu-mă la oamenii cu care vin în contact zilnic, simt că nu îi cunosc, că îmi sunt
străini.
5. Nu îmi pasă prea mult de ceea ce se întâmplă în jurul meu.
6. Mi se întâmplă să fiu surprins de cornportamentul unor oameni pe care credeam că îi cunosc
bine.

25
7. Mi s-a întâmplat ca oameni pe care mă bazam să mă dezamagească.
8. Viaţa este plină de lucruri interesante.
9. Pănă acum nu am avut scopuri clare în viaţă.
10.Am deseori sentimentul că nu sunt tratat cum se cuvine.
11. În ultimii zece ani viaţa mea a fost plină de schimbări, fără să pot prevedea exact ce se va
întâmpla în viitor.
12. Cele mai multe lucruri pe care le voi face în viitor vor fi probabil foarte interesante.
13.Am sentimentul că mă aflu în situaţii ciudate, nefamiliare şi nu ştiu ce să fac.
14. Cred că întotdeauna există o soluţie la aspectele dureroase ale vieţii.
15. Când mă gândesc la viaţa mea, simt ce bine este că am avut şansa de a mă fi născut.
16. Când am o problemă îmi este dificil să găsesc soluţia ei.

Scala de autoeficacitate
l= niciodată 2= câteodată 3= adeseori 4= întotdeauna
1. Dacă insist reuşesc să-mi rezolv problemele dificile.
2. Chiar dacă cineva mi se opune, găsesc mijloacele pentru a obţine ceea ce vreau.
3. Este uşor pentru mine să persist în îndeplinirea scopurilor mele.
4. Am încredere că mă pot descurca eficient în situaţii neaşteptate.
5. Datorită abilităţilor meleştiu cum să ies din situaţii imprevizibile.
6. Pot să rezolv cele mai multe dintre probleme dacă investesc efortul
necesar.
7. Rămân calm când mă confrunt cu dificultăţi deoarece mă pot baza pe capacităţile
mele de soluţionare.
8. Când mă confrunt cu o problemă găsesc de obicei mai multe soluţii de rezolvare.
9. Când sunt într-o situaţie dificilă ştiu ce am de făcut.
10. Orice s-ar întâmpla sunt de obicei pregătit să fac faţă situaţiei.

Scala de robusteţe
1 = nu e deloc adevărat 2 = puţin adevărat 3 = adevărat 4 = cu totul
adevărat
1. Cea mai mare parte a vieţii mele se petrece făcând lucruri care merită efortul.
2. Elaborarea unui plan poate ajuta la evitarea celor mai multe probleme viitoare.
3. Nu merită să te străduieşti prea mult de vreme ce lucrurile nu ies bine,
4. De obicei, indiferent cât de mult mă străduiesc, eforturile mele nu duc la nimic.
5. Nu-mi place să fac medificări în programul meu zilnic.
6. Drumurile bătătorite (sigure) sunt întotdeauna cele mai bune.
7. Nu contează să lucrezi din greu de vreme ce numaişeful profită de asta.
8. Poţi întotdeauna să-ţi îndeplineşti scopurlie dacă lucrezi din greu.
9. Cei mai mulţi oameni sunt pur şi simplu manipulaţi de şeful lor.
10. Cea mai mare parte a lucrurilor din viaţă se întâmplă pur şi simplu pentru că aşa trebuie
să se întâmple.
11. De obicei este imposibil să schimbi lucrurile
12. Legile noi n-ar trebui să reducă veniturile oamenilor.
13. Când îmi fac planuri sunt sigur că le voi pune în aplicare.

26
 14. Îmi este foarte greu să schimb felul de a gândi al unui prieten în legătură cu o anumită
problemă.
15. E pasionant să învăţ despre mine însumi.
16. Oamenii care nu-şischimbă niciodată părerile au de obicei o judecată bună.

Scala stimei de sine

1= sunt total dezacord 2= nu sunt de acord 3= de acord 4= total de acord
1. Simt că am multe calităţi bune.
2. Câteodată mă simt nefolositor (nefolositoare).
3. Simt că sunt o persoană de valoare cel puţin la egalitate cu ceilalţi.
4. Aş dori să am mai mult respect faţă de mine însumi.
5. Sunt capabil să fac lucruri la fel de bine ca şi ceilalţi oameni.
6. Câteodată mă gândesc că nu sunt bun (bună) deloc.
7. Am o atitudine pozitivă faţă de persoana mea.
8. Simt că nu am prea multe motive să fiu mândru (mandră) de persoana mea.
9. În general sunt satisfăcut (satisfacută) de mine însumi.
10. În general sunt înclinat (inclinată) să cred despre mine însumi că dau greş în ceea
ce întreprind.

Scala de optimism
1= puţin de acord2= acord3= nici acord nici dezacord4= dezacord5= complet dezacord
1. De obicei, în momente nesigure mă aştept să se întâmple ce-i mai rău.
2. Nu mă pot relaxa uşor.
3. Dacă ceva râu s-ar putea să mi se întâmple, se va şi întâmpla.
4. Întotdeauna văd partea frumoasă şi luminoasă a lucrurilor.
5. Sunt întotdeauna optimist în legătură cu viitorul meu.
6. Îmi plac mult prietenii mei.
7. Pentru mine e important să fiu activ şi ocupat.
8. Nu prea mă aştept să-mi meargă lucrurile bine.
9. Niciodată nu se întamplă ca lucrurile să meargă cum doresc eu.
10. În general mă supăr prea uşor.
11. Cred în proverbul « După nori urmează soare ».
12. Nu prea ţin seama de lucrurile bune care mi se întamplă.

27
 CAPITOLUL III

DUREREA ŞI VULNERABILITATEA

Moto:
“De cele mai multe ori suntem mai
mult speriaţi, decât răniţi; şi suferim mai
mult din cauza imaginaţiei, decât din cauza
realtiăţii.” (Seneca)

Durerea

Durerea reprezintă o percepţie a unui stimul fiziologic sau psihologic care,

în anumite condiţii de mediu, determină o acţiune nocivă, dăunătoare asupra
organismului. Originea termenului „durere'' („pain") provine de la latinescul
„poena", care înseamnă „pedeapsă".
Aristotel este primul care descriea durerea ca fiind o reacţie emoţională, o
experienţă afectivă. Ulterior Rene Descartes remarcă dubla conotaţie a durerii,
denumind-o „o ameninţare cu două localizări” - una la periferie (deget, piele, etc.) şi
alta la nivel central.
Durerea este un element important, având rol protector asupra
organismului, prin atenţionarea acestuia asupra unor potenţiale pericole ce-i
ameninţă viaţa.
IASP (International Association for the Study of Pain) descrie durerea ca „o
experienţă senzitivă şi emoţională neplăcută, asociată cu o leziune tisulară
evidentă sau nu”.
Principalul simptom pentru care pacienţii se prezintă la medic îl reprezintă
durerea. În cazul în care este de scurtă durată, puternică, precis localizată într-o
anumită zonă a corpului, durerea este numită acută; atunci când durează mai mult
de 6 luni, chiar dacă este însoţită de perioade de remisiune, vorbim de durere
cronică.
Un număr de boli sunt asociate cu durerea, cum sunt:diverse afecţiuni
articulare şi osoase, ulcerul, bolile musculare şi fibromialgia, etc.. Pe lângă
suferinţa individuală, durerea are şi conotaţii la nivel social:invaliditate, spitalizări
repetate, afectarea calităţii vieţii şi a activităţii profesionale.
Termenul de durere poate fi analizat atât la nivel concret, al mecanismelor
fiziologice implicate în geneza şi transmisia senzaţiei dureroase, cât şi la nivel

28
psihologic, al percepţiei propriu-zise a durerii şi a comportamentelor derivate din
aceasta.
Durerea înseamnă şi comportament. De aceea, durerile acute, organice
conduc, în clinică, la comportamente variabile după vârstă, nivel cultural,
profesiune, boală, ca şi după motivaţii, tendinţe, educaţie.
Iată cele două tipologii în ceea ce priveşte comportamentulindividului faţă
durere:
Tipologia lui Corman şi Tissot
Tip hipoexcitabil
 “Leziunea depăşeşte iritaţia”
 Manifestările clinice sunt vagi, neclare, incomplete,
înşelătoare
Tip hiperexcitabil
 Suferinţele nu sunt direct proporţionale cu
intensitatea durerii şi nu au o valoare prognostică.
Tipolofia lui Fervers
Tipul “tetanic”
 Reacţionează prin agitaţie, revoltă
 Atitudine “duşmănoasă” faţă de partea bolnavă
 Tip afectiv
 Greu de tratat, recurge la alcool, nicotină, cafea.
Tipul “patic”
 “Se plânge”
 Se gândeşte la moarte, doreşte linişte
 Îşi proiectează temerile asupra celor din jur
 Are nevoie obiectivă de medicamente
 Oscilează între inactivitate depresivă şi o stare de
cvasi-beţie euforică.
Factorii ce influenţează durerea
1. Reacţia individului la perceperea durerii
a. Experienţa anterioară în ceea ce priveşte răspunsul la stres, la
anxietate, la maniera în care au evoluat alte afecţiuni corporale
(relaţiile interpersonale, structura propriei personalităţi)
b. Factorii culturali (evreii şi italienii se plâng frecvent şi zgomotos;
evreii sunt mai interesaţi de importanţa durerii, de durata şi
semnificaţia ei; italienii se preocupă mai puţin de semnificaţia

29
 durerii; irlandezii suportă durerea cu mai mult stoicism, portoricanii
sunt mai anxioşi la durere decât negrii sau albii din aceiaşi regiune)
c. Statutul psihiatric (pacienţii cu tulburări emoţionale sunt mai
sensibili; cei mai toleranţi la durerile dentare sunt personalităţile
sociopate; schizofrenii au o mare toleranţă la durere, putând singuri
să-şi provoace mutilări)
d. Influenţa învăţării
e. Influenţa vârstei şi sexului
2. Factorii situaţionali (anxietatea la care contribuie incertitudinea, lipsa unor
informaţii clare şi a controlului, calitatea relaţiei medic-pacient)
3. Gradul de frică faţă de tratament (anxietatea şi frica sunt cele mai comune
răspunsuri emoţionale care acompaniază comportamentuldureros)
4. Gradul de cunoaştere a manevrelor terapeutice (informaţiile şi explicaţiile
reduc ambiguitatea şi incertitudinea)
“Harta" situaţiei tratamentului:
- ce etape şi ce intensitate
- durata
- o descriere clară a perioadelor principale ale interventiei
- ce va simţi pacientul în cursul tratamentului
5. Gradul de control în timpul tratamentului
6. Relaţia medic-pacient (medicul trebuie perceput de către pacient ca o
personalitate empatică, credibilă, suportivă, orientată spre pacient)
Experienţa durerii este însoţită de reacţii manifeste prin care pacientul
comunică semnificaţia atribuită acestui eveniment. Reacţiile comportamentale
associate durrii constituie o formă indirect de comunicare având drept scop
declanşarea anumitor răspunsuri din partea mediului.

Table 1.Reacţiile comportamentale associate durerii

Comportamente associate durerii
Expresii faciale Grimase
Activitate motorie Mişcări lente
Reacţii verbale Solicitarea ajutorului
Autocompătimire: “de ce mi se întâmplă
tocmai mie?”
Adoptarea unor poziţii corporale Căutarea unei poziţii antalgice
Acoperirea zonei dureroase
Compresiunea zonei dureroase
Comportamente de reducere a Administrarea de antialgice

30
 durerii Evitarea activităţii
Solicitarea consultului de specialitate
Limitări funcţionale Mers lent cu opriri frecvente
Repaus la pat perioade îndelungate fără a
dormi

Tabel 2. Originea durerii

Somatică
Neurogenă
Psihogenă *

Durerea psihogenă
Este o durere care ia naştere prin concursul unor factori pur psihologici ce
ţin de persoana în cauză sau de mediul în care trăieşte. Reprezintă rezultatul unor
corelaţii psiho-afective ale bolnavului, fără o modificare psihologică somatică.
Activitatea centrilor nervoşi superiori pot produce durerea chiar şi în
absenţa unor informaţii primite de la receptorii şi nervii periferici.
Durerea psihogenă este relativ frecventă. Incidenţa exactă nu este
cunoscută, dar în unele ţări, numai durerea psihogenă de spate produce unele
forme de incapacitate de muncă la aproximativ 10 – 15 % din adulţi anual.

Simptome, semne şi diagnostic

Durerea asociată cu factorii psihologici este frecventă în multe afecţiuni
psihiatrice, în special în tulburările de dispoziţie şi în anxietate, dar în durerea
psihogenă durerea este acuza predominantă. Poate fi afectată orice regiune a
corpului, dar cele mai frecvente sunt: spatele, capul, abdomenul şi toracele. Poate
fi prezentă o tulburare organică subiacentă care explică durerea, dar nu şi
severitatea, durata şi gradul deinvaliditate al acesteia. Când este prezentă o
asemenea tulburare, se diagnostichează durerea asociată atât cu factori psihologici,
cât şi cu o afecţiune somatică. Când aceasta este absentă, se diagnostichează
durerea asociată cu factori psihologici.
Diagnosticul este pus în general prin excluderea afecţiunilor fizice care ar
putea explica durerea. Decelarea unor agenţi stressanţi psihosociali poate fi utilă
pentru explicarea tulburării. Ca şi pentru simptomele de conversie, diagnosticul
este uneori sprijinit prin găsirea unei semnificaţii metaforice a simptomului, ca în
cazul pacientului cu durere de spate care compară durerea cu înfigerea unui
pumnal în spate sau cu împovărarea cu o greutate insuportabilă.

31
 Tabel 3. Criterii diagnostice

CRITERII DIAGNOSTICE ALE DURERII PSIHOGENE

Relatări inconstate, inadecvate, imprecise ale durerii
Simptome incompatibile cu funcţia şi inervaţia structurilor anatomice
Superdramatizarea simptomelor
Simptome ce se modificăîn funcţie de evenimente sociale
Durere marcată mai mult de 6 luni
Eşecuri repetate ale terapiei
Răspunsuri inconstante ale medicaţiei
Antecedente de afecţiuni relaţionate stresului
Evenimente sociale majore: un nou loc de muncă, etc.
Dovezi ale abuzului de alcool sau medicamente
Anxietate sau depresie clinic semnificativă
Dorinţa unui câştig secundar

Relaţia dintre durere şi tulburările emoţionale

 Tulburarea emoţională drept consecinţă a durerii

Diferenţierea durerii din perspectivă temporală
 Durea fazică
 Durerea acută
 Durerea cronică

Caracteristicile durerii fazice

 Durată foarte scurtă, reflectă acţiunea imediată a unui agent nociv
 Declanşată de stimuli mecanici, termici sau chimici, ce determină
modificări reflexe, cu rol de a elimina sursa durerii
 Emoţia dominantă este frica, comportamentul de evitare
 În campul conştiinţei apare detecţia pericolului iminent şi nu
durerea

Caracteristicile durerii acute:

 apare brusc (după traume, intervenţii chirurgicale) şi poate fi
însoţită de anxietate şi stres emoţional
 componentei fazice i se adaugă o componentă tonică, ce persistă o
perioadă până la vindecare
 cauza poate fi de regula diagnosticată, este limitată pe o perioadă
de timp şi la o anume severitate

32
  asigura menţinerea comportamentelor recuperatorii
 emoţia dominantă este anxietatea, acţiunea este blocată sau
întârziată
 în plan subiectiv apare îngrijorarea
 intervenţia asupra anxietăţii va reduce intensitatea durerii

Caracteristicile durerii cornice:

 durere persistentă, nu prezintă valoare adaptativă, rezistentă la
majoritatea tratamentelor medicale
 amplifică componenta emoţională
 acuzele frecvente de durere cronica includ: dureri de cap, dorso-
lombare, cancer, artrită, durere neurogenă, traume, etc.
 stereotipul social - existenţa unei leziuni care odată tratată elimină
durerea (repausul la pat, administrarea de analgezice, vizitarea
medicului)
 emoţia dominantă este furia şi ostilitatea
 afectarea stilui de viaţă pe plan social, profesional, familia
 efectele fizice include: tensiune musculară, mobilitate limitată,
lipsă de energie şi schimbări iîn pofta de mâncare
 schimbarea percepţiei identităţii, accentuând sentimentul de
dependenţă şi izolare, starea de neajutorare
 apariţia depresiei, anxietţăii, supărarea şi frica de reîmbolnăvire
 în plan cognitiv – interpretarea senzaţiilor corporale (căutarea de
noi informaţii)

 Tulburarea emoţională drept cauză a durerii

 Mecanisme prin care emoţia poate determina durere
 circuitul anxietate-tensiune-durere-anxietate (tehnici de relaxare
pentru înlocuirea tensiunii cu relaxarea)
 distorsiunile cognitive – determinate de tulburări emoţionale
(anxietatea sau depresia) sau tendinţe particulare de prelucrare a
informaţiei ghidate de anumite trăsături de personalitate
 Factori de risc ce pot declanşa tulburări de somatizare
 factori predispozanţi: variabile de personalitate (tendinţa de a
manifesta convingeri catastrofice, vulnerabilitate la stres)
 factori declanşatori: stresorii (evenimente de viaţă)
 factori mediatori: existenţa suportului social, metode de coping.

33
 Tratamentul durerii psihogene
Evaluarea medicală completă, efectuată de un medic care are o bună relaţie
cu pacientul, urmată de liniştirea şi asigurarea pacientului că nu este ceva grav,
poate fi suficientă. Uneori, poate fi eficientă evidenţierea şi sublinierea legăturii cu
un factor stresant psihosocial, dacă acest lucru se prezintă cu empatie. Cu toate
acestea, mulţi pacienţi dezvoltă tulburări cronice şi sunt foarte dificil de tratat.
Subiecţii sunt asemănători celor cu conversie. Ei sunt refractari în privinţa
asocierii problemelor lor cu factori stresanţi psihosociali şi refuză orice formă de
psihoterapie. Au tendinţa de a avea relaţii de dependenţă, care implică de obicei
invaliditate de lungă durată şi nevoia de îngrijire continuă. Apelează la mulţi
medici în dorinţa nemărturisită de a găsi un leac, dar solicită un tratament somatic
pentru o afecţiune neorganică. Cea mai bună speranţă de îngrijire paleativă de
lungă durată o oferă reevaluările repetate, efectuate de un medic curant care
manifestă empatie şi rămâne avizat faţă de posibilitatea apariţiei unei afecţiuni
organice semnificative, dar protejează pacientul de proceduri potenţial costisitoare
sau periculoase.

Metode de tratament
 Tratament profilactic – tratarea promptă a durerii înainte ca ea să se
cronicizeze
 Tratamentul curativ – stabilirea corectă a diagnosticului (durere somatică
sau psihogenă)
Factorice contribuie la instalarea sindromului dureros:
- biologici
- comportamentali
- sociali – instalarea unor fenomene de maladaptare
- de mediu (agenţi chimici)
- emoţionali (anxietate, depresie, tristeţe, frustrare)
- cognitivi (confuzia, lipsa de înţelegere)
 Tratamente psihoterapeutice
- tehnici de relaxare - reducerea tensiunii musculare, creşterea
nivelului de control, scăderea tensiunii arteriale
- hipnoza – fixarea atenţiei şi administrarea de sugestii
- imagistica mentală – schimbarea reprezentărilor mentale patologice
despre durere, comutarea atenţiei de la suferinţă la optimism

34
 - biofeedback-ul – tehnica fizioterapeutică, cu ajutorul aparatelor
electronice de amplificare se urmăreşte trecerea sub control
conştient a unor parametrii biofiziologici
 Acupunctura – reechilibrare energetică
 Tratament medicamentos activ (antidepresive, hipnotice, tranchilizante)
 Psihoterapie cognitivă, cognitiv-comportamentală, psihanalitică, de grup,
muzicoterapia, consilierea psihologică
 Tratamentul placebo - efectul benefic al tratamentului în stare de veghe

Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori

M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde
să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen.
Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator
care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau
dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia.
Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai
comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor
noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de
caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga
biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali
există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-
vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitatepot fi menţionaţi: factori bio-
psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi post-natală, o
personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial
vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului
social, existenţa sau absenţa suportului social.
M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă
între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca
boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la
persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau
chiar banal poate declanşa starea psihopatologică.

Aplicaţii practice
Chestionarul McGill

Are 2 forme:
1. CD – L – forma lungă
2. CD – S– forma scurtă

35
 CD urmăreşte perceperea subiectivă a durerii. Este utilizat pe o scară largă şi a devenit un
standard în evluarea durerii.
CD – S conţine o selecţie de 15 dintre cei mai frecvenţi descriptivi ai durerii.

Aplicare şi cotare
Interviatorul roagă pacienţii să indice unde e localizată durerea folosind un desen
anatomic. I se cere să prezinte, să descrie patternul durerii şi să indice intensitatea acesteia. Se
calculează un index de măsurare al durerii prin sumarea valorilor durerii la cuvintele selectate.
Primul cuvant din grupa are valoarea 1, al 2-lea 2, etc.
Itemii de la 0-10 permit măsurarea durerii senzoriale. Punctajul poate varia intensitatea de
la 0-114 puncte:
- un scor cuprins între 30-76 puncte – scor mediu
- peste 77 – scor ridicat
Itemii de la 11-15 permit măsurarea durerii afecticve. Punctajul poate varia între 0-30
puncte:
- 10-20 puncte – scor mediu
- peste 21 – scor ridicat
Itemul 16 permite măsurarea durerii evaluative. Punctajul poate varia între 0-15 puncte:
- 5-10 puncte – scor mediu
- peste 11 – scor ridicat
Itemii de la 17-20 perrmit măsurarea a diverse forme de durere. Punctajul poate varia între
0-46 puncte:
- 15-30 – scor mediu
- peste 31 – scor ridicat
Indexul total de măsurare al durerii se realizează prin sumarea celorlalte măsurători.
Punctajul poate varia între 0-205 puncte:
- 68-136 – scor mediu
- peste 137 – scor ridicat
Se mai calculează un indicator suplimentar – nr de cuvinte alese. Pot avea valori între 0-
78 puncte:
- 26-52 – scor mediu
- Peste 53 – scor ridicat
Intensitatea durerii actuale poate lua valori între 0-5 puncte:
- 2-3 puncte – scor mediu
- peste 4 – scor ridicat
Pt CD – S, itemii de la 1-11 acoperă durerea senzorialăşi poate lua valori între 0-33
puncte:
- 11-22 puncte – scor mediu
- peste 23 – scor ridicat
Itemii de la 12-15 acoperă dimensiunea afectivă a durerii. Valorile pot fi între 0-12
puncte:
- 4-8 puncte – scor mediu
- peste 9 – scor ridicat
intensitatea durerii prezintă indicator de 0-5 puncte:
- 2-3 puncte – scor mediu

36
- peste 4 puncte – scor ridicat
Indexul vizual analog al durerii poate lua valori de la 0-100 %:
- 33-66 % - scor mediu
- Peste 67 – scor ridicat

CAPITOLUL IV

COMPORTAMENTE NOCIVE PENTRU SĂNĂTATE

Moto:
„Sănătatea este o comoară pe care
puţini ştiu să o preţuiască, deşi aproape toţi
se nasc cu ea”. (Hipocrate)

Conceptul de stil de viaţă

37
 Prevalenţa şi natura bolilor s-a modificat semnificativ de-a lungul secolului
XX. Dacă la începutul secolului XX cele trei cauze majore de mortalitate erau
pneumonia, tuberculoza şi gastroenteritele, în prezent asistăm la o modificare
radicală a cauzelor de deces. Bolile cardiovasculare, cancerul, diabetul,
accidentele iau locul bolilor microbiene şi infecţioase. Schimbarea se datorează pe
de o parte succeselor medicinei moderne în combaterea bolilor infecţioase, iar pe
de altă parte schimbărilor în stilul de viată.
Modificările sociale rapide rezultate din dezvoltarea economică,
industrializare şi urbanizare, destructurarea tradiţiilor şi coeziunii familiale,
bombardarea informaţională, caracterul intempestiv şi imprevizibil al multor
evenimente, au erodat rezistenţa individului la multiplele solicitări psihosociale la
care este supus. Totodată s-a impus un nou stil de viaţă în care sedentarismul,
supraalimentaţia, fumatul, munca hectică, consumul de alcool, devin
comportamente comune. Astfel, omul modern devine vulnerabil la o nouă
categorie de boli, cu etiologie plurifactorială, în care stilul de viaţă joacă un rol
proeminent. Acest fapt le-a conferit bolilor cardiovasculare, cancerului, diabetului,
sindromului imuno-deficient achiziţionat, numele de “boli ale civilizaţiei”. (A.
Băban)
Stilul de viaţă defineşte totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care
afectează starea de sănătate.
Stilul vieţii reprezintă un set de convingeri pe care ni-l formăm în general
în primii ani de viaţă, în copilăria timpurie. Este ca un fel de linie ghid a vieţii cu
ajutorul căreia găsim soluţii pentru problemele cu care ne confruntăm. Astfel
ajungem ca adulţi să luăm o serie de decizii ce au la bază metode de operare
învăţate înca din copilărie. Stilul vieţii s-a format, în copilărie, ca urmare a
interacţiunilor cu părinţii, fraţii, cei din jur şi din observarea şi interpretarea
subiectivă a relaţiilor dintre oameni.
Stilul vieţii este o constantă, nu se schimbă decât în urma unui eveniment
major perceput în viaţa noastră.
Factorii comportamentali ai stilului de viaţă sunt:
 factori de risc pentru îmbolnăviri, răniri şi morţi premature
(fumat, alcool, consum de droguri, conducerea autovehiculelor
cu viteză excesivă şi/sau fără centuri de siguranţă, relaţii
sexuale neprotejate etc.) – conduc la un stil de viaţă patogen sau
negativ;

38
  factori protectori ai stării de sănătate (practicarea regulată a
exerciţiilor fizice, alimentaţie raţională, suport social etc.) –
constituie un stil de viaţă imunogen sau pozitiv.
Din punctul de vedere al frecvenţei şi intensităţii, comportamentele stilului
de viaţă nesănătos pot fi în exces (fumat, consum de alcool etc.) sau în deficit
(exerciţiu fizic, somn, relaxare etc.).

Componentele stilului de viaţă

Rolul factorilor comportamentali în etiologia, evoluţia şi recuperarea din
boală este astăzi tot mai clar precizat şi înţeles. Peste 50% din cauzele de
mortalitate din ţările dezvoltate se datorează factorilor comportamentali.

Tabel 1. Cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate

Cauză din total Procent

Stil de viaţă 50 %
Factori biologici 25 %
Factori de mediu 15 %
Sistem medical 10 %

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

Într-un studiu realizat de Alameda California, ce a luat în observaţie 7.000

de subiecţi pe care i-a urmărit timp de 8 ani, s-au identificat şapte caracteristici
comportamentale ce reduc semnificativ riscul pentru îmbolnăviri:
- a nu fuma (şi a nu fi fost fumător)
- activitate fizică regulată
- menţinerea greutăţii potrivite
- evitarea gustărilor între mese (cu excepţia fructelor)
- mic dejun regulat
- 7-8 ore somn pe noapte
- consum moderat de alcool.
Studiul a estimat că o persoană în vârstă de 45 ani care practică şase-şapte
comportamente drept obişnuinţe, va avea o speranţă de viaţă cu 11 ani mai mare
decât cea care practică doar unul-trei comportamente.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că procentul de 50% din totalul
deceselor datorare stilului de viaţă, ar putea fi evitat prin modificarea stilului de
viaţă.

39
 Pe langa formele de comportamente adictive de modă veche astazi au
aparut forme noi sau forme modificate: adictia faţă de shopping, de sex, de
internet, sporturi extreme, extremisme politice, muncă etc. Este greu să rezişti într-
o lume în care criteriile, valorile nu se stabilesc din afara, ci din interior. De aceea,
este important să te cunoşti, să reflectezi asupra ofertei, asupra ispitelor vieţii,
pentru a trăi echilibrat.
Sociologul francez, Alain Ehrenberg, susţine că individul modern se
confruntă cu o serie de dificultăţi specifice societaţii moderne, care generează
depresie, nelinişte, indecizie. Dependenţa, pentru el, reprezintă noi stiluri de viaţă,
care nu duc la echilibrul persoanei, ci la înstrăinarea de sine şi la tulburări de
identitate. Apelul la dependenţe pentru a traversa viaţa este un mod prin care ne
recunoaştem slăbiciunea.

Modele şi factori care influenţează stilul de viaţă

 Modelul învăţării sociale(Bandura): comportamentele sunt învăţate prin

imitare. În acest sens un rol important îl are mass media şi mesajele
publicitare.

 Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock, Becker): autorii
acestui model susţin că persoana adoptă sau nu un comportament de risc în
funcţie de percepţia sa asupra comportamnetului respectiv. Aceste
percepţii vor determina intenţia care declanşează comportamentul sanogen
sau patogen.

Comportament de risc

Vulnerabilitate personală

Severitateabolii Intenţie Comportament sănătos

Autoeficacitate

Cost / beneficii comportament sănătos 40

 Fig. 1. Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock; Becker)

Tipuri de prevenţie
Programele de promovare a sănătăţii vizează reducerea comportamentelor
de risc şi încurajează practicarea comportamentelor protective (exerciţiul fizic,
relaxare, etc.). Programele de prevenţie trebuie să respecte anumite principii care
trebuie adaptate nivelului şi tipului de program preventiv.

Principiile programelor de prevenţie

1. Tulburările clinice sunt determinate de relaţii complexe cu factorii de risc
2. Expunerea la mai mulţi factori are efecte cumulative şi interactive
3. Boli/disfuncţii diferite au factori de risc similari
4. Importanţa factorilor de risc diferă în funcţie de stadiul de dezvoltare a
persoanei
5. Promovarea factorilor de protecţie diminuează efectul factorilor de risc
6. Prevenţia eficientă solicită intervenţii coordonate în domenii diferite
7. Acţiunile de combatere a factorilor de risc trebuie să fie iniţiate înaintea
instalării disfuncţiilor/bolii
8. Programele de prevenţie trebuie să încorporeze datele cercetărilor din
domeniu
9. Programele de prevenţie trebuie să vizeze în aceeaşi măsura efectele de
scurtă durată cât şi cele de lungă durată
10. Programele de prevenţie trebuie adaptate la tipul şi nivelul de intervenţie.

Nivele de realizare a programelor de prevenţie

 Guvern - măsuri legislative şi politici sanitare
 Comunitate - măsuri la nivelul unui judeţ, oraş, cartier
 Organizaţii - măsuri la nivelul instituţiilor, şcolilor, organizaţiilor
profesionale
 Grup - adolescenţi, soldaţi, prizonieri, abuzatori
 Individual

Tipuri de programe de prevenţie:

41
  Primară- intervenţii la nivel populaţional, înainte ca orice disfuncţie sau
tulburare să se manifeste;
 Secundară- identificarea grupurilor, situaţiilor de risc şi acţionarea asupra
lor în scopul reducerii riscului de apariţiei a bolii;
 Terţiară- se realizează în mediul clinic, prin abordarea factorilor de risc
la persoanele bolnave, în scopul preveniri recăderilor şi cronicizării bolii
şi a unei recuperări mai rapide.

Modele de educaţie pentru sănătate

 Educaţia pentru sănătate implică:
1. Conştientizarea că anumite comportamente reprezintă un risc pentru
sănătate
2. Cunoştinţedespre comportamentele de risc
3. Atitudinenegativăfaţă decomportamentele de risc
4. Persuasiune - informaţii pe diferite canale şi în momente diferite pentru a
menţine atitudinea de respingere a comportamentelor de risc
5. Comportament sanogen
6. Menţinereacomportamentelor sanogene
7. Prozelitism - convingerea altor persoane de beneficiile adoptării
comportamentelor sanogene.

 Teoria difuzării informaţiei şi comunicării(Rogers, 1983). Modelul descrie

opt condiţii prin care mesajele despre sănătate devin eficiente.
Modelul celor “8P”
- Pervaziv
- Popular
- Personal
- Participativ
- Pasionant
- Practic
- Persuasiv
- Profitabil

 Modelul stadiilor schimbării(Prochaska, Di Clemente, 1984) descrie etapele

în care se pot situa persoanele; în faza de precontemplare, nu se ia în
considerare schimbarea, fiind astfel necesară conştientizarea

42
 comportamentului de risc; în cea de contemplare, este necesară transmiterea de
informaţii; pregătirea pentru schimbare şi schimbarea propriu-zisă, iar
recăderile trebuie asistate prin metode specifice.

menţinere

acţiune

pregătire

contemplare

precontemplare

Definirea şi identificarea dependenţelor

Termenul de dependenţăeste definit ca fiind o relaţie dăunătoare cu
substanţe şi comportamente care pervertesc mintea şi care au repercusiuni
negative asupra vieţii.
Dependenţele se manifestă, cel mai adesea, în cazul acelor persoane
predispuse la respectiva boală printr-o combinaţie a structurii lor genetice şi a
stilului de viaţa pentru care optează.
Dependenţele sunt recunoscute drept boli cronice, progresive şi mortale,
atunci când nu sunt tratate.

Dependenţa se instalează la nivel:

- fizic – caracterizată prin simptome ale toleranţei şi sevrajului;
- psihic – nevoia de a menţine, de a regăsi senzaţia de plăcere sau de
a evita senzaţia de rău psihic atunci când nu se mai consumă
substanţa respectivă.

43
 ALCOOLUL

Mulţi dintre noi suntem consumatori de alcool, ceea ce poate fi un semn de

bună integrare socialăşi în nici un caz nu unul de boală. Nici cantitatea sau
frecvenţa consumului nu reprezintă un criteriu de diagnostic, toleranţa la alcool
variind enorm de la un individ la altul.
Această deplasare de la uz la abuz a consumului de alcool marchează
încadrarea lui – în caz de consum moderat – un factor de protecţie înpotriva
infartului miocardic, iar în caz de consum exagerat o cauză importantă de
îmbolnăvire, dar şi de comportament antisocial.
Conform American Psychiatric Association în “Diagnostic and Statistical
of Manual of Mental Disorders”, abuzul reprezintă: un mod maladaptativ de uz al
alcoolului, care duce la degradare sau suferinţă semnificative clinic, manifestate
prin unul sau mai multe dintre următoarele:
1. Uz recurent al alcoolului, care duce la neîndeplinirea unor obligaţii de rol
major la muncă, şcoală sau acasă (absenţe repetate,performanţă
necorespunzătoare la muncă, etc.);
2. Folosirea recurentă a alcoolului în situaţii în care aceasta este primejdioasă
fizic (conducerea automobilului în stare de ebrietate);
3. Probleme legale recurente legate de alcool (amenzi, arestări pentru
tulburarea liniştii publice);
4. Continuarea uzului substanţei în pofida unor probleme sociale sau
interpersonale recurente, cauzate sau exacerbate de băutură (certuri cu
membrii familiei, bătăi, etc.) (DSM IV).

Efectele psihologice şi somatice ale alcoolului

În perceperea populaţiei alcoolul este un stimulent, însă farmacologii îl
clasifică în rândul substanţelor psihoactive cu rol inhibitor asupra scoarţei
cerebrale.
Consumat moderat alcoolul nu atrage tulburări psihice ori somatice
(excepţie făcând bolnavii cu ulcer gastric, hepatită cronică, etc.).
Dozele crescute, corespunzătoare unei alcoolemii de peste 200-400mg%
conduc la apariţia intoxicaţiei etilice (beţia), ce poate merge până la comă sau
chiar deces.

Corelaţii între alcoolemie (concentraţia de alcool în sânge)

exprimatăîn mg/dl şi efectele corespunzătoare:

44
  5-15 – euforie, dezinhibiţie
 20-30 – performanţă motorie încetinităşi abilitate de gândire descrescută
 30 – 80 – creşteri ale problemelor motorii şi cognitive
 80 – 200 – încoordonare, erori de judecată, dispoziţie labilă, cogniţie
deteriorată
 200 – 300 – nistagmus, vorbire neclară, blackout-uri;
 peste 300 – comă, semne vitale alterate, posibil deces

Simptome neuropsihice în alcoolism

Tulburări cognitive – deteriorarea memoriei, atenţiei, amnezie, delir,
halucinaţii, demenţă
Tulburări afective – iritabilitate, anxietate, afecte (plâns, ţipete)
Tulburări comportamentale – somnolenţă/insomnie, agitaţie psihomotorie,
delirum tremens
Tulburări neurologice – tremor fin la extremităţi

Tabel 2. Efectele alcoolului asupra diverselor organe şi aparate (Buşoi)

Afectare Efect acut Efect cronic
Sistemul Întârzierea golirii gastrice Carcinom esofagian
gastro- Reflux gastroesofagian Gastrită atrofică cronică
intestinal Injurii asupra mucoasei Carcinom gastric
gastrice Scăderea
dizaharidelor
Inflamaţia esofagiană
Recidivă ulceroasă
Nutriţional Interferenţa cu metabolismul Deficienţă folaţi
ă vitaminelor Deficienţă tiaminică

Inhibă gluconeogeneza Cetoacidoză alcoolică

Pierderea indirectă de K şi
Ca
Pierderea de Mg, Zn şi P
Deficienţă tiaminică
Deficienţă de vitamină PP
Descreşterea Ca seric
Sdr. Wemicke-Korsakoff
Pelagra

45
 Sistemul Tulburarea Depresie
nervos coordonăriimotorii Demenţă
central Neuropatie periferică
Apnee în somn Lărgirea circumvoluţiunilor
corticale frontale
Accident hemoragic cerebral

Sistemul Creşterea riscului de infecţii

imun Descreştereapolimorfonuclearelor
Descreşterea imunităţii mediate
celular
Descreşterea limfocitelor T
Afectarea fagocitării
Sistemul Creşterea corticosteroizilor Testosteron scăzut
endocrin plasmatici Atrofie testiculară
Creşterea catecolaminelor Amenoree, anovulaţii
plasmatice
Ficatul Ficatul gras Ciroza
Mărirea ficatului Carcinom hepato-celular
Hepatita alcoolică
Inimă Creşterea moderată a HTA HTA
Sindromul „Holiday heart" Cardiomiopatie
Muşchi Creşterea şanselor de injurii Miopatie alcoolică cronică
musculare
Necroză musculară acută
Sânge Anemie megaloblastică
Diminuarea funcţiei trombocitare
Sân În lapte 90-95% din nivelul Creşterea riscului de cancer
alcoolului sanguin mamar
Ginecomastie la bărbaţi
Pancreas Pancreatita acută
Pancreatita cronică
Formarea de pseudochiste
Plămâni Creşterea tusei şi producţiei Pneumonie
de
spută

Tipuri de băutori
Tipul alfa – băutorul certăreţ– cu o dependenţă psihică de alcool,
comportament de băutor nedisciplinat, dar fără pierderea controlului
Tipul beta – băutorul ocazional – fără dependenţă, dar obligat să consume
alcool cu diverse ocazii

46
 Tipul gama – băutorul dependent – cu dependeţă fizică şi psihică şi cu
pierderea controlului de abstinenţă
Tipul delta – băutorul în oglindă – cu dependenţă accentuată fizică şi
psihică de alcool, incapabil de abstinenţă dar cu păstrarea controlului în momentul
consumului
Tipul epsilon – băutorul episodic – dependenţă psihică, pierderea
controlului, capacitate crescută de abstinenţă.

Toleranţa şi sevrajul
Toleranţa este fenomenul întâlnit la băutori, care, cu timpul, au nevoie de
cantităţi tot mai mari de alcool pentru a obţine acelaşi efect („ţine bine la băutură).
Dezvoltarea toleranţei, în special a celei marcate, indică instalarea dependenţei.
Toleranţa la alcool variază de la o persoană la alta, în funcţie de zestrea geneticăşi
de „antrenamentul” fiecăruia.
Sevrajul sau instalarea sindromului de sevraj apare ca urmare a tentativei
de abandonare a consumului de alcool. Sindromul de sevraj reprezintă principalul
obstacol în calea intenţiilor bolnavului, iar recunoaşterea alcoolicilor (chiar şi cei
nedeclaraţi) se face după următoarele criterii:
- pentru reducerea sau evitarea sevrajului subiectul va face apel la noi
cantităţi de alcool;
- Alcoolul este băut în cantităţi mai mari sau pe o perioadă mai lungă de
timp decât s-a intenţionat;
- Dorinţa persistentă sau eforturi lipsite de succes de a reduce sau controla
consumul de alcool;
- Majoritatea timpului se cheltuie cu activităţi necesare procurării alcoolului,
pentru consumarea lui;
- Activităţi sociale, ocupaţionale importante au fost reduse sau abandonate
din cauza băuturii;
Simptomele apărute după câteva ore sau zile de la încetarea uzului de alcool
sunt: hiperactivitate vegetativă (transpiraţie excesivă); tremor marcat al
extremităţilor; insomnie, greţuri, vărsături, iluzii sau halucinaţii vizuale;, anxietate,
agitaţie psihomotorie.
Toleranţa şi sevrajul, alcătuiesc împreunădependenţa fizică.

Tratamentul alcoolismului cuprinde două etape principale:

Dezintoxicarea

47
 Se realizează prin asocierea medicaţiei cu psihoterapia de susţinere şi, în
special cognitiv-comportamentală, dar şi prin colaborare cu familia. (Prelipceanu)
Nu insistăm asupra acestei etape care este, în mod obligatoriu o problemă de
strictă specialitate psihiatrică.
Prevenirea recăderilor
Constituie cea mai anevoioasă etapă a tratamentului unui alcoolic.
Administrarea medicaţiei aversive de tipul disulfiramului nu este totdeauna
posibilă (foarte multe contraindicaţii + pericolul unor reacţii severe, chiar letale),
iar medicamentele mai noi, cu alte mecanisme de acţiune (ex. Naltrexona şi
Acamprosatul) nu sunt lipsite de efecte secundare periculoase.
Eforturile terapeuţilor se îndreaptă spre abordarea psihologică a bolnavilor, în
primul rând, prin creşterea motivaţiei bolnavului pentru menţinerea abstinentei,
obţinută prin tratamentul anterior.

FUMATUL

Fumatul este o "inamicul public numărul 1", o epidemie cu care se

confruntă lumea modernă şi care produce anual mai multe victime decât SIDA,
alcoolul, abuzul de droguri, accidentele de circulaţie, crimele, tentativele de suicid.
Tabagismul stă la originea unor boli foarte grave, cancere, boli cardio-vasculare,
boli respiratorii cronice.
Tutunul este consumat, în principal, sub formă de ţigarete şi de ţigări de
foi, dar el mai este şi prizat, mestecat sau fumat cu pipă.
Tutunul este reprezentat de frunzele speciilor N. tabacum şi N. rustica, ce
aparţin genului Nicotiana, din familia plantelor Solanacee, care cuprinde peste 100
de specii şi subspecii. Acestea conţin o substanţă alcaloidă, nicotina, care, odată
patrunsă în organismul uman, produce efecte de dependenţă farmacologică şi
psihologică, întreţinând şi perpetuând obiceiul fumatului.
Efectele nocive ale fumatului sunt atribuite componenţei tutunului dar şi
hârtiei de ţigară. Acestea conţinând cca 4000 de substanţe,din care peste 300 sunt
toxice pentru om şi 43 sunt cancerigene care, prin piroliză, eliberează substanţe ca:
nicotina, gudronul, monoxidul de carbon,oxizi de azot, cianuri, amoniac, precum
şi aldehide volatile.
Nicotina este cea mai importantă dintre ele. După inhalarea la nivel
pulmonar, fluxul sangvin arterial preia această substanţă şi o transportă către creier
într-un interval de 10 secunde. La acest nivel, nicotina se leagă de receptorii
colinergici centrali activând căile neuro-umorale, ducând la eliberarea de hormoni

48
şi neurotransmiţători: acetilcolină, noradrenalină, dopamină, corticosteroizi,
serotonină, hormoni hipofizari. Acest proces are ca urmăricreşterea tensiunii
arteriale, pulsului, tahicardie, blocarea transmiterii durerii, reacţia corticală de
trezire, creşterea vigilenţei şi relaxare etc. Astfel se explică efectele euforice
(asemanătoare heroinei) şi instalarea dependenţei de nicotinăla fumătorii de peste
20 ţigări pe zi.
Gudronul este responsabil de apariţia cancerului, atât în zonele pe care le
parcurge fumul de ţigară, dar şi la cele independente de acestea, cum ar fi cel de
sân sau de col uterin.
Monoxidul de carbon accentuează hipoxia,prezentă deja în vasele
coronare datorită proastei circulaţii la acest nivel. Procesul de ateromatroză este
accentuat în timpul fumatului de efectele catecolaminergice ale nicotinei soldate
cu vasoconstricţie şi creşterea acizilor graşi liberi ce se depun pe pereţii vasculari.
(I.B. Iamadescu)

Tabelul 3.Efectele fumatului asupra sănătăţii (Iamadescu)

Aparatul respirator
- cancerul pulmonar
- precipită apariţia bronşitelor cronice şi a emfizemului pulmonar
- uscăciunea mucoaselor nazale şi buco-faringiene
- sensibilitate crescută la infecţiile căilor respiratorii superioare
- incidenţă crescută a otitei medii şi astmului la copiii ai căror părinţi fumează
Apărat cardio - vascular
- infarctul miocardic, accidente vasculare cerebrale şi arteriopatia cronică
Aparatul digestiv
- incidenţă crescută a ulcerelor
- capacitate mai redusă de vindecare
- rată mai crescută a recurenţelor
Afecţiuni neoplazice
- cancer pulmonar, laringian, gastric, biliar, pancreatic, renal şi al vezicii
urinare
- cancere ale cavităţii bucale şi esofagiene, de sân şi de col uterin
Sarcină
- greutate scăzută la naştere (< 2500 g)
- incidenţa sindromului de moarte subită a sugarului

49
 - apariţia de deficiţe cognitive şi tulburări de dezvoltare în copilărie
Alte efecte
- carenţe ale vitaminelor B şi C
- alterări ale epidermului (riduri, degete îngălbenite)
- scăderea acuităţii vizuale şi a memoriei, riscul dezvoltării unor boli
profesionale
- diminuarea funcţiei sexuale şi chiar a fertilităţii

Tabagismul pasiv priveşte persoanele nefumătoare care trăiesc sau

lucrează în anturajul unuia sau mai multor fumători, fiind la fel de nociv ca şi
fumatul pasiv. Astfel, copiii supuşi tabagismului părinţilor pot fi victimele unor
afecţiuni respiratorii (rinofaringite, bronşite, astm), precum şi ai unor conjunctivite
sau otite (I.B. Iamadescu).
La adult, fumatul pasiv se traduce printr-un risc crescut de cancer
pulmonar şi afecţiuni cardiovasculare. Fumatul pasiv constă în inhalarea fumului
de ţigară de către nefumătorii aflaţi în vecinătatea persoanei care fumează. Doar
15% din fumul de ţigară este inhalat de fumător, restul de 85% poluează aerul
ambiant. Se estimează că femeile căsătorite cu fumători sunt de patru ori mai
predispuse să moară de cancer pulmonar decât cele căsătorite cu nefumători.
Fumatul pasiv determină:
- creşterea riscului de deces prin boli cardiace cu 30%,
- creşterea riscului de cancer pulmonar,
- agravarea astmului alergic şi a alergiilor respiratorii.
În urma studiilor realizate în privinţa stopării fumatului s-a constat că se
reduce riscul pentru infarctul miocardic în 1-2 ani, 1-3 ani pentru AVC (atacuri
vasculare cerebrale) şi abia 10-20 ani pentru cancerul pulmonar. Fumatul scade
durata de viaţă cu circa 7-13 ani, în funcţie de vârsta debutului, iar stoparea
fumatului recuperează respectivii ani proporţional cu vârsta renunţării la fumat.
Stoparea fumatului conduce inevitabil la instalarea şi apariţia simptomelor
sevrajului nicotinic manifestat astfel:
• Dorinţa puternică de a fuma
• Iritabilitate, furie, labilitate emoţională
• Anxietate
• Dificultăţi de concentrare
• Agitaţie
• Reducerea frecvenţei cardiace
• Creşterea apetitului şi câştigul în greutate (abandonarea fumatului este
asociată cu o creştere medie în greutate de aprox. 2, 75 Kg)

50
 • Stări depresive

Tipuri de intervenţii
 Aprecierea motivaţiei
 Sfatul minimal: 3-5 minute;
Medici/nurse/dentişti/psihologi/farmacişti
 Consiliere de specialitate 10-15 minute
 Consiliere de grup
 Prescripţie/terapie comportamentală
 Materiale auto-ajutătoare
 Acupunctură, hipnoză, talazoterapie
 Menţinerea stabilităţii sevrajului
 Medicaţie psihotropă ajutătoare

DROGUL

Drogul este considerat un inamic al omului modern. Dobândite pe cale

naturală sau artificială, substanţele care „fabrică visuri“ sau care „aduc fericirea“
fac, an de an, mai multe victime decât armele de distrugere în masă. Nici o
statistică nu poate spune numărul exact al consumatorilor de droguri. El poate fi
doar estimat.
Uniunea Europeană estima în 2004 că existau aproximativ 2 milioane de
consumatori de droguri. În România, fenomenul a apărut după 1989, numărul
dependenţilor continuând să crească, iar vârsta celor care consumă să scadă.
Fenomenul este extrem de greu de controlat, chiar dacă se fac eforturi
pentru prevenirea şi combaterea sa,drogurile pun stăpânire pe trupul şi mintea
consumatorilor. Victimele drogurilor pot fi văzute pe stradă, în locuri obscure, în
gară, la metrou etc. Pot fi recunoscute uşor: au feţele palide, cadaverice, răvăşite,
ochii roşii, închişi pe jumătate, cearcăne adânci şi o expresie visătoare, pierdută.
Sunt rupţi de realitate şi nu vor ajunge cu picioarele pe pământ decât peste câteva
ore, cu puţin noroc, apoi vor vrea să cunoască din nou extazul. O nouă doză, un alt
vis frumos,şi apoi coşmarul depresiei. Şansele de a duce o viaţă normală sunt
puţine, chiar dacă renunţă la droguri. Medicii afirmă că este nevoie de cel puţin
doi ani ca un consumator de droguri să se vindece complet şi asta numai dacă
persoana în cauză îşi doreşte cu adevărat acest lucru.

51
 Studiile ultimelelor decenii au încercat să răspundă întrebărilor legate de
originile şi evoluţia consumului abuziv de droguri, felul în care apare şi se
dezvoltă problema. Astfel au fost identificaţi factori care diferenţiază persoanele
dependente de cele care nu recurg la droguri. Factorii asociaţi cu un potenţial
crescut de consum sunt numiţi factori de risc, iar cei asociaţi cu scăderea acestui
potenţial sunt denumiţi factori protectori.

A. Factorii de risc
1. Factorii psihosociali generali
- Curiozitate, experimentare, căutarea de senzaţii noi
- Incapacitatea de a controla emoţiile,
- Labilitate emoţională sau agresivitate, ostilitate
- Presiune din partea grupului
- Trăirea unui sentiment de relaxare
- Efecte de anestezie asupra durerii fizice sau emoţionale
- Eşec şcolar – randamentul şcolar scăzut
- Angajament scăzut faţă de şcoală
2. Factorii biologici
- Vulnerabilitate genetică
3. Factori contextuali
- Legile şi normele sociale favorabile comportamentelor de
consum şi abuz, înaltă toleranţă socială cu privire la fiecare
substanţă
- Disponibilitatea drogurilor – numărul şi accesibilitatea
punctelor de vânzare, eficienţa mecanismelor de promovare
şi distribuţie
- Deprivarea socială – indicatori precum sărăcia, aglomerările
umane şi condiţiile de viaţă proaste sunt asociaţi cu un risc
crescut de comportamente antisociale
- Dezorganizarea în mediul social imediat - schimbări
culturale bruşte pot produce o sensibilă deteriorare a
abilitaţilor familiei pentru a transmite valori prosociale
copiilor şi adolescenţilor
4. Factori familiali
- Atitudini şi comportamente familiale permisive cu privire la
droguri
- Dependenţă de substanţă la generaţiile aceleiaşi familii

52
 - Supraprotecţie sau control excesiv
- Copil neascultător
- Disfuncţii educative ale familiei/ Stiluri parentale
inconsistente
- Lipsa unor legături afective familiale - absenţa părinţilor,
părinţi reci, distanţi, neangajaţi

Simptome
- Fizice: oboseală, acuze somatice repetate, ochi roşii, ceţoşi,
tuse trenantă,creşterea frecvenţei cardiace, a presiunii
sanguine, a temperaturii corpului, a pulsului,
insomnie/hipersomnie,lipsa apetitului, greaţă, greutate în
vorbire
- Psihice:paranoia,halucinaţii, anxietate, tulburări de gândire
- Emoţionale: schimbări ale personalităţii, schimbări ale
dispoziţiei, scăderea stimei de sine, iritabilitate,
irascibilitate, depresie,anxietate, lipsă de interes
- În familie: certăreţ, îndepărtare de familie
- La şcoală: atitudinenegativistă, dezinteres, absenteism,
indisciplină, randament şi note scăzute
- La nivel social: antisociali, stil vestimentarmodificat,
prieteni noi, probleme cu legea

B. Factorii de protecţie
1. Factori individuali
- rezolvarea problemelorşi sentimentul de autoeficienţă
- interiorizarea normelor sociale
2. Factori familiali
- legătură emoţională
- supervizare
- norme familiale
- participarea părinţilor
3. Factori educativi
- randament şcolar
- o buna legătură cu şcoala
4. Factori contextuali
- promovarea şi întărirea abilitaţilor sociale

53
 -legătura cu instanţele prosociale - familie, şcoală, biserică
- valorile prosociale

Metode de tratament
Există tratament, care trebuie să aibă o abordare de natură bio-
comportamentală şi socială: o combinare a intervenţiilor de natură
farmacoterapeutică şi psihosocială,cu accent pe creşterea motivaţiei, prevenirea
recăderilor, schimbarea stilului de viaţă şi pe tratamentul (psihiatric şi somatic) al
comorbidităţii şi monitorizare.
■ Pacienţii cu probleme de dependenţă şi comorbiditate psihiatrică
puţin severe.
O bună parte din persoanele care consumă droguri pot renunţa fără un
tratament propriu-zis. Pentru aceia care caută ajutor, în special cei care au
tulburări mai puţin grave, intervenţiile de tip scurt, sunt de multe ori la fel de
eficiente ca şi tratamentul intensiv. Scopul unei intervenţii de tip scurt este să
ofere pacientului informaţii despre tulburare şi să ofere sugestii pentru a-1 ajuta
să-şi modifice comportamentul.
■ Pacienţi care nu răspund, sau a căror dependenţă este mai
severă.
Tratamentul începe cu terapia sevrajului, urmată de consiliere pentru
a preveni recăderea.

SOMNUL

Fiecare dintre noi îşi petrece o perioadă considerabilă din viaţă dormind şi
totodată ştim cât este de necesar acest lucru. Somnul este foarte greu de studiat,
deoarece nefiind conştienţi în timp ce dormim nu ne putem da seama de ce se
întâmplă. Din aceste motive cercetările asupra somnului au fost realizate pe
persoane voluntare, ce s-au oferit să doarmă într-o cameră specială, putându-se
astfel urmări modificările ce apar în timpul somnului nocturn.
În urma cercetărilor s-a constat că în timp ce dormim, au loc modificări
fiziologice, acestea fiind cunoscute sub numele de corelaţii fiziologice ale
somnului, deoarece se corelează cu starea de somn.
Somnul este definit ca o stare fiziologică, periodică şi reversibilă,
caracterizată prin inactivitate somatică, suprimarea relativă şi temporară a
conştienţei, însoţită de o abolire mai mult sau mai puţin importantă a sensibilităţii
şi o încetinire a funcţiilor vegetative: ritm respirator, cardiac, scăderea

54
temperaturii corporale cu aproximativ 0,5 grade Celsius, diminuarea funcţiilor
secretorii (exceptând rinichiul) şi relaxare musculară. Somnul răspunde unei
necesităţi vitale de repaus periodic. Contribuie la refacerea energiei organismului
şi la menţinerea acestuia în condiţii de echilibru şi de randament.
În timpul somnului, deşi creierul nostru îşi reduce activitatea bioelectrică,
lucrează producând vise (importante pentru menţierea echilibrului psihic) şi
filtrând amintirile (ştergându-le pe cele neconsistente şi conservându-le, stocându-
le pe cele utile). (I.B. Iamadescu)
De asemenea, somnul ajută la optimizarea atenţiei, potenţează memoria şi
facilitează procesul de învăţare. Scopul principal constă în reînoirea celulelor,
refacerea celulelor, cicatrizarea rănilor şi creşterea secreţiei hormonilor (hormonul
de creştere şi prolactina).
Durata somnului variază în funcţie de vârstă. Nou născutul doarme în
medie 16,6 ore pe zi şi cu cât copilul înaintează în vârstă, durata somnului în ciclul
circadian scade, astfel că la 6 luni copilul doarme 13,9 ore/zi, iar la 1 an 13 ore.
Durata somnului la adulţi şi adolescenţi este în legatură directă cu factorii de
mediu şi sociali. Datele din literatura de specialitate arată că durata somnului
condiţionează longevitatea, deci somnul este absolut necesar unui stil de viaţă
sănătos.
Fiziologic, somnul este compus din 5-6 cicluri succesive, fiecare conţinând
două stări distincte, care se succed pe parcursul nopţii: somnul lent, cu activitate
cerebrală lentă şi mişcare nonrapidă a ochilor (NREM) şi somnul paradoxal, cu
activitate cerebrală rapidă, la fel ca şi mişcările globilor oculari (REM), în timpul
caruia se produc visele. Somnul NREM este împărţit în mod convenţional în 4
faze diferite prin profunzime şi caracteristici bioelectrice înregistrate. Primele
două sunt asociate cu somnul “uşor”, superficial (în timpul cărora rămânem
sensibili la zgomote), iar ultimele două sunt asociate somnului adanc, profund (în
timpul cărora nu mai percepem stimulii sonori), cu un înalt prag al trezirii,
însoţindu-se de mioză (îngustarea pupilelor), poziţie divergentă a globilor oculari,
bradicardie, bradiaritmie, scăderea tensiunii arteriale, creşterea debitului sangvin
cerebral cu 10%. Trezirea bruscă se face din acesta printr-o perioadă tranzitorie
confuzională. Somnul REM (rapid eye movement), este caracterizat de o activitate
electroencefalografică destul de asemănătoare cu starea de veghe; pragul de
trezire, este variabil, iar trecerea la starea de veghe se face, de aceasta dată, prin
receptarea imediată a mediului înconjurător. Se asociază cu nistagmus, mişcări
orizontale, ample ale globilor oculari, hipotonia muşchilor cefei, tahicardie,
neregularităţi ale pulsului, ale ritmului respirator, pupile de aspect normal. Se

55
presupune că somnul paradoxal este necesar proceselor de anabolism şi
maturizării sistemului nervos, de aceea el este mai lung la nou-născut şi la sugarul
mic. O altă caracteristică a somnului paradoxal, observată de cercetăturii Dment şi
Kleitman, a fost aceea că persoanele trezite din acest tip de somn au declarat că
visau. S-a constat că visul are loc în timpul REM sau a somnului paradoxal.
Somnul NREM şi REM alternează ciclic în timpul nopţii, perioada ciclului
extinzându-se gradual, în timpul vieţii, de la 50-60 de minute la nou-nascut la 90
de minute în adolescenţă. Ambele stări de somn sunt întrerupte de scurte treziri. În
somnul din prima parte a nopţii ciclurile somnului lent sunt dominate de fazele 3
şi 4, dar pe măsură ce noaptea trece predomină fazele 1 şi 2. Dimineaţa, trezirea se
face în mod obişnuit din timpul somnului paradoxal. Până la vârsta de 1 an copilul
are, în cele 13 ore de somn, aproximativ 8-10 cicluri de somn, cu durata medie de
50-70 de minute, din care faza REM reprezintă 30% din total. La adolescent
somnul REM ajunge să constituie 20% din durata totală a somnului.

Tabelul 4. Stadiile somnului

Stare de veghe = starea de trezire activă
- EEG înregistrează unde electrice foarte rapide 30 cicli/secundă şi de
amplitudine redusă (unde beta)
Somnolenţa= starea de veghe pasivă (când persoana se pregăteşte să
doarmă)
- stare de relaxare fizică şi psihică
- ochii se închid şi se deschid alternativ
- EEG înregistrează unde alfa întâmplătoare şi rapide 8-12
cicli/sec.
Somnul lent: - Stadiul 1 = perioada de adormire
- gradul de relaxare fizică şi psihică se accentuează
- EEG înregistrează uşoară încetinire, 5-7 cicli/sec., unde theta
- Stadiul II = stadiul somnului superficial
- respiraţie lentă care alternează cu perioade mai lungi de respiraţie în ritm
normal
- EEG înregistrează unde theta 3-5 cicli/sec. alternând cu fusuri de unde
rapide 12-14 cicli/sec. (fusuri de somn);
- caracteristice acestui stadiu sunt şi complexele K (complexe trifazice)
- Stadiul III = stadiul somnului profund
- scad uşor temperatura corporală, tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă şi
respiratorie

56
 - EEG înregistrează unde lente 0,5-2,5 cicli/sec., cu amplitudine mare (unde
delta)
- Stadiul IV = stadiul somnului foarte profund
- relaxare musculară maximă
- tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă şi cea respiratorie sunt scăzute
- se produc refaceri tisulare, creşte secreţia anumitor hormoni (prolactina,
hormonul de creştere)
- EEG înregistrează tot unde delta
Somnul rapid - Somn REM
(paradoxal):
- musculatura se află în stare de relaxare totală (Rapid Eye Movement)
- neregularitate a pulsului şi a respiraţiei, acestea fiind când mai rapide, când
mai lente
- capacitate mai redusă de menţinere a temperaturii corpului
- mişcări rapide ale globilor oculari
- este perioada de somn cu vise
- se produce o excitaţie sexuală (tumescenţă peniană sau lubrefiere vaginală)
- Traseul EEG este asemănător cu cel din stadiul de somnolenţă

Factorii care influenţează somnul

Somnul este condiţionat de propria personalitate, care se reflectă în
recreere, în stilul de muncă şi bineîţeles în stilul de a dormi.
Dunkel spunea că „poziţia preferată pe care ne-o alegem instinctiv în
timpul somnului, ţine direct de caracterul fiecăruia dintre noi”.
În urma studiilor întreprinse pe marginea acestui subiect, Dunkel
consideră că „cei care dorm cu faţa în jos, sau pe burtă, sunt structural indivizi
perseverenţi, energici, întreprinzători şi care exteriorizează o tendinţă înăscută de
a-i domina pe cei di jur. Cei care dorm pe spate,picior peste picior şi cu mâinile pe
după cap, ţin de categoria marilor individualităţi. Poziţia pe dreapta cu mâna sub
cap, este cea preferată de persoanele sigure pe ele, echilibrate psihic şi
descurcăreţe, în vreme ce cei care dorm ghemuiţi sunt timizi, reţinuţi din fire,
puţin încrezători în forţele proprii”. (A. Percek)
Alţi factori ce influenţează somnul sunt: sexul (femeile după 60 de ani au o
perioadă mai lungă de adormire şi se trezesc mai repede), tensiunile emoţionale,
anxietatea şi sentimentele negative din timpul zilei pot perturba somnul, bagajul
genetic, obiceiurile, factorii demediu (temperatură, zgomote, lumină), munca
desfăşurată (orar, suprasolicitare fizică şi psihică, etc.), consumul de substanţe
(psihostimulente), starea generală de sănătate.
57
 Tulburările de somn
Tulburările de somn sunt determinate de factorii de mediu,de stresul
psihic,de substanţe psihostimulante, de activităţi stimulative, de afecţiuni medicale
(boli endocrine, digestive, reumatologice, hipertensiune arterială, neurologice,
neoplazii,etc.), afecţiuni psihiatrice (demenţe, schizofrenie, tulburări disociative,
anxioase, depresie).
O persoanăcare suferă de tulburări ale somnului prezintă un facies obosit,
încercănat, lentoare în vorbire, iritabilitate, tulburări de dispoziţie, de atenţie,
somnolenţă diurnă, gesturi nesigure.

Clasificarea tulburărilor de somn(conform DSM IV):

 Tulburări primare ale somnului
 Disomniile - perturbare a cantităţii, calităţii ori a ritmului
somnului:
1. Insomnia primară- imposibilitatea de a adormi, de a
menţine starea de somn sau de a se odihni în timpul
nopţii, incluzând trezirea involuntară
2. Hipersomnia primară - somnolenţă excesivă care
survine aproape în fiecare zi
Termenul de „primar” tulburarea de somn pare a fi independentă de orice
altă condiţie somatică sau psihică cunoscută.
3. Narcolepsia-atacuri irezistibile de somn, cu posibilitatea
adormirii în orice clipă asociate cu atacuri cataleptice
(abolire bruscă a tonusului postural)
4. Tulburare de somn legată de respiraţie- oprirea
respiraţiei în timpul somnului
a. Apnea hipnică obstructivă
b. Apnea hipnică centrală
c. Tipul mixt
d. Hipoventilaţia alveolară centrală
5. Tulburare de somn prin ritmul cicardian - pacientul nu
poate dormi atunci când are nevoie de somn
6. Disomnie nespecifică în alt mod (NAM)
a. Tulburare prin mişcarea periodică a picioarelor
b. Sindromul picioarelor neliniştite
c. Sindromul Klein-Levin

58
 d. Sindromul asociat cu menstruaţia
e. Somnul insuficient
f. Beţia hipnică
g. Insomnia de altitudine
 Parasomniile - comportamente anormale care apar în timpul
somnului şi sunt reprezentate de evenimente nedorite care se
manifestă verbal, prin mişcări sau acţiuni care intervin în timpul
somnului:
1. Tulburare prin coşmaruri - anxietatea de vis
2. Tulburare prin teroare nocturnă -trezirea bruscăîn timpul
nopţii, urmată de o stare de agitaţie puternică, spaimăşi
plâns
3. Somnabulismul - automatismul ambulator nocturn
4. Parasomnie NAM
a. Bruxismul hipnic
b. Enurezisul şi encoprezisul
c. Somnilocvia
d. Jacto capitis nocturna - rotirea şi lovirea capului
e. Paralizia hipnică facială
 Tulburări de somn asociate altor tulburări mintale – Sindroamele
autiste, Sindromul Rett, copiii curetard mental, Sindromul Tourette,
Sindromul atenţional deficitar hiperactiv hiperkinetic, etc.
 Tulburări de somn datorate unor condiţii medicale generale -boli
neurologice degenerative, boli cerebrovasculare, boli endocrine,
infecţii virale sau bacteriene, boli pulmonare,boli musculoscheletale
 Tulburări de somn indusă de substanţe – anticonvulsante,
alcoolul,bronhodilatatoare, cocaina,estrogen, levodopa,inhibitori MAO,
ritalin, SSRI (Prozac), steroizi, simpatomimetice, hormoni
tiroidieni,sedativele, hipnoticele, anxioliticele.

Măsuri de psihoigienă a somnului

În alegerea tratamentului trebuie să se ia în consideraremai multe aspecte,
cum ar fi: natura şi etiologia tulburărilor, condiţiile de mediu de viaţă, durata
tulburării,antecedentele personale fiziologice şi patologice, tratamentele utilizate.

Etapele terapeutice:
1. Respectarea igienei somnului

59
  Să se aerisească dimineaţa şi seara dormitorul, să se menţină o cameră
curată şi în ordine
 Să se evite dorinţa puternică de a adormi, întrucât face somnul imposibil
 Să nu se aşeze în pat decât atunci când este foarte obosit, gata de a adormi
 Să nu se folosească patul şi în scopul altor activităţi care stimulează (să se
uite la televizor)
 Dacă după 20 minute nu poate adoarmi, să se ridice din pat, să schimbe
camera şi să stea în picioare până când simte că i s-a făcut somn
 În fiecare dimineaţă să se trezească la aceeaşi oră, indiferent de numărul de
ore de somn şi de starea de oboseală
 Să nu doarmă în timpul zilei
 Mese la ore regulate în fiecarezi; evitarea meselor abundente în apropierea
orei de culcare
 Practicarea unor tehnici de relaxare (meditaţia, relaxarea musculară
progresivă)
 Un program de exerciţii fizice în cursul dimineţii
 Întreruperea substanţelor de tip cafeină, nicotină, alcool, stimulante
 Să îşi stabilească un orar regulat de somn
2. În cazul tulburărilor de somn secundare bolilor somatice şi psihice se va urma
tratamentul etiologic al acestora însoţit de psihoterapie.

OBEZITATEA

Obezitatea este una dintre cele mai frecvente tulburări întâlnite în practica
medicală.
Expresia românească „grasă şi frumoasă” omite faptul că obezitatea este cu
adevărat o boală.
Definită simplu– mai mult sau mai puţin exact – boală cronică ce se
caracterizează prin acumularea excesivă de grăsime în corp (cu peste 20%
dingreutatea considerată normală pe baza unor criterii de vârstă, sex, înălţime),
obezitatea a devenit o problemă de sănătate publică prin consecinţele pe care le are
asupra sănătăţii individului, costurile pe care le presupune şi valorile statistice
alarmante pe care le înregistrează. O altă măsură mai precisă a obezităţii este
cantitatea de grăsime din corp sau indexul de masă corporal (body mass index -
BMI) = indicele de masă corporal (IMC).
• IMC = 25 -29,9 ( supraponderal)
• IMC = 30 – 34,9 (obezitate grd I)

60
 • IMC = 35 – 39,9 ( obezitate grd II )
• IMC = > 40 (obezitate grd III)
La cealaltă extremă, un IMC sub 18,5 indică subponderalitatea.
Simptomele obezităţii sunt numeroase, ele reflectând consecinţe pe plan
somatic asupra tuturor organelor şi aparatelor organismului, dar şi pe plan
psihologic (aspect inestetic, etc.)
Obezitatea este principalul factor al infarcturilor, al accidentelor vascular
cerebrale, dar şi al diabetului. În ultimii ani, la nivel mondial, numărul persoanelor
care suferă de obezitate s-a dublat. Alarmante sunt cazurile de obezitate infantilă,
cu proporţii dramatice în Statele Unite şi, mai nou, în Europa. Costurile alocate
tratării acestei afecţiuni se ridică la peste 70 de miliarde de dolari anual în Statele
Unite şi la aproximativ 50 de miliarde de euro în Uniunea Europeană. Prevalenţa
obezităţii în România este de peste 37% în cadrul populaţiei adulte.
Obezitatea poate fi:
* simplă - prin ingerare calorică excesivă şi o activitate normală sau slab
deteriorată (obezitatea „sumo”);
* morbidă - care limitează activitatea normală, respiraţia, circulaţia sangvină şi
impune pacientului perioade îndelungate de odihnă în urma unor exerciţii uşoare
(sindromul Pickwick);
* hipotalamică.

Cauzele principale ale obezităţii

Obezitatea este o stare care se auto-întreţine şi se auto-augmentează,
perpetuând şi agravând cauzele.
 Fiziologice
- graviditate,
- menopauză,
- înaintareaîn vârstă
 Comportamentale
 alimentaţie defectuoasă
- Foamea de alimente carbohidrate, dulciuri, grăsimi, duce la o
dependenţă psihologică de respectivele alimente.
- Dietă neechilibrată în disproporţie cu necesităţile energetice ale
organismului
 descreşterea activităţii fizice
- Lipsa de mişcare, de efort fizic comparativ / în timp cu potenţialul
energetic al hranei.

61
  defectele de educaţie
- părinţii supraponderali vor creşte copii supraponderali.
 tulburări de nutriţie, ca rezultat al unor psihopatologii (patima sau
mania de a mânca)
 Patologice
- Disfuncţii hormonale (hipotiroidism, sindrom adiposo-genital,
etc.).
- Factori genetici (s-a descoperit genul de obezitate la şobolani).
- Tulburări metabolice (simdromul matabolic).

Comportament indus de factori psiho-sociali

 Apetit crescut (ingestie dupa 4-5 ore de la ultima masă)
 Tahifagie (mâncat repede, masticaţie redusă)
 Predilecţie pentru dulciuri, glucide, lipide
 Ingestii compulsive (în caz de distres-anxietate, dar chiar şi în
condiţii de eustres-relaxare)
 Obiceiul de a “ciuguli” între mese
 Frecventa asociere a alcoolului (consumul de alcool în tipul mesei
creşte apetitul)
 Predilecţia pentru condimente
 Reacţii psihologice devastatoare (senzaţia de foame în lipsa
ingestiei alimentare – conduce la nervozitate excesiva cu creşterea
agresivităţii –urmată fiind de liniştire după ingestia de alimente)

Forme de obezitate
Obezitatea androidă (hipertrofică) – specifică bărbaţilor, apare sub
influenţa testosteronului şi corticoizilor care determină acumularea grăsimilor în
partea superioară a corpului („burtă mare”), apare prin hiperfagie şi polidipsie
(mâncat şi băut mult).
Obezitatea ginoidă (hiperplazică) – apare frecvent la femei datorită
activităţii ovariene, hormonii estrogeni determinând depunerea grăsimii în partea
inferioară a corpului (şolduri, coapse, gambe). Masa celulelor grase (adipocite) e
mare fără să fie asociată cu hiperfagie, dar cu predilecţie pentru produse
alimentare dulci.
Obezitatea circumstanţială– apărută în urma schimbării stilului de viaţă
(oprirea sportului, fumatului, căsătorie, schimbarea locului de muncă, pensionare,
imobilizări prelungite etc). Este de obicei temporară.

62
 Obezitatea paradoxală– descrisă la femei înainte de menstruaţie când se
poate înregistra o creştere în greutate de 3-4 kg şi care dispare după aceea în
câteva zile printr-o diureză crescută (urinare în cantităţi mari). Poate apărea şi la
persoanele cu labilitate emoţională crescută care se pot îngrăşa sub influenţa
stresului între 5-10 kg într-o lună.

Profilul psihologic al obezilor

 Obezul bonom - jovial, energic, optimist, cu teren predispus genetic
spre obezitate
 Obezii crispaţi - pesimişti, anxioşi, depresivi, frământaţi de gânduri
negative, acestea generând nevoia de hrană
 Obezii complexaţi - handicap fizic şi/sau psihic evident, copii
mâncăcioşi şi deseori sedentari
 Bolnavii deveniţi obezi ca urmare a unor tratamente
medicamentoase pentru afecţiunile patologice - psihoze (medicaţie
psihotropă), TBC (izoniazida)

Complicaţiile obezităţii
Obezitatea are efecte adverse numeroase asupra sănătăţii asociindu-se cu o
gamă largă de boli. Prognosticul reducerii greutăţii este nefavorabil. Dintre 100 de
obezi, după regimul alimentar: 5-10% nu slăbesc, 30% renunţă pe parcurs, 55%
ating greutatea dorită dar după 1-7 ani 33% dintre aceştia se îngraşă şi mai mult,
iar 22% se îngraşă cu câteva kilograme făcând eforturi mari să-şi păstreze
greutatea, 3-6% slăbesc şi se menţin printr-o dietă atentă, mai puţin de 3 % rămân
slabi şi reuşesc să se menţină fără nici un efort.
• boli cardiovasculare (hipertensiune arterială, în farct miocardic,
hemoragie cerebrală, etc.)
• cancer (risc crescut de cancer uterin, sân, col uterin, ovar, vezică
şi căi biliare – la femei şi risc crescut de cancer de colon, rect şi prostată la
bărbaţi)
• diabet zaharat
• hiperlipidemie (colesterol şi trigliceride crescute)
• boli digestive (litiază biliară, constipaţie)
• steatoză hepatică
• boli articulare (osteoartrită a genunchilor, pinteni osoşi
calcaneeni, osteoartroza coloanei vertebrale)
• varice, stază venoasă

63
 • tulburări menstruale
• reducerea libidoului şi dinamicii sexuale
• tulburări respiratorii (dispnee, sdr. Pickwik, apnee nocturnă
obstructivă)
• scăderea capacitatăţii de efort fizic
• obezitatea scade în general calitatea vieţii
•statistic, mortalitatea este mult mai mare în rândul persoanelor
care suferă de obezitate decat la populaţia cu greutate corporală normală.

Tratamentul obezităţii
Tratamentul obezităţii este de la început şi până la sfârşit o veritabilă
psihoterapie polimorfă – psihoterapia suportivă – uşor accesibilă nutriţionistului,
medicului de familie, endocrinologului. Aceasta constă untr-un set de măsuri axate
pe susţinerea bolnavului în lungul şi anevoiosul drum pe care-l parcurge.
În tratamentul obezului factorul psihologic este dominant, iar suportul
oferit de către medic trebuie să se bazeze pe informarea corectă a pacientului
privind cauzele, riscurile şi efectele obezităţii asupra organismului. În această
etapă determinarea corectă a cauzelor deţine un rol important.
Un alt pas important este încurajarea bolnavului în continuarea
tratamentului concomitent cu mijloace discret coercitive în situaţiile de încălcare a
regimului.
O altă metodă utilă este relaxarea care se poate realiza prin şedinţe de
trainig autogen, dar această metodă este mai greu de realizat atunci când medicul
se confruntă cu pacienţi a căror tonus psihic şi voinţă sunt la un nivel scăzut.
Aceste realităţi clinice necesită apelul unui psiholog sau psihiatru.
Acestui tratament psihoterapeutic se mai alătură şi alte metode:
1. Dieta suplimentată cu vitamine, fier, magneziu, acid folic şi vitamina B6
2. Exerciţiul fizic creşte densitatea corporală şi duce la scăderea
adipozităţii
3. Farmacoterapia (orlistat, sibutramină, fentermină, dietilpropion,
mazindol, fenilpropanolamină, etc) care acţionează fie prin inhibiţia lipazei care
descreşte absorbţia grăsimilor cu până la 30%, fie prin creşterea metabolismului,
prin inhibarea apetitului sau prin inhibarea recăptării de serotonină şi
noradrenalină.
4. Tratamentul chirurgical prin reducerea dimensiunilor stomacului cu
ajutorul unor inele – gastroplastia ce înlocuieşte procedurile de bypass gastric
practicate până acum, care ducea la complicaţii în 50% din cazuri.

64
 Tulburări ale instictului alimentar

Anorexia nervoasă
Pentru a putea deosebi anorexia de boala lui Simmond, în care de regulă
perturbarea apetitului este rezultatul secundar al unei funcţionări anormale a
glandei pituitare, trebuie realizat diagnosticul diferenţial.
Boala lui Simmond este cunoscută şi sub denumirea de caşexie
hipofizară sau pituitară şi se manifestă printr-o slăbire extremă, progresivă a
organismului, pierderea părului de pe corp şi îmbătrânire prematură din cauza
atrofierii sau distrugerii lobului anterior pituitar.
De regulă, anorexia începe cu dorinţa de a slăbi pentru a arăta mai bine.
Din nefericire, imaginea corporală de sine este de multe ori distorsionată, chiar şi
atunci când greutatea scade dramatic (fiind frecvent însoţită şi de o reducere a
menstruaţiei la femei), persoana continuă să creadă că este obeză. Pacienţii pierd
20-40% din greutatea pe care o aveau la declanşarea bolii; rata mortalităţii fiind de
10%.
Alte simptome asociate sunt vomismentele, constipaţia, abuzul de laxative
şi diuretice; o altă trăsătură tipică este conservarea energiei prin inhibiţie vagală,
însoţită de scăderea tensiunii arteriale, bradicardie şi activitate cardiacă redusă.
Se poate vorbi de asemenea de dorinţa persoanei de a prelua controlul
asupra unui aspect sau altul al vieţii sale, fiind aleasă alimentaţia din cauza
implicaţiilor sale sociale şi a mesajului (adresat de regulă mamei) de tipul: ,,Nu
mai vreau hrana (şi grija) ta. Nu mai doresc să mă controlezi”. Din păcate,
lucrurile degenerează de multe ori până acolo încât viaţa este ameninţată şi este
chiar nevoie de intervenţia chirurgicală. Aceasta formă lentă de sinucidere poate fi
regăsită la acei indivizi care sunt conştiincioşi şi care încearcă tot posibilul pentru
a le face pe plac celor din jur, dar nu primesc recompensa pe care ar dori-o: cea
care hrăneşte sufletul.
Familia pacientului este de obicei dominată de o figură autoritară, mama
sau bunica, tatăl fiind exclus din sfera emoţională a copilului.
Anorexia nervoasă este o maladie tipic feminină. Pacientele frapează în
majoritatea cazurilor deja din pubertate prin ,,ne-obişnuinţa de a mânca”: ele evită
să mănânce — parţial conştient, parţial inconştient - fapt motivat prin dorinţa de a
rămâne zvelte.
Evitarea strictă de a mânca ceva îşi are din când în când şi reversul: atunci
când pacientele sunt singure şi nu sunt nici observate, nici văzute, încep să

65
îngurgiteze cantităţi enorme de mâncăruri. Astfel, ele golesc în timpul nopţii
frigiderul şi introduc în sine tot ceea ce pot găsi,apoi au grijă să vomite ulterior
totul.
Negarea necesităţii de a mânca a acestor paciente reprezintă o negare a
corporalităţii şi a tuturor pretenţiilor ce rezultă din corporalitate. Evită sexualitatea
şi instinctualitatea şi pentru aceasta consideră că trebuie să rămână pe cât posibil
suple.
Bolnavele de anorexie nu găsesc rezolvarea conflictelor dintre aviditate şi
asceză, foame şi renunţare, egocentrism şi dăruire. Îşi doresc în taină atenţie şi
ajutor, şi constrâng obţinerea lor pe calea ocolită a maladiei.

Consecinţe medicale şi psihice

• Scăderea în greutate din cauza înfometării sau exerciţiilor fizice în
exces
• Amenoreea (lipsa menstruaţiei)
• Scăderea libidoului
• Dureri abdominale
• Malnutriţia (o formă severă de scădere în greutate)
• Tulburări electrolitice (hipokalemie – scăderea potasiului din
sânge)
• Pierderea smalţului dinţilor din cauza vărsăturilor repetate
autoinduse
• Esofagită
• Anemie
• Subţierea firelor de păr
• Scăderea estrogenului şi testosteronului
• Osteopenie (pierdere de ţesut osos)
• Depresie, anxietate
• Compulsii şi uneori halucinaţii
• Abuz de alcool şi alte substanţe
• Suicidul în cazul bolnavilor depresivi
• Moartea din cauza malnutriţiei severe
În tratamentul anorexiei este utilă terapia comportamentală şi rezultatele
sunt mult mai bune dacă se include întreaga familie. În cazurile grave se începe
prin hrănirea cu ajutorul tubului nasogastric şi abia apoi prin terapia
comportamentală.

66
 Bulimia
În cazul bulimiei, situaţia este oarecum diferită, individul hrănindu-se în
neştire, după care îşi provoacă reflexul vomei sau al diareei, ori se înfometează
zile la rând. Întrucât în acest caz greutatea nu variază prea mult, boala se manifestă
mai degrabă în secret, individul având nevoie de aceeaşi atenţie, dar fără a-i da
glas.
Principalele simptome sunt:
 accese de mâncat frecvente, de durată limitată;
 control activ al greutăţii prin vomismente provocate sau abuz de
laxative. Abuzul de laxative şi diuretice poate produce un dezechilibru
electrolitic şi edeme. Esofagită, leziuni dentare şi umflarea cronică a
glandei paratiroide sunt urmarea vomării sucurilor gastrice. Masticaţia
conduce la hipertrofia muşchiului maseter dându-le pacienţilor un
aspect caracteristic.
Bulimia este uneori numită sora secretă a anorexiei, deoarece pacienţii
reuşesc să-şi ascundă simptomele ani de zile. Femeile cu vârsta cuprinsă între 15-
25 de ani sunt afectate în mai mare măsură decât bărbaţii.
Profilul personalităţii
Pacienţii provin frecvent din familii a căror structură este marcată de
conflicte, membrii acţionează impulsiv, violenţa potenţială este prezentă. De
asemenea, stresul este prezent, iar rezolvarea problemelor este inexistentă.
Cantităţile mari de hrană sunt consumateîntr-un interval scurt de timp, iar
hrănirea are funcţii integratoare care reduc stresul, în sensul unui act
autoconsolator urmată de o perioadă de uşurare. În etapa următoare accesul de
hrănire este trăit ca o pierdere de control care pune în pericol autonomia de stăpân
al propriei vieţi, apar tensiuni interioare însoţite de sentimente de ruşine şi
vinovăţie.Voma este provocată în scopul menţinerii constante a greutăţii
corporale, eareprezentând un indicator al menţinerii autocontrolului.
Imaginea de sine şi cea socială sunt la poli opuşi, pacienţii tind să trăiască
în public o viaţă aspectuoasă şi în intimitate una mizeră.
Din punct de vedere psihanalitic se consideră că tulburarea de hrănire este
o reacţie la frustrarea emoţională. Dorinţa de iubire şi tendinţele agresive de a
devora formează baza inconştientă pentru exagerarea patologică a apetitului,
spune Franz Alexander.
Complicaţiile medicale
 Dezechilibre electrolitice
 Dezechilibre ale echilibrului acido-bazic

67
  Creşterea uremiei
 Esofagită
 Decalcificarea dinţilor
 Hipertrofia parotidelor cu creşterea amilazei
Tratamentul: pacientul este încurajat în primul rând să-şi noteze stările,
trăirile, gândurile şi emoţiile din momnetul accesului de bulimie sau să noteze
ceea ce a contribuit la declanaşarea lui. Pacientul trebuie să conştientizeze situaţia
declanşatoare, să conştientizeze că simptomele avute sunt o încercare de rezolvare
a situaţiei respective şi că mijloacelor de vindecare sunt eficiente.

CAPITOLULV

STRES ŞI BOALĂ

Moto:
„Realitatea este principala cauză de
stres printre cei care sunt în contact cu ea”.
(J. Wagner)

Hans Selye este cel care a introdus termenul de stres în limbajul medical în
1950 spre a desemna o acţiune externă de suprasolicitare exercitată asupra

68
organismului de un evantai larg de agenţi cauzali fizici (traumatisme, arsuri),
chimici, biologici (infecţii), psihici, capabili să producă un ansamblu de modificări
morfofuncţionale, în special endocrine (hipofizo-suprarenale).
Stresul reprezintă o constelaţie de răspunsuri nespecifice, cu un caracter
general adaptativ, nespecific, provocat de acţiunea agenţilor stresori asupra
organismului.
În cazul unei acţiuni intense şi de mai lungă durată a agentului stresor
aceste modificări îmbracă forma „sindromului general de adaptare”(denumire dată
de Seyle în 1936) care cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice capabile să
asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii.
Dr Bernie Siegel (2004), autorul cărţii „Iubire, medicină şi miracole”,
spune că „aşa cum electricitatea poate în acelaşi timp să împiedice ori să producă
apariţia căldurii, stresul poate, în funcţie de cum sunt echilibrate lucrurile atât să
iniţieze cât şi să împiedice îmbolnăvirea.”
S-a constatat că, în general nivelul redus de stres conduce la o slabă
motivare, subsolicitare, neimplicare şi implicit performanţe scăzute. Stresul
moderat stimulează personalitatea şi conduce la îmbunătăţirea performanţelor, în
timp ce nivelurile foarte ridicate ale stresului determină anxietate, teamă de eşec,
suprasolicitare, care de asemenea diminuează performanţele.
Sindromul general de adaptare evoluează în trei etape:
a) reacţia (stadiul) de alarmă care cuprinde două forme:
 de şoc: hipotensiune, hipotermie, hemoconcentraţie, creşterea
permeabilităţii vasculare, etc;
 contraşoc: răspunsurile, în special endocrine (hipersecreţia de
ACTH şi cortizol dar, şi adrenalină, cu hiperglicemie etc.)
b) stadiul de rezistenţă specifică (de revenire) în care organismul pare că s-
a adaptat la situaţie, comportându-se relativ normal dar cu persistenţa
modificărilor din stadiul de alarmă „contraşoc prelungit” datorită şi
persistenţei agentului stresor;
c) stadiul de epuizare ce se dezvoltă în cazul în care adaptarea, obţinută cu
preţul reacţiilor de contraşoc prelungit, nu mai poate fi menţinută, atât prin
încetarea reacţiilorneuro-endocrino-vegetative din stadiul de rezistenţă, cât
şi prin consecinţele nocive ale persistenţei lor.
Stresul este un factor de risc pentru o gamă largă de boli:
 tulburări gastrointestinale: colon iritabil, ulcer, dispepsii
 boala Crohn
 infarctul miocardic, hipertensiune arterială,accident vascular

69
  diabet
 scleroză multiplă,poliartrita reumatoidă
 boli alergice (febra de fân)
 migrene,insomnie,hipocorticismul cronic de surmenaj
 gripă, pneumonie
 insuficienţa tisulară
 sindromul de hiperventilaţie psihogenă
 amenoree,tireotoxicoza
 sindromul Cushing
 nanismul psihosocial
 sindromul bolii eutiroidiene
 psihoexodermatozele (herpex simplex, purpură psihogenă, urticarie
cronică, alopecie în plăci), neurodermita şi eczemele
 obezitatea, narcomania
 SIDA
Reacţiile la stres pot fi:
1.Reacţii fiziologice:
 în sistemul scheleto-muscular: tensiune musculară, bruxism,
dispnee, hiperventilaţie, fasciculaţii
 în sistemul cardiovascular: tahicardie, palpitaţii, HTA
 în sistemul gastrointestinal: intensificarea tranzitului
 în sistemul neuroendocrin: nivel crescut de Ca şi Co în
sânge şi urină
 la nivelul sistemul imunitar
 în sistemul dermal: modificări în conductanţa electrică a
pielii, hipertranspiraţie, seboree
2. Reacţii psihologice:
 Emoţionale:frustrare, depresie, anxietate, ostilitate, agresivitate, nelinişte,
labilitate emoţională, insatisfacţie, demoralizare, sentimente de neputinţă,
diminuarea stimei de sine, culpabiliatte, alienare, apariţia sau accentuarea
hipocondriei
 Comportamentale:scad performanţele, instabilitate şi absenteism
profesional; diminuarea entuziasmului; pasivitate vs agresivitate; tentative
suicidare; abuz de substanţe(alcool, tutun, cafea, sedative); exces sau
pierderea apetitului; insomnii/hipersomnii; agitaţie nefirească; izolare,
retragere din lume; supărare; comportament defensiv; plângeri şi proteste

70
 repetate;scrâşnituri frecvente din dinţi; roaderea unghiilor; lipsă de
satisfacţie în urma unor activităţi plăcute; atitudine critică şi autocritică
exagerată; certuri dese cu cei din preajmă
 Cognitive:deteriorări ale MSD şi MLD (memoriei de scurtă şi de lungă
durată); grad de concentrare scăzut; capacitatea de decizie redusă; căutare
redusă de informaţii; inhibiţie şi blocare; creşterea numărului de erori;
viteză de reacţie întârziată; toleranţă redusă la criticism; ideaţia obsesivă şi
iraţională; imaginaţie redusă; orientare temporală preponderent spre trecut.
Tulburări metabolice cauzate de stres:
 creşterea nivelului glicemiei, sursă energetică de scurtă durată,
care poate agrava un diabet zaharat preexistent sau poate
favoriza instalarea acestuia;
 creşterea nivelului de colesterol, cu depunere pe pereţii vaselor
(ateroscleroză);
 scăderea nivelului de magneziu, martor foarte fidel din punct de
vedere metabolic al stresului şi care este responsabil de: spasme
musculare, parestezii, furnicături, ameţeli etc.
Markerii stresului psihic după I.B.Iamandescu:
Date de observaţie clinică
1. Mimica
- crispată
- anxioasă
- depresivă
2. Tensiunea musculară:
- hipertonie ("încordare")
- hipoatonie ("leşin")
3. Comportament
a. activ:
- euforie (logoree)
- excitaţie (furie)
- agitaţie motorie
b. pasiv - "blocaj" (groază) vertij, ameţeli
c. paradoxal = a + b
4. Constante cardio - respiratorii
a. frecvenţa respiraţiei (hiperventilaţie, apnee)
b. puls:
- tahicardie

71
 - bradicardie
- extrasistole
c. hipertensiune

Constante umorale în stresulpsihic:

1. Hormonii de stres:
- catecolaminele
- cortizolul, alţi hormoni (GH, hormonul somatotrop, hormon
secretat de lobul anterior al hipofizei, glanda situată la baza
creierului care asigură creşterea oaselor lungi şi intervine în
metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor)
- opioidele
2. Glicemia
3. Acizi graşi liberi, colesterol

Indicatori psihofiziologici în stresul psihic:

1. ECG
- tulburări de ritm
2. Galvanometrie cutanată
3. Pletismografie
4.Timpi de reacţie

Probele de evaluare ale stresului emoţional:

- fenomenele electrice şi termice ale pielii
- presiunea arterială
- frecvenţa cardiacă
- ritmul respirator
- reacţiile pupilare
- secreţia salivară
- transpiraţia
- nivelul stres-hormonilor (sânge, urină, salivă)
- încordarea musculară; tremorul manual
- mişcările oculare; frecvenţa clipirilor
- expresia facială
- chestionarele de autoevaluare
Bolile cu participare prioritară etiologică a stresului psihic după
I.B.Iamandescu:

72
  bolile psihice (psihogenii);
 boli endocrine(boala Basedow, „amenoreea de stres”, „nanismul
psihosocial”);
 bolile psihosomatice;
 unele boli infecţioase cu componentă psihogenă
importantă(tuberculoza, hepatita epidemică - expresia populară: „a
dat în gălbinare, de atâta supărare”);
 unele boli metabolice(diabetul zaharat, obezitatea, anorexia
nervoasă etc.);
 neoplasm.
Instalarea şi evoluţia unei boli sunt puternic legate de capacitatea şi
disponibilitatea individului de a face faţă stresului, stresul provenind din
interpretarea pe care pacientul o dă evenimentelor trăite. Nu toţi cei care suferă o
pierdere tragică sau o schimbare majoră în stilul de viaţă se îmbolnăvesc. În
general, cei care-şi dau frâu liber sentimentelor, continuându-şi viaţa rămân
sănătoşi. Atunci când nu ne confruntăm cu nevoile nostre emoţionale devenim
susceptibili la îmbolnăviri.

Tipuri de stres
Distresul(stresul negativ) - desemnează stresurile care au un potenţial
nociv pentru organism, nesatisfacerea unor nevoi vitale, respectiv stimularea
zonelor de neplăcere ale sistemului limbic.
Cu cât organismul resimte mai des distresul, cu atât:
 este diminuată imunitatea corporală
 se mistuie energii suplimentare
 se înregistrează o reducere a capacităţii de muncă
Efectele distresului:
 solicitare intensă, prelungită, supraîncărcare
 modificări fiziopatologice
 încordare, tensiune, dezadaptare
Eustresul(stresul pozitiv) - stare de stres validată printr-o reacţie
catecolaminică şi mai rar cortizolică, agenţii stresori sunt stimuli plăcuţi ai
ambianţei sau trăiri psihice plăcute, „palpitante”, consecinţelor sale pentru
organism fiind favorabile. Aşadar eustresul înseamnăexcitarea zonelor de plăcere
din sistemul limbic. Acestea trezesc în noi sentimente agreabile, începând cu o
mulţumire uşoară şi trecând de la euforie la extaz.

73
Efectele eustresului:
 stimulare optimă
 menţinerea echilibrului psihic şi fizic
 efecte de antrenare şi adaptare
Eustresul este generat de stări psihice cu tonalitate afectivă pozitivă
puternic exprimată şi mai ales cu durată prelungită.
Astfel, un program antistres eficient nu trebuie să se limiteze doar la
dozarea energiilor de distres, trebuie să caute să procure, în mod obligatoriu şi
conştient, momente de eustres.
După Vera Birkenbihl (1999) există patru căi pentru a atinge acest scop:
 efectuarea activităţi de eustres
 căutarea eustresului în cadrul familial (trăirile împărtăşite sunt un
izvor de eustres, un liant psihologic al familiei)
 colectarea eustresului prin reuşite
 trăirea eustresul pe cale erotică şi afectivă (sexualitatea reprezintă
factorul de eustres cel mai intens şi sănătos).

Sursele factorilor de stres apar la nivel:

 individual
 familial
 profesional
 social

Nivelul individual
 Structura de personalitate şi temperamentul
 personalitate psihastenă- caracterizată prin tendinţa spre
perfecţionism, scrupul excesiv, nehotărâre anancastă, îndoială în a
lua decizii, rigiditate;
 personalitate senzitivă - activitate intrapsihică intensă, sensibilitate
accentuată, hiperemotivitate, timiditate, anxietate;
 personalitate imatură - adaptabilitate scăzută, impulsivitate,
iritabilitate, toleranţă redusă la frustrare, autocontrol redus;
 personalitate distimică - imbold spre acţiune diminuat, tendinţa
spre viziuni pesimiste şi depresie;
 neîncredere, labilitate afectivă;

74
  personalitatea de tip A determină o toleranţă mai redusă la
stresorii psihosociali.
În ceea ce priveşte temperamentul, acesta poate fi asociat cu starea de
stres din cel puţin două puncte de vedere precizează A.Băban (1998):
 perceperea situaţiilor şi al tipului de reacţie la stres. Nivelul de
activare mai redus al sistemului reticulocortical la persoanele
extraverte determină perceperea situaţiilor de viaţă diferit faţă de
persoanele introverte (deprivarea socială este evaluată de extraverţi
ca fiind mult mai stresantă în comparaţie cu introverţii; în schimb,
situaţiile cu potenţial de ameninţare sunt percepute ca stimulante şi
provocatcare de către extraverţi);
 relaţia dintre temperament şi stres se exprimă în nivelul
performanţei (în situaţiile de subactivare performanţele introverţilor
vor fi mai bune decât ale extraverţilor şi invers).

 Etapele ciclului vieţii

 Copilăria (separarea de mamă, divorţul părinţilor sau decesul unuia
dintre ei, apariţia celui de-al doilea copil etc)
 adolescenţa: criza de maturizare, dificultatea integrării sociale;
 adultul: nevoia de opţiune (profesională, partener de viaţă),
responsabilităţi multiple;
 bătrâneţea: retragerea profesională, regresia biologică, fizică,
denuclearizarea familială, singurătatea.

Nivelul familial
Situaţiile familiale generale generatoare de stres sunt: conflicte maritale,
separare, divorţ, conflicte filiale, lipsa de afecţiune şi respect, eludarea unor
responsabilităţi, incompatibilitate în idei, preocupări, atitudini, comunicare redusă
sau lipsa comunicării, lupta pentru dominare în cuplu, reguli rigide şi restrictive,
existenţa unor probleme financiare, probleme sexuale, atitudine critică excesivă
etc.

Boala
Impactul major pe care îl are boala asupra persoanei se datorează influenţei
ameninţătoare care nu provine din lumea exterioară, ci din interiorul propriului
corp. Astfel, numeroşi pacienţi manifestă faţă de maladie un comportament de

75
negare, care poate să fie funcţional la un moment dat pentru echilibrul psihic.
Negarea devine disfuncţională abia atunci când influenţează negativ evoluţia bolii.
Boala genereazăstres individului afectat datorită faptului că este o situaţie
esenţială de impas creată prin apariţia, desfăşurarea şi consecinţele pe care le
implică: discomfort psihic şi somatic reprezentate de un cortegiu de suferinţe
fizice şi psihice inerente. Dar, totodată este şi o sursă de stres pentru ceilalţi
membri ai familiei.Stresul psihic generat de situaţia de bolnav poate fi pus în
legătură şi cu natura bolii (canceulr înseamnă cu totul altceva decât ulcerul).
Referitor la schimbările survenite în viaţa unui individ odată cu apariţia şi
desfăşurarea bolii ele pot fi grupate în următoarele categorii:
1. Limitarea capacităţilor fizice şi psihice, pierderea rolurilor obişnuite
2. Schimbări de ordin ambiental şi relaţional, cu impact major în sfera
afectivă:
 părăsirea mediului habitual (în cazul spitalizării)
 înlocuirea ambianţei familiale cu atmosfera gravă a spitalului
 diminuarea frecvenţei contactelor cu cei apropiaţi din familie,
prietenii şi colegii de serviciu.
În ceea ce priveşte bolnavii trataţi ambulator boala se acompaniază de
următoarele consecinţe nefaste:
 limitează capacitatea de a-şi îndeplini în acelaşi mod atribuţiile
specifice profesiei;
 limitează posibilitatea obţinerii unor mijloace materiale
corespunzătoare cu modul de viaţă oferit până atunci celorlalţi
membrii ai familiei;
 creează premise de ordin psiho-fizic pentru dereglarea raporturile
conjugale, atât în sfera afectivă cât şi în cea a vieţii sexuale.
Starea de anxietate a bolnavului este sporită şi de anticiparea unor pericole
vizând integritatea psiho-fizică precum şi inserţia lui socială, ca urmare a bolii şi
consecinţelor ei (previzibile sau imprevizibile).
Nu în ultimul rând un stres major îl considerăm trecerea pacientului prin
diferitele tipuri de investigaţii cum ar fi: cateterisme cardiace, biopsii, precum şi
unele acte terapeutice (mai ales intervenţiile chirurgicale ce prezintă anumite
riscuri).

Stresul spitalicesc
Spitalizarea reprezintă unul din cele mai stresante momentece derivă din:
- contactul cu un mediu necunoscut

76
 - teama în faţa unui diagnostic necunoscut
- reunuţarea la postura de civil, trecerea la postura de bolnav
- pierderea intimităţii
- investigaţii dureroase, umilitoare
- adaptarea la un program strict
- pierderea controlului
- lipsa activităţii
În urma unui studiu s-a constatat că următoarele lucruri îi stresează cel mai
mult pe pacienţii adulţi:
- teama de a nu avea cancer
- teama de a nu pierde un organ
- durerea
- intervenţia chirurgicală
- contactul cu oameni decedaţi
- anestezia generală
- lipsa de informaţii referitoare la boală
La copii apare teama de abandon şi frica de durere.
Atmosfera din spital influenţează atât atitudinea medicului cât şi pe cea a
pacientului.
Stresul spitalicesc poate fi diminuat dacă ţinem cont de principiile
cromoterapiei, de binefacerile meloterapiei etc.

Cromoterapia
Culorile provoacă în creier o reacţie aparte, cu o influenţă considerabilă
asupra comportamentului şi psihicului uman. Ele ne influenţează starea de spirit,
sănătatea şi chiar modul în care ne percepem pe noi înşine şi pe cei din jur.
Virtuţile terapeutice ale culorilor au fost cunoscute din zorii umanităţii.
Forţa vindecătoare a culorilor a fost sesizată şi de către eminenţele picturii. Astfel,
Matisse, fiind convins că radiaţiile emise de acestea l-ar putea vindeca de cancerul
de care suferea, şi-a suspendat mai multe picturi în jurul patului.
Cromoterapia constituie o preţioasă strategie complementară, căci dirijând
o rază de culoare adecvată, către o anumită zonă a corpului, putem provoca o
reechilibrare energetică tămăduitoare.
Suntem stimulaţi de culorile vii, în timp ce culorile şterse ne deprimă. În
decoraţia interioară a clinicilor se utilizează pentru pacienţii depresivi roşu, roz şi
portocaliu iar pentru tranchilizarea pacienţilor supraexcitaţi toate nuanţele de
verde şi albastru.

77
 Expresii precum „a vedea roşu înaintea ochilor”, „a privi viaţa în roz” se
asociază cu schimbările efective ce se petrec în culorile propriului nostru câmp
electromagnetic datorită fluctuaţiilor emoţionale.
După Luscher, autorul celebrului test proiectiv care-i poartă numele,
culoarea reprezintă limba maternă a inconştientului.
Aromoterapia
Binecunoscutul miros specific mediilor spitaliceşti şi asociat adesea cu
anxietatea, durerea şi alte emoţii negative ar putea fi estompat utilizând diferite
arome, esenţe florale care să amintească de natură. În al doilea rând se ştie că,
diferitele uleiuri volatile au veritabile virtuţi vindecătoare. Aromoterapia este o
modalitate de intervenţie curativă, prin utilizarea şi aplicarea corectă a esenţelor
eterice uleioase, extrase din plante.
Cercetările din domeniul psihologiei, au demonstrat că senzaţiile olfactive
au puternice rezonanţe afective, atât pozitive, cât şi negative; esenţele eterice
uleioase acţionează asupra stărilor noastre emoţionale dacă ele sunt alese în
consonanţă cu tulburarea de care suferim.
Hilaroterapia
Printre consecinţele fiziologice ale râsului menţionăm faptul că acesta
solicită diafragma (masând organele interne din vecinătate şi impulsionând
circulaţia sanguină), relaxează musculatura corpului, înviorează respiraţia şi
contribuie la oxigenarea suplimentară a creierului.
Râsul contribuie la igienizarea noastră psihică deoarece atenuează
nervozitatea, nevoia de răzbunare, oboseala etc. Râsul este un veritabil lubrifiant
al comunicării şi al activităţii în general.
Umorul are potenţe terapeutice incomensurabile, atât în plan medical cât şi
psihologic.S-a constatat că în saloanele unde este posibilă vizionarea de comedii
aceasta are drept efect o mai rapidă recuperare a bolnavilor.
Meloterapia
Un studiu recent efectuat la Centrul Medical Pacific al Spitalului
Presbiterian din San Francisco a arătat că muzica diminuează anxietatea, stresul şi
durerea la copii şi la adulţi în timpul traumatizantei proceduri de cateterizare
cardiacă.
Muzica noastră este o retrăire a muzicii vieţii, armoniile muzicii sunt
armoniile Universului.Muzica reprezintă o modalitate de a pătrunde în nucleul
fiecărei celule, de a o face să vibreze la unison cu armonia întregului.
Muzica ne face mai umani, punând creierul emoţional să vibreze în
rezonanţă cu ritmul său. Creierul nostru receptează muzica activându-şi cortexul

78
prefrontal, care o conştientizează, amigdala care ne gestionează emoţiile şi alte
zone, în funcţie de genul de muzică ascultat.
Aşa cum spune prof.dr Constantin Dulcan (2008), „chimia sa misterioasă
ne picură în fiecare celulă armonia, bucuria vieţii, sentimentul de satisfacţie, de
împlinire şi dorul de necunoscut”, motiv pentru care a apărut şi sugestia utilizării
muzicii în scop terapeutic.
Muzica este un instrument terapeutic care ne ajută în menţinerea şi
îmbunătăţirea sănătăţii psihice şi a echilibrului emoţional.
Există mai multe procese neurofiziologice de vindecare prin muzică:
 muzica este nonverbală, astfel că ea poate ajunge prin cortexul
auditiv direct la centrul sistemului limbic ce guvernează
experienţele emoţionale şi răspunsurile metabolice precum:
temperatura corpului, presiunea sanguină şi ritmul cardiac;
 ajută la colaborarea armonioasă dintre cele două emisfere
cerebrale;
 stimulează sistemul imunitar;
 ajută la crearea unor noi căi neuronale în creier;
 excită peptidele din creier şi stimulează producerea de endorfine,
care sunt calmante naturale secretate de către hipotalamus ce
produc euforia, emoţiile şi stările schimbătoare.
Dintre efectele audiţiei muzicale, pe plan psihic, B.Luban Plozza şi
I.Bradu.Iamandescu (1997) le amintesc pe următoarele:
 efectul cathartic şi relaxant;
 evocă trăiri anterioare;
 produc o stimulare psihică multiplă: senzorială (incluzând creşterea
rezistenţei la efort), intelectuale (mai ales ideaţia, creativitatea),
voliţională (efect mobilizator în diferite activităţi);
 potenţează unele stări psihice (amplifica o stare de bucurie sau
adânceşte o stare de tristeţe);
 favorizează comunicarea umană;
 generează emoţii estetice;
 poate creşte coeficientul de inteligenţă.
Cunoscând toate acestea, muzica ar trebui să însoţească medicul şi
pacientul de-a lungul travaliului terapeutic, pe parcursul procesului operator, ar fi
utilă o infuzare subtilă cu sonorităţi melodice şi în saloanele atât de sobre ale
spitalelor.

79
 Nivelul profesional
Profesia este o sursă de identitate pentru individ, apartenenţă la un grup,
scop (îi dă individului posibilitatea individului să se autoexprime), control, venit,
structurare a timpului psihologic.
Stresori profesionali (ocupaţionali) sunt:
 ambianţa fizică (zgomot, noxe, vibraţii, temperatură);
 din interiorul organizaţiei(suprasolicitarea şi subsolicitarea;
responsabilitatea crescută şi decizie; munca repetitivă;ambiguitatea
sarcinii; munca în schimburi; lipsa perspectivelor de avansare;
ambianţa socială; climat profesional conflictual, tensionat, lipsit de
comunicare şi suport; relaţii interpersonale reduse; lipsa
cooperării);
 din afara organizaţiei(conflictul dintre rolurile profesionale şi cele
familiale; teama de a nu fi concediat, şomajul, scăderea stimei de
sine, depresie, modificarea stilului de viaţă)

Nivelul social
Stresorii la nivel social pot fi generaţi de:
 microcomunitatea în care omul este integrat (relaţii
conflictuale, rigide)
 macrocomunitate(urbanizarea, ruperea de tradiţie, impactul cu
zgomotul, violenţa, însingurarea, televiziunea).

Stresul psihic preoperator şi postoperator

Primul are la bază caracterele situaţiei de examen dar cu riscuri vitale sau
cu urmări generând frustraţii (imobilizare prelungită, dureri postoperatorii
inerente, ieşirea din mediul familial şi social etc). O condiţie favorizantă pentru
instalarea stresului psihic în acest caz o constituie şi acţiunea somato-psihică
exercitată de evoluţia postoperatorie a bolii.
Foşnetul medicilor şi al surorilor, conversaţiile plângăcioase ale unor
bolnavi cu rudele gemetele celorlalţi pacienţigenerează stresuri minore în raport cu
evaluarea de către bolnav a caracterului ameninţător al situaţiei sale şi pot
influenţa evoluţia postoperatorie.

Vulnerabilitatea faţă de stres

80
 După Goleman, (2008) rezistenţa la stres este compusă din trei elemente:
simţul controlului, angajarea într-o experienţă cotidiană vie şi abilitatea de a face
faţă schimbării ca provocare.
Vulnerabilitatea la stres se constituie pe parcursul biografiei subiectului
analizat în funcţie de traumele psiho-afective, experienţe ale unor stresuri psihice
cu rezonanţă majoră.
Principalele trăsături de personalitate ce conferă vulnerabilitate la stres sunt
următoarele (Iamandescu):
 tendinţele interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută;
 rigiditate, încăpăţânare;
 tendinţe pronunţate egocentriste, de autoconformare;
 tendinţe obsesive şi fobice pe un fond psihic anxios;
 impulsivitate, emotivitate crescută;
 agresivitate, înclinaţie spre violenţă.
Sindromul burn out (A Pines, 1961) sau sindromul de extenuare
Termen tradus strict prin „carbonizare” - sindromul burn-out a fost iniţial
creat pentru a descrie reacţiile comportamentale ale oamenilor de afaceri
surmenaţi.
Estedefinit ca ostare de deprimare a minţii ce apare la persoanele care sunt
implicate în munca cu alte persoane, la cei care sunt sursă de suport social,
recipient, primesc grijile altora (psihologi, medici, avocaţi, personal didactic,
asistente medicale).
Studiile realizate în cercetarea acestui sindrom au constatat că, cea mai
afectată categorie profesională este cea a medicilor. Acest lucru decurge din
obligaţia permanentă a individului de a-şi susţine o imagine personală idealizată.
Dintre factorii care duc la instalarea acestui fenomen se pot enumera:
 munca neurmată de rezultate imediate, sentimentul de neîmplinire;
 nerecunoaşterea calităţii activiăţii;
 lipsa încurajărilor şi a gratificaţiilor morale.

Manifestări
1. extenuare fizică: lipsă de energie, apatie, efort redus, insomnie,
coşmaruri, simptome somatice (cefalee, tulburări gastrointestinale,
astenie), vulnerabilitate spre accidente.
2. extenuare emoţională (triada depresie-neajutorare-disperare - lipsa
de speranţă - reprezintă factori de risc pentru cancer, poate conduce
la suicid sau poate conduce la aplatizare afectivă)

81
 3. extenuare mentală(scade randamentul, performanţa, lipsă de
concentrare şi chef de muncă)
4. comportamente neobişnuite(iritabilitate, intoleranţă şi
incapacitate de a înţelege sau a empatiza cu ceilalţi, criticism
nejustificat, lipsa de încredere, atitudine de superioritate faţă de
ceilalţi)
5. atitudini defensive(rigiditate, negativism, rezistenţă la schimbare,
pseudoactivism).
Sindromul burnout are o evoluţie stadială:
 stadiul I - nelinişte, confuzie şi apariţia frustrării (individul simte ca
ceva nu e în regulă);
 stadiul al-ll-lea - frustare intensă şi nemulţumire;
 stadiul al-lll-lea - apatie, renunţare şi disperare.
Modalităţi de combatere:
 conştientizarea existenţei acestui sindrom
 ajungerea la o anumită claritate cognitivă şi emoţională asupra a
ceea ce se poate şi ce nu se poate schimba
 intervenţia la nivel organizatoric
 educarea celor de la conducere

Ajustarea la stres (copingul)

Anul apariţiei cărţii lui Lazarus Psychological Stress and the coping
Process (1966), poate fi considerat momentul care marchează începuturile unei
noi perioade în studiul stresului.
Ajustarea sau copingul reprezintă efortul cognitiv şi comportamental al
organsimului de a reduce, tolera sau stăpâni cerinţele mediului care depăşesc
resursele individuale
Există două tipuri de strategii personale de ajustare la stres:
 centrate pe emoţii: reducerea tensiunii emoţionale prin încercarea de a
comunica sentimente profunde, căutarea de suport social, religie etc;
 centrate pe rezolvarea problemelor (coping instrumental): căutarea de
informaţii, rezolvarea de probleme, evitare, redefinirea problemelor.
Copingul flexibil ,,resilient” este, din punctul de vedere al stăpânirii
problemei, modul ideal de a face faţă stresului şi situaţiilor ameninţătoare.
Kobasa a caracterizat personalităţile cu stilul de coping flexibil drept
persoane care au control intern, determinare în virtutea unui scop, cu care se

82
identifică, şi care desfăşoară o capacitate considerabilă de a face faţă situaţiilor
dificile şi provocatoare.
Tipuri de strategii centrate pe emoţii:
 autocontrolul emoţiilor
 distanţarea de situaţiile stresante
 acceptarea pozitivă a evenimentelor stresante
 acceptarea responsabilităţii pentru faptele săvârşite
 evitarea situaţiilor stresante prin consumul excesiv de alimente
(bulimia de stres), fumatul, consumul de alcool, droguri,
medicamente psihotrope.
Tipuri de strategii centrate pe înfruntarea problemelor:
 ajustarea problemelor
 ajustarea la stres prin mobilizarea suportului social potenţial
 ajustarea prin rezolvarea sistematică, planificată a problemelor
generatoare de stres
Copingul parcurge trei etape:
1. anticiparea (avertizarea), când situaţia poate fi amânată sau
prevenită, când persoana se poate pregăti pentru confruntare
2. confruntarea (impactul) când are loc răspunsul, redefinirea
situaţiei şi reevaluarea
3. post confruntarea când se analizează semnificaţia personală a
ceea ce s-a întâmplat.

Principii de conduită antistres:

Asigurarea „din timp” a celor 3 nevoi psihologice fundamentale postulate
de Ralph Linton:
a) Nevoia de afiliere
b) Securitatea pe termen lung
 alegerea profesiunii şi a partenerului (partenerei) de viaţă
 evaluarea propriei sănătăţi
c) Noutatea experienţei
Dezvoltarea unei largi palete de „senzaţii noi” (lărgirea orizontului
spiritual, noutăţi menite să prevină o anume anchiloză sufletească.
În plus, evitarea sau limitarea acelor „tentaţii” cu rol nociv pentru
organism, limitarea programelor încărcate zilnice, învăţarea subiectului de a spune
nu în faţa unor noi solicitări (autoimpuse ori venite din exterior).

83
 Odihna, introducerea in cursul programului zilnic unor pauze de câteva
minute, caracterizate de relaxare totală, somn suficient. Învăţarea unei tehnici de
meditaţie (studiile efectuate asupra celor care meditează regulat arată că vârsta lor
fiziologică este mult mai mică decât cea cronologică), practica yoga sau
taichichuan are de asemenea efecte benefice asupra menţinerii stării de sănătate.

Aplicaţii practice
Scala Holmes şi Rahe
Holmes şi Rahe au afirmat că orice schimbare a modului de viaţă care necesită numeroase
modificări poate fi percepută ca generatoare de stress şi au încercat să măsoare impactul schimbărilor
care apar în modul de viaţă. Cei doi autori, Holmes şi Rahe (1967) au analizat corelaţia dintre
schimbările recente de viaţă şi apariţia unor boli şi au constatat că anumite evenimente au o influenţă
certă în patogeneză. Aceste evenimente, în fapt agenţi stressori, au fost ierarhizate în funcţie de
posibilitatea crescută de apariţie a bolii. Astfel, au fost evaluate principalele evenimente, grupate în
patru categorii ("starea sănătăţii", "munca", "casa şi familia", "personal şi social"') şi s-a acordat
fiecăruia un punctaj care indică potenţialul patogen al evenimentului respectiv.
Scala a fost criticată din mai multe puncte de vedere. În primul rând, chiar dacă evenimentele
pozitive creează modificări şi deci uneori sunt stressanle, cele mai multe cercetări arată că
evenimentele negative au un impact mult mai mare asupra sănătăţii fizice şi psihice decât cele
pozitive, în al doilea rând, scala lui Holmes şi Rahe presupune că toţi oamenii răspund la un
eveniment dat în acelaşi fel, dar există diferenţe mari în modul în care oamenii sunt afectaţi de
evenimente. Unele din aceste diferenţe sunt legate de vârstă şi de mediul cultural, dar majoritatea ţin
de personalitatea şi experienţa individului.
Scala Holmes şi Rahe are o valoare orientativă, totuşi rezultatele ei trebuie discutate în
contextul stressuiui perceput (validarea de către individ a stressuiui), al stressurilor minore zilnice, al
tipului de personalitate al individului, dar mai ales, al vulnerabilităţii sale psihice şi somatice. De
asemenea, impactul evenimentelor trebuie analizat în funcţie de momentul în care acţionează
agentul siressor (AS), dar şi de existenţa sau nu a suportului social.
Instrucţiuni de aplicare
Vi s-a întâmplat, pe parcursul ultimului an, unul din următoarele evenimente enumerate mai jos?.
Dacă da, încercuiţi punctajul corespunzător şi adunaţi-1 la scorul Dvs. Categoria de "altele" vă stă la
dispoziţie ca să înscrieţi orice siressor personal important şi care nu este indicat în listă.

Decesul partenerului de viaţă (100)

Pierderea credinţei religioase (100)
Divorţ (75)
Separarea soţilor (65)
Închisoare (65)
Pierderea reputaţiei (60)
Moartea unui membru apropiat al familiei (60)
Pierderea încrederii în sine (60)
Vătămare fizică sau boală (50)
Reîmpăcarea soţilor (50)

84
 Pensionare (50)
Schimbarea sănătăţii unui membru a! familiei (45)
Graviditate (40)
Dificultăţi sexuale (40)
Creşterea numărului membrilor familiei (40)
Modificări în afaceri sau serviciu (40)
Schimbarea reşedinţei (40)
Schimbare în starea financiară (35)
Moartea unui prieten apropiat (35)
Schimbarea profesiei (35)
Exacerbarea tensiunilor conjugale (35)
Pierderea unor împrumuturi sau garanţii (30)
Preluarea unei răspunderi financiare majore (30)
Schimbare în responsabilităţile de serviciu (30)
Fiul sau fiica părăseşte căminul (30)
Conflicte cu rudele (30)
Realizări personale ieşite din comun (30)
Schimbare în condiţiile de viaţă (25)
Probleme cu şeful (25)
Schimbări în activităţile religioase (20)
Schimbarea orelor de serviciu/condiţiilor de lucru (20)
Schimbări în programul şi condiţiile de somn (15)
Schimbări în activităţile sociale (15)
Concediu (15)
Crăciun /Anul nou (15)
Mici conflicte culegea (15)
Altele
Punctajele din paranteză reprezintă încărcătura stressantă atribuită fiecărui agent stressor.
Ele nu sunt comunicate pacientului, dar constituie, pentru medic, baza pentru calcularea unui scor
global care să reflecte intensitatea crizei de viaţă în care se găseşte acesta.
Criterii generale de evaluare a rezultatelor:
0-150 puncte: fără probleme semnificative; 151-200 puncte: uşoară criză de viaţă; 201-300 puncte:
criză medie de viaţă; > 301 puncte: criză majoră de viaţă.

Scala Lindemann
Este o scală mai recentă a evenimentelor de viaţă cu rol de agenţi stressori şi care indică, de
asemenea, potenţialul patogen al acestora. Această scală indică o ordine şi un punctaj destul de
diferite faţă de scala Holmes şi Rahe. Specifică acestei scale este ierarhizarea separată a
evenimentelor patogene din sfera profesională.
Evenimente generale
Decesul partenerului de viaţă (86)
Moartea uni rude/prieten apropiat (73)
Accident / boală severă (72)
Divorţ (70)
Boală severă a rudelor (68)
Conflict/procese juridice (60)
Răpire/viol (60)
Conflicte conjugale/cu părinţii (53)
Zgomot (51)
Dificultăţi financiare (50)

85
Tulburări ale somnului (50)
Deteriorări ale locuinţei (50)
Supărat pe sine însuşi (46)
Concediu rău petrecut (45)
Înrăutăţirea condiţiilor de viaţă (45)
Dificultăţi sexuale (44)
Nemulţumiri legate de creşterea preţurilor (41)
Schimbarea domiciliului (39)
Certuri cu radele/copiii (39)
Convieţuire cu mari fumători acasă sau la serviciu (39)
Utilizarea excesivă a automobilului (39)
Mâncatul excesiv (37)
Nemulţumiri faţă de autorităţi sau instanţe (37)
Creşterea chiriei (36)
Fumatul excesiv (35)
Creşterea numărului de membri ai familiei (33)
Copii cu probleme (33)
Reparaţii în casă sau la maşină (29)
Certuri cu vecinii (28)
Separare între soţi 128)
Concediu cu automobilul (27)
Gripă, răceală (27)
Pensionare (24)
Sărbători în familie (Paşte, Crăciun, etc.) (23)
Itemi profesionali
Condiţii grele de muncă (62)
Lipsa promovării ierarhice (61)
Sancţiuni primite (60)
Muncă sub presiunea timpului (60)
Certuri cu şeful (55)
Certuri cu colaboratorii (51)
Schimbarea profesiei (47)
Dublă solicitare, la serviciu şi în gospodărie (46)
Serviciu de noapte .. (45)
Schimbarea locului de muncă (41)
Ore suplimentare sau lucru în week-end (40)
Lucrări urgente de efectuat (35)
Ţinerea de conferinţelor / instruirea colaboratorilor (32)
Drumul până la serviciu (32)
Mâncatul la cantină (15)

Chestionar de evaluare a sindromului de burn-out la medici şi personalul

medical
1. Vă este greu dimineaţa să vă treziţi şi să plecaţi la spital? (Nu / Uneori / Frecvent)
2. Vă gândiţi cu groază că zi de zi trebuie să mergeţi la spital? (Nu / Uneori / Frecvent)
3. La spital, aşteptaţi cu nerăbdare sfârşitul programului? (Nu / Uneori /' Frecvent)
4. Amânaţi efectuarea anumitor sarcini de serviciu astfel încât la un moment dat vă simţiţi depăşiţi
de numărul mare de probleme pe care le aveţi de rezolvat? (Nu / Uneori t Frecvent)
5. Prelungiţi cât de mult puteţi pauza de masă, de cafea sau timpul de ţigară? (Nu / Uneori /
Frecvent)

86
6. Absentaţi nemotivat de la activităţile la care sunteţi programat? (Nu / Uneori / Frecvent)
7. Întârziaţi la program? (Nu - Uneori / Frecvent)
8. Aşteptaţi cu nerăbdare sfârşitul de săptămână? (Nu / Uneori / Frecvent)
9. Duminica, vă îngrozeşte ideea că de a doua zi începe o nouă săptămână de muncă? (Nu / Uneori /
Frecvent)
10. Simţiţi că v-a scăzut puterea de muncă, în aşa măsură încât efectuarea unei activităţinecesită timp
mai îndelungat decât de obicei? (Nu / Uneori / Frecvent)
11. Aţi devenit mai intolerant faţă de pacienţi? (Nu / Uneori / Frecvent)
12. Munca dumneavoastră a devenit atât de stereotipă încât nu mai reuşiţi să vă concentraţi asupra
fiecărui pacient în parte? (Nu / Uneori / Frecvent)
13. Aţi devenit mai iritabil? Vă certaţi cu prietenii, cu colegii sau cu familia mai des în ultimul
timp? (Nu / Uneori / Frecvent)
14. Vă simţiţi singur sau izolat la locul de muncă? (Nu / Uneori / Frecvent)
15. În ultimul timp consumaţi mai mult alcool, cafea sau fumaţi mai mult decât de obicei? (Nu /
Uneori / Frecvent)
16. Adormiţi mai greu? Aveţi nevoie de un somnifer? (Nu / Uneori / Frecvent)
17. Comportamentul dumneavoastră sexual este modificat? (Nu / Uneori / Frecvent)
18. Aţi devenit mai sedentar? (Nu / Oarecum I Da)
19. Vă simţiţi obosit, epuizat? (Nu / Uneori / Frecvent)
20. V-aţi îngrăşat sau aţi slăbit fără să ţineţi dietă în acest scop? (Nu / <2kg / Da)
21. Activităţile obişnuite vă plictisesc? (Nu / Uneori / Frecvent)
22. Creativitatea dumneavoastră a scăzut? (Nu/în mică măsură / Da)
23. Simţiţi nevoia unui nou anturaj?(Nu / Uneori / Frecvent)
24. Vă simţiţi exploataţi de ceilalţi? (Nu / Uneori / Frecvent)
25. Vi se pare că viaţa nu are sens? (Nu / Uneori / Frecvent)

87
 CAPITOLUL VI

PSIHOSOMATICA. TULBURĂRI ŞI BOLI PSIHOSOMATICE

Moto:
„Nu există boală de care nu ne-ar
vindeca o lacrimăce-ar începe să cânte” (E.
Cioran)

Psihosomatica
Încercând să dea cea mai simplă definiţie bolilor psihosomatice Wirsching
M. (1996) afirmă că acestea sunt acele boli fizice în care psihosocialul are o
pondere decisivă.
Nouă faţetă a medicinii moderne,psihosomatica,este generată de mutaţiile
survenite în planul asistenţei medicale şi în cel al educaţiei medicale.
Psihosomatica contemporană a investigat şi a acceptat diferite mecanisme
de sorginte psihanalitică, cognitivă sau adaptativă ca generatoare ale suferinţelor
psihosomatice.
O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea
pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor
probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în afara unei
posibilităţi de definire clare.
Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei
afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi
considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. Cei mai mulţi
autori afirmă că acest concept, care grupează situaţii diferite, are drept numitor
comun disconfortul corporal neexplicat, generat de probleme psihiatrice,
psihologice sau sociale.

88
 Afecţiuni ale organelor respiratorii
Respiraţia reflectă şi revelează procesele emoţionale şi afective şi o face
mult mai exact decât orice altă funcţie controlată autonom. Mâhnirea reduce
profunzimea respiraţiei, în vreme ce fericirea o creşte; oamenii anxioşi au o
respiraţie superficială şi neregulată.
Primul ţipăt care anunţă sfârşitul stării de apnee existentă înaintea naşterii
reprezintă şi prima expresie de viaţă independentă a copilului. Putem spune că,
echivalarea respiraţiei cu autonomia este indestructibil înscrisă în corp. .
Astmul bronşic - profilul personalităţii
Criza de astm este resimţită de pacient ca o sufocare ce-i ameninţă viaţa,
persoana luptând să primească aer, respiră gâfâit, afectată fiind în special
expiraţia. Există mai multe caracteristici comune prezente la persoanele care
suferă de astm bronşic (Dethlefsen):
1. A primi şi a da
Astmaticul preia prea mult în sine, până la limitele sale; el realizează o
inspiraţie deplină - ajungând la o supradimensionare a plămânilor şi datorită
acestui fapt la un spasm expirator. Prin inspiraţie preluăm oxigenul, prin expiraţie
eliminăm dioxid de carbon. Astmaticul vrea să păstreze totul, şi se intoxică astfel
pe sine deoarece nu mai poate elimina aerul consumat. Acest dezechilibru dintre
preluare şi predare duce literalmente la sentimentul de asfixiere.
Von Weiysacker (1951) şi Fuchs (1965) văd o corelaţie între funcţia
respiratorie tulburată şi capacitatea alterată a pacientului de “a da şi a lua”. Fuchs a
atribuit această stare unui gen de teamă care s-a transformat în tactici defensive
agresive şi unei tensiuni care a degenerat în tendinţa de acaparare impulsivă.
2. Nevoia de delimitare
În limba greacă, „asthma” înseamnă îngustime a toracelui. Astfel,
îngustimea astmaticului are mult de a face cu teama, anume cu teama de a lăsa să
pătrundă în interiorul lui anumite domenii ale vieţii.
Atunci când se simte îngustimea, strâmtorarea, în spatele acesteia se află
teamaşi singurul remediu împotriva fricii este dilatarea, extinderea şi lăsarea
înăuntru a celor evitate.
3. Nevoia de a domina
Astmaticul are o puternică nevoie de a domina, dar pe care însă nu o
recunoaşte. Punctul culminant se manifestă încrizele care-i pun viaţa în pericol, şi
care se manifestă exact atunci când astmaticul este confruntat cu propria sa
pretenţie la putere.

89
 În psihoterapie, criza constituie frecvent ultima scăpare atunci când se
ajunge prea aproape de adevăr.
Leigh citează cazul unei morţi subite în cursul unei crize de astm survenite
la câteva zile după o serie de şedinţe psihoterapeutice în cursul cărora se produsese
o eliberare emoţională intensă. Ipoteza avansată de Leigh este că o descărcare
emoţională excesivă poate fi făcută responsabilă de o hiperemotivitate
parasimpatică ce provoacă totodată o bronhoconstricţie şi bronhosecreţia ce
declanşează criza de astm.
Astmaticul nu a învăţat niciodată să-şi articuleze agresiunile în mod
adecvat, la un nivel verbal. El ar dori ,,să ia aer", totuşi orice posibilitate de a-şi
articula agresivitatea în mod adecvat prin strigăte sau ceartă se opreşte în plămâni.
Datorită acestui fapt, manifestările exterioare regresează la nivel corporal şi erup
sub formă de tuse.
4. Apărarea de domeniile întunecate ale vieţii
Astmaticului îi place curăţenia, limpezimea, sterilizarea şi evită
întunericul, adâncimile, ceea ce este terestru. Astmaticul ar dori să se localizeze în
domeniul său superior, şi să nu ajungă în contact cu polul sau inferior. De aceea el
acordă, în majoritatea cazurilor, preponderenţă sferei capului. Sexualitatea, care
aparţine tot polului inferior, este deplasată de astmatic în sus, în cutia toracică,
ajungându-se la o producţie amplificată de mucus - proces care ar trebui reţinut de
fapt în sfera organelor sexuale.
Unii autori consideră că “în crizele astmatice nu este vorba doar de o
retenţie a aerului, ci şi de aceea a sentimentelor şi emoţiilor”. Mulţi adulţi
astmatici, spune dr Page, „mi-au povestit că au experimentat primul lor atac pe
vremea când erau copii, iar părinţii lor se certau”.
Senzaţia de neajutorare şi teama de viitor îi determină pe copii să inspire
adânc, acesta fiind primul răspuns instinctual la stres. Principala problemă a
astmaticilor este dificultatea în a-şi exprima emoţiile, teama de reacţiile oamenilor
şi neajutorarea resimţită în faţa pierderilor.
La adulţi, criza de astm apare frecvent pe fundalul durerii, când individul
face eforturi să fie puternic şi să-şi ascundă sentimentele, în loc să le manifeste.
 Criza astmatică este adesea considerată ca echivalentul plânsului reprimat.
Observaţia că o criză de astm bronşic poate fi oprită printr-un plâns cu
suspine tinde să sprijne această interpretare.
 Astmul poate să apară şi pe fondul creativităţii blocate, persoana este
sufocată de cei din jurul său, fiind întâmpinată cu critici, ironii, la orice
tentativă de a le comunica iniţiativele pe care le are.

90
 Tratamentul acestei boli este complex, el trebuie să includă după dr Page
pe lângă tratamentul somatic:
 exprimarea şi eliberarea emoţiilor prin cântat, scris (ţinerea unui jurnal) sau
verbalizarea acestora în cadrul unei psihoterapii;
 protejarea plexului solar în situaţiile de insecuritate, simultan cu
dezvoltarea preţuirii de sine şi a unei identităţi clare şi armonioase.
 râsul, amuzamentul şi spontaneitatea; reducerea tensiunii generate de
partea serioasă şi responsabilă a vieţii.

Tulburări cardio-vasculare
Prima abordare modernă a problemelor psihologice în ceea ce priveşte
bolile cardiovasculare a fost făcută de Thomas Lewis care identifică fenomenul
“inimii de soldat”. Acest fenomen se referă la faptul că, un mare număr de soldaţi
de pe front s-au îmbolnăvit de inimă, îmbolnăvire ce reprezintă expresia reacţiei
organismului la realitatea crudă a războiului.
Încă din vechime, inima a fost considerată sediul emoţiei şi al pasiunii.
Persoanele predispuse la maladii cardiace au tendinţa de a se dărui, de a acţiona cu
generozitate, dar dintr-o perspectivă solară, dominatoare: îndrumă, sfătuiesc,
dirijează, cu intenţia de a face bine celorlalţi. Aceasta atitudine poate aluneca însă
uşor către impunere în forţă sau chiar constrângere, aceşti oameni considerând ca
ei ştiu mai bine ce este de făcut şi, drept urmare, sunt îndreptăţiţi să-i conducă şi
pe ceilalţi. Simptomele cardiace sunt deci, legate de tendinţa omului de a construi
ceva în afară, de a-şi influenţa semenii, de a modifica mediul.
Vulnerabilitatea inimii este exprimată prin afirmaţia că inima poate fi
“zdrobită”, idee care dezvăluie capacitatea noastră inutitivă de a aprecia cât de
mult influenţează stările noastre emoţionale acest centru energetic.
Unul din factorii incriminaţi în apariţia bolilor cardiovasculare este tipul A
de personalitate ce prezintă următoarele caracteristici:
1. Competitivitate şi străduinţa de a realiza cât mai multe
Individul are o nevoie puternică să câştige din ce în ce mai mult şi în orice
situaţie. Este motivat să câştige din ce în ce mai mult în muncă şi are nevoie să fie
satisfăcut cu poziţia şi câştigurile sale.
2. Urgenţa timpului şi nerăbdarea
Tipul A simte că nu are suficient timp să facă tot ceea ce are nevoie să facă.
El este într-o continuă grabă astfel încât va petrece prea puţin timp cu familia.
Vorbeşte repede, conduce repede şi îi întrerupe pe alţii frecvent în conversaţie.

91
 3. Ostilitate şi agresivitate
Tipul A îşi poate pierde controlul în multe situaţii astfel că ar trebui să
înveţe cum să-şi menţină controlul.Nevoie de control conduce cu uşurinţă la
experienţe de neajutorare, frustrare şi depresie.
Tipul A poate fi identificat la patru nivele:
1. comportamental (cât de repede mănâncă, vorbeşte, merge);
2. atitudinal cognitiv (prezenţa cuvântului “trebuie”: trebuie să
muncesc mai mult, trebuie să fiu cel mai bun);
3. emoţional (anxietate, neuroticism, iritabilitate, insecuritate)
4. fiziologic (hiperreactivitate fiziologică, tendinţa de a reacţiona pe
linie simpatică).
Manifestarea tipului A:
 sfera interpersonală: ostilitate, criticism, mai puţină empatie şi
toleranţă (căsătoria este deficitară, teama de intimitate explică
dependenţa de muncă); tind să-şi ascundă conflictele;
 sfera intrapersonală: veşnic nemulţmiţi de sine (pot să fac mai mult,
trebuie);
 sfera profesională: implicare totală;
 componenta culturală: uneori societatea solicită acest tip de
comportament (SUA, Japonia).
Persoana identificată ca având tipul A de personalitate dă dovadă în mare
măsură de ceea ce Freud a numit principiul realităţii: capacitatea de amânare şi
subordonare a acţiunilor la scopuri pe termen lung.
Mecanisme ce explică relaţia comportament de tip A – boli
cardiovasculare:
 hiperreactivitate la stres;
 stil de viaţă – persoanele de tip A tind să fie sedentare, să nu
apeleze la suportul social, să nu aibă hobby-uri, să fumeze etc;
 ignoranţa simptomelor.
Factori psihologici de risc
Sindromul A-HA – Spielberg 1985 - anger, hostility, agression
1. Iritabilitatea (anger) reprezintă o stare emoţională asociată cu activarea
SNS care poate progresa de la iritarea minoră până la crize de furie.
În cazul emoţiilor putem vorbi de:

92
  emoţie ca trăsătură (tendinţa de a reacţiona prin iritabilitate în cele
mai mici situaţii);
 emoţie ca stare (cât de intens e dezvoltată), dacă e exprimată sau
interiorizată (controlată).
2. Ostilitatea (hostility): set de atitudini negative faţă de oameni caracterizat
prin: antipatie, animozitate, criticism, resentimente, semenii fiind
consideraţi egoişti, mediocri, incapabili.
3. Agresivitatea(agression): comportament punitiv sau destructiv îndreptat
spre obiecte sau persoane.
Faimosul cardiolog american dr Richard Passwater a subliniat faptul că
atunci când te înfurii cresc atât ritmul inimii, cât şi tensiunea arterială, arterele se
contractă, iar sângele devine mai vâscos favorizând apariţia cheagurilor. Nu este
deci de mirare că printre cauzele infarctului miocardic sunt citate şi crizele de
furie. Oamenii de ştiinţă care au studiat reacţiile la stres au descoperit că furia
reprimată este sentimentul cu efectul cel mai distructiv asupra homeostazei. De
asemenea, furia se pare că este acea emoţie care dăunează cel mai mult inimii.
Într-un experiment realizat în momentul în care pacienţii povesteau incidentele
care i-au înfuriat, pomparea sângelui în inimă scădea cam cu cinci procente. Unii
dintre pacienţi au manifestat chiar o scădere cu şapte procente sau mai mult ceea
ce cardiologii consideră că ar fi un semn de ischemie miocardică, o scădere
periculoasă a circulaţiei sanguine la nivelul inimii pregătind terenul pentru un
infarct miocardic.
Egocentrismul, cinismul şi sentimentul de ostilitate, atitudini care ne fac să
fim predispuşi la boli de inimă sunt în realitate efectele unei cauze mai profunde:
sentimentul de izolare. Tot ce dă naştere la sentimentul izolării duce la stres cronic
şi foarte frecvent la tulburări fizice, cum ar fi bolile de inimă. Invers, tot ce
contribuie la o adevărată intimitate şi la sentimentul de ataşament are efect curativ
în adevăratul sens al cuvântului.
Capacitatea de a trăi intimitatea este considerată ca element cheie al
sănătăţii emoţionale.Aici fiind vorba atât despre intimitatea orizontală, adică
relaţiile şi legăturile noastre cu alţi oameni cât şi de intimitatea verticală, adică
legăturile dintre „eul” nostru şi celelalte nivele mai înalte sau mai profunde ale
fiinţei noastre, pe ultimul palier, cel mai de sus situându-se conexiunea cu
divinitatea.
Izolarea care duce la boală poate îmbrăca mai multe forme:
 separarea de propriile noastre sentimente, de noi înşine, de eul nostru cel
mai profund, de pacea noastră interioară;

93
  separarea de alţii (oamenii care trăiesc singuri se îmbolnăvesc mai frecvent
de boli cardiace decât aceia care au chiar şi numai un animal de companie;
calitatea contactului social este mai importantă decât numărul de oameni
care fac parte din mediul social);
 separarea de o forţă universală superioară care să dea sens acestor lucruri.
Instalarea şi evoluţia bolii sunt puternic legate de capacitatea şi
disponibilitatea individului de a face faţă stresului. Stresul pe care îl alegem
provoacă un răspuns cu totul diferit de cel al stresului pe care am vrea să-l evităm,
dar nu putem.
Stresul provine în principal din interpretarea pe care pacientul o dă
evenimentelor. Cei care îşi dau frâu liber sentimentelor, continuându-şi viaţa în
urma unei pierderi de orice fel sunt şi cei care reuşesc să-şi menţină sănătatea.
Aproximativ 80% din colesterolul din sângele nostru este produs de ficat
ca răspuns la stresul prin care trecem independent de modul de alimentaţie,
întrucât stresul cronic măreşte permeabilitatea pereţilor arterelor făcând ca arterele
să absoarbă mai mult colesterol. În afară de asta conduce şi la o reducere a
valorilor de HDL, deci a colesterolului bun din sânge.
Dr Ornish a ales la întâmplare un lot de pacienţi a căror boală de inimă se
afla într-un stadiu avansat şi pe care l-a împărţit în două grupuri: unul din grupuri
a urmat un tratament bazat pe exerciţiu fizic, dietă săracă în grăsimi, yoga şi un
puternic sprijin social. Grupul de control a urmat un tratament clasic. La sfârşitul
studiului s-a putut constata că persoanele din primul grup nu numai că au avut o
stare de sănătate mai bună decât grupul de control, dar chiar s-a putut înregistra o
regresie a bolii, în timp ce starea celor din grupul de control s-a înrăutăţit.
Acest studiu este primul care a demonstrat că evoluţia bolilor
cardiovasculare poate fi stopată şi chiar deveni reversibilă prin simpla modificare
a stilului de viaţă.

Infarctul miocardic
Bolnavii coronarieni tind să-şi ascundă conflictele. Pentru cei predispuşi la infarct
acest lucru se referă pe de-o parte la supraîncordarea constantă produsă de
impulsul interior pentru realizare, iar pe de altă parte la riscurile provocate
sănătăţii de către abuzul de tutun, precum şi de consumul ridicat de calorii.
Din punct de vedere spiritual spune dr Christine Page o serie de cercetări
realizate la jumătatea anilor 70 au arătat că deşi fumatul, colesterolul, diabetul şi
hipertensiunea joacă întradevăr un rol important în provocarea infarctului
miocardic, ele nu reprezintă singurele cauze ale acestei boli.

94
 Personalităţile predispuse la infarct se conformează prea strict normelor
sociale, adică se prezintă în exterior deschişi şi sociabili, în acelaşi timp
manifestând în particular o stare de anxietate combinată cu un grad de rigiditate.
Când predispoziţiile psihice decrise anterior coincid cu situaţii de mediu specifice,
există un risc crescut de infarct.
Una din situaţiile care pot conduce la iminenţa unui infarct este cea a
pierderii obiectului iubit. Dezamăgirile personale care sugerează separarea,
eşecurile profesionale cu componentele lor emoţionale de pierdere constituie un
risc emoţional deosebit de mare pentru cazurile potenţiale de infarct, mai ales dacă
este prezentă şi o tulburare narcisică.
O descoperire foarte interesantă este aceea că există un interval de timp
comun câ nd se declanşează cu preponderenţă aceste atacuri, şi anume între orele
8.00 şi 9.00 din dimineaţa zilei de luni. Descoperirea a condus la un sondaj la care
majoritatea celor care au fost intervievaţi au răspuns că luni dimineaţa simt un gol
în inimă la gândul că trebuie să se scoale şi să meargă la un serviciu care nu le
oferă nici o satisfacţie. Continuarea studiilor a revelat o senzaţie generalizată de
“neâmplinire a viselor”, convingerea că realizările de până atunci nu au adus decât
prea puţină fericire în comparaţie cu eforturile depuse şi sentimentul de neputinţă,
neajutorare în faţa acestei situaţii, lipsa de control.

Hipertensiunea
Este deosebit de incitantă aprecierea făcută de dr Page(1999): ”Am avut de
mii de ori prilejul să constat că hipertensivii ascund într-adevăr un secret. Fie că
este vorba de adevărul ascuns al naturii lor, pe care nimeni nu trebuie să-l
cunoască, fie un secret din trecut, care a rămas nerezolvat sau chiar de o poveste
de iubire clandestină, care, deşi tulburătoare îl epuizează pe cel în cauză
crescându-i tensiunea.
O altă observaţie interesantă o facedr Ornish care spune: „Am observat că
atunci când bebeluşii plâng, tensiunea lor arterială se dublează. O vreme, am
crezut că această creştere era doar o reacţie la stres. Cu cât bebeluşii plângeau
mai mult, cu atât li se ridica tensiunea arterială. Apoi, într-o zi, am avut revelaţia
că această creştere a tensiunii arteriale nu era o reacţie, era o parte din
comunicare! Apoi mi-am dat seama: la fel reacţionează pacienţii adulţi, numai că
ei plâng pe dinăuntru. Şi am început să înţeleg că ascultându-i pe oameni
tensiunea lor arterială scădea fiindcă le auzim plânsetul. Am înţeles brusc că
modul în care ne privim corpul este unul limitat, că există un cu totul alt corp,
unul pe care noi 1-am ignorat cu desăvârşire, fiindcă am crezut că limbajul e

95
separat de corp, aşa cum ne învaţă filosofia carteziană. Dacă ne gândim la
pacientul tipic din media, el se duce la cardiolog, iar dacă are dureri în piept
cardiologul identifică aceste dureri şi îi face un test de rezistenţă la efort. Apoi e
internat într-un spital unde i se face un bypass şi prin minune, durerea dispare.”
Este evident faptul că, dr Ornish consideră că toate schimbările vasculare
sunt în realitate forme ascunse de comunicare.
La polul opus, hipotensiunea sugerează o viaţă trăită la o intensitate mai
mică decât potenţialul real al persoanei. Afecţiunea rămâne de cele mai multe ori
netratată, bolnavii se plâng de mâini şi picioare reci sau ameţeli atunci când se
ridică brusc de jos.
Intervenţii psihologice în bolile cardiovasculare
 Vizualizarea. Similar imageriei mintale iniţiate de către Carl Simonton
în tratarea cancerului, pacientul îşi poate imagina, de exemplu cum
“creşte colesterolul bun” şi scade cel rău aşa cum apa împinge uleiul la
suprafaţă;
 Biofeedback-ul. În funcţie de rezultatul măsurătorilor se poate încuraja
creierul să adopte atitudinile cele mai favorabile menţinerii stării de
sănătate;
 Cromoterapia (roşul creşte tensiunea arterială, albastrul o scade);
 Terapia comportamentală poate modifica în sensul dorit reacţia în
funcţie de factorii de stres; în cazul hipertensiunii terapiile cognitiv-
comportamentale sunt recomandate ca alternative la acele persoane
care nu pot tolera efectele secundare ale medicamentelor;
 Meditaţia.Practici diferite de meditaţie, fie că este vorba de yoga,
taichi sau alte forme pot să ajute la cultivarea unui sentiment de
intimitate, un sentiment al cunoaşterii de sine, vulnerabilitate şi
deschidere, un puternic sentiment intern de linişte şi de apartenenţă, de
a te simţi bine în pielea ta, de a simţi legătura cu lumea.

Aparatul digestiv
Sistemul digestiv evocă dificultăţile noastre de a înghiţi, de a digera şi de a
asimila situaţiile de viaţă în care ne aflăm.Acest fapt este redat prin expresia ,,i-a
rămas în stomac”.
Atunci când un om îşi refulează capacitatea simţirii din conştienţă
stomacul trebuie să preia şi să digere, pe lângă impresiile fizice ale alimentelor şi
sentimentele psihice. Un om care nu este mulţumit de ceva şi care se revolta
împotriva a ceva, spune: “Mi-e acru”. Faptul de a-ţi fi acru se somatizează drept

96
hiperaciditate gastrică. Dacă persoanei îi lipseşte atitudinea agresivă inerentă
masticaţiei, această situaţie cade din nou ca o povară în sarcina stomacului, şi el
produce mai mult acid.
Strânsa legatură dintre psihic şi secreţia stomacală este suficient cunoscută
de la experimentele lui Pavlov încoace. Prin oferirea hranei simultan cu sunarea
unui clopoţel, Pavlov a putut condiţiona la câinii cu care făcea experienţe aşa-
numitul reflex condiţionat, astfel încât după un anumit timp sunetul clopoţelului
era suficient pentru a declanşa secreţia gastrică obişnuită care apărea la privirea
hranei.
Din punct de vedere psihologic,intestinul subţire, reprezintă facultatea de a
analiza şi de a asimila experienţele vieţii. În cazul existenţei unor probleme
intestinale, mesajul constă în refuzul de a înţelege unele lecţii de viaţă din punct de
vedere evolutiv, iar intestinul gros reprezintă eliminarea experienţelor care nu
considerăm ca ne sunt necesare.

Afecţiunile gastrointestinale
Majoritatea celor care suferă de tulburări abdominale au experimentat crize
de viaţă dureroase, ,,greu de înghiţit, adică dificil de înţeles sau de integrat”spune
dr Page. Bolnavul de stomac este un om care nu vrea să aibă conflicte. El tânjeşte
inconştient să se întoarcă în copilăria sa lipsită de conflicte.
Staehelin (1963) consideră următorii factori emoţionali ca fiind generatorii
simptomelor gastrointestinale:
 dificultate în apucarea şi stăpânirea lucrurilor (stomatită, afecţiuni ale
gingiilor);
 dificultate în “a înghiţi”ceva (tulburări de mâncare şi deglutiţie);
 stări de dezgust sau repulsie (anorexie, greaţă, vomă);
 “indigestie mintală” cronică, dificultatea de a stăpâni ceva (dureri
gastrice, hipermotilitate, spasm piloric, ulcer);
 incapacitate cronică de a duce la bun sfârşit ceva (durere, enterocolită,
colon iritabil);
 incapacitate de a se despărţi de ceva, agăţare de trecut (constipaţie
cronică);
 dorinţa de a scăpa de ceva (diaree cronică).
Se consideră că, agresivitatea şi resentimentul accelerează trecerea hranei
prin stomac, în timp ce anxietatea şi emoţiile puternice produc spasm piloric şi o
încetinesc. Gândurile depresive, proasta dispoziţie care produc reacţii ostile şi
tendinţe agresive cresc secreţia gastrică.

97
 Overbeck şi Biebl (Plozza, 1996) au propus următoarea clasificare a
personalităţilor ulceroase:
 pacienţi sănătoşi din punct de vedere emoţional care se îmbolnăvesc de
ulcer doar din reacţia psihosomatică la un stres extrem impus persoanei lor
psihosociale, reacţie provenind din sfera orală a experienţei;
 pacienţi cu nevroză de caracter. Aceşti bolnavi sunt supuşi formării de
reacţii pseudoindependente sau au trăsături compulsiv-depresive.
Conflictele orale sunt evidente la ceilalţi din mediul lor, conflicte care intră
într-o fază cronică în circumstanţe speciale cum sunt boala, eşecul sau
pierderea unui obiect drag;
 pacienţi tiranici caracterizaţi prin: slăbiciunea ego-ului, dependenţă
pasivă, se îmbolnăvesc la cel mai slab indiciu de eşec în sfera afectivă sau
de scădere a atenţiei pe care o pretind;
 pacienţi ulceroşi psihosomatici deosebit de rigizi şi prozaici dau impresia
de goliciune sufletească. Par capabili să se vadă în ceilalţi numai pe ei
înşişi şi reacţionează psihosomatic la cea mai mică criză sau stres. Sunt
deseori pacienţi care au în trecutul lor multe operaţii şi accidente;
 pacienţi normopatici tind să fie extrem de preocupaţi în a exterioriza un
comportament absolut normal. Astfel, ei sunt supraadaptaţi, ego-ul lor
fiind limitat datorită strategiilor puternice de negare. Sunt implicaţi într-un
stil de lucru autodistructiv, stresant căruia îi cad victimă şi contractează
simptome ulcerative de tip rapid.
Ulcerele (gastric, stomacal şi duodenal) au la bază mecanisme psihologice
diferite deoarece afectează porţiuni diferite ale tractului C.Page (2003)
o ulcerele gastrice apar de regulă la persoanele care îşi
exteriorizează temerile. Aceştia sunt regulă nervoşi şi agitaţi, cu
riduri adânc săpate pe frunte. Majoritatea sunt fumători, beau râuri
de cafea, se ,,anesteziază” cu alcool pentru a se relaxa, iar mintea
lor nu se opreşte niciodată.
o ulcerele duodenale îi afectează îndeosebi pe cei care afişează un
control desăvârşit, ascunzându-şi de fapt problemele. De cele mai
multe ori însă, între orele 2 şi 4 dimineaţa toate problemele lor ies
din subconştient şi se manifestă sub forma durerilor ulceroase,
trezind individul la anxietatea pe care încerca să o evite. Şi în
rândul acestora se regăsesc mulţi fumători sau alcoolici, dar ei nu
îşi arată decât rareori sentimentele considerând că trebuie să facă
singuri faţă problemelor.

98
 Intestinul subtire şi intestinul gros
Problemele din domeniul intestinului subţire ar trebui să ridice întrebarea
dacă omul nu analizează cumva prea mult, căci caracteristica funcţiei intestinului
subţire este analiza, descompunerea, pătrunderea în detalii. Oamenii cu boli ale
intestinului subţire tind, în majoritatea cazurilor, într-o măsură mult prea mare, la
analiză şi la critică, ei au mereu ceva de obiectat.
Intestinul subţire este un bun indicator şi pentru teama de existenţă, frica
de a nu putea extrage suficient şi de a flămânzi.

Constipaţia
Intestinul gros corespunde inconştientului, în sens literal ,,lumii de jos”,
intestinul gros simbolizează partea de noapte din corp, materiile fecale corespund
conţinutului inconştientului.
Constipaţia ar reprezenta încercarea de a păstra în sine conţinuturile
inconştiente refulate, teama de a lăsa conţinuturile inconştiente să apară la lumina
zilei. Constipaţia este o boală asociată cu nevoia de a nu pierde controlul. Această
nevoie de control se naşte de multe ori în copilărie, din cauza criticilor şi a slabei
comunicări cu copilul, care învaţă astfel să îşi stăpânească emoţiile şi să nu spună
ce gândeşte. Constipaţia cronică în prima copilărie trebuie privită ca o reacţie de
protest, în particular ca un protest împotriva instruirii exagerate pentru însuşirea
deprinderilor igienice.
F.Alexander (2008) a rezumat atitudinea pacienţilor în fraza: “nu aştept
nimic de la nimeni şi de aceea nu am nevoie să dau nimic; trebuie să mă asigur că
nu pierd ceea ce am.”
De asemenea, constipaţia indică limpede o ataşare prea puternică de
materialitate şi incapacitatea de a slăbi legăturile cu domeniul material.
În perioada adultă predispuse către această tulburare sunt acele persoane
care cred că pot controla orice inclusiv propriile funcţii corporale.
Un al doilea grup de persoane predispuse către constipaţie sunt cele care îşi
controlează perfect emoţiile. Ele fac mari eforturi să pară calme, lucide şi
focalizate, pentru ca cei din jur să nu vadă şi partea ,,iraţională” a existenţei lor:
emoţiile. Din această categorie fac parte cei care aparţin caracterului anal descris
în psihanaliză..
Faza anală se fondează pe control, există un comportament activ urmărind
o stăpânire absolută, cvasiperfectă, a lumii exterioare. La fel cum copilul îşi
asigură o putere asupra lui însuşi şi asupra mediului prin atitudinea sa în timpul

99
învăţării curăţeniei, subiectul care se fixează la stadiul anal continuă să-şi afirme
această voinţă de a-i supune pe alţii şi pe el însuşi propriei autorităţi.
Este vorba de o personalitate exigentă faţă de ea însăşi, care urmăreşte să
aibă control absolut şi care tolerează greu mediocritatea, eroarea sau slăbiciunea şi
care poate conduce foarte uşor la perfecţionism.
Pe planul relaţional, subiectul dezvoltă un gust pronunţat pentru raporturile
de forţă. Relaţiile sale se organizează mai mult în termeni de dominaţie decât de
dragoste, astfel vrea mai mult să domine şi să fie dominat decât să iubească şi să
fie iubit.
Pe plan social, subiectul urmăreşte să conducă, să ocupe poziţii înalte. Are
tendinţa de a-şi considera inferiorii ierarhici nişte “paria”. Manifestă de asemenea
o posesivitate absolută, posesivitate care constituie un atavism al
comportamentului infantil corespunzând vârstei de 2-3 ani în care copilul nu vrea
să împartă nimic.
În aspectul său pozitiv, caracterul anal conduce la o aptitudine de a
organiza ieşită din comun. Subiectul ştie să planifice, este metodic şi ordonat. Îi
sunt atribuite şi alte calităţi, ca perseverenţa, continuitatea şi regularitatea.
Se disting următoarele caracteristici ale personalităţii anale:
o simţul proprietăţii, cu cât mai mult posed, cu atât mai mult exist;
o instinctul posesiv sublimat se manifestă în propensiunea de a colecţiona
obiecte, de la cele mai preţioase, la cele mai banale sau inutile;
o tandreţea absolut specială acordată copiilor. Aceasta se explică prin faptul
că îşi tratează copilul ca pe o creaţie, o producţie personală, o parte din el
însuşi faţă de care rămâne ataşat;
o interesul pentru materiile fecale este deturnat într-un hiperataşament pentru
curăţenie şi chiar într-un dezgust pentru murdărie. Oroarea de murdărie se
exprimă printr-o frică de contaminare, o teamă de viruşi, această angoasă
tipică este în strânsă legătură cu ipohondria.
o sublimarea conduce persoana să investească în creaţia artistică: găseşte o
plăcere deosebită să modeleze materia, să se joace cu ea, să-i utilizeze
maleabilitatea, ca în sculptură, pictură sau modelaj.
Diareea emoţională
Diareea, indiferent că este cronică sau acută, ne învaţă întotdeauna că ne
este teamă şi că ne cramponăm prea mult de ceva şi ne învaţă totodată să dăm
drumul şi să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc.

Colonul iritabil

100
 Tulburare cunoscută şi sub denumirea de colon spastic, constipaţie spastică
şi sindromul colonului iritabil caracterizat prin durere difuză, alternanţă între
constipaţie şi diaree şi frecvent prin distensie în această regiune (“burtă balonată”).
Pacienţii cu colon iritabil prezintă contracţii rapide nonperistaltice, mai frecvente
decât normalul. Acestea apar în număr sporit în situaţii de stres şi duc la perturbări
ale funcţiei colonului.
Afectează în egală măsură ambele sexe şi toate grupele de vârstă, şi poate
fi asociată cu o hipersensibilitate la anumite alimente sau cu o amplificare a florei
bacteriei Candida.
A fost remarcat un nivel ridicat de anxietateal acestor pacienţi. În primul
rând, regimul alimentar s-a dovedit eficient ca tratament şi atunci când este
combinat cu psihoterapia de susţinere.
Din punct de vedere psihospiritual, este asociat cu problemele relaţionale,
îndeosebi cu cele de tip părinte/copil. Mulţi dintre aceşti indivizi sunt ,,oameni
plăcuţi care nu se plâng”, întrucât au învăţat de mici să-şi înghită furia şi grijile,
fără a le manifesta deschis. Decât să exprime aceste noduri emoţionale, ei preferă
să îşi ,,înnoade” intestinele, lăsând corpul să manifeste natura explozivă a
emoţiilor lor spune dr Christine Page.

Colita ulceroasă şi boala Crohn

Indivizii care suferă de această boală suntfoarte sensibili şi au o natură
extrem de creatoare şi de intuitivă (chiar dacă nu şi-o manifestă deschis
întotdeauna). Mulţi fac parte din categoria perfecţioniştilor care se tem de eşec şi
de critici, deşi singurii care sunt cu adevarat severi cu ei sunt ei înşişi. Moştenirea
de familie include de multe ori idealuri înalte şi un control prea strict din partea
părinţilor.
În 60% din cazurile noi şi recidivate de colită ulceroasă, semnele fizice şi
simptomele au fost precedate de situaţii de viaţă cu substrat depresiv şi
concretizând pierderea de obiect fie reală, fie imaginară.(Freyberger)
Potrivit lui Weizsacker (1961), debutul şi exacerbarea bolii se corelează cu
experienţa personală a dezastrului. Pacienţii provin de obicei din familii
strucutrate simbiotic, în care sentimentele sunt rar discutate.

Tulburări alesistemului endocrin

Hipertiroidismul

101
 Secreţia tiroidiană crescută se datorează acţiunii cu efect stimulator al unui
hormon (tirotrop) produs de glanda pituitară anterioară. Producerea excesivă a
acestui hormon determină hiperplazia glandei tiroide şi hipersecreţia de hormoni
tiroidieni. O multitudine de stresori chimici, toxici, de origine nervoasă şi
emoţionali pot activa glanda pituitară anterioară fie datorită acţiunii directe a
acestora asupra hipotalamusului, fie secundar prin activarea sistemului
medulosuprarenal simpatic.
O trăsătură caracteristică hipertiroidismului este că adesea evoluează subit,
fie ca rezultat al unei emoţii puternice, fie a situaţiilor critice a unei traume
psihice.
Conrad (F. Alexander) a descoperit dovezi ale existenţei unei traume
psihice la 94% din cele 200 de cazuri.
Decesele, accidentele şi experienţele de pierdere pot declanşa tulburarea şi
chiar să genereze un hipertiroidism stabilizat care se agravează. Chiar atunci când
lipsesc cauzele evidente, investigarea atentă a trecutului va scoate la iveală o
anumită situaţie generatoare de tensiune.
Alţi factori incriminaţi sunt: pierderea mamei în decursul vieţii timpurii, o
căsnicie nefericită a părinţilor, labilitatea personalităţii unuia dintre părinţi,
respingerea din partea acestora, forme extreme de stres provocate de probleme
financiare, naşterea unui copil în familii numeroase etc.
Profilul personalităţii:
 aceşti pacienţi sunt permanent mobilizaţi să-şi supraîndeplinească
obligaţiile. S-a constatat că mulţi dintre ei sunt forţaţi să devină
independenţi încă de copii, înainte de a fi pregătiţi.
 caracter alert, excesiv de sensibil şi anxios;
 persoane care au traversat viaţa luptându-se să reziste spaimelor.
Puternicele aspiraţii ale acestor bolnavi către realizare şi
responsabilitate apar de fapt ca având o funcţie autoliniştitoare;
 în mai mult de două treimi din cazuri se constată trăsături
contrafobice, iar la mai mult de o treime negarea şi represia
anxietăţii. Patru cincimi de pacienţi se luptă pentru avansare de-a
lungul întregii lor vieţi, efortul lor de a-şi îndeplini datoria
ducându-i la limita epuizării;
 unii cercetători au relatat despre o puternică fixaţie incestuoasă la
tată repzentă la femeile cu hipertiroidism. La femei aceasta se
prezintă sub forma unei nevoi presante de a aduce pe lume copii şi,
dacă nu e posibil, de a-i adopta.

102
 Alţi autori relatează că pacienţii aveau un sentiment deosebit de intens de
insecuritate personală, un puternic simţ al responsabilităţii şi o tendinţă de a-şi
controla externalizarea emoţiilor. De asemenea, orice ameninţare pentru
sentimentul lor de securitate, fie din cauza solicitării prelungite, fie a unui şoc
emoţional putea să precipite hiperfuncţia tiroidei.
Lupta împotriva anxietăţii se poate manifesta şi ca negare, un fel de
atitudine contrafobică: persoana îşi asumă multiple responsabilităţi în ciuda
anxietăţii şi insecurităţii. În mod similar teama de moarte este înlocuită prin
dorinţa de a avea copii.
Concluzie este că frustrarea nevoilor de dependenţă şi ameninţarea la
adresa securităţii în copilăria timpurie conduc la încercări de identificare cu
obiectul dorinţelor dependenţei, astfel va rezulta un efort permanent către
independenţă şi ajutorarea acordată celorlalţi. Eşecul acestui efort va conduce la
hipertiroidism.

Hipotiroidismul
În cazul hipotiroidismului este vorba de persoane care şi-au pierdut
tonusul, simptomele incluzând: letargia, creşterea în greutate, pierderea părului,
uscarea pielii, reducerea pulsului, depresia, intoleranţa la frig şi constipaţia.

Diabetul (diabetes mellitus)

Cuvântul “diabetes” provine din verbul grecesc diabeinen, care înseamnă
“aruncare prin şi trecere prin”. La început, aceasta afecţiune se numea şi „diareea
zahărului”.
Din cauza cantităţii insuficiente de insulină, diabeticul nu poate asimila
zahărul preluat din alimente - zahărul trece prin organism şi este eliminat din nou
prin urină.
Este suficient să înlocuim cuvântul zahăr prin cuvântul iubire, pentru a
contura chiar domeniul de probleme al diabeticului spune dr Dorin Dragoş.
Dincolo de dorinţa diabeticului de a dori să se bucure de dulciuri şi de
incapacitatea sa simultană de a asimila zahărul se află nemărturisită nevoia de
iubire însoţită de incapacitatea de a o prelua, de a o lăsa să pătrundă în el.
Există două tipuri de diabet: în primul caz, pancreasul nu produce decât
foarte puţină insulină sau deloc, boala fiind de tip autoimun. În cel de-al doilea
caz, celulele nu mai răspund la insulină, deşi aceasta este furnizată din belşug. În
ambele cazuri în sânge se acumulează cantităţi mari de glucoză, care nu poate
trece însă în celule, pentru a putea fi transformată în energie.

103
 S-a demonstrat că stresul emoţional produce o perturbare în metabolismul
carbohidraţilor şi la persoanele care nu suferă de diabet. Dovezi mai recente indică
faptul că, deşi „glicozuria emoţională” poate fi provocată şi la indivizii
nondiabetici de emoţii intense, totuşi la aceştia ea nu este însoţită şi de creşterea
nivelului de glucoză din sânge. Indivizii sănătoşi pot dezvolta astfel „glicozurie
emoţională” dar, spre deosebire de cei bolnavi de diabet ei dezvoltă rar
„hiperglicemie emoţională”.
Cauze psihologice:
 diabetul apare cel mai adesea ca urmare a unui şoc afectiv grav, mai
ales cel care apare în copilărie, care fragilizează sentimentul nostru
de securitate, dar şi bucuria noastră de a trăi. Într-un studiu psihiatric
asupra copiilor diabetici autorii au constatat că, la o treime din
cazurile lor, apariţia bolii a coincis cu o perturbare a relaţiilor
familiale, divorţ, separare etc.
 diabetul declarat la maturitate sau bătrâneţe va fi cauzat, mai curând
de problemele relaţionale ale pacientului cu partenerul său de viaţă;
 poate indica o stare de tristeţe profundă, de care adesea persoana
respectivă nici nu este conştientă, provenită din faptul că ea consideră
că nu primeşte dragoste din partea celorlalţi, deşi de multe ori chiar
dacă are suficientă afecţiune consideră că nu o merită;
 este posibil ca mai demult, aceşti oameni să fi avut o poziţie
privilegiată, să se fi aflat în mijlocul atenţiei, poziţie uzurpată de
apariţia unui nou membru al familiei, un nou copil sau un nou
partener.
 poate arăta şi o nevoie exagerată de a controla totul.
În ambele forme de diabet, spune dr Page pacienţii sunt caracterizaţi de
lipsa preţuirii de sine, se plâng rareori, se simt neiubiţi, dar resping orice formă de
iubire care le este oferită.
Studii psihanalitice arată că pacientul cu diabet prezintă un conflict
fundamental legat de procurarea hranei şi că acesta se reflectă în tendinţele
exagerate de încorporare oral-agresivă.
În cazul pacienţilor mai vârstnici se poate observa deseori o tendinţă de a
înlocui lipsa iubirii şi a afecţiunii aşa cum o percep ei cu “dulciuri şi prăjituri”.
Plăcerea dulciurilor îi reconfortează pe termen scurt, dar pe termen lung nu
amplifică preţuirea de sine şi reprezintă unul din factorii decisivi în apariţia
diabetului.
Profilul personalităţii

104
 Bleuler (1975) a descris diferite trăsături ale personalităţii, deosebind
pacienţii cu diabet instalat la maturitate de cei cu debut juvenil. Primii nu prezintă
o anxietate deosebită: dar prezenţa într-o oarecare măsură a depresiei mascate este
vizibilă. Aceste personalităţiego-sintonice, mai degrabă deschise, au tendinţa să
manifeste reacţii depresive sub tensiune. Diabeticii cu debut juvenil, totuşi pot
prezenta trăsături ale personalităţii la limita caracteristicilor schizoide. Sub
tensiune, aceşti pacienţi au tendinţa să se distanţeze de probleme sau să le
nege.Diabeticii au tendinţe ambivalente în viaţa lor emoţională între nelinişte,
grabă şi anxietate, pe de-o parte şi dorinţă de linişte şi securitate pe de altă arte.

Pielea şi afecţiunile ei
La începutul vieţii, simţul tactil este prima modalitate de a percepe ceea ce
se află înlăuntrul şi în afara fiinţei, atingerea, prima senzaţie reprezintă fundaţia,
baza experienţei şi comunicării umane.
Pielea este în mod deosebit revelatoare pentru starea generală de
prosperitate sau de sănătate a unei persoane. Ea poate fi considerată într-adevăr ca
organul psihosomatic al omului, fiind o bază de percepţii senzoriale.
Pielea oglindeşte starea noastră în mai multe moduri:
 în primul rând, pielea este o suprafaţă de reflexie a tuturor organelor
interne. Orice dereglare a unuia dintre organele noastre interne este
proiectată asupra pielii şi orice stimulare a arealului corespunzător este
condus în interior, spre organ;
 în al doilea rând, chiar în absenţa oricărei manifestări psihopatologice,
pielea este unul din cele mai importante organe de expresie emoţională.
În funcţie de starea emoţională prin care trecem, se produce înroşirea,
paloarea, transpiraţia, mâncărimea şi “pielea de găină”;
 pielea este de asemenea sediul de acţiune a conflictelor noastre
interioare. Diferitele tipuri de expresii legate de piele reflectă acest
fapt: “are pielea groasă”, “a nu-şi încăpea în piele”, “a-i intra cuiva pe
sub piele”etc;
 pielea nu este numai o oglindă a sufletului, ci şi un mediu de
comunicare. Pielea simte dorinţa de a fi mângâiată, iar contactul pielii
are un efect direct asupra stării emoţionale a persoanei. Cei care nu au
trăit tandreţea când erau copii au mari dificultăţi mari să o arate mai
târziu. Masajul, în special în zona cefei, poate întări efectul
medicamentelor antidepresive. Pielea este de aceea considerată uneori
“mediu de terapie”.

105
 Alergia
Alergia reprezintă capacitatea alterată a ţesuturilor organismului de a
reacţiona la stimulii la care au fost expuse anterior, devenind hipersensibile.
Factorii psihici pot scădea pragul de sensibilitate la alergeni, iar alergenul
nu constă doar în substanţa care poate fi identificată de teste, ci şi din sensul pe
care pacientul i-l atribuie în mod inconştient.
Încă din 1860 Salter remarcase deja că emoţiile declanşează uneori
urticarie sau o diaree alergică. Un fapt binecunoscut de către medici vine să
sprijine importanţa evenimentelor emoţionale: eficacitatea atribuită
tranchilizantelor la anumiţi bolnavi. Anumiţi subiecţi epuizând toate resursele
farmacologice de desensibilizare, care prezentau pe de altă parte o uşoară stare
nervoasă asociată, ajungeau la o vindecare spectaculoasă cu ajutorul sedativelor.
Diferitele boli de piele ca urticaria şi eczema posedă un constituent alergic,
ele pot fi însă tulburări de substituţie care înlocuiesc astmul bronşic. La fel ca şi în
astm, inhibarea nevoii dependente de un obiect parental este o descoperire
evidentă.
Profilul personalităţii:
 simţul acut de identificare cu ceilalţi. Marty redă cazul unei femei
care spunea că este incapabilă să-şi trăiască viaţa pentru sine, ci doar în
strânsă asociere cu alţii, ca parte integrantă. Acest lucru avea
repercusiuni în viaţa sa sexuală. Pacienta spunea că dorinţa sa se năştea
din cea a partenerului său. Marty a descris această formă de alergie, ca
fiind o relaţie alergică cu obiectul.
Pierderea relaţiei alergice cu obiectul poate avea următoarele consecinţe:
 căutarea şi găsirea unui nou obiect;
 un simptom de somatizare;
 depersonalizarea.
 nevoia presantă a protecţiei de durată într-un climat ocrotitor;
 simţul insecurităţii emoţionale şi ataşamentul continuat faţă de
mamă. Incapabili să suporte coexistenţa apropierii şi a distanţei în
relaţiile lor interpersonale. Cei mai mulţi au agresivitatea inhibată,
având tendinţa să se ţină la distanţă prin mijloace compensatoare.
Tulburarea relaţiilor personale şi impersonale provine dintr-un stadiu
timpuriu de dezvoltare, din vremea primelor sezaţii de contact dermic
cu mama. Din acel moment pielea a rămas sediul şi teatrul de acţiune al
conflictelor interioare.(Plozza)

106
 Abramson (Cain) descrie o formă de schizofrenie pseudoalergică în care
sindroamele alergice sunt utilizate inconştient pentru a evita punerea în joc a
proceselor psihotice.

Urticaria
Masaph (Plozza) identifică următoarelecaracteristici în ceea ce priveşte
factorii psihologici ce contribuie la apariţia urticariei:
 tendinţă puternică spre atitudini pasive în contactele umane;
 înclinare spre anxietate combinată cu un grad de toleranţă redus
faţă de anxietate;
 vulnerabilitate crescută în relaţiile de dragoste;
 grad mărit de nesiguranţă în comportarea generală.
Aspectul comportamental este reprezantat de căutarea relaţiilor cu obiectul
de genul ocnofil, care se agaţă de alţii. Ocnofilul are tendinţa de a evita orice risc
în căutarea securităţii sale.Mulţi dintre pacienţii suferind de urticarie nu pot plânge
cu uşurinţă şi atacurile de urticarie dispar brusc după o scurtă perioadă de plâns, la
fel ca şi în cazul astmului.

Pruritul
Studii psihanalitice arată că factorul determinant în scărpinat îl reprezintă
pulsiunea ostilă care, datorită sentimentelor de vinovăţie create este deviată de la
obiectul său iniţial şi direcţionată împotriva propriului său sine.
Persoanele care reacţionează cu iritare, anxietate şi agitaţie la tensiunea
emoţională se plâng mult mai frecvent de senzaţia de mâncărime şi arsură a pielii
decât cele bine echilibrate emoţional. Mai mult chiar, se constată adesea că o
persoană cu pielea intactă suferă de mâncărimi mai mult în perioadele de tensiune
emoţională puternică sau de autonegare, dezamăgire şi stres.
Problemele sexuale, stările de vinovăţie, teamă şi supărare pot fi corelate
cu mâncărimi şi scărpinat. S-a mai observat că pacienţii cu mâncărime psihogenă
sunt înclinaţi către o dorinţă nevrotică de ordine, iar impulsiile lor agresive sunt
inhibate. Mânia reprimată poate conduce la o criză de mîncărimi.
În pruritul anal şi vaginal, dar şi în alte forme de prurit excitaţia sexuală
inhibată constituie un important factor psihodinamic. În aceste cazuri spune
Alexander, scărpinatul este o sursă conştientă de plăcere erotică şi este în mod
evident un echivalent pentru masturbare.

107
 În toate sindroamele cutanate însoţite de prurit ia naştere un cerc vicios:
scărpinatul frecvent duce la modificări ale structurii sensibile a pielii, ceea ce
determină creşterea pragului de sensibilitate a terminaţiilor nervoase la stimuli
externi. Astfel, o sursă somatică este adăugată la stimulul psihologic ce determină
scărpinatul.

Dermatita atopică
Eczema infantilă poate fi considerată drept o expresie a tulburării mamă-
copil. Eczema sugarilor este răspunsul pentru mamele care-şi ating prea puţin
copiii, respectiv îi neglijează din punct de vedere afectiv. R.Spitz susţine că
cercetările sale au scos la lumină următorii factori:
 copiii au avut mame cu structuri de personalitate infantilă. Faţă de copiii
lor au manifestat un fel de ostilitate deghizată în grijă. Mame care nu
simţeau plăcere la atingerea copiilor lor sau la îngrijirea lor şi care se
abţineau de la contactul cutanat;
 de o importanţă considerabilă este atitudinea ambivalentă mamei: orice
emană ea nu corespunde nici atitudinii sale interioare şi nici comportării
sale cu copilul (mama evită contactul fizic cu copilul pe motiv că i-ar
dăuna fiind atât de fragil şi delicat; această aparenţă de grijă ascunde
refuzul şi ostilitatea ei).
În adolescenţă şi la maturitate dermatita este o boală inflamatorie a pielii
care se declanşează ca urmare a sensibilităţii faţă de anumite alimente, substanţe
chimice, sau din cauza stresului. Intoleranţa poate fi uşor identificată iar
înlăturarea cauzei conduce imediat la eliminarea bolii. Pe de altă parte, nu trebuie
uitat că orice inflamaţie poate fi asociată cu resentimentele, care trebuie
identificate şi rezolvate.
Eczema este o forma specifică de dermatită, asociată deseori cu astmul şi
guturaiul. Suprafaţa înroşită a pielii este însoţită uneori de mâncărimi, usturimi sau
scurgeri, şi apare de multe ori în zone mai ascunse.
Dermatita atopică constituie un proces patologic făcând parte din grupul de
boli dirijate într-un mod cu totul caracteristic de la centru spre sistemul nervos
autonom şi este astfel strâns asociată cu trăsăturile individuale ale pacientului.
Pacienţii prezintă frecvent o comportare pasivă vizibilă. Ei au o mare dificultate în
general de a se exprima pe ei înşişi. Conflictele tind să se producă în relaţia lor cu
partenerii şi sunt adesea asociate cu debutul bolii. Pacienţii ar putea fi împărţiţi în
două grupuri, după ariile în care sunt distribuite procesele inflamatorii:

108
  când relaţiile cu partenerii păstrează cel puţin aparenţa că sunt intacte,
distribuţia este pe părţile flexoare ale capului şi feţei;
 când relaţiile cu partenerii sunt evident încordate, distribuţia este în
regiunea pieptului, şoldurilor, umerilor şi coapselor.

Acneea
În general apariţia inflamaţiilor arată că ceva ar dori să depăşească
graniţele de până atunci, că o nouă energie vrea să treacă dincolo de ele, dar se
vădeşte totodată şi încercarea ca noul să răzbată. Acneea reprezintă teama faţă de
impulsul nou trezit prin ea se realizează un fel de protecţie de sine, deoarece ea
îngreunează orice întâlnire şi împiedică sexualitatea. Dorinţa refulată de a-1 excita
pe celălalt se transformă în piele excitată.
Medicii prescriu pentru tratarea acneei, cu mult succes, pilula
anticoncepţională. Simbolic pilula simuleaza graviditatea în corp, însă totodată,
cum contactul ar fi avut deja loc, acneea dispare, pentru că nu are nimic de
împiedicat.
O erupţie cutanată arată întotdeauna că ceva până atunci reţinut (refulat) ar
dori să străpungă graniţele suprimării, pentru a deveni vizibil (pentru ajunge în
conştienţă). Acest lucru ne permite să înţelegem îndeaproape toate bolile
copilăriei, cum ar fi: pojarul, scarlatina, rujeola ce se manifestă prin piele.
Acneea este cauzată de secreţiile excesive ale glandelor sebacee şi apare
frecvent la adolescenţi, la care echilibrul hormonal nu este încă plenar stabilit.
Odată cu avansarea în vârstă, normal ar fi să dispară. Din punct de vedere
psihospiritual, persoanele fac parte din categoria celor cărora le lipseşte încrederea
în sine, care se simt ciudaţi în această lume.
Unele femei sunt afectate de acnee pe fundalul existenţei unor chisturi
ovariene, problematica psihologică fiind de această dată legată de feminitate.

Zona Zoster este cauzată de virusul care conduce iniţial la vărsatul de vânt
(varicela). După varicelă, virusul găseşte un nerv de care se ataşează şi rămâne în
aşteptare până când individul devine stesat.
Exprimarea mâniei (în locul reprimării) şi relaxarea contribuie la reducerea
incidenţei acestei boli.

Alopecia (chelirea) este caracterizată prin pierderea unor cantităţi mari de

păr şi poate afecta orice parte a corpului (nu numai capul). Este o afecţiune foarte
supărătoare şi poate reprezenta o tulburare auto-imună. Din punct de vedere

109
psihospiritual se poate vorbi de o zdruncinare a rădăcinilor existenţei, ca urmare a
unei traume aflată în afara controlului individului, care nu a putut accepta
niciodată şocul trăit atunci. Părul este asociat cu amintirile, şi nu este deloc
neobişnuit ca atunci când pierdem pe cineva drag (sau un obiect de care suntem
foarte legaţi), să încercăm instinctiv să eliminăm în acest fel durerea.

Psoriasisul
În această afecţiune pielea devine groasă şi solzoasă în anumite locuri
expuse fiind coatele (pe care ne sprijinim), genunchii şi spatele capului.
Psoriasisul are o bază ereditară, dar şi o componentă emoţională care are influenţă
asupra evoluţiei maladiei. Anumite situaţii de stres nespecific, cum sunt pierderea
de obiect reală sau imaginară ori ameninţarea sănătăţii şi securităţii, par să
coincidă frecvent cu deteriorarea stării pacientului. Există bolnavi care prezintă, pe
de-o parte, simptome ca anxietatea sau deznădejdea şi, pe de altă parte, manifestări
ale unei activităţi exagerate.
Din punct de vedere psihospiritual, indivizii din această categorie par de
multe ori defensivi, cu o personalitate dură, în spatele căreia se ascunde însă de
multe ori un centru foarte sensibil, care trebuie tratat cu multă grijă. În cadrul
psoriazisului, delimitarea şi izolarea ating extremele, constrângând pacientul să
devină măcar din punct de vedere corporal, ,,deschis şi vulnerabil".
Durerea de cap
Durerile de cap funcţionale pot fi diagnosticate ca dureri de cap vasculare
(migrenă) sau dureri de cap tensionale. Ele pot fi întâlnite în următoarele situaţii:
 reacţii emoţionale la traume severe sau conflict acut (ca reacţie
psihosomatică). Durerea de cap poate astfel să apară după o întâmplare
deosebit de neplăcută;
 durerile de cap sporadice pot lua locul animozităţii, supărării, furiei;
pot apărea ca reacţie la supraoboseală şi în virtutea supraîncordării
interioare sau externe, ca răspuns pe un fond de conflict în probelme de
apreciere personală;
 în contextul ajustării emoţionale defectuoase: este vorba de reacţii
patologice simple, în care conflictele sunt conştiente.
Profilul personalităţii
 pacienţii au de obicei o inteligenţă peste medie, sunt frecvent
caracterizaţi prin componente nevrotice puternice, ambiţie, dorinţa de a
domina, tendinţe perfecţioniste şi supraâncordare cronică. Standardele
ridicate pe care pacientul şi le fixează duc la anxietate, frustrare şi

110
 agresivitate blocată. Conflictul pacientului constă în a nu fi capabil să
atingă scopurile pe care el le consideră de dorit;
 pacienţii cu migrene (dureri de cap localizate mai ales într-o jumătate a
capului) ascund frecvent sentimente înăbuşite, un amestec de ostilitate
şi invidie îndreptate în particular împotriva oricărei forme de realizare
intelectuală. Migrena serveşte să ascundă conflicte emoţionale pe care
pacientul “nu are voie să le comunice”. Aceşti pacienţi pot obţine
compensaţii secundare din crize, care le furnizează în general o ocazie
de a domina familia şi de a-şi pedepsi mediul;
 conform studiilor psihanalitice migrenele apar pentru prima dată când
pacientul pierde protecţia căminului şi trebuie să facă faţă
responsabilităţii vieţii independente. Autorii observă la aceşti pacienţi o
dependenţă exagerată faţă de mamă de care nu se pot elibera niciodată.
Majoritatea articolelor referitoare la psihologia migrenei menţionează
prezenţa pulsiunilor ostile refulate sau reprimate.

Tulburări ale sistemelor osos şi muscular

Oasele reprezintă structura vieţii noastre, baza pe care ne sprijinim pentru
a face faţă vieţii. Ele au şi un rol de protecţie (craniul protejează creierul şi
coloana măduva osoasă). Oasele sunt corelate cu modul în care noi ne
,,rigidizăm”, pentru a putea face faţă situaţiilor dificile care apar.
Muşchii reprezintă motorul, motivaţia, dorinţa, voinţa de a realiza. Ei mai
reprezintă şi efortul, fiind cei care transformă gândirea în acţiune. Problemele
musculare arată lipsa motivaţiei de a acţiona, sau teama de a acţiona, sau
sentimentul că ne simţim blocaţi în dorinţa noastră de a acţiona, o stare de
crispare, de contractură launtrică.
Spatele este corelat cu starea de verticalitate pe care trebuie să o avem în
viaţă şi de fiecare dată când facem compromisuri putem avea probleme legate de
spate.
Spatele este suportul vieţii, cel care ne susţine în a duce greutăţile vieţii, iar
atunci când ne simţim copleşiţi de dificultăţi putem avea probleme cu spatele.
Probleme la acest nivel mai pot apărea atunci când ne simţim trădaţi de cei la care
ţinem.

111
 Coloana vertebrală reprezintă ,,suportul” care, în cazul celor mai mulţi
dintre oameni, implică un sprijin din partea celor din jur. Dacă, dintr-un motiv sau
altul, suportul le este retras, apar durerile de spate.
Pacienţi sunt foarte dificil de ajutat, din trei motive principale:
 nu sunt dispuşi să primească, intrând în categoria celor care preferă
să dea. Daca îi întrebi: ,,Ce pot să fac ca să te ajut?”, răspunsul este:
,,Nimic” (urmat de un oftat prelung). Pe de altă parte, dacă te
întorci ca să pleci, ei încep să strige: ,,Nu mă părăsi!”;
 sunt perfecţionişti din categoria celor care spun: ,,dacă vrei o treabă
bine făcută, fă-o singur”;
 în ceea ce priveşte suportul, au idealuri înalte, şi de aceea sunt
deseori dezamăgiţi. Nu-şi dau seama că una din nevoile lor
principale este să aibă grijă de ei înşişi, şi de aceea se plâng adesea:
,,Nimănui nu-i pasă de mine!”
Coloana vertebrală este cea care ne permite să ne menţinem drepţi în faţa
diferitelor provocări ale vieţii, cea care ne ajută să ducem greutăţile vieţii, să nu ne
lăsăm cocoşaţi de griji şi probleme. Vertebrele reprezintă suportul elastic al vieţii.

Problemele coloanei vertebrale în funcţie de zona afectată:

 zona coccigiană reprezintă nevoile primare ale individului,
instinctul nostru de supravieţuire;
 zona sacrală delimitează bazinul şi este legată de sexualitate, orice
afecţiune la acest nivel arătând o neânţelegere corectă a sexualităţii;
 zona lombară este legată de capacitatea noastră de a ne asuma
responsabilităţi în lumea materială legate de aspectele financiare în
general, de profesie;
Măduva spinarii reprezintă cele mai adânci credinţe despre sine, arată
modul în care fiinţa se autosusţine.
Membrele superioare sunt corelate cu capacitatea de a acţiona asupra
lumii, de a fi creativ, de a avea control asupra situaţiilor; problemele la acest nivel
mai pot arăta uneori, în afara unei lipse de control şi incapacitatea de a renunţa la
ceea ce am apucat.
Umerii sunt corelaţi cu capacitatea noastră de a suporta greutăţile vieţii, de
a ne lua responsabilităţi, poate chiar prea multe. Uneori spunem că o situaţie este
în totalitate ,,pe umerii mei”, dorind să arătăm prin aceasta ca noi ducem greul.
Probleme la acest nivel pot apărea atunci când avem sentimentul că acţionăm cu

112
dificultate, că nu suntem susţinuţi în acţiunile noastre, că există un obstacol
exterior nouă care ne împiedică să acţionăm.
Clavicula: probleme la acest nivel pot să apară atunci când fiinţa simte că
nu poate să se exprime aşa cum ar dori şi când există un eşec în a transfera
cuvântul în faptă.
Braţul este corelat cu ideea de putere şi autoritate. Probleme la acest nivel
pot apărea atunci când ne confruntăm cu sentimentul de imposibilitate în a realiza
ceva pe plan profesional sau familial. Mai poate arăta şi un eşec din partea noastră
în a îmbrăţişa o idee nouă.
Cotul este în legătură cu capacitatea de a fi flexibil în acţiune, de a fi
capabili de a ne plia faţă de o anumită conjunctura dată. Mai este legat şi de
schimbarea direcţiei şi acceptarea de noi acţiuni.
Antebraţul: dificultăţi în a alege mijloacele şi modul în care trebuie să
acţionăm, sau în a accepta acţiunile pe care credem că trebuie să le facem, dar de
fapt noi nu am dori. Mai pot apărea probleme la acest nivel atunci când suntem
prea contractaţi, prea crispaţi în momentul în care acţionăm.
Mâna este corelată cu o stare de control (a fi mână de fier), cu capacitatea
de a face lucruri,comunicare şi cunoaştere. O parte importantă a comunicării este
legată de gesturi, de modul în care gesticulăm.

Reumatismul
Simptomul cardinal al durerii este localizat în aparatul locomotor al
corpului.
Cele trei categorii principale sunt:
 procese inflamatorii ale articulaţiilor şi coloanei
 boala degenerativă a articulaţiilor
 reumatismul abarticular.
În procesele inflamatorii sunt implicate fenomene imunologice care lipsesc
la celelalte tipuri de reumatism.
Factorii emoţionali au importanţă atât în instalarea cât şi în evoluţia bolii.
Schlid (1972) arată că evoluţia şi exacerbarea herniei de disc sunt
influenţate de situaţia de conflict emoţional acut al pacientului. Relaţia strânsă
dintre tonusul muscular şi comunicarea interpersonală este descrisă de
Ajuariaguerra, care vorbeşte despre un “dialog tonique” care face posibilă
înţelegerea reciprocă în anumite privinţe a două persoane, prieteni sau cunoştinţe
apropiate fără ca acestea să schimbe un cuvânt.

113
 Deplasarea conflictului către sistemul locomotor nu se adresează oricărei
articulaţii, localizarea are o valoare simbolică afectivă pentru conflictul specific al
pacientului.
Reumatismul abarticular: stare dureroasă a sistemului locomotor,
excluzând oasele şi articulaţiile. Sunt incluse tendoanele, tecile sinoviale, inserţile
tendoanelor, punctele de prindere a ligamentelor, muşchii, ţesutul gras şi
conjunctiv.
Simptome: durere spontană, localizată tipic la trunchi şi/sau extremităţi;
dureri musculare generalizate; simptome concomitente autonome şi funcţionale;
tulburări psihice şi dereglări autonome. Pacienţii manifestă frecvent dureri ale
cefei care reprezintă mai degrabă o expresie a tensiunii interioare a pacientului şi a
neputinţei de a adopta o abordare mai relaxată a vieţii.
Când bolnavii se plâng, de asemenea că sunt abătuţi şi nu au vlagă, în
spatele simptomelor se poate strecura o depresie mascată.
Diagnosticul este şi mai probabil în această direcţie, în cazul manifestărilor
simultane de tulburări de somn, palpitaţii, tahicardie şi tulburări gastrointestinale.
O trăsătură tipică a acestora este modul lor rigid de viaţă şi standardele
înalte pe care le afişează. Personalităţile lor tind către stăpânire de sine şi
perfecţionism. Ele îşi blochează impulsiile agresive sănătoase şi încearcă să
compenseze sentimentele de dezamăgire.

Artrita reumatoidă
Este o boală inflamatorie generală (cea mai importantă dintre bolile
reumatice inflamatorii) care poate persista ani de zile şi să lase leziuni permanente
ale încheieturilor, femeile între 30 şi 50 de ani fiind afectate cu o frecvenţă mai
mare decât media.
Există o predispoziţie genetică, dar declararea efectivă a bolii este adesea
strâns legată de situaţiile de criză atât de natură emoţională cât şi fizică. Artrita
reumatoidă este o boală autonomă în cadrul general al unui proces
imunopatologic.
Evoluţia capricioasă a acestei boli, cu căderi şi remisiuni bruşte este
indiciul faptului că, parţial responsabile pentru producerea bolii sunt conflictele
emoţionale.
Profilul personalităţii
Prima trăsătură observată cu regularitate este tendinţa către activitatea
fizică, aceasta manifestându-se ca o înclinaţie către ocupaţii desfăşurate în aer
liber şi chiar sporturi competiţionale. Această trăsătură este evidentă mai ales în

114
perioada preadolescenţei şi adolescenţei când fetele manifestă mai degrabă un
comportament băieţos. O trăsătură speific masculină care se păstrează şi la vârsta
adultă este inhibarea exprimării emoţionale.
Pe lângă tendinţa de a-şi controla sentimentele, aceste persoane tind să-şi
controleze şi mediul familial, respectiv soţul şi copiii.
Ca trăsătură principală este vorba despre o solicitudine de tip dominator, o
combinaţie între nevoia de a domina şi nevoia masochistă de a fi la dispoziţia
celorlalţi. Aceasta înseamnă că se sacrifică pentru membrii familiei şi în acelaşi
timp încearcă să-şi exercite controlul asupra acestora.
În ceea ce priveşte sexualitatea, femeile afişează ceea ce se numeşte
„reacţia de protest masculin”, refuzând făţiş rolurile asociate feminităţii.
Înainte de boală, multe bolnave cu artrită reumatoidă sunt cunoscute
pentrucalmul şi natura lor discretă, eficientă şi săritoare. Atitudinea lor altruistă
ieşită din comun, împreună cu energia şi hărnicia de care dau dovadă, fac din ele
mame deosebite şi asistente medicale neobosite. Aceste persoane care suferă mai
târziu de artrită reumatoidă nu dau atenţie propriei lor bunăstări şi nu pun accent
pe persoana lor. Atitudinea lor răbdătoare, modestă, constrastează cu suferinţa lor,
care este incontestabilă; îndurarea de care dau dovadă corespunde probabil unei
inhibiţii interioare a unei agresiuni care totuşi există. În stadiile iniţiale ale bolii,
pacientele sunt mai încăpăţânate şi mai greu de tratat, deoarece nu se pot obişnui
emoţional cu ideea cronicităţii, lucru care se exprimă prin schimbarea frecventă a
medicului, în stadiile ulterioare, ele se resemnează în faţa afecţiunii de care suferă.

Psihooncologia
Neputinţa medicinei de a explica exclusiv prin mecanisme specifice:
fiziologice, biochimice, genetice etc, apariţia şi evoluţia bolii oncologice a făcut
posibilă apariţia disciplinei de psihooncologie. Psihooncologia reprezintă astfel
asistenţa psihologică a bolnavilor oncologici, a celor aflaţi în faza terminală,
consilierea familiei şi terapia de doliu.
Cancerul este mult prea complex pentru a-1 raporta numai la organul atins,
tendinţele lui de extindere asupra întregului corp ne arată că este vorba de întregul
om ca entitate biopsihosocială.
Cancerul reprezintă simbolul fragilităţii vieţii umane fiind considerat
arhetipul suferinţei fizice deoarece:
 procesul patologic invadează întregul organism;
 cancerul poate însemna mutilarea organismului;

115
  spunând cancer spunem durere cronică, agonie prelungită şi uneori
moarte.
Obiectivele de studiu ale psihooncologiei:
 rolul factorilor psihici, sociali şi comportamentali în morbiditate şi
mortalitate;
 răspunsul emoţional al pacienţilor şi al familiei în toate stadiile
bolii, respectiv reacţia şi adaptarea în faţa unui diagnostic de
cancer;
 impactul factorilor psihosociali asupra cursului bolii, tratamentului
şi a supravieţuirii;
 calitatea vieţii şi a morţii;
 tratamente paleative, alternative;
 stresul personalului medical;
 psihotanatologia.
În psihooncologie sunt luate în considerare aspectele psihologice ale
individului, de la structura de personalitate, istoria personală, dinamica pulsională
şi până la contextul psiho-social actual. Se consideră astfel că între aceste aspecte
şi boală există corelaţii reciproce semnificative. Pe de-o parte, există anumite
componente psihologice şi psiho-sociale considerate a fi atât factori de risc în
apariţia cancerului, cât şi având un important rol în reacţia şi adaptarea la boală, în
evoluţia şi complianţa la tratament, în supravieţuire. Pe de altă parte, diagnosticul,
boala propriu-zisă şi tratamentul au efecte asupra funcţionării psihice.
Boala canceroasă este însoţită de o suferinţă emoţională profundă. Astfel,
considerăm că, dincolo de tratamentul oncologic standard aplicat, bolnavul de
cancer are nevoie şi de psihoterapie.
Psihoterapeutul poate ajuta pacienţii în multiple direcţii: în ceea ce priveşte
explicarea rezultatelor analizelor efectuate, tipul de tratament şi de opţiuni, îi
informează asupra efectelor secundare ale tratamentului, le oferă informaţii
privind drepturile pacientului, îi ajută să deosebească simptomele normale de cele
cauzate de stresul psihologic.
Rolul psihoterapeutului nu se încheie odată cu terminarea tratamentului
întrucât pacienţii se pot confrunta cu multiple probleme psihosociale. De
asemenea, depresia şi anxietatea pot avea o incidenţă crescută şi în perioada post-
terapeutică datorită problemelor legate de imaginea corporală, de disfuncţiile
sexuale, de durere, de frica de recidivă sau metastaze.
În „Descifrarea comportamentului uman”, Hans Eysenck şi Michael
Eysenck atrag atenţia asupra unor experimente realizate de psihologul Grossarth-

116
Maticek. Cercetătorul a căutat să stabilească, într-unul din experimentele pe care
le-a realizat, cât este de eficientă terapia comportamentală asupra persoanelor
bolnave de cancer. Au fost alese 24 de perechi de bolnavi de cancer; bolnavii au
fost grupaţi pe baza localizării bolii. În cazul fiecărei perechi, unul dintre bolnavi a
primit tratament psihologic, iar celălalt – nu.
Cei care au beneficiat de terapie au supravieţuit, în medie, cu 2 ani mai
mult decât pacienţii care nu au beneficiat de tratament psihologic.
În urma studiilor întreprinse au fost identificaţi următorii factori psihici/de
personalitate în riscul pentru cancer:
 evenimente traumatice ce provoacă disperare;
 comportament raţional şi antiemoţional;
 tendinţa spre abnegaţie, sacrificiu, altruism;
 lipsa hipocondriei;
 absenţa simptomelor psihopatologice (spre exemplu a anxietăţii);
 lipsa contactelor emoţionale pozitive.
În anii 80 a început conturarea unei personalităţi predispuse la cancer care
prezintă următoarele trăsături:
 persoane ce luptă să îndeplinească expectanţele celorlalţi;
 tind să idealizeze persoanele apropiate;
 îşi reprimă accesele de violenţă, de iritare;
 au nevoie puternică de armonie;
 par din exterior foarte bine ajustate la mediu (ajustare de suprafaţă
datorită nevoii de evitare a emoţiilor, în special cele negative);
 pot proveni dintr-o familie cu o mamă perfecţionistă care
condiţionează dragostea ei de îndeplinirea perfectă a sarcinilor;
 în perioada adultă tind să înlocuiască mama cu partenerul, cu
superiorii;
 când pierd aprobarea reacţionează cu disperare, prin depresie;
 idealizează persoanele apropiate în timp ce pe sine se
devalorizează;
 persoane conformiste;
 consideră că iubirea depinde de aprobarea celorlalţi.
După Luban Plozza (1996) trecutul bolnavilor de cancer scoate la iveală
destul de frecvent următoarele:
 pierderea recentă a unei persoane importante de referinţă;
 incapacitatea de a exprima stările şi emoţiile de ostilitate;
 ataşamentul emoţional anormal de puternic faţă de unul din părinţi;

117
  tulburări sexuale.
Între anii 1985-1990 Temoshock în urma constatărilor privind reprimarea
emoţiilor drept însuşire de bază a persoanelor predispuse la cancer, conturează
Tipul C de personalitate care înglobează existenţa următoarelor caracteristici:
 reprimare emoţională, inabilitate în exprimarea emoţiilor - alexitimie;
 triada depresie-neajutorare-disperare;
 un anumit stil de coping la stres – o anumită ajustare cu stoicism sau
perfecţionism, amabilitate sau convenţionalism şi un autocontrol rigid.

1. Alexitima – caracteristici:
 termen introdus de către Sifneos pentru a descrie starea de
reducere a imaginaţiei şi a vieţii emoţionale;
 dificultate în a identifica şi a descrie sentimentele, incapacitate
de a verbaliza conţinutul conflictual;
 tendinţa de a răspunde la stres prin simptome somatice
(palpitaţii, dureri de stomac etc);
 percepţia redusă a vieţii interioare, fantezia scăzută a acestor
persoane (absenţa reveriei); persoane raţionale, cu o gândire
concretă, rigidă;
 reprimarea emoţiilor.
Originile alexitimiei trebuie căutate în tipul mediului familial în care
exprimarea sentimentelor era considerată deplasată în comparaţie cu “realităţile
vieţii”. Tendinţa se înrădăcinează şi mai mult, după ani de adaptare obositoare la
normele sociale.

2.Depresia - caracteristici:
 atitudini: tristeţe, pesimism, depreciere, plâns, autoacuzare, risc
suicidar;
 performanţă: eşec, culpabilitate, insatisfacţie, imagine de sine
negativă, indecizie, inhibare, oboseală;
 elemente somatice: hipocondrie, insomnie, pierderea apetitului,
pierdere în greutate, pierderea libidoului.
Într-un studiu realizat pe 2018 subiecţi între anii 1957-1958, evaluaţi cu
MMPI şi 16 PF Cattell s-a constatat la o reexaminare ce a avut loc după 20 de ani
că, depresia poate reprezenta o trăsătură specifică anterioară bolii canceroase.

3. Neajutorarea – caracteristici:

118
 Neajutorarea reprezintă o stare psihologică care rezultă din confruntarea
repetată sau îndelungată cu evenimente incontrolabile. Seligman, cel care a
introdus termenul de „neajutorare învăţată” constată alterarea funcţiilor de
învăţare: deficit cognitiv, motivaţional, emoţional, comportamental (apatie,
pasivitate).
Neajutorarea este o componentă a lipsei de speranţă. Persoanele depresive
au în antecedente o serie de eşecuri care creează o atitudine de lipsă de speranţă.
Neajutorarea învăţată este un factor de risc pentru cancer.

Profilul de personalitate descrie practic întotdeauna perioada dinaintea

declanşării tabloului bolii, cancerul compensează adesea modele refulate spune
Ruedgier Dahlke (2008):
 este vorba despre oameni care se străduiesc, conformându-se la extrem
să trăiască pe cât posibil neatrăgând atenţia asupra lor, să se supună
normelor şi să nu cadă prin propriile cerinţe povară în seama nimănui;
 ignoră în mare parte provocările legate de evoluţia personală nevrând
să se expună în nici un fel. Viaţa lor este lipsită de excitaţie în dublu
sens: pe de o parte evită, oricând este posibil, experienţele noi, care ar
putea aduce schimbare în viaţa lor, necutezând să ajungă nici la limitele
lor. Puţinele excitaţii care străpung platoşa lor de apărare încearcă să le
ignore pentru a menţine cu orice preţ situaţia obişnuită;
 au o mare capacitate de îndurare şi răbdare. Depinzând în mare măsura
de mediul lor înconjurător şi fiind interesaţi să păstreze nişte relaţii de
bună vecinatate, ei se arată cu toată lumea amabili şi plini de
consideraţie;
 personalitatea tipică de cancer este în multe privinţe un model. Ea este
potolită şi neagresivă, tăcută şi răbdătoare, pare echilibrată şi atât de
simpatică pentru că nu este deloc egoistă, ci altruistă şi săritoare,
punctuală şi ordonată;
 întrucât pot cu greu să pună limite şi să zică nu, vor fi lesne încărcaţi cu
responsabilităţi.
Rămânând fideli contextului psihosomatic al îmbolnăvirii de cancer se
cuvine să menţionăm eforturile medicului Hamer de a identifica cauzele
psihologice ale cancerului precum şi tratamentul acestuia, teoriile sale putând sta
la baza unor noi cercetări în domeniu.
Dr Hamer afirmă că orice boală, nu numai cancerul, este controlată de o
zonă din creier ce îi corespunde în mod specific şi este legată, în mod particular,

119
de un conflict şoc perfect identificabil. Rezultatul cercetărilor sale se constituie
într-o diagramă ştiinţifică ce ilustrează legătura biologică dintre psihic şi creier şi
corelaţia cu organele şi ţesuturile întregului organism uman.
Dr. Hamer a stabilit că „orice boală este cauzată de un şoc emoţional care
surprinde individul total nepregătit”.

Tulburări somatoforme
Reprezintă un grup de tulburări psihiatrice caracterizate prin simptome
somatice ce sugerează o afecţiune organică, dar nu sunt pe deplin explicate de ea
şi care produc o stare morbidă semnificativă sau perturbează activităţile sociale,
ocupaţionale.

Somatizarea este o tulburare psihiatrică cronică severă, caracterizată prin

acuze somatice recurente, semnificative clinic (care includ durerea şi simptomale
gastro-intestinale, sexuale şi neurologice), care nu pot fi explicate pe deplin printr-
o afecţiune organică.
Afecţiunea este adesea familială, iar etiologia este adesea necunoscută. O
personalitate de tip narcisic contribuie la acuzele clinice somatizate inconştient
pentru obţinerea atenţiei şi îngrijirii.
S-a determinat că tulburarea este mai frecventă la femei,rudele masculine
având o incidenţă crescută a tulburărilor de personalitate, precum şi comportament
antisocial.

Simptome
Debutează în adolescenţă sau la începutul vârstei adulte, cu mai multe
acuze somatice vagi. Poate fi afectată orice zonă a corpului, simptomele specifice
sunt greaţa şi voma, meteorismul, durerea abdominală, diareea sau contipaţia,
dismenoreea, astenia, lipotimia, dispareunia, scăderea apetitului sexual şi disuria.
Bărbaţii acuză frecvent disfuncţii erectile sau ejaculatorii. Simptomele neurologice
sunt frecvente şi variate. Deşi simptomele sunt în principal somatice apar anxietate
şi depresia.
Pacienţii devin extrem de dependenţi de relaţiile interpersonale. Cer ajutor
şi sprijin emoţional din ce în ce mai mult şi pot deveni agresivi când nu li se
satisfac cererile.Sunt prezentaţi adesea ca exhibiţionişti şi seducători,în încercarea
de a-i manipula pe alţii, ei pot recurge la ameninţări sau la tentative de suicid. Sunt
deseori nesatisfăcuţi de îngrijirea medicală şi merg de la un medic la altul.

120
 Intensitatea şi persistenţa simptomelor reflectă dorinţa intensă a pacientului
de a i se acorda asistenţă în orice aspect al vieţii. Simptomele pot fi folosite pentru
a evita responsabilităţile obişnuite ale adultului, dar pot şi să ducă la evitarea
plăcerii şi să acţioneze ca pedeapsă, sugerând astfel sentimente profunde de
vinovăţie.

Diagnostic
Pacienţii nu sunt conştienţi că problema lor de bază este psihologică, motiv
pentru care exercită presiuni asupra medicului pentru a i se efectua investigaţii
medicale şi tratamente.
Criteriile specifice de diagnostic includ: debutul acuzelor somatice înainte
de vârsta de 30 de ani, istoricul de durere afectează cel puţin 4 zone diferite ale
organismului, 2 sau mai multe simptome digestive, cel puţin 1 simptom sexual sau
unul legat de sistemul de reproducere şi cel puţin 1 simptom neurologic (în afara
durerii). Diagnosticul este susţinut de natura spectaculoasă a acuzelor şi de
comportamentul exhibiţionist, dependent, manipulativ şi uneori suicidar al
pacientului. Tulburările de personalitate, în special cele histrionice, borderline şi
antisociale sunt frecvent asociate cu somatizarea.
Dacă pacienţii cu tulburări somatoforme persistente şi recurente nu
întrunesc toate criteriile specifice de diagnostic tulburarea este denumită tulburare
somatoformă nediferenţiată.

Prognostic şi tratament
Somatizarea fluctuează ca severitate, dar persistă toată viaţa. Ameliorarea
completă a simptomelor pe perioade lungi este rară. Unii oameni fac după câţiva
ani depresie manifestă, iar referirile lor la suicid devin mai ameninţătoare.
Tratamentul este extrem de dificil. Pacienţii tind să fie frustraţi şi agresivi
la orice sugestie legată de natura psihologică a simptomelor. Medicamentele sunt
în mare parte ineficiente şi chiar dacă pacientul consimte să i se efectueze o
consultaţie psihiatrică, psihoterapia este rareori benefică. De regulă, cel mai bun
tratament constă într-o relaţie calmă, sigură şi de sprijin, cu un medic care oferă
ameliorare simptomatică şi protejează pacientul de proceduri inutile diagnostice
sau terapeutice.

Conversia - simptomele organice sunt produse de un conflict psihologic,

convertite inconştient, pentru a semăna cu cele ale unei afecţiuni neurologice.

121
 Reacţiile de conversie au tendinţa să se dezvolte în timpul adolescenţei sau
la vârsta adultă tânără, dar pot să apară la orice vârstă.

Simptome şi diagnostic
Sugerează o tulburare neurologică –scăderea coordonării sau a echilibrului,
slăbiciune sau paralizie a unui braţsau picior sau abolirea senzaţiilor într-o zonă a
corpului. Alte simptome includ convulsiile simulate, pierderea unui simţ special
cum ar fi vederea sau auzul, afonia, disfagia, senzaţia de „nod în gât” sau retenţia
urinară.
În general debutul simptomelor este legat de un eveniment social sau
psihologic stressant. Simptomul trebuie să fie clinic semnificativ, adică trebuie să
deranjeze suficient de mult pentru a influenţa negativ activitatea socială sau
profesională. Un pacient poate avea un singur episod sau episoade sporadice,
acestea fiind de obicei de scurtă durată. Când sunt spitalizaţi, pacienţii cu
simptome de conversie se ameliorează în general în două săptămâni; cu toate
acestea, 20 – 25% au recurenţe în primul an, iar la unii simptomele devin cronice.

Tratament
Relaţia medic – pacient bazată pe încredere este esenţială. Psihoterapia
poate fi eficientă atunci când debutul simptomelor a fost precedat de o situaţie
psihologică stressantă.

Ipohondria- este preocupare crescută faţă de funcţiile organismului şi

teama de a face sau a avea o boală gravă bazată pe interpretarea eronată a
simptomelor somatice.

Simptome şi diagnostic
Simptomele fizice care pot fi eronat interpretate includ: meteorismul
abdominal şi disconfortul produs de crampe, perceperea bătăilor cardiace şi
transpiraţii. Localizarea, calitatea şi durata acestor simptome sunt prezentate
adesea extrem de detaliat, dar simptomele nu respectă de obicei un tablou clasic de
disfuncţie organică şi nu sunt în general asociate cu semne somatice patologice.
Examinarea şi asigurarea dată de un medic nu rezolvă îngrijorarea pacientului,
care are tendinţa să creadă că medicul nu a decelat cauza reală. Simptomele
afectează negativ activitatea socială şi profesională şi produc o suferinţă
semnificativă.

122
 Diagnosticul este sugerat de istoric şi de examenul clinic şi este confirmat
când simptomele persistă mai mult de şase luni şi nu pot fi atribuite depresiei sau
altor tulburări psihiatrice.

Prognostic şi tratament
Evoluţia este cronic fluctuantă la unii şi permanentă la alţii. În jur de 5%
dintre pacienţi se vindecă definitiv. Depresia combinată cu acuzele ipohondriace
prefigurează un prognostic rezervat referitor la vindecarea depresiei. Tratamentul
este dificil pentru că pacientul este convins că este ceva grav. Cu toate acestea, o
relaţie medic – pacient bazată pe încredere este benefică, mai ales dacă vizitele
regulate la cabinet liniştesc pacientul. Dacă simptomele nu se ameliorează
suficient pacientul poate beneficia de trimitere la psihiatrie pentru evaluare
suplimentară şi tratament, rămânând în continuare în asistenţa medicului de
familie.
     
Reacţia la aspectul dismorfic- preocuparea legată de un defect în aspectul
fizic, care produce tulburare semnificativă sau perturbează activitatea socială sau
ocupaţională.
Pacientul poate avea un defect imaginar sau poate fi excesiv de preocupat
de un defect minor. Tulburarea începe de obicei în adolescenţă şi pare să fie la fel
de frecventă la bărbaţi şi la femei.

Simptome
Simptomele pot să se dezvolte treptat sau să apară brusc,deşi intensitatea
lor poate fi variabilă, evoluţia include puţine intervale de abstinenţă.
Preocuparea este de obicei la aspectul feţei sau capului, dar poate implica
orice zonă a corpului sau mai multe porţiuni şi se poate muta de la o zonă la alta.
Un pacient poate fi preocupat de rărirea părului, de acnee, de riduri, cicatrice, de
petele vasculare, de culoarea şi aspectul pielii sau de părul excesiv de pe faţă sau
atenţia lui se poate centra pe forma şi dimensiunea unei anumite zone a corpului,
cum ar fi nasul, ochii, urechile, gura, sânii sau fesele.
Majoritatea pacienţilor au dificultăţi în reglarea preocupărilor şi pot să
piardă ore întregi gândundu-se la defectul remarcat. Unii se privesc adesea în
oglindă, alţii evită, iar alţii alternează între cele două tipuri de comportament. Unii
încearcă să camufleze defectul imaginar, mulţi efectuează tratamente medicale,
stomatologice sau chirurgicale pentru corectarea defectului, ceea ce le poate
intensifica preocuparea.

123
 Pentru că pacienţii au conştiinţa defectului, ei pot evita apariţia în public,
inclusiv mersul la serviciu şi participarea la activităţile sociale. Unii pleacă de
acasă doar noaptea, alţii deloc. Acest comportament poate duce la izolare socială.
Suferinţa şi tulburările funcţionale asociate cu această afecţiune pot duce la
spitalizări repetate şi la comportament suicidar.

Diagnostic şi tratament
Datorită faptului că persoanele care au acestă tulburare sunt refractare la a-
şi dezvălui simptomele, această tulburare poate trece neobservată ani de zile. Ea se
diferenţiază de preocuparea normală legată de aspectul fizic prin faptul că este
consumatoare de timp, produce suferinţă semnificativă şi afectează activitatea.
Reacţia la aspectul dismorfic este diagnosticată numai atunci când
preocupările nu sunt mai bine explicate printr-o altă tulburare psihiatrică. Dacă
singura preocupare este cea legată de forma şi dimensiunea corpului, atunci este
probabilă anorexia nervoasă. Dacă singura grijă este cea legată de caracteristicile
sexuale, atunci trebuie luate în considerare tulburările de identificare de gen.
Dispoziţia concordantă cu meditaţia asupra aspectului fizic apare numai în timpul
unui episod major depresiv.
Datele cu privire la rezultatele tratamentului sunt foarte limitate.

Aplicaţii practice

Chestionar de personalitate Tip A şi B pentru boli cardiovasculare

1 2 3 4 5 6 7
l.Nu mă deranjează dacă las temporar Trebuie să termin neapărat lucrul
neterminat lucrul pe care l-am început pe care 1-am început.
2. Sunt calm şi nu mă grăbesc atunci Niciodată nu întârzii când e vorba
când e vorba de o întâlnire. de întâlniri.
3. Nu sunt pentru întrecere în ceea ce Sunt pentru întrecere în tot ceea ce
fac. fac.
4. Ştiu să-i ascult, să-i las pe ceilalţi să Îi anticipez pe ceilalţi în discuţie
termine ce au de spus. (dau din cap la ceea spune, îl
întrerup pe vorbitor şi termin
propoziţiile altora).
5. Nu sunt niciodată grăbit, chiar Sunt întotdeauna grăbit.
atunci când sunt presat, de timp.
6.Pot să aştept cu răbdare. Îmi este greu să aştept.
7.Merg relaxat şi nu foarte repede. Întotdeauna merg cât pot de
repede.
8.Fac un singur lucru într-o perioadă Încerc să fac mai multe lucruri în
de timp acelaşi timp; în timp ce fac ceva
mă gândesc la ce voi face după.

124
9.Vorbesc rar şi sunt atent la ceea ce Vorbesc viguros şi în forţă
spun. (folosescmulte gesturi).
10. În ceea ce fac mă interesează ce Doresc recunoaştere din partea
gândesc eu despre aceasta. altora pentru un lucru bine făcut.
11.Sunt lent într-o mulţime de Sunt rapid într-o grămadă de
activităţi (mâncat, băut, p1imbat). lucruri (mâncat, băut, plimbat,
vorbit).
12. I-au lucrurile aşa cum sunt Sunt întotdeauna nemulţumit de
situaţia prezentă.
13Imi expun în mod Nu-mi exprim sentimentele.
deschissentimentele.
14. Am multe interese Am puţine interese în afara
extraprofesionale. profesiei
15. Sunt mulţumit cu profesia şi cu Sunt nemulţumit cu funcţia
funcţia pe care o ocup. prezentă; ambiţios; doresc o
avansare rapidă.
16. Nu-mi stabilesc niciodată propriile Îmi stabilesc deseori propriile date
date limită pentru ceea ce fac. limită în ceea ce fac.
17. Rareori mă simt responsabil. Întotdeauna mă simtresponsabil.
18. Nu judec niciodată lucrurile în Deseori văd performanţa în termeni
termeni de cantitate. de cantitate (cât de mult?)
19. Sunt puţin interesat de muncă Iau munca foarte în serios. Lucrez
în week-end, îmi i-a lucru acasă
20.Nu acord atenţie detaliilor. Acord o mare atenţie detaliilor

Personalitate Tip A (scoruri 140-80):

- relaţionare cu tendinţe agresive
- spirit decompetiţie
- tendinţă de dominare şi manifestare a puterii
- ambiţie
- modalităţi agresive de rezolvare a conflictelor
- nevoia deexercitare a controlului
Personalitate Tip B(scoruri 59-0):
- nevoia de dependenţă
- control emoţional
- rezistenţă la frustrare
- competitivitate scăzută
- focalizare pe calitate, mai puţin pe cantitate

Capitolul VII

125
 PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

Moto:
„M-am străduit să nu ridiculuizez, să nu
deplâng şi nici să dispreţuiesc acţiunile umane, ci
să le înţeleg”. (Spinoza)

Personalitatea unui om se referă la maniera sa obişnuită de a percepe

mediul înconjurător şi propria persoană, cât şi maniera de a se comporta şi
reacţiona.
Într-o accepţiune larg utilizată personalitatea se referă la caracteristicile
cele mai importante, relativ stabile în timp, ale individului, şi care justifică
consecvenţa comportamentului său. (A.Opre)
O personalitate este dificilă atunci când unele trăsături ale caracterului său
sunt mult prea accentuate sau rigide, inadaptate situaţiilor, cauzând, astfel,
suferinţa propriei persoane sau a celorlalţi.(F. Lelord, C. Andre)
O personalitate este "produsul complex al predispoziţiilor înnăscute,
transmise ereditar şi al influenţelor exercitate de mediul înconjurător, încă din
primele zile, asupra bebeluşului". (F. Lelord; C. Andre)
Cei care au o personalitate dificilă nu-şi percep întotdeauna propriile
comportamente ca fiind rigide şi consideră nefondate remarcile celor din jur,
referitoare la rigiditatea lor sau distanţarea şi răcirea relaţiilor cu aceştia. Ei nu
adoptă aceste comportamente rigide din plăcere, ci din teama că vor fi abandonaţi,
neînţeleşi, agresaţi, de a fi în pericol sau a-i pune pe cei dragi în pericol.
Conştientizarea acestei probleme este o primă etapă, indispensabilă, a
procesului lor de schimbare. A se schimba, înseamnă a deprinde noi reguli de
conduităşi a se debarasa de cele respectate până atunci, care nu sunt în
concordanţă cu situaţiile cu care se confruntă.
Personalitatea accentuată, concept introdus de Karl Leonhard, în lucrarea
Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură (1972/1979), se caracterizează
prin trăsături a căror intensitate depăşeşte media, ceea ce determină manifestarea
pregnantă în plan comportamental a respectivelor trăsături şi, în consecinţă, a
exprimării individualităţii.
Personalităţile accentuate nu sunt în mod necesar personalităţi patologice,
„accentuat” trimiţând la „pronunţat”, „pregnant”, dar nu la anormalitate.
Trăsăturile accentuate sunt însuşiri ale personalităţii care „îndepărtează” persoana
de limitele normalului şi o situează într-o zonă limită, de „trecere” între adaptare şi

126
indaptare. Fără a fi nevrotice sau psihopatice, aceste trăsături se intensifică mai
ales în condiţii defavorabile de viaţă, dar nu au consecinţe psihopatologice, fiind
în realitate mult mai puţin numeroase decât ceea ce în realitate reprezintă
„variaţiile” lor. 

Personalitatea paranoidă
Este caracterizată prin suspiciune şi neîncredere faţă de ceilalţi şi motivele
lor. Subiecţii se simt în permanenţă prost trataţi, nu au încredere în ceilalţi, pe care
îi consideră surse de pericole, se simt insultaţi, atacaţi şi etichetează drept lipsă de
loialitate fapte care n-au nici o legătură cu aceasta.
Trăsături:
 Sunt persoane reci şi distante în relaţiile interpersonale sau sunt geloase şi
autoritare dacă devin ataşate;
 Reacţionează cu suspiciune la schimbările de situaţie şi găsesc motive
ostile şirău-voitoare în spatele actelor inocente sau chiar pozitive ale altor
persoane;
 Atunci când ei cred căşi-au confirmat suspiciunile reacţionează cu furie;
 Persoanele paranoide au tendinţa de a lua atitudine legalăîmpotriva altora
în special când au senzaţia unei indignări îndreptăţite, dar ei nu-şi pot
vedea propriul lor rol într-un conflict;
 Motivele ostile reprezintă proiecţii ale propriilor ostilităţi faţă de alţii;
 Din punct de vedere ocupaţional, aceste persoane pot fi eficiente şi
conştiincioase, dar au nevoie sa lucreze într-o relativă izolare;
 Ezită să se destăinuie celorlalţi de teama (nejustificată) ca aceştia să nu
utilizeze informaţiile împotriva lui;
 Consideră că în spatele unor remarci sau evenimente neutre se ascund
ameninţări la adresa sa;
 Este ranchiunos, nu uită insultele, injuriile;
 Simte, fără motiv întemeiat, că-i sunt puse la îndoială reputaţia şi
caracterul şi reacţionează agresiv;
 Are mereu suspiciuni întemeiate legate de fidelitatea partenerului de viaţă.
Personalitateaschizoidă
Principalele criterii de diagnostic sunt detaşarea faţă de ceilalţi şi inhibiţia
emoţională. Schizoidul se teme de faptul că ceilalţi îi vor invada teritoriul. Este
indiferent faţă de relaţiile sociale, evită intimitatea şi nu admite încălcări ale
libertăţii sale. Nivelul său de autonomie este excesiv de ridicat.
Trăsături:

127
  nu-şi doreşte şi nici nu agreează relaţiile apropiate, inclusiv cele de
familie;
 aproape întotdeauna preferă activităţi solitare;
 nu este interesat de relaţiile sexuale cu o altă persoană;
 nu prea are activităţi preferate;
 nu are prieteni apropiaţi în afara rudelor de gradul I;
 pare indiferent la laudele şi criticele celorlalţi;
 este detaşat, rece, lipsit de emoţii.

Personalitateaschizotipală
Subiectul prezintă carenţe serioase în ceea ce priveşte relaţiile personale
sociale, la fel ca şi în cazul schizoizilor, de care se deosebeşte prin distorsionări
cognitive mai ample şi prin conduite excentrice.
Emite adesea unele idei de tip paranoid.
Intreaga lui concepţie de viaţă are un caracter ciudat, el văzând permanent
semne magice şi misterioase.
Trăsături:
 idei de referinţă (diferite evenimente au un sens special pentru el);
 credinţe ciudate şi gândire magică (depăşind normele culturii de
apartenenţă);
 experienţe perceptive neobişnuite, iluzii corporale;
 gândire şi vorbire ciudate;
 idei paranoide, suspiciune;
 afectivitate limitată, neadecvată;
 comportament şi ţinută ciudată, excentrică, particulară;
 lipsa prietenilor în afara rudelor apropiate;
 anxietate socială excesivă, ce nu scade o dată cu familiarizarea,
asociată mai degrabă cu temeri paranoide decât cu autoevaluări
negative.

Personalitateaantisocială
Se caracterizează prin lipsa totală de respect pentru drepturile celorlalţi,
precum şi printr-o rezistenţă activă faţă de orice regulă socială. Subiectul este
inclinat să trişeze şi să-i exploateze pe ceilalţi. Este impulsiv şi incapabil să ducă
la bun sfârşit proiecte pe termen lung.
Trăsături:

128
  neconformarea la norme sociale, dezinteresul pentru respectarea
legilor;
 tendinţa de a-i înşela, minţi şi păcăli pe ceilalţi pentru profit
personal sau plăcere;
 impulsivitate sau incapacitate de planificare;
 iritabilitate şi agresivitate, indicate de agresiuni şi confruntări fizice
frecvente;
 nepăsare şi indiferenţă pentru siguranţa proprie şi a celor din jur;
 iresponsabilitate manifestată prin eşecul implicării în muncă şi
onorarea obligaţiilor financiare;
 lipsa remuşcării faţă de rănirea, bruscarea sau deposedarea celuilalt
manifestată prin indiferenţă sau raţionalizări.

Personalitatea bordeline(instabilă emoţional)

Se caracterizează printr-o instabilitate extremă a dispoziţiei, a relaţiilor
interpersonale şi a imaginii de sine. Subiecţii sunt foarte impulsivi, declanşează
reacţii emoţionale negative şi au rezistenţa foarte scăzută la frustrare.
Trăsăturile caracteristice ale personalităţii borderline sunt:
 Intensificarea şi versatilitatea relaţiilor interpersonale: acestea sunt
intense şi trec rapid de la o extremă la alta;
 Binomul dispoziţional în raportul interpersonal: faţă de aceeaşi
persoană, se poate manifesta o stare de admiraţie nelimitată sau furie şi
rejecţie;
 Reacţii impulsiv-agresive la incitaţii minime, cu dezlanţuiri agresive,
incontrolabile;
 Intoleranţa solitudinii, care duce la disconfort şi anxietate;
 Sentimentul de vid interior (imensa plictiseală, zădărnicie);
 Sentimentul inconsistenţei şi dispersiei identităţii.

Personalitatea histrionică (isterică)

Se caracterizează prin reacţii emoţionale excesive şi tendinţa permanentă
de a capta atenţia celorlalţi. Subiecţii sunt egocentrici şi îşi dramatizează relaţiile.
Aceştia au nevoie de ceilalţi şi sunt foarte influenţabili.
Trăsături:
 se simte inconfortabil în situaţii în care nu este în centrul atenţiei;

129
  interacţiunea cu ceilalţi este caracterizată prin comportament
inadecvat, provocator, cu accentuate tente sexuale;
 expresivitatea emoţională este superficială şi fluctuează rapid;
 utilizează frecvent imaginea fizică pentru a atrage atenţia celorlalţi;
 vorbirea are tente dramatice şi este săracă în detalii;
 manifestări de teatralitate şi expresivitate emoţională exagerată;
 sugestibilitate accentuată;
 percepe relaţiile ca fiind mai intime decât sunt în realitate.

Personalitatea narcisică
 Particularitatea principală o constituie inflaţia ego-ului, nevoia de a fi
admirat şi lipsa de empatie. Subiecţii narcisici îşi exagerează reuşitele şi talentele,
se consideră excepţionali şi solicită un tratament de exceptie.
În limbajul comun narcisismul desemnează diferitele modalităţi ale
dragostei de sine. Narcisismul exprimă comportamentul prin care individul se
iubeşte pe sine, altfel spus se raportează la propria persoană, în acelaşi mod în
care, de obicei se raportează la o fiinţă dragă. „A fi îndrăgostit de sine însuţi” este
formula caracteristică narcisismului, definind astfel narcisismul conform mitului
grec al tânărului Narcis, fascinat de propria-i imagine.
Narcisicul se deosebeşte de antisocial prin „grandoarea” sa, tendinţa de a-şi
exagera talentul, şi de a se considera ca fiind unic şi superior şi de personalitatea
borderline prin aceea că, nu se îndoieşte de nimeni şi de nimic, cu atât mai puţin
de „valoarea sa ieşită din comun”. Pentru narcisic celălalt nu are valoare, acesta
fiind doar un instrument folosit pentru a-şi flata Eul său nemăsurat, „grandios”
(Gunderson).
Trăsături:
 un sentiment exagerat al propriei importanţe;
 întreţine fantezii de succes nelimitat, putere, geniu, frumuseţe sau
iubire ideală;
 crede că este unic şi special şi trebuie să interacţioneze doar cu alte
persoane sau instituţii puternice şi deosebite;
 pretinde admiraţie excesivă;
 consideră că i se cuvine totul;
 în relaţiile interpersonale îi exploatează pe ceilalţi pentru a-şi atinge
scopurile;
 lipsit de empatie; nu sesizează şi nu recunoaşte sentimentele şi
nevoile celor din jur;

130
  este invidios pe ceilalţi şi crede că şi ceilalţi îl invidiază;
 adoptă o atitudine şi un comportament arogant şi condescendent.

Personalitatea evitantă
Indivizii cu personalitate evitantă evită munca sau activităţile şcolare care
implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică,
dezaprobare sau rejecţie. În plan social, evită să-şi facă noi amici, în afară de cazul
când sunt siguri că vor fi simpatizaţi şi acceptaţi fără critică.
Personalităţile evitante percep eşecul ca pe o catastrofă, un eveniment
ruşinos care îi devalorizează ca persoane, în acelaşi timp în ochii lor, ca şi în ochii
celorlalţi. În locul unui episod neplăcut dar trecător, îşi reprezintă eşecul ca pe o
tragedie din care nu-şi vor reveni. Ei se tem în egală măsură de şocul emoţional
consecutiv eşecului, de angoasa copleşitoare, de disperare, de o pierdere a
încrederii şi a curajului
Trăsături:
 evită profesiile ce presupun contacte interpersonale frecvente, de
teama criticilor, a dezaprobării sau respingerii;
 nu se implică în relaţii dacă nu are siguranţa că celălalt îl place;
 este reţinut în relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat;
 îi îngrijorează ideea de a fi criticat sau respins în situaţiile sociale;
 este inhibat în situaţii interpersonale noi, din cauza sentimentelor
de inadecvare;
 se vede pe sine ca fiind incapabil să se descurce în relaţii sociale,
neatractiv şi inferior celorlalţi;
 este extrem de precaut când trebuie să-şi asume riscuri personale
sau să se implice în activităţi noi de teama de a nu se face de râs.

Personalitatea dependentă
Subiecţii se caracterizează printr-o nevoie exagerataă de protecţie, ajutor şi
încurajare. Sunt supuşi, se agaţă de ceilalţi şi trăiesc permanent cu teama că vor fi
abandonaţi. Au dificultăţi în luarea deciziilor, sunt lipsiţi de iniţiativăşi nu îşi
asumă responsabilităţi. Se tem de singurătate şi ar face orice pentru a caştiga
afecţiunea şi suportul celorlalţi.
Trăsături:
 întâmpină dificultăţi în luarea deciziilor curente în lipsa sfaturilor şi
susţinerii celorlalţi;

131
  are nevoie ca ceilalţi să-şi asume responsabilitatea pentru aspectele
importante ale vieţii sale;
 îi este greu să-şi exprime dezacordul în relaţie cu ceilalţi, de teama
pierderii susţinerii;
 îi este greu să iniţieze proiecte sau să facă lucruri de unul singur
(autoeficienţă scăzută);
 ar face aproape orice pentru a-şi asigura susţinerea şi protecţia
celorlalţi;
 de teamă că nu va fi în stare să se descurce se simte inconfortabil şi
neajutorat când este singur;
 când o relaţie apropiată se destramă, caută imediat o alta în care să
găsească protecţie şi susţinere.

Personalitatea obsesiv-compulsivă
Subiecţii se caracterizează printr-o dorinţă exagerată de ordine şi
perfecţiune, prin rigiditatea autocontrolului şi a relaţiilor interpersonale.
Persoanele aplică regulile ad-literam, fapt ce le reduce eficienţa personală. Munca
se află pe primul loc comparativ cu toate celelalte sectoare ale vieţii.
Trăsături:
 preocupare pentru detalii, reguli, liste, ordine, organizare, iar scopul
principal al activităţii se pierde;
 manifestă un perfecţionism care interferează cu realizarea unei
sarcini;
 este excesiv de dedicat muncii şi productivităţii, până la eliminarea
activităţilor de recreaţie şi a relaţiilor de prietenie;
 este rigid şi excesiv de conştiincios în probleme de moralitate, etică
sau valori;
 nu poate arunca obiectele vechi, chiar dacă nu au nici o valoare
sentimentală;
 ezită să delege responsabilităţi sau să lucreze cu alte persoane, dacă
acestea nu respectă strict standardele sale;
 este zgârcit cu sine şi ceilalţi; banii sunt adunaţi pentru zile negre;
 este rigid şi încăpăţânat.

Personalitatea depresivă
Depresia este un fenomen răspandit, fiind întâlnit destul de des la populaţia
adultăîntr-o formă mai accentuată sau nu.

132
 Indivizii cu personalitate depresivă au ca şi caracteristică de bază un
sentiment persistent de descurajare, lipsa bucuriei şi nefericirii.
Cauzele depresiei sunt multiple, printre acestea se numără: lipsa stimei de
sine pe termen lung, un partener ostil sau critic, evenimente din viaţă negative,
absenţa suportului social, decesul unei persoane dragi, consum excesiv de alcool,
cauze genetice etc.
Persoanele depresive înregistrează o deteriorare semnificativăîn domeniul
social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
Dispozitia pe care o are o persoană depresiva este disperata, descurajata, o
stare de iritabilitate crescută. Membrii familiei observă retragerea socialăşi
neglijarea activităţilor plăcute de către persoana depresivă.
Apetitul alimentar scade, indivizii făcând efortul de a mânca sau pot avea
un apetit crescut dar numai pentru anumite alimente pe care doresc să le consume
în mod compulsiv. Astfel se poate constata fie o pierdere, fie o luare în greutate.
Insomnia este şi ea frecventă, persoanele fie au dificultăţi de a adormi, fie
se trezesc din somn la miezul nopţii, făcând eforturi pentru a se culca la loc sau se
trezesc mult mai devreme şi nu mai reuşesc să adoarmă.
Persoanele depresive au un nivel energetic scăzut, putând acuza
fatigabilitate fărăa depune un efort anume. Chiar şi cele mai mici sarcini sunt
considerate ca necesitând un efort considerabil, eficienţa fiind de asemenea
scăzută.
Trăsături:
 Pesimism: în orice situaţie s-ar afla, vede doar latura sumbră a acesteia,
posibilele riscuri, supraevaluează aspectul negativ, minimalizându-l pe
cel pozitiv;
 Dispoziţie tristă: este tristă şi posacă de obicei, chiar şi atunci când
lipsesc evenimentele neplacute care să justifice această dispoziţie;
 Anhedonie: nu resimte plăcerea, nici în cazul unor activităţi ori situaţii
considerate în mod obişnuit ca fiind agreabile (week-end-uri,
evenimente fericite);
 Autodepreciere: nu se simte "la înălţime", nutreşte sentimente de
inaptitudine ori de culpabilitate (chiar şi atunci când ceilalţi îl
apreciază).

Personalitatea pasiv-agresivă(negativistă)
Personalitatea pasiv-agresivăse referă la un pattern pervasiv de atitudini
negativiste şi de rezistenţă pasivă la cererile de performanţă adecvată.

133
 Personalitatea pasiv-agresivă face parte din categoria personalităţilor
dificile şi se caracterizează prin:
- manifestă rezistenţă la exigenţele celorlalţi, atât în domeniul
profesional, cât şi în viaţa personală;
- are probleme cu reprezentanţii autorităţii, le pune la îndoială
ordinele;
- tărăgăneazăîn îndeplinirea sarcinilor, se consideră neînţeleasăşi rău
tratată;
- este sumbru şi certăreţ;
- îşi exprimă invidia şi resentimentele faţă de cei evident mai
prosperi;
- îşi exprimăîn mod exagerat şi persistent acuzele de neşansă
personală;

Personalitatea anxioasă
Pentru multe persoane, o stare de stres destul de ridicată nu este neaparat
trăităîntr-un mod negativ. Acesta poate fi cazul fiecăruia dintre noi atunci când
trebuie să ne confruntăm cu situaţii pentru care anticipăm un rezultat pozitiv. Se
vorbeşte despre o provocare decăt despre stres.
Cu toate acestea, la nivel biologic, este vorba despre adevarata reacţie la
stres.
Dincolo de simpla eliberare a unor substanţe chimice (adrenalină sau
corticosteroizi), stresul activează intens trei tipuri de emoţii:
1. Anxietatea: individul îşi dă seama că factorul de stres reprezintă un
pericol şi intrăîn stare de alertă, mobilizându-şi toate capacităţile pentru a-i face
faţă;
2. Depresia: individul dezvoltă o stare de detaşare în raport cu factorul de
stres; el îndură fără să acţioneze; se resemnează;
3. Furia sau agresivitatea: individul îşi găseşte forţele pentru a ataca şi/sau
distruge factorul de stres. (Patrick Legeron)
Psihologii disting două feluri de anxietate – "anxietatea ca trăsătură" şi
"anxietatea de moment". O persoana care are această trăsătură de personalitate
tinde să se simtă anxioasă indiferent de situaţie. Pe de altă parte, anxietatea de
moment este o reacţie la o anumită situaţie. Aceasta este o reacţie naturala – să te
simţi anxios când situaţia este ameninţătoare şi relaxat când circumstanţele sunt
diferite.
Manifestări:

134
 Somatic: palpitaţii, respiraţie dificilă, gură uscată, greaţă, micţiuni
frecvente, ameţeală, tensiune musculară, transpiraţii, tremor, tegumente reci;
Psihic: sentimente de spaimăşi ameninţare, iritabilitate, panică, anticiparea
anxietăţii, tensiune interioară, îngrijorare pentru lucruri minore, dificultăţi de
concentrare, insomnie de adormire, incapacitate de relaxare;
Comportamental: evitarea situaţiilor de teamă, reasigurarea, prevenirea
pericolului.
Modificarile produse în corpul nostru ne perturbă viaţa prin simpla lor
prezenţă sau afectează felul în care funcţionăm în cel puţin unul din domeniile
importante ale vieţii: familie, şcoală/serviciu, relaţii sociale.

Personalitatea multiplă  
    Cunoscută sub denumire de „sindrom de personalitate dublă sau multiplă”,
„tulburare de identitate disociativă”, „personalităţi alternante”, „clivaj al Eului”
sau „diviziune subiectivă”, din totdeauna fenomenele de disociere a personalităţii
au exercitat un efect magic, fascinându-i în egală măsură, atât pe savanţi, cât şi pe
profani. Disocierea poate fi prezentă la fiecare individ uman „normal”, care ar
prezenta tendinţe mai mult sau mai puţin disociative, ocupând astfel poziţii diferite
de-a lungul unui continuum linear. Problematica personalităţii multiple este diferit
abordată în diverse culturi. De exemplu, în cultura nord-americană, puternic
marcată de monism, la începutul anilor ’80, apare o adevărată „epidemie de
personalităţi multiple”. Statisticile arată că, dacă în anul 1972, personalitatea
multiplă era considerată o „simplă curiozitate”, în schimb în 1992, fenomenul
cunoaşte o adevărată expansiune în mediul clinic, unde se înregistrează peste 6000
de cazuri de acest gen. O posibilă explicaţie cu privire la propagarea fenomenului
„personalităţii multiple”, în SUA, revine „intensificării” producţiilor
hollywoodiene legate de acest subiect, precum şi rolului talk-show-urilor
televizate, care satisfac gustul pentru bizarerie al publicului.
Trăsături şi manifestări:
 existenţa într-un singur individ a mai multe identităţi distincte sau
personalităţi care alterneazăîn controlarea comportamentului
 "goluri" de memorie
 modificări notabile în comportamentul individului semnalate de
observatori direcţi
 utilizarea pronumelui "noi" referitor la propriapersoană
 cefalee pronunţată

135
  descoperirea de scrieri, desene, articole de îmbrăcăminte între posesiile
individului, dar pe care acesta nu le recunoaşte ca fiind ale sale;
 halucinaţii auditive, sub formă de voci "venite din interior“.
          
Cum să relaţionăm cu personalităţi dificile
Reprezintă un procent ridicat din populaţia generalăşi nu sunt considerate
ca având o dominantă patologică marcantă.
O personalitate accentuată este recunoscută de către anturaj ca fiind mai
deosebită în relaţionare. Un individ cu o astfel de personalitate, deşi nu este
catalogat ca având probleme psihice, necesită un mod mai specific de relaţionare
iar reacţiile sale sunt văzute ca speciale. Cei din jurul său sunt nevoiţi uneori să
depună eforturi pentru a se înţelege cu el sau pentru a-i intra în graţii.
Cei ce au o personalitate dificilăîşi vor schimba atitudinea, dacă le vorbim
sincer, fără urmă de agresivitate, despre problemele pe care le genereazăşi dacă ne
referim concret la un anumit comportament al lor şi nu la ei, ca persoane.
De cele mai multe ori, personalităţile dificile refuză să apeleze la ajutorul
unui specialist, datorită caracterului lor rigidşi al convingerii că acesta nu le-ar
putea ajuta cu nimic, deoarece starea în care se află este "doar o chestiune de
caracter" (F. Lelord).

Aplicaţii practice

Chestionar personalităţi accentuate

1. În general, sunteţi un om voios şi fără griji?
2. Sunteţi sensibil(ă) la jigniri?
3. Vă dau, uneori, repede lacrimile?
4. După ce aţi terminat cu bine o treabă oarecare, vi se întămplă, totuşi, să vă îndoiţi că aţi făcut
bine şi nu aveţi linişte până când nu vă convingeţi încă o dată?
5. În copilărie aţi fost tot atât de îndrăzneţ (îndrăzneaţă) ca şi ceilalţi de o vârstă cu
dumneavoastră?
6. Dispoziţia dumneavoastră este schimbătoare - de la mare bucurie la mare deprimare?
7. De obicei, într-o reuniune amicală, sunteţi în centrul atenţiei celorlalţi?
8. Sunt zile în care, fără motiv aparent, sunteţi îmbufnat(ă) şi iritat(ă), încât este mai bine să nu vi
se adreseze nimeni?
9. Credeţi că sunteţi o persoană serioasă?
10. Sunteţi în stare să vă entuziasmaţi puternic?
11. Sunteţi foarte întreprinzător?
12. Uitaţi uşor când cineva v-a jignit?
13. Sunteţi foarte milos?

136
14. Atunci când puneţi o scrisoare la cutia poştală, obişnuiţi să controlaţi, cu mâna, dacă
scrisoarea a intrat cu adevărat?
15. Aveţi ambiţia ca, la locul de muncă, să faceţi parte din cei mai buni?
16. Vă este frică (sau v-a fost, cînd eraţi copil) de furtună şi de câini?
17. Cred despre dumneavoastră, unii oameni, că sunteţi puţin pedant(ă)?
18. Dispoziţia dumneavoastră depinde de întâmplările prin care treceţi?
19. Sunteţi totdeauna agreat(ă), simpatizat(ă) de către cunoscuţii dumneavoastră?
20. Aveţi, uneori, stări de nelinişte şi de tensiune (încordare) puternice?
21. De obicei, vă simţiţi apăsat(ă) de ceva, deprimat(ă)?
22. Aţi avut, pînă acum, crize de plâns sau crize nervoase (şoc nervos)?
23. Vă vine greu să staţi pe scaun timp mai îndelungat?
24. Cînd cineva v-a făcut o nedreptate, luptaţi energic pentru interesele dumneavoastră?
25. Sunteţi în stare să tăiaţi un animal?
26. Vă supără faptul că, acasă, perdeaua sau faţa de masă sunt puţin cam strîmbe şi le
îndreptaţi imediat?
27. Când eraţi copil, vă era frică să rămîneţi seara singur(ă) în casă?
28. Vi se schimbă des dispoziţia fără motiv?
29. În activitatea dumneavoastră profesională, sunteţi totdeauna printre cei mai capabili?
30. Vă înfuriaţi repede?
31. Puteţi fi, câteodată, cu adevărat exuberant(ă), voios (voioasă)?
32. Puteţi, uneori, să trăiţi un sentiment de fericire deplină?
33. Aţi fi de acord să fiţi invitat(ă) la o reuniune veselă?
34. De obicei, spuneţi oamenilor în mod deschis părerea dumneavoastră?
35. Vă impresionează dacă vedeţi sânge?
36. Vă place o activitate cu mare răspundere personală?
37. Sunteţi înclinat(ă) să interveniţi pentru oameni cărora li s-a făcut o nedreptate?
38. Vă este teamă să vă duceţi într-o pivniţă (cămară) întunecoasă?
39. Vă plac mult activităţile care trebuie făcute încet şi foarte exact - în locul celor care pot fi
făcute repede şi fără migală?
40. Sunteţi o persoană foarte sociabilă?
41. La şcoală, vă plăcea (vă place) să recitaţi poezii?
42. Aţi fugit vreodată de acasă, când eraţi copil?
43. Vi se pare grea viaţa?
44. Vi s-a întîmplat să fiţi atât de tulburat(ă) de conflicte sau de supărări încât v-a fost
imposibil să vă mai duceţi la lucru?
45. S-ar putea spune despre dumneavoastră că, în general, nu vă pierdeţi prea repede buna
dispoziţie atunci când aveţi un insucces (când nu vă reuşeşte ceva)?
46. Dacă v-a jignit cineva, faceţi primul pas spre împăcare?
47. Vă plac animalele?
48. Vă întoarceţi, uneori, din drum ca să vă convingeţi că - acasă sau la locul de muncă - totul
este în regulă şi că nimic nu se poate întâmpla?
49. Sunteţi câteodată chinuit(ă) de o frică nelămurită că dumneavoastră sau rudelor
dumneavoastră li s-ar putea întâmpla ceva rău?
50. Credeţi că dispoziţia dumneavoastră depinde de starea vremii?
51. V-ar displace cumva să vă urcaţi pe o scenă şi să vorbiţi în faţa publicului?

137
52. Când cineva vă necăjeşte rău de tot şi cu intenţie, aţi fi în stare să vă ieşiţi din fire şi să vă
încăieraţi?
53. Vă plac mult petrecerile?
54. Vă simţiţi adînc descurajat(ă) când aveţi decepţii?
55. Vă place o muncă unde dumneavoastră trebuie să vă ocupaţi îndeosebi de partea
organizatorică?
56. În mod obişnuit, urmăriţi cu tărie scopul pe care vi l-aţi propus, chiar dacă întâmpinaţi
rezistenţă?
57. Poate să vă influenţeze într-atât un film tragic încât să vă dea lacrimile?
58. Vi se întîmplă să adormiţi cu greutate, pentru că vă gândiţi la problemele zilei sau ale
viitorului?
59. Ca şcolar, aţi suflat colegilor sau i-aţi lăsat să copieze după dumneavoastră?
60. V-ar displace să treceţi prin cimitir, în întuneric?
61. Sunteţi peste măsură de grijuliu ca, acasă la dumneavoastră, fiecare lucru să aibă un loc al
lui?
62. Vi se întîmplă să mergeţi seara la culcare şi dimineaţa să vă sculaţi prost dispus(ă) şi
apăsat(ă), stare care să dureze câteva ore?
63. Puteţi să vă adaptaţi uşor la situaţiile noi?
64. Aveţi uneori dureri de cap?
65. Râdeţi des?
66. Faţă de oamenii pentru care nu aveţi consideraţie, vă puteţi purta prietenos, încât ei să nu
observe adevărata dumneavoastră părere despre ei?
67. Sunteţi o persoană vioaie, plină de viaţă?
68. Suferiţi mult din pricina nedreptăţii?
69. Sunteţi un categoric prieten al naturii?
70. Întrucât nu sunteţi chiar atât de sigur(ă), aveţi obiceiul ca, atunci cînd plecaţi de acasă sau
mergeţi la culcare, să controlaţi totdeauna încă o dată starea unor lucruri ( de exemplu, dacă
gazul este închis, dacă aparatele electrice sunt scoase din priză, dacă uşile sunt încuiate etc.)?
71. Sunteţi sperios (sperioasă)?
72. Vi se poate schimba dispoziţia în urma consumării alcoolului?
73. Colaboraţi sau aţi colaborat cu plăcere, în tinereţea dumneavoastră, la cercuri teatrale de
amatori?
74. Vă este câteodată foarte dor de depărtări?
75. În mod obişnuit, priviţi viitorul cu pesimism?
76. Vi se poate schimba atât de puternic dispoziţia, încât să aveţi, uneori, un mare sentiment
de bucurie, pentru ca apoi să cădeţi într-o stare grea de amărăciune?
77. Vă vine uşor să creaţi bună dispoziţie într-o societate, într-o reuniune?
78. De obicei, rămâneţi multă vreme supărat(ă)?
79. Sunteţi foarte puternic impresionat(ă) de suferinţa altor oameni?
80. În mod obişnuit, în caietele de şcoală, scriaţi încă o dată o pagină dacă se întîmpla să
faceţi o pată de cerneală?
81. Se poate spune că, în general, vă arătaţi faţă de oameni mai mult prudent(ă) şi bănuitor
(bănuitoare) decât încrezător (încrezătoare)?
82. Aveţi des vise cu spaime?

138
83. Sunteţi, câteodată, terorizat de gândul ca, fiind pe peronul unei gări, să vă aruncaţi
înaintea trenului împotriva voinţei dumneavoastră? Sau, când priviţi la o fereastră, la etaj, să vă
aruncaţi în gol?
84. În mod obişnuit, deveniţi vesel(ă) într-un loc plăcut?
85. În general, vă debarasaţi uşor de problemele apăsătoare şi nu vă mai gândiţi la ele?
86. Când consumaţi alcool, deveniţi - de obicei - impulsiv(ă)?
87. În discuţii sunteţi mai degrabă zgârcit(ă) la vorbă decât vorbăreţ (vorbăreaţă)?
88. Dacă aţi fi pus în situaţia să colaboraţi la o reprezentaţie teatrală, aţi putea să vă însuşiţi
atât de bine şi cu atâta dăruire rolul, încât pe scenă să uitaţi complet că sunteţi un altul?

DA NU
GRUPA
I – DEMONSTRATIV 7, 19, 22, 29, 41, 44, 63, 66, 73, 85, 88 51
II – HIPEREXACT 4, 14, 17, 26, 39, 48, 58, 61, 70, 80, 83 36
III – HIPERPERSEVERENT 2, 15, 24, 34, 37, 56, 68, 78, 81 12, 46, 59
IV – NESTĂPÎNIT 8, 20, 30, 42, 52, 64, 74, 86 -
V – HIPERTIM 1, 11, 23, 33, 45, 55, 67, 77 -
VI – DISTIMIC 9, 21, 43, 75, 87 31, 53, 65
VII – CICLOTIM 6, 18, 28, 40, 50, 62, 72, 84 -
VIII – EXALTAT 10, 32, 54, 76 -
IX – ANXIOS 16, 27, 38, 49, 60, 71, 82 5
X - EMOTIV 3, 13, 35, 47, 57, 69, 79 25
Cotare 1 punct pentru răspunsurile corecte, conform tabelului
CAPITOLUL VIII

STATUTUL ŞI ROLUL PACIENTULUI. REACŢII TIPICE ALE

PACIENTULUI LA BOALĂ
 
Moto:
“Arta medicinei constă în al distra
pe pacient, în timp ce natura îi vindecă
boala” (Voltaire)

Medicul întâlneşte în fiecare zi pacienţi diferiti pe care trebuie să-i trateze

şi totodată să comunice cu ei în funcţiei de particularităţile lor bio-psiho-sociale.
El trebuie să ţină cont de câteva variabile implicate în mod direct în
comportamentul şi reacţia la boală a pacienţilor.
Aceşti factori sunt:
I.Factori demografici
1. Vârsta:

139
  Copiii: dependenţi de familie, şcoală. Variabilele personale
depind de gradul de dezvoltare psihoafectivă;
 Tineri: sfidarea unor norme salutogenetice, impulsivitate,
imprudenţă, dezirabilitate socială;
 Adulţi: sedentarism, excese;
 Vârstnici: prudenţă, conformism terapeutic excesiv.
2. Sexul :
 bărbaţi: responsabilităţi multiple, ignorarea pericolelor, apel
redus la medic;
 femei: prudenţă, igienă de viaţă mai bună (acte fiziologice
medicalizate - naşterea), apel crescut la medic, conformism
terapeutic mai bun.
3. Apartenenţa etnică:
 Societăţi occidentale: educaţie sanitară bună, implicare
profesională excesivă, abuzuri, sedentarism;
 Societăţi orientale (asiatice): concepţii filosofico-religioase cu
dogme salutogenetice;
 Statut socioeconomic scăzut: slabă educaţie sanitară,
promiscuitate.

II. Factori socio-culturali:

1. Religia:
Elemente favorabile:
 recomandă comportamente salutogenetice specifice
fundamentale (ex. post, meditaţie, mişcare);
 modulează favorabil echilibrul psihic al individului.
Elemente nefavorabile:
 fatalism;
 precepte religioase ce impun conduite nesalutogenetice
(interzicerea tratamentelor chirurgicale, interzicerea metodelor
de contracepţie).

III. Factori individuali: trăsături de personalitate.

IV. Factori profesionali

Statutul social al bolnavului

140
După Parsons, există patru caracteristici pentru statutul social al bolnavului:
 Dreptul la ajutor;
 Scutirea de responsabilităţi;
 Obligaţia de a cere ajutor competent;
 Obligaţia de a considera boala indezirabilă.

I. Atitudini ale bolnavului în faţa bolii

 combativă – presupune echilibru psihic şi adaptare la realitate
 de resemnare – dezinteres, stare depresivă, fatalism

 refugiu în boală – beneficiu secundar

 problematizantă– culpabilitate, „negociere”, căutarea vinovatului,

posibilitatea de a-şi arată stoicismul, subcultura (deochi, farmece)

 valorificare superioară – experienţa de autocunoaştere, meditare,

reorientare, comportamente deficitare

 rea folosire a bolii – hiperestimarea bolilor uşoare

II. Reticenţa în acceptarea bolii:

 Apariţia unor simptome interpretabile ca semnele unei boli
noi/agravarea uneia preexistente;
 Apelul la cunoştinţe medicale proprii sau la semiprofesionişti;
 Automedicaţia;
 Bagatelizarea simptomelor;
 Prezentarea în ultimă instanţă la medic.

III. Modificări psihocomportamentale caracteristice:

 Acceptarea bolii
o realistă, raţională, implică ajustarea comportamentului
o conştientizare disproporţionată
 Negarea: „nu sunt bolnav”, „nu mi se poate întâmpla mie”
o pentru a nu se supune limitelor subestimează
simptomele au o atitudine sfidătoare
o autoamăgirea (mecanism inconştient de apărare)

141
 Ignorarea: deşi observă că ceva s-a schimbat în funcţionarea
organismului, nu acordă importanţă
o nivel scăzut de cultură
o boli psihice

o boli neurologice

o momente de puternicăîncordare

o laudativă
 Problematizarea bolii: întrebări excesive, citeşte şi se
documentează foarte mult;
 Regresia comportamentală: revenirea la nivelul afectiv-
comportamental al copilăriei – comportamentul;
o este dominat de dependenţă şi vulnerabilitate afectivă;
 Evaziunea: scutirea de responsabilităţi se prelungeşte după
vindecarea bolii

o demisie de la obligaţiile sociale

 într-o primă accepţiune este legitima

 într-o a doua accepţiune este nevrotică (utilizarea

bolii pentru anularea responsabilităţilor – Moron)

 exagerarea simptomelor şi scăderea

eficienţei tratamentului

 dispoziţie pesimistă

 agravarea simptomelor

o creşterea introversiei
 Exaltarea eului: boala este un mijloc de valorizare pentru pacient:
„sunt un caz interesant” - Delay şi Pichot
o satisfacţie orgolioasă
o accentuarea trăsăturilor narcisice primitive

142
 o focalizarea atenţiei (mai mult la copii şi bătrâni)

 Contagiunea informaţională - bolnavii devin „experţi” în

domeniul bolii lor şi îi determină şi pe ceilalţi pacienţi să le urmeze
sfaturile.Restian susţine că este favorizată de scaderea simţului
critic şi de anxietate.

Aplicaţii practice

Chestionarul GBB
(Giessner Bogen Beschwerden – pentru comportamentul bolnavului)
Instrucţiuni:
În tabelul de mai jos este prezentat un număr mare de tulburări. Vă rog să vă gândiţi de ce
tulburări suferiţi şi să marcaţi cu X în căsuţa corespunzătoare intensităţii tulburării. Dacă nu suferiţi
de tulburarea respectivă marcaţi în casuţă “deloc”.

Mă simt afectatde… Deloc Puţin Moderat Destul demult Puternic

…senzaţii de slăbiciune
…palpitaţii, tahicardie
…senzaţie de stomac plin
…nevoie accentuată de somn
…artralgii, mialgii
…ameţeli
…lombalgii, dorsalgii
…dureri în umar sau în ceafă
…vărsături
…greţuri
…senzaţie de nod în gat
…eructaţii
…regurgitaţii
…cefalee
…fatigabilitate
…lipsă de putere
…senzaţie de buimăceală
…durere sau senzaţie de greutate
în membrele inferioare
…epuizare
…înţepături, dureri în piept,
senzaţie de constricţie
…epigastralgii
…dispnee episodică
…senzaţie de apăsare în cap

143
 …tulburări cardiace episodice
…transpiraţii

Cotare
Subiecţii apreciază prin „DA" sau „NU" situaţia care-i caracterizează la cei 62 de itemi.
Itemii: 4, 7, 8, 16, 22, 27, 31, 35, 43, 46, 58, 60 se cotează invers (1punct pentru NU),
ceilalţi cotăndu-se cu 1 punct pentru DA.
- Scala ipohondriei (suma itemilor): 9, 20, 21, 24, 29, 30, 32, 37, 38
3,4 puncte - scor mediu; peste 5 puncte - scor ridicat
- Scala de convingere a bolii: 2, 3, 7, 10, 35, 41
Scoruri mari – preocupare pentru boală şi simptomele ei
- Scala acuze psihologice vs. somatice: 11, 16, 44, 46, 57
 Scoruri mari – responsabilpentru sănătatea sa
- Scala inhibiţiei afective: 22, 36, 53, 58, 62
 Scoruri mari – dificultăţi de exteriorizare a trăirilor personale
- Scala tulburărilor afective:12, 18, 47, 54, 59
 Scoruri mari – sentimente de anxietate şi tristeţe
- Scala negării: 27, 31, 43, 55, 60
 Scoruri mari – negare a problemelor vieţii
- Scala iritabilităţii: 4, 37, 51, 56, 63
Scoruri mari – sentimente de furie şi neînţelegeri persoanle

CAPITOLUL IX
COMUNICAREA ŞI RELAŢIA MEDIC-PACIENT

Moto:
„Iubirea pare să fie ca un
medicament; este cerută doar de cei în
suferinţă” (Osho)

144
 Despre comunicare am putea spune că eate un lucru natural, simplu, care
vine de la sine şi totuşi, pentru cei mai multi dintre medici nu este aşa. Concentraţi
asupra muncii lor, stresaţi de pacienţii nerabdători,medicii uităadesea să mai
vorbească, să mai asculte şi altceva decât răspunsurile la întrebarile legate de
simptome sau tratament.
Comunicarea medic-pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, între
cei doi parteneri are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe
fiecare către obiectivele precise ale întâlnirii: găsirea răspunsurilor referitoare la
modificarea stării de sănătate, remediile necesare, modalităţile practice de acţiune.
Pentru a înţelege cum se derulează comunicarea între cei doi am apelat la
conceptul de fereastră de comunicare DONA. (F. Tudose, 2000)

Zona deschisă(ZD) Zonaoarbă(ZO)

interacţiune vulnerabilitate

Zonaascunsă(ZA) Zonanecunoscută(ZN)
intimitate dezvăluire

Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Cu cât

acest pătrat este mai mare, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este
mai bun şi cu atât este mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi.
Zona O reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este
evident pentru ceilalţi, cum ar fi ticurile de care persoana respectivă nu este
conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi.
Zona N este zona unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ,
nici de ceilalţi.Atatindividul cat şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă
din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna.
Zona Areprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns
celorlalţi.
Acest zonă mai poartă denumirea şi de „Agenda ascunsă".

Fig. 1. Fereastra DONA

145
 Factorii perturbatori ai comunicării
Comunicarea medic – pacientpoate fi perturbată de o serie de factori,
printer care: factorii fizici, interni şi semantici.
 Factorii fizici:
1. deficienţele verbale (balbismul, bolile laringiene)
2. deficienţele acustice (hipoacuzia, surditatea)
3. amplasamentul (poziţia vorbitorului în raport cu ascultătorul)
4. iluminarea (slaba iluminare împiedică receptarea comunicării
nonverbale)
5. temperatura (căldura excesivă sau frigul creează o stare neplăcută celor
doi parteneri)
6. ora din zi (in cea de a doua parte a zilei comunicarea devine mai dificilă
datorită oboselii accumulate pe parcursul zilei)
7. durata întâlnirii (întâlnirile pe fugă sau prea prelungite sunt ineficiente)
 Factorii interni:
l. implicarea afectivă
2. frica (teama comunicatorului că, prin ceea ce comunică, ar putea intra
într-o situaţie neplăcută)
3. ameninţarea statutului (ceea ce comunică ar puteasa-i ameninţe
imaginea personală)

146
 4. presupuneri subiective (vorbitorul poate crede că ascultătorul ii este ostil
sau indiferent iar mesajul va fi distorsionat)
5. preocupări ascunse (preocupare diferită decât scopul pentru care se află
în relaţia de comunicare)
6. fantasme (anumite imagine, pozitivă sau negativă, despre propria
persoană).
 Factorii semantici:
1. vocabularul incomplet sau prea tehnicist
2. gramatica (greşelile gramaticale)
3. sintaxa (construcţiile verbale prea complicate)
4. conotaţiile emoţionale ale unor cuvinte.

Prima consultaţie
Calitatea informaţiilor obţinute de medic în timpul consultaţiilor este străns
legată de abilitatea de a pune întrebăari pacientului şi de a crea o relaţie cu el.
Studiile arată că între 60 şi 80% din informaţiile necesare stabilirii diagnosticului
suntobţinute în timpul interviului cu pacientul. La rândul său, pacientul trebuie să
primească informaţii necesare pentru a putea fi capabil să ia o decizie.
Rolul comunicarii în relaţia medic-pacient:
- schimb de informaţii;
- decizii reciproc acceptate;
- dezvoltarea înţelegerii;
- construirea încrederii.
Obligaţiile medicului:
- concentrarea întregii atenţii asupra pacientului;
- crearea unui mediu care să protejeze demnitatea bolnavului;
- confidenţialitatea;
- preocuparea permanentă pentru starea de bine a pacientului;
- respectarea rolului pe care îl are pacientul sau familia acestuia.
Obligaţiile pacientului:
- stabilirea unei liste de întrebări pe care vrea să le adreseze
medicului;
- la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau care sa-l
reprezinte în discuţiile cu medicul;
- dialogul deschis cu medicul;
- prezentarea cât mai obiectivă a simptomelor pe care le are.
Cand toate acestea nu se respecta, relatia medic-pacient este deficitara, iar
consecinţele pot fi: frustrarea, furia, acuzele, creşterea numarului de radiografii,
147
analize, teste, vizite la medici diferiţi. Nu doar pacientul este cel care poate trai
sentimente de frustrare,ci şi medicul, care nu reuşeşte să obţină implicarea
bolnavului, ameliorarea bolii sau vindecarea lui.

Comunicarea diagnosticului
Dezvaluirea diagnosticului către pacient, mai ales când este vorba de o
maladie incurabilă, este unul dintre cele mai grele aspecte ale comunicării între
medic şi bolnav. Există percepţia căaflarea unui diagnostic sumbru îl deprimă
ireversibil pe pacient, îl face să renunţe la a mai lupta cu boala, îl determină chiar
să recurgă la gesturi finale. Bineînţeles, că toate aceste riscuri sunt posibile, însă
ele pot fisensibil atenuate şi chiar evitate prin abilitatea medicului.
Se consideră că pacientul are dreptul de a şti diagnosticul dacă doreşte. Iar
în cele mai multe cazuri doreşte. Mai departe este important cum i se comunică
diagnosticul. Medicii preferă să comunice cu familia şi să stabileascăîmpreună cu
membrii acesteia conduita viitoare fără să-l consulte pe bolnav, ca şi cum acesta n-
ar fi implicat. O atitudine corectăa medicului presupune întrebarea directăa a
pacientului dacă doreşte sau nu săştie.
Înainte comunicarea diagnosticul, medicul trebuie să efectueze o anamneză
cât mai complexă în care să includă întrebări despre viaţa lui, valorile sale,
abilităţile şi relaţiile sociale, etc. Prezentarea diagnosticului trebuie să se facă într-
un mod încurajator, subliniind ce ar putea face pacientul pentru a-şi ameliora
starea.
Pentru cei mai mulţi medici este cu atât mai greu să vorbească deschis
despre diagnostic cu cât prognosticul este rezervat, iar pacientul este foarte tânăr.
Desigur, medicul poate apela la sprijinul unui psiholog, împreună cu care sa
stabilească o strategie de comunicare.

Reguli în comunicarea veştilor rele

 Stabilirea uuin moment cât mai puţin dureros pentru pacient
 Comunicarea veştii personal, nu prin telefon
 Alocarea un timp adecvat pentru discuţia în care se vor comunica
veştile
 Folosirea unui limbaj simplu şi clar
 Evitarea tentaţiei de a minimaliza o problemă
 Asistarea stării emoţionale a pacientului
 Exprimarea păreri de rău pentru ce i se întâmplă pacientului

148
  Continuarea discuţiei
 Urmărirea sentimentelor pe care pacientul le are după ce a primit
veştile
 Reasigurarea pacientuluide disponibilitatea medicului
 Comunicarea planului de îngrijire, dar fără a promite o vindecare.

Lipsa de informaţii creează confuzie

Scopul unui pacient care se prezintă la medic este de a afla cât mai multe
despre suferinţa sa, despre cauze, consecinţe, tratament, alternative etc. În
momentul în care pacientul nu primeşte informaţiile dorite poate avea reacţii
diferite. Poate fi nemulţumit şi apelează la alt medic. Există o categorie de pacienţi
care fac "shopping" de doctori, aduna numeroase investigaţii, au un dosar
substanţial de analize şi recomandări de tratamente. Ambiguitatea unei discuţii cu
medicul poate speria foarte tare un pacient. Acesta crede că este ceva grav, poate
incurabil, iarmedicul îi ascunde asta. Îşi va interpreta fiecare simptom, fiecare
stare, se va documenta şi va ajunge sa se diagnosticheze singur. Acest lucru poate
fi extrem de periculos. Mai există şi situaţia în care medicul nu este suficientde
ferm, nu-i interzice clar anumite obiceiuri, pacientul poate credeca nu are nimic
grav şi că probabil i-a prescris o reţetă ca să nu plece cu mâna goală.
Astfel, conştient sau nu, fiecare pacient are o reacţie faţă de lipsa de
comunicare a medicului şi caută explicaţii cu orice preţ.

Relaţia medic-bolnav – relaţie interpersonală

Relaţia dintre cei doi participanţi este, practic o relaţie între două persoane.
În cadrul relaţiilor interpersonale apar o serie de probleme de ordin practic
deosebit de importante. După cei mai mulţi autori, acestea sunt:
 Distanţa interpersonală;
 Timpul relaţiei;
 Tipul relaţiei.
În ceea ce priveşte distanţa la care se desfăşoară relaţia interpersonală, se
pot distinge:
- poziţia maximă a indiferenţei (ex: un pacient necunoscut dintr-un
alt salon de care se ocupă alt medic, o persoană de pe stradă, etc.);
- raportarea oficială, cele două persoane intră în contact, comunică,
interacţionează, fără a intra în probleme personale;
- familiaritatea parţială, persoanele se cunosc maibine prin informaţii
reciproce;

149
 - distanţa specifică relaţiei intime, în care este vorba de afecţiune,
prietenie sau dragoste (medicul de familie).
Căt priveşte durata relaţiei reciproce, ea poate fi mai scurtă sau mai lungă.
Atunci cănd relaţia este mai apropiată sufleteşte, durata ei, fireşte, este mai lungă.
Tipul relaţiei poate fi analizat din mai multe incidenţe:
- relaţie asimetrică – ex: relaţii de dominare-supunere;
- relaţie simetrică – de comunicare;
- relaţie complementară – dominare-supunere;
- relaţie asimilară – amândoi doresc să domine;
- relaţie ambivalentă – atitudini opuse (iubire/ură,
atragere/respingere, etc.).
Relaţia dintre cei doi necesită drepturi şi responsabilităţi de fiecare parte:
- responsabilităţile medicului
- responsabilităţile pacientului.
Responsabilităţilemedicului:
 Să diagnosticheze bolile acute sau cronice;
 Să vindece pe cât mai mult posibil;
 Atât în condiţii cronice, cât şi acute, să
maximizezefuncţiile şi să reducă durerea;
 Să găsească cele mai potrivite
tratamente/comportamente, în stadii terminale de boală.
Responsabilităţile bolnavului:
 Persoanele bolnave sunt scutite de responsabilităţile rolurilor
sociale normale;
 Bolnavul este obligat să se însănătoşescă şi să colaboreze cu cei
care îl îngrijesc îndeaproape;
 Persoana bolnavă nu este blamată pentru boala sa;
 Este obligat să ceară ajutor de specialitate.
Medicul trebuie să determine măsura în care boala are impact asupra unei
persoane, pentru a şti cum să se implice în vindecare. A greşi în aprecierea unuia
sau altuia dintre următorii itemi, ar putea duce la deteriorarea relaţiei medic-
pacient:
1. elementele impersonale ale bolii includ limitările în
activitate; medicamentele şi efectele lor secundare,
durerea, imobilizarea, dieta, costurile financiare ale
bolii, etc.;

150
 2. elementele intrapersonale ale bolii sunt legate de modul
în care, în funcţie de personalitatea sa, pacientul
reacţionează în faţa situaţiei de boală, de stress;
3. elementele interpersonale ale bolii se referă la efectele
bolii asupra relaţiei pacientului cu familia, prietenii,
angajaţii şi, mediul în general.

Componentele relaţiei
1. Încredere şi confidenţialitate – medicul trebuie să practice meseria sa în
interesul suprem al pacientului;
2. Creşterea speranţei şi minimalizarea durerii şi a fricii – medicul trebuie
să-l facă pe bolnav să înţeşeagă că i se oferă cel mai bun şi potrivit
tratament în cazul său şi să-l asigure de efortul în diminuarea durerii;
3. Empatia – plasându-se în locul pacientului, medicul poate să înţeleagă mai
bine ce se petrece cu acesta;
4. Preocuparea – dincolo de faptul că este un specialist, medicul trebuie să
fie perceput ca o fiinţă umană;
5. Atitudinea calmă, caldă – comunicarea cu pacientul necesită răbdare;
6. Ascultarea activă – presupune concentrare, capacitate de înţelegere
7. Disponibilitatea de comunicare cu pacientul – adaptată la nivelul de
înţelegere al pacientului;
8. Elemente de cultură – fiecare pacient are originile lui culturale, şi
credinţele sale (sau nu) în medicina tradiţională corespunzătoare. De aceea,
medicul trebuie să ţină cont de acest lucru în prescrierea unui tratament.

Modele ale relaţiei medic-pacient

Componentele mai sus menţionate sunt instrumente utilizate în relaţia
medic – pacient. În cazul în care oricare dintre aceste componente sunt neglijate,
îngrijirea pacientului poate avea de suferit, deoarece fiecare individ funcţionează
diferit.
Din această perspectivă, în literatura de specialitate, sunt descrise patru
modele de bază care descriu interacţiunea dintre participanţi.
A. MODELUL PATERNALISTIC – este utilizat preferenţial în situaţii
de urgenţă, în care medicul decide rapid ce este mai bine pentru
bolnav.

151
 B. MODELUL INFORMATIV – este potrivit pentru cazurile cu
simptome uşoare, cu boli uşoare sau cu ocazia consultului la
clinică, când se face un olan de tratament.
C. MODELUL INTERPRETATIV- combină modelul informativ cu
valorile personale ale pacientului, cu istoria lui de viaţă, cu
elementele de personalitate.se parcurge la elucidarea cazului , a
simptomelor prezente, prin stilul de viaţă al pacientului.
D. MODELUL DELIBERATIV – în acest model, medicul este un
profesor sau un prieten pentru pacient, care convinge bolnavul să
considere informaţiile de natură medicală.

Transfer şi contratransfer
Transferul se referă la deplasarea sentimentelor şi atitudinilor din trecutul
pacientului asupra specialistului.Prin transfer, pacientul îl poate privi pe medic ca
pe o figură parentală/maternală (ex: „Doctore, îmi aminteşti de tatăl meu”), ca pe
un fost profesor, salvator de altădată, etc. Situaţiile mai jos prezentate arată partea
pozitivă şi negativă a transferului:
 Un pacient care-şi percepe medicul ca pe un părinte punitiv
poate reacţiona contraproductiv
 Un pacient care se simte self cu terapeutul, considerându-l pe
acesta o persoană aproape, nu va deveni confuz şi suspicios.
Contratransferul se referă la atitudinea inconştientă, complementară a
medicului către pacient. Această deplasare are loc în inconştient. Atitudinile
critice sau fanteziile erotice sunt exemple ale fenomenului de contratransfer.

Aplicaţii practice
Schema anamnezei
I. Antecedente herodo-colaterale
Tatăl: vârsta în prezent sau în momentul decesului (cauza decesului); starea sănătăţii;
ocupaţia;caracteristici relevante ale personalităţii acestuia; calitatea relaţiilor cu subiectul.
Mama: la fel ca în cazul tatălui. Fraţi şi surori: la fel, dacă este cazul.
Poziţia socială a familiei, atmosfera în familie, climatul educativ, tip de familie (organizat
saudezorganizat).
Afecţiuni mintale în familie: tulburări psihice, tulburări de personalitate, epilepsie,
alcoolism.
Tulburări neurologice sau alte tulburări medicale importante.
II. Antecedente personale
Primele faze ale dezvoltării: anomalii în timpul vieţii intrauterine şi la naştere; dificultăţi
îndobândirea primelor deprinderi şi întârzieri în învăţarea mersului, vorbirii, etc.
Starea sănătăţii în copilărie: afecţiuni grave (în special cu afectarea SNC).

152
 Probleme psihice în copilărie: spaime, accese de furie, timiditate, balbism, enurezis,
coşmarurifrecvente (evenimentele care au determinat aceste manifestări).
Atmosfera de familie: cum îşi percepe acum copilăria; a fost o copilărie fericită
Şcolarizare: vârsta începerii şi terminării fiecărei şcoli; şcolile urmate; rezultate; relaţiile
cuprofesorii şi colegii; abilităţi particulare; activităţi extraşcolare.
Ocupaţie: lista cronologică a locurilor de muncă, menţionând motivele schimbării
acestora;situaţia financiară actuală; satisfacţia în activitatea profesională; dificultăţi; situaţii de
şomaj.
Activităţi sociale: interese, număr de prieteni, poziţia în grup, relaţii cu persoane de
acelaşi sexsau de sex opus, hobby-uri.
Stagiu militar: avansări şi distincţii; probleme de acomodare şi disciplină; motivul
declarăriiinapt, în cazul nesatisfacerii stagiului militar (când este cazul).
Istoricul menstruaţiei (pentru subiecţii de sex femeiesc): vârsta apariţiei menstruaţiei,
dismenoree, alte tulburări, tensiune premenstruală, vârsta menopauzei
Istoricul activităţii sexuale: atitudinea faţă de activitatea sexuală; experienţe hetero
şihomosexuale; contracepţie.
Copii: vârstă, sex; data fiecărui avort sau copil născut mort; dezvoltarea afectivă,
sănătateafizică şi psihică a copiilor.
III. Starea socială actuală: locuinţă, nivel de trai, venituri.
IV. Probleme medicale anterioare: afecţiuni importante, intervenţii chirurgicale, accidente.
V. Afecţiuni psihice anterioare: natura şi durata afecţiunilor, diagnostice.
VI. Problematica actuală: ordinea în care au apărut diferite acuze,durata şi modul lor de debut;
legătura între simptome, afecţiuni somatice şi factori psihologici sausociali; consecinţe asupra
activităţii desfăşurate la locul de muncă, asupra relaţionării în societate;tulburări asociate ale
somnului, apetitului şi instinctului sexual.

153
 CAPITOLUL X

EFECTUL PLACEBO ŞI COMPLIANŢA TERAPEUTICĂ

Moto:
„Medicul este un chimist care
introduce medicamente despre care el
cunoaşte puţin într-un corp pe care-l
cunoaşte şi mai puţin”. (Voltaire)

Efectul placebo
Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin
placeo/plăcere şi poate fi tradus strictprin: „voi plăcea”, sau „voi fi plăcut”
(agreabil). Cuvântul „placebo” are sensul de agreabil, plăcut- în sens de
promisiune- şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un
medicament – la acţiunea utilă, plăcută a acesteia. (Bradu Iamandescu I. şi Necula
I., 2002)

154
 Efectul placebo se referă la „modificările obiective sau subiective ale stării
unui subiect căruia i se administrează un placebo” (substanţă-martor folosită în
farmacologia clinică) – Delay J. şi Pichot P. (1962). Prin extensie, atunci când se
administrează un medicament activ, termenul semnalează diferenţa dintre
modificările constatate şi cele imputabile acţiunii farmacodinamice a produsului.
Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor
pshihologici care însoţesc actul terapeutic, Ionescu G. (1985) propune următoarea
definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice
care apar la un bolnav sau la persoana sănătoasă căreia i s-a administrat, în scop
terapeutic sau experimental, o substanţă neutră din punct de vedere
farmacodinamic” . Autorul face distincţie între fenomenul placebo şi efectul
placebo, arătând că primul se referă la ansamblul modificărilor psihologice şi
psihofiziologice pe care bolnavul le prezintă în legătură cu utilizarea unei
substanţe placebo.
„Efectul Placebo” constă în efectul fiziologic şi psihologic ce determină
îmbunătăţirea stării de sănătatate a unui pacient în urma adminstrării unui placebo.
După cum sublinia antropologul medical Daniel Moerman (Universitatea din
Michigan, Dearborn) „efectul placebo” nu este cauzat de „placebo” ci mai degrabă
de convingerea, expectaţiile sau eventualele condiţionări anterioare faţă de
placebo, adică de semnificaţia pe care pacientul o dă substanţei sau procedurii ce îi
este administrată.
Efectul pseudoplacebo reprezintă un efect asupra unor simptome
subiective ale pacientului exercitat de medicamente active farmacodinamic, dar
care nu au acţiune terapeutică pentru simptomele respectve. (G. Ionescu, 1999)
Efectul nocebo se referă la răspunsul advers la administrarea unui
medicament placebo.
Printre factorii care determină efectul placebo au fost incriminaţi, după
Sprriet şi Simon, următorii patru:
 boala - simptomatologia şi sindroamele principale care alcătuiesc tabloul
clinic
- durata bolii
 bolnavul şi personalitatea sa

PLACEBO REACTIV PLACEBO-NONREACTIV

(Schindel)
(Janowski şi colab.)
Indiferent de sex, vârstă şi inteligenţă Rigizi
Femeile sunt mai des reactive Agresivi

155
Extravertiţi Persoanele sugestibile
Cu boli mai uşoare Cei care eliberează anxietatea la
exterior

 placebo-ul propriu-zis (proprietăţi fizice, organoleptice, mod de

administrare)
CARACTERISTICILE MEDICAMENTULUI IMPLICATÎN EFECTUL
PLACEBO
Noutate Banalitate
Administrare parenterală Administrare rectală sau prin
injecţii
Aspect plăcut, sofisticat Aspect banal, dimensiuni
incomode
Gustul medicamentului adesea important, mai Gust neplăcut, greţos sau neutru
ales în cazul „ţintirii" unor simptome de Lipsa de miros
disconfort psihic.
Mirosul puternic de doctorie sau de plante
Culoarea: - în stările anxioase: verdele este Culoarea albă sau cenuşie
mai activ decât roşul; - în stările depresive:
galbenul; - în stările de iritabilitate: bleu-ul şi
verdele

 medicul

CARACTERISTICILE MEDICULUI IMPLICAT IN EFECTUL PLACEBO

POZITIVE NEGATIVE (medicul antiplacebo)

Prestigiul Lipsa de prestigiu

Optimismul terapeutic, inclusiv Pesimismul structural, scepticismul
încrederea în medicamentul ce urmează
a fi administrat
Calităţile relaţionale: „căldura umană", Atitudinea rece
atitudinea prietenoasă faţă de bolnav Lipsa de preocupare faţă de bolnav.
Comunicarea explicită referitoare Indiferenţa faţă de medicamentulpe care
laacţiunea medicamentului îl prescrie
Autoritatea medicului: acceptată liber Autoritatea mediculuineacceptatăde
către bolnavul care se simte agresat

156
 Lange (1987) consideră că nu este posibil să se contureze un tip de
personalitate legat de comportamentul faţă de efect placebo, ci există o
interacţiune dinamică: pacient-medicament-medic prin care se realizează acţiunea
placebo-ului.
Unii autori au subliniat o creştere netă a efectelor placebo pozitive în cazul
medicilor optimişti, faţă de sporirea efectelor „nocebo”, în cazul pesimiştilor sau
scepticilor. Diferenţele dintre rezultatele pe care diverşi medici, aplicând acelaşi
tratament, le obţin, sunt dovada aserţiunii (formulată de Schaw P. cu un sfert de
mileniu în urmă) potrivit căreia „nu este nici o îndoială că subiectul va fi vindecat
tot atât de imaginaţia proprie şi de încrederea în sfaturile medicale, cât şi de dozele
repetate de medicamente”.

Valoarea terapeutică a efectului placebo

Natura simptomatologiei este în relaţie directă cu efectul placebo, fără să
existe însă o proporţionalitate între gravitatea acesteia şi responsivitatea la placebo
(există dovezi incontestabile ale eficacităţii unor placebo în unele maladii organice
grave).
În psihiatrie, anxietatea reprezintă simptomul cel mai repondent la efectul
placebo, ceea ce i-a făcut pe unii autori să susţină că „placebo este unul din
celemai bune anxiolitice cunoscute”, deşi Rickels (1971), ca şi alţi autori, au
subliniat că numărul de cazuri în care produsele farmacologice active sunt
anxiolitice este de 3-4 ori mai mare.
Medicina psihosomatică reprezintă un teren de mare interes pentru studiul
efectelor placebo, atât prin numărul mare de subiecţi placebo responsivi (mai mult
de 2/3), cât şi prin diversitatea simptomelor care suferă ameliorări: cefalee, boală
ulceroasă, afecţiuni cardio-vasculare, tulburări sexuale, anorexie. Un alt aspect
important legat de problema medicinii psihosomatice este cel referitor la existenţa
efectelor negative ale „medicaţiei placebo” (identice, în cele mai multe cazuri, cu
cele ale medicaţiei active): somnolenţă, uscăciunea gurii, alergii, erupţii, oboseală,
greaţă, tahicardie, oscilaţii tensionale.
În nevrozele structurate obsesivo-fobice, ca şi în cele cronicizate,
eficacitatea medicaţiei placebo este mult mai redusă decât în cele slab structurate
sau de dată mai recentă. Ca şi în alte circumstanţe, şi aici vechimea bolii şi
abordările ei terapeutice anterioare joacă un rol net asupra efectului placebo.
Apariţia de efecte placebo în psihozele afective şi mai ales în cele
schizofrenice a surprins şi a dat naştere la vii discuţii, care au subliniat că şi în

157
cazul unor substanţe psihoactive trebuie luate în consideraţie relaţia efect-doză, ca
şi inerţia terapeutică a unor substanţe (de exemplu, antidepresivele tri- şi
tetraciclice). Studii riguroase arată, totuşi, diferenţe semnificative între rezultatele
medicaţiei active şi cele ale medicaţiei placebo în cazul psihozelor (Davis J., Cole
J.). Trecerea în revistă a acestor aspecte demonstrează că studiul efectului placebo
poate oferi date deosebit de interesante, dar că apariţia lui este cvasiconstantă în
activitatea terapeutică. Cu toate că în cercetare el devine parazitar, necesitând
prezenţa studiilor „orb” pentru a-l exclude, în practica obişnuită întregeşte de
multe ori actul terapeutic.
Există situaţii când placeboterapia poate fi considerată o adevărată terapie
care îşi găseşte indicaţii precise, cu condiţia ca bolnavul să fie într-adevăr bine
investigat şi diagnosticat iar normele etice şi morale să fie strict respectate.

Complianţa, non-complianţa
Problema complianţei terapeutice (CT) este o problemă generală în
practica medicală, deoarece rămâne de domeniul idealului situaţia în care
pacientul respectă “ad litteram” şi în orice condiţii prescripţiile primite. După
Lowes (1998), aproximativ 50% dintre pacienţi au un grad mai mare sau mai mic
de non-complianţă, iar în 6% din cazuri non-complianţa este responsabilă de
spitalizările ulterioare primei consultaţii.
Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu
o recomandare, este tendinţa de a se supune uşor. Reprezintă o noţiune referitoare
la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de
sănătate, în care pot fi incluse terapiile biologice, regimurile alimentare,
modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a
controlului periodic.
Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit; contravine
crezurilor profesionale, normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare
pacienţilor şi profesioniştilor. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-
complianţă”:
 factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de
către bolnav: diagnosticul, gravitatea, morbiditatea, evoluţia,
durata;
 factori legaţi de relaţia medic-bolnav;
 factori legaţi de tipul tratamentului: produse cu acţiune prelungită,
durata tratamentului, numărul de medicamente, frecvenţa crizelor şi
dimensiunea dozelor, prezenţa efectelor nedorite;

158
  factori legaţi de anturajul bolnavului.
Principala cauză a non-complianţei o reprezintă relaţia deficitară medic-
pacient. Exemplul clasic este interviul închis, în care s-a calculat că în medie după
18 secunde medicul îl întrerupe pe bolnav, spre a-i pune o serie de întrebări
precise, menite să clarifice diagnosticul. Odată reţeta prescrisă, întrevederea s-a
terminat, lăsându-l pe pacient de multe ori pradă neliniştilor şi dubiilor legate de
eficacitatea tratamentului.
Interviul deschis lasă pacientului posibilitatea de a se exprima. Platt (1992)
sintetizează în trei cuvinte esenţa interviului deschis: ”Find out more” (“Află mai
mult”). Aceasta s-ar exprima în următoarele cîteva principii:
- a cădea de acord cu pacientul asupra problemei / problemelor
- a propune alternative terapeutice (dacă există)
- evaluarea costului tratamentului, şi alegerea alternativei cele mai
convenabile pentru pacient
- asigurarea cooperării familiei
- testarea cunoştinţelor şi/sau prejudecăţilor pacientului asupra bolii
respective
- testarea motivaţiei pacientului (“pe o scară de la 1 la 10, cât de important
vi se pare acest tratament pentru rezolvarea bolii Dvs.?”; “pe o scară de la 1 la 10,
cât de încrezător sunteţi că puteţi respecta acest tratament?”)
- testarea predispoziţiei la non-complianţă (“unora dintre pacienţi li se pare
foarte dificil să respecte acest tratament. Cum credeţi că este, în cazul Dvs.?”)
- recompensarea pacientului (reală, simbolică) pentru urmarea corectă a
regimului terapeutic.

Iatrogenia
Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător, medic, şi
genos – cu sensul de „produs de”, „făcut de”. În opinia lui Predescu V (1990)
iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a
medicilor şi a personalului sanitar. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă
indus de medic, iar alăturarea paradoxală „boală iatrogenă” se referă la acele boli
care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu
ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Termenul de „iatrogenie” este
extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic, ci şi la cele efectuate de alte
persoane calificate ca terapeuţi, asistente medicale, tehnicieni, şi chiar psihologi.
Există discuţii importante dacă termenul de „iatrogenie” nu ar trebui extins
şi asupra acelora care practică diferite alte modalităţi de intervenţie terapeutică,

159
celor care administrează şi întreţin sisteme medicale, asistenţilor sociali sau celor
care administrează tratamente acelora care nu şi le pot administra singuri. Astfel,
un bunic care administrează greşit antitermice unui nepot poate fi considerat ca un
inductor al unei iatrogenii, deşi nu are nici o legătură cu sistemul medical.
Dificultăţi în definirea termenului „iatrogenie” sunt provocate de extensia
nelimitată pe care ideea de terapie a căpătat-o în societatea modernă. Orice acţiune
sau inacţiune a unui medic poate fi urmată de o boală iatrogenă cu consecinţe
dintre cele mai diverse atât în planul manifestărilor clinice, cât şi asupra stării de
sănătate. Astfel, folosirea unui instrumentar infectat de către chirurg poate
conduce la o boală infecţioasă gravă, peritonită sau moarte, dar şi folosirea
siliconului în chirurgia estetică poate conduce, în cazul unei sarcini, la
imposibilitatea de a alăpta pentru pacienta care şi-a făcut mamoplastie. Evident că
şi această situaţie poate fi considerată tot o iatrogenie.
Omniprezenţa medicului şi tratamentului în societatea contemporană i-au
determinat pe unii autori să scrie că „durerea, disfuncţia, handicapul şi chinurile
rezultate din intervenţiile tehnice medicale rivalizează cu morbiditatea datorată
traficului şi accidentelor industriale şi chiar cu cea rezultată din stări de război,
făcând din impactul medicinii una din cele mai răspândite epidemii ale timpului
nostru (Ivan Illich). Acelaşi autor pretinde că cel puţin 20% din persoanele care
intră într-un spital vor contracta o boală iatrogenă. Cele mai multe iatrogenii se
datorează evident medicamentelor şi reacţiilor adverse ale acestora, mulţi autori
afirmând chiar că bolile iatrogene produse de medicamente se datorează, în primul
rând, supramedicaţiei şiexagerării importanţei folosirii medicamentelor.
Unii autori, ca Mendelsohn, au atras atenţia asupra fenomenului de
supramedicalizare a vieţii, adică a faptului că pacienţii cer în mod exagerat şi
inutil sprijinul şi asistenţa medicului pentru fapte sau afecţiuni banale (mici dureri,
oboseală, viroze uşoare). În opinia lui Jeammet Ph., Reynaud M. şi Consoli S.M.
(1996) proasta abordare terapeutică, incompletul abord terapeutic, incapacitatea
medicului de a comunica programul terapeutic pe înţelesul bolnavului fără ca acest
lucru să îi creeze anxietăţi suplimentare sunt tot atâtea surse de tulburări iatrogene.
Aceiaşi autori arată că, în ceea ce priveşte palierul diagnostic, superficialitatea
medicului sau solicitarea exagerată de examene de laborator pot determina
pacientul la exagerarea simptomatologiei şi la transformarea unor simptome
banale în ipostaze patologice: pacientul completează boala până la un nivel la care
crede că va fi luat în serios. Libih S. (1968) vorbeşte despre iatrogenie negativă,
adică acea iatrogenie generată de lipsa informaţiilor pe care medicul le oferă
pacienţilor. Tăcerea sau vorbirea eliptică are un puternic efect psihotraumatizant

160
subliniat de apariţia rapidă a unei patologii de dezvoltare. Crearea grupurilor
Balint a modificat situaţia în unele ţări.
Marele clinician Babinski a sesizat, studiind tulburările senzitive şi motorii
ale isteriei, posibilitatea inducerii acestora la anumite persoane mai uşor
sugestionabile, atunci când medicul „perseverează” în căutarea cu orice preţ a
simptomelor. Şi în zilele noastre, ermetismul sau exprimarea sofisticată a unor
medici în faţa bolnavilor, absenţa unui contact corespunzător cu aceştia,
necunoaşterea psihologiei subiectului şi incapacitatea de a-i anticipa reacţiile,
pronunţarea unor cuvinte „la întâmplare” de către cadrele medii cu ocazia
efectuării unor intervenţii banale (hemoleucogramă, electrocardiogramă etc.)
reprezintă situaţii care, pe un teren psihologic predispus, pot genera reacţii de
amploare nebănuită (nevrotică şi psihotică). Se pare că persoanele care prezintă
unele tulburări (mai ales funcţionale, dar şi organice) în sfera cardiovasculară sunt
mai vulnerabile la iatrogenie (English şi Finch). De asemenea, teama de actul
medical, nivelul intelectual şi cultural scăzut pot interfera practic în orice etapă a
relaţiei medic-bolnav (anamneză, examen psihic, examen somatic, analiză de
laborator, explorări funcţionale etc.), la care se adaugă informaţiile medicale
furnizate de massmedia, mult prea „bine” cunoscutele prospecte şi agende
medicale.
Rezultatul unor asemenea interferenţe cu efect negativ asupra pacientului
(sau viitorului pacient) este apariţia bolilor iatrogene, afecţiuni cu evident
mecanism psihosomatic. Accesibilitatea crescută a populaţiei la actul medical şi la
unităţile medicale înalt specializate, ca de altfel şi numărul mare de prescripţii
medicamentoase, reprezintă alte premise ale iatrogeniilor. Se poate distinge (după
Rîndaşu G.E.) între: iatrogenii de spital, de explorare, induse, chirurgicale,
medicamentoase. În cazul ultimei clase, trebuie făcută deosebirea între reacţiile
adverse şi posibilele iatrogenii, printr-o alegere terapeutică nejudicioasă (lipsă de
informare, neglijenţă, sub- sau supraapreciere etc. din partea medicului).
În psihiatrie numărul iatrogeniilor este la fel de ridicat ca şi în celelalte
specialităţi, deşi psihiatrul – bun cunoscător al psihologiei medicale – ar trebui să
aibă un potenţial iatrogenic minim. În opinia lui Ey H. cele patru principii
deontologice care ar duce la dispariţia iatrogeniei sunt: a şti, a alege, a trata şi
arespecta. Este de menţionat numărul relativ mare de stări depresive iatrogene,
consecutive unor terapii medicamentoase. După unele opinii, un milion de
americani şi, aproximativ, zece milioane depacienţi psihiatrici suferă de diskinezie
tardivă în urma administrării de neuroleptice,iar acesta poate fi considerat „cel mai
mare dezastru din istoria medicinii” (P.Breggin).

161
 Patologia iatrogenă
1. Greşeli de diagnostic
a) ignoranţa - diminuarea sau abandonarea procesului de pregătire
continuă
b) vicii de anamneză
 anamneza incompletă,superficială,prost condusă
 subaprecierea simptomatologiei clinice faţă de examenul
obiectiv
 neglijarea unor date legate de:specificul
zonei,anotimp,vârstă,sex,fumat, stil de viaţă, profesie
c) examen clinic incomplet
 lipsa de metodologie
 superficialitate,grabă,comoditate
d) condiţii necorespunzătoare de examinare
 zgomot în timpul auscultaţiei
 lumina insuficientă-paloare,cianoză,erupţii cutanate
 camera neîncălzită,friguroasă-scurtarea timpului
pt.Examenulfizic
e) greşeli în elaborarea raţionamentului medical
 concluzii ilogice
 diagnostice preconcepute,sugerate de anamneză sau
bolnav(cancerofobie)
 fuga dupa boli ieşite din comun
 caracter fricos,optimism sau pesimism exagerat al
medicului
 vanitate şi orgoliu,Încăpăţânare
 lipsa de experienţă din partea medicului
 lipsa de colaborare cu alţi specialişti
 legături afective deosebite dintre medic şi bolnav (membri
de familie,rude)
2. Folosirea inadecvată a mijloacelor paraclinice de investigare
a) interpretarea greşită a rezultatelor prin:
 acordarea unui credit excesiv unor date de laborator
 greşeli de tehnică-filme radiologice, înregistrare incorectă a
ECG
 greşeli de recoltare

162
  explorări paraclinice şi de laborator insuficiente sau
neconcordante cu datele clinice
 expuneri repetate şi de durată la examinari Rx şi / sau cu
radioizotopi
 folosirea inadecvată a unor substanţe de contrast în cadrul
unor explorari Rx
 efectuarea incorectă a unor biopsii-nedirijate endoscopic
sau laparoscopic
b) teste farmacodinamice inadecvate:
 test de efort fizic dozat
 probe farmacodinamice cu acetilcolină la astmatici
 test cu histamina la un pacient hipertensiv cu HTA
secundară unui feocromocitom
 teste de sensibilitate cutanată,endoscopii,cateterisme
3. Utilizarea inadecvata a mijloacelor medicamentoase
a. regimuri alimentare prea restrictive în dezacord cu suferinţa
bolnavuluicreează adevarate psihoze şi cheltuieli inutile
b. folosirea unor medicamente fără cunoaşterea şi / sau
respectareaposologiei lor
c. asocieri medicamentoase nepotrivite,fără a ţine cont de sinergismul
sau asinergismul medicamentelor
d. iatrogenii respiratorii-dupa administrare de
penicilina,amiodarona,captopril
e. asocieri antagoniste (ex:
 penicilina + tetraciclina
 penicilina + cloramfenicol
 interpretarea greşită a unor reacţtii alergice la unele
medicamente (aspirina,barbiturice,antibiotice),frecvent
asociate cu febra („febra medicamentului”)
f. abuzul de medicamente (polipragmazia)
4. Erori în sistemul de comunicare medic-bolnav
a) iatrogenia prin comunicare - lipsa sauinsuficienţa informări
pacientului chiar în contextul unor certitudini diagnostice
Pot apărea:
 Consecinte psihice
- neuroza reactivă
- depresie anxioasă

163
  Consecinţe somatice
-HTA
-ulcer gastro-duodenal
-diskinezii biliare
-sdr.hiperkinetic cardio-vascular
-spasme coronariene
CAPITOLUL XI

BENEFICIILE SUPORTULUI SOCIAL ŞI CALITATEA VIEŢII

ÎN MEDICINĂ

Moto:
„Calitatea vieţii este mai importantă
decât viaţa în sine” (A. Carrel)

Beneficiile suportului social

Importanţa suportului social în sănătate şi în boală a fost sugerată de
rezultate ale cercetărilor care subliniau asocieri semnificative între boli somatice şi
mentale şi variabile precum statut social, marital, izolare socială, statut social
minoritar, mobilizare sau migraţie geografică.
Pentru a putea defini suportul social se cuvine ca mai întâi să înţelegem
distincţia dintre reţeaua socială, integrarea socială şi suportul social propriu zis:
 reţeaua socială reprezintă baza obiectivă a integrării sociale şi a
suportului social, numărul de persoane din mediul individului care ar
putea furniza suport;
 integrarea socială se referă la structura şi numărul relaţiilor sociale,
frecvenţa interacţiunilor, iar uneori se referă la percepţia subiectivă a
apartenenţei la reţeaua respectivă; ea influenţează instalarea bolii,
evoluţia bolii şi recuperarea, refacerea după boală;
 suportul social se referă la funcţia şi calitatea relaţiilor sociale, precum
disponibilitatea percepută pentru acordarea de ajutor de către ceilalţi
sau suportul deja primit.
Suportul social (Cobb, Cohen, Kessler) desemnează un ansamblu de relaţii
interpersonale caracterizate prin:
 sentimentul de acceptare şi iubire
 de stimă şi apreciere
164
  de comunicare şi obligaţii mutuale
 de ajutor concret şi emoţional în perioada de criză
Suportul social poate fi privit ca:
 resursă furnizată de ceilalţi;
 sprijin pentru a face faţă unui stres;
 informaţie care îi determină pe oameni să creadă că sunt iubiţi,
stimaţi, valorizaţi şi că aparţin unei reţele de comunicare şi obligaţii
mutuale;
 percepţia sau experienţa de a fi iubit, valorizat, stimat şi
sentimentul apartenenţei la grup.
Teoriile despre suportul social sunt strâns legate de stres şi de coping.
Evaluarea stresului depinde de suportul social disponibil perceput. Mai mult,
mobilizarea suportului social poate fi privită ca mecanism de coping.
Kasl şi colaboratorii fac primele cercetări asupra relaţiei dintre stres, boală
şi procesele psihosociale. (Băban)
Kasl este cel care pune în circulaţie, în 1976, termenul de suport social. El
defineşte suportul social ca sistem de relaţii interpersonale caracterizate prin
sentimentul de acceptare şi iubire, de stimă şi apreciere, de apartenenţă la o reţea
de comunicare şi obligaţii mutuale, de ajutor emoţional şi concret în perioade de
criză.
Suportul social înglobează două componente:
 componentastructurală reprezintă aspectulcantitativ alsuportului
social, deoarece reflectă de obicei numărul de persoane pe care le
cunoaşte şi cu care interacţionează un individ în mediul său social
(frecvenţa contactelor sociale, apartenenţa ca membru într-o
organizaţie etc);
 componenta funcţională se referă la aspectul calitativ al suportului
social, cel mai uzual şi mai cunoscut, adică la resursele pe care oamenii
ce aparţin unei reţele sociale le acordă unei persoane care se află într-o
situaţie problematică.
Unii cercetători ne invită să reflectăm asupra următoarelor întrebări pentru
a conştientiza prezenţa sau absenţa suportului social în viaţa noastră:
 Dacă ne-am îmbolnăvi, există vreun prieten care să ne ducă la
spital, sau vom fi nevoiţi să luam taxiul ori să chemăm ambulanţa?
 Dacă am rămâne fără niciun ban, există vreun prieten care să ne
împrumute?

165
  Dacă ne-am simţi rău, există vreun prieten care să ne ajute să avem
grijă de copii până când ne vom reveni?
 Cu alte cuvinte, avem pe cineva care ţine cu adevarat la noi? Care
se simte apropiat de noi? Care ne iubeşte? Care vrea să ne ajute? În
care putem avea încredere?
Dacă răspundem cu ,,nu”, riscul de moarte prematură şi de îmbolnăviri din
orice cauză este de trei până la cinci ori mai mare sau chiar mai mare, potrivit unor
studii. Aici intră riscurile crescute de infarct miocardic, accident vascular cerebral,
boli infecţioase, mai multe tipuri de cancer, alergii, artrită, tuberculoză etc.
Tipuri de suport social:
1. Suportul emoţional- comportamentul de ascultare, simpatie şi
acordare de sprijin, a-l face pe celălalt să se simtă valoros, iubit,
acceptat. Acesta este tipul de suport la care majoritatea oamenilor se
gândesc atunci când aud cuvântul „suport social”. Astfel, persoana care
primeşte suport emoţional simte că nu este singură, că celălalt este
prezent, este gata să îi ofere sprijin, că are încredere în ea şi în
capacitatea sa de a depăşi situaţia dificilă. Căldura şi sprijinul furnizat
de ceilalţi pot ajuta o persoană aflată într-o situaţie de stres, să îi facă
faţă mai uşor. Sprijinul emoţional presupune comunicarea verbală şi
nonverbală prin care ţi se arată dragoste şi grijă.
2. Suportul instrumental sau ajutorul direct - oferirea unui ajutor
tangibil cum ar fi servicii diverse în viaţa de zi cu zi, ajutor financiar
sau la treburile gospodăreşti.
3. Suportul informaţional- comportament de acordare de informaţii şi
îndrumare în vederea soluţionării unei probleme cu care se confruntă
individul.
Dintre toate acestea suportul emoţional este cel mai relevant pentru starea
de bine a persoanei.
O distincţie importantă se face între suportul perceput ca fiind disponibil şi
suportul primit.
Suportul social perceput a fost evaluat întrebând oamenii în ce măsură
cred că persoanele din anturajul lor sunt dispuse să le ajute în rezolvarea unei
probleme sau la terminarea unor sarcini în gospodărie (În ce măsură este soţia
dumneavostră dispusă să vă asculte problemele?).
Suportul social primitreprezintă ajutorul propriu-zis pe care o persoană îl
primeşte de la grupul său de suport.

166
 În studiile efectuate asupra suportului social au fost identificate o serie de
cauze principale pentru a explica superioritatea suportului perceput faţă de cel
primit. Uneori suportul acordat prea insistent, uzând de comportamente prea
sufocante pentru cel sprijinit, poate fi mai curând o sursă de stres decât una de
protecţie împotriva stresului. Nu întotdeauna încercarea cuiva de a acorda sprijin
este înţeleasă de celălalt ca o intenţie benefică, ci de multe ori este văzută ca o
încercare de a deţine controlul şi a influenţa viaţa.
Relaţiile sociale pot avea atât o dimensiune pozitivă, cât şi una negativă,
ele pot fi generatoare de forţă şi liniştitoare, dar pot fi şi o sursă de tensiune, de
conflict.
O altă problemă legată de solicitarea de suport vine din aceea că, pentru
mulţi oameni, prezentarea propriilor probleme în faţa altora duce la scăderea
stimei de sine, mai ales dacă reacţia celorlalţi este evaluativă sau de neaccceptare.
Cel mai cunoscut avantaj pe care suportul psihologic îl aduce şi care poate
spori supravieţuirea este aderenţa la tratament. S-a constatat că, între 40-80%
dintre pacienţi nu urmează recomandările primite dacă acestea nu sunt relaţionate
cu nevoile, priorităţile şi aşteptările pacientului.
În ceea ce priveşte diferenţele între sexe s-a constatat că, mărimea reţelei
sociale, frecvenţa contactelor cu membrii grupului de apartenenţă, numărul mai
mare de confidenţi, gradul mai ridicat al empatiei şi, nu în ultimul rând, capacitea
mai dezvoltată a femeilor de a-şi exprima emoţiile susţin ipotezele a numeroase
studii care au considerat că femeile acordă şi primesc mai mult suport social decât
bărbaţii. Astfel femeile par să aibă mai mulţi confidenţi şi să fie, de asemenea, şi
mai des confidente.
Deşi femeile beneficieză adesea de mai mult suport social decât bărbaţii,
numeroase studii efectuate atât pe eşantioane clinice, cât şi pe eşantioane
comunitare, dovedesc în mod constant că femeile sunt cele care suferă cel mai
adesea din cauza depresiei, chiar de două ori mai mult decât bărbaţii. O posibilă
explicaţie pentru această situaţie paradoxală ar fi că femeile sunt adesea mai
deprimate decât bărbaţii deoarece rolurile lor diferite le expun la un număr mai
mare de agenţi stresori (Gove). Alţi cercetători susţin că femeile au un grad mai
ridicat de depresie nu ca urmare a expunerii la agenţii stresori, ci mai degrabă
pentru că sunt mai vulnerabile în faţa efectelor nocive ale stresului. De asemenea
tendinţa femeilor de a ocupa mai des poziţia de confidente le expune la experienţe
stresante şi la conflicte care pot apărea datorită acestor experienţe.
Suportul social şi depresia se găsesc în strânsă legătură. Astfel persoanele
care suferă de depresie au tendinţa de a beneficia mai puţin de suport social, susţin

167
că au mai puţini prieteni în apropiere care să-i ajute şi se declară mai puţin
satisfăcuţi de relaţiile lor cu prietenii şi cu rudele.
Suportul social poate fi condiţionat de factori strict psihologici (persoanele
însingurate au anumite trăsături de personalitate care le fac mai puţin atractive
pentru ceilalţi). Însingurarea e asociată cu neuroticismul, anxietatea socială,
cinismul, stima de sine scăzută, capacitatea redusă de a-ţi exprima nevoile.
Singurătatea şi izolarea ne afectează sănătatea în mai multe moduri:
 cresc probabilitatea ca noi să abordăm comportamente precum fumatul sau
mâncatul în exces, care au un efect negativ asupra sănătăţii noastre şi ne
scad şansele de a face alegeri în stilul de viaţă care sa ne îmbogăţească
viaţa, în loc să fie autodistructive;
 cresc probabilitatea de apariţie a îmbolnăvirilor şi a morţii premature din
toate cauzele cu 200-500% sau chiar mai mult;
 ne împiedică să ne bucurăm din plin de viaţa de zi cu zi.
Pe scurt, tot ceea ce da naştere unui sentiment de izolare duce de multe ori
la îmbolnăvire şi suferinţă. Extraversiunea, simţul umorului, stima de sine întreţin
o reţea de suport social ridicată. Tot ceea ce dă naştere unui sentiment de dragoste
şi intimitate, conectare şi comunitate are virtuţi tămăduitoare.

Calitatea vieţii în medicină

Calitatea vieţii este dată de percepţiile indivizilor asupra situaţilor lor
sociale, în contextul sistemelor de valori culturale în care trăiesc şi în dependenţă
de propriile trebuinţe, standarde şi aspiraţii (OMS, 1998). Mai specific, prin
calitatea vieţii în medicină se înţelege bunăstarea fizică, psihică şi socială, precum
şi capacitatea pacienţilor de a-şi îndeplini sarcinile obişnuite, în existenţa lor
cotidiană. O definiţie utilitaristă este propusă de Revicki & Kaplan (1993):
calitatea vieţii reflectă preferinţele pentru anumite stări ale sănătăţii ce permit
ameliorări ale morbidităţii şi mortalităţii şi care se exprimă printr-un singur indice
ponderat – ani de viaţă standardizaţi, în funcţie de calitatea vieţii.
Analizele consacrate calităţii vieţii sunt deosebit de utile pentru practica
medicală, în evaluarea efectelor fizice, psihice şi sociale ale îmbolnăvirilor şi
tratamentelor medicale asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor; în analiza efectelor
tratamentelor sau bolii, din punctul de vedere al pacientului, precum şi în
determinarea nevoilor pacientului de suport psihic, fizic şi social pe durata
îmbolnăvirii. Folosirea instrumentelor pentru evaluarea calităţii vieţii pacienţilor
ajută personalul medical să aleagă între diferite tratamente alternative, să
informeze pacienţii asupra efectelor posibile ale diferitelor proceduri medicale, să

168
monitorizeze progresul tratamentelor aplicate, din punctul de vedere al
pacientuluişi, în fine, permite personalului medical să proiecteze pachete de
îngrijiri medicale eficace şi eficiente.
Calitatea vieţii în medicnă vizează:
1. Bunăstarea emoţionalăsau psihică, ilustrată prin indicatori precum:
fericirea, mulţumirea de sine, sentimentul identităţii personale, evitarea stresului
excesiv, stima de sine (self-esteem), bogăţia vieţii spirituale, sentimentul de
siguranţă.
2. Relaţiile interpersonale, ilustrate prin indicatori precum: a te bucura de
intimitate, afecţiune, prieteni şi prietenii, contacte sociale, suport social
(dimensiunile suportului social).
3. Bunăstarea materială, ilustrată prin indicatori precum: proprietate,
siguranţa locului de muncă, venituri adecvate, hrană potrivită, loc de muncă,
posesie de bunuri (mobile – imobile), locuinţe, status social.
4. Afirmarea personală, care însemnă: competenţă profesională,
promovare profesională, activităţi intelectuale captivante, abilităţi/deprinderi
profesionale solide, împlinire profesională, niveluri de educaţie adecvat profesiei.
5. Bunăstarea fizică, concretizată în sănătate, mobilitate fizică,
alimentaţie adecvată, disponibilitatea timpului liber, asigurarea asistenţei medicale
de bună calitate, asigurări de sănătate, activităţi preferate interesante în timpul
liber (hobby-uri şi satisfacerea lor), formă fizică optimă sau fitness, concretizată în
cei patru S, Strenght – forţă fizică, Stamina – vigoare sau rezistenţă fizică,
Suppleness – supleţe fizică şi Skills – îndemânare sau abilitate fizică (Lupu,
Zanc).
6. Independenţa, care însemnă autonomie în viaţă, posibilitatea de a face
alegeri personale, capacitatea de a lua decizii, autocontrolul personal, prezenţa
unor valori şi scopuri clar definite, auto-conducerea în viaţă.
7. Integrarea socială, care se referă la prezenţa unui status şi rol social,
acceptarea în diferite grupuri sociale, accesibilitatea suportului social, climat de
muncă stimulativ, participarea la activităţi comunitare, activitatea în organizaţii
neguvernamentale, apartenenţa la o comunitatea spiritual-religioasă.
8. Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt: dreptul la
vot, dreptul la proprietate, la intimitate, accesul la învăţătură şi cultură, dreptul la
un proces rapid şi echitabil etc.
În contextul activităţii din domeniul medical, se impune găsirea unor
criterii operaţionale pentru măsurarea calităţii vieţii pacienţilor (Rumboldt).
Printre modelele existente, se pot aminti: modulul celor 14 nevoi fundamentale ale

169
pacientului, sistematizate de Virginia Henderson (Henderson) şi cele 12 activităţi
cotidiene Roper Nancy (1990) esenţiale pentru un pacient.
Cele 14 nevoi fundamentale ale pacientului propuse de Virginia Henderson
sunt:
1. Respiraţie normală.
2. Alimentaţia (a bea şi mânca) adecvată.
3. Eliminarea excreţiilor corporale.
4. Mişcarea şi menţinerea unor poziţii corporale dorite.
5. Somnul şi odihna.
6. Selectarea unor articole de îmbrăcăminte potrivite – îmbrăcare şi
dezbrăcare.
7. Menţinerea unei temperaturi corporale normale, prin adaptarea
îmbrăcăminţii şi modificarea mediului ambiant.
8. Menţinerea curăţeniei corporale şi protejarea tegumentelor.
9. Evitarea pericolelor din mediul de viaţă şi evitarea
rănirii/traumatizării altora.
10. Comunicarea cu semenii prin exprimarea emoţiilor,
trebuinţelor, temerilor şi opiniilor.
11. Practicarea cultului religios la care aparţine.
12. Munca, ce dă sens şi valoare vieţii.
13. Jocul şi participarea la activităţi distractive.
14. Învăţarea, descoperirea satisfacerea curiozităţii şi folosirea
serviciilor medicale accesibile/disponibile.
Cele 12 activităţi vitale pentru un pacient sunt, după Roper Nancy, următoarele:
1. Menţinerea unui mediu de viaţă sigur şi sănătos.
2. Comunicarea cu semenii.
3. Respiraţia.
4. Hrana şi băutura / satisfacerea minimului de hrană şi apă.
5. Eliminarea excreţiilor (urină şi materii fecale).
6. Îmbrăcarea şi curăţenia corporală.
7. Controlul temperaturii corporale.
8. Mobilitatea corporală.
9. Munca şi jocul.
10. Exprimarea sexualităţii.
11. Somnul.
12. Moartea/decesul.

170
 Ce determină calitatea vieţii?(Carr, Higginson)
a. Gradul în care speranţele şi ambiţiile proprii se realizează în
viaţa cotidiană.
b. Percepţia poziţiei în viaţă a persoanei, în contextul cultural şi
axiologic în care trăieşte şi în raport cu scopurile, aspiraţiile,
standardele şi preocupările proprii.
c. Evaluarea stării proprii de sănătate, prin raportare la un model
ideal.
d. Lucrurile ce sunt considerate importante în viaţa persoanelor.

Instrumente pentru evaluarea calităţii vieţii

I. Instrumente globale: Flanagan Quality of Life Scale (1978) măsoară
satisfacţia personală în 15 domenii distincte ale vieţii: securitatea
financiară, sănătatea, relaţiile cu rudele şi prietenii, învăţarea,
activitatea profesională, creativitatea, socializarea, lecturile şi
independenţa personală.
II. Instrumente generice se aplică la mai multe grupuri de subiecţi,
pentru evaluarea tuturor tipurilor de patologii sau afecţiuni, aplicabile
în orice unitate medicală sau chiar şi în populaţia generală.
A. MOS-SF-36 – Medical Outcome Study-Short Form 36 (studiul
rezultatului activităţilor medicale, John Ware jr., 1992): scala
funcţionalităţii fizice, problemele cauzate de afecţiunile fizice,
funcţionalitatea socială, durerile corporale, sănătătea mintale, problemele
cauzate de stări emoţionale, vitalitate, sănătăteai generală.
B. SIP – Sickness Impact Profile (profilul impactului boli asupra
sănătăţii, Marylin Bergner, 1981), compus din 136 de itemi, care evaluează
12 dimensiuni ale activităţii zilnice: mobilitatea fizică,îngrijirea corporală
şi activităţile cotidiene,capacitatea de deplasare,activităţile
casnice,activităţi reactive în timpul liber,interacţiuni
sociale,comportamentul emoţional,vigilenţa, comportamentul alimentar,
capacitatea de comunicare,somnul şi odihna,activităţile profesionale
D. WHOQOL –100 – World Health Organization Quality of Life (Bonomi,
2001), cu 100 de itemi, 6 domenii şi 24 de dimensiuni
F. SCL-90-R (Symptom Checklist Revised – Inventarul Simptomelor
Revizuit)

171
 III. Instrumente specificece sunt destinate unor grupe speciale de pacienţi
şi unor patologii sau grupe de patologii distincte: cardiovascular (MACNEW,
SAQ);cancer(Rotterdam Symptom Checklist,EORTC QOL-C30); pediatrie
(PedsQL – CM – Pediatric Quality of Life-Cancer Module,KINDL)

Aplicaţii practice

Rotterdam symptom checklist

Instrucţiuni: Mai jos sunt enumerate o seamă de simptome pe care le trăiesc pacienţii.
Vă rugăm să precizaţi în ce măsură v-au deranjat asemenea simptome, în ultima săptămână şi să
treceţi varianta care se potriveşte cel mai bine cu starea dumneavoastră în rubrica de răspuns.
Chestionarul este anonim, iar datele rămân confidenţiale.
Variante de răspuns:
1 =deloc 2 = puţin 3 = mult 4 = foarte mult
Simptomul
1. Mi-a lipsit pofta de mâncare.
2. Am fost foarte nervos, iritabil.
3. M-am simţit obosit(ă).
4. Am fost îngrijorat (de starea sănătăţii mele, de alte probleme ale vieţii etc.)
5. Am avut dureri musculare.
6. Am fost deprimat, (supărat şi melancolic, trist).
7. M-am simţit lipsit de energie / lipsit de putere.
8. Am avut dureri dorsale lombare (la spate).
9. Am fost foarte agitat(ă).
10. Am avut senzaţii de greaţă.
11. Am fost lipsit de orice speranţă pentru viitorul meu.
12. Am avut dificultăţi legate de somn (nu am putut dormi bine).
13. Am avut dureri de cap.
14. Am avut accese de vomă (am vomat de mai multe ori).
15. Am avut stări de ameţeală.
16. Mi-a scăzut interesul şi pofta pentru viaţa sexuală.
17. Am fost cuprins de stări de încordare nervoasă.
18. Am avut dureri de stomac.
19. Am avut stări de nelinişte şi îngrijorare.
20. Am avut stări de constipaţie.
21. Am avut accese de diaree.
22. Am avut aciditate la stomac.
23. Am avut de mai multe ori frisoane (tremurături de frig).
24. Am avut furnicături şi mâncărime la mâini sau la picioare (a trebuit să mă scarpin la mâini
sau la picioare).
25. Am avut greutăţi de concentrare a atenţiei.
26. Am avut dureri în gură la mestecarea şi înghiţirea hranei.
27. Mi-a căzut părul de pe cap.
28. Am avut senzaţii de arsuri sau dureri la ochi.
29. Am avut greutăţi cu respiraţia.

172
 30. Am avut senzaţia de gură uscată (uscăciune în gură).
În ce măsură aţi putut îndeplini activităţile de mai jos, în ultima săptămână de zile?
Variante de răspuns:
1=deloc 2 = numai cu ajutor 3 = fără ajutor, dar cu dificultăţi
4 = singur
Activitatea
1. Să vă faceţi toaleta personală (spălat, pieptănat, îmbrăcat etc.).
2. Să vă plimbaţi în jurul locuinţei.
3. Să îndepliniţi activităţi casnice uşoare (curăţat cartofi, spălat vesela etc.).
4. Să urcaţi scările de la locuinţă.
5. Să îndepliniţi activităţi casnice mai dificile (spălat haine manual, aspirat praful, cărat găleţi
cu apă, bătut covoare etc.).
6. Să faceţi plimbări mai lungi, departe de locuinţă.
7. Să faceţi cumpărăturile pentru familie.
8. Să mergeţi la serviciu.
În general, cum vă apreciaţi calitatea vieţii dumneavoastră din ultima săptămână? (încercuiţi
varianta care vi se potriveşte).
Excelentă,
Bună,
Destul de bună,
Mulţumitoare,
Destul de proastă,
Proastă,
Foarte proastă.

Vă mulţumim pentru bunăvoinţă!

Vârsta ….. ani; Sexul M F; Ocupaţia ………;
Apartenenţa religioasă ………; Ani de şcoală terminaţi …….ani;
Nr. FO. …; Clinica ………; Data completării ………………

BIBLIOGRAFIE

1. Alexander, F., (2008), „Medicina psihosomatică”, Editura Trei, Bucureşti

2. Allport, G. W., (1991), „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

173
3. Anghel, T., (2009), „Psihologia sănătăţii şi elemente de psihosomatică”,
Editura Eurostampa, Timişoara
4. Anghel, T., (2004), “Psihologie prenatală şi perinatală”, Naşterea,
Editura Eurobit, Timişoara
5. Anghel, T., (2007), “Curs de psihanaliză”, Editura Eurostampa,
Timişoara
6. Athanasiu, A., 1983, “Elemente de psihologie medicală”, Editura
Medicală, Bucureşti
7. Arif K, Ali SA, Amanullah S, Siddiqui I, Khan JA, Nayani P (1998) –
“Physician compliance with national tuberculosis treatment guidelines: a
university hospital study”,Int J Tuberc Lung Dis 2 (3) :187-99
8. Ausubel, D.P., (1958), „Theory and Problems of Child Development”,
Grune ad Stratton, New York

9. Baines, B., Gendron, B.A., Lindstedt, R.N., et al. – (1996) “The Care
Options Program: Providing Appropriate End-of-Life Care for the Non-
Hospice Terminally Ill Patient”, The Conference on End-of-Life Health
Care in Managed Care Systems. Center for Biomedical Ethics, University
of Minnesota, Minneapolis
10. Bartlett, EE (1982),“Behavioral diagnosis: a practical approach to patient
education”,Patient Counseling and Health Education, 4 (1) : 29-35
11. Băban, A., (1998), „Stres şi personalitate”, Presa Universitară Clujeană,
Cluj
12. Bicica V, Iacob A, Psegalinschi N (1991) – “Atitudinea pacienţilor cu
tuberculoză pulmonară faţă de tratament, un factor în eficienţa
chimioterapiei”, Pneumoftiziologia, 40 (3) : 48-51
13. Birch, Ann, (2000), „Psihologia dezvoltării”, Editura Tehnică, Bucureşti;
14. Birkenbihl, V.F., (1999), „Stresul – un prieten preţios?”, Editura Gemma
Press, Bucureşti
15. Braden, G., 2004, „Efectul Isaia”, Editura For You, Bucureşti

16. Bradley, J.J., (1994),“Inappropriate personal involvement between

doctors and their patients”, J. R. Soc. Med. 87 Suppl 22:40-1
17. Branden, (1996), „Cei şase stâlpi ai respectului de sine”, Editura
Coloseum, Bucureşti
18. Buckingham, R.W.,(1996),“The Handbook of Hospice Care”, Amherst,
New York: Prometheus Books
19. Cain, J., (1998), „Psihanaliză şi psihosomatică”, Editura Trei, Bucureşti

174
20. Caplan, Gerald, Lebovici, Serge, (1969),” Adolescence: Psychosocial
Perspectives”, Basic Books, Inc., New York
21. Chelcea, Septimiu, (1998), “Memorie socialăşi identiatate naţională”,
Bucureşti, Editura Ini;
22. Chelcea, Septimiu, (1998) “Psihologie socială”, Bucureşti, Facultatea
de comunicare şi relaţii publice “David Ogilvy”;
23. Cosmovici, A.; Iacob L.(coordonatori), (1999), „Psihologie şcolară”,
Polirom, Iaşi,
24. Cucu, Ioan., 1981, Medicină psihosomatică, Editura Litera, Bucureşti
25. Dafinoiu, Ion, (2002), „Personalitatea – Metode de abordare clinică.
Observaţia şi interviul”, Polirom, Iaşi;
26. Dahlke, R., (2008), “Boala ca şansă”, Editura Trei, Bucureşti
27. Dahlke, R.,Dethlefsen, T., (2008), “Puterea vindecătoare a bolii”,
Editura Adevăr Divin, Braşov
28. Dragoş, D., (2007), “Fundamentele medicinei naturale”, Editura
Deceneu, Bucureşti
29. Eldred L, Wu A, Chaisson R, Moore R., (1998), “Adherence to
antiretroviral pneumocystis prophylaxis in HIV disease.” J Acquir
Immune Defic Syndr.18 : 117-125
30. Eysenck, H., Eysenck, M., (1995), “Descifrarea comportamentului
uman”, Editura Teora, Bucureşti

31. Feldman, M., Christensen, J.F., (1997), “Behavioral Medicine in Primary

Care: A Practical Guide”, Lange Medical Books/Mc Graw-Hil

32. Green, R.G. (1972), “The doctor-patient relationship during terminal

illness”, în Balint, M. – “Patient-centered medicine”, Philip Hopkins Ed.,
Regional Doctors Publications Ltd., London
33. Golu Mihai şi Aurel Dicu, (1972) – „Introducere în psihologie”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti;
34. Haynes R, Montague P, Oliver T., (2001),“Interventions for helping
people to follow prescriptions for medications.” Cochrane Review, Vol. 2.
Oxford: Update Software
35. Hâncu, N. ş.a. (2001),„Recomandări pentru managementul obezităţii şi
supraponderii la adulţi”, Jurnalul Român de Diabet, Nutriţie, Boli
Metabolice, 2:1
36. Hogea L. (2010), „Relaţia minte-corp în sănătate”, Tradiţionalism şi
modernism, The internationa symposium of theoretical and aplied in

175
 psychology, Buziaş
37. Hogea L. (2010), „Relationship between the reqirements of modern
nutrition and conseqences of ignoring them”,Psychology & Health, Vol.
12, UK.
38. Hogea L. (2010), „Psychologicl consequences of singles. Case study”,
Psychology & Health, Vol. 12, UK.
39. Holdevici I., (2005), “Psihoterapia cognitiv-comportamentală;
Managementul stresului pentru un stil de viaţă optim”, Ed. Medicală,
Bucureşti;
40. EASO - Obesity Management Task Force: Management of Obesity in
Adults: Project for European Primary Care, Int. J. Obes., 28, pp/226-231,
2004.
41. * en ***: Obesity guidance on the prevention, identification,
assessment and management of overweight and obesity in adults and
children, National Institute for Health and Clinical Excellence - NICE
clinical guideline 43, 2006
42. Ickovics JR, Meisler AW (1997) – “Adherence in AIDS clinical trials: A
framework for clinical research and clinical care.”J Clin Epidemio, 50:
385-391
43. Iamandescu, I.B., (1997), „Psihologie medicală”, Editura Infomedica,
Bucureşti
44. Iamandescu, (1999), „Elemente de psihisomatică generală şi aplicată”,
Editura InfoMedica, Bucureşti
45. Iamandescu, I.B., (1993), „Stresul psihic şi bolile interne”, Editura All,
Bucureşti
46. Johansson E, Diwan VK, Huong ND, Ahlberg BM (1996), “Staff and
patient attitudes to tuberculosis and compliance with treatment: an
exploratory study in a district in Vietnam”, Trop Doct 26 (1) :43-4
47. Jones, J. Deborah, Forehand, Rex, Beach, Steven, R.H., (2000), „Maternal
and Paternal Parenting during Adolescence: Forecasting Early Adult
Psychological Adjustment”, Adolescence, www.findarticles.com
48. Kliegman, R.M. (1994),“Bioethical Perspectives for Pediatric Patients”,
în “Summary of Committee Views and Workshop Examining the
Feasibility of an Institute of Medicine Study of Dying, Decisionmaking,
and Appropriate Care”, IOM Committee for a Feasibility Study on Care at
the End of Life (M.J. Field, ed.), Washington, D.C.: Institute of Medicine

176
49. Kretchman, Molly D., Jacobvitz, D.B., (2002), „Observing Mother-Child
Relationships Across Generations: Boundary Patterns, Attachement and
The Transmission of Caregiving”, Family Process
50. Le Bon, Gustave, (1996), “Psihologia mulţimilor”, Editura Ante XX Press,
Filipesti
51. Lipsitch M, Levin BR (1997),“Population dynamics of tuberculosis
treatment: mathematical models of the roles of non-compliance and
bacterial heterogeneity in the evolution of drug resistance”, Arch
Bronconeumol, 33 (11) : 588-90
52. Locus of control and well-being at work: How generalizable are western
findings?.(în colab.) Academy of Management Journal vol. 45, nr.2, pag.
453-466
53. Manjarrez Morales EM, Serrano Montes V, Cano Perez G, Verduzco
Guerrero E, Escandon Romero C, Escobedo de la Pena J (1992), “Main
causes of non-compliance with pulmonary tuberculosis treatment”,An Esp
Pediatr36 (3) : 189-92
54. Martinez Alfaro E, Solera J, Serna E, Cuenca D, Castillejos ML, Espinosa
A, Saez L (1998),“Compliance, tolerance and effectiveness of a short
chemoprophylaxis regimen for the treatment of tuberculosis”,Cad Saude
Publica, 14 (2) : 409-15
55. McCormick, T.R., and Conley, B.J. (1995),“Patients' Perspectives on
Dying and on the Care of Dying Patients”,Western Journal of Medicine
163(3):236—243
56. Mqoqi NP, Churchyard GA, Kleinschmidt I, Williams B (1997),
“Attendance versus compliance with tuberculosis treatment in an
occupational setting - a pilot study”,Schweiz Rundsch Med Prax 86 (50) :
1994-7
57. Miclea, M., (1997), „Stres şi apărare psihică”, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj
58. Mitrofan, I., Mitrofan N., (1991), „Familia de la A ... la Z”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
59. Moscovici, Serge; (1994), “Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”,
Editura Polirom, Iasi
60. Munteanu, A., (1997), „Stadiile Dezvoltării”, Editura Augusta, Timişoara
61. Ornish, (2008), „Dragoste şi supravieţuire”, Editura Curtea Veche,
Bucureşti

177
62. Paterson D, Swindell S, Mohr J, et al. (2000), “Adherence to protease
inhibitor therapy and outcomes in patients with HIV infection.” Ann Intern
Med. 133 : 21-30

63. Pichlmaier, H. (1999), “Palliative Medizin im operativen Fach”, în

Hontschik, B., von Uexküll, T. – „Psychosomatik in der Chirurgie -
Integrierte Chirurgie: Theorie und Therapie“, Schattauer Verlag, Stuttgart,
New York.
64. Platt FW (1992),“Conversation failure: case studies in doctor-patient
communication”, Essential Science Publishing, NY.
65. Plozza, L.B, (1996), „Boli psihosomatice în practica medicală”, Editura
medicală, Bucureşti

66. Popa-Velea, O. (1996),“Problemele psihologice ale asistenţei

muribundului”, în I.B.Iamandescu – “Psihologie medicală”,
Ed.Infomedica, Bucureşti.
67. Pozsik C.J. (1993),“Complianţa la tratamentul antituberculos în clinicile
medicale ale Americii de Nord”, Tuberculoza, 77 (6), 1337 – 1347
68. Ramphal-Naley L, Kirkhorn S, Lohman WH, Zelterman D
(1996),“Tuberculosis in physicians: compliance with surveillance and
treatment”, Tuber Lung Dis, 77 (2) : 178-83
69. Rideout M, Menzies R (1993), “Factors affecting compliance with
preventive treatment for tuberculosis at Mistassini Lake, Quebec,
Canada”,J Subst Abuse Treat, 10 (4) : 371-82
70. Rigsby M, Rosen M, Beauvais J (2000), “Cue-dose trining with monetary
reinforcement; pilot study of an antiretroviral adherence intervention”, J
Gen Intern Med, 15, 841-7

71. Rosenfeld, K.E., Wenger, N.S., et al. (1996), “Factors Associated with
Change in Resuscitation Preference of Seriously Ill Patients”,Archives of
Internal Medicine, 156:1558—1564
72. Schreiber, D.S., (2004), „Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără
medicamente şi fără psihanaliză”, Editura Elena Francisc Publishing,
Bucureşti
73. Schreiber, D.S., (2008), „Anticancer”, Editura Elena Francisc Publishing,
Bucureşti
74. Seligman, M.E.P., (2004), „Optimismul se învaţă – ştiinţa
comportamentului personal”, Editura Humanitas, Bucureşti

178
75. Siegel, B., (2004), „Iubire, medicină şi miracole – Lecţii de
autovindecare”, Editura Humanitas, Bucureşti
76. Smith, E., Stefanek, M.E., Joseph, M.V. (1993),“Spiritual Awareness,
Personal Death Perspective and Psychosocial Distress Among Cancer
Patients: An Initial Investigation”, Journal of Psychosocial Oncology,
11(3) : 89—103
77. Stevens, M. (1993), “Psychological Adaptation of the Dying Child” (pg.
699—707) în “Oxford Textbook of Palliative Medicine” (D. Doyle,
G.W.C. Hanks, N. MacDonald, eds.), Oxford: Oxford University Press
78. Şchiopu, Ursula, Verza, Emil,(1997), „Psihologia vârstelor – Ciclurile
vieţii”, Ediţia a III-a revizuită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

79. Teno, J.M., and Lynn, J. (1996), “Putting Advance-Care Planning into
Action”,Journal of Clinical Ethics, 7(3):100—107
80. Tudose, F., (2000), „O abordare modernă a psihologiei medicale”, Editura
Infomedica, Bucureşti.
81. Tuldra A, Fumaz CR, Ferrer MJ et al. (2000),“Prospective randomized
two-arm controlled study to determine the efficacy of a specific
intervention to improve long-term adherence to highly active antiretroviral
therapy”, J AIDS, 221-8
82. Valdez H, Lederman MM,Woolley I, et al. (1999), “Human
immunodeficiency virus 1 protease inhibitors in clinical practice:
Predictors of virological outcome.” Arch Intern Med, 159 : 1771-1776
83. Weidle PJ, Ganea CE, Irwin KL, et al. (1999), “Adherence to
antiretroviral medications in an inner-city population.” J AIDS. 22 : 498-
502
84. Verza E., (1993) „Psihologia vârstelor”, Editura Hyperion XXI, Bucureşti

85. Wass, H. (1984), “Concepts of Death: A Developmental

Perspective”,Childhood and Death, H. Wass and C.A. Corr, eds. ,
Hemisphere Publishing, Washington.
86. Wong CK (1995), “Compliance with tuberculosis treatment in Hualien
aborigines”, Tuber Lung Dis, 76 (3): 277-8.

179