Romantismul in floare albastra

Romantismul este un curent literar initiat dupa Revolutia Franceza din anul 1789 in marile culturi
occidentale ale Europei. In literatura romana, romantismul a aparut odata cu scriitorii generatiei
pasoptiste. Articolul program publicat in dacia literara (1840) intitulat „introductie” si scris de M.
Kogalniceanu aduce in prim plan ideologia literara romantica. Prin creatia lui Mihai Eminescu
romantismul se va prelungi si in a doua jumatate a secolului 19.

Ca trasaturi, romantismul s-a manifestat ca o reactie impotriva ratiunii promovata de clasicism,

promoveaza in plan artistic imbinarea genurilor, a speciilor si a stilurilor, utilizarea antitezei, dorinta
de evadare din realitate in lumea visului, evoca sentimente ale istoriei nationale, considera folclorul
ca o importanta sursa de inspiratie, afirmarea personajului ca individualitate expeptionala aflata in
imprejurari exceptionale.

Poezia Floare albastra de Mihai Eminescu dateaza din perioada studiilor la Viena si Berlin fiind
publicata in revista convorbiri literare in anul 1873.

Tema poeziei este iubirea aflata in corelatie cu tema naturii, ilustrandu-se ipostaza iubirii paradisiace,
iubirii pure.

Textul poetic se incadreaza in specia literara idila, prezentand viata si iubirea intr-un cadru rustic.
Trairile interioare sunt in permanenta in concordanta cu tablourile de natura descrise printr-un
limbaj expresiv, ceea ce ii confera poeziei un caracter de pastel.

Titlul poeziei contine un motiv de circulatie europeana fiind intalnit la romanticul german Novalis. In
limbajul acestuia Floare albastra ilustreaza nostalgia iubirii intr-o lume ideala care preceda moartea.
Acelasi motiv este intalnit si in lirica lui Leopardi, fiind identificat cu frumusetea si puritatea idealului
de iubire.

In creatia eminesciana, simbolul Florii albastre dobandeste o valoare polisemantica: aspiratie spre
fericire prin iubire, nostalgie a iubirii ca simbol al vietii, opozitie intre lumea calda efemer-terestra si
lumea rece a ideilor, a cunoasterii absolute. In lirica lui Eminescu, „albastru” este culoarea infinitului,
a marilor departari, a idealului, iar „floarea” simbolizeaza viata, gingasia, frumusetea, insusiri
atribuite fiintei iubite.

Poezia se structureaza in jurul a doua idei: ideea cunoasterii infinit, absoluta, cuprinsa in primele 3
strofe si ideea cunoasterii terestre cuprinsa in strofele 5-13. Cele doua ipostaze sunt despartite in
strofa 4.

Structural, poezia este alcatuita din 14 catrene, organizate in 4 secvente lirice: reprosul adresat de
prezenta feminina, cugetarea eului liric, invitatia la iubire initiata de fiinta iubita si meditatia finala a
eului liric.

Poezia ilustreaza doua planuri in conturatea carora este utilizat lirismul mastilor: indargostitul este
omul de geniu care apartine sferelor inalte ale cunoasterii absolute, iar iubita, prezenta feminina
intruchipeaza planul uman-terestru, lumea comuna. Incompatibilitatea deintre cele doua planuri este
o sursa de nelinisti sufletesti.
In opinia mea, acolo unde dragostea este una fericita, implinita, cadrul natural este luminos, feeric si
de basm, astfel, eul liric traieste sentimente nobile de iubire paradisiaca. Natura apare ca un paradis
teresru in care cupul aluneca in somn, in vis.