PARTEA GENERALĂ

Capitolul I
NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CALIFICĂRII
INFRACŢIUNILOR
§ 1. Noţiunea de calificare a infracţiunilor
Calificarea infracţiunilor este una dintre cele mai importante noţiuni din ramura aplicării
normelor juridico-penale, proprii activităţii organelor de drept.
Potrivit dicţionarelor explicative ale limbii române, a califica (din lat. qualis - calitate) înseamnă a
atribui unei fiinţe sau unui lucru o anumită calitate1, adică a atribui unele fenomene, evenimente, fapte,
după semnele sau particularităţile lor calitative, la o categorie, specie sau gen. în domeniul dreptului a
califica o faptă drept contravenţie administrativă, disciplinară, civilă etc. sau infracţiune înseamnă a
alege acea normă juridică, care prevede anume fapta dată, cu alte cuvinte, a o racorda la regula generală
corespunzătoare.
Ţinem să precizăm că uneori atât unii teoreticieni,2 cât şi unii practicieni3 în loc de termenul
calificare utilizează termenul încadrare a faptei prejudi-ciabile comise, acestea fiind interpretate drept
sinonime absolute. Potrivit aceluiaşi Dicţionar, a încadra înseamnă a cuprinde într-un text de lege o
faptă, un delincvent, convingându-ne încă o dată că nu este greşit să utilizăm ambele cuvinte pentru
exprimarea procedurii date.
în Republica Moldova, pentru prima dată, Codul penal (CP) din 2002 consacră noţiunii de
calificare a infracţiunii un capitol separat - Capitolul XII. Articolul 113 CP stipulează: (1) „Se
consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între
semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală.
(2) Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către
persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători."
Avînd în vedere textul acestui articol, putem afirma că la calificarea infracţiunii distingem
două trăsături principale:
1) calificarea ca proces logic, ca activitate a persoanelor ce efectuează urmărirea penală şi a
judecătorilor cu scopul de a stabili la toate etapele procedurii penale corespunderea exactă a semnelor unei
fapte prejudiciabile concrete comise cu semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală şi
2) calificarea ca apreciere juridică a faptei prejudiciabile sau ca rezultat al procesului de
identificare ce se exprimă prin recunoaşterea oficială şi fixarea în documentele juridice
corespunzătoare (procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală, ordonanţa de punere sub
învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare etc.) a coincidenţei semnelor faptei descoperite cu
normele juridico-penale.
Examinând calificarea infracţiunii şi ca proces şi ca rezultat, trebuie să avem în vedere
interconexiunea acestora. Procesul alegerii normei juridico-penale se consumă odată cu stabilirea
corespunderii fixate în actele juridice ale organului de urmărire penală sau instanţei de judecată.
Autorii ruşi V. Kudreavţev şi B. Kurinov au observat, pe bună dreptate, că a accentua legătura şi
unitatea lor este mai important decât a sublinia diferenţa dintre ele.4
Procesul calificării infracţiunii reprezintă o activitate îndelungată, determinată de legislaţia
procesual penală. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea oficială a infracţiunii se realizează la
toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către
judecători. Iniţial trebuie clarificat dacă fapta examinată se referă cu certitudine la grupa delictelor
(încălcarea unor dispoziţii legale) sau ea constituie, pur şi simplu, o faptă imorală. Dacă fapta comisă
reprezintă o încălcare a unor dispoziţii legale, urmează să fie stabilit gradul ei prejudiciabil pentru a
determina dacă ea constituie o infracţiune sau un delict.
Textul art. 96 din Codul de Procedură Penală (CPP) prevede că urmărirea penală şi judecarea
cauzei se efectuează numai dacă este dovedită prezenţa faptelor referitoare la existenţa elementelor
infracţiunii. Potrivit art. 274 CPP, urmărirea penală se porneşte doar dacă în cuprinsul actului comis
există elementele infracţiunii şi nu există vreuna dintre circumstanţele care exclud urmărirea penală.
Deci deja în etapa începerii urmării penale se efectuează calificarea preliminară a infracţiunii prin
stabilirea temeiului pornirii procesului şi articolului din legea penală în care se încadrează infracţiunea
săvârşită.
Ulterior, calificarea infracţiunii se efectuează şi se fixează în textul ordonanţei de punere sub
învinuire a făptuitorului, emisă de procuror, în baza probelor acumulate de organul de urmărire
penală. în conformitate cu alin. (2) art. 281 CPP, ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să
cuprindă, alături de alte momente, date despre persoana pusă sub învinuire, data, locul, mijloacele şi
modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei, indicarea articolului, alineatului şi punctului
articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă.
După terminarea urmăririi penale se întocmeşte actul de acuzare - rechizitoriul, care cuprinde
informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, formularea învinuirii
ce i se incriminează făptuitorului cu încadrarea juridică a acţiunilor acestuia, adică cu indicarea
articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care cuprinde fapta comisă (art. 296
CPP).
In fond, calificarea infracţiunilor mai este stipulată şi în alte articole din CPP: art. 297
(Trimiterea cauzei în judecată); art. 325 (Limitele judecării cauzei); art. 326 (Modificarea acuzării în
şedinţa de judecată în sensul agravării ei); art. 336 (Procesul-verbal al şedinţei de judecată); art. 385
(Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei); art. 424 (Efectul
devolutiv al recursului şi limitele lui); art. 453 (Temeiurile pentru recurs în anulare) etc.
O importanţă deosebită are problema calificării infracţiunii la întocmirea şi pronunţarea
sentinţei, deoarece calificarea infracţiunii devine imuabilă şi definitivă numai după intrarea în vigoare
a sentinţei de condamnare. Deci calificarea infracţiunii doar la prima vedere poartă un caracter static,
pe când în realitate el este relativ. Vorbind despre calificarea infracţiunilor la diferitele etape ale
procedurii penale, trebuie avut în vedere că posibilităţile reale pentru asigurarea unei calificări juste şi
depline a infracţiunii la etapa iniţială a urmăririi penale sunt foarte limitate. De regulă, în etapa
pornirii urmăririi penale calificarea infracţiunii poartă un caracter preliminar, orientativ, aproximativ,
care se precizează sau chiar se modifică pe măsura acumulării datelor faptice pe parcursul desfăşurării
celorlaltor etape ale procedurii penale, devenind imuabilă după intrarea în vigoare a sentinţei de con-
damnare, bineînţeles, dacă n-a urmat recursul ordinar (art. 427 CPP), cel în anulare (art. 453 CPP) sau
revizuirea procesului penal (art. 459 CPP), în baza cărora calificarea definitivă a infracţiunii poate
suferi unele modificări sau completări.
A doua trăsătură a calificării infracţiunii constă în aprecierea juridică a faptei prejudiciabile ca
rezultat al procesului de identificare ce se fixează în documentele procesuale menţionate. In acest sens
calificarea reprezintă o evaluare juridică a infracţiunii comise de făptuitor, anume aceasta şi prevede
legislaţia de procedură penală. De exemplu, art. 281 CPP obligă procurorul, la emiterea ordonanţei de
punere sub învinuire a persoanei, să examineze raportul organului de urmărire penală şi a materialelor
cauzei, să constate că probele acumulate sunt suficiente, cu alte cuvinte, să verifice dacă legea penală
a fost aplicată just faptelor săvârşite de învinuit.
O condiţie necesară pentru aprecierea juridică a faptei prejudiciabile este alegaţia (invocarea sau
trimiterea) la norma penală care cuprinde fapta comisă. De exemplu, deoarece A. a însuşit pe ascuns
averea victimei în valoare de 300 lei fără a-i cauza proprietarului daune în proporţii considerabile,
acţiunile făptuitorului au fost calificate just potrivit alin. (1) art. 186 CP, însă nu fiecare alegaţie poate fi
recunoscută drept calificare a infracţiunii.
După cum am opinat anterior, elementele structurale ale normei juridico-penale sunt stipulate în
diferite articole din Codul penal. Ipoteza este conţinută în articolele din Partea generală, iar dispoziţia şi
sancţiunea în articolele din Partea specială.5 După cum se ştie, semnele infracţiunii sunt determinate de
dispoziţia normei penale. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunilor înseamnă aplicarea
articolelor respective din Partea specială a legislaţiei penale ca rezultat al stabilirii coincidenţei
semnelor faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de unul sau
mai multe articole din Partea specială a Codului penal. Privitor la aplicarea acestor articole pentru
calificarea infracţiunilor facem unele precizări.
Majoritatea articolelor din Partea specială pot fi aplicate atât de sine stătător în cazul săvârşirii unei
singure infracţiuni, cât şi în concurs în cazul comiterii a două sau mai multor infracţiuni, însă Partea
specială a Codului penal cuprinde articole care nu pot fi aplicate de sine stătător, fiindcă ele stipulează
unele infracţiuni în baza cărora se săvârşesc alte infracţiuni. De exemplu, deoarece potrivit art. 351 CP,
uzurparea de calităţi oficiale este penal condamnabilă numai dacă ea este însoţită de săvârşirea în
această bază a altei infracţiuni, cum ar fi furtul, escrocheria, violarea de domiciliu etc, acest articol
nicicând nu poate fi invocat de sine stătător la calificarea infracţiunii.
Unele articole doar completează, precizează sau concretizează semnele infracţiunii, prevăzute
în alte articole din Partea specială, care nu conţin sancţiuni proprii. însă conjugarea acestor articole
nicidecum nu înseamnă că făptuitorul a comis două infracţiuni. Astfel, art. 393 CP (Infracţiunile
săvârşite de civili) completează art. 389 - 391 CP cu un potenţial subiect al acestora. De pildă, jefuirea
celor căzuţi pe câmpul de luptă comisă de un civil trebuie calificată în baza art. 389 şi 393 CP, ce
prevăd doar o singură infracţiune, deşi acţiunile făptuitorului au fost încadrate în baza a două articole
din Partea specială a Codului penal.
Ţinând cont de faptul că articolele din Partea generală, fiecare în parte sau toate în ansamblu,
stabilesc anumite condiţii, circumstanţe sau fapte, în prezenţa cărora se aplică norma penală, trebuie să
menţionăm că aprecierea juridică a faptei comise ar fi incompletă fără apelarea la aceste articole,
deoarece ele conţin semnele generice ale tuturor infracţiunilor din Partea specială a Codului penal.
De exemplu, art. 14 CP indică semnele faptei infracţionale, art. 17 CP - vinovăţia intenţionată, art.
21 CP - vârsta răspunderii penale, art. 26 CP - pregătirea de infracţiune etc.
La calificarea infracţiunii teoria dreptului penal nu exclude posibilitatea aplicării tuturor
articolelor din Partea generală, deoarece fără concursul lor ar fi imposibilă calificarea justă a faptei
infracţionale. în prezent practica judiciară a acceptat unanim alegaţia la calificare doar a art. 26 CP
(Pregătirea de infracţiune), a art. 21 CP (Tentativa de infracţiune) şi a art. 42 CP (Participanţii),
deoarece anume aceste articole arată că fapta prejudiciabilă n-a fost consumată sau a fost comisă de doi
sau mai mulţi infractori. Dacă aceste articole nu sunt indicate în documentele procesuale
corespunzătoare, aceasta înseamnă că a fost comisă o infracţiune consumată fără participanţi, întrucât în
articolele respective din Partea specială legiuitorul prevede doar infracţiunea consumată comisă de un
singur autor.
Aşadar, pentru aprecierea juridică a infracţiunii comise obligator trebuie invocat unul sau mai
multe articole din Partea specială, iar în cazul activităţii infracţionale neconsumate şi art. 26, art. 27 CP
sau art. 42 CP, dacă este vorba de o participaţie infracţională.
Susţinem opinia academicianului rus V. Kudreavţev conform căreia calificarea infracţiunii, în
afară de cele două trăsături analizate mai sus, mai are şi alte aspecte. Cele mai importante dintre ele sunt
aspectul psihologic şi aspectul logic.
Din punctul de vedere al psihologiei, calificarea infracţiunii reprezintă un proces de gândire,
legat de rezolvarea unei probleme concrete. Soluţionarea oricărei probleme presupune stabilirea
relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale (coincidenţa exactă dintre semnele faptei
prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală) şi concluzia
finală (alegaţia normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile săvârşite).
Calificarea infracţiunii sub aspect logic presupune o operaţie anumită, înfăptuită în
conformitate cu normele logice, care vor fi examinate mai detaliat în paragraful ce urmează. în acest
context este binevenită părerea profesorului polonez I. Andreev expusă în lucrarea Determinarea
semnelor infracţiunii: "calificarea juridică reprezintă o totalitate de procedee de cugetare,
subordonate legilor logice de gândire".
După cum am menţionat anterior, calificarea infracţiunii constituie o procedură particulară a
stabilirii răspunderii penale. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi calificată ca delict civil,
contravenţie administrativă, abatere disciplinară, infracţiune etc. însă acţiunea sau inacţiunea persoanei
poate fi numai o faptă amorală. Atunci când, spre exemplu, îi spunem studentului: "Ceea ce faci în
prezent se numeşte copiere de la coleg" - noi totodată calificăm fapta, însă în acest caz aplicăm o
normă morală şi nu una juridică. Pentru calificarea juridică este obligatorie alegaţia la o normă
juridică a unui act normativ.
Specificul aplicării normelor juridice constă în faptul ca în fiecare caz concret trebuie să
descoperim semnele cele mai importante, esenţiale şi tipice, care formează esenţa acestui fenomen, şi să
le comparăm cu semnele indicate în actul normativ, pentru adoptarea deciziei despre faptul că
legiuitorul a avut în vedere anume acest caz, elaborând şi adoptând acest act normativ.
Dacă ajunge la concluzia că este vorba despre un fapt ilicit, persoana ce efectuează calificarea
juridică trebuie să stabilească categoria delincventei la care să atribuie acest caz: delict civil,
contravenţie administrativă, abatere disciplinară sau constituie o infracţiune. Comun pentru toate
delictele este că toate faptele ilicite încalcă prevederile unor norme juridice. Semnul comun al tuturor
faptelor ilicite este gradul lor prejudiciabil pentru persoană, societate şi stat. Considerăm complet
greşită opinia6 potrivit căreia numai infracţiunea este prejudiciabilă.
După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deosebesc printr-o
daună, vătămare sau prin altă consecinţă prejudiciabilă sporită în comparaţie cu alte fapte ilicite care de
asemenea posedă o anumită măsură de gravitate prejudiciabilă. Pe lângă condiţiile egale, infracţiunea în-
totdeauna cauzează un prejudiciu mai mare, actul făptuitorului este mai periculos, motivarea este mai
josnică, iar acţiunea sau inacţiunea ilegală sunt mai impertinente. Stabilind consecinţele prejudiciabile
ale infracţiunilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni. Referitor la urmările atentatelor contra vieţii şi sănătăţii
se utilizează termenii vătămare, deces, iar la consecinţele materiale - daune de un anumit grad: în proporţii
esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari, a căror valoare este determinată în textul legii penale.
în cazurile în care prejudiciul are un caracter complex, legiuitorul utilizează termenul urmări grave, care
deseori este atestat mai întâi de legea penală.
Din textul alin. (2) art. 14 CP rezultă că, pentru existenţa unei fapte ce nu constituie infracţiune,
adică eventual a unei fapte ilicite, sunt necesare două condiţii: a) fapta comisă aduce o atingere minimă,
neînsemnată, mică valorilor ocrotite de legea penală; b) fapta comisă nu prezintă gradul prejudiciabil al
unei infracţiuni, adică fapta nu produce şi nici nu creează primejdia cauzării unor daune expres prevăzute
de legea penală.
Alt criteriu de delimitare a infracţiunii de alte fapte ilicite în procesul calificării juridice este
obiectul atentării. Enumerarea valorilor sociale ocrotite de legea penală este expusă în alin. (1) art. 2
CP. Lista obiectelor de atentare a faptelor ilicite civile, administrative, familiale, disciplinare, materiale
este cu mult mai largă. Dacă însă obiectul de atentare al unei infracţiuni coincide cu obiectul de atentare
al altor fapte ilicite, delimitarea acestora trebuie efectuată şi potrivit caracterului şi gradului
prejudiciabil ale faptei comise, analizate mai sus.
în procesul calificării juridice, la evaluarea conduitei persoanei în calitate de faptă infracţională
sau neinfracţională trebuie să ţinem cont de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: legitima
apărare, reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate, constrângerea fizică sau psihică, riscul
întemeiat.
Prezenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei dovedeşte că, în aparenţă, conduita
persoanei doar aparent este asemănătoare cu faptele prevăzute de legea penală, pe când în virtutea
lipsei vinovăţiei ele nu se consideră infracţiuni.
La calificarea infracţiunilor trebuie să avem în vedere temeiurile liberării de răspundere penală,
stipulate în art. 53 CP, în cazurile: minorilor, tragerii la răspundere administrativă, renunţării de bună
voie la săvârşirea infracţiunii, căinţei active, schimbării situaţiei, liberării condiţionate, prescripţiei de
tragere la răspundere penală.
Răspunderii penale este supusă numai persoana care a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută
expres de un articol din Partea specială a Codului penal.
De exemplu, dacă în procesul calificării unei fapte comise se va stabili că persoana: a) a
săvârşit un atentat la viaţa victimei; b) atentatul consta dintr-o acţiune ilegală îndreptată nemijlocit la
lipsirea ei de viaţă şi a cauzat decesul victimei; c) persoana a acţionat cu intenţie directă de a lipsi
victima de viaţă din motive de gelozie; d) ea era responsabilă şi a atins vârsta de 14 ani - cele comise
constituie componenţa de infracţiune de omor intenţionat şi vor fi calificate potrivit alin. (1) art. 145
CP.
Pentru calificarea justă a infracţiunii trebuie respectate următoarele condiţii:
1. Stabilirea grupului de relaţii sociale de aceeaşi natură, asupra cărora a fost îndreptată
infracţiunea, adică să stabilim obiectul generic şi nemijlocit al atentării. De exemplu, obiectul generic
al omorului este persoana ca ansamblu de relaţii sociale, iar obiectul nemijlocit al acestuia este
viaţa persoanei. Determinarea obiectului generic şi nemijlocit al infracţiunii permite elucidarea în linii
generale a caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei comise. Aceasta ne dă şi posibilitatea de a
răspunde la întrebarea în care capitol al Părţii speciale a Codului penal trebuie căutată norma ce pre
vede fapta săvârşită. Obiectul nemijlocit al infracţiunii permite aplicarea normei penale necesare din
categoria celora care prevăd atentarea la acest obiect. Astfel, în funcţie de faptul care este obiectul
nemijlocit al atentatului - viaţa sau sănătatea victimei, se va apela la art. 145-150 CP sau la art. 151-
154, 156 şi 157 CP, iar dacă se va constata că atentatul pune în pericol atât viaţa, cât şi sănătatea
victimei, se va recurge la art. 155, 158-163 CP.
2. A se preciza dacă semnele faptei săvârşite corespund în întregime semnelor descrise
în articolul invocat din Partea specială. Coincidenţa deplină presupune identitatea acţiunii sau inacţiunii
comise cu cea descrisă în legea penală. De exemplu, legea (art. 186 CP) defineşte furtul ca sustragere
pe ascuns a bunurilor altei persoane. Aici trebuie să fim foarte atenţi ce fel de sustragere avem, fiindcă
nu orişice sustragere poate fi calificată drept furt/
Astfel, sustragerea care este săvârşită în mod deschis şi aceasta e vădit şi pentru
făptuitor, şi pentru persoanele prezente nu poate fi calificată ca furt, fiindcă ea cuprinde semnele
jafului. Sau art. 188 CP defineşte tâlhăria ca atac săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii
bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. De aceea, dacă sustragerea averii cu aplicarea
violenţei sau ameninţării nu prezintă pericol pentru viaţa sau sănătatea persoanei, fapta nu poate fi
calificată ca tâlhărie, pentru că aceasta conţine unul dintre semnele distinctive ale jafului.
Corespundere exactă şi deplină mai înseamnă că toate semnele elementelor infracţiunii
(obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă) comise coincid cu semnele descrise de
norma penală.
3. Stabilirea coincidenţei exacte a tuturor semnelor faptei prejudiciabiile, fără nici o
excepţie, descrise în articolul concret din Partea specială a Codului penal. Cu alte cuvinte
necorespunderea fie doar a unei circumstanţe prezente în situaţia dată celei stipulate de lege atrage după
sine o calificare incorectă.
De exemplu, art. 366 CP indică în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective a insultării
militarului faptul că insulta trebuie să fie adusă în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul
militar. Deci, în acest caz, e in suficientă doar stabilirea semnelor actului insultei ca lezare
intenţionată a onoarei şi demnităţii unei persoane prin diferite acţiuni, verbal sau în scris.
Trebuie neapărat să stabilim că ea a fost adusă anume în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de
serviciul militar, dar nu, De exemplu, în timpul îndeplinirii sau neîndeplinirii unor rugăminţi
personale ale şefului.
4. Stabilirea dacă a fost comisă o faptă consumată sau o activitate infracţională
neconsumată, în cazul în care se va conchide că făptuitorul a comis numai o pregătire sau o tentativă
de infracţiune, calificarea justă cere invocarea obligatorie nu numai a articolului respectiv din Partea
specială, dar şi a art. 26 sau 27 din Partea generală a Codului penal.
5. Trebuie ţinut cont de faptul că, potrivit alin. (2) art. 26 CP, răspunderea penală pentru
pregătirea unei infracţiuni uşoare se exclude şi deci în aceste cazuri nu poate fi vorba de calificarea
unei infracţiuni, ci a unei fapte ilicite.
6. Precizarea dacă fapta prejudiciabilă este comisă de o singură persoană sau de o
pluralitate de infractori. Dacă infracţiunea este comisă de un grup de infractori, calificarea justă cere,
pe lângă articolul respectiv din Partea specială, să fie invocat şi art. 42 din Partea generală a Codului
penal.
 7. Verificarea dacă la comiterea faptei infracţionale există cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 35 CP, deoarece prezenţa lor exclude calificarea
juridico-penală a faptelor comise.
8. în procesul calificării infracţiunilor, organele de drept de fiecare dată trebuie să
hotărască dacă acţiunea sau sistemul de acţiuni comise alcătuiesc o infracţiune unică sau o
pluralitate de infracţiuni. în funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate conform unuia
sau mai multor articoledin legea penală. De obicei, pluralitate de infracţiuni există arunci când
acţiunea sau sistemul de acţiuni comise încalcă dispoziţiile a două sau mai multor articole din Partea
specială şi nici unul dintre aceste articole nu este suficient pentru încadrarea juridică deplină a celor
comise. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Acestei
acţiuni infracţionale i se poate aplica o calificare juridico-penală justă numai prin aplicarea conjugată a
art. 145 CP (Omor intenţionat) cu art. 197 CP (Distragerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor).
9. Soluţionarea problemei privind concurenţa normelor juridico-penale. Ca şi în cazul
concursului de infracţiuni, această situaţie apare atunci când cele comise cad sub incidenţa a două
sau mai multor articole din Partea specială a Codului penal, dar cele comise pot fi cuprinse pe deplin
doar de una dintre aceste norme. Deci este vorba de o singură infracţiune şi calificarea acesteia se
efectuează doar în baza unei singure norme penale. Potrivit alin. (2) art. 115 CP. alegerea uneia dintre
normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se
efectuează în condiţiile art. 116-118 CP. De exemplu, primirea de către o persoană cu
funcţie de răspundere a unei retribuţii ilicite cu folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu
conţine semnele abuzului de putere sau abuzului de serviciu (art. 327 CP), precum şi semnele
coruperii pasive (art. 324 CP).
Potrivit art. 116 CP, în acest caz trebuie aplicat numai art. 324 CP, care prevede un caz special de
abuz de serviciu.
10. La calificarea faptelor prejudiciabile de verificat dacă există circumstanţe ce exclud
urmărirea penală, prevăzute de art. 275 CPP. De exemplu, conform art. 276 CPP, urmărirea penală se
porneşte în baza plângerii prea 0labile prevăzute în articolele: 152alin. (1), 153,155,157alin.(l),
161,170,
177, 179 alin. (1) şi (2), 193, 194, 197 alin. (1), 198 alin. (1), 200, 202, 203,
204 alin. (1), 274 din Codul penal, precum şi în cazul furtului avutului prop
rietarului săvârşit de soţ, aide în paguba tutorelui, ori de persoana care lo
cuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea
părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate
urmărirea penală încetează.
11. Calificarea juridico-penală în cazuri le prezenţei temeiurilor liberării
de răspundere penală, fixate în art. 53 CP, deoarece modalităţile liberării de
răspundere penală, cu excepţia prescripţiei de tragere la răspundere penală,
pot fi aplicate numai la decizia instanţei de judecată.
12. Calificarea infracţiunilor în cauzele ce înlătură răspunderea penală,
stipulate în art. 107-108 CP: amnistia, graţierea şi împăcarea.
14
 Respectarea rigidă a tuturor regulilor generale şi speciale de calificare a infracţiunilor, analizate
mai sus, precum şi a condiţiilor specifice modalităţilor de calificare, pe care le vom analiza ulterior, ne
va permite să efectuăm o calificare justă a tuturor faptelor prejudiciabile comise.
§ 2. Locul calificării în procesul aplicării normelor juridice
 Pentru dezvăluirea deplină a definiţiei calificării infracţiunii, e necesară determinarea locului
calificării infracţiunii în procesul aplicării normelor juridice, aceasta fiind doar o formă de realizare
a dreptului.
Prin realizarea dreptului se înţelege procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor
juridice, în cadrul căruia cetăţenii ca subiecte de drept respectă şi execută dispoziţiile normative, iar
organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţei lor. Realizarea dreptului se efectuează prin
două mari forme: 1) respectarea şi executarea benevolă a dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi 2)
aplicarea forţată a normelor juridice de către organele de stat şi de alte organisme sociale.
Normele juridico-penale, ca norme de interdicţie (prohibitive), se realizează, mai întâi de
toate, prin respectarea benevolă de către cetăţeni a interdicţiilor pe care le conţin acestea. Pentru a
asigura respectarea normelor prohibitive şi a altor acte normative, statul şi societatea iau măsurile
corespunzătoare, organizează sistemele de apărare, control, inspecţie, supraveghere necesare urmăririi
modului în care ele sunt traduse în viaţă. Realizarea acestei forme este mai simplă şi se poate desfăşura
fără încheierea unui act scris, îndeplinirea unor condiţii de formă sau speciale de către organismele
vizate. Bineînţeles, traducerea în viaţă a dispoziţiilor legale pe această cale se consumă fără aplicarea
sancţiunilor penale.
Dar esenţa normelor juridico-penale nu se limitează la declararea anumitor interdicţii. Norma
juridico-penală, pe lângă interdicţiile pentru destinatarii ei, stabileşte, de asemenea, dreptul şi
obligaţiunea judecătoriei de a aplica pedeapsa penală în cazul săvârşirii infracţiunii. Această funcţie
a normei juridico-penale se înfăptuieşte numai prin a doua formă de realizare a dreptului: aplicarea
normelor juridico-penale de către organele de stat.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în vederea
transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept. Aplicarea normei juridice
penale, privită ca proces complex, se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe, legate atât de necesitatea
stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, adică a acţiunilor sau inacţiunilor
15
 ilicite de încălcare a cerinţelor legii penale, cât şi de necesitatea aplicării corecte a
dispoziţiilor şi sancţiunilor normei juridice.
în literatura juridică există opinia unanimă precum că aplicarea dreptului cunoaşte diferite faze,
părerile diversificându-se însă în privinţa nominalizării lor. De exemplu, profesorul rus K. Aleexeev
susţine că aplicarea normelor juridice cunoaşte trei faze: 1) stabilirea circumstanţelor cauzei
respective; 2) alegerea şi analiza normei juridice; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare.
Academicianul rus V. Kudreavţev consideră că noţiunea aplicării normei juridice include: 1)
stabilirea circumstanţelor faptice; 2) alegerea normei juridice; 3) recunoaşterea autenticităţii textului
normei juridice şi stabilirea puterii ei de acţiune; 4) elucidarea sensului şi conţinutului normei; 5)
interpretarea normei; 6) adoptarea actului de aplicare. Profesorul român N. Popa afirmă că aplicarea
dreptului cunoaşte fazele: 1) stabilirea stării de fapt; 2) alegerea normei de drept; 3) interpretarea
normelor juridice; 4) elaborarea actului de aplicare. Există şi alte opinii similare.
Considerăm că autorii vizaţi nu indică o etapă deosebit de importantă a aplicării (realizării)
normei juridice penale: activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale. De
aceea, în ceea ce ne priveşte, credem că în cazul săvârşirii unei infracţiuni aplicarea normei juridice
penale are următoarele faze: 1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei
penale; 2) alegerea şi interpretarea normei penale; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a
normei juridice penale; 4) activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale.
Stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei penale în lumina
ipotezei unei norme juridice penale presupune selectarea unor surse reale de informaţii capabile să
contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture
dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare va consulta documente oficiale, date faptice,
va asculta martori, va proceda la reconstituiri, va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, va
examina amprente etc.
Alegerea şi interpretarea normei juridice penale constă atât în selectarea normei penale, care
prevede circumstanţele cauzei penale, cât şi în nominalizarea normei juridice, verificarea autenticităţii
şi acţiunii forţei juridice, adică probarea dacă norma respectivă mai este în vigoare, dacă este aplicabilă
persoanei respective, avându-se în vedere spaţiul în care s-a produs fapta prejudiciabilă şi calităţile
persoanei (cetăţean străin, apatrid), determinarea conţinutului exact al normei (interpretarea ei),
concordanţa normei alese cu alte norme etc.
16
 Elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice penale,
sau pronunţarea unei soluţii, înseamnă stabilirea firească a circumstanţelor reale şi alegerea
normei corespunzătoare de executare. în această fază de aplicare a legii penale, hotărârea
judecătorească prevede şi pedeapsa penală ce va fi executată de cel care a săvârşit infracţiunea.
Activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale constituie faza finală a
procesului de aplicare a normei juridice penale, cu respectarea cerinţelor Codului execuţional.
Primele trei faze ale aplicării normei juridice se mai numesc şi calificarea infracţiunii ca
instituţie specifică a dreptului penal, utilizată pe larg în activitatea practică a organelor de drept.
Existenţa acestor faze nu înseamnă, în nici un caz, o ordine strictă a desfăşurării lor. în
activitatea organelor de drept aceste faze se împletesc strâns, uneori se produc simultan ori se repetă,
iar câteodată se prelungesc un timp îndelungat.
în literatura de specialitate a fost înaintată opinia, potrivit căreia "procesul calificării infracţiunii
comise de către condamnat reprezintă aplicarea legii penale la un caz concret",8 adică noţiunile
"calificarea infracţiunilor" şi "aplicarea legii penale" sunt identice. însă această opinie a fost, pe bună
dreptate, combătută de majoritatea criminaliştilor. Conform afirmaţiilor lui V. Kud-reavţev, I. Farber, P.
Nedbailov ş. a.9, calificarea infracţiunilor cuprinde numai acea parte a procesului de aplicare a normelor
juridice, care constă în alegerea normei juridice penale ce prevede fapta prejudiciabilă dată şi fixarea
acestei alegeri în actul de aplicare (hotărâre, decizie, ordonanţă, sentinţă etc).
Deci calificarea infracţiunii cuprinde în întregime prima şi a doua fază ale aplicării normei
penale, analizate mai sus şi parţial faza a treia - fixarea în actul de aplicare a normei penale selectate, ce
cuprinde fapta prejudiciabilă comisă. Astfel, calificarea infracţiunii nu cuprinde procesul stabilirii şi
fixării în actul de aplicare a pedepsei penale din faza a treia şi executarea pedepsei penale din faza a
patra ale procesului de aplicare a normei juridice penale.
Nu trebuie confundate fazele aplicării normelor juridice, precum nici cele ale calificării
infracţiunii cu etapele procedurii penale. In practica or-
' A. <t>. niioHTKOBCKHH, B. B. MeHbwarHH. Kypc coeemcKoeo yeojiosHoeo
npaaa. Hacmb
ocoâeHHan. T. 1. M., 1955, p. 37. ' B. H. KyapîiBueB. Op. cit., p. 16.
17
 ganelor de drept fazele aplicării normelor juridice reprezintă un proces îndelungat, pe
parcursul căruia trebuie să apelăm când la una, când la alta. Totodată, în fiecare etapă a procedurii
penale (pornirea urmăririi penale, desfăşurarea urmăririi penale, terminarea urmăririi penale şi trimiterea
cauzei în judecată, cercetarea judecătorească şi pronunţarea sentinţei etc.) se rezolvă chestiuni privind
aplicarea normelor juridice, mai ales a tuturor fazelor analizate mai sus, a calificării infracţiunilor.
Desigur, cel mai important act al aplicării normei juridice şi al calificării infracţiunii este sentinţa
instanţelor de judecată, care apreciază definitiv fapta comisă.
§ 3. Bazele metodologice ale calificării infracţiunilor
Calificarea infracţiunilor se bazează pe principiile formulate în lege, elaborate de doctrina
penală, pe care le vom analiza în capitolul următor, care, la rândul lor, se întemeiază pe metodologia
filozofiei, ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, în special pe aşa categorii ale dialecticii ca
singularul şi generalul, concretul şi abstractul, adevărul obiectiv. La calificarea infracţiunilor pe larg
se utilizează, de asemenea, legile şi categoriile logicii formale.
Potrivit filozofiei, singularul şi generalul reprezintă categorii care reflectă realitatea obiectivă.
Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce îi sunt proprii,
deosebindu-1 de celelalte lucruri, fenomene sau procese din aceeaşi clasă. Cu fenomene singulare -
fapte concrete în domeniul dreptului - ne confruntăm permanent. De exemplu, un oarecare A., pe data
de 6 aprilie 2006, în Soroca, a furat automobilul cetăţeanului B. Această faptă a realităţii obiective
constituie un fenomen singular. în dreptul penal astfel de fenomen, de obicei, se consideră infracţiune
concretă.
Fenomenul singularului are o mulţime de însuşiri. Fiecare infracţiune concretă poate fi
caracterizată printr-o totalitate de semne ce se referă atât la persoana care a comis-o (De exemplu,
datele biografice, aspectul exterior, trăsăturile de caracter etc), cât şi la însăşi fapta săvârşită
(metoda, locul, timpul, împrejurările săvârşirii acţiunii, consecinţele etc).
în procesul urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale pe noi ne interesează doar acele
semne care au importanţă juridico-penală, crimino-logică, procesuală sau altă importanţă juridică.
Pentru calificarea infracţiunii menţionate, De exemplu, nu este necesară cunoaşterea unor
caracteristici ale persoanei care a săvârşit-o (de pildă, culoarea părului etc), timpul pro-
 ducerii ei sau particularităţile îmbrăcămintei rutiere pe care a mers făptuitorul cu automobilul etc.
însă e posibil totuşi ca aceste circumstanţe să aibă importanţă în cazul în care făptuitorul este declarat
persoană căutată, adică trebuie să fie găsită şi identificată.
Deci, referitor la infracţiunea concretă, putem evidenţia cel puţin cinci varietăţi de semne de
importanţă diferită: 1) semnele faptei date care atât teoretic, cât şi practic sunt incalculabile; 2) de
importanţă juridică; 3) de importanţă criminologică; 4) de importanţă procesuală; 5) importante pentru
calificarea infracţiunii.
însă pentru calificarea infracţiunii nu e de ajuns stabilirea semnelor ei. Trebuie, de asemenea, să se
determine, dacă actul comis e prevăzut de legea penală, adică de un articol din Partea specială a Codului
penal, fapt ce reclamă compararea semnelor acestuia cu semnele care sunt descrise în norma juridică penală.
Norma juridică penală, analizată din punctul de vedere al categoriilor filozofice, constituie o
noţiune a generalului.
Generalul în filozofie reflectă proprietăţi comune, repetabile pentru toate obiectele, fenomenele,
procesele din aceeaşi clasă sau pentru un grup întreg de obiecte, fenomene, procese omogene,
evidenţiind astfel esenţialul şi caracteristicile lor. îmbinarea dialectică a singularului cu generalul în
procesul cunoaşterii face posibilă pătrunderea în esenţa obiectelor, fenomenelor, proceselor, şi
generalizarea lor justă.
Generalul nu există de sine stătător sau independent, dar real şi anume în fenomene, fapte
singulare concrete. Fiecare general este o parte sau esenţa singularului. Când se formulează o normă
penală, care prevede semnele unei infracţiuni (De exemplu, furtul), în ea se fixează într-o formă
generalizată cele mai esenţiale semne ale tuturor faptelor prejudiciabile din această clasă. Ca rezultat,
definiţia furtului ca "sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane" se extinde şi asupra oricărei fapte
prejudiciabile ce posedă semnele furtului, prevăzute în art. 186 CP.
Dacă din acest punct de vedere examinăm norma penală, constatăm că semnele fixate în ea
sunt reale, dar în viaţă ele nu se manifestă de sine stătător, independent, ci numai ca semne ale unor
infracţiuni concrete. Nu există, De exemplu, furt ca atare, dar există diverse cazuri de furt, comise în
diferite condiţii, locuri etc.
Corelaţia dintre infracţiunea concretă şi norma penală poate fi caracterizată şi cu ajutorul altor
categorii filozofice, bunăoară concretul şi abstractul.
Concretul, în calitate de categorie filozofică opusă abstractului, desemnează latura palpabilă,
vizibilă a fenomenelor sau ansamblul desfăşurării
19
 lor în timp şi în spaţiu. în dreptul penal astfel de fenomen se consideră infracţiunea concretă.
Abstracţia constă în înlăturarea mintală a însuşirilor sau legăturilor secundare ale obiectului
sau fenomenului în studiu şi în evidenţierea proprietăţilor şi a relaţiilor lui esenţiale.
Abstracţia redă esenţa lucrurilor prin noţiuni generale (De exemplu, în dreptul penal - normă
penală), ajutând la pătrunderea în "adâncul" lor şi la însuşirea legilor generale ale dezvoltării. Fără
abstracţie ştiinţifică sunt de neconceput gândirea logică, cunoaşterea legilor de dezvoltare a naturii şi
societăţii. Norma juridică penală nu poate să conţină (şi nici nu conţine) toată multitudinea de semne,
caracteristice fiecărei infracţiuni concrete. Ea prevede numai unele semne ale infracţiunii
corespunzătoare, obligatorii pentru calificare, făcând abstracţie, debarasându-se de alte semne şi
însuşiri. De exemplu, art. 186 CP nu vorbeşte nici de caracteristicile infractorului, nici chiar de unele
circumstanţe, care au importanţă juridică (personalitatea infractorului, locul, timpul săvârşirii
infracţiunii etc). însă aceasta nicidecum nu înseamnă că noţiunea generală este mai superficială decât
cea singulară, concretă. Problema constă în aceea că ea conţine nu o selectare întâmplătoare de semne, ci
le evidenţiază numai pe acelea care dezvăluie esenţa fenomenului, făcând posibilă depistarea legităţii
realităţii obiective.
Studierea profundă a practicii judiciare, a fiecărei infracţiuni concrete ne oferă posibilitatea să
scoatem la iveală procesele şi fenomenele prejudi-ciabile, să prevedem măsuri de combatere a lor,
printre care şi prin fondarea normelor legislaţiei penale.
Axioma conform căreia generalul există în singular, abstractul există în concret constituie baza
metodologică pentru determinarea coincidenţei semnelor corespunzătoare la aplicarea legii penale în
fiecare caz concret. Astfel se explică conţinutul procesului calificării, ce constă în compararea singu-
larului cu generalul, concretului cu abstractul, adică circumstanţele reale ale faptei prejudiciabile
comise şi norma juridică penală, astfel stabilind care normă penală prevede cazul concret.
Activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti la cercetarea şi
soluţionarea cauzei penale presupune stabilirea adevărului obiectiv, or, aprecierea juridică
(calificarea) trebuie să fie singura hotărâre corectă ce exclude orice alternativă.
Adevărul obiectiv reprezintă conţinutul real al reprezentărilor omului, care corespunde realităţii,
lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevărul obiectiv constituie un postulat de bază al
filozofiei, care oglindeşte
20
 cunoştinţele al căror conţinut nu depinde nici de om, nici de omenire şi apare în procesul
cunoaşterii sub formă de adevăr relativ sau adevăr absolut.
Adevărul absolut reflectă complet realitatea obiectivă, este confirmat de practică şi nu poate fi
negat.
Adevărul relativ cuprinde cunoştinţe aproximativ exacte, limitate ale realităţii, care în
procesul cunoaşterii se completează, se precizează şi se corectează mereu.
Adevărul absolut se formează prin acumularea adevărului relativ. Fiecare adevăr relativ conţine
un grăunte de adevăr absolut şi constituie o treaptă a cunoaşterii lui.
Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunii la etapa pornirii urmăririi penale poartă un
caracter de adevăr relativ. Către etapa consumării urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale de către
instanţa de judecată, completând mereu, precizând şi corectând datele reale acumulate, stabilim deja
adevărul absolut, ce exclude orice alternativă. Aceste teze sunt unanim acceptate în literatura juridică.
Pe de altă parte, există divergenţe de păreri în privinţa conţinutului noţiunii de adevăr obiectiv,
care se stabileşte de cauza penală. Profesorul rus M. Strogovici menţiona că noţiunea de adevăr
obiectiv se referă numai la stabilirea faptelor, circumstanţelor cauzei penale, dar nu şi la aprecierea
juridică, la calificarea lor.10 E greu de susţinut această opinie, cel puţin din cauza caracterului ei
contradictoriu. Aceasta ar însemna că una şi aceeaşi faptă poate fi calificată diferit de doi judecători,
şi ambele hotărâri să fie corecte. După cum s-a menţionat mai sus, stabilirea adevărului obiectiv al
cauzei penale se finalizează anume în procesul calificării infracţiunii.
în ceea ce ne priveşte, susţinem părerea academicianului rus V. Kud-reavţev, potrivit căreia
adevărul obiectiv în procesul calificării infracţiunii se formează din trei elemente: 1) informaţiile
(imaginaţiile) despre circumstanţele faptei comise; 2) informaţiile despre conţinutul normei juridice
penale şi 3) informaţiile despre raportul dintre circumstanţele faptei comise şi semnele prevăzute de
norma juridică penală."
Primele două elemente reflectă condiţiile necesare pentru calificarea infracţiunii. Fără
îndoială, legea nu poate fi aplicată corect dacă circum-
 10
M. C. CrporoBiiH. MamepuwibHax ucnnma u cyâefmbie doKO3amejibcmea e
coeemcxoM
yzoROBHOM npoijecce. M., 1955, p. 65.
11
B. H. KynpjiBueB. Opxit., p. 51.
21
 stanţele faptei nu sunt stabilite sau sunt evaluate eronat. Concluzia juristului despre
circumstanţele cauzei este adevărată dacă ea reflectă exact fapta comisă. La această concluzie se
ajunge cu ajutorul aşa-zisei teze descriptive, De exemplu: "A. a sustras pe ascuns bunurile statului în
valoare de o mie de lei".
Tot aşa şi concluzia juristului dezvăluie conţinutul normei juridice penale, doar că în acest caz ne
interesează nu veridicitatea normei, dar concepţia juristului despre conţinutul ei. Această concluzie,
care este şi ea o teză descriptivă, poate fi exprimată astfel: "Articolul 186 CP al RJVI prevede că prin
furt se înţelege sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane".
însă elucidarea conţinutului normei juridice încă nu constituie calificarea infracţiunii, dar numai a
doua premisă a ei. Calificarea infracţiunii se reflectă în concepţia juristului despre caracterul legăturii
dintre circumstanţele faptei şi semnele normei juridice penale. Din punct de vedere filozofic această
legătură nu este altceva decât raportul dintre singular şi general sau concret şi abstract. Dacă raportul
dintre faptă şi normă este conceput corect, putem conchide că la calificarea infracţiunii s-a stabilit
adevărul obiectiv, care în exemplul nostru poate fi exprimat prin următoarea teză descriptivă: "A. a
sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei, prin urmare, el a comis un furt, prevăzut
în alin. (1) art. 186 CP".
Deci dacă noţiunea de adevăr obiectiv nu s-ar referi şi la calificarea infracţiunii, atunci fiecare
judecător ar judeca persoanele samavolnic, iar concluziile sale nu ar putea fi controlate, nici corectate, pe
când în fiecare cauză penală poate exista doar o singură hotărâre exactă, toate celelalte fiind greşite.
în sfârşit, deoarece norma juridică penală reflectă, de obicei, etapa infracţiunii consumate, adică
evoluţia faptei prejudiciabile într-o perioadă de timp determinată (static), în afară de legile şi categoriile
dialecticii, la calificarea infracţiunii pe larg sunt folosite şi legile, şi categoriile logicii formale.
Logica formală este ştiinţa demonstraţiei, al cărei obiect reprezintă stabilirea condiţiilor
corectitudinii gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării corecte.
Prin raţionamente se înţelege un şir de argumente de care se serveşte cineva în judecarea unei
chestiuni sau pentru a-şi susţine punctul de vedere. Raţionamentele logice, respectarea strictă a legilor
cugetării juste la cercetarea şi soluţionarea cauzei penale (calificarea infracţiunii) constituie o cerinţă
elementară şi necesară pentru fiecare jurist. în jurisprudenţă logica formală permite legarea noţiunilor
în judecăţi şi a judecăţilor în raţionamente pentru a obţine cunoştinţe adevărate.
22
11 a
 Forma tipică a raţionamentului deductiv, folosit la calificarea infracţiunilor, este silogismul
simplu.
Silogismul simplu constituie un raţionament deductiv format din trei judecăţi legate între ele
astfel încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, să decurgă din cea dintâi prin
intermediul celei de-a doua.12
Ştiind, De exemplu, că orice sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale
constituie un furt, prevăzut în alin. (1) art. 186 CP şi că A. pe data de 10 aprilie 2006 a sustras pe ascuns
bunurile starului în valoare de o mie de lei, adică în proporţii esenţiale, putem construi următorul silogism:
Alin. (1) art. 186 CP stipulează că prin furt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor
altei persoane în proporţii esenţiale (deşi proporţia esenţială nu este direct nominalizată în acest
alineat, ea se deduce prin interpretarea sistematică).

A. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de o mie de lei, ce constituie furt în
proporţii esenţiale.
Deci A. a comis un furt prevăzut în alin. (1) art. 186 CP.
Această concluzie este adevărată, fiindcă se bazează pe două judecăţi adevărate, fiecare
construită cu respectarea celor şapte reguli ale silogismului categoric simplu, determinate de logica
formală, pe care nicicând nu trebuie să le uităm.
De aceea nu orice îmbinare de judecăţi adevărate permite tragerea unei concluzii juste. Pentru
ca ea să fie justă, trebuie să se respecte regulile silogismului de îmbinare a lor. De exemplu, din
judecăţile adevărate:

Art. 186 CP prevede că prin furt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei
persoane.
A. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de unsprezece mii de leu
Ar rezulta:
A. a comis un furt prevăzut în art. 186 CP.
Această concluzie este incorectă, deoarece în silogismul dat se încalcă legea identităţii. Art.
186 CP presupune sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane numai în proporţii esenţiale şi
considerabile, a căror valoare nu depăşeşte zece mii de lei, iar A. a sustras averea statului în valoare
de unsprezece mii de lei, ceea ce corespunde noţiunii de furt în proporţii mari, prevăzute în alin. (1)
art. 195 CP. De fiecare dată trebuie respectate toate

- Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, 1998.

23
 regulile silogismului categoric simplu, fiind necesară atât elucidarea aprofundată a conţinutului
normei juridice, cât şi determinarea corectă a circumstanţelor faptei prejudiciabile. Principala
dificultate la calificarea infracţiunii constă nu în faptul ca din două judecăţi adevărate să deducem o
concluzie justă, ci în faptul care anume raţionament trebuie găsit pentru construirea silogismului.
Să ne imaginăm că organul de urmărire penală a constatat vinovăţia lui A. în aplicarea unor
acte intenţionate de violenţă cetăţeanului B. într-un loc public. Toate circumstanţele faptei prejudiciabile
sunt clare, ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi judecătorul cunosc bine legislaţia penală în vigoare şi
totuşi construirea "silogismului calificării" poate prezenta dificultăţi.
Astfel, în funcţie de circumstanţele faptei prejudiciabile, fapta descrisă poate cădea sub
incidenţa diferitelor articole din Codul penal: maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art.
154 CP), vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 153 CP),
vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP), vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 151 CP), huliganism (art. 287 CP),
ameninţarea sau violenţa săvârşită asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei
persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească (art. 349 CP), atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei
(art. 350 CP) etc.
Pentru construirea silogismului calificării infracţiunea comisă se divizează imaginar în semne
aparte, care apoi se compară într-o anumită consecutivitate cu semnele generalizate conţinute în una sau
mai multe norme penale. Stabilind identitatea semnelor confruntate, putem conchide care normă penală
poate fi aplicată în fiecare caz concret.
Bineînţeles, juriştii, la calificarea infracţiunii, nu întotdeauna conştientizează faptul că
procesul de gândire decurge cu utilizarea unor procedee juridico-logice cunoscute (categoriile
filozofiei şi legile logicii, analizate mai sus), ceea ce este normal şi explicabil, deoarece aceasta, într-o
oarecare măsură, depinde de pregătirea profesională, în cadrul căreia ele au fost studiate, şi de
experienţa lor de lucru. Procesul de formare a gândirii juristului calificat se realizează treptat în baza
studierii disciplinelor socioumane şi juridice speciale, experienţei de viaţă şi profesionale. O anumită
importanţă în acest sens are, după părerea noastră, şi prezentul curs special "Calificarea infracţiunilor".
24
 § 4. Importanţa calificării corecte a infracţiunilor
Potrivit art. 114 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 8 CPP, nimeni nu poate fi declarat
vinovat de săvârşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decât în baza unei sentinţe
judecătoreşti şi în conformitate cu legea. Cerinţa invocării articolului din legea penală în care se
încadrează infracţiunea o conţine un şir de articole din codul de procedură penală (vezi, De exemplu,
art. 274, 281, 393 ş.a.).
în conformitate cu dispoziţiile menţionate, persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este
prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu este dovedită. Faptul săvârşirii unei infracţiuni
este posibil numai printr-o calificare corectă a acesteia.
Calificarea corectă a infracţiuniiÎnseamnă a stabili că fapta prejudicia-bilă examinată conţine
toate semnele prevăzute de legislator, de un anumit articol, alineat ori punct al unui articol sau de un
cumul de articole, în care se încadrează infracţiunea comisă. Ea constituie unica variantă posibilă de
apreciere juridico-penală a faptei prejudiciabile, reprezintă aplicarea deplină, completă a legii penale ce o
cuprinde.
Promulgând legea penală, legiuitorul apreciază multilateral caracterul şi gradul prejudiciabil al
tuturor faptelor infracţionale, alege măsurile de pedeapsă penală corespunzătoare. Legea penală în
vigoare conţine aprecierea socială negativă corespunzătoare a tuturor infracţiunilor. Numai calificând-
o corect, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată realizează aprecierea social-juridică
negativă consfinţită de stat, chemându-i şi pe cetăţeni să aibă o asemenea atitudine faţă de infracţiuni.
Iată de ce calificarea corectă a infracţiunii are o mare importanţă atât juridică, cât şi socială.
Calificarea corectă a infracţiunii:
- asigură realizarea principiilor dreptului penal şi mai întâi de toate a principiului legalităţii.
Calificarea incorectă încalcă atât principiul legalităţii, cât şi principiul caracterului personal al
răspunderii penale, precum şi al individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale. Eroarea în
calificare atrage după sine o pedeapsă neechitabilă, De exemplu, aplicarea unei măsuri neîntemeiate
aspre de pedeapsă. Astfel, dacă persoana din motive personale ostile a cauzat victimei o vătămare
uşoară integrităţii corporale sau sănătăţii cu aplicarea unui cuţit, iar acţiunile ei au fost greşit calificate
drept huliganism agravat potrivit alin. (3) art. 287 CP, atunci făptuitorul poate fi pedepsit cu închisoare
pe un termen de la 4 pînă la 8 ani, în timp ce sancţiunea pentru fapta real comisă (art. 153 CP) este
pedeapsa închisorii de până la un an sau aplicarea altor pedepse neprivative de libertate.
25
 - constituie garanţia respectării drepturilor persoanei, care a comis o
infracţiune. Aplicarea incorectă a articolelor din Partea specială a Codului
penal atrage după sine nu numai aplicarea unei pedepse neechitabile, ci şi
alte consecinţe negative. Evaluarea greşită a acţiunii făptuitorului ca huli
ganism agravat (alin. (3) art. 287 CP), care potrivit alin. (4) art. 16 CP re
prezintă o infracţiune gravă, înseamnă, de obicei, neaplicarea unor modalităţi
de liberare de răspundere penală (art. 54-59 CP), de condamnare cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei (alin. (4) art. 90 CP), sporirea
termenelor după care poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen (lit. b) alin. (4) art. 91 CP), termenelor prescripţiei tragerii
la răspundere penală (lit. c) alin. (1) art. 60 CP) etc;
- dă naştere unor anumite raporturi juridico-penale, în temeiul cărora
statul obţine dreptul de a-1 trage pe vinovat la răspunderea penală respectivă,
de a aplica cu stricteţe forma de procedură penală prevăzute de lege etc.
Raporturile juridico-penale pot fi fapte juridice incontestabile pentru apariţia
altor raporturi juridice: administrative, disciplinare, civile, penitenciare,
familiale, financiare etc. De exemplu, conform Codului muncii, dacă paguba
a fost cauzată de către muncitori şi funcţionari, prin acţiuni pasibile de pe
deapsă penală, aceştia poartă răspundere materială în mărimea deplină a
pagubei, cauzate întreprinderii din vina lor;
- constituie temeiul statisticii judiciare obiective şi precise. Ea permite
aprecierea corectă a stării, structurii şi dinamicii infractionalitătii. Calificarea
eronată denaturează situaţia reală a infractionalitătii şi influenţează elaborarea
măsurilor preventive şi de combatere a infracţiunilor;
- are o mare importanţă pentru aplicarea unui şir de acţiuni procesuale
penale: jurisdicţia dosarului penal, măsurile procesuale de constrângere,
măsurile preventive etc;
- de calificarea corectă a infracţiunii depinde momentul apariţiei ante
cedentelor penale şi termenul stingerii lor. De exemplu, potrivit lit. a)-f)
alin. (1) art. 111 CP, persoana care a săvârşit infracţiunea în condiţiile cir
cumstanţelor indicate aici, se consideră că nu au antecedente penale, iar în
lit. g)-j) alin. (1) al aceluiaşi articol sunt stabilite diferite termene de stingere
a antecedentelor penale.
Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează conform prevederilor legislaţiei, totuşi se comit
anumite greşeli. După datele mai multor cercetători, anual, aproximativ 10-15% de sentinţe sunt
supuse modificării sau anulate din cauza calificării incorecte a infracţiunilor. De aceea pentru alegerea
normei juridico-penale adecvate în fiecare caz concret este necesară publi-
26
 carea sistematică a actelor noi legislative, ridicarea nivelului de calificare profesională a
juriştilor, promovarea ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor şi judecătorilor competenţi, cu un înalt
nivel profesional şi cu simţul dreptăţii, care să respecte cerinţele legii, să poată rezolva din punctul de
vedere al ştiinţei problemele dreptului penal. Aceasta necesită nu numai recomandări concrete
privitor la aplicarea unei sau altei norme penale, dar r. elaborarea deciziilor pe fiecare dosar penal. Se
cere clarificarea unui şir de probleme ce ţin de teoria generală a calificării infracţiunilor, crearea unor
mumite condiţii social-politice care să asigure independenţa organelor ^•diciare, de urmărire penală
şi procuraturii, care în activitatea lor să se conducă doar de buchea legii.
§ 5- Modul de calificare a infracţiunilor
Doctrina dreptului penal cunoaşte două temeiuri de clasificare a modalităţilor de calificare a
infracţiunilor: 1) după subiectul calificării;
îpă obiectul calificări.
în funcţie de subiectul care efectuează calificarea, deosebim două modalităţi de calificare
a infracţiunilor: 1) oficială (legală);
octrinală (neoficială).
Calificarea oficială reprezintă evaluarea juridico-penală a infracţiunii
efectuate asupra fiecărui dosar penal aparte de reprezentanţii autorităţilor
■rane împuterniciţi. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea oficială a
facţiunii se efectuează în toate fazele procedurii penale de către persoanele
ore înfăptuiesc urmărirea penală şi de către judecători. Potrivit art. 253
?P. urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către ofiţerii de
■mărire penală ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Serviciului de Informaţii
Securitate, ai Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţiei.
Calificarea doctinală este aprecierea juridică corespunzătoare a faptei jwejudiciabile efectuate
de diferite persoane: savanţi, autori de manuale, sacii! monografice, articole şi materiale didactice, de
studenţii care cercetează ! dosare penale în cadrul instruirii lor etc.
>avanţi-jurişti consideră că întrucât calificarea juridico-penală con-.* o modalitate a activităţii
de aplicare a legislaţiei penale, orice calificare ifiacţiunii poate fi efectuată numai de organele statale
împuternicite spe-L Noi considerăm că această afirmaţie e justă doar în privinţa calificării
27
 oficiale. într-adevăr, astfel de calificare are o deosebită importanţă juridică, se fixează în
anumite acte publice şi produce anumite consecinţe juridice: serveşte temei pentru urmărirea penală,
punerea sub acuzaţie, trimiterea în judecată, pronunţarea sentinţei etc.
Calificarea neoficială nu are importanţă juridică şi, bineînţeles, nu produce consecinţele
juridice ale calificării legale, reflectând numai opiniile juridice ale unor cetăţeni, astfel neavând putere
obligatorie pentru organele ce aplică legea penală. Cu toate acestea, ea are o însemnătate deosebită
pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de lege,
dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor etc.
însă atât calificarea legală, cât şi cea neoficială se desting prin anumite particularităţi. De
exemplu, la calificarea ambelor se efectuează selectarea şi compararea semnelor normei juridice
penale cu un caz concret din viaţă. Anume de aceea în unele hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie nu
este utilizat just termenul "calificarea infracţiunilor", fiindcă ele nu conţin procesul calificării faptei
prejudiciabile, adică nu stabilesc coincidenţa dintre circumstanţele unei fapte concrete din viaţă cu o
normă juridico-penală, cu excepţia când Plenul Curţii acţionează în calitate de instanţă de judecată pe
un caz concret. Utilizarea incorectă a termenului "calificarea infracţiunilor" este posibilă şi în cazul
interpretării legii penale de către savanţi, practicieni, studenţi etc.
în funcţie de obiect, teoria dreptului penal evidenţiază calificările:
1) activităţii infracţionale neconsumate;
2) participaţiei penale;
3) unei pluralităţi de infracţiuni;
4) concurenţei normelor penale;
5) implicării la infracţiune;
6) unui grup de infracţiuni;
7) unui subgrup de infracţiuni;
8) infracţiunii unice concrete.
Calificarea activităţii infracţionale neconsumate reflectă gradul neconsumat al activităţii
infracţionale, adică al unei pregătiri sau tentative de infracţiune.
Calificarea participaţiei penale se efectuează în cazul în care infracţiunea este comisă de doi sau
mai mulţi infractori prin evaluarea naturii juridice a activităţii infracţionale a fiecărui participant la
săvârşirea infracţiunii.
Calificarea pluralităţii de infracţiune se efectuează în cazul în care acţiunile unui sau mai multor
infractori conţin un concurs de infracţiuni sau o recidiva.
Calificarea concurenţei normelor penale presupune aprecierea juridico-
28
 penală a săvârşirii de către o persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte
prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale, care
constituie o singură infracţiune.
Calificarea implicării la infracţiune reprezintă aprecierea juridică a activităţii infracţionale
care n-a contribuit la săvârşirea unei infracţiuni, dar este legată de comiterea ei.
Calificarea unui grup de infracţiuni presupune calificarea infracţiunilor prevăzute de un singur
capitol din Partea specială a Codului penal, De exemplu, calificarea infracţiunilor economice.
Calificarea unuisubgrup de infracţiuni înseamnă calificarea unui subgrup de infracţiuni
omogene, prevăzute într-un capitol din Partea specială a Codului penal, De exemplu, calificarea
infracţiunilor contra vieţii.
Calificarea unei infracţiuni unice concrete presupune calificarea unei infracţiuni concrete
descrise într-un singur articol din Partea specială a Codului penal, De exemplu, calificarea
huliganismului.
Ţinând cont de faptul că la calificarea infracţiunilor se efectuează confruntarea circumstanţelor
faptei reale comise cu circumstanţele tipice cuprinse în norma juridică penală, despre calificarea
modalităţilor de calificare după obiect va fi vorba numai în cazul în care se vor analiza metodele şi
procedeele de stabilire a acestor circumstanţe cu demostrarea unor exemple concrete din practica

judiciară. Dacă la analiza acestor activităţi infracţionale se va vorbi numai de interpretarea unor
termeni juridici ai normelor penale, atunci aceste analize vor constitui numai un comentariu al legii
penale.
§ 6. Teoria calificării infracţiunilor în sistemul doctrinei penale
Pentru ca doctrina juridică să contribuie cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în faţa
organelor justiţiei, să acorde un ajutor real în lupta cu infracţionalitatea, e necesară cercetarea atât a
problemelor cu caracter individual, cât şi ale celor generale ale dreptului şi ramurilor sale, fiindcă anume
in baza ultimelor pot fi soluţionate corect problemele concrete ale practicii judiciare.
Elaborările multilaterale ale principiilor generale ale dreptului asigură uniformitatea şi
stabilitatea aplicării legilor, invariabilitatea practicii judiciare. De problemele generale ale dreptului penal
ţine şi cea a calificării infracţiunilor.
In doctrina noastră penală, problemele calificării infracţiunilor se elaborează doar pentru unele
categorii de infracţiuni. De exemplu, unele probleme ce ţin de calificarea infracţiunilor contra
proprietăţii şi a infracţiunilor con-
29
 tra vieţii şi sănătăţii au devenit obiect de studiu monografic al lui S. Brânza, calificarea
escrocheriei - I. Larii, a huliganismului - A. Borodac şi M. Gherman, a unor infracţiuni economice -
V. Berliba etc. Deşi unele aspecte ale calificării infracţiunilor se examinează pe larg în manualele de
drept penal editate de A. Borodac, I. Macari şi S. Brânza, totuşi chestiunea calificării în ansamblu
depăşeşte limitele acestor investigaţii.
O contribuţie deosebită la studierea şi cercetarea principiilor generale ale calificării
infracţiunii au adus-o profesorii ruşi A. Gherţenzon, V. Kud-reavţev, B. Kurinov, ale căror idei au fost
utilizate de noi la elaborarea primei ediţii a acestei lucrări din 1996. După aceasta în baza practicii predării
acestui curs la Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare", a noilor investigaţii ştiinţifice ale profesorilor
ucraineni M.I. Korjanski şi S.A. Tararuhin, recent editate, pe care le-am menţionat anterior, precum şi a
noii legislaţii penale şi procesual penale, am hotărât să elaborăm a doua ediţie pe problemele
calificării infracţiunilor.
Absenţa unui număr suficient de investigaţii generalizate în problemele calificării
infracţiunilor, mai ales la noi în ţară, se răsfrânge negativ asupra practicii judiciare, cauzează anumite
divergenţe la calificarea infracţiunilor asemănătoare după construcţia lor juridică, iar uneori chiar şi
la aplicarea incorectă a legii penale. Această lacună este caracteristică şi pentru unele hotărâri ale
Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Aducem doar un exemplu. Potrivit pct. 25 al Hotărârii nr. 23 din
28 iunie 2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor,
"săvârşirea sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu
una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante
de două sau mai multe persoane". Această interpretare contravine dispoziţiei din alin. (6) art. 42 CP,
potrivit căreia participatia poate exista doar în cazul când participanţii întrunesc semnele subiectului
infracţiunii. Dacă din două sau mai multe persoane care au săvârşit infracţiunea numai una întruneşte
semnele subiectului nu poate exista circumstanţa agravantă indicată de Plen.
Unii practicieni susţin că nu există şi nu pot exista reguli generale de aplicare a legii penale,
fiindcă pentru orice faptă individuală, în fiecare caz concret legea trebuie aplicată altfel. Poate prin
aceasta şi se explică absenţa literaturii juridice penale despre bazele ştiinţifice ale calificării infracţiunilor.
Considerăm că este necesară atât elaborarea principiilor teoretice generale ale calificării infracţiunilor,
cât şi ale calificării unor categorii aparte de infracţiuni. De aceea susţinem opinia potrivit căreia
cursul „Calificarea
30
 infracţiunilor" trebuie să fie structurat în două părţi: Partea generală şi Partea specială, care să
reflecte problemele indicate13, ceea ce am şi încercat să facem în ediţia de faţă a acestei lucrări.
Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul său, fără îndoială, este o problemă a
Părţii generale a doctrinei penale.
Calificarea unor categorii aparte de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a
dreptului penal odată cu analiza juridică a fiecărei componenţe concrete de infracţiune. însă
problemele calificării infracţiunilor nu pot fi complet studiate şi examinate numai în Partea generală şi
Partea specială ale doctrinei penale, de aceea considerăm că dreptul penal trebuie studiat în trei etape:
1) Drept penal. Partea generală.
2) Drept penal. Partea specială.
3) Calificarea infracţiunilor.
Primele două etape vor reprezenta cursurile de bază, iar a treia - un curs special. Pentru
aprofundarea cunoştinţelor studenţilor în cadrul specializării lor, Academia de Poliţie „Ştefan cel
Mare" a introdus şi a patra etapă de studiere a dreptului penal - un sistem de seminare speciale în
problemele calificării categoriilor concrete de infracţiuni mai des întâlnite ulterior în practica lor de
lucru.
13
M. H. KopjKaHCbKHÎi. Op, cit.
31
 Aplicaţii
1. Formulaţi definiţia calificării infracţiunilor.
a) Se poate considera calificare a infracţiunii indicarea articolului din Codul
penal conţinut în ordonanţa procurorului despre clasarea cauzei penale din
cauza că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, în
sentinţa de achitare, pronunţată în această bază, în sentinţa de achitare,
pronunţată din cauza lipsei de probe?
b) Reprezintă calificare a infracţiunii invocarea articolului din Codul penal
conţinut în actul care a fost formulat după ce sentinţa a devenit definitivă, de
exemplu, în recursul procurorului, hotărârii judecătoriei despre liberarea
condiţionată înainte de termen de pedeapsă, în decretul despre graţierea
persoanei date etc?
2. Pe data de 10 aprilie 2006 cetăţeanul Ciobanu s-a înţeles cu soţia saNina
să prade apartamentul cetăţenei Moşanu, de la etajul zece, care era invalidă de
război şi locuia singură. Cu instrumente pregătite în prealabil, ei au spart uşa şi
au luat haine, dar n-au reuşit să dispară, pentru că a apărut stăpâna casei, care
a început să cheme în ajutor. Infractorii, fugind cu instrumentele şi lucrurile
furate, pe scară s-au întâlnit cu elevul liceului nr. 1 Tataru, de constituţie fizică
firavă, care a încercat să-i reţină. însă Ciobanu 1-a îmbrâncit şi el a căzut,
căpătând vătămări uşoare ale integrităţii corporale. în procesul urmării penale
s-a stabilit că Ciobanu pe data de 6 februarie 2006 a mai comis un furt.
a) Calificaţi acţiunile infractorilor.
b) Care semne ale faptei comise au importanţă pentru calificare?
a) Care semne au importanţă procesual penală, criminologică, criminalis
tică, operativă socială sau o altă semnificaţie juridico-penală? Dacă nu puteţi
constata astfel de semne, completaţi cauza penală descrisă cu alt tip de semne.
c) Numiţi circumstanţele faptei date care n-au nici o importanţă juridică ori
completaţi-o cu astfel de circumstanţe.

3. Pornind de la faptul că generalul există numai în singular, cum aţi ex

plica acest fenomen în cazul când este adoptată o nouă lege penală, iar in
fracţiunile prevăzute de ea încă nu s-au comis. Generalizarea căror fapte sin
gulare formează această normă?
4. Enumeraţi şi explicaţi toate normele Codului de procedură penală, în
care se vorbeşte de calificarea infracţiunilor.
5. Luaţi cunoştinţă de următorul silogism:
Jaful constă în sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane (alin. (1) art. 187 CP).
Cetăţeanul Popa a sustras deschis avutul cetăţeanului Cojocaru prin violenţă
nepericuloasă pentru viaţă şi sănătate.
32
 Deci fapta comisă de Popa nu este un jaf.
a) Este corect acest silogism?
a) Dacă nu, de ce? Modificaţi judecăţile şi concluzia acestui silogism ca să
obţinem un silogism corect.

6. Numiţi cel puţin trei noţiuni diferite de abstracţii din legea penală ce
reflectă definiţia furtului.
7. Calificaţi, potrivit articolelor din Codul penal, pregătirea pentru coope
rarea intenţionată la săvârşirea unei tâlhării şi participaţia la pregătirea unei
tâlhării. Există vreo diferenţă între aceste calificări?
8. Numiţi toate articolele din Partea specială a Codului penal în vigoare, care
nu pot fi aplicate de sine stătător la calificarea infracţiunilor. Motivaţi-vă opinia.
9. Care este semnificaţia filozofică şi juridică a următorului text: „Luată în
general, dreptatea este aceeaşi pentru toţi, anume ca mijloc găsit util pentru
relaţiile reciproce, dar, în aplicarea ei în cazurile particulare, nu toţi găsesc
acelaşi lucru ca fiind drept" (Epicur).
Ce intră în noţiunea adevărului obiectiv, care se stabileşte pe cauza penală? Numiţi formele
adevărului obiectiv şi lămuriţi cum apar ele la diferite faze ale calificării infracţiunilor?
10. Poate oare calificarea incorectă să atragă după sine o hotărâre judiciară
greşită referitor !a acţiunea civilă care rezultă din dosarul penal examinat?
Exemple.
11. Determinaţi locul calificării infracţiunilor în procesul realizării normelor
juridico-penale.
12. Care este importanţa calificării corecte a infracţiunilor?
13. Ce condiţii trebuie respectate la calificarea corectă a infracţiunilor?

14. Numiţi modalităţile calificării infracţiunilor în funcţie de obiectul

calificării infracţiunilor.
15. Care este locul cursului „Calificarea infracţiunilor" în doctrina drep
tului penal? Motivaţi opinia expusă.
33
Capitolul II BAZA JURIDICĂ A CALIFICĂRII INFRACŢIUNILOR
§ 1. Generalităţi
 Din textul alin. (2) art. 52 CP rezultă că baza juridică a calificării infracţiunilor o constituie
legea penală, fiindcă în procesul calificării se efectuează compararea şi determinarea identităţii nu cu o
oarecare definiţie ştiinţifică a infracţiunii sau cu o definiţie formată în practica judiciară, ci numai cu
construcţia legislativă (modelul) a categoriei de infracţiuni (cu componenţa de infracţiune), prevăzută
numai de legea penală. Anume legea penală fixează principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale
dreptului penal, stabileşte faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor
(alin. (2) art. 1 CP).
Anume legea penală aduce definiţia generală a infracţiunii (art. 14 CP) şi a componenţei de
infracţiune (art. 52 CP), definiţia concretă a fiecărei infracţiuni consumate (dispoziţiile articolelor din Partea
specială a Codului penal), dezvăluie definiţia noţiunilor de activitate infracţională neconsumată (art. 26 şi
27 CP), participaţiei şi participanţilor (art. 41 şi 42 CP), pluralitate de infracţiuni (art.32, 33 şi 34 CP),
concurenţei normelor penale (art. 115-118 CP) şi un şir de alte definiţii importante fără a căror utilizare
este imposibilă calificarea faptei prejudiciabile comise. Pentru calificarea infracţiunilor este foarte
importantă şi clarificarea corelaţiei dintre înseşi noţiunile de bază ale legii penale utilizate la calificare:
norma penală, articolul legii penale, infracţiunea şi componenţa infracţiunii, la care vom reveni în
paragrafele următoare.
în conformitate cu alin. (1) art. 1 CP, unica lege penală a Republicii Moldova este Codul
penal în vigoare, care, de regulă, întrupează prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale
privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările
internaţionale.
Deci, baza juridică a calificării infracţiunilor o constituie:
1. Dispoziţiile Codului penal al Republicii Moldova.
2. Prevederile Constituţiei Republicii Moldova.
3. Prevederile actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
 § 2. Legea penală - bază juridică a calificării infracţiunilor
34 2.1. Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor
Legea penală, potrivit art. (1) CP, constituie actul legislativ care cuprinde norme de drept ce
stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, stabileşte faptele ce constituie
infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor decurge din principiile şi caracterele ei.
Din conţinutul legii penale rezultă un şir de principii şi caractere ale ei:
- Legea penală este un act normativ executoriu, adoptat numai de către
Parlamentul Republicii Moldova. Având menirea de a ordona, interzice, a
pedepsi, legea penală împreună cu raporturile juridice generate de săvârşirea
infracţiunilor alcătuiesc o parte importantă a ordinii de drept, o parte
componentă a ordinii sociale. Fiind destinate să stabilească în societate o
anumită ordine de drept, normele de drept trebuie să poarte un caracter obli
gatoriu. Indiferent de nuanţa pe care ar căpăta-o normele juridico-penale,
ele sunt, în ultimă instanţă, un regulament impus de puterea publică, a cărui
respectare este obligatorie, aceste norme fiind, de regulă, de interdicţie, iar
în unele cazuri şi de prescripţie. Legea penală nu conţine norme juridice de
permitere. în viaţa cotidiană conduita cetăţenilor este foarte diferită, de aceea
nu este uşor s-o apreciezi corect şi s-o încadrezi în situaţia prevăzută de
legea penală, în "modelul" oferit de ea. Acesta şi este motivul pentru înţele
gerea justă a rolului legii penale în procesul calificării infracţiunilor.
- Doar legea penală prevede temeiurile răspunderii penale. Potrivit art.
51 CP, temeiul real (defacto) al răspunderii penale îl constituie fapta pre-
judiciabilă săvârşită, iar componenţa de infracţiune, stipulată în legea penală,
reprezintă temeiul juridic (de jure) al răspunderii penale. Astfel, în procesul
calificării infracţiunilor distingem două extremităţi: pe de o parte, normele
legii penale, care conţin modelul legislativ al unei anumite categorii de
infracţiuni, adică componenţa de infracţiune, pe de altă parte, un caz concret
din viaţă, adică fapta infracţională comisă. Anume în procesul calificării
infracţiunii trebuie să stabilim dacă în componenţa de infracţiune, descrisă
de legea penală, se încadrează cele patru semne ale infracţiunii (gravitatea
prcfuurUmoViUp tiUganUtniap^a^uAj-fi're^c'i.idooizătjf^s^nasihilfl âet
nedeansă penală) prevăzute în alin. (1) art. 14 CP, şi cele patru grupe de semne ale componenţei
de infracţiune concrete, care caracterizează cele patru elemente ale infracţiunii comise (obiectul, latura
obiectivă, subiectul şi latura subiec-
35
 tivă), specificate în art. 15 CP. Prin urmare, numai legea penală poate stabili caracterul
condamnabil al unei fapte, precum şi trăsăturile componenţei de infracţiune, astfel numai legea penală
constituie baza juridică a calificării infracţiunilor.
- Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor decurge din
faptul că ea conţine lista exclusivă a faptelor infracţionale. în dreptul pe
nal este interzisă aplicarea legii penale prin analogie, care există în actele
normative ale altor ramuri de drept, De exemplu, în dreptul civil. Dacă, pe
parcurs, apar noi fapte prejudiciabile, ele trebuie incluse de către legiuitor
în legea penală şi nicidecum pedepsite potrivit unei norme penale existente,
asemănătoare cu acestea.
- Pentru calificarea infracţiunilor o mare importanţă are caracterul gen
eral şi impersonal al legii penale. In acest proces conduita generală, tipică,
prevăzută de legea penală, se va aplica în condiţiile prescrise unor cazuri
nelimitate atâta timp cât legea penală este în vigoare. Ea se aplică de fiecare
dată când există condiţiile prevăzute în dispoziţia ei. Dacă aceste condiţii
lipsesc, deşi norma penală există, material este consfinţită într-un act nor
mativ, ea nu este viabilă, pentru că nu poate fi aplicată. Caracterul imper
sonal al legii penale decurge din faptul că aceasta nu se referă numai la o
anumită persoană, ci la fiecare individ care se află în situaţia descrisă de ea.
Deci legea penală în procesul calificării trebuie privită ca o regulă de conduită
tipică. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă juridică
penală se referă întotdeauna la toată populaţia, unele vizează doar o anumită
categorie de persoane cu un anumit statut social, De exemplu, apatrizii, mi
litarii, persoanele cu funcţii de răspundere, persoanele care execută pedeapsa
cu închisoarea în penitenciare, cetăţenii străini, medicii etc.
- Legea penală constituie singurul izvor al dreptului penal. Nu pot fi
considerate izvor de drept penal unele reglementări penale din alte acte nor
mative, De exemplu, definiţia contrabandei penal condamnabile din Codul
vamal al RM, împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a ac
tivităţii organelor electorale din Codul electoral al RM etc. Totodată, potrivit
art. 4 şi 7 din Constituţia RM, în'cazurile când există neconcordanţe între
legea penală şi prevederile constituţionale şi tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte, izvor direct al dreptului penal devin preve
derile constituţionale şi prescripţiile internaţionale.
- La calificarea infracţiunilor organele de urmărire penală, judecătorii
trebuie să aplice numai acea apreciere moral-politică, socială şi juridică,
pe care legislatorul anticipat (apriori) a dat-o tuturor faptelor prejudiciabile
36
 similare în dispoziţiile normelor penale. De aceea, pentru calificarea infracţiunilor o mare
importanţă are dezvăluirea multilaterală şi profundă a conţinutului legii penale şi elucidarea
veridicităţii acestui conţinut. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunilor înseamnă aplicarea
aprecierii juri-dico-statale a infracţiunilor descrise în legea penală asupra unui caz concret din viaţă,
unei fapte prejudiciabile interzise sau prescrise de norma penală.
2.2. Structura normelor juridico-penale şi calificarea infracţiunilor
Procesul calificării infracţiunii se finalizează prin concluzia privind norma juridico-penală
cuprinsă în fapta prejudiciabilă examinată. Deci acest proces presupune invocarea unei sau mai multor
norme concrete ale legii penale.
Ce norme penale trebuie aplicate în fiecare caz concret? Pentru a răspunde la această întrebare, mai
întâi este necesară examinarea sistemului şi structurii normelor juridico-penale aplicate la calificarea
infracţiunilor.
Dreptul penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într-un sistem unitar -
Codul penal al Republicii Moldova în vigoare, care se împarte în două părţi: Partea generală şi
Partea specială.
în Partea generală sunt expuse: principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal;
temeiurile şi condiţiile răspunderii penale; scopurile pedepsei şi categoriile ei; ordinea de aplicare a
acesteia şi de liberare de răspundere penală şi pedeapsa penală; alte probleme referitor la lupta contra
infracţio-nalităţii. Totodată, din punctul de vedere al calificării infracţiunilor, principiile şi dispoziţiile
Părţii generale reprezintă nişte condiţii, împrejurări sau fapte în prezenţa cărora se aplică dispoziţiile
Părţii speciale a legii penale.
In Partea specială sunt expuse aparte categoriile concrete de infracţiuni şi indicate pedepsele
pentru comiterea lor.
Atât Partea generală, cât şi Partea specială ale Codului penal se împart în articole, fiecare
conţinând o cerinţă anumită faţă de o chestiune concretă. Multe articole din ambele părţi se împart în
alineate, litere, care au importanţă de sine stătătoare.
Părţile generală şi specială ale Codului penal sunt interdependente, iar articolele lor nu pot fi
aplicate izolat. Misiunea articolelor din Partea generală constă în "deservirea" articolelor din Partea
specială prin instituirea principiilor şi dispoziţiilor generale, valabile pentru fiecare articol concret
din Partea specială sau pentru ansamblul lor.
Celula de bază a dreptului penal o constituie norma juridico-penală ca regulă de conduită,
instituită de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.
 Care este structura normei juridice penale şi corelaţia ei cu articolele, alineatele sau punctele
(literele) articolelor din legea penală?
37
 Structura normei juridice penale are două aspecte - intern şi extern. Primul aspect vizează
structura logico-juridică a normei, cel de-al doilea -construcţia externă, tehnico-juridică, adică modul
ei de expunere în articolele din Codul penal.
Majoritatea teoreticienilor dreptului penal opinează că structura logico-juridică a normei
penale e constituită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele, în prezenţa cărora se aplică norma
penală.
Dispoziţia este partea normei ce prescrie sau interzice un comportament pentru persoanele care
se află în condiţiile prevăzute de ipoteză.
Sancţiunea este partea normei penale ce stabileşte tipurile de pedepse pentru fapta săvârşită
descrisă în dispoziţie.
Orice normă juridică, prescriind o anumită conduită - dispoziţia - trebuie totodată să indice
ipoteza în care se desfăşoară această conduită, precum şi consecinţele nerespectării ei, adică
sancţiunea.
Din acest punct de vedere, norma juridică penală privind răspunderea penală pentru furt, De
exemplu, ar avea aproximativ următorul conţinut: "Dacă un cetăţean al Republicii Moldova, un
apatrid sau un cetăţean străin, responsabili, care la momentul săvârşirii infracţiunii aveau vârsta de
paisprezece ani, îşi dădeau seama de ilegalitatea şi caracterul prejudiciabil al acţiunii şi de urmările ei
şi le-au dorit, sustrăgând intenţionat pe ascuns bunurile altei persoane în proporţii esenţiale, valoarea
cărora este de la o sută până la zece mii de lei, pentru a căpăta foloase materiale, atunci acţiunile lor se
pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în
folosul comunităţii de la 120 pînă la 240 de ore, cu închisoare de până la 3 ani". Bineînţeles că noi în
această normă penală am introdus numai un minimum de condiţii, în prezenţa cărora furtul este penal
condamnabil, pe când această normă penală ar putea stipula şi un şir de alte principii, împrejurări,
determinate de articolele din Partea generală şi care au importanţă pentru calificare, De exemplu intenţia,
motivul, cauzele care înlătură răspunderea penală sau caracterul penal al faptei etc.
Dacă articolele din Codul penal ar fi descrise potrivit variantei indicate, ele ar coincide întru
totul cu normele juridice penale: şi unele, şi altele conţin ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei
penale. însă legiuitorul n-a mers pe această cale. Indicarea condiţiilor sau a faptelor în prezenţa cărora
se aplică norma penală, care, de regulă, sunt comune pentru toate componenţele de infracţiuni, în
fiecare articol din Partea specială a Codului penal
38
 ar duce la supraîncărcarea lor cu informaţii de prisos, construcţia legislativă devenind extrem de
voluminoasă şi incomodă pentru aplicarea în practică.
Aşadar, în dreptul penal articolele nu pot coincide pe deplin cu normele juridice penale. Din
aceste motive obiective, normele juridice penale nu sunt elaborate aparte, ele fiind cuprinse într-un
act normativ - Codul penal. Acest act, la rândul său, este structurat în Partea generală şi Partea specială,
fiecare divizate în capitole, articole, alineate sau puncte, ce alcătuiesc structura tehnico-legislativă a
normei juridice penale. Cu alte cuvinte, structura tehnico-legislativă vizează modul de descriere a
elementelor structurale logice juridice în conţinutul legii penale.
Articolul, alineatul sau punctul acestuia este elementul structural de bază al Codului penal, care
conţine, în principiu, prevederi concrete de sine stătătoare, însă cum s-a menţionat, atât articolele din
Partea generală, cât şi cele din Partea specială nu coincid cu o normă penală, ce are construcţia
logico-juridică trihotomică descrisă mai sus (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea). De obicei, articolele
din Partea specială conţin două elemente ale normei penale (dispoziţia şi sancţiunea), iar cele din
Partea generală, luate în ansamblu sau fiecare în parte, numai una, ipoteza - împrejurările, condiţiile sau
faptele în prezenţa cărora se aplică norma penală. De aceea, pentru a stabili conţinutul normei penale
cu toate elementele sale logico-juridice, trebuie să confruntăm texte din diferite articole ale Codului
penal. Aşadar, prin structura tehnico-juridică se are în vedere aspectul normativ, modul în care sunt
enunţate normele juridice în actele normative. Un articol al legii penale poate să cuprindă mai multe
reguli de conduită sau, dimpotrivă, doar un singur element al normei. Prin urmare, separarea ipotezei
în articolele din Partea generală a Codului penal reprezintă numai un procedeu legislativ specific, care
nicidecum nu presupune excepţionalitatea structurii normelor juridice penale.
Confundarea sau neînţelegerea structurii interne (logico-juridice) a normei penale cu structura
externă (tehnico-juridică) şi, prin urmare, a articolului cu norma penală ca elemente structurale ale legii
penale a generat alte opinii. De exemplu, D. Baltag susţine afirmaţia profesoarei din România Genoveva
Vrabie precum că trebuie să distingem norme-principii, norme-definiţii, norme-sarcini, norme-
generale, norme-speciale etc.1 Desigur, Partea generală
a Codului penal conţine un şir de principii, definiţii, sarcini obligatorii pentru
1
D. Baltag. Teoria generală a dreptului. Cimişlia, 1996, p. 135-136.
39

calificarea infracţiunilor, însă acestea nu pot fi nominalizate ca norme juridice penale, ci numai ca
ipoteze ale lor, stabilite în articole aparte ale legii penale.
Profesorul rus I. Brainin şi profesorul român C. Bulai2 consideră că normele de drept penal au o
structură dihotomică, ele conţinând doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă în interzicerea unei
anumite conduite, iar sancţiunea reprezintă pedeapsa ce se aplică în cazul nerespectării dispoziţiei. Mai
există şi autori care susţin că norma penală conţine numai ipoteza şi sancţiunea,3 sau numai ipoteza şi
dispoziţia, opinii criticate pe bună dreptate în literatura de specialitate.4 Considerăm că aceste opinii nu
ţin cont de cele două perspective ale analizei structurii normelor juridice: structura logică şi structura
tehnico-legislativă. Nu se poate pedepsi (sancţiona) o conduită interzisă de dispoziţia legii penale, fără
a stabili condiţiile în prezenţa cărora (ipoteza) intră în acţiune norma penală. Anume în aceasta constă
deosebirea dintre normele juridice şi regulile de conduită care nu posedă un caracter juridic. Ar fi
greu de imaginat realizarea unei norme juridice, dacă aceasta nu ar conţine o sancţiune pentru
încălcarea prevederilor ei. Astfel de norme s-ar reduce la o simplă constatare a faptei comise.
într-adevăr, analizând articolele din Partea specială a Codului penal, constatăm că este imposibil
să separăm partea normei penale care conţine ipoteza, deoarece ea este prevăzută de articolele din Partea
generală. Obligativitatea unei reguli de conduită este posibilă numai prin existenţa ipotezei, dispoziţiei şi
sancţiunii acesteia.
Susţinem, fără rezerve, concepţia potrivit căreia rolul ipotezei pentru articolele din Partea
specială îl îndeplinesc toate articolele din Partea generală a Codului penal.5 La calificarea infracţiunilor,
articolele din Partea specială a Codului penal trebuie aplicate numai în strânsă legătură cu cele din
Partea generală, deoarece elementele normei penale le găsim, după cum am menţionat, şi la unele, şi
la altele.
Norma juridică penală constituie temeiul juridic la calificarea infracţiunilor, fiindcă anume ea
conţine semnele componenţei de infracţiune de o anumită categorie (a se vedea mai detaliat paragraful
IV al acestui capitol),
2
fl. M. BpaiinHH. yzojionHbiu 3OKOH II ezo npiLMeueHue. M., 1967, p. 40; Costică
Bulai. Manual
de drept penal Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000, p. 78.
3
B, F. CMKPHOB. (PyHKifuu coeemcKoeoyzo.iomiozo npaea. JI., 1965, p. 35.
4
C. C. AjieKceeB. CoiţuajibHan ifenHocmb npaea e coeemcKOM oâufecmae. M.,
1971, p. 105.
s
H. Jl. HypMaHOB. CoaemcKuu)vo.ioeHbiu3axoH. MFX 1967, p. 118; B. A. KypiiHOB.
Haynubie ocHotibi KeamupuKatftnt npecmymemtu. MFV, p. 54.
40
 adică acea caracteristică juridică care trebuie comparată ("probată") cu circumstanţele faptei
prejudiciabile concrete sau a unei infracţiuni (a se vedea mai detaliat paragraful III), a cărei definiţie este
prevăzută de asemenea în norma juridică penală.
Care parte a normei penale conţine semnele componenţei de infracţiune?
reflectă particularităţile construcţiei juridice a unei sau altei norme penale în procesul calificării
infracţiunilor? Este evident că semnele componenţei de infracţiune, utilizate la calificarea infracţiunilor, se
află în ipoteză şi dispoziţie şi nici un semn al componenţei de infracţiune nu se găseşte în acea parte a
normei penale în care se prevede sancţiunea.
Cele mai substanţiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se află în dispoziţia normei penale.
După natura şi importanţa sa dispoziţia este
nentul esenţial (nucleul) al normei penale, deoarece prevede conduita ce
mie urmată, iar absenţa ei va lipsi de conţinut norma penală. Anume în dispoziţie sunt indicate
semnele specifice ale faptei prejudiciabile, caracteristice doar infracţiunilor categoriei date. De exemplu,
în art. 171 CP se indică semnele componenţei violului, ale cărui particularităţi specifice ce îl deosebesc de
alte infracţiuni sexuale sunt: raportul sexual se efectuează "prin constrângere fizică sau psihică a persoanei
sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa". Dar, totodată, este de
observat că această caracteristică a violului nu conţine, mai bine zis nu nominalizează toate semnele
componenţei de infracţiune, deoarece în art. 171 CP nu se spune nimic despre vârsta subiectului
infracţiunii, responsabilitate, nu se dezvăluie complet latura subiectivă a infracţiunii etc. Această lacună nu
minimalizează, totuşi, importanţa articolului, deoarece în el se constată
cificul faptei prejudiciabile, ce permite a o identifica, distinge de alte infracţiuni sexuale, fapte
infracţionale. Aşa semne ale componenţei de infracţiune ca, De exemplu, vârsta, responsabilitatea etc. le
stabilim cu ajutorul art. 21, 22 şi 23 CP, iar astfel de semne cum ar fi forma vinovăţiei, motivul, momentul
consumării infracţiunii, consecinţele ei etc. trebuie clasificate prin interpretarea legii penale, despre care vom
vorbi în continuare.
Legea penală cunoaşte cinci tipuri de dispoziţie: simplă, descriptivă, de blanchetă, de trimitere şi
combinată. Este deosebit de important să reţinem procedeele de determinare a semnelor componenţei de
infracţiune pentru
.are tip de dispoziţie.
Dispoziţia simplă doar numeşte acţiunea infracţională cu un termen sau
xpresii unanim acceptate şi înţelese, fără a dezvălui semnele ei. De exemplu, art. 145 CP nu fixează
semnele omorului, iar art. 164 CP - pe cele ale
 răpirii unei persoane. Art. 334 CP doar numeşte fapta infracţională - darea de mită, iar art. 166
CP - privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane etc. Aceste dispoziţii se aplică în acele cazuri în care
sensul acţiunii infracţionale, în linii generale, e destul de clar şi nu necesită o descriere amănunţită. Dis-
poziţii simple sunt foarte puţine, deoarece, De exemplu, fiecare ştie că omorul este lipsirea ilegală de
viaţă a altei persoane.
în aceste cazuri persoanele care efectuează calificarea infracţiunii, pe lângă semnele specifice care
rezultă din esenţa ei şi determină, de obicei, latura obiectivă a infracţiunii, trebuie să stabilească şi
semnele care determină obiectul infracţiunii, subiectul şi latura subiectivă. De regulă, pentru a defini
semnele date trebuie să apelăm la articolele din Partea generală a Codului penal. De exemplu, art. 21
CP stipulează că pentru "răpirea unei persoane" sunt supuse răspunderii penale persoanele care în
momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de paisprezece ani. Deoarece răpirea unei persoane
presupune capturarea ei, contrar dorinţei sau voinţei sale, însoţită de schimbarea locului de reşedinţă ori
de aflarea temporară în alt loc şi de privarea ei de libertate, această activitate întotdeauna are un caracter
volitiv, conştient, fiind îndreptată spre un anumit scop. De aceea, consultând art. 17-20 CP, în care
legiuitorul dezvăluie formele de vinovăţie sau fapta săvârşită fără vinovăţie, putem uşor conchide că
activitatea menţionată se caracterizează în exclusivitate prin intenţie directă. Şi, în sfârşit, analizând
art. 2 şi 14 CP şi cunoscând locul răpirii unei persoane în sistemul Părţii speciale a Codului penal,
determinăm obiectul infracţiunii - libertatea persoanei.
Dispoziţia descriptivă conţine enumerarea generalizată a semnelor principale ale unei categorii
aparte de infracţiuni. Majoritatea absolută a dispoziţiilor normei penale sunt anume descriptive, ceea ce
contribuie la aplicarea mai corectă a legii penale. De exemplu, tipic descriptivă este dispoziţia alin. (1)
art. 186 CP: "Furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane", sau cea din alin. (1) art.
278 CP: "Terorismul, adică provocarea unor explozii, incendii sau săvârşirea altor acţiuni care
periclitează viaţa oamenilor, cauzează daune materiale, în proporţii mari, sau provoacă alte urmări
grave, dacă acestea sunt săvârşite în scopul de a submina securitatea publică, de a intimida populaţia
sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite decizii, precum şi ameninţarea cu
săvârşirea unor astfel de acţiuni în aceleaşi scopuri" etc.
Deşi dispoziţiile descriptive determină clar esenţa acţiunii infracţionale, contribuind, prin
aceasta, la aplicarea corectă şi uniformă a legii penale, este de observat că ele conţin un şir de termeni
şi expresii care trebuie inter-
42
 pretate prin prisma sensului introdus de legiuitor în textul legii. De aceea, în toate cazurile de
aplicare a dispoziţiilor descriptive e necesară, mai întâi, dezvăluirea profundă şi multilaterală a conţinutului
termenilor interpretaţi de însăşi legea penală sau de însuşi Plenul Curţii Supreme de Justiţie (CSJ), sau
de practica judiciară. De exemplu, conform art. 132 CP, prin mijloace de transport se desemnează
toate tipurile de automobile, tractoare şi maşini autopropulsate, tramvaie şi troleibuze, motociclete şi
alte maşini de transport mecanice, iar potrivit pct. 2 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica ju-
diciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor referitor la încălcarea regulilor de
securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor
ransport" din 8 iulie 1999, prin alte maşini autopropulsate se înţelege transportul care circulă în
mod ocazional pe drumurile publice, fiind destinat unor lucrări de construcţie, agricole, silvice sau
altor activităţi (macarale, excavatoare, combine de recoltare etc), iar prin alte mijloace de transport
mecanice înţelegem orice mecanism pus în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru nu mai mic
de 50 cm3 care este subiect al regulilor de securitate eulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de
transport.
După interpretarea corectă a termenilor juridici ai acestor dispoziţii, pentru a fixa semnele care să
precizeze obiectul, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii, ce nu sunt direct nominalizate în
astfel de dispoziţii, dar sunt obligatorii pentru calificare, potrivit articolelor Codului penal cu dispoziţii
descriptive, calificarea faptelor infracţionale se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul
dispoziţiilor simple.
Dispoziţia de blanchetă ne trimite la acte normative din alte ramuri de drept pe care nu le
conţine legea penală: hotărâri şi dispoziţii ale guvernului, reguli, instrucţiuni, regulamente şi ordine ale
ministerelor şi departamentelor, hotărâri ale organelor administraţiei publice locale, Codul de
procedură penală etc. De blanchetă este, bunăoară, dispoziţia art. 264 CP, ce stabileşte răspunderea
penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de
transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, precum şi dispoziţiile art. 183, 252,
253, 308 CP etc. Semnele unor astfel de infracţiuni sunt, de regulă, multilaterale şi variabile
le aceea repetarea lor în legea penală ar face-o voluminoasă, incomodă pentru utilizare şi ar
necesita schimbarea ei ori de câte ori ar fi modificate normele la care se face trimitere. De exemplu,
Regulamentul circulaţiei rutiere la care făcea trimitere art. 177 CP din 1961 (în prezent art. 264 CP) a
fost modificat de multe ori, pe când legea penală a rămas neschimbată.
Calificarea infracţiunilor cu dispoziţii de blanchetă se efectuează, în
43
 primul rând, prin elucidarea semnelor care sunt direct indicate în actele normative din alte
ramuri de drept la care se fac trimiterile. într-un caz acestea pot fi norme constituţionale, în altul -norme
din dreptul civil, dreptul muncii, dreptul funciar, norme ale procedurii penale, norme din dreptul
ecologic, administrativ, norme ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte etc. în
rândul al doilea, calificarea acestor infracţiuni se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul
dispoziţiilor simple şi descriptive.
Dispoziţia de trimitere nu conţine descrierea semnelor infracţiunii, dar face trimitere la alt
articol al legii penale. De exemplu, art. 152 CP face trimitere la art. 151 CP, iar art. 268 CP ne
trimite la dispoziţiile art. 263 şi 264 CP. Dispoziţiile de trimitere se aplică pentru a evita repetările în
textul legii penale. Pentru aplicarea articolelor cu dispoziţii de trimitere trebuie să elucidăm semnele
componenţei de infracţiune nu doar în baza acestor articole, dar şi în baza articolelor legii penale la
care ne trimit aceste dispoziţii, utilizând aceleaşi procedee ca şi în cazul dispoziţiilor simple şi
descriptive.
Dispoziţia combinată conţine elemente aparţinând diferitelor tipuri de dispoziţii enumerate
mai sus. De exemplu, alin. (1) art. 344 CP (Divulgarea secretului de stat) conţine corelaţia dintre
elementele dispoziţiei descriptive (divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către o
persoană căreia aceste informaţii i-au fost încredinţate sau i-au devenit cunoscute în legătură cu
serviciul sau munca sa) şi ale dispoziţiei de trimitere (dacă nu constituie trădare de Patrie sau
spionaj).
Calificarea infracţiunilor cu dispoziţii combinate se efectuează deci prin aceleaşi metode şi
legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple, descriptive, de blanchetă şi de trimitere, în special a
tipurilor de dispoziţii ce au fost combinate la descrierea componenţei de infracţiune concretă.
2.3. Interpretarea legii penale în procesul calificării infracţiunilor
După cum s-a menţionat, transpunerea în viaţă a dispoziţiilor legale ale legii penale se
realizează, în primul rând, prin respectarea de bună voie a obligaţiei de conformare faţă de
comandamentul normei juridico-penale, iar în caz de nerespectare a acestei obligaţii şi de săvârşire a
faptei interzise, prin aplicarea normelor penale de către organele de stat corespunzătoare.
Organul care aplică legea penală întotdeauna este obligat să dezvăluie sensul real al normei
juridico-penale. Scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legislatorului exprimată în
normele penale ce o formează, constatarea înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a putea stabili
dacă şi în ce limite norma penală îşi găseşte aplicare în cazul concret.
Interpretarea normelor de drept penal în procesul calificării infracţiunilor
44
 este o necesitate, fiindcă oricât de clar ar fi formulate, din cauza că ele se referă la fapte tipice,
în timp ce trebuie aplicate la fapte concrete cu trăsături proprii, trebuie neapărat să se stabilească, de
fiecare dată, dacă sunt aplicabile la calificarea infracţiunii concrete. Varietatea cazurilor infracţionale
concrete şi multitudinea aspectelor particulare, care pun la îndoială aplicabilitatea normei penale, explică
necesitatea, în toate cazurile, a interpretării cât mai adecvate a legii penale. Aceasta se explică şi prin
faptul că unele texte ale legii reclamă o redactare mai substanţială, fiindcă ele nu sunt destul de clare,
conţin termeni cu sensuri multiple, ceea ce trezeşte anumite îndoieli privitor la conţinutul dispoziţiilor
legale, creează dificultăţi la utilizarea dispoziţiilor de blanchetă şi de trimitere etc.

Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională care se efectuează cu ocazia şi în

vederea aplicării normelor juridico-penale şi care are drept scop descoperirea voinţei legislatorului,
adică acea apreciere morală, politică, socială şi juridică pe care el apriori a dat-o tuturor faptelor
prejudi-ciabile similare în dispoziţiile normelor penale.
De aceea, o mare importanţă are dezvăluirea multiaspectuală şi profundă a conţinutului legii
penale, elucidarea veridicităţii acestui conţinut, cunoaşterea înţelesului termenilor juridici şi al altor
noţiuni, sintagme sau expresii, utilizate de legislator la formularea dispoziţiilor normelor penale.
Deosebim următoarele moduri de interpretare a legii penale:
1) interpretarea după subiect, subiectul fiind cel ce interpretează legea;
1) interpretarea după metodă, adică cum are loc interpretarea;
2) interpretarea după volum, adică asupra căror fapte se extinde acţiunea
legii penale.
După subiect, interpretarea poate fi oficială, când este efectuată de organele sau de subiectele
oficiale sesizate să aplice legea penală, sau neoficială, dacă este realizată de oameni de ştiinţă sau de orice
altă persoană competentă.

La rândul său, interpretarea oficială poate fi autentică (legală), când se face de către organul
care a emis norma interpretată, De exemplu de Parlamentul Republicii Moldova, sau judiciară
(cauzală), dacă se efectuează de organele judiciare obligate să aplice legea penală.
Interpretarea autentică (legală) poate fi contextuală, când este făcută de legiuitor odată cu
adoptarea normei interpretative şi în cuprinsul aceleiaşi legi, De exemplu, Capitolul XIII al Codului
penal (înţelesul unor termeni sau expresii în prezentul cod) din 2002, sau posterioară, când este
făcută ulterior adoptării legii interpretate printr-un act normativ separat. Legea penală în vigoare nu
cunoaşte astfel de interpretări, însă în Codului penal din 1961 ele au existat.
45
 Interpretarea judiciară (cauzală) se realizează de către organele judiciare la examinarea cauzelor
penale şi este de două tipuri. La primul tip se referă interpretarea cauzală reflectată în sentinţe, decizii
şi ordonanţe semnate de toate judecătoriile, inclusiv Plenul CSJ vizând cazurile concrete. Al doilea tip
îl constituie explicaţiile călăuzitoare (îndrumătoare) ale Plenului CSJ adoptate în urma studierii şi
sistematizării practicii judiciare în vederea unificării aplicării legii penale.
Problema interpretării cauzale cel mai frecvent apare în faţa instanţei de judecată, când aceasta
trebuie să aplice legea la cazuri concrete. Normele juridice au un caracter general, referindu-se la
cazuri ipotetice, posedă o serie de semne (termeni, noţiuni, sintagme) variabile şi definitorii (De
exemplu, proporţia avutului sustras depinde de valoarea unităţii convenţionale de amendă, care mereu
se poate schimba), ceea ce îl obligă pe judecător întotdeauna să analizeze faptele sub toate aspectele,
pentru a realiza o corectă încadrare a acestora în lege.
Necesitatea interpretării legii penale pentru cazuri concrete este impusă din următoarele
considerente:
a) legiuitorul nu poate să prevadă, în cadrul normelor penale, toate situ
aţiile ce pot apărea la aplicarea acestora, el fiind obligat să se menţină la un
nivel de generalitate;
a) nivelul de generalizare al normelor penale îl impune pe legiuitor să
concentreze la maximum ideile pe care vrea să le exprime. De aici decurge
sarcina organelor judiciare de a dezvălui, în procesul calificării infracţiunilor,
conţinutul real al normei penale, întreaga gamă de situaţii pe care le-a avut
în vedere la redactarea ei;
b) în perioada valabilităţii normei penale se pot schimba normele juridice
din alte ramuri ale dreptului la care legea penală face trimitere. De exemplu,
regulile de exploatare a obiectivelor energetice, la care ne trimite dispoziţia
art. 298 CP, pot fi permanent modificate. în fiecare caz concret, aplicând
normele penale cu dispoziţii de blanchetă, persoana care efectuează califi
carea infracţiunii este obligată să interpreteze norma juridică la care face
trimitere legea penală, indicând atât denumirea, cât şi punctul, alineatul sau
articolul ei. Nu este acceptabilă trimiterea formală doar la denumirea actului
normativ.
d) în textul legii penale deseori sunt utilizaţi anumiţi termeni al căror
sens diferă de cel obişnuit. De exemplu, în Dicţionarul explicativ al limbii
române şi în dicţionarele ruse, cuvântul intenţie semnifică dorinţa de a
înfăptui o acţiune. Această interpretare i-a determinat chiar pe unii savanţi
46
 cu renume6 să susţină că dorinţa conducătorilor de autovehicule de a încălca regulile de
circulaţie rutieră, bunăoară, prin intenţia de a trece pe roşu se caracterizează prin vinovăţie intenţionată.
Dar intenţie, utilizat ca termen juridic, conform art. 17 CP, arată că persoana care a săvârşit
infracţiunea îşi dădea seama de caracterulprejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile pentru societate şi le-a dorit sau admis, în mod conştient survenirea lor.
Numai unitatea acestor trei elemente, evidenţiate de noi, ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă
de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, dezvăluie noţiunea penal-ju-ridică a
intenţiei interpretate chiar de legiuitor. Aşadar, dorinţa de a trece pe semnalul roşu, alături de
consideraţia uşuratică a vinovatului că va evita consecinţele prejudiciabile, care, de obicei, survin în
asemenea cazuri, poate fi numită o activitate infracţională conştientă, dar care corespunde noţiunii de
imprudenţă, prevăzută în art. 18 CP şi nicidecum nu este activitate intenţionată. Prin urmare, trebuie să
se ţină cont şi de faptul că uneori cuvintele utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de
cele obişnuite.
Este de observat că în Codul penal chiar unul şi acelaşi termen poate avea sensuri diferite.
De exemplu, o circumstanţă calificativă a multor infracţiuni poate fi numită urmări grave. înseamnă
oare că semnificaţia acestui termen juridic este adecvată pentru toate infracţiunile, la a căror descriere
el se utilizează? Trebuie avut în vedere că noţiunea definitorie a termenului juridic urmări grave
reiese din urmările prejudiciabile care le precedă pe acestea, în special, din cele ale componenţei de
bază. De aceea, pornind de la cele menţionate, prin urmări grave se înţelege distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a bunurilor (alin. (1) art. 197 CP), dar şi aceleaşi acţiuni soldate cu decesul
persoanei (alin. (2) art. 197 CP), lăsarea fără locuinţe a unui număr considerabil de oameni, daune
materiale în proporţii deosebit de mari etc; prin urmări grave ale proxenetismului (lit. c) alin. (2) art.
220 CP) se mai înţelege molipsirea victimelor de o boală venerică, de maladia SIDA sau de alte boli
contagioase etc.
în ceea ce priveşte forţa juridică, interpretarea cauzală este obligatorie numai pentru speţa care
se judecă. Aceasta înseamnă că alte instanţe, nici chiar cele inferioare, nu sunt obligate să exprime
acelaşi punct de vedere.
1
E. A. KypHHOB. Keajiu/puKaifiiH mpciHcnopmHbix npecmywienuu. M., 1965, p. 142-
172; n. C. Harem., J\. ÎL KOTOB. CyâbexmueHafi crnopoua npecmynnemist u ezo ycmtiHoejieHue.
, 1974. p. 158-177.
47
—.
 Dar dacă interpretarea dată de o instanţă este justă, întemeiată, ea poate fi folosită şi de alte
instanţe. Când interpretarea dată de organelejudiciare privitor la unele situaţii este diferită, se consideră că
practica judiciară este instabilă, ceea ce constituie un fenomen negativ în activitatea de aplicare a legii
penale, în cazul dat se fac propuneri de a perfecţiona şi modifica legea sau, cel puţin, de a i se da o
interpretare autentică ce ar unifica practica judiciară.
în interpretarea legilor penale un rol important îi revine Curţii Supreme de Justiţie, care, prin
deciziile Plenului său, îndrumează permanent practicienii, contribuind astfel la unificarea interpretării şi
aplicării legii penale.
însemnătatea interpretării judiciare, conţinute în explicaţiile Plenului CSJ, constau, în primul
rând, în faptul că ea explică nu numai cauza penală concretă,'ci toate cauzele penale, legate de o anumită
categorie de infracţiuni, în rândul al doilea, că ea, potrivit Legii despre Curtea Supremă de Justiţie a RM
are caracter de recomandare, spre deosebire de indicaţiile fostei Judecătorii Supreme a RM care
erau executorii atât pentru judecători, cât şi pentru organele de urmărire penală.
Neoficială se consideră interpretarea dată de instituţiile de cercetări ştiinţifice, de savanţii
jurişti, de lucrătorii practicieni, studenţi etc. Aşa sunt, De exemplu, interpretările din manuale,
monografii, prelegeri, comentarii la lege, articole discursuri publice etc. Acest tip de interpretare nu are
putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală, dar are o mare importanţă pentru dezvoltarea
ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de lege, dezvoltarea conştiinţei
juridice a cetăţenilor şi pregătirea profesională a persoanelor ce aplică legea penală.
După metodă, interpretarea poate fi: gramaticală, logică, sistematică şi istorică.
Interpretarea gramaticală constă în căutarea sensului normei de drept penal în textul prin care
ea a fost exprimată. în acest scop, conţinutul textual al dispoziţiei legale trebuie să fie analizat atât din
punct de vedere etimologic, pentru a determina sensul cuvintelor folosite, cât şi sintactico-stilistic. S-a
statornicit teza precum că legea penală trebuie să folosească cuvintele cu sensul lor obişnuit, deoarece
se adresează tuturor membrilor societăţii, iar semnificaţia cuvintelor utilizate la interpretarea legii
penale să fie stabilită cu ajutorul dicţionarelor explicative ale limbii române. Opinie eronată, fiindcă
noţiunile utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de cele obişnuite, deoarece însuşi
legiuitorul le interpretează astfel. De exemplu, cum am exemplificat mai sus, legiuitorul în art. 17 CP
interpretează noţiunea intenţie diferit de explicaţiile dicţionarelor limbii române.
48
ate fi ivitor ibilă, nale. mţin,
ne de ienii,
nului snală ţiuni, iţie a bstei cât şi
:etări sunt, iriila utere tanţă labo-lor şi
ică şi
drept xtual ogic, :. S-a le cu ii, iar bilită indcă cele nplu, iunea
 înţelesul dispoziţiilor legale poate fi descoperit şi prin analiza morfologică a textului, adică prin
cercetarea modului de folosire a cuvintelor în textul respectiv. Acest proces se va realiza în baza
următoarelor reguli: dacă substantivele se utilizează împreună cu adjectivele, iar verbele - cu adverbele,
atunci acestea trebuie să fie examinate şi interpretate împreună. De exemplu, "sustragerea deschisă", art.
187 CP; "rea-voinţă", art. 202 CP; "arestarea ilegală", art. 308 CP etc.
De obicei, folosirea singularului unui cuvânt sugerează pluralul acestuia, dacă în alineatele
ulterioare nu se determină calificativul acestuia - grup de persoane. De exemplu, textul "divulgarea
informaţiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste informaţii i-au fost
încredinţate" din alin. (1) art. 344 CP, fiind folosit la singular, poate fi interpretat pentru plural (un
grup de persoane). Şi numai în art. 286 CP e stipulată o excepţie "persoanele care, executând
pedeapsa cu închisoare...", potrivit căreia pluralul poate fi interpretat şi pentru singular, fapt ce
decurge din textul de mai departe al dispoziţiei acestui articol, pe când, de regulă, pluralul nu poate fi
interpretat şi ca singular.
Folosirea unui cuvânt la genul masculin presupune, de regulă, şi femininul. De exemplu, minor,
art. 145 CP; medic, art. 160 CP; martor, partea vătămată, specialist, expert, traducător, art. 312 CP;
colaborator, art. 350 CP etc.
Pentru interpretarea corectă a legii, se va ţine seama şi de sensul cuvintelor din cadrul propoziţiei.
De exemplu, cuvântul drept în îmbinarea "legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia..." (art. 2 CP), înseamnă totalitatea atât a drepturilor, cât şi a
obligaţiunilor subiectelor relaţiilor juridice. Totodată, acelaşi termen în îmbinarea "privarea de dreptul de
a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate" din art. 65 CP este utilizat pentru a indica
doar drepturile persoanelor, nu şi obligaţiunile lor.
Interpretarea logică constă în folosirea raţionamentelor pentru a descoperi adevărata voinţă a
legiuitorului. La ea se apelează atunci când nu s-a reuşit să se descopere sensul normei de drept cu
ajutorul metodei gramaticale. Descoperirea, pe cale de raţionament, a înţelesului normelor de drept
penal presupune cunoaşterea scopului legii penale, a principiilor politicii penale, a necesităţilor
obiective care au impus adoptarea şi care şi-au găsit expresie în ea. Cunoscând aceste aspecte
esenţiale ale legii, se poate deduce, pe cale de raţionament, voinţa reală a legiuitorului deci şi
adevăratul sens al normei interpretate. De exemplu, după cum decurge din dispoziţiile alin. (1) art.
126 CP şi a lit. d) alin. (2) art. 186 CP, prin sustragerea pe
49
 ascuns a bunurilor altei persoane din alin. (1) art. 186 CP se subînţelege sustragerea pe ascuns
a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale, a căror valoare, exprimată în bani, constituie de la o sută
pînă la zece mii de lei.
Interpretarea sistematică este o variantă a metodei logice şi constă în stabilirea sensului unei
norme de drept penal pornind de la corelaţia existentă dintre această normă şi celelalte norme din
aceeaşi lege sau alte acte normative din sistemul dreptului. De exemplu^ compararea dispoiiţtei OTt.
\&6C? "Sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane" cu cea a art. 273 CP "Răpirea mijlocului de
transport fără scop de însuşire", reclamă concluzia că furtul presupune numai vinovăţie sub formă de
intenţie cu scop de profit, pe când răpirea nu urmăreşte acest scop. Pentru explicarea sensului art. 312
CP, ce prevede răspunderea penală pentru declaraţie mincinoasă, concluzie falsă sau traducere incorectă,
e necesar să ne adresăm normelor corespunzătoare ale Codului de procedură penală şi Codului de
procedură civilă, în care sunt dezvăluite noţiunile de martor, expert, specialist, parte vătămată şi
traducător.
Interpretarea istorică constă în căutarea sensului normei de drept penal, studiind datele de
ordin politic, economic şi juridic ce caracterizează condiţiile în care a fost adoptată norma interpretată.
Aceasta cere familiarizarea cu toate materialele referitoare la adoptarea legii, expunerile de motive, dez-
baterile publice sau parlamentare, notiţele explicative, precedentele legislative, elementele de legislaţie
penală comparată care au servit la elaborarea legii etc. De exemplu, în legislaţia penală anterioară
Codurilor penale din 1961 şi 2002, tâlhăria era definită ca "atac deschis săvârşit în scopul însuşirii
avutului proprietarului". în Codurile penale din 1961 şi 2002 din această definiţie a fost omis cuvântul
"deschis". Prin urmare, la stabilirea semnelor laturii obiective a tâlhăriei trebuie să recunoaştem că
agresiunea violentă în actul tâlhăriei poate fi săvârşită atât deschis, cât şi pe ascuns (prin surprindere de
după colţ, din ambuscadă etc).
După volum, interpretarea legii penale poate fi extensivă şi restrictivă. Atât interpretarea
extensivă, cât şi cea restrictivă reprezintă consecinţe ale unei nepotriviri între voinţa legiuitorului şi
modul în care acesta s-a exprimat în norma interpretată. în ambele cazuri însă extinderea sau
restrângerea sensului textului legii nu constituie o încălcare a principiului legalităţii, deoarece înţelesul
stabilit prin interpretare este conform voinţei reale a legiuitorului, precizat prin aceasta. Legea penală
aplicată în procesul calificării infracţiunilor trebuie să corespundă sensului ei. în unele cazuri însă
conţinutul legii se dovedeşte a fi mai larg sau mai îngust faţă de ceea ce decurge din textul ei, de aceea
şi este justificată apelarea la astfel de interpretări.
50
 Interpretarea extensivă presupune că legiuitorul a vrut să spună mai mult decât rezultă din felul
cum s-a exprimat. în acest caz, este firesc ca, prin interpretare, înţelesul normei să fie extins pentru a
corespunde voinţei reale a legiuitorului. Interpretării extensive, De exemplu, poate fi supus cuvântul
părinţi din conţinutul art. 202 CP, care stabileşte răspunderea penală pentru eschivarea cu rea-voinţă de
la plata pensiei alimentare. Părinţi în cazul dat, conform legii, trebuie consideraţi nu numai părinţii
biologici ai copilului, ci şi persoanele care l-au înfiat.
Interpretarea restrictivă presupune că legii i se atribuie un sens mai îngust. Exemplu de
interpretare restrictivă pot servi explicaţiile momentului consumării furtului, jafului, escrocheriei şi
delapidării, date în Hotărârea Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor" nr. 23 din 28 iunie 2004, potrivit căreia, furtul, jaful, escrocheria şi delapidarea
averii străine se consideră consumate din momentul în care făptuitorul, intrând în posesia ilegală a
bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a le folosi şi dispune de acestea la dorinţa sa.
Unii savanţi neagă existenţa interpretărilor extensive şi restrictive, deoarece, în opinia lor, astfel
de interpretări conduc la subiectivism în aprecierea dispoziţiilor legii şi, în fond, la corectarea legii.
Interpretarea legii trebuie să corespundă textului şi sensului ei şi să nu permită extinderea sau res-
trângerea acţiunii legii prin interpretare.7
Unii autori români opinează că mai există şi interpretarea legii penale prin analogie, adică prin
precizarea sensului unei norme penale cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător şi care este
mai clară.8
Nu putem fi de acord cu aceste păreri, deoarece, după cum se ştie, legea noastră penală exclude
complet aplicarea ei prin analogie, iar în privinţa volumului interpretării noi am vorbit mai sus.
 § 3. Temeiul real al răspunderii penale
3.1. Noţiunea de infracţiune
Legea penală constituie baza juridică a calificării infracţiunilor, în special, prin faptul că ea
stabileşte temeiul real şi temeiul juridic ale răspunderii penale.
Potrivit alin. (1) art. 51 CP, temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă
săvârşită.
7
yeo.ioerwe npaeo Poccuu. O6ufcm nacnib. TOM 1. ITofl peaaKUHeH A. H. HrHaTOBa H
K). A.
KpacHKOBa. M.: Hop.\ia-HHcj)pa, 1999, p. 49-50. "Costică Bulai. Op. cit., p. 87.
51
 Fapta prejudiciabilă săvârşită reprezintă o relaţie socială ilegală, incorectă, nepermisă sub
ameninţarea răspunderii penale a unor oameni faţă de alţii, deci este o relaţie juridică interzisă.
Legea penală defineşte noţiunea infracţiunii în general (art. 14 CP), noţiunea componenţei de
infracţiune în general (art. 52 CP), precum şi aduce definiţia infracţiunilor concrete (furt, jaf, viol,
huliganism etc.) în articolele respective din Partea specială a Codului penal, prin abstractizarea
trăsăturilor caracteristice esenţiale şi comune ale faptelor prejudiciabile concrete, care au fost săvârşite
cândva şi care trebuie să fie incriminate şi sancţionate pentru a se împiedica repetarea lor. Conform
doctrinei penale, acestea constituie componenţa concretă a fiecărei infracţiuni, eventual săvârşită. Baza
corelaţiei dintre aceste patru noţiuni o constituie dialectica dintre legătura esenţei cu fenomenul şi a
conţinutului cu forma.
Definiţiile generale a infracţiunii şi a componenţei infracţiunii sunt necesare pentru înţelegerea
mai profundă a esenţei infracţiunilor concrete şi a componenţelor infracţiunilor concrete.
în lumea obiectivă real se săvârşesc fapte prejudiciabile penal condamnabile concrete, adică
infracţiuni. De exemplu, un adolescent a furat de lângă casa vecinului o bicicletă, lăsată fără
supraveghere; un cetăţean fără anumite ocupaţii a intrat în depozitul unei întreprinderi şi a sustras
bunuri materiale în cantităţi considerabile. S-ar putea descrie mai detaliat fiecare caz de furt
menţionate, indicând timpul şi locul concret, împrejurările, datele despre hoţ şi victimă etc. După cum
se vede din cele expuse, avem două cazuri de furt care la prima vedere nu seamănă unul cu altul, dar
pe de altă parte, au ceva comun: în ambele cazuri o persoană a sustras pe ascuns bunurile victimei.
Prezenţa acestor semne comune ne permite să conchidem că în ambele cazuri e comisă o infracţiune
de furt, prevăzută drept componenţă de infracţiune în art. 186 CP. Deci, componenţa de infracţiune
concretă reprezintă totalitatea semnelor incluse de legiuitor în construcţia legislativă a infracţiunilor
de o anumită categorie.
Cunoaşterea corelaţiei dintre noţiunea infracţiunii în general şi cea a componenţei de
infracţiune în special, dintre noţiunea infracţiunii concrete şi a componenţei de infracţiune concrete are
o importanţă deosebită în procesul cercetării şi soluţionării cauzelor penale. Pornind de la aceste
noţiuni, precum şi de la scopul legii penale, în procesul cercetării şi soluţionării fiecărei fapte
infracţionale concrete trebuie să deosebim, în primul rând, faptele reale necesare pentru tragerea
făptuitorului la răspundere penală şi calificarea infracţiunii concrete săvârşite, adică semnele
componenţei in-
52
•
 fracţiunii concrete, care să includă şi semnele infracţiunii în general, în rândul a?<&?/)&?,
cjscusnsîanţelt necesare pentru individualizarea pedepsei penale, determinarea cauzelor şi condiţiilor
care au contribuit fa săvârşirea rhrrac-ţiunii, semnele ce au importanţă procesuală etc, care se află în
afara etapei calificării infracţiunilor.
Componenţa de infracţiune constituie un model legislativ al infracţiunilor de o anumită categorie,
fiindcă include în sine cele mai esenţiale, necesare şi tipice semne ale infracţiunii. Din acest punct de
vedere componenţa de infracţiune reprezintă unicul temei juridic al răspunderii penale, pe când
faptul comiterii de către o persoană a infracţiunii, prevăzute de legea penală, constituie unicul temei
real al tragerii persoanei la răspundere penală.
în conformitate cu art. 14 CP, „infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală".
Pentru calificarea unei infracţiuni, trebuie mai întâi să dovedim că ea reprezintă o faptă a
omului, un act de conduită exterioară sub formă de acţiune sau inacţiune. Deşi, textual, termenul
faptă este utilizat pentru indicarea acţiunii sau inacţiunii oamenilor, în literatura juridică şi în practica
judiciară acest termen este folosit şi la desemnarea infracţiunii în întregime, adică atât a acţiunii sau
inacţiunii, cât şi a consecinţelor ei prejudiciabile.
Prin aceasta, legiuitorul subliniază că ideile, procesele psihice, convingerile, deducţiile, oricât de
negative ar fi ele, nu pot fi recunoscute ca infracţiune, încă în dreptul roman exista dictonul: Cogitations
poenam nemo patitur -nimeni nu poartă răspundere pentru idei.
Pe de altă parte, în fiecare infracţiune concretă săvârşită trebuie să stabilim cele patru trăsături
generalizate de legiuitor în textul art. 14 CP, care sunt comune pentru orice infracţiune concretă descrisă
în legea penală: prejudici-abilitatea, ilegalitatea, săvârşirea cu vinovăţie şi pasibilitatea de pedeapsă penală.
Este de menţionat că circumstanţele reale ale fiecărei infracţiuni sunt sistematizate în art. 15
CP în patru grupe, denumite elemente ale infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura
subiectivă.
3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
După cum am menţionat, în conformitate cu alin. (1) art. 14 CP, infracţiunea posedă patru
trăsături esenţiale: 1) este prejudiciabilă; 2) ilegală; 3) săvârşită cu vinovăţie; 4) pasibilă de pedeapsă
penală.
La baza definiţiei legislative a noţiunii de infracţiune este pus semnul material al infracţiunii -
gravitatea ei prejudiciabilă.
a. Gravitatea prejudiciabilă reprezintă o anumită stare obiectivă antiso-
53
 cială a infracţiunii, condiţionată de totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor ei negative, dăunătoare
valorilor sociale apărate de legea penală, care cauzează sau creează primejdia reală de a provoca un
prejudiciu esenţial acestor valori. O enumerare exemplificativă a valorilor sociale ocrotite de legea
penală este dată în alin. (1) art. 2 CP. Lista exhaustivă a obiectelor la care atentează infracţiunea este
stipulată în Partea specială a Codului penal.
Anume în baza gravităţii prejudiciabile se efectuează incriminarea faptelor antisociale, adică se
determină care fapte prejudiciabile se consideră infracţiuni.
In procesul calificării este necesar să analizăm caracterul prejudiciabil al infracţiunii, ca o
caracteristică calitativă a ei, şi gradul ei prejudiciabil, ca o caracteristică cantitativă.
Caracterul prejudiciabil determină calitatea specifică a infracţiunii. El depinde de conţinutul
relaţiilor sociale la care atentează infracţiunea, conţinutul consecinţelor prejudiciabile materiale fizice
sau morale, specificul metodei de atentare (violentă sau neviolentă), forma vinovăţiei (intenţionată sau
din imprudenţă), caracterul motivelor şi scopurilor infracţiunii.
Gradulprejudiciabilreprezintă cantitatea prejudiciabilă a faptei. El depinde de valoarea
comparativă a obiectelor de atentare, mărimea prejudiciului de aceeaşi natură, gravitatea vinovăţiei (cu
premeditare, intenţie afectivă, o nechibzuintă grosolană), gradul josniciei şi fermităţii motivelor şi
scopurilor infracţiunii, gravitatea comparativă a infracţiunii în funcţie de specificul locului şi timpului
săvârşirii infracţiunii (timp de război, calamitate naturală etc).
Gradul prejudiciabil se ia în consideraţie de către legiuitor atunci când face diferenţierea
infracţiunilor în infracţiune simplă (de bază, de obicei, prevăzută de alineatele întâi ale articolelor
corespunzătoare din Partea specială a Codului penal), cu circumstanţe agravante sau cu circumstanţe
atenuante.
Potrivit art. 15 CP, gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce
caracterizează elementele infracţiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă).
în conformitate cu art. 16 CP, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile
prevăzute de Codul penal sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave. Stabilirea categoriei infracţiunii săvârşite în procesul
calificări are importanţă deosebită pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală (De exemplu,
potrivit alin. (2) art. 26 CP, este exclusă răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni
uşoare), liberarea de răspundere penală (De exemplu, potrivit art. 54, 55, 57, 58 şi 59 CP, persoana
care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată
54
 de răspundere penală), stabilirea categoriei penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu
închisoare (art. 72 CP), imposibilitatea aplicării pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege
(alin. (5) art. 79 CP) etc.
La calificarea infracţiunii trebuie să ţinem cont de indicaţiile alin. (2) art. 14 CP, conform cărora
"nu constituie infracţiune acţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Codul
penal, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni". Cu alte cuvinte,
trebuie să deosebim infracţiunea de aite fapte ilicite (contravenţii administrative, delicte civile sau
familiale, abateri disciplinare ori materiale în relaţiile de muncă etc), care la fel provoacă un anumit
prejudiciu valorilor sociale.
După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deosebesc printr-o daună,
vătămare sau altă urmare prejudiciabilă sporită decât alte fapte ilicite, care de asemenea posedă o
anumită măsură de gravitate prejudiciabilă. Pe lângă toate celelalte condiţii egale, infracţiunea
întotdeauna cauzează un prejudiciu mai mare, vinovăţia făptuitorului este mai periculoasă, motivarea este
mai josnică, iar acţiunea sau inacţiunea ilegală este mai obraznică. La stabilirea urmărilor
prejudiciabile ale infracţiunilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni şi termeni caracteristici numai legii
penale, pe care, desigur, trebuie să le precizăm în procesul calificării infracţiunilor. De exemplu, referitor
la urmările atentatelor contra vieţii şi sănătăţii se utilizează termenii deces, vătămare (dereglare
îndelungată a sănătăţii, pierderea unui organ etc), iar la urmările materiale - daune de un anumit grad
(în proporţii esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari). în cazurile în care prejudiciul are un
caracter complicat, legiuitorul utilizează termenul urmări grave etc. Aşadar, în procesul calificării
infracţiunii este necesar să stabilim corect şi precis anume urmările prejudiciabile descrise de legea
penală, urmări pe care nici o altă ramură a dreptului nu le utilizează la descrierea faptelor ilicite.
b. Ilegalitatea, adică fapta prevăzută de legea penală ca infracţiune. Lipsa unei norme penale
care ar încadra fapta prejudiciabilă săvârşită exclude calificarea ei ca infracţiune, oricât de sporit ar fi
prejudiciul cauzat, încă în dreptul roman a fost expusă regula conform căreia nu există infracţiune
dacă ea nu este prevăzută de lege - nullum crimen sine lege.
Ilegalitatea penală reprezintă exprimarea juridică a gravităţii prejudiciabile în legea penală.
Numai din momenruJ prevederii în ]ege a faptei prejudiciabile, adică de la intrarea în vigoare a legii
penale, această faptă devine o categorie juridică, şi anume - faptă prevăzută de legea penaîă este
susceptibilă să devină infracţiune, dacă în procesul calificării se constată existenţa ei ca atare, precum
şi a celorlalte trăsături esenţiale ale infracţiunii.
55
 Prescripţia alin. (1) art. 14 CP despre aceea că "infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune)
pvejudiciabilă, prevăzută de legea penală", exclude posibilitatea aplicării legii penale prin analogie,
care se practica în perioada sovietică până în anii 60 ai sec. al XX-lea. Atunci faptele prejudiciabile care
nu erau prevăzute expres de legea penală se sancţionau penal conform unui articol din Codul penal, care
prevedea o infracţiune asemănătoare după formă şi importanţă, cu trimiterea la norma despre analogie.
c. Vinovăţia persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală. Potrivit
alin. (2) art. 6 CP, vinovăţia presupune că răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă doar
persoana care a săvârşit cu intenţie (art. 17 CP) sau din imprudenţă (art. 18 CP) o faptă prevăzută de legea
penală. In unele cazuri, cele săvârşite cer prezenţa concomitentă a ambelor forme de vinovăţie (art. 19
CP), iar art. 20 CP stipulează noţiunea cazului fortuit, adică a faptei săvârşite^ora vinovăţie. Textele
acestor articole stabilesc că vinovăţia sau nevinovăţia persoanei reprezintă atitudinea psihică a
făptuitorului concomitent atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe.
Pentru determinarea formei şi modalităţii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei, articolele 17,
18,19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:
- îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale sau nu-şi dădea seama de acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea
seama, fie că nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia sau nu putea să-
şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
- a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau posi
bilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, sau n-a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor prejudiciabile;
- a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod
conştient, sau considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, ori trebuia
şi putea să prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, ori, conform cir
cumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
Numai corelaţia simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare
dintre cele trei elemente ale vinovăţiei şi nevinovăţiei - ne permite să constatăm că infracţiunea a fost
comisă cu intenţie directă sau indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, ori cu
două forme de vinovăţie, sau fapta dată este comisă fără vinovăţie. Considerăm că evidenţierea
acestor trei elemente ale vinovăţiei va ajuta practicienii să-şi planifice corect procesul determinării
formei şi modalităţii vinovăţiei într-o faptă infracţională comisă.
56
 d. Pasibilitatea de pedeapsă penală prevede posibilitatea aplicării pedepsei penale pentru
fiecare infracţiune. Ca trăsătură a infracţiunii, pasibilitatea de pedeapsă penală nu trebuie identificată cu
pedeapsa penală pentru comiterea unei infracţiuni concrete, de care vinovatul poate fi liberat. Pasi-
bilitatea de pedeapsă reprezintă o noţiune mai largă, care mai curând caracterizează norma ce conţine o
sancţiune juridico-penală aplicabilă numai unei persoane responsabile care a săvârşit o faptă
prejudiciabilă încadrată de această normă. în felul acesta, pasibilitatea de pedeapsa penală se manifestă
prin ameninţarea aplicării pedepsei penale în cazul încălcării interdicţiei de a comite fapte
prejudiciabile, ale căror trăsături sunt descrise în norma penală.
în procesul calificării infracţiunilor, importanţa stabilirii trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii într-
o faptă prejudiciabifă săvârşită constă, mai întâi, în faptul că aceasta ne permite să deosebim
infracţiunea de alte fapte de ilicit juridic, iar în rândul al doilea, calificarea unei fapte ca infracţiune ne
permite să constatăm temeiul real al răspunderii penale, fiindcă doar din momentul comiterii unei
infracţiuni apar relaţiile sociale de conflict, reglementate de legea penală, adică raporturile juridico-
penale. Anume din acest moment statul este obligat să asigure aplicarea justă a legii penale în aşa fel
încât oricine săvârşeşte o infracţiune îşi primeşte pedeapsa cuvenită, şi nimeni să nu fie tras la răspundere
penală şi condamnat dacă este nevinovat.
3.3. Elementele infracţiunii
într-o faptă prejudiciabilă concretă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele prejudiciabile cauzate
de ea, în scopul analizei juridice, putem deosebi patru elemente ale acesteia, ea reprezintând o unitate
inseparabilă organic a elementelor în una şi aceeaşi conduită:
1) obiectul infracţiunii;
1) latura obiectivă a infracţiunii;
2) latura subiectivă a infracţiunii;
3) subiectul infracţiunii.
Unii auturr, "rară a trasa o deosebire dară rrifre" noţiunea de mrraefurne şr noţiunea de
componenţă a infracţiunii, atribuie la componenţă obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura
subiectivă ale componenţei de infracţiune, însă componenţa de infracţiune, fiind numai o totalitate de
semne obiective şi subiective, stabilite de legea penală, adică doar o parte a normei juridico-
9
yzonoeHoe npcwo. O6u\an nacmb. Xlojx peaaKUHeii H. H. BeTpoBa H K). A.
JIsinyHOBa. M.: HOBI>IH ropHCT. 1997, p. 165.
57
 penale, nu poate include în sine ca atare nici obiectul, nici subiectul, nici latura obiectivă şi nici
latura subiectivă, fiindcă toate acestea presupun fapte şi procese, produse în realitatea obiectivă.10 De
exemplu, obiectul infracţiunii reprezintă nişte relaţii sociale, existente obiectiv în afara legăturii lor cu
dreptul penal, şi nu un element al componenţei de infracţiune; subiecţii infracţiunii sunt persoane vii,
care săvârşesc infracţiuni, ci nu sunt un semn a componenţei de infracţiune; latura obiectivă reprezintă
conduita subiectului, produsă, realizată în lumea obiectivă, care nu constituie un element al
componenţei de infracţiune, deoarece ultima numai descrie această latură în legea penală; latura subiectivă
reprezintă atitudinea psihică a vinovatului faţă de fapta comisă, care există obiectiv, dar nu modul de
descriere a ei în legea penală prin anumiţi termeni juridici. Prin urmare, în infracţiune, dar nu în componenţa
de infracţiune deosebim patru elemente: obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă,
componenţa de infracţiune conţinînd numai patru grupe de semne ce caracterizează fiecare element al
infracţiunii."
Obiectul infracţiunii este valoarea la care se atentează şi pe care legea penală o ocroteşte de
atentatele infracţionale, valoare căreia i se cauzează sau i se poate cauza o anumită daună. Valoarea
socială, numită şi valoare juridică, este unanim recunoscută ca relaţie socială. Relaţiile sociale regle-
mentate de normele juridico-penale capătă caracterul unor raporturi numite juridico-penale.
Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un aspect al atentării pre-judiciabile şi ilegale la
interesele ocrotite de legea penală, un aspect exterior al acestuia din punctul de vedere al desfăşurării
consecutive a acelor fenomene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se
consumă odată cu survenirea consecinţelor infracţionale.
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării
concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a
acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, a consecinţelor infracţionale, a legăturii de cauzalitate dintre ele,
precum şi a celorlalte semne obiective ale infracţiunii fixate în legea penală. Latura subiectivă a
infracţiunii caracterizează atitudinea psihică a infractorului faţă de faptele sale.
Subiectul infracţiunii este persoana care săvârşeşte nemijlocit infrac-
' ConemcKoe yzo.noeHoe npano. Oâufan nacmb. MFV, 1969, p. 101. Ibidem.
58
 ţiunea, participă la săvârşirea ei sau profită de fenomenele naturale, animale, fiinţele
iresponsabile etc, producătoare de daune prejudiciabile în scopul comiterii infracţiunii. Subiect al
infracţiunii poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, care întrunesc semnele
subiectului, descrise de legea penală.
în procesul clarificării unor moduri de calificare urmează să stabilim coincidenţa semnelor
componenţei de infracţiune, descrise de legea penală, care caracterizează obiectul, subiectul, latura
obiectivă şi latura subiectivă ale infracţiunii cu semnele corespunzătoare ale faptei prejudiciabile
săvârşite. Acest proces este foarte important, iar uneori şi foarte dificil.
Luând în considerare că determinarea acestor patru elemente ale infracţiunii este imposibilă fără
cunoaşterea semnelor componenţei de infracţiune descrise de legea penală şi că acesta este un proces
complicat şi dificil, analiza modului de stabilire a lor o vom efectua în Capitolul IV al prezentei lucrări).
§ 4. Temeiul juridic al răspunderii penale
4.1. Componenţa de infracţiune ca temei juridic al răspunderii penale
Norma juridico-penală şi circumstanţele faptei comise reprezintă două categorii de fenomene
reunite în procesul calificării infracţiunilor. Această unire se efectuează prin alegerea semnelor comune
pentru ele. La calificarea infracţiunilor nu se aplică toată norma juridico-penală, precum nici toate
semnele faptei infracţionale. Semnele necesare pentru calificarea faptei comise sunt conţinute în
componenţa infracţiunii.
Potrivit alin. (1) art. 52 CP, "se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor
obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune
concretă".
Componenţa infracţiunii reprezintă o totalitate cu minimul necesar de semne stabilite de legea
penală pentru calificarea unei fapte prejudiciabile concrete ca infracţiune şi serveşte drept punte de
legătură între fapta infracţională şi legea penală. Cu alte cuvinte, componenţa infracţiunii constituie o
caracteristică, o construcţie logică ce ne oferă posibilitatea de a stabili dacă fapta comisă reprezintă o
infracţiune sau nu. Se poate spune că componenţa infracţiunii este modelul informativ al unei
infracţiuni anumite, consfinţită de legea penală. Acest model se formează în urma generalizării
semnelor tuturor infracţiunilor de aceeaşi categorie. Ca rezultat, obţinem o descriere, laconică şi
expresivă, a trăsăturilor lor principale.
La definirea noţiunii de componenţă de infracţiune concretă sunt utilizaţi
59
 termeni juridici (anumite cuvinte, expresii sau sintagme ce reprezintă elementele constitutive
ale infracţiunii) care caracterizează: subiectul infracţiunii (cine atentează), obiectul infracţiunii (la ce se
atentează), latura obiectivă (prin ce se manifestă obiectiv atentarea) şi latura subiectivă (cum îşi manifestă
infractorul atitudinea psihică faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei). Din acest punct de vedere,
componenţa de infracţiune reprezintă o totalitate cu minimul necesar format din patru grupe de semne
ce caracterizează obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii. La rândul lor:
- obiectul infracţiunii cuprinde: obiectul juridic general, generic,
nemijlocit, obiectul material sau victima;
- latura obiectivă: acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală,
timpul, locul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii;
-subiectul: responsabilitatea, vârsta, subiectul special al persoanei fizice şi condiţiile, stabilite
în alin. (3) şi (4) art. 21 CP pentru persoanele juridice;
- latura subiectivă: vinovăţia (intenţionată, din imprudenţă sau cu ambele
forme de vinovăţie), motivul şi scopul infracţiunii.
Un interes apate prezintă problema clarificării corelaţiei dintre componenţa infracţiunii cu
norma juridico-penală, ambele descriind faptele infracţionale, precum şi a corelaţiei dintre
componenţa infracţiunii cu infracţiunea, ambele stipulând esenţa şi conţinutul faptei prejudiciabile.
Norma juridico-penală, fiind o regulă de conduită obligatorie consfinţită de legea penală,
reclamă de la destinatarii ei să-şi subordoneze conduita acestei reguli, abţinându-se de la anumite acţiuni
(normele de interdicţie, De exemplu, art. 145 CP), sau de a acţiona întocmai cu prescripţia normei
(normele de prescripţie, De exemplu, art. 162 CP). Norma juridico-penală ce prevede răspunderea
penală pentru o anumită categorie de infracţiuni (De exemplu, pentru omor) stabileşte nu numai
interdicţia sau prescripţia de a săvârşi o acţiune sau inacţiune prejudiciabilă corespunzătoare (dispoziţia
normei), dar fixează şi pedeapsa pentru comiterea ei (sancţiunea normei), precum şi condiţiile pentru
aplicarea ei (ipoteza normei). După cum s-a menţionat anterior, norma juridico-penală, după structura sa
tehnico-juridică, nu coincide cu textul unui singur articol al legii penale, ea fiind prevăzută atât în
articolele din Partea specială, cât şi în cele din Partea generală ale Codului penal.
Comparând cele expuse cu definiţia componenţei de infracţiune, nu e greu să conchidem că
ultima este mai restrânsă în comparaţie cu semnificaţia normei juridico-penale atât după volum, cât şi
după conţinut, componenţa de infracţiune reprezintănd numai o parte a normei juridico-penale.
60
 Norma penală, pe lângă descrierea semnelor infracţiunii, conţine şi o cerinţă privind
nesavârşirea faptelor infracţionale, pe când componenţa de infracţiune cuprinde doar descrierea
semnelor infracţiunii, cu alte cuvinte, conţine cerinţa de subordonare - atribut obligatoriu al oricărei
norme juridico-pcnale. In afară de aceasta componenţa de infracţiune nu cuprinde toate condiţiile
ipotezei normei penale, De exemplu, dispoziţia art. 8 CP „Acţiunea legii penale în timp" sau a art. 60
CP „Prescripţia tragerii la răspundere penală" etc, fără de care norma penală nu ar putea fi aplicată.
în literatura de specialitate e unanim recunoscut că în componenţa de infracţiune, ca element
al normei juridico-penale, legiuitorul include numai acele semne care, în ansamblu, caracterizează fapta
prejudiciabilă ca infracţiune concretă.
De asemenea nu sunt identice noţiunea de infracţiune şi ceea de componenţă a infracţiunii.
Infracţiunea cuprinde trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, fapt ce o deosebeşte de alte forme de ilicit
juridic, acestea formând temeiul real pentru răspunderea penală.
Componenţa de infracţiune cuprinde semnele specifice, distinctive ale fiecărei infracţiuni,
acestea formând temeiul juridic pentru răspunderea penală şi servind la calificarea infracţiunii.
Componenţa de infracţiune reprezintă un sistem de semne indispensabile şi suficiente pentru
confirmarea faptului că persoana a comis infracţiunea dată. Indispensabile în sensul că, fără prezenţa
tuturor semnelor componenţei de infracţiune, persoana nu poate fi învinuită de săvârşirea unei
infracţiuni şi, prin urmare, supusă răspunderii penale; suficiente în sensul că nu este obligatorie
stabilirea altor date suplimentare, pe care le posedă orice infracţiune concreta comisă pentru a avea
temei de intentare a cauzei penale.
Cu alte cuvinte, putem afirma că componenţa infracţiunii este un model informativ al unei
infracţiuni anumite, prevăzute de legea penală. în activitatea practică acest model joacă un rol dublu,
deoarece, întâi de toate, pune juristul la curent cu cerinţa legii. De exemplu, componenţa furtului,
prevăzută în art. 186 CP, include şi trăsăturile esenţiale, prevăzute în art. 14 CP, ale acestei infracţiuni.
în al doilea rând, fiindcă inserează informaţia despre semnele faptei concrete săvârşite, pe care trebuie
să le descoperim la cercetarea cauzei penale (obiectul probaţiei). Racordarea informaţiilor de prima şi
a doua natură are loc la calificarea infracţiunilor.
Caracterul generalizator al componenţei de infracţiune uneori obţine un aspect negativ, atunci
când legea prevede răspunderea penală doar dacă suntem în prezenţa unui anumit cumul de semne şi
nu ia în considerare alte
61
 circumstanţe. De exemplu, legea subliniază că în cazul în care există "sustragerea pe ascuns a
bunurilor altei persoane", există temeiul răspunderii penale. Pe când, de fapt, ar mai putea să existe şi
alte circumstanţe ce ar dezvălui calităţile pozitive ale învinuitului şi ar demonstra iraţionalitatea
tragerii lui la răspundere penală.
Caracterul generalizator al componenţei de infracţiune include însă şi un şir de elemente
pozitive, ce minimalizează lacunele menţionate. Astfel, aspectul ei pozitiv este relevant pentru:
- unitatea şi certitudinea cerinţelor înaintate de lege faţă de toţi cetăţenii.
Potrivit art. 16 din Constituţia RM şi art. 5 din CP, ei sunt egali în faţa legii
şi sunt supuşi răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
De exemplu, componenţa furtului este aceeaşi pentru fiecare individ, indi
ferent de situaţia lui socială.
Caracterul generalizator şi abstract al componenţei de infracţiune şi particularităţile concrete ale
situaţiei vitale sunt stabilite cu ajutorul unui şir de articole din Partea genera/ă şi Partea specială ale
CP, care, în mod special prevăd ace! concurs de împrejurări ce exclud răspunderea penală. în Partea
generală a CP dintre acestea fac parte, bunăoară, art. 56 CP (Liberarea de răspundere penală în
legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii), art. 60 CP (Prescripţia tragerii la
răspundere penală) etc; în Partea specială a CP - alin. (2) art. 337 CP (liberarea de răspundere penală a
cetăţeanului Republicii Moldova, racolat de serviciul de spionaj străin), alin. (4) art. 325 CP (scutirea
de răspundere penală a persoanei, căreia i-au fost extorcate bunuri ), alin. (3) art. 334 CP (liberarea
de răspundere penală a persoanei, care a dat mită, dacă ea s-a autodenunţat) etc.;
- la stabilirea prezenţei componenţei de infracţiune, caracteristicile sem
nelor situaţiei vitale pot fi interpretate în folosul învinuitului. De exemplu,
în conformitate cu alin. (3) art. 8 CPP, toate dubiile în probarea învinuirii
care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului.
Particularităţile componenţei de infracţiune menţionate determină şi funcţiile sale de baza:
- unicul temei juridic pentru a trage infractorul la răspundere penală.
Dacă fiecare semn al infracţiunii concrete corespunde semnelor generali
zatoare ale componenţei infracţiunii, atunci acţiunile făptuitorului cuprind
componenţa de infracţiune. în cazul în care lipseşte doar un singur semn,
62
 temeiul pentru survenirea răspunderii penale decade. Potrivit art. 275 CPP, urmărirea penală
nu poate fi pornită sau va fi încetată dacă fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, adică
legea penală nu descrie fapta comisă ca o componenţă de infracţiune, despre care stipulează art. 52
CP. Aşadar, conform art. 51 CP, componenţa infracţiunii este unicul temei juridic al răspunderii
penale, în timp ce săvârşirea infracţiunii prevăzută de legea penală constituie temeiul real al
răspunderii penale, iar în conformitate cu art. 52 CP, legea penală reprezintă baza juridică pentru
calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din Codul penal;
- delimitarea diferitelor categorii de infracţiuni. Nu pot exista două componenţe ale infracţiunii
absolut identice, toate având cel puţin un singur semn distinctiv. Componenţa infracţiunii nu conţine
semne care să nu îndeplinească nici un rol de delimitare. Ea demarchează sau o categorie de
infracţiuni de alte categorii, sau o infracţiune de alte fapte ilicite juridic. De exemplu, noţiunea "pe
ascuns" în componenţa furtului delimitează furtul de jaf. Toate celelalte semne ale acestor componenţe
coincid, dar, în schimb, demarchează şi furtul, şi jaful de alte categorii de infracţiuni.
în totalitatea semnelor care în prezent se includ în conţinutul componenţei de infracţiune există
doar unul ce nu realizează funcţia de delimitare a unei infracţiuni de alta: responsabilitatea care, din
punct de vedere juridic, este unică pentru toate infracţiunile fără excepţie.
4.2. Seninele componenţei infracţiunii
Prin termenul semn se subînţelege un mijloc de reflectare generalizatoare a realităţii
înconjurătoare, el indicând însuşirea, proprietatea, trăsătura, caracteristica, particularitatea
fenomenului sau faptului, după care se poate să-1 distingem de altul.
Componenţa de infracţiune conţine semne esenţiale, distinctive, indispensabile şi suficiente
pentru calificarea infracţiunilor, de aceea elucidarea lor are o mare importanţă practică. Pentru analiza
amplă a semnelor componenţei infracţiunii trebuie să evidenţiem laturile lor, care au semnificaţie
importantă pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a legii penale.
După opinia academicianului rus V. Kudreavţev,12 semnele componenţei de infracţiune, cu
ajutorul cărora fapta prejudiciabilă se califică drept infracţiune, trebuie să corespundă următoarelor
cerinţe: 1) alături de alte semne să confirme caracterul prejudiciabil, vinovăţia şi ilegalitatea faptei; 2)
să
12
B. H. KyapflBueB. 06u\an meopun KeamKpuKCmuu npecmyrmeHuu. M., 1972, p. 111-
113.
63
anumite. •
Propunem o descriere succinta a acestor cerinţe caracteri-
1 Doar luate în ansamblu, semnele componenţei infracţiunii caracten
d
?S!:22 L d l ta
P
?S!:™22 mL„un,i deosebesc o .„fracţiune de alte ta- l i l B
liliiB

propriu
""tedTobservat că semnele componenţei de infracţiune nu sunt asemă
SS3SS5
 furtului comis prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă găsim
următoarele semne care au diferit grad de generalizare: "acţiune ilegală" (A) —» "sustragerea
bunurilor" (acţiune de rangul întâi) —> "pe ascuns" (acţiune de rangul doi) —> "prin pătrundere în
încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă" (acţiune de rangul trei). Bineînţeles, în alte
componenţe ale infracţiunii sunt posibile nu numai trei clase de semne, ci mai multe sau mai puţine. Din
exemplul menţionat se vede că semnul rangului ulterior îl explică pe cel anterior.
Cu toate acestea, apare întrebarea: trebuie să considerăm semn al infracţiunii calităţile acţiunilor
de fiecare rang aparte? Răspunsul la această întrebare reiese din cerinţele faţă de semnele componenţei
infracţiunii, formulate mai sus.
în exemplul menţionat calităţile acţiunilor de rangul I, II şi III, fără îndoială, constituie semne ale
furtului. Să ne convingem, pornind de la cerinţele aduse:
1. Sunt derivate semnele rangului inferior din semnele rangului superior sau
invers? După cum se vede, nu. Sustragerea bunurilor (rangul I) poate să nu fie
efectuată neapărat pe ascuns (rangul II) şi, din contra, nu orice acţiune întreprinsă
pe ascuns poate fi întotdeauna o sustragere de bunuri. Sustragerea bunurilor pe
ascuns (rangul II) poate să nu fie efectuată neapărat prin pătrundere în încăpere,
în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (rangul III) şi, din contra, nu orice
pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă poate constitui
întotdeauna o sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane etc. Fiecare rang
superior presupune mai multe variante ale celui inferior.
1. Toate semnele de rangul I, II şi III ale componenţei furtului agravat
sunt necesare pentru delimitarea corespunzătoare de jaf, de furt fără circum
stanţe agravante, de nimicirea bunurilor etc. Aşadar, şi potrivit cerinţei a
doua- delimitarea de alte componenţe sau de alte fapte ilicite - aceste semne
corespund cerinţelor menţionate anterior. Cea mai inferioară treaptă de ge
neralizare şi abstractizare a semnelor componenţei infracţiunii se utilizează
de obicei pentru caracterizarea circumstanţelor care delimitează varietăţile
uneia şi aceleiaşi infracţiuni.
Clasificarea semnelor componenţei de infracţiune poate fi efectuată după mai multe criterii:
1) conform elementelor infracţiunii; 2) modul de descriere în lege; 3) gradul de invariabilitate, de
stabilitate.
Orice componenţă de infracţiune conţine obligator semne care se referă la toate cele patru
elemente ale infracţiunii:
- la obiectul infracţiunii (obiectul juridic general, generic şi nemijlocit, obiectul material sau
victima);
65
 - la latura obiectivă (acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura
cauzală dintre ele, locul, timpul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii);
- la subiect (responsabilitatea, vârsta, subiectul special);
- la latura subiectivă (vinovăţia, motivul şi scopul).
Anume această clasificare a semnelor componenţei infracţiunii are cea mai mare importanţă
pentru calificarea infracţiunilor, această clasificare corespunde circumstanţelor reale care în complexul
lor formează infracţiunea concretă, schema semnelor componenţei fiind aplicabilă tuturor categoriilor
de infracţiuni şi în toate cazurile de calificare a infracţiunilor.
Toate semnele componenţei infracţiunii, indicate direct sau indirect în lege sau care se subînţeleg,
adică cele care decurg din compararea unei norme penale cu alta, au aceeaşi importanţă pentru
constatarea prezenţei infracţiunii. Dacă lipseşte cel puţin un semn, componenţa dată de infracţiune se
exclude.
După cum am menţionat anterior, modul de stabilire a elementelor infracţiunii şi a semnelor
componenţei infracţiunii le vom analiza detaliat în Capitolul IV.
Pentru calificarea infracţiunilor o importanţă deosebită are clasificarea semnelor componenţei
infracţiunii după: modul de descriere a semnelor în lege. Conform acestui criteriu, distingem semne
descrise prin noţiuni pozitive şi semne descrise prin noţiuni negative.
Majoritatea semnelor componenţei de infracţiune sunt descrise în lege prin noţiuni pozitive.
Anume cu ajutorul semnelor pozitive legiuitorul stabileşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii.
De exemplu, furtul este caracterizat prin "sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane".
Semnele negative indică lipsa unei sau altei însuşiri a unei fapte, recunoscute de lege drept
infracţiune. De exemplu, art. 159 CP conţine un astfel de semn: "persoana care nu are studii medicale
superioare speciale".
în componenţa infracţiunii semnele negative îndeplinesc acelaşi rol ca şi semnele pozitive, însă
la stabilirea conţinutului lor apar dificultăţi legate de natura fenomenelor corespunzătoare. Unele semne
negative ale componenţelor infracţiunii se referă la altă componenţă de infracţiune sau chiar la mai multe.
De exemplu, art. 388 CP prevede: "dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie", iar art. 344 CP prevede
"dacă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj".
Scopul includerii în componenţa infracţiunii a unor astfel de categorii generalizatoare este de
a delimita o componenţă de altele înrudite. La drept vorbind, nu era neapărat ca astfel de semne să fie
indicate în lege, fiindcă delimitarea infracţiunilor se face în baza unor anumite reguli, indiferent de
faptul dacă există sau nu în dispoziţia legii semnele negative de "trimitere".
66
 însă în acest caz legislatorul consideră că trebuie să ne amintim de existenţa componenţelor
înrudite. E clar, De exemplu, că divulgarea secretului de stat poate fi calificată potrivit art. 344 CP
numai în cazul în care lipsesc semnele divulgării secretului de stat ca formă a trădării de Patrie (art.
337 CP) sau spionaj (art. 338 CP), chiar în absenţa semnului negativ indicat.
Majoritatea semnelor negative sunt formulate mult mai concret şi se referă la unele laturi ale
infracţiunii. De exemplu, latura obiectivă conţine organizarea consumului de substanţe narcotice fără
autorizaţie (art. 217 CP); obiectul - armele de foc cu excepţia armei de vânătoare (art. 290 CP); subiectul
- persoana fără studii medicale superioare speciale (art. 159 CP); latura subiectivă - scopul de însuşire
(art. 273 CP) etc.
Bineînţeles că noţiunile negative ar putea fi înlocuite cu noţiuni pozitive. De exemplu, art. 290
CP prevede răspunderea penală pentru purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau
comercializarea armelor de foc, cu excepţia armei de vânătoare. Desigur, în lege s-ar putea aduce toate
tipurile armelor de foc, care nu constituie arme de vânătoare şi în felul acesta ne-am izbăvi de semnul
negativ "cu excepţia armei de vânătoare". însă, în acest caz, am obţine o listă întreagă de arme de foc,
care ar mări considerabil volumul dispoziţiei penale, fapt ce ar contrazice teza precum că legea penală
trebuie să fie economică şi laconică.
Pe de altă parte, uneori, în virtutea unor situaţii, această metodă nici nu poate fi aplicată. De
exemplu, a alcătui lista exhaustivă a cazurilor de oprire samavolnică, "fără necesitate", a trenului (art.
270 CP) este cu neputinţă.
în baza celor menţionate, conchidem că utilizarea semnelor negative sau elucidarea semnelor
pozitive prin suplimentele negative corespunzătoare este necesară. De obicei, fa cafiiîcarea
inrracţiunifor sunt utih'zate atât semne ie pozitive, cât şi cele negative ale componenţei infracţiunii,
bineînţeles, in-terpretându-le corect.
A treia diviziune a semnelor importantă pentru calificarea infracţiunilor, o putem efectua după
gradul lor de invariabilitate. Potrivit acestui criteriu, există semne constante şi semne variabile.
Constante sunt semnele, al căror conţinut rămâne invariabil pe toată perioada acţiunii legii
penale date şi nu depind esenţial de circumstanţele concrete ale infracţiunilor săvârşite.
Variabile se consideră semnele, al căror conţinut se poate schimba fără modificarea textului
dispoziţiei articolului din Partea specială a Codului penal.
Semnele constante sunt, de obicei, prevăzute de însăşi norma juridico-penală fără trimitere la
normele altor ramuri de drept. Ele sunt indicate atât
67
 în articolele din Partea specială, cât şi în articolele din Partea generală ale Codului penal. De exemplu,
omorul intenţionat (art. 145 CP) şi vârsta (art. 21 CP).
Semnele constante se stabilesc atât în timp (nu se schimbă, până când nu se modifică legea), cât
şi în spaţiu (au aceeaşi aplicare pe tot teritoriul acţiunii normei date, indiferent de condiţiile locale).
Sarcina organelor de drept în procesul calificării infracţiunilor, de obicei, se reduce la interpretarea
corectă a conţinutului acestor semne şi la stabilirea exactă a faptului dacă ele există în acţiunile
vinovatului. Dacă aceste obiective au fost realizate, atunci infracţiunea comisă se poate califica just. A
nu lua în seamă semnele constante ale componenţei infracţiunii prevăzute de legea penală sau
interpretarea arbitrară la aplicarea normei penale este o eroare gravă.
Semnele variabile sunt de două tipuri: de blanchetă şi definitorii (de evaluare).
Majoritatea semnelor variabile sunt de blanchetă, adică conţinutul lor concret depinde, de
obicei, de normele altor ramuri ale dreptului. De exemplu, modul de comitere a acţiunii (inacţiunii)
infracţionale, specificată în art. 264 CP, este un semn variabil, fiindcă legea penală prevede răspunderea
penală pentru "încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de
transport", neindicând concret în ce constă această încălcare. Regulile de securitate a circulaţiei şi de
exploatare a mijloacelor de transport sunt stabilite de normele dreptului administrativ şi periodic se
modifică. Semnele variabile ale componenţei de infracţiune, în aparenţă, parcă ar fi stabile; textul art.
177 CP din 1961 a rămas neschimbat pe tot parcursul acţiunii acestui cod; acest text a fost preluat şi de art.
264 CP din 2002. însă, în realitate, conţinutul semnelor variabile se poate modifica esenţial din cauza
schimbării actelor subordonate legii sau a altor acte la care se face trimitere. De exemplu, termenul din
alin. (2) art. 308 CP "arestarea ilegală" este variabil, fiindcă este dependent de schimbările legislaţiei de
procedură penală.
Dezvăluirea conţinutului semnelor variabile, spre deosebire de cele constante, nu se poate
efectua doar în baza analizei normelor juridico-penale. Ea, adesea, cere interpretarea nu numai a legii
penale, dar şi a actelor normative la care aceasta ne trimite.
Semnele definitorii (de evaluare) se caracterizează prin faptul că textul lor în mare măsură
depinde de cerinţele Codului penal şi de circumstanţele cauzei penale concrete. Definitorii sunt
noţiunile "proporţii esenţiale", "proporţii considerabile", "proporţii mari", "proporţii deosebit de
mari", "daune considerabile", "folos material injust", "alte urmări grave" etc, utilizate în multe
articole din Codul penal.
68
 în legislaţia penală în vigoare noţiuni de evaluare avem atât în articolele din Partea generală, cât
şi în cele din Partea specială, De exemplu, alin. (2) art. 14 CP (acţiune sau inacţiune lipsită de
importanţă), lit. b) alin. (1) art. 77 CP (provocarea prin infracţiune a unor urmări grave), lit. c) alin. (1)
art. 112 CP (comportare ireproşabilă) etc; lit. h) alin. (3) art. 145 CP (omor săvârşit cu o deosebită
cruzime), alin. (1) art. 152 CP (dereglarea îndelungată a sănătăţii), lit. b) art. 176 CP (încălcarea în
drepturi a cetăţenilor soldată cu daune în proporţii considerabile) etc.
Semnele variabile de evaluare se stabilesc în interpretările efectuate de însuşi legiuitor, de
hotărârile Plenului CSJ, de practica judiciară, de conştiinţa juridică a juristului. De exemplu, legiuitorul
în art. 126 CP stipulează: "...se consideră proporţii deosebit de mari şi proporţii mari valoarea, exprimată
în bani, a bunurilor materiale sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate,
păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de
un grup de persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv, 500 unităţi
convenţionale de amendă".
Potrivit pct. 16 al hotărârii Plenului CSJ din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica judiciară în
cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală,
sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc
şi a muniţiilor", prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi a muniţiilor, art. 227-2
CP din 1961 (astăzi, art. 291 CP din 2002) se înţelege cauzarea vătămărilor corporale medii la două sau
mai multe persoane, cauzarea vătămărilor corporale grave uneia sau mai multor persoane, survenirea
decesului unei sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea bunurilor proprietăţii în proporţii
deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii transportului, comunicaţiilor etc.
în cazul în care lipsesc interpretările legiuitorului sau ale Plenului CSJ, elucidarea semnelor
definitorii se efectuează de conştiinţa juridică a juristului, care aplică legea penală ţinând cont de cerinţele
Codului penal şi de circumstanţele cauzei concrete. De exemplu, termenul de evaluare "alte urmări
grave", de obicei, este prevăzut ca o circumstanţă agravantă a infracţiunii corespunzătoare. De aceea,
la interpretarea acestei noţiuni trebuie să avem în vedere nu din toate urmările grave care există în
lumea obiectivă, ci doar consecinţele prejudiciabile ale componenţei de bază pe care circumstanţa
calificativă dată o agravează sau alte urmări agravate de această circumstanţă. De exemplu, prin "alte
urmări grave" ale distrugerii sau deteriorării inten-
69
 ţionate a bunurilor (lit. b) alin. (2) art. 197 CP) se presupune urmările ce depăşesc "daunele în
proporţii mari" ale componenţei de bază ale acestei infracţiuni (alin. (1) art. 197 CP) şi "decesul
persoanei din imprudenţă" ale agravantei de la lit. a) alin. (2) art. 197 CP, cum ar fi sinuciderea
victimei, schilodirea sau mutilarea cuiva, omorul intenţionat, sistarea pe un timp îndelungat a
activităţii unei întreprinderi, lăsarea fără locuinţă a unui număr considerabil de oameni, daune
materiale în proporţii deosebit de mari etc. Prin "urmări grave" ale divulgării secretului de stat (alin. (2)
art. 344 CP) se înţelege, De exemplu, eşecul unui program de stat pe motiv că au fost divulgate
informaţii deosebit de importante sau informaţiile obţinute de la făptuitor au fost transmise unui serviciu
de spionaj străin, urmări ce depăşesc consecinţele componenţei de bază ale acestei infracţiuni din alin.
(1) art. 344 CP - secretul de stat a devenit un apanaj al persoanelor care nu trebuiau să le cunoască.
După cum se vede, interpretarea unuia şi aceluiaşi termen este diferită şi depinde de circumstanţele
cauzei concrete.
Uneori, gradul de gravitate a consecinţelor definitorii se poate dezvălui comparând sancţiunile,
prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni. De exemplu, la confruntarea sancţiunii alin. (1) art.
171 CP, care prevede răspunderea penală pentru raportul sexual săvârşit prin constrângere fizică, cu
sancţiunile art. 145,151,152,153,154 şi 155 CP, care prevăd răspunderea penală pentru aplicarea forţei
fizice, putem conchide că violenţa fizică prevăzută de art. 152, 153, 154 şi 155 CP este complet
cuprinsă de noţiunea constrângerii fizice din dispoziţia alin. (1) art. 171 CP şi nu cuprinde violenţa fizică
prevăzută în art. 145 şi 151 CP, sancţiunile cărora sunt mai mari.
Unele reguli de evaluare a semnelor variabile sunt recomandate de doctrina penală, potrivit
căreia gravitatea consecinţelor infracţiunii depinde doar de gradul schimbărilor prejudiciabile în
obiectul infracţiunii.
Existenţa noţiunilor definitorii în legea penală permite luarea în considerare a schimbărilor
condiţiilor social-politice şi economice, circumstanţelor specifice ale cauzei penale, dat fiind faptul că
toate acestea nu întotdeauna pot fi exprimate şi consfinţite în lege.
Pe perioada acţiunii normei juridico-penale relaţiile sociale permanent sunt supuse
modificărilor, se dezvoltă, se complică. Instanţele judecătoreşti au posibilitate în anumite limite să ia în
considerare schimbările ce se produc în viaţă, fapt ce asigură flexibilitate noţiunilor definitorii.
Existenţa noţiunilor definitorii în lege este inevitabilă. Ele sunt utile, dacă sunt stabilite
pentru cazuri concrete şi aplicate nemijlocit în practică. Noţiunile definitorii trebuie să se bazeze pe
fapte reale, să respecte cerinţele
 legii, să fie interpretate în relaţii de reciprocitate cu alte instituţii şi noţiuni din dreptul penal.
4.3. Construcţia componenţelor infracţiunii
întrucât componenţa infracţiunii are o anumită structură, ea trebuie să aibă şi o oarecare
construcţie concretă.
Construcţia componenţei de infracţiune cuprinde caracterul, tipul de legături dintre semnele
care o formează, precum şi varietăţile de combinaţii dintre semnele ei.
Deoarece semnele componenţelor de infracţiune sunt diferite şi pot alcătui diverse combinaţii,
construcţia lor poate fi foarte variată.
După cum e şi firesc, în unele cazuri, construcţia componenţelor diverselor infracţiuni este
asemănătoare - aceeaşi construcţie au componenţele furtului şi ale jafului, iar în altele acestea se
deosebesc - componenţa vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de
moartea victimei, se deosebeşte de omorul intenţionat nu numai prin semnele obiectului, laturii
obiective şi subiective, dar şi prin particularităţile construcţiei sale: ea prevede survenirea a două
categorii de consecinţe (vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi decesul victimei) şi se
caracterizează prin două forme de vinovăţie. în schimb, pentru componenţa omorului intenţionat e
caracteristică o structură complicată a agravantelor.
Baza structurală a componenţei infracţiunii o constituie sistemul alcătuit din patru grupe de
semne ce caracterizează:
- obiectul infracţiunii (obiectul juridic general, generic, nemijlocit;
obiectul material sau victima);
- subiectul infracţiunii (responsabilitatea, vârsta, subiectul special pentru
persoanele fizice şi condiţiile prevăzute în alin. (3) şi (4) art. 21 CP);
- latura obiectivă a infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea, consecinţele,
legătura cauzală, timpul, locul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii);
- latura subiectivă (vinovăţia - intenţionată sau imprudentă sau ambele
forme concomitent, motivul şi scopul).
Este de observat că nu există nici o componenţă de infracţiune la a cărei construcţie legiuitorul
să utilizeze toate semnele indicate. Analizând toate componenţele infracţiunii descrise de legea
penală, observăm că la orice construire a componenţei de infracţiuni, legiuitorul utilizează
obligatoriu următoarele semne: obiectul juridic (obiectul); acţiunea sau inacţiunea (latura obiectivă);
forma de vinovăţie (latura subiectivă); vârsta şi responsabilitatea (subiectul).
Semnele fără de care nu poate fi descrisă nici o infracţiune doctrina penală
71
 le numeşte semne obligatorii, iar semnele pe care legiuitorul le utilizează numai la descrierea
unor infracţiuni le numeşte semne facultative.
A se menţiona însă că nu poate fi vorba de clasificarea semnelor în obligatorii şi facultative în
cazul unei infracţiuni concrete prevăzute de legea penală. Toate semnele pe care le utilizează
legiuitorul la descrierea unei infracţiuni concrete sunt obligatorii pentru constatarea existenţei
acesteia, deoarece dacă lipseşte cel puţin un semn constitutiv al componenţei de infracţiune se
exclude calificarea acestei fapte ca infracţiune.
Problema îmbinării semnelor menţionate la formarea componenţelor infracţiunii e studiată
puţin de doctrina penală. Academicianul rus V. Kud-reavţev afirmă că semnele ce caracterizează
obiectul infracţiunii pot forma două combinaţii, subiectul - patru, latura obiectivă - opt, latura
subiectivă -nouă, iar cele ce formează componenţa infracţiunii în întregime - 576 de combinaţii, dacă
unele semne nu pot lipsi din construcţia fiecărei componenţe de infracţiune.13
De observat este că enumerarea semnelor cuprinse în componenţa de infracţiune, indicarea
specificului construcţiei acesteia încă nu dezvăluie conţinutul ei. Fiecare semn utilizat la formarea
construcţiei componentei de infracţiune trebuie să redea, după cum s-a menţionat anterior, mai întâi,
esenţa infracţiunii concrete, iar în rândul al doilea, să asigure delimitarea diferitelor categorii de
infracţiuni, adică să stabilească dacă este vorba, De exemplu, despre sustragerea pe ascuns a bunurilor
altei persoane sau, bunăoară, despre atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la
săvârşirea unor fapte imorale. Din acest punct de vedere, nu e greu de observat că o singură construcţie
din cele 576, menţionate de V. Kudreavţev, poate avea nenumărate variante după conţinutul lor. însă,
după cum am spus, la calificarea infracţiunilor nimeni n-a studiat concursul diferitelor construcţii ale
componenţelor infracţiunii în lupta cu criminalitatea, organizarea măsurilor de prevenţie ctc.
în prezent, doctrina penală clasifică componenţele de infracţiune după următoarele criterii:
gradul prejudiciabil al faptei; modul de descriere a elementelor infracţiunii în legea penală; specificul
structurii componenţelor.
După gradul prejudiciabil al infracţiunilor, componenţele pot fi: de bază, cu circumstanţe
agravante şi cu circumstanţe atenuante.
Componenţa de bază cuprinde semnele care determină specificul şi esenţa
13
B. H. Kyap>iBueB. Op. cit. 1972, p. 92.
72
 tipului respectiv de infracţiune, atunci când ea este săvârşită fără circumstanţe atenuante sau
agravante. De obicei, ea este prevăzută de alineatele întâi ale articolelor corespunzătoare. De
exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat este prevăzută în alin. (1) art. 145 CP, iar a
furtului - în alin. 1 art. 186 CP etc. Observăm că unele componenţe de infracţiune sunt descrise în Partea
specială a legii penale doar în calitate de componenţă de bază. De exemplu, componenţa ecocidului
(art. 136 CP), donării (art. 144 CP), banditismului (art. 283 CP) etc.
Componenţa de infracţiune cu circumstanţe agravante include semnele componenţei de bază,
la care se adaugă şi cele care agravează răspunderea penală. De exemplu, furtul săvârşit repetat (lit. a)
alin. (2) art. 186 CP), de două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP), prin pătrundere în
încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit. c) alin. (2) art. 186 CP), cu cauzarea de daune
în proporţii considerabile (lit. d) alin. (2) art. 186 CP), în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186
CP), de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit. b) alin. (3) art. 186 CP).
Componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante este compusă din trăsături caracteristice
componenţei de bază, plus trăsăturile circumstanţelor atenuante. Aceste trăsături denotă o reducere
esenţială a gradului prejudiciabil al faptei săvârşite. De exemplu, art. 146 CP prevede răspunderea
penală pentru omorul săvârşit în stare de afect etc.
Astfel, componenţele infracţiunii cu circumstanţe atenuante sau agravante în legea penală sunt,
de regulă, legate nemijlocit de componenţele de bază şi esenţa celor dintâi nu poate fi concepută în
afara celor din urmă, însă pentru ele este prevăzută corespunzător o pedeapsă mai aspră sau Uiai blândă
în comparaţie cu componenţele de bază.
După modul de descriere, se deosebesc componenţe simple şi complexe.
Componenţa simplă cuprinde descrierea doar a unei activităţi infracţionale. Majoritatea
absolută a componenţelor din legea penală sunt simple, De exemplu, componenţele omorului, furtului,
incestul etc.
Componenţa complexă constă din două sau mai multe activităţi infracţionale care, săvârşite separat,
vor fi pedepsite penal fiecare aparte. De exemplu, tâlhăria presupune sustragerea averii numai prin aplicarea
violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe. Componenţele complexe pot prevedea două acţiuni, două forme de vinovăţie, atentarea la două
obiecte, survenirea a două consecinţe etc.
După specificul structurii, se disting componenţe de infracţiune materiale, formale şi formal
reduse.
73
 Prin componenţe materiale se înţeleg componenţele care prevăd consumarea infracţiunii doar
în momentul survenirii consecinţelor indicate în lege. De exemplu, materiale sunt componenţele
omorului, furtului, distrugerii sau deteriorării bunurilor etc.
Formale se consideră componenţele care prevăd consumarea infracţiunii din momentul
săvârşirii acţiunilor sau inacţiunilor descrise de legea penală, indiferent de survenirea consecinţelor
prejudiciabile. De exemplu, formale sunt componenţele incestului, eschivarea de la plata pensiei
alimentare sau de la întreţinerea copiilor etc.
Formal reduse se consideră componenţele care prevăd consumarea infracţiunii la etapa
pregătirii sau tentativei de infracţiune. De exemplu, banditismul se consideră consumat la etapa
pregătirii lui, iar tâlhăria se consideră consumată la etapa tentativei ei.
Şi, în sfârşit, analizând construcţia, structura şi conţinutul componenţei de infracţiune, trebuie
să clarificăm corelaţia dintre noţiunea componenţei infracţiunii cu cea a articolului din Partea specială
a Codului penal. Cu alte cuvinte, corespunde oare fiecare componenţă de infracţiune unui singur
articol din Codul penal sau corelaţia lor este alta: De exemplu, o componenţă de infracţiune se
potriveşte unui alineat al unui articol din Codul penal sau câtorva articole? Aceasta nu-i clar,
îndeosebi dacă există componenţe cu aşa-numitele semne alternative atât ale semnelor constitutive ce
redau esenţa infracţiunii de bază prevăzute, de obicei, în alineatele întâi ale articolelor din Partea
specială (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii - alin. (1) art. 151 CP),
trădarea de Patrie (alin. (1) art. 337 CP) etc., cât şi a agravantelor, prevăzute în alineatele ulterioare, De
exemplu, alin. (2) şi (3) art. 186 CP.
Constatăm că această problemă e puţin analizată de doctrina penală. în ceea ce ne priveşte,
referindu-ne la exemplele menţionate, considerăm că în alin. (1) art. 337 CP există mai multe
componenţe de infracţiune: 1) trădarea de Patrie prin trecerea de partea duşmanului; 2) trădarea de Patrie
prin spionaj; 3) trădarea de Patrie prin divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii
străine sau reprezentanţilor lor; 4) trădarea de Patrie prin acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea
activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova. Iar în art. 186 CP avem următoarele
componenţe de infracţiune ale furtului: 1) sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în
proporţii esenţiale; 2) furtul săvârşit repetat; 3) furtul săvârşit de două sau mai multe persoane; 4)
furtul săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă; 5) furtul săvârşit
cu cauzarea de daune
74
 în proporţii considerabile; 6) furtul săvârşit în timpul unei calamităţi; 7) furtul săvârşit de un grup
criminal organizat sau de o organizaţie criminală - în total 7 componenţe. în afară de art. 186 CP, legea
penală prevede în art. 195 CP încă două componenţe de infracţiune ale furtului: 8) furtul săvârşit în
proporţii mari şi 9) furtul săvârşit în proporţii deosebit de mari.
Considerăm că aprecierile noastre nu pot fi categorice, deoarece, după cum am spus, doctrina
penală încă n-a elaborat criteriile exacte de deosebire a componenţei de infracţiune de articolul legii
penale. Totodată, menţionăm că aceste semne distinctive pot să aibă o bază criminologică şi social-
juridică serioasă.
4.4. Conţinutul componenţei de infracţiune
Construcţia componenţei de infracţiune reprezintă numai forma sa, dar pentru aplicarea legii
penale e necesară cunoaşterea profundă a conţinutului acesteia şi a fiecărui semn al ei.
Prin conţinutul componenţei de infracţiune se înţelege totalitatea semnelor ce o formează.
Pentru elucidarea şi stabilirea lui, mai întâi, trebuie să stabilim construcţia sa, caracteristicile concrete
ale fiecărui semn ce deosebesc componenţa dată de alta analogică şi, în sfârşit, conţinutul fiecărui
semn aparte.
Pentru a stabili construcţia componenţei de infracţiune, trebuie să clarificăm care categorii de
semne au fost incluse în ea, De exemplu, consecinţele, locul, modul, motivul şi scopul infracţiunii,
semnele subiectului special, circumstanţele atenuante sau agravante etc. Astfel, dacă în dispoziţie
sunt descrise numai semnele consecinţelor, fără menţionarea semnelor acţiunii sau inacţiunii şi ale
laturii subiective (De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care
a provocat decesul victimei), putem judeca despre construcţia acestei componenţe. Se ştie că această
componenţă conţine orice acţiune sau inacţiune ilegală, capabilă să producă consecinţele nominalizate
în dispoziţia legii penale, şi anume vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a
produs decesul victimei, vinovăţia la producerea vătămării corporale grave trebuie să fie numaidecât
intenţionată, fiindcă aşa cere legea penală, iar vinovăţia la producerea decesului victimei trebuie să
fie din imprudenţa care, deşi nu e nominalizată, decurge din compararea sancţiunilor alin. (4) art. 151
CP şi a art. 145 CP, adică infracţiunea dată se comite cu două forme de vinovăţie.
Construcţia componenţei de infracţiune oferă răspuns la întrebarea când infracţiunea se
consideră consumată, ceea ce are o importanţă deosebită pentru calificarea ei. De exemplu , dacă
componenţa de infracţiune este
75
 formală, pentru calificare e de ajuns să determinăm doar acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă,
indiferent de faptul au survenit sau nu consecinţele infracţionale. Ultimele vor fi stabilite numai pentru
individualizarea pedepsei penale, fiindcă în acest caz ele n-au importanţă pentru calificare.
Pentru calificarea infracţiunii trebuie stabilite toate semnele obligatorii ale componenţei de
infracţiune atât a celor direct nominalizate în dispoziţia normei juridico-penale, cât şi a celor pe care
legiuitorul le subînţelege anticipat. Pentru determinarea acestora trebuie să recurgem la studierea
întregului sistem al legislaţiei penale. De exemplu, deşi scopul de profit nu este nominalizat expres în
dispoziţia art. 186 CP, el este obligatoriu pentru componenţa furtului ce rezultă din compararea
dispoziţiilor art. 186 şi 273 CP.
După stabilirea semnelor obligatorii ale componenţei de infracţiune, trebuie să dezvăluim
conţinutul fiecărui semn aparte, apelând la interpretările legale şi judiciare, precum şi la cele ale
doctrinei penale. (Aceste momente le vom analiza mai detaliat în Capitolul IV al acestei lucrări.)
Astfel, persoana ce efectuează calificarea infracţiunii se confruntă cu o problemă destul de
complicată: stabilirea construcţiei componenţei de infracţiune, elucidarea conţinutului ei şi stabilirea
caracteristicilor concrete ale fiecărui semn ce o formează. Pentru realizarea acestei sarcini trebuie
luate în considerare:
1) tot sistemul normelor juridico-penale şi denumirea capitolelor Co
dului penal;
1) articolele din Partea specială a legislaţiei penale;
2) articolele din Partea generală a legislaţiei penale;
3) normele juridice ale altor ramuri de drept;
4) interpretările legale şi judiciare;
5) practica judiciară;
6) doctrina penală.
Acesta este un proces de dezvăluire a construcţiei legislative a unei anumite componenţe de
infracţiune. Construcţia legislativă a componenţei de infracţiune în întregime, în particular, sub o
formă sau alta, o găsim în legislaţia penală. Prin urmare, nu se creează o nouă construcţie legislativă,
ci doar se dezvăluie, se adună unele elemente aparte ale acestui model legislativ de infracţiune care
există real. Dacă legiuitorul n-a prevăzut într-un mod sau altul unele semne esenţiale ale faptei
infracţionale, atunci este inadmisibilă inventarea lor.
76
 § 5. Alte temeiuri ale calificării infracţiunilor
Potrivit alin. (2) art. 51 CP, legea penală reprezintă baza juridică pentru calificarea
infracţiunilor, iar potrivit alin. (3) art. 1 CP, legea penală se aplică nformitate cu prevederile Constituţiei
Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Conform art. 7, Constituţia este Legea supremă a ţării şi nici o lege sau vin alt act juridic care
contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.
Potrivit alin. (3) art. 1 CP, dacă există neconcordanţe cu actele interna-ale privind drepturile
fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.
Cu alte cuvinte, uneori ca bază juridică directă pentru calificarea infrac-ilor, în afară de legea
penală, poate servi Constituţia RM şi actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului la
care Republica Moldova este parte.
în conformitate cu pct. 2 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova" nr. 2 din 30 ianuarie 1996,
pornind de la prevederile constitu-ionale, instanţele judecătoreşti, la înfăptuirea justiţiei, în cazurile
necesare, aplică Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă. Instanţa, judecând cauza, aplică în
direct Constituţia în cazurile: a) dacă prevederile Constituţiei rmează să fie aplicate nu conţin indicaţii
referitor la adoptarea unei legi speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor dispoziţii ale Constituţiei; b)
dacă
anta judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată până la intrarea în vigoare a Constituţiei
— 27 august 1994 — contravine prevederilor ei.
Conform dispoziţiilor art. 27 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la 23 mai 1969
la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile
prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legislaţiei naţionale. Republica Moldova este parte
a acestei Convenţii, de aceea instanţele judecătoreşti, în cazurile în care legislaţia naţională contravine
actului internaţional la care Republica Moldova este parte, sunt obligate să aplice dispoziţiile acestui
act internaţional.
în conformitate cu pct. 4 al Hotărârii Plenului CSJ din 30 ianuarie 1966, la aplicarea tratatului,
convenţiei sau acordului internaţional, instanţele judecătoreşti verifică, prin Ministerul Afacerilor
Externe, care este depozitarul actelor internaţionale, dacă aceste acte sunt în vigoare, ţinându-se cont şi
de faptul că, în conformitate cu Legea privind modul de încheiere, aplicare,
:lcare şi denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale nr. 1137-XH din 4
august 1992 şi cu Legea privind modul de publicare şi
77
 intrare în vigoare a actelor oficiale nr. 173-XIII din 6 iulie 1994, actele internaţionale intră în
vigoare: a) după schimbarea instrumentelor de ratificare, dacă importanţa tratatului necesită
ratificarea lui de către organele legislative; b) după remiterea actelor aprobate depozitarului spre
păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional; c) în alt mod şi termene stabilite de părţile
contractante.
Potrivit alin. (5) art. 7 CPP, dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma
juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica regle-
mentările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa.
Este de observat că, de regulă, atât prevederile constituţionale privind răspunderea penală, cât
şi cele ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte sunt incluse în Codul penal ca
unica lege penală a Republicii Moldova şi de aceea practic decade necesitatea aplicării în direct a
prevederilor menţionate.
în cazul în care aceste prevederi nu sunt incluse în Codul penal, aplicarea lor în direct se
efectuează în concurs cu o normă juridică a Codului penal, deoarece atât prevederile constituţionale,
cât şi cele ale tratatelor internaţionale determină, de obicei, numai esenţa faptelor infracţionale, fără
să stabilească pedepse penale pentru sancţionarea acestora.
în afară de dispoziţiile constituţionale şi cele ale tratatelor internaţionale, drept bază juridică
pentru calificarea infracţiunilor poate servi legislaţia ţărilor străine în cazurile prevăzute de
legislaţia naţională, De exemplu, aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin (art.
86 CP), sau actele internaţionale.
Potrivit pct. 8 al Hotărârii Plenului CSJ din 30 ianuarie 1996, conform prevederilor art. 4 din
Constituţie, instanţele judecătoreşti aplică legislaţia ţărilor străine în cazurile prevăzute de legislaţia
naţională sau de actele internaţionale. Dacă lajudecarea cauzei este necesară aplicarea legislaţiei altor
ţări, instanţa judecătorească este obligată să stabilească dacă în această ţară funcţionează legea sau alt
act juridic, care urmează să fie aplicate, şi să clarifice conţinutul şi sensul acestei legi sau a altui act
juridic, precum şi practica aplicării lor în statul respectiv. Constatarea existenţei actului juridic
normativ al statului străin se face cu concursul Ministerului Justiţiei, ţinându-se cont de faptul că
organele competente străine pot prezenta informaţii numai dacă între statul străin şi ţara noastră este
încheiat un tratat sau acord cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,
78
 familială şi penală. Dacă este imposibilă constatarea existenţei legii sau a altui act juridic
străin, instanţa aplică legea sau actul juridic intern respectiv.
în conformitate cu alin. (1) art. 86 CP, la executarea hotărârii unui stat străin, instanţa de
judecată înlocuieşte sancţiunea privativă de libertate pronunţată în statul străin cu o sancţiune
prevăzută de propria lege penală pentru aceeaşi faptă, fără a agrava situaţia penală a condamnatului
stabilită prin hotărârea statului străin. Dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică decât
minimul prevăzut de legea internă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minim şi va aplica o
sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul străin.
Potrivit art. 558 CPP, hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din
străinătate, precum şi cele care sunt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova,
efecte juridice, pot fi recunoscute de instanţa naţională, la demersul Ministrului Justiţiei sau al
Procurorului General, în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate.
Hotărârea penală a instanţei unui stat străin poate fi recunoscută numai dacă sunt respectate
următoarele condiţii:
1) hotărârea a fost pronunţată de către o instanţă competentă;
2) hotărârea nu contravine ordinii publice din Republica Moldova:
3) hotărârea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii naţionale.
Procedura de recunoaştere a hotărârilor instanţelor judecătoreşti străine
este prevăzută în art. 559 CPP.
Aplicaţii
1. Ce acte normative reprezintă baza juridică pentru calificarea
infracţiunilor?
2. Care sunt structurile logico-juridică şi tehnico-juridică ale normei penale?
3. Care este corelaţia dintre norma penală, infracţiune, componenţa
infracţiunii şi articolul legii penale?
4. Numiţi cel puţin cinci norme juridico-penale ce au dispoziţie simplă,
descriptivă, de blanchetă, de trimitere sau combinată?
5. Secară, aflându-se în relaţii duşmănoase cu soţia, fiind în stare de ebrietate,
a dat foc casei acesteia. în timpul incendiului, el, în prezenţa unor persoane, a
tras de două ori în aer din puşca de vânătoare şi a dispărut. A doua zi, fiind
iarăşi beat, întâlnindu-şi soţia, a îndreptat spre ea carabina cu ţeava tăiată pe
care o luase de la prietenii săi, ameninţând-o, apoi i-a aplicat două lovituri cu
pumnul şi cu carabina.
79
 La locul incendiului au sosit lucrătorii poliţiei Plumb şi Sobor pentru a-1 reţine pe Secară.
Acesta a opus rezistenţă, a încercat să-1 lovească pe Plumb cu carabina, iar pe Sobor 1-a lovit cu
pumnul.
Expertiza criminalistică a constatat că arma era defectată şi nu putea fi utilizată pentru a
trage foc.
Calificaţi acţiunile lui Secară şi ale complicilor lui.
Dispoziţiile a căror articole din legea penală pot fi aplicate?
6. Care sunt temeiul real şi temeiul juridic ale răspunderii penale?
7. Care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii?
8. Ce înţelegem prin caracterul şi gradul prejudiciabil ale infracţiunii, prin
ce se deosebesc aceste noţiuni şi care este importanţa lor pentru calificarea
infracţiunilor?
9. Care este corelaţia dintre infracţiune şi alte fapte ilicite? Enumeraţi şi
descrieţi criteriile de delimitare a infracţiunilor de alte fapte ilicite în procesul
calificării infracţiunilor.

10. Daţi definiţia interpretării legii penale, a modalităţilor de interpretare şi

importanţa ei pentru calificarea infracţiunilor.
11. Pânzar a făcut cunoştinţă în tren cu Movileanu. Ultimul i-a comunicat
că a fost în satul natal şi şi-a vândut casa cu 30 de mii de lei şi acum se întoarce
la locul de muncă. La una din staţii, când Movileanu se afla la restaurant.
Pânzar i-a luat valiza, în care presupunea că se găsesc banii, şi a dispărut. însă
în valiză erau numai lucrurile lui Movileanu, în valoare de 17 lei.
Conţine acţiunea lui Pânzar o componenţă de infracţiune?
Care este conţinutul normei juridico-penale şi a componenţei de infracţiune ce prevede
răspunderea penală pentru săvârşirea faptei date? Care este corelaţia dintre ele?
Numiţi semnele obiectului, subiectului, ale laturii obiective şi laturii subiective ale
componenţei de infracţiune, săvârşite de Pânzar.
12. Enumeraţi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute în alin. (1) art.
187 şi alin. (1) art. 308 CP. Indicaţi de unde aţi cules informaţii despre semnele
obligatorii ale componenţei de infracţiune care caracterizează obiectul, subie
ctul, latura obiectivă şi latura subiectivă ale infracţiunii.
13. Care sunt funcţiile de bază ale componenţei de infracţiune şi în ce constă ele?
14. în ce constă latura negativă a caracterului abstract al componenţei de
infracţiune şi formalismul normei juridico-penale şi care sunt căile de depăşire
a acestor lacune?
15. Numiţi componenţe de infracţiune care au aceeaşi construcţie. Prin ce
se deosebesc ele?
80
a-1 cu
fi
>rm rea
:i şi ssui
■eşi
licat arce ;ant. însă
Frac-biec-
 16. Enumeraţi semnele obligatorii ale următoarelor componenţe de infrac
ţiune: tâlhărie simplă (alin. (1) art. 188 CP), încălcarea regulilor de protecţie
contra incendiilor (art. 296 CP). Indicaţi de unde aţi cules informaţii despre
obiect, subiect, latura obiectivă şi latura subiectivă ale acestor infracţiuni.
17. Câte componenţe de infracţiune sunt descrise în art. 145 CP (Omorul
intenţionat), art. 151 CP (Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii), art. 287 CP (Huliganismul)? Motivaţi răspunsurile.
18. Arătaţi care semne ale componenţei de infracţiune prevăzute în art. 298
CP (încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice) stabilesc ca
racterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi care semne stabilesc vinovăţia per
soanei. Care dintre aceste semne sunt constante, variabile, de blanchetă sau
definitorii? Conţine acest articol semne negative? Derivă unele semne ale
componenţei date din altele.
19. Explicaţi conţinutul următoarelor semne, dezvăluindu-le maximal: "păs
trarea neglijentă" a armelor de foc (art. 291 CP), "mijloace de transport" men
ţionate în art. 264 şi art. 273 CP. La care norme juridice puteţi face trimitere
pentru a vă confirma opinia?
20. Fără a schimba conţinutul normei juridico-penale, încercaţi să înlocuiţi
semnele negative prin semne pozitive: "dacă în esenţă nu constituie trădare de
Patrie sau spionaj" (art. 344 CP), "fără studii medicale superioare speciale"
(art. 159 CP), "fără necesitate" (art. 270 CP). Arătaţi semnele negative din com
ponenţele date şi din alte componenţe de infracţiuni care nu pot fi substituite
cu semne pozitive fără a denatura conţinutul legii.
21. în care cazuri la calificarea infracţiunilor se aplică legislaţia ţărilor
străine?
22. în ce constă procedura de recunoaştere a hotărârilor instanţelor străine?

) art. inele ubie-

ăele°
ţeide îăşire
rin ::
SI
 Capitolul III PROCESUL DE CALIFICARE A INFRACŢIUNILOR
§ 1. Esenţa şi fazele procesului de calificare a infracţiunilor
mîrac'ţTcnre ÎTiseamnă a-i âa îapte'i prejud'iciabile aprecierea juridică adecvată, alegând norma
juridică penală, care cuprinde semnele faptei comise, invocând în documentele juridice
corespunzătoare articolele din Codul penal ce prevăd fapta dată. Deci, după cum s-a menţionat, definiţia
calificării infracţiunilor abordează două aspecte: 1) procesul alegerii normei juridice penale, care
cuprinde fapta prejudiciabilă săvârşită şi 2) fixarea în documentele juridice corespunzătoare a
coincidenţei semnelor faptei prejudiciabile descoperite prin normele juridice penale ce o
preconizează. Din alt punct de vedere, în activitatea ofiţerilor de urmărire penală, procurorului, instanţei
de judecată, care efectuează calificarea juridico-penală a unei fapte prejudiciabile concrete se
întrezăresc două direcţii: pe de o parte, aceste persoane treptat, pe etape, configurează circumstanţele
reale ale infracţiunii, pe de altă parte ele efectuează analiza legii penale. Astfel se creează premise pentru
înfăptuirea procesului calificării juridico-penale a infracţiunii. Totodată, trebuie să ţinem minte că
persoana care efectuează calificarea juridico-penală îşi structurează acţiunile sale într-o anumită
ordine, în strictă consecvenţă.
Prin urmare, calificarea infracţiunilor constituie un proces ce rezolvă o anumită problemă cu
mai multe operaţii. Conform legilor gândirii creatoare, soluţionarea oricărei probleme presupune
stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi concluzia finală. în dreptul penal
problema calificării unei infracţiuni stipulează constatarea raporturilor de reciprocitate dintre
condiţiile iniţiale, adică stabilirea corespunderii exacte dintre semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi
semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală, precum şi concluzia finală sau
rezultatul acestui proces: invocarea normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile
săvârşite.
Această ordine caracterizează toate cazurile de calificare a infracţiunilor, chiar dacă persoana
care efectuează acest proces nu conştientizează că
82
 parcurge o cale de meditaţie. Procesul de calificare reprezintă nu numai o identificare simplă a
unui fenomen, el se caracterizează şi printr-o activitate de gândire complicată, ce decurge după anumite
legi logice. Persoana care efectuează calificarea infracţiunilor, practic în toate cazurile, chiar după
identificarea într-o clipită a normei penale ce cuprinde fapta infracţională comisă, în mod consecvent,
verifică cazul identificat (fapta prejudiciabilă comisă) cu modelul legislativ al infracţiunii
(componenţa infracţiunii), descrise de legea penală.
Procesul de calificare a infracţiunii constă din trei faze (după cum s-a menţionat în Capitolul I,
acestea-s primele trei etape ale procesului de aplicare a normei juridico-penale):
1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor reale ale cauzei
penale în lumina prevederilor normei juridice;
2) alegerea şi interpretarea normei juridice;
3) elaborarea, adoptarea şi fixarea în documentele procesual-juridice a
coincidenţei semnelor faptei prejudiciabile descoperite cu semnele
componenţei de infracţiune care o încadrează.
In etapa iniţială trebuie, mai întâi, să apreciem dacă fapta comisă constituie o infracţiune (art.
14 CP), dacă ea conţine semnele unei componenţe concrete de infracţiune (art. 52 CP), adică dacă a
apărut un raport juridic penal. în acest scop organul de urmărire penală va examina sursele reale de
informaţii, în stare să contureze circumstanţele cauzei: documente oficiale, date faptice, va asculta
martori, va proceda la reconstruiri, va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, amprente
etc. în cazul descoperirii relaţiei juridico-penale - prezenţa în fapta vinovatului a semnelor infracţiunii
-procesul calificării trece la etapa a doua.
Etapa a doua constă în alegerea şi interpretarea normei juridico-penală, care încadrează fapta
comisă. Pentru a stabili corect norma juridico-penală, trebuie să constatăm dacă fapta săvârşită reprezintă o
infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni, sau o concurenţă a normelor juridico-penale precum şi dacă
avem o infracţiune consumată, o pregătire, o tentativă de infracţiune sau o participaţie penală.
Nominalizând norma sau normele juridico-penale alese, trebuie să verificăm autenticitatea şi forţa
juridică a acestora, dacă sunt aplicabile persoanei respective. Alegerea normei juridice penale, la rândul său,
presupune un şir de etape, consacrate în paragraful următor al acestui capitol.
Etapa a treia constă în elaborarea şi adoptarea documentelor procesual-juridice în care se
fixează norma sau normele juridico-penale, care încadrează cele săvârşite.
83
 Toate aceste trei etape ale calificării infracţiunilor se află în relaţii de reciprocitate. De
exemplu, ofiţerul de urmărire penală nu se poate limita doar la concluzia generală că fapta săvârşită este
o infracţiune. Pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală trebuie efectuat tot procesul de
calificare a infracţiunilor: stabilirea vinovăţiei persoanei în comiterea faptei prejudiciabile, prevăzută
de vreun articol din Partea specială a Codului penal.
Calificarea infracţiunii înseamnă confruntarea şi descoperirea coincidenţei dintre semnele faptei
prejudiciabile comise şi semnele infracţiunii, prevăzute de un articol concret din Partea specială a
Codului penal. Apare întrebarea: de la care semne ale componenţei de infracţiune şi de la care
elemente ale faptei infracţionale trebuie începută stabilirea coincidenţei menţionate?
In doctrina penală şi în practica urmăririi şi soluţionării cauzelor penale s-a format opinia,
potrivit căreia calificarea infracţiunilor se efectuează după elementele infracţiunii şi semnele
componenţei de infracţiune ce le caracterizează, începând în mod consecvent de la obiect, latura
obiectivă, subiect şi latura subiectivă (temă căreia îi consacram capitolul următor al acestei lucrări).
Uneori se propune altă schemă: obiect, latura obiectivă, latura subiectivă şi subiect.1
în ambele cazuri se propune, pe bună dreptate, de început procesul calificării infracţiunilor cu
stabilirea obiectului, adică a valorii sociale ocrotite de legea penală, căreia i se cauzează daunele vizate de
legea penală, pe urmă a semnelor laturii obiective, adică cel puţin a acţiunilor sau inacţiunilor ilegale
care au produs prejudiciu obiectului de atentare, iar dacă latura obiectivă este descrisă şi cu alte semne ale
sale, atunci trebuie identificate şi acestea. Mai departe, după opinia noastră, până la stabilirea atitudinii
psihice a persoanei faţă de fapta comisă (latura subiectivă), trebuie să precizăm vârsta şi responsabilitatea
subiectului, iar dacă se cere şi semnele subiectului special. Calificarea acestor semne ale subiectului în
mare măsură poate predetermina şi hotărârea despre semnele laturii subiective. De exemplu, dacă fapta
prejudiciabilă este comisă de o persoană iresponsabilă, aceasta exclude necesitatea elucidării atitudinii
psihice a persoanei faţă de cele comise.
în procesul calificării infracţiunilor, la stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile
iniţiale şi concluzia finală, pot să apară unele probleme:
1) nu sunt determinate nici condiţiile iniţiale, nici concluzia finală, adică nu se cunosc nici
semnele faptei prejudiciabile săvârşite, nici semnele com-
B. A. KypHHOB. Op. cit., p. 70.
84
 ponenţei de infracţiune ce ar cuprinde fapta comisă şi, prin urmare, nici care normă juridico-
penală ar putea fi invocată în documentele procesual-juridice corespunzătoare. Problemele de acest gen
apar şi se rezolvă, mai ales, în etapa iniţială a urmăririi penale, când nu sunt stabilite toate
circumstanţele faptei săvârşite. Adesea întâlnim cazuri când nu se ştie dacă în general există temeiul
răspunderii penale; e foarte posibil ca acţiunile persoanei să nu conţină semnele componenţei de
infracţiune;
2) sunt determinate clar condiţiile iniţiale, dar nu este cunoscută concluzia
finală. în acest caz fabula cauzei penale este studiată integral, sunt acumulate
toate probele, dar fapta prejudiciabilă comisă nu e calificată. Astfel de
probleme apar şi se soluţionează în procesul instruirii studenţilor-jurişti
(rezolvarea aplicaţiilor la Partea specială a dreptului penal în cadrul orelor
practice), precum şi în cazul în care practicianul începător ia consultaţii de
la savanţi sau de la jurişti cu experienţă. Ofiţerii de urmărire penală se con
fruntă rareori cu asemenea probleme, fiindcă în majoritatea cazurilor la fina
lizarea procesului de acumulare a probelor calificarea acestei infracţiuni
este deja cunoscută, fie şi în formă de versiuni;
3) sunt stabilite atât condiţiile iniţiale, cât şi concluzia finală, însă veridici
tatea rezolvării acestei probleme mai necesită verificări, se va controla dacă
calificarea propusă este exactă sau se va găsi altă soluţie. Probleme de acest
tip se rezolvă de către instanţa de judecată de gradul întâi, Curtea de apel,
Curtea Supremă de Justiţie, când calificarea infracţiunii este deja propusă.
Bineînţeles, aceste trei genuri de probleme care apar în procesul calificării infracţiunilor sunt cele
mai tipice, dar mai există şi un şir de alte probleme, adesea întâlnite în practică.
Calificarea infracţiunii reclamă un proces de gândire complicat, care decurge într-o anumită
consecutivitate, trece anumite etape şi se bazează pe anumite principii. După cum am menţionat
anterior, calificarea infracţiunii se bazează pe principiile formulate de lege şi pe cele elaborate de
teoria dreptului penal, pe practica judiciară, pe temelia metodologică a filozofiei (singularul şi
generalul, concretul şi abstractul, adevărul absolut şi relativ), pe legile şi categoriile logicii formale.
Fazele procesului de calificare a infracţiunilor nu trebuie confundate cu etapele alegerii normei
juridico-penale, temă căreia îi consacram paragraful următor, şi cu etapele procedurii penale pe
parcursul cărora se efectuează procesul calificării infracţiunilor, temă căreia îi dedicăm paragraful trei
al acestui capitol.
85
 § 2. Alegerea normei juridico-penale la calificarea infracţiunilor
Condiţia principală pentru calificarea justă a infracţiunilor este analiza minuţioasă a tuturor
circumstanţelor faptei infracţionale comise şi alegerea exactă a normei juridico-penale în baza legii
penale.
Alegerea "clasică" a normei juridico-penale presupune căutarea acesteia în câteva etape
consecutive.
Prima etapă constă în sistematizarea faptelor evidente şi distingerea semnelor de natură juridică.
Această procedură are un caracter complex, deoarece adesea nu este stabilit obiectul ce trebuie clarificat,
nu se ştie care fapte vor avea ulterior semnificaţii juridico-penale şi, prin urmare, se cere descoperirea
unor surse reale de informaţii în stare să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în
legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare a legii va
consulta documentele oficiale, datele faptice, va asculta martorii, victimele, va proceda la reconstruiri (la
operaţii de identificare a fazelor anterioare de evoluţie), va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii,
expertize, va examina amprentele etc.
Selectarea şi sistematizarea faptelor importante pentru calificare, iniţial trebuie efectuate
conform grupurilor de semne caracteristice oricărei infracţiuni, adică potrivit obiectului, laturii
obiective, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii. Din acest punct de vedere, faptele selectate
trebuie să cuprindă informaţii despre valorile sociale care au suferit în urma săvârşirii actului
infracţional, despre modul şi mijloacele acţiunii, despre consecinţele survenite şi alte consecinţe
posibile în viitor, despre vârsta şi situaţia de serviciu ale subiectului, despre motivul şi scopurile sale
etc.
A doua etapă constă în evidenţierea tuturor componenţelor infracţiunii, în baza cărora pot fi
calificate circumstanţele faptice adunate, evaluate şi sistematizate în modul corespunzător.
în această etapă începe determinarea cercului de norme penale care ar putea încadra fapta comisă.
De exemplu, decesul unei persoane poate fi încadrat de orice normă penală care prevede astfel de
consecinţe: omor intenţionat, lipsirea de viaţă din imprudenţă, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii care au provocat decesul victimei, viol care a provocat decesul victimei, poluarea
solului, apei, aerului care a provocat decesul persoanei, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau
de exploatare a transportului, acte de terorism, banditism, atentarea la viaţa lucrătorului poliţiei, luarea de
ostatici săvârşită cu provocarea decesului victimei etc.
Evidenţierea acestor norme ne apropie esenţial de descoperirea normei
 de aplicare, deoarece aceasta limitează cercul normelor penale ce urmează să fie consultate
conform materialelor adunate la prima etapă.
Tot în această etapă se verifică autenticitatea normei, textul ei oficial, acţiunea ei în timp şi în
spaţiu, efectul neretroactivi taţii, ultraactivităţii şi retroactivităţii ei etc.
La a treia etapă se evidenţiază grupul de infracţiuni înrudite, care corespund materialelor
adunate de noi, materiale ce pot include două sau mai multe componenţe de infracţiuni înrudite. De
obicei, infracţiunile înrudite au toate semnele comune, cu excepţia unuia. De exemplu, furtul se
deosebeşte de jaf numai prin modul de acţiune etc.
La etapa a patra are loc alegerea din acest grup a unei componenţe de infracţiune ale cărei
semne distinctive corespund faptei săvârşite. Acum se efectuează compararea, confruntarea
circumstanţelor faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, descrise în
norma penală aleasă de noi. De regulă, se compară, mai întâi, semnele care caracterizează obiectul şi
latura obiectivă, apoi circumstanţele şi semnele ce caracterizează subiectul infracţiunii şi, în sfârşit, pe
cele ale laturii subiective a infracţiunii.
Etapa în cauză e strâns legată de delimitarea infracţiunilor după semnele lor caracteristice.
După numărul de semne care le disting, componenţele pot fi clasificate în trei tipuri
principale:
-fără nici un semn comun. Delimitarea lor nu prezintă mari dificultăţi. De exemplu, semnele
obiectului, laturii obiective şi celei subiective ale violului (art. 171 CP) şi ale neglijenţei în serviciu
(art. 327 CP) sunt cu totul diferite, iar semnele subiectului (vârsta şi responsabilitatea) coincid parţial;
- cu unele semne comune, De exemplu, răpirea avutului unui proprietar
(art. 187 CP) şi răpirea unei persoane (art. 164 CP). Obiectele unor astfel de
infracţiuni sunt diferite (corespunzător, proprietatea şi libertatea persoanei).
Parţial coincide modul de săvârşire a infracţiunii - răpirea şi forma vinovăţiei
- intenţia. Şi în asemenea cazuri, delimitarea infracţiunilor nu este complicată,
deoarece există un şir de semne care le diferenţiază;
- cu toate semnele comune, cu excepţia unuia. Atare infracţiuni, în ade
văratul sens al cuvântului, pot fi numite înrudite. De exemplu , furtul se
deosebeşte de jaf numai prin modul de sustragere a bunurilor altei persoane,
în primul caz se efectuează pe ascuns, în al doilea - în mod deschis. Anume
în asemenea cazuri apar mari dificultăţi la calificarea infracţiunilor, mai
ales atunci când semnele lor sunt insuficient stabilite.
Pentru a delimita infracţiunile din grupul nominalizat după semnele lor
87
 caracteristice şi alegerea din el a unei componenţe ale cărei semne corespund faptei săvârşite, ar fi
binevenită construirea unei scheme logice (o programă) de delimitare după cele patru elemente ale
infracţiunii.
Programul delimitării infracţiunilor înrudite conform celor patru părţi componente ne ajută, în
primul rând, să formulăm exact toate întrebările la care trebuie să căutăm răspuns în materialele
examinate şi sistemstizate în prima etapă a calificării; în rândul al doilea, ne permite să controlăm cu
stricteţe ca să nu fie scăpat din vedere nici un semn important pentru calificarea infracţiunii. Dacă programul
unic este prea voluminos şi complicat, ar fi bine să construim câte un astfel de program pentru fiecare
element al infracţiunii.
Aceste patru etape reflectă obiectiv acţiunea persoanelor care efectuează alegerea normei juridico-
penale pentru calificarea faptelor prejudiciabile comise.
Este de reţinut însă că, în pofida ispitei de a califica "într-o clipită" infracţiunea comisă,
juristului, mai ales la începutul activităţii sale profesionale, i se recomandă parcurgerea consecutivă atât
a tuturor etapelor procesului calificării, cât şi a etapelor selectării normei penale pentru calificare.
§ 3- Fazele procesului de calificare a infracţiunilor pe parcursul fiecărei
etape a procedurii penale
Pe parcursul fiecărei etape a procedurii penale, de regulă, se soluţionează probleme impuse de
fazele procesului de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, apelând când la una, când la alta.
în fiecare act procesual (rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale, ordonanţa
de punere sub învinuire a făptuitorului, rechizitoriul prin care se formulează învinuirea şi se dispune
trimiterea cauzei în judecată, sentinţa de condamnare) care consumă o etapă "clasică" a procedurii penale
se fixează obligatoriu numărul articolului, alineatului şi litera articolului din Codul penal care prevăd
răspunderea penală pentru infracţiunea comisă (condiţiile fazei a treia a procesului de calificare a
infracţiunilor). Bineînţeles, această concluzie finală este imposibilă fără constatarea circumstanţelor reale
ale unei fapte prejudiciabile comise în lumina prevederilor unei norme penale (condiţiile primei faze a
procesului de calificare juridico-penală a infracţiunii) şi fără selectarea normei penale care cuprinde
fapta infracţională săvârşită (condiţiile fazei a doua a procesului de calificare a infracţiunilor). Cu alte
cuvinte, în fiecare etapă a procedurii penale se apelează la toate fazele procesului de calificare juridică-
penală a infracţiunilor. în activitatea practică a organelor judiciare fazele procesului de calificare
reprezintă o acţiune îndelungată, pe parcursul căreia trebuie să apelăm când la o fază, când la
88
 alta, uneori ele se intersectează, se repetă, se verifică şi se prelungesc pe diferite durate de
timp şi nu întotdeauna consecutivitatea lor e obligatorie. Procedura penală cunoaşte patru etape
"clasice" de măsuri procesuale:
1. Pornirea urmăririi penale.
2. Desfăşurarea urmăririi penale.
3. Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.
4. Judecarea cauzei.
In afară de aceste etape, procedura penală cunoaşte şi alte etape procesuale, cum ar fi: căile
ordinare de atac (art. 400 - 451 CPP), căile extraordinare de atac (art. 452 - 473 CPP), precum şi un şir
de proceduri speciale, determinate în Titlul III al Codului de procedură penală.
Pentru o calificare corectă a infracţiunii este obligatoriu să cunoaştem sarcinile fiecărei faze a
procesului de calificare a infracţiunilor, precum şi sarcinile fiecărei etape a procedurii penale pe care
urmează să le îmbinăm corect şi să le aplicăm la calificarea infracţiunilor.
Prima etapă a procedurii penale, denumită pornirea urmăririi penale, începe cu sesizarea
organului de urmărire penală despre săvârşirea sau pregătirea unei infracţiuni prevăzute de Codul
penal prin: plângere, denunţ, autodenunţ, depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii
organului de urmărire penală (art. 262 CPP) sau în urma acţiunilor efectuate de alte organe de
constatare (art. 273 CPP) şi durează până la emiterea rezoluţiei sau, după caz, procesului-verbal de
începere a urmăririi penale.
Sarcinile primei etape a procedurii penale decurg din prevederile art. 274-278 CPP. De
exemplu, art. 274 CPP prevede că începerea urmăririi penale se efectuează în cazul în care, din
cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă elementele infracţiunii şi nu există
vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală. Deci pentru a ajunge la aceste concluzii cerute
de legislaţia de procedură penală, organul de urmărire penală trebuie să înainteze şi să formuleze diferite
ipoteze sau versiuni referitor la aprecierea juridică a faptei comise, ce decurg din actele de sesizare sau
din actele de constatare, verificând materialele acestora.
Fireşte, calificarea dată este elementară. în fond ea constituie doar o ipoteză ce trebuie
verificată referitor la caracterul infracţiunii comise. Calificarea corectă întotdeauna necesită
cunoaşterea excelentă a legii penale şi stabilirea exactă a faptei comise. Dar la momentul pornirii
urmăririi penale, de obicei, nu există date suficiente despre aceasta. Persoana care începe urmărirea
penală cunoaşte doar unele circumstanţe, uneori fragmentare, răzleţe, ce indică semnele infracţiunii,
care totuşi permit alcătuirea unei versiuni a faptei comise.
 Să examinăm calificarea unei cauze penale concrete, parcurgând toate fazele procedurii
penale, expusă în monografia academicianului rus V. Kud-reavţev, menţionată anterior, substituind
trimiterile la legislaţia Federaţiei Ruse prin legislaţia penală în vigoare a Republicii Moldova.
în pădure fusese depistat cadavrul unei persoane cu o leziune la cap produsă de glonte.
Documente, bani sau alte lucruri, în afară de haine, n-au fost descoperite. Cadavrul s-a dovedit a fi al
brigadierului asociaţiei agricole B.
Aceste informaţii mărturisesc săvârşirea unei infracţiuni, dar şi eventualitatea unui accident, o
sinucidere sau o lipsire de viaţă în condiţiile legitimei apărări. Dacă am accepta comiterea unei
infracţiuni, atunci am avea câteva versiuni: omor intenţionat fără circumstanţe agravante sau atenuante
(alin. (1) art. 145 CP), omor intenţionat săvârşit din interes material (lit. b) alin. (2) art. 145 CP) sau
săvârşit cu alte agravante (alin. (2) sau (3) art. 145 CP, omor săvârşit în stare de afect (art. 146 CP),
lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (art. 148 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP),
determinarea la sinucidere (art. 150 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, care au provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), tâlhăria (art. 188 CP), banditism
(art. 283 CP) şi alte infracţiuni care prevăd posibilitatea decesului victimei prin împuşcare. Deci chiar
la început se conturează un grup de componenţe de infracţiuni, al căror semn comun este lipsirea de
viaţă.
Numărul de versiuni este destul de mare, dar, totodată, este şi limitat: toate au la bază un
singur fapt indiscutabil stabilit - decesul unei persoane. Din punctul de vedere al calificării, acest semn
indică obiectul infracţiunii, deşi fără o caracteristică completă, fiindcă atentarea la viaţa unei persoane
poate fi elementul tuturor infracţiunilor enumerate mai sus. Există, de asemenea, o presupunere
întemeiată - atentarea la proprietate. în ceea ce priveşte subiectul, latura obiectivă şi cea subiectivă ale
infracţiunii deocamdată nu se ştie nimic.
Stabilirea, fie şi cu aproximaţie, a semnelor obiectului infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, în
majoritatea cazurilor, poate constitui un motiv suficient pentru începerea urmăririi penale. Violarea
obiectului infracţiunii de cele mai multe ori dovedeşte săvârşirea unei fapte infracţionale interzise de
legea penală, deşi despre subiect la moment nu se ştie nimic. în acest caz acţiunea penală se
intentează faţă de fapta infracţională depistată.
în rezoluţia sau, după caz, în procesul-verbal de începere a urmăririi penale trebuie indicat
acel articol din Codul penal, ale cărui semne cel mai adecvat corespund informaţiilor existente şi care
ar înlesni desfăşurarea urmăririi penale a faptei comise. De obicei, în aceste cazuri pentru calificare
90
 se invocă articolul legii penale care prevede răspunderea penală pentru un grad mediu de
prejudiciu adus obiectului de atentare. în exemplul prezentat cauza penală a fost intentată potrivit
semnelor alin. (1) art. 145 CP - omor intenţionat fără circumstanţe agravante şi atenuante.
Este de reţinut că invocarea unui articol din Codul penal la pornirea urmăririi penale nu
exclude celelalte versiuni. Ele se verifică pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ulterioare şi
adeseori conduc la schimbarea consideraţiilor iniţiale. Doar în baza verificării tuturor versiunilor se
poate trage concluzia definitivă.
A doua etapă a procedurii penale începe odată cu pornirea urmăririi penale şi se consumă cu
luarea deciziei de punere sub învinuire, pe parcursul căreia organul de urmărire penală efectuează
acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu Codul de procedură penală.
Sarcinile etapei de desfăşurare a urmării penale sunt determinate de art. 279-288 CPP. De
exemplu, potrivit art. 280 CPP, în cazul în care există probe că infracţiunea a fost săvârşită de o
anumită persoană, organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de a pune persoana
respectivă sub învinuire. Raportul cu materialele cauzei se înaintează procurorului. Conform art. 281
CPP, dacă după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul
consideră că probele acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a
persoanei care trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii, de cine a fost întocmită, numele,
prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre
persoană care au importanţă juridică în cauză, formularea învinuirii indicând data, locul, mijlocul şi
modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi semnele calificative
pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată
în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, formele de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvârşită
de un grup de persoane, circumstanţele care agravează răspunderea, menţiunea despre punerea
persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului
şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. în cazul
în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvârşirea mai multor infracţiuni ce urmează să fie
încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau puncte ale articolului din Codul penal, în
ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvârşite şi articolele, alineatele sau punctele
articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.
Cu alte cuvinte, art. 280 şi 281 CPP fixează sarcinile etapei a doua a
91
 procedurii penale pentru calificarea infracţiunilor. în această etapă de acum nu este suficientă
cunoaşterea doar a unui singur element al infracţiunii ca în prima etapă, ci trebuie elucidate clar
semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii. Atingerea acestui
obiectiv necesită stabilirea circumstanţelor ce lipseau la pornirea urmăririi penale § verificarea
versiunilor, care au fost formulate pe dosarul dat la intentarea cauzei penale.
în etapa desfăşurării urmăririi penale se examinează toate versiunile apărute după calificarea
iniţială a infracţiunii, în baza materialelor din dosar se fac concluziile respective şi se verifică
veridicitatea lor. La momentul punerii sub învinuire trebuie să fim siguri că versiunea formulată în
urma calificării iniţiale este justă, iar dacă suscită dubii serioase, s-o respingem şi s-o substituim cu
alta, mai exactă.
Adeseori, în timpul desfăşurării urmăririi penale, organul de urmărire penală îşi schimbă
părerea despre calificarea iniţială. Fiecare circumstanţă nouă poate genera o altă versiune, care, la
rândul său, cere să ne referim la probele ce o confirmă sau o combat.
Astfel s-a procedat şi la desfăşurarea urmăririi penale menţionate privind omorul lui B. După
pornirea urmăririi penale a fost efectuată expertiza medico-legală, care a confirmat faptul morţii
violente prin împuşcare. Totodată, s-a stabilit că n-a fost o împuşcătură de la distanţă mică. Deci
versiunile despre legitima apărare, sinucidere şi accident din vinovăţia victimei nu erau întemeiate.
Victima se afla în stare de ebrietate, iar în capul ei fusese găsit un glonte tras dintr-o armă de
vânătoare.
Informaţiile acumulate confirmau versiunea despre omor, dar latura subiectivă a infracţiunii
şi subiectul ei încă nu erau identificate. De aceea existau motive de presupunere că acest omor putea fi
atât intenţionat, precum şi din imprudenţă. Nu era exclusă nici tâlhăria.
După cercetarea minuţioasă a faptei, au fost stabilite următoarele circumstanţe, în ajunul
incidentului B. s-a dus la vânătoare cu S., care locuia în aceeaşi localitate. Interogat în calitate de
martor, S. a declarat că într-adevăr a vânat împreună cu B., însă s-a întors acasă singur.
La examinarea ţevii armei de vânătoare a lui S. s-a constatat că avea acelaşi calibru ca şi
glonţul cu care a fost omorât B. Expertiza criminalistică a confirmat că focul a fost tras din arma lui S.
După aceasta S. şi-a schimbat mărturiile şi a recunoscut că 1-a omorât pe B. din imprudenţă. în
timpul vânătorii a căzut, arma s-a lovit de pământ şi s-a produs o împuşcătură, glonţul nimerind în B.
Convingându-se că B. e mort şi temându-se de răspundere, a fugit de la locul incidentului.
92
 Versiunea despre lipsirea de viaţă din imprudenţă corespundea într-o oarecare măsură cu
ipotezele organului de urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală putea s-o aleagă anume pe aceasta,
să termine urmărirea penală şi să trimită cauza penală în judecată. Insă trebuiau verificate şi alte versiuni
formulate în baza depoziţiei bănuitului. Cu atât mai mult cu cât nu se ştia unde au dispărut lucrurile
lui B. De aceea organul de urmărire penală a prelungit desfăşurarea urmăririi penale.
Arma lui S. s-a dovedit a fi în stare bună şi posibilitatea declanşării împuşcăturii la căderea lui
S. era foarte mică. Examinarea minuţioasă a locului incidentului şi reproducerea acţiunilor care au avut
loc în timpul lui au demonstrat că versiunea lui S. despre lipsirea de viaţă din imprudenţă este falsă.
S-a stabilit că, aflându-se în locul unde a fost găsit B., într-o adâncitură, victima nu putea fi lipsită de
viaţă. în cazul dat neacceptarea unei singure versiuni ce părea să încadreze cauza penală examinată a
avut o importanţă decisivă. Sub imperiul acestor probe, S. a fost nevoit să recunoască falsitatea
mărturiilor sale anterioare şi săvârşirea omorului în stare de afect, survenit în urma cerţii cu victima.
Faptul sustragerii lucrurilor lui B. el le-a negat.
Aceste declaraţii ale lui S. consolidau versiunea despre omorul intenţionat din interes material şi
tâlhărie. De aceea în modul stabilit a fost emisă ordonanţa de punere sub învinuire potrivit lit. b) alin.
(2) art. 145 CP şi lit. e) alin. (2)art. 188 CP.
După înaintarea acestor noi învinuiri, S. insista asupra declaraţiilor sale şi nega motivele
acaparatoare. Examinarea şi percheziţionarea casei lui S. n-au dat nici un rezultat. însă unii martori au
arătat că în ultimul timp B. şi S. se certau des din cauza unei oarecare P. Acest fapt a schimbat
întrucâtva părerea organului de urmărire penală privitor la calificarea infracţiunii. Cu atât mai mult cu
cât în curând s-a constatat că lucrurile lui B. au fost furate de altă persoană, care găsise cadavrul
victimei. în urma interogării unor noi martori şi a lui R, versiunea despre gelozie, ca motiv al omorului,
a devenit mai întemeiată, de aceea învinuirile potrivit lit. e) alin. (2) art. 188 CP şi potrivit lit. b) alin.
(2) art. 145 CP au fost anulate. Acţiunile lui S. au fost din nou calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP şi
emisă din nou ordonanţa de punere sub învinuire potrivit alin. (1) art. 145 CP.
Odată cu înaintarea acuzaţiei, care se face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de
48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, se încheie a doua fază a procedurii
penale, care încadrează toate etapele procesului de calificare a infracţiunii.
A treia etapă a procedurii penale constă în terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei
penale în judecată.
93
 Sarcinile acestei etape sunt prevăzute în art. 289-297 CP. Astfel, potrivit art. 289 CPP, organul de
urmărire penală, constatând că probele administrate sunt suficiente pentru a încheia urmărirea penală,
înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi penale, ce
cuprinde fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu privire la persoana
învinuitului, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate etc.
Conform art. 290 CPP, procurorul, în termen de 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul
de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra
acestora. El dispune una dintre următoarele soluţii:
1) dacă din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat
făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală: a) pune sub învinuire făp
tuitorul, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale,
întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată; b)
dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte
rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;
2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea
cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 291 CPP).
Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate
dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului de urmărire penală, indicând
acţiunile procesuale care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi con-
statate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi dispune termenul pentru urmărire (art. 292 CPP).
După verificarea materialelor cauzei, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului
lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor
despre terminarea urmăririi penale. Aceste persoane pot formula cereri noi în legătură cu urmărirea penală,
care se soluţionează conform prevederilor art. 245-247 CPP (art. 293 CPP).
Potrivit art. 296 CPP, după aducerea la cunoştinţă a materialelor de urmărire penală şi soluţionarea
cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale, procurorul întocmeşte rechizitoriul prin care dispune
trimiterea cauzei în judecată. Rechizitoriul cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-
a efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului,
circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului etc.
94
 Realizarea acestor sarcini duc concomitent şi la realizarea sarcinilor etapelor procesului de
calificare juri di co-penală a infracţiunilor, adică la stabilirea coincidenţei dintre semnele faptei prejudiciabile
comise cu semnele componenţei de infracţiune descrise de legea penală cu invocarea articolului, alineatului
sau punctului articolului din Codul penal, care încadrează cele săvârşite.
A fost revizuită şi cauza lui S., deoarece s-a stabilit că organul de urmărire penală n-a luat în
seamă condamnarea anterioară a lui S., antecedentele căreia n-au fost stinse. Ca rezultat, calificarea

definitivă a acţiunilor lui S. a fost efectuată conform lit. (b) art. 102 CP al Federaţiei ruse (omor
intenţionat săvârşit de un recidivist deosebit de periculos). Menţionăm că această calificare nu
corespunde legislaţiei penale în vigoare a Republicii Moldova, deoarece, în primul rând, aceasta nu
conţine noţiunea de recidivist deosebit de periculos, iar în rândul al doilea, potrivit alin. 1 art. 4 din
Protocolul nr. 7 al CEDO, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţia aceluiaşi
stat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre
definitivă conform legii procedurii penale a acestui stat. însă această condamnare trebuia totuşi
încadrată într-o lege, faptul având o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale
şi pedepsei penale.
A patra etapă a procedurii penale la care se efectuează calificarea infracţiunilor o constituie
judecarea cauzei, dacă ea se consumă cu pronunţarea sentinţei de condamnare. In această etapă se
analizează şi se confruntă cât mai exact materialele adunate de organul urmăririi penale şi se
constată aprecierea juridică a acestora.
Sarcinile acestei etape decurg din prevederile art. 314-399 CPP. De exemplu, potrivit art. 389
CPP, sentinţa de condamnare se adoptă doar în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti,
vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de
instanţa de judecată etc.
Dosarul S. de asemenea a fost examinat de judecată. Instanţa de judecată a recalificat acţiunile
lui S., deoarece s-a constatat că el nu a fost recunoscut ca recidivist deosebit de periculos până la
judecarea cauzei, cum cerea legislaţia, şi 1-a tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art. 145 CP
pentru omor intenţionat săvârşit din gelozie.
Esenţa procedurii penale şi a procesului calificării infracţiunii pe parcursul fiecărei etape constă în
faptul că ele servesc drept verigi consecutive pentru stabilirea adevărului obiectiv, mai întâi relativ, iar
în final absolut.
După cum s-a menţionat, nu este exclusă posibilitatea examinării cauzei
95
 penale de către Curtea de Apel sau de Curtea Supremă de Justiţie în urma apelului, recursului
ordinar sau recursului în anulare, care poate schimba calificarea infracţiunii, ce ar constitui o etapă
ulterioară a procedurii penale. Calificarea infracţiunilor se poate efectua şi în cazul procedurilor speciale,
prevăzute ui Tittai iii af Coduiui de procedură penală.
Aplicaţii
1. Care sunt etapele procesului calificării infracţiunilor, etapele alegerii
normei juridico-penale ale acestui proces şi etapele procedurii penale pe par
cursul cărora se efectuează calificarea infracţiunii?
2. Tehnologul centrului de exploatare forestieră Sârbu, ştiind că mecaniza
torul Coman se află în stare de ebrietate, i-a permis să aşeze lemnele în stivă,
în timpul efectuării lucrărilor, Coman n-a observat-o pe şefa centrului de
exploatare forestieră Crudu şi a strâns-o cu tractorul de stivă, aceasta decedând
în urma vătămărilor corporale.
Calificaţi acţiunile lui Coman, indicând etapele acestui proces de calificare. Calificaţi
acţiunile lui Sârbu conform fazelor alegerii normei juridico-penale.
3. Plugaru a organizat în casa sa o petrecere cu foştii colegi de universitate
cu care nu se văzuse de zece ani. în timp ce îi conducea la tren, casa lui a luat
foc şi a ars definitiv.
Calificaţi incidentul produs, indicând cel puţin 5 versiuni posibile şi argumentaţi-le.
4. Arătaţi corelaţia dintre procesul calificării infracţiunilor şi rezolvarea
unei probleme. Ce varietăţi de bază ale rezolvării problemelor în procesul
calificării infracţiunilor cunoaşteţi?
5. Construiţi o programă-schemă a delimitării infracţiunilor înrudite după
obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă, care să vă aducă răspun
suri la calificarea infracţiunilor.
6. Cu ce metode de dobândire ilicită a bunurilor altei persoane prin escro
cherie de către persoanele cu funcţii de răspundere v-aţi întâlnit în practică sau
în literatura juridică de specialitate? Toate sunt prevăzute de dispoziţia art.
190 CP? Dacă nu, care mai trebuie incluse în dispoziţia acestui articol?
7. Daţi exemple de componenţe de infracţiuni cu un singur semn comun,
de componenţe cu câteva semne comune şi componenţe având toate semnele
comune cu excepţia unuia.
8. Care este consecutivitatea corectă a stabilirii elementelor infracţiunii
(obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă) în procesul calificării
infracţiunilor?
96
 Capitolul IV
DETERMINAREA ELEMENTELOR INFRACŢIUNII
ÎN PROCESUL CALIFICĂRII
§ 1. Stabilirea obiectului infracţiunii
1.1. Noţiunea şi structura obiectului infracţiunii
La calificarea infracţiunilor se efectuează confruntarea circumstanţelor faptei reale cu
circumstanţele tipice cuprinse în norma juridico-penală. După cum se ştie, doctrina penală a propus
analiza acestor confruntări separat, conform elementelor infracţiunii: 1) obiectul infracţiunii (asupra
căruia se atentează); 2) latura obiectivă (cum se exprimă obiectiv atentarea); 3) subiectul infracţiunii
(cine atentează); 4) latura subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea psihică faţă de fapta
săvârşită şi consecinţele ei). In corespundere cu aceasta, semnele componenţei infracţiunii de asemenea
se clasifică în patm grupe. Bineînţeles, ca orice clasificare ştiinţifică, această sistematizare poartă un
caracter convenţional, deoarece toate elementele infracţiunii există doar într-o unitate indisolubilă.
Studierea acestor elemente şi semne separat reprezintă un proces artificial. însă aplicarea metodei date
este necesară pentru cunoaşterea mai profundă a faptelor examinate. Aceste consideraţii trebuie luate în
seamă şi la calificarea potrivit elementelor infracţiunii.
Stabilirea elementelor infracţiunii presupune o consecutivitate anumită. Mai întâi de toate, se
constată obiectul infracţiunii, deoarece fără o daună reală produsă obiectului de atentare e greu să
vorbim despre săvârşirea unei fapte prejudiciabile, apoi se clarifică latura obiectivă, adică acele urme ce
se produc în lumea obiectivă la comiterea unei fapte prejudiciabile. Ulterior, neapărat se va stabili
subiectul sau autorul infracţiunii, deoarece fără el nu se poate vorbi de atitudinea sa psihică faţă de
fapta săvârşită, adică de latura subiectivă a infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un element obligatoriu, inerent fiecărei infracţiuni, deoarece nu pot
exista infracţiuni fără obiect de atentare. Potrivit opiniei doctrinei penale, unanim şi incontestabil
recunoscută de majoritatea specialiştilor în domeniu, obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale
exterioare infracţiunii, la care atentează subiectul infracţiunii, cauzându-i de fapt sau eventual o
anumită daună. Stabilirea acestor relaţii sociale ser-
97
 veste, de obicei, unicul temei în pornirea urmăririi penale, pe parcursul căreia se efectuează
calificarea iniţială a infracţiunii.
Doctrina penală a criticat, pe bună dreptate, opiniile apărute în literatura juridică, potrivit cărora
obiect al infracţiunii pot fi numai unele elemente ale relaţiilor sociale, cum ar fi: subiectul lor1 sau
bunurile materiale, ca formă materială a existenţei Te\aţ\i\ox sociale,2 sau ca o a\\ă"\>a\oaîe juridică",
fără a o concretiza, însă înţeleasă ca un raport juridic3 etc, prin intermediul cărora sunt vătămate sau puse
în pericol relaţiile sociale constituite în jurul acestora.
în dreptul penal obiectul infracţiunii are două semnificaţii. Mai întâi, în Partea specială a
oricărui Cod penal, infracţiunile formează un sistem bine conturat, adică sunt grupate după obiectul lor,
fapt ce facilitează identificarea lor. în rândul al doilea, obiectul infracţiunii are o mare importanţă
pentru calificarea infracţiunilor, deoarece el constituie trăsătura absolut necesară a componenţei
fiecărei infracţiuni prevăzute de legea penală.
Pentru soluţionarea problemelor legate de calificarea infracţiunilor după obiectele lor trebuie,
mai întâi, să stabilim structura obiectului infracţiunii, în special care anume particularităţi ale obiectului
infracţiunii intră în numărul semnelor componenţei de infracţiune şi au importanţă pentru calificare.
Aproape fiecare infracţiune atentează la câteva relaţii sociale, ce au o structură interioară complexă.
Manifestându-se prin acţiunile intrareciproce dintre oameni sau a oamenilor faţă de societate în ansamblu,
relaţiile sociale reclamă unele condiţii materiale de existenţă a lor. De exemplu, premisa necesară a
existenţei relaţiilor de proprietate sunt bunurile materiale, banii; a relaţiilor sociale ce apără viaţa persoanei -
corpul ei fizic ca totalitate de funcţii şi procese organice ce asigură viaţa etc. Bunurile materiale, banii,
documentele reprezintă elemente materiale ce generează existenţa altor relaţii sociale. Astfel, relaţiile
sociale formează obiectul juridic al infracţiunii, iar elementele materiale ale relaţiilor sociale constituie
obiectul material al infracţiunii.
Mai mult decît atît, pe lîngă relaţiile sociale "reale", care n-au nevoie de o reglementare
juridică completă în cazul reglementării lor juridice, se formează o "aparenţă juridică", adică se
instituie relaţii juridice care asigură o conduită anumită a participanţilor la relaţiile sociale^ precum şi
apărarea acestor relaţii. De exemplu, relaţiile reale patrimoniale devin relaţii juridice de proprietate,
dacă ele se desfăşoară pe cale legală, în baza legii.
1
H. H. KopjKaHCKHH. O6-beKm u npedjuem yzo.noeHo-npaeoeou oxpanhi. M,
1980, p. 248.
2
M. M. Vfoaes. Jforwjecm«eHKwe npecmymeHux. M., 1938, p. 42.
3
A. B. HayMOB. YaaweHoe npaeo. O6iu,an uacmb. Kypc jieKUHH. M., 1996, p.
147.
98
 Susţinem fără rezerve opinia academicianului rus V. Kudreavţev că obiectul infracţiunii cuprinde:
1) relaţiile sociale reale dintre oameni; 2) forma lor juridică, care reglementează conduita subiectelor
şi asigură ocrotirea lor; 3) premisele, condiţiile, formele (entităţile) materiale ale existenţei relaţiilor
sociale.4 De exemplu, obiectul juridic al omorului îl constituie relaţiile sociale ale căror formare şi
dezvoltare depind de decurgerea normală a vieţii omului. Forma juridică o alcătuiesc raporturile juridice
ce asigură inviolabilitatea persoanei, iar obiectul material al omorului este corpul fizic al persoanei, ca
totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă.
In dispoziţiile articolelor din Codul penal foarte rar este nominalizat expres obiectul
infracţiunii, fiind descris numai un element dintre cele enumerate, însă chiar în aceste cazuri în baza
lor se poate constata obiectul infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este nominalizat expres, bunăoară, în art. 337 CP (Trădarea de Patrie):
suveranitatea, inviolabilitatea teritorială sau securitatea de stat şi capacitatea de apărare a Republicii
Moldova.
în componenţele materiale ale infracţiunii obiectul juridic este stabilit prin indicarea
obiectului material al infracţiunilor sau a consecinţelor prejudiciabile, ce ne apropie mult de
deducerea acestuia.
în componenţele formale ale infracţiunii consecinţele prejudiciabile care demonstrează
schimbările produse în obiectul juridic al infracţiunii nu sunt semne constitutive ale lor. Ele, de
obicei, indică un singur element al obiectului juridic al infracţiunii - forma lui juridică, adică
raporturile juridice stabilite pentru apărarea valorilor sociale.
Să examinăm procesul deducerii obiectului juridic al infracţiunilor atât în cazul
componenţelor materiale ale infracţiunii, cât şi în cazul în care legiuitorul vede infracţiunea drept o
componenţă formală de infracţiuni.
în cazul componenţelor materiale de infracţiuni luăm ca exemplu omorul intenţionat, prevăzut în
art. 145 CP. Obiectul juridic al omorului are următoarea structură: 1) relaţiile sociale ale căror
formare şi dezvoltare depind de desfăşurarea normală a vieţii omului; 2) forma lui juridică o
alcătuiesc raporturile juridice care asigură inviolabilitatea persoanei; 3) obiectul material reprezintă
corpul fizic al persoanei ca totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă.
Elementele enumerate ale omorului intenţionat intră în întregime în
' B. H. KyApsmueB. Op. cit, 1972, p. 151.
99
 componenţa acestei infracţiuni, descrise în dispoziţia simplă a art. 145 CP -omorul unei
persoane, care incontestabil înseamnă lipsirea ilegală de viaţă a altei persoane. De aceea persoana care
califică o asemenea faptă prejudi-ciabilă ca omor intenţionat trebuie să stabilească următoarele: 1) a
avut loc o atentare la viaţa omului consumată cu decesul acestuia sau cu primejdia reală de a deceda;
2) a fost ea ilegală, adică să stabilească dacă au fost încălcate raporturile juridice ce apără viaţa
persoanei. Lipsirea intenţionată de viaţă a persoanei încă nu este motiv suficient de a-1 considera pe
făptuitor vinovat de omor intenţionat, pentru că trebuie să clarificăm dacă au fost încălcate raporturile
juridice ce apără viaţa persoanei, deoarece decesul victimei poate fi provocat, De exemplu, şi în
condiţiile legitimei apărări. Dacă acţiunile intenţionate ale făptuitorului, îndreptate spre lipsirea de
viaţă a persoanei, au fost ilegale (încălcau raporturile juridice stabilite în scopul apărării
personalităţii), dar nu s-au soldat cu moartea ei, atunci fapta nu poate fi calificată drept omor
consumat.
Şi mai clar se poate demonstra deducerea obiectului juridic al infracţiunii de furt. Spre deosebire
de dispoziţia care conţine definiţia simplă a infracţiunii de omor, menţionată mai sus, în dispoziţia alin.
(1) art. 186 CP este expres nominalizat obiectul material al furtului -bunurile altei persoane. Sustrăgând
pe ascuns bunurile altei persoane, făptuitorul atentează la dreptul de proprietate al acesteia, drept ce
constituie o formă juridică a relaţiilor de proprietate. Deci obiectul juridic al infracţiunii de furt poate fi
denumit atât dreptul de proprietate, cât şi relaţiile de proprietate care sunt reglementate şi ocrotite de
dreptul de proprietate.
La calificarea infracţiunilor descrise drept componenţe formale de infracţiuni, stabilirea
obiectului se asigură prin determinarea raporturilor juridice, venite în apărarea valorilor sociale, adică
prin confirmarea ilegalităţii faptei comise, deoarece astfel se prezumează şi pricinuirea daunei relaţiilor
sociale, care în majoritatea cazurilor este incontestabilă. De exemplu, constatând ilegalitatea eschivării
de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările
rezerviştilor (art. 353 CP), deducem că astfel se încalcă ordinea de completare a Forţelor Armate ale
Republicii Moldova, fapt ce constituie obiectul juridic al infracţiunii date.
Lipsa în componenţa formală a infracţiunilor a semnelor ce caracterizează consecinţele survenite
nu înseamnă că aceasta nu provoacă daune obiectului atentării. Anume prezenţa consecinţelor (paguba
reală sau crearea primejdiei de a pricinui o anumită daună) reprezintă semnul esenţial material al tuturor
infracţiunilor în dreptul penal. Dacă în aceste cazuri organul de urmărire
100
 penală sau instanţa de judecată nu este obligată să dovedească prezenţa consecinţelor
prejudiciabile la calificare, deoarece ele sunt de acum apreciate de legiuitor la elaborarea normei
juridico-penale (adeseori ele cu mare greu pot fi fixate prin semne concrete, din care cauză nici nu sunt
descrise; într-adevăr, cum s-ar putea, De exemplu, cântări, măsura, număra etc. dauna pricinuită de
calomnierea judecătorului?), atunci este necesar să se dovedească că subiectul a prevăzut
consecinţele acţiunilor prejudiciabile, cel puţin în linii generale, şi le-a dorit sau le-a admis în mod
conştient.
Aşadar, pentru calificarea corectă a infracţiunilor după obiectele lor este necesar să cunoaştem
bine structura obiectelor atât a infracţiunilor cu componenţe materiale, cât şi a celor cu componenţe
formale, precum şi esenţa elementelor care le formează, deoarece, cunoscând un element din structura
obiectului, le putem uşor deduce şi pe celelalte, analizate mai sus.
Dacă, De exemplu, în componenţa infracţiunii este inclus obiectul material al infracţiunii,
atunci se poate stabili toată structura obiectului de atentare. Astfel, art. 236 CP, ca obiect material al
fabricării sau punerii în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false, indică biletele
Băncii Naţionale a Moldovei, monedele, valuta străină, hârtiile de valoare de stat sau a altor titluri de
valoare, utilizate pentru efectuarea plăţilor. Deci obiectul juridic al infracţiunii date îl constituie
relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depinde de normala activitate a sistemului ereditar
şi bănesc, forma lor juridică fiind raporturile juridice ce asigură inviolabilitatea acestui sistem, adică
a bazelor economiei naţionale. Prin urmare, dacă o persoană, în scopul punerii în circulaţie, va fabrica
monede vechi scoase din circulaţie ce au numai o valoare numizmatică, acţiunile ei nu pot fi
calificate în baza prescrierilor art. 236 CP, deoarece fapta comisă nu posedă obiectul material al
infracţiunii date şi deci nu poate atenta la bazele economiei naţionale. Atare acţiuni trebuie
calificate potrivit art. 190 CP ca escrocherie, fiindcă ele atentează la proprietatea persoanelor fizice
sau juridice. Cu alte cuvinte, indicarea obiectului material al infracţiunii în dispoziţia normei penale are
două semnificaţii. Mai întâi, el devine un semn obligatoriu al componenţei date de infracţiune, care
trebuie dovedit că există în fapta prejudiciabilă comisă. în rândul al doilea, el ne permite să deducem
obiectul juridic al infracţiunii examinate.
Indicarea obiectului material ca semn al componenţei de infracţiune întotdeauna permite
stabilirea întregii structuri a obiectului juridic al infracţiunii şi efectuarea unei calificări juste a faptelor
infracţionale. De exemplu, dacă bunurile proprietarului reprezintă obiectul material al distrugerii in-
101
 tenţionate a bunurilor oricărui proprietar, atunci obiectul juridic al infracţiunii îl constituie
raporturile juridice ce asigură ocrotirea proprietăţii şi acţiunile date trebuie calificate potrivit art. 197
CP, iar dacă are loc distrugerea intenţionată a bunurilor de stat sau obşteşti în scopul slăbirii bazei
economice şi a capacităţii de apărare a ţării, este vorba de obiectul material al unei diversiuni şi,
corespunzător, fapta comisă trebuie calificată conform art. 343 CP. Tot aşa se pot delimita divulgarea
secretului de stat (art. 337 sau 344 CP) de divulgarea datelor urmăririi penale (art. 315 CP), dezordinile
de masă (art. 285 CP) de organizarea sau participarea activă la acţiuni de grup care tulbură grav ordinea
publică ori care implică minorii în aceste acţiuni (art. 358 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art.
149 CP) de încălcarea regulilor de protecţie a muncii (art. 183 CP) etc.
însă nu toate componenţele infracţiunii au obiecte materiale sau victime ale infracţiunii. Chiar
cele ce le au uneori sunt considerate de legiuitor drept componenţe formale, care, după cum se ştie, nu
descriu consecinţele preju-diciabile ce ar indica, într-un fel sau altul, obiectul material sau victima.
Bineînţeles, lipsa obiectului material sau a victimei infracţiunii complică stabilirea obiectului
infracţiunii şi, desigur, calificarea lui corectă.
E foarte dificilă stabilirea obiectului juridic al infracţiunii în cazurile atentării la unele grupe
compuse de relaţii sociale, între care există strânse legături de reciprocitate şi care se intersectează,
concurează parţial una cu alta. Pentru a exemplifica, să ne referim la aşa obiecte ale infracţiunii ca
viaţa şi sănătatea care au strânse legături de reciprocitate cu un şir de alte relaţii sociale ocrotite de
legea penală. Viaţa şi sănătatea persoanei sunt apărate aproape de toate capitolele Părţii speciale a
Codului penal. Normele juridico-penale, care, alături de alte valori sociale, apără viaţa şi sănătatea
persoanei, pot fi grupate în funcţie de conţinutul obiectului atentării:
1. Infracţiunile care nemijlocit atentează la viaţa şi sănătatea persoanei:
a) cauzarea decesului victimei (art. 145-150 CP, alin. (4) art. 151 CP);
b) cauzarea daunei sănătăţii (art. 151 - 154, 156 şi 157 CP);
c) care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei (art. 155,158-163 CP);
2. Infracţiunile care atentează la viaţa şi sănătatea persoanei concomitent
cu atentarea la:
a) pacea omenirii (art. 139, 142 CP);
b) securitatea omenirii (art. 135, 136, 144 CP);
c) infracţiunile de război (art. 137, 138, 141, 143 CP);
d) libertatea persoanei (art. 164 - 169 CP);
e) inviolabilitatea sexuală (art. 171 - 175 CP);
102
 f) drepturile politice (art. 181 CP);
g) dreptul la muncă (art. 183 CP);
h) proprietate (art. 187, 188, 189, 197, 198 CP);
i) interesele familiei (art.202 CP);
j) dezvoltarea fizică şi morală normală a minorului (art. 206 - 209 CP);
k) sănătatea publică (art. 211-219 CP);
1) securitatea ecologică (art. 223 - 230 CP);
m) securitatea circulaţiei şi exploatării transportului (art. 262 - 272 CP);
n) securitatea publică (art. 278, 280, 283, 285, 287 etc. CP);
0) activitatea normală a justiţiei (art. 305, 308, 309, 314 CP);
p) activitatea normală a aparatului de stat (art.328, 329 CP);
q) securitatea de stat şi capacitatea de apărare a ţării (art. 337 CP);
r) sistemul politic al ţării (art. 340 CP);
s) sistemul economic al ţării (art. 343 CP);
t) modul de îndeplinire a serviciului militar (art. 368, 389, 390 CP etc).
Cu unele dintre obiectele enumerate pot să concureze şi relaţiile sociale care asigură
inviolabilitatea proprietăţii, libertăţii persoanei etc, ce ar putea fi grupate analogic.
Stabilind, De exemplu, că infracţiunea a cauzat decesul persoanei sau daune considerabile
sănătăţii ori proprietăţii ei etc, încă n-o putem califica definitiv, deoarece în Codul penal există multe
articole care prevăd răspunderea penală pentru astfel de atentări. E mult mai uşor să calificăm o faptă
prejudiciabilă, dacă, De exemplu, ştim că atentarea la viaţă a fost asociată, să zicem, concomitent cu
atentarea la proprietate. Cercul normelor juridico-penale ce pot fi aplicate pentru calificare se
micşorează esenţial. Poate fi vorba de banditism (art. 283 CP), diversiune (art. 343 CP), tâlhărie (art.
188 CP) sau de un concurs real de infracţiuni contra persoanei şi contra proprietăţii. Calificarea
definitivă poate fi efectuată numai cu ajutorul altor elemente ale infracţiunii. Deci stabilirea obiectului
faptei prejudiciabile este o măsură de alegere a grupei de componenţe înrudite, dintre care mai cu
minuţiozitate trebuie (bineînţeles, cu ajutorul celorlalte elemente ale infracţiunii) să căutăm norma
juridico-penală necesară.
Deoarece obiectul juridic al infracţiunii îl constituie raporturile juridice, este important să
stabilim structura obiectului infracţiunii şi din punctul de vedere al structurii raporturilor juridico-
penale. Orice raport juridico-penal cuprinde, în structura sa, trei elemente:
1) Subiecţii raportului juridic, adică participanţii la el, care pot fi oamenii
persoane fizice sau juridice, ori starul, reprezentat prin organele sale. în
103
 urma săvârşirii unei infracţiuni, participanţii la raportul juridic pot deveni subiecte ale
infracţiunii sau victime ale ei, ori, cum opinează doctrina juridică română, subiecte active şi subiecte
pasive.
2) Conţinutul raporturilor juridice, care este format din drepturile şi
obligaţiunile corelative ce revin subiectelor participante, astfel încât fiecărui
drept îi corespunde o obligaţiune şi viceversa. în cadrul infracţiunii se încalcă
drepturile unei părţi a raportului juridic. Deci dauna cauzată obiectului in
fracţiunii se manifestă prin încălcarea drepturilor participanţilor la raporturile
juridice. De exemplu, proprietarul a fost lipsit de dreptul său legitim de a
poseda o cantitate anumită de avere, alegătorul a fost lipsit de dreptul său
electoral, adică de a alege sau de a fi ales, cetăţenii au fost lipsiţi de dreptul
de a trăi într-un mediu ecologic pur etc.
3) Obiectul raportului juridic, adică lucrurile, fenomenele şi valorile da
torită cărora între participanţii raportului juridic se stabilesc drepturi şi
obligaţiuni corelative.
Cu alte cuvinte, la calificarea infracţiunilor trebuie să găsim raportul juridic concret apărat în
urma comiterii faptei prejudiciabile: subiectul infracţiunii şi victima lui, drepturile legitime ale victimei
care au fost încălcate şi, bineînţeles, bunurile, valorile şi fenomenele care au servit drept temei pentru
apărarea drepturilor legitime ale victimelor infracţiunii.
Pentru a delimita mai clar obiectul infracţiunii ca relaţie socială de formele materiale ale
existenţei acestora, susţinem teza doctrinei juridice române, potrivit căreia acestea urmează să fie
numite obiect juridic şi obiect material ale infracţiunii, ale căror categorii şi mod de stabilire le vom
analiza aparte în subparagrafele următoare.
1.2. Categoriile obiectului juridic al infracţiunii
Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale, reglementate şi ocrotite de legea
penală, vătămate sau ameninţate efectiv printr-o faptă prejudiciabilă comisă.
în scopul analizei mai profunde a obiectului infracţiunii, doctrina penală distinge, convenţional,
obiect general, obiect generic (de grup) şi obiect nemijlocit de bază sau suplimentar al infracţiunii. La
baza acestei clasificări este pus un anumit cerc de relaţii sociale omogene, cuprinse de un obiect sau
altul de ocrotire penală.
Obiectul juridic general al infracţiunii îl constituie întreg ansamblul (sistemul) de relaţii
sociale sau, conform alin. (1) art. 2 CP, întreaga ordine de drept a Republicii Moldova ocrotită de
legea penală. Bineînţeles, o infracţiune sau chiar două şi mai multe nu pot cauza daune întregii ordini
de
104
:m că
Şi ui
că iile a
ÎU
ui a-
Lll
1-
te
le
:a
eă
ă :t i :t
 drept a ţării. Menţionând că obiectul general al infracţiunii îl constituie întreaga ordine de
drept a ţării, arătăm doar că orice infracţiune atentează neapărat la cel puţin o parte din componenta
întregii ordini de drept, precizată de celelalte categorii ale obiectului juridic al infracţiunii.
Se consideră că definiţia obiectului juridic general face posibilă atât delimitarea relaţiilor
sociale ocrotite de legea penală faţă de relaţiile neocrotite de ea, precum şi stabilirea limitelor acţiunii
legii penale. De exemplu, poate fi obiect material al infracţiunii atentarea la averea proprie sau e
posibilă răspunderea penală pentru sinucidere era? Bineînţeles că nu, deoarece nu e posibilă formarea
unor relaţii sociale între oameni şi lucruri sau numai între lucruri. Relaţiile sociale pot apărea numai între
oameni în legătură cu acestea.
Legea penală, utilizând metoda enumerării (alin. (1) art. 2 CP), aduce toate relaţiile sociale
ocrotite de ea, chiar şi unele relaţii sociale (De exemplu, persoana, proprietatea etc.) reglementate şi de
alte norme juridice (administrative, civile, de muncă etc). însă în aceste cazuri, potrivit alin. (2) art. 14
CP, dauna cauzată obiectului infracţiunii trebuie să fie în proporţii esenţiale ce permite a delimita
faptele infracţionale de alte fapte ilicite, adică se stabileşte limita acţiunii legii penale. Cu alte cuvinte,
precizarea obiectului general al infracţiunii se efectuează cu ajutorul alin. (1) art. 2 şi alin. (2) art. 14
CP.
Totodată, obiectul juridic general al infracţiunii, stabilit în modul indicat. nu permite distingerea
specificului unor grupuri de infracţiuni asemănătoare. Aşadar, teoria dreptului penal deosebeşte
obiectul juridic generic (de grup) şi obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii.
Obiectul juridic (de grup) se consideră doar acea parte a obiectului juridic general care
constituie un grup de relaţii sociale omogene, interdependente. Obiectul juridic generic se poate stabili
după denumirea capitolelor din Partea specială a Codului penal. La baza sistematizării normelor penale
în capitole, legiuitorul a pus unul sau mai multe obiecte juridice generice ale infracţiunilor. De
exemplu, la baza construirii Capitolului al IV-lea (Infracţiuni privind viaţa sexuală) stă un singur
obiect generic - relaţiile sociale referitoare la ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale ale persoanei,
în timp ce infracţiunile din Capitolul al XlII-lea al Codului penal sunt unite potrivit câtorva obiecte
juridice generice: securitatea publică şi ordinea publică etc.
Această sistematizare are o importanţă deosebită pentru codificarea normelor juridico-
penale. Adoptând legea penală, legiuitorul plasează infracţiunile în Partea specială a Codului penal
într-o anumită consecutivitate, bazându-se pe obiectul juridic generic. Această consecutivitate depinde
de
105
 gradul importanţei relaţiilor sociale ocrotite. Spre deosebire de Codul penal al RM din 1961,
care stabilea importanţa obiectelor juridice generice după triada "statul, persoana şi societatea", Codul
penal al RM din 2002 stabileşte această importanţă după formula "omenirea, persoana, societatea şi
statul".
Cu ajutorul obiectului juridic generic se dezvăluie gradul comparativ al valorilor sociale
ocrotite de legea penală, inclusiv gradul necesităţii ocrotirii lor pe cale juridico-penală; se dezvăluie
caracterizarea valorilor sociale ce programează metodele posibile de pedepsire a conduitei ilegale; se
stabilesc metodele posibile de atentate infracţionale etc.
Concretizarea obiectului juridic general şi celui generic ale infracţiunii se efectuează cu
ajutorul obiectului ei juridic nemijlocit.
Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii îl formează valoarea socială concretă asupra căreia a
atentat infractorul. Un grup de infracţiuni, conţinând un obiect juridic generic comun, include totuşi
infracţiuni ce atentează la diferite obiecte, dar care reprezintă numai unele părţi ale obiectului juridic
generic. De exemplu, în Capitolul al XVIII-lea din Partea specială a Codului penal sunt expuse
infracţiunile ce atentează la ordinea stabilită de satisfacere a serviciului militar ca la obiect juridic
generic, dar fiecare infracţiune în parte atentează la un obiect juridic nemijlocit de sine stătător, care
este parte componentă a obiectului juridic generic, cum ar fi: ordinea de subordonare şi relaţiile
reciproce, ordinea de executare a anumitor reguli statutare, ordinea exercitării puterii, ordinea de

satisfacere a serviciului militar, ordinea utilizării patrimoniului militar, ordinea de exploatare a tehnicii
militare, ordinea de executare a serviciului militar pe timp de război.
în cazul unor infracţiuni, obiectul juridic generic poate coincide cu cel nemijlocit. De
exemplu, în cazul vandalismului ordinea publică constituie atât obiectul juridic generic, cât şi obiectul
juridic nemijlocit al atentării.
Obiectul juridic nemijlocit reprezintă o parte a obiectului juridic general şi o parte a celui
generic sau, după cum s-a menţionat, coincide cu acesta. De aceea, fiecare relaţie socială ocrotită de
legea penală cuprinde semnele obiectului juridic general, semnele obiectului juridic generic şi
semnele obiectului juridic nemijlocit.
Obiectul juridic nemijlocit are o importanţă deosebită pentru sistematizarea infracţiunilor unui
capitol într-un subsistem. De exemplu, infracţiunile economice, în funcţie de obiectul juridic
nemijlocit, pot fi sistematizate în următoarele grupe: infracţiuni economice cu caracter general;
infracţiuni economice în domeniul finanţelor; infracţiuni economice în comerţ; infracţiuni economice
în construcţii. Infracţiunile contra autorităţii publice şi a
106
 securităţii de stat au fost clasificate de noi în 11 subgrupe, infracţiunile militare - în 9
subgrupe etc.5
Spre deosebire de obiectul juridic general, descris în alin. (1) art. 2 CP şi de obiectul juridic
generic, nominalizat în denumirea capitolelor din Partea specială a Codului penal, obiectul juridic
nemijlocit este prevăzut doar în unele articole din Partea specială a Codului penal, De exemplu, în
art. 337 CP, în alte articole el se subînţelege, în altele sunt fixate doar unele elemente din structura sa.
Referindu-se la acest fapt, profesoara rusăN. Kuzneţova a observat just că legiuitorul, ţinând cont de
regulile tehnicii legislative şi de faptul că legea penală trebuie să fie cât mai laconică, iar după volum cât
mai restrânsă, în dispoziţia normelor penale obiectul juridic nemijlocit se descrie mai frecvent prin
redarea semnelor daunei prejudiciabile pricinuite, obiectelor materiale sau victimelor şi descrierea
locului săvârşirii infracţiunii.6 După cum s-a arătat în subparagraful anterior, obiectul juridic nemijlocit
se deduce din elementele structurale ale obiectului infracţiunii.
Este necesar de menţionat că, deseori, comiterea infracţiunii cauzează daune diferitelor relaţii
sociale, că, practic, nu există infracţiuni care ar cauza daune sau ar pune în pericol doar o singură relaţie
socială, un singur interes al victimei. De exemplu, diversiunea are patru obiecte juridice nemijlocite:
baza economică a Republicii Moldova; viaţa persoanelor; sănătatea lor; proprietatea. Luând în
considerare importanţa lor pentru determinarea esenţei infracţiunii, precum şi a scopului
criminalizării acesteia, doctrina penală deosebeşte două categorii de obiecte juridice nemijlocite: de
bază şi facultative (suplimentare).
Obiectul juridic nemijlocit de bază reprezintă relaţia socială pentru care a fost instituită
infracţiunea corespunzătoare, care permite dezvăluirea naturii sociale şi juridice a acesteia, cărei i se
provoacă întotdeauna daune şi fără atentarea la ea n-ar exista infracţiunea dată.
Prin obiect juridic nemijlocit facultativ (suplimentar) se înţeleg asemenea relaţii sociale care,
meritând o ocrotire penală de sine stătătoare, în cazul unor infracţiuni este ocrotită alături de obiectul
juridic nemijlocit de bază al acestora şi cărora li se poate cauza o daună în legătură cu atentarea la obiectul
juridic nemijlocit de bază. în exemplul de mai sus, ca obiecte juridice nemijlocite facultative se
consideră viaţa persoanelor, sănătatea lor şi
5
A. Borodac. Manual de drept penal. Pârlea specială. Chişinău, 2004.
6
H. <S>. Ky3HeuoBa. rtpecmywieHue u npecmynHOcmb. MfV, 1969. p. 117.
107
 proprietatea, deoarece ele sunt ocrotite odată cu baza economică a statului şi infracţiunea
de diversiune va exista chiar şi atunci când unui sau mai multor obiecte nemijlocite menţionate
nu li se vor produce daune.
La delimitarea obiectului juridic nemijlocit de bază de cel facultativ trebuie să ţinem cont
de următoarele cerinţe: 1) ce relaţie socială dintre cele lezate de fapta infracţională este cea mai
importantă; 2) ce relaţie socială redă esenţa infracţiunii; 3) cărei relaţii sociale i s-a cauzat un prejudiciu
mai mare; 4) cărei relaţii sociale i se provoacă întotdeauna daune; 5) ce relaţie socială poate să nu fie
vătămată în urma atentării. în exemplul adus, obiectul juridic nemijlocit de bază al diversiunii este baza
economică a Republicii Moldova, fiindcă numai ea corespunde cerinţelor nominalizate.
în legea penală există norme ce prevăd răspunderea penală pentru un atentat la două obiecte
juridice nemijlocite de bază, aşa-zisele complexe. Astfel de infracţiune, prin care sunt atacate
concomitent două obiecte juridice nemijlocite de bază se numeşte infracţiune cu obiect dublu. De
exemplu, tâlhăria cauzează concomitent daune la două obiecte: proprietatea şi personalitatea. Unul
dintre aceste obiecte (proprietatea) se consideră prioritar, deoarece această normă este amplasată în
Capitolul "Infracţiuni contra patrimoniului". La tâlhărie unii autori numesc incorect personalitatea ca
obiect nemijlocit suplimentar.7 Din cele expuse de noi mai sus, ambele obiecte în cazul tâlhăriei se
consideră obiecte nemijlocite de bază, deoarece lipsa unuia exclude existenţa tâlhăriei ca infracţiune.
Menţionăm că stabilirea, chiar şi aproximativă, a semnelor obiectului juridic al infracţiunii şi
a daunei pricinuite lui, poate servi, în majoritatea cazurilor, drept temei suficient pentru pornirea
urmăririi penale, ceea ce face posibilă efectuarea unui şir de acţiuni procesuale pentru stabilirea
probelor cauzei penale.
1.3. Obiectul material al infracţiunii
în teoria dreptului penal, prin obiect material al infracţiunii se înţeleg obiectele, bunurile şi
lucrurile, ce servesc dovadă materială, condiţii sau mărturii ale existenţei anumitor relaţii sociale, iar
luarea, distrugerea, modificarea sau schimbarea lor cauzează daune obiectului juridic al
infracţiunii.s
7
yzojioeHoe npaao Poccuu. Oâtifan lacnih. TOM 1.
Kpaci-tKOBa. M: HopMa-HHcfipa. 1999. p. 109. 8r. A. Kpiirep. Op. cit., p. 31.
 peaaKUneH A. H. HraaTOBa u IO. A.
108
 în timp ce obiectul juridic există în orice infracţiune, deoarece inexistenţa acestuia exclude
infracţiunea, obiectul material nu este prezent în orice infracţiune, ci numai în cazurile în care relaţia
socială ocrotită constă sau se exprimă într-o formă materială. Un astfel de obiect material există, De
exemplu, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului. El este format din bunul asupra căruia se
îndreaptă activitatea infracţională (bunul luat ilegal, delapidat, distrus, obţinut prin escrocherie sau
cerere ilegală etc), sau din corpul fizic al persoanei asupra căruia se îndreaptă acţiunea de ucidere sau
vătămare (atentare la viaţă sau sănătate), din material rulant, instalaţiile de cale ferată etc. (infracţiunile
în domeniul transporturilor), din flora, fauna şi populaţia naturală a acestora, precum şi din substanţele,
materialele şi deşeurile radioactive, bacteriologice sau toxice, a pesticidelor, erbicidelor sau a altor
substanţe chimice etc. (infracţiuni ecologice), din documente ce conţin secrete de stat, drapel, stemă,
imn ale Republicii Moldova sau ale altui stat, imprimante, ştampile, sigilii, documente oficiale care
acordă drepturi sau eliberează de obligaţii (infracţiuni contra autorităţilor publice şi securităţii de stat)
etc.
Aşadar, obiectul material este un element facultativ al relaţiilor sociale ca obiect juridic al
infracţiunii. Dacă însă obiectul material al infracţiunii este indicat într-o normă penală concretă - De
exemplu în art. 254 CP (Comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare
standardelor), atunci el obligatoriu trebuie demonstrat pe această cauză penală. în caz contrar, se
exclude existenţa infracţiunii.
Potrivit art. 285 din Codul civil în vigoare, bunuri sunt toate lucrurile de apartenenţă
individuală sau colectivă şi drepturile patrimoniale.
Lucruri sunt obiectele materiale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţiuni civile. Ele
trebuie să posede un şir de trăsături specifice diferitelor grupuri de infracţiuni. Particularităţile lucrurilor
ca obiecte materiale ale însuşirii avutului proprietarului sunt:
- să posede valoare de întrebuinţare, adică capacitatea de satisfacere a
necesităţilor omului şi de punere în circuitul civil;
- să aibă valoare de schimb în care se materializează, într-o formă sau
alta, munca omului. De aceea, flora, fauna şi populaţia naturală a acestora,
de obicei, nu se consideră obiecte materiale ale infracţiunilor contra patri
moniului, dar pot fi obiecte materiale ale infracţiunilor ecologice, care posedă
alte trăsături specifice acestor infracţiuni;
- să se afle real în evidenţa proprietarului, deoarece, în caz contrar, ase
menea atentate vor fi calificate în baza art. 196 CP drept cauzare de daune
materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere;
109
 - făptuitorul să nu deţină dreptul de proprietate asupra acestor lucruri, adică sunt străine
pentru el. De aceea, nu pot fi obiect material al însuşirii lucrurile asupra cărora proprietatea este
comună.
Deci drept obiect material al însuşirii bunurilor din avutul proprietarului poate fi orice lucru sau
obiect care satisface o necesitate de ordin material sau cultural al oamenilor: mărfuri, materie primă,
maşini, bancnote emise de Banca Naţională, titluri de valoare, înscrisuri prezentând o anumită valoare
bănească, valută străină aflată în circulaţie etc.
O analiză amănunţită cu evidenţierea trăsăturilor comune, asemănătoare celeia pe care am
făcut-o mai sus, trebuie efectuată şi asupra obiectelor materiale ale altor infracţiuni, De exemplu, a
infracţiunilor ecologice, economice etc, deoarece lipsa unei caracterizări specifice obiectului
material al infracţiunii neagă existenţa infracţiunii.
Prin drepturi patrimoniale, ca obiecte materiale ale infracţiunilor, se înţelege dreptul asupra
unui lucru sau alte acţiuni cu caracter patrimonial. De exemplu, potrivit art. 189 CP, în calitate de
obiect material al şantajului poate servi dreptul asupra unui bun (făptuitorul poate pretinde cedarea
unuia sau mai multor drepturi de proprietate, fără să dorească cedarea bunului însuşit) sau alte acţiuni
cu un caracter material (efectuarea gratuită a unei lucrări, prestarea unor servicii gratuite, nimicirea
testamentului, refuzul la moştenire sau la cota-parte dintr-o proprietate comună etc).
E de menţionat că nu toţi penaliştii recunosc dreptul la avere ca obiect material al şantajului.
Profesorul rus G. N. Borzencov afirmă că, în general, dreptul la un lucru nu trebuie considerat obiect
material al şantajului, deoarece obiectul material al fiecărei infracţiuni contra proprietăţii e întotdeauna
material, iar dreptul la avere e o categorie nematerială ce ţine de domeniul relaţiilor sociale.9 Nu
susţinem această opinie, deoarece, în primul rând, după cum am mai arătat, potrivit dreptului civil,
dreptul la un lucru este o varietate a bunurilor proprietarului, iar în al doilea rând, făptuitorul nu
pretinde cedarea proprietăţii, ci numai a unor împuterniciri ale proprietarului.
Prin luarea, cererea, modificarea, fabricarea, distrugerea, dobândirea, organizarea unor explozii,
incendierea sau alte acţiuni similare, repararea necalitativă etc, se produc daune obiectului juridic
nemijlocit de bază al infracţiunii. Demonstrarea acestor caracteristici are importanţă decisivă pentru
calificarea corectă a infracţiunilor.
' F. H. Bop3eHKOB. OmRemcmaeHHocmb 3a MouieHHimecmeo. MFy, 1971, p. 19.
110
 Deosebirea esenţială dintre obiectul material şi cel juridic al infracţiunii constă în următoarele:
1) obiectul juridic reprezintă o totalitate de relaţii sociale ocrotite de
legea penală, iar obiectul material reprezintă nişte condiţii, mărturii, forme
materiale ale existenţei relaţiilor sociale prin intermediul cărora se atentează
la obiectul juridic al infracţiunii;
2) obiectul juridic este un element obligatoriu al fiecărei infracţiuni, pe
când obiectul material este un element obligatoriu doar al unor infracţiuni;
3) obiectul material nu întotdeauna suferă daune, schimbări, uneori chiar
se menţine ori se îmbunătăţeşte, pe când obiectul juridic întotdeauna suferă
daune sau există primejdia reală de a suferi daune.
Şi, în sfârşit, obiectul material al infracţiunii trebuie delimitat de instrumentele şi mijloacele
comiterii ei. Instrumentele şi mijloacele infracţiunii înlesnesc comiterea infracţiunii şi reprezintă o
metodă de realizare a ei. De exemplu, scara pentru accelerarea furtului, instrumente la efracţie,
autovehicule pentru transportarea celor furate, somnifere pentru adormirea victimei, lichide inflamabile
pentru incendieri, cuţite sau arme pentru a comite omoruri sau vătămări ale integrităţii corporale etc,
uneori instrumentele şi mijloacele comiterii unei infracţiuni se pot transforma în obiecte materiale ale
altei infracţiuni şi viceversa. De exemplu, arma furată se poate transforma în mijloc de atac armat în
cazul banditismului.
Stabilirea obiectului infracţiunii reprezintă numai o fază a calificării ei şi, după cum s-a
menţionat, el poate servi doar pentru efectuarea unei calificări preliminare, în baza căreia se poate
porni o cauză penală. Procesul calificării infracţiunii se poate finaliza numai după precizarea şi
examinarea tuturor elementelor infracţiunii.
§ 2. Stabilirea laturii obiective a infracţiunii
2.1. Noţiuni generale
Următorul element care trebuie limpezit în procesul calificării infracţiunii este latura obiectivă a
infracţiunii. Din dispoziţia art. 14 CP, care aduce definiţia infracţiunii, rezultă că infracţiune se
consideră conduita prejudi-ciabilă a persoanei care corespunde anumitor semne fixate în legea penală,
semne care în totalitatea lor se numesc componenţă a infracţiunii. Caracterul şi gradul prejudiciabil ale
infracţiunii, descrise în lege ca o componenţă de infracţiune, depinde de caracterul obiectului la care se
atentează, de caracterul laturii obiective, de particularităţile subiectului şi de caracterul laturii
111
 subiective ale faptei infracţionale (art. 15 CP). Activitatea infracţională reprezintă "o
totalitate de acţiuni, operaţii, conduite, îndreptate către un anumit scop".10
Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un proces al atentatului prejudiciabil şi ilegal
asupra intereselor ocrotite de lege, un aspect exterior al acestuia, din punctul de vedere al desfăşurării
consecutive a acestor fenomene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se
consumă cu survenirea consecinţelor infracţionale."
Legea penală descrie latura obiectivă a infracţiunii cu ajutorul următoarelor semne, a căror
totalitate formează componenţa de infracţiune: acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, consecinţele
prejudiciabile, raportul cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită şi urmările care au survenit,
precum şi timpul, locul, împrejurările, metoda şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii.
După cum se vede, latura obiectivă a infracţiunii constă din trei elemente consecutive:
1) acţiunea sau inacţiunea, comise într-un anumit timp, loc, împrejurare,
prin anumite metode sau cu anumite mijloace;
2) consecinţele prejudiciabile sau primejdia reală a survenirii lor;
3) raportul cauzal dintre acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile şi urmările lor.
Doctrina penală clasifică semnele laturii obiective, ca de altfel şi semnele
altor elemente ale infracţiunii, în două categorii: obligatorii (necesare) şi facultative. Purtând
un caracter convenţional, această clasificare este utilă, deoarece reflectă importanţa juridică şi greutatea
specifică a semnelor laturii obiective la construcţia componenţei de infracţiune concrete, contribuie la
calificarea infracţiunii, precum şi la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
La semnele obligatorii ale laturii obiective legea penală referă circumstanţele incluse de
legiuitor în orice componenţă de infracţiune, adică acele semne sau cel puţin un singur semn
obligatoriu - acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă fără de care nu poate exista nici o infracţiune.
Semnele obligatorii au o importanţă decisivă la calificarea infracţiunilor. în aceste cazuri, toate celelalte
semne (consecinţele, raportul cauzal, locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele) se socot
facultative şi trebuie luate în considerare la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Facultative
deci se numesc semnele ce se utilizează doar la descrierea unor infracţiuni.
" B. H. KynpflBuen. Upano u noeedemte. M., 1978, p. 14.
1
B. H. KynpaBueB. O&betanumax cmnpoHa npecmywiemm. M. 1960, p. 9.
112
 Este de remarcat că la descrierea categoriilor concrete de infracţiuni, legiuitorul poate utiliza
fie toate semnele posibile ale laturii obiective, menţionate anterior, fie numai o parte dintre ele. în
acest caz, toate semnele concrete sunt obligatorii şi ele trebuie luate în considerare la calificare. De
exemplu, latura obiectivă a furtului are următoarele semne obligatorii: acţiunea, adică o sustragere,
metoda, adică pe ascuns, daune materiale în proporţii esenţiale, raportul cauzal dintre sustragere şi
daunele survenite; iar latura obiectivă a furtului calificat mai are şi alte semne: locul şi timpul
comiterii lui stabilite de lege. Toate celelalte semne posibile ale laturii obiective pentru furt se vor
considera semne facultative, care vor fi luate în considerare numai la individualizarea răspunderii
penale şi pedepsei penale.
Constatarea corectă a semnelor laturii obiective are o importanţă deosebită, fiindcă, adeseori,
anume ea ne dă posibilitate să clarificăm definitiv semnele obiectului infracţiunii, deja apreciate
preliminar, precum şi, apoi, să stabilim semnele subiectului şi ale laturii subiective ale faptei prejudi-
ciabile. Doar unele atentate pot fi comise de un cerc restrâns de persoane, prin folosirea unui număr
limitat de metode şi cu o anumită vinovăţie. De exemplu, nu poate fi săvârşită o eschivare de la plata
pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor prin incendiere sau un furt al unui bun material printr-o
denunţare calomnioasă. Stabilind corect metoda de acţiune comisă, putem, în unele cazuri, să conchidem
care este obiectul atentării infracţionale, iar, uneori, şi vinovăţia făptuitorului. De exemplu, aflând
despre un atac asupra unei persoane, ofiţerul de urmărire penală consultă articolele din Codul penal
despre infracţiunile contra persoanei, huliganism, tâlhărie, banditism, actele de teroare, dar nu pe cele
referitoare la falsificarea documentelor sau regulilor de prevenire a incendiilor; în cazul unei coruperi, se
ştie că ea poate fi comisă numai de către o persoană cu funcţii de răspundere; o sustragere a bunurilor
materiale poate fi comisă numai intenţionat etc.
Deşi, în plan juridic, latura obiectivă are aceeaşi importanţă pentru justificarea răspunderii
penale ca şi obiectul, subiectul sau latura subiectivă ale infracţiunii şi în acest sens toate elementele
infracţiunii sunt echivalente, putem conchide că ea joacă un rol de cimentare a acestora.
Latura obiectivă este strâns legată de obiectul atentării, deoarece consecinţele prejudiciabile,
după esenţa lor, nu reprezintă altceva decât dauna cauzată obiectului ocrotit de legea penală.
Latura obiectivă este legată şi de subiectul infracţiunii, deoarece ea nu reprezintă altceva decât
conduita infracţională a acestuia, care s-a produs efectiv în realitatea obiectivă înconjurătoare.
113
 Latura obiectivă, formându-se sub influenţa conştiinţei şi voinţei subiectului infracţiunii,
fiind întruchipată în realitate, reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele comise,
adeseori ne poate indica scopul şi motivul activităţii infracţionale.
Semnele laturii obiective au însemnătate pentru delimitarea infracţiunilor. Aceasta se efectuează,
de obicei, în cazurile în care s-a stabilit că mai multe fapte atentează la una şi aceeaşi relaţie socială
ocrotită de legea penală. De exemplu, furtul şi jaful se deosebesc doar după semnele laturii obiective:
sustragere pe ascuns - furt; sustragere deschisă -jaf.
Latura obiectivă a infracţiunii în dispoziţia articolelor din Codul penal este descrisă mai
detaliat decât alte elemente ale infracţiunii, de aceea calificarea infracţiunii pare a fi simplă. însă,
conform unor cercetări, erorile în urma acestor calificări ajung până la 20%. Explicaţia constă în faptul
că la calificarea infracţiunilor, semnele ce caracterizează latura obiectivă se întâlnesc mai des decât
celelalte, au un sens variat, adeseori sunt constituite din formaţiuni complexe şi au un caracter
alternativ sau definitoriu.
2.2. Stabilirea acţiunii prejudiciabile
Legislaţia penală fie interzice, sub ameninţarea pedepsei penale, comiterea unor acţiuni concrete,
fie, din contra, prescrie cetăţenilor să acţioneze activ într-un anumit mod. Prin urmare, interdicţia sau
prescripţia ordonate de legea penală pot fi încălcate de făptuitor atât printr-o acţiune activă, cât şi printr-o
inacţiune.
Acţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, este o formă activă a conduitei omului, o
comportare conştientă şi volitivă, care poate fi comisă fie printr-o mişcare a corpului (lovirea cu
pumnul, cu piciorul, cu un cuţit sau cu un alt obiect, aruncarea unei pietre etc), fie prin săvârşirea unui
act pe care legea îl interzice (trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a mărfurilor,
obiectelor şi a altor valori în proporţii mari, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le etc), fie
printr-o activitate prejudiciabilă mai puţin sau mai mult îndelungată (participarea la activitatea unei
bande armate sau la atacurile săvârşite de ea, sau atragerea minorilor în activităţi criminale, sau
instigarea lor la săvârşirea infracţiunilor etc).
Acţiunea prejudiciabilă, comisă sub orice formă indicată mai sus, este o conduită conştientă şi
volitivă, de aceea, un alienat care nu conştientizează acţiunile sale sau nu poate să le dirijeze din cauza
stării patologice, nu acţionează în sensul juridico-penal, orice crimă ar săvârşi şi orice daună ar cauza.
Formele acţiunii prejudiciabile pot fi realizate în mod diferit. Mai des ele se manifestă prin
uzul de forţă fizică asupra intereselor legale ocrotite de legea penală.
114
 Acţiunea se poate realiza şi prin gesturi simbolice, De exemplu, la insultarea militarului (art.
366 CP), la înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale (art. 346 CP) sau prin cuvinte, De exemplu,
chemările publice la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale (art. 341
CP) etc.
La săvârşirea acţiunilor prejudiciabile, făptuitorul poate utiliza diferite instrumente,
mecanisme, procese tehnologice, animalele sau chiar alte persoane, folosindu-se de
iresponsabilitatea sau de vârsta lor fragedă, fie de lipsa lor de informare despre starea reală a
lucrurilor.
Cazurile în care subiectul infracţiunii utilizează animalele (un câine dresat pentru a fura), alţi
oameni care nu pot fi subiecţi ai infracţiunii (un copil pentru a pătrunde într-o încăpere printr-o
gaură îngustă), mecanismele (o macara pentru a sustrage mărfurile de după un gard înalt) etc, în
doctrina penală se numesc cauzare de daune prin intermediul cuiva sau a ceva. în asemenea
cazuri, autor al infracţiunii va fi recunoscută persoana şi nu animalele, oamenii cu mecanismele
folosite intenţionat pentru săvârşirea ei.
Sunt posibile cazurile când, inducând în eroare o persoană care poate fi subiect al
infracţiunii, făptuitorul comite infracţiunea cu ajutorul ei. în acest caz, răspunderea penală a acestor
persoane este diferită. De exemplu, infractorul îi dă altei persoane bani falşi pentru ca aceasta să-i
schimbe în valută străină sau, afirmând că arma este încărcată cu cartuşe de manevră (oarbe), îi
propune să împuşte în glumă în cineva. în primul caz, persoana înşelată nu va purta răspundere
penală, pentru că ea nu-şi dădea seama că banii sunt falşi, autor al infracţiunii se va considera
persoana care a transmis banii acestei persoane. în al doilea caz, persoana înşelată va purta răspundere
penală pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP), deoarece ea putea şi trebuia să se
asigure personal cu ce fel de cartuşe era încărcată arma, iar persoana care a "glumit" astfel va
răspunde pentru omor intenţionat.
O importanţă deosebită pentru răspunderea penală are stabilirea momentului începerii şi
consumării acţiunii prejudiciabile. Aceste limite permit: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea
de infracţiuni; infracţiunile continue şi prelungite de repetarea infracţiunii; stabilirea momentului
consumării infracţiunii; deciderea aplicării amnistiei şi graţierii etc.
în infracţiunile comise din imprudenţă, începutul acţiunii prejudiciabile se consideră
încălcarea regulilor care creează primejdia cauzării daunelor prevăzute de lege, iar consumarea ei
coincide cu momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile.
începerea şi consumarea acţiunilor prejudiciabile în cazul infracţiunilor intenţionate depinde
de categoria infracţiunii. în legătură cu aceasta, în doc-
115
 trina penală a fost propusă clasificarea infracţiunilor, pe care o susţinem, în următoarele
categorii: 1) momentane; 2) multimomentane; 3) continue; 4) prelungite; 5) cu consecinţe
îndepărtate.12
în infracţiunile momentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile coincid (insulta
verbală a militarului, art. 366 CP).
La infracţiunile multimomentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile nu coincid
în timp. Acţiunea poartă un caracter de durată, De exemplu, săvârşirea operaţiunilor ilegale (spălarea)
cu mijloace băneşti sau cu alte valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) sau
desfăşurarea pseudoactivităţii de întreprinzător, adică crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura
activitatea de întreprinzător (art. 242 CP).
La infracţiunea continuă, început al acţiunii se consideră actul de încălcare a legii penale, iar
sfârşitul ei - încetarea activităţii infracţionale datorită autodenunţării, reţinerii infractorului sau
survenirea unor evenimente care împiedică această activitate. De exemplu, evadarea din locurile de
detenţie începe din momentul părăsirii fără autorizaţie a locului de deţinere şi se consumă la
întoarcerea făptuitorului în acest loc, odată cu autodenunţarea acestuia organelor de drept sau din
momentul reţinerii infractorului.
La infracţiunile prelungite, începutul acţiunii se va considera primul act infracţional, iar ultimul
act infracţional va constitui sfârşitul ei. Spre exemplu, sustragerea pe parcursul unei zile din apartament a
averii este o infracţiune prelungită, al cărei început este prima scoatere a bunurilor, iar sfârşitul
-scoaterea ultimei părţi de avere din încăpere.
La infracţiunile cu consecinţe îndepărtate, începutul acţiunii va fi primul act infracţional,
îndreptat spre cauzarea consecinţelor prejudiciabile, iar momentul consumării îl va constitui
începutul survenirii consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, dacă vinovatul trimite coletul poştal cu
o cutie de bomboane otrăvite, atunci începutul acţiunii va fi umplerea coletului poştal cu bomboane
otrăvite, iar consumarea acţiunii va fi folosirea bomboanelor de către destinatar.13
Pentru stabilirea corectă a acţiunilor prejudiciabile trebuie să cunoaştem procedeele tehnico-
juridice, pe care legiuitorul le utilizează la descrierea lor în articolele respective din Partea specială a
Codului penal.
1. Enumerarea şi caracterulprejudiciabil al acţiunilor infracţionale sunt
12
F. B. THMeiiKO. Oâiifee vnemie 06 oăheKmuHHOu cmopoiie npecmymemw. POCTOB, 1977,
11
p. 44. Vzo.ioBune npaeo Poccuu. Op. cit., p. 119-120.
 descrise exact, complet şi exhaustiv în textul legii. De exemplu, art. 186 CP arată că
latura obiectivă a furtului o constituie sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, iar art.
337 CP conţine enumerarea exhaustivă a acţiunilor care alcătuiesc latura obiectivă a trădării
de Patrie: trecerea de partea duşmanului; spionaj; divulgare a secretului de stat unui stat
străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; acordarea de ajutor unui stat străin la
înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova.
în atare cazuri, legiuitorul utilizează o astfel de construcţie legislativă a laturii
obiective, care exclude orice posibilitate de a interpreta extensiv acţiunile indicate. Aşadar,
dacă legea penală conţine descrierea unicei acţiuni G&TS fQOQQ^Ză latura obiectivă a
infracţiunii date sau lista acţiunilor alternative cu caracter exhaustiv, atunci activitatea
persoanelor ce efectuează calificarea juridico-penală a infracţiunilor constă în
„suprapunerea simplă" a construcţiei legislative a laturii obiective cu circumstanţele stabilite
ale faptei comise. însă este de observat că, mai întâi, persoana care efectuează calificarea
trebuie să interpreteze just toţi termenii juridici utilizaţi de legiuitor la descrierea acţiunii
infracţionale. Bunăoară, în primul exemplu trebuie să interpretăm corect noţiunea unor aşa
termeni ca „sustragerea bunurilor altei persoane", precum şi „sustragerea pe ascuns a acestor
bunuri" prin metodele de interpretare analizate anterior.
2. Uneori, articolele din Partea specială a Codului penal conţin dispoziţii care nu
descriu exhaustiv acţiunile prejudiciabile, ceea ce nu înseamnă că există infracţiuni fără
comiterea acestora. Latura obiectivă a infracţiunilor date este construită doar prin
indicarea consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, art. 151 CP nu conţine noţiunea şi
caracterizarea acţiunilor prejudiciabile care provoacă vătămarea gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, ci indică doar daunele concrete produse sănătăţii persoanei care se consideră
vătăvuăvi grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii, acordând doctrinei penale şi
practicii judiciare dreptul de a concretiza şi dezvălui acele forme de acţiuni ale
făptuitorului. în aceste cazuri, se mai spune că legiuitorul permite să considerăm acţiune
prejudiciabilă orice acţiune ilegală care poate provoca consecinţele cerute de lege. De
exemplu, lipsirea de viaţă, intenţionată sau din imprudenţă, nu depinde de forma concretă
de acţiune comisă care provoacă decesul persoanei - prin otrăvire, împuşcare, lovirea cu
degetul, cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit, cu o piatră, prin înecare, prin strangulare, cu
ajutorul unui tractor, autovehicul sau prin alte mecanisme etc. Numai în baza cunoaşterii
profunde a legilor, a practicii judiciare, a doctrinei penale şi datorită unei pregătiri
profesionale, persoanele care
117
 efectuează calificarea infracţiunilor vor putea stabili corect cercul de acţiuni prejudiciabile pe
care le-a avut în vedere legiuitorul, formând modelul legislativ al infracţiunii analizate. Dar,
bineînţeles, după clarificarea acţiunilor prejudiciabile ilegale concrete, prin care se poate realiza latura
obiectivă a infracţiunii analizate, trebuie, mai întâi să le interpretăm corect, iar apoi să „suprapunem"
aceste acţiuni cerute de legea penală cu acţiunile stabilite ale faptei comise.
3. în legea penală, precizarea acţiunilor prejudiciabile se realizează, uneori, prin aşa-numitele
dispoziţii de blanchetă. Legea fixează răspunderea penală pentru încălcarea anumitor reguli de
conduită, stabilite în domeniile tehnicii, ocrotirii sănătăţii, medicinei veterinare, pregătirii militare,
industriei, tehnicii securităţii etc. Este de menţionat că, în dispoziţiile de blanchetă, legea penală,
indicând categoria încălcărilor, nu dezvălue caracterul lor. De exemplu, „încălcarea din neglijenţă a
regulilor şi mijloacelor de acordare a asistenţei medicale" (art. 213 CP), „insolvabilitatea intenţionată"
(art. 252 CP), „încălcarea regulilor de securitate sau de exploatare a mijloacelor de transport" (art. 264
CP), „încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor" (art. 296 CP) etc. Aceste dispoziţii nu conţin
nici o explicaţie suplimentară despre faptul care anume acţiuni trebuie considerate infracţiune. De
aceea, în mod obligatoriu, trebuie să consultăm actele normative la care face trimitere legiuitorul, iar
mai apoi, ca şi în primul şi în al doilea caz, e necesar să le dezvăluim astfel încât pe urmă să le
confruntăm cu acţiunile stabilite ale faptei comise.
Deci, numai cunoscând modul de determinare a acţiunilor prejudiciabile a diferitelor construcţii
legislative a laturii obiective, putem efectua just calificarea juridico-penală a infracţiunilor comise.
Şi, în sfârşit, la stabilirea acţiunilor prejudiciabile, luând în considerare că ele reprezintă o
comportare conştientă şi volitivă a omului, trebuie să ţinem cont de faptul că voinţa persoanelor
responsabile, care au atins vârsta răspunderii penale, poate fi paralizată parţial sau complet de
diverse circumstanţe care, în mod diferit, influenţează răspunderea penală. La aceste circumstanţe se
referă: 1) acţiunea forţei majore; 2) constrângerea fizică; 3) constrângerea psihică.
Forţa majoră reprezintă o influenţă a cataclismelor, calamităţilor naturale, mecanismelor,
sistemelor tehnice, oamenilor, animalelor, proceselor maladive din organismul omului etc, care nu
permite persoanei să întreprindă liber acţiuni. De exemplu, pompierii n-au putut stinge un incendiu din
lipsa de apă; medicul n-a putut sosi la timp la bolnav din lipsa mijloacelor de
18
 transport; încărcătura necesară n-a fost transportată din cauza inundaţiilor care au distrus un
pod etc.
în prezenţa circumstanţelor forţei majore, fapta persoanei îşi pierde importanţa juridico-
penală. De exemplu, în acţiunile militarului care nu s-a prezentat la serviciu, revenind din concediu
sau dintr-o instituţie curativă, din cauza unei calamităţi naturale sau în legătură cu o maladie grea,
lipseşte infracţiunea prevăzută de art. 371 CP (Dezertarea). însă în cazurile în care circumstanţele
forţei majore puteau fi învinse, dar învingerea lor risca interese importante sau poate chiar viaţa,
răspunderea penală pentru refuzul îndeplinirii anumitor acţiuni survine conform regulilor reţinerii
infractorului (art. 37 CP), stării de extremă necesitate (art. 38 CP) sau riscului întemeiat (art. 40 CP).
De exemplu, angajatul poliţiei nu se poate eschiva de la urmărirea şi reţinerea unui infractor înarmat,
motivând că viaţa sa este pusă în pericol. Lucrătorii organelor de drept nu pot fi traşi la răspundere
penală pentru îndeplinirea cerinţelor infractorilor privind predarea banilor, armelor, drogurilor,
mijloacelor de transport cu scopul de a salva viaţa persoanelor capturate în calitate de ostatici.
Legalitatea acestor acţiuni este justificată de regulile stării de extremă necesitate.
Prin constrângere fizică se înţelege violenţa fizică aplicată unei persoane (legarea de mâini şi de
picioare, chinuirea, torturarea persoanei, închiderea într-o încăpere etc.) de către altă persoană, în urma
căreia victima este lipsită de posibilitatea de a acţiona liber, după voinţa sa. în acest caz, persoana nu
poate fi trasă lă răspundere penală pentru prejudicierea intereselor ocrotite în alin. (l)art. 39 CP
în esenţă, constrângerea fizică reprezintă o varietate a circumstanţelor forţei majore. Insă
răspunderea penală pentru cauzarea daunei intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere
fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile
stării de extremă necesitate (alin. (2) art. 39 CP).
Prin constrângere psihică se înţelege constrângerea persoanei la comiterea unei fapte
prejudiciabile sub ameninţarea cu omor sau cu altă violenţă fizică asupra sa sau a persoanelor apropiate,
cu nimicirea averii sau cu încălcarea altor drepturi importante ale victimei. în cazul constrângerii psihice,
persoana are posibilitatea să execute anumite acţiuni sau, din contra, să se abţină de la comiterea lor,
însă ea nu face aceasta, temându-se de o eventuală răfuială. Anume posibilitatea reală de a-şi
manifesta voinţa sa, de regulă, nu exclude răspunderea penală pentru acţiunile sau inacţiunile comise sub
influenţa ameninţărilor. Doar în cazuri excepţionale, în prezenţa condiţiilor stării de
119
 extremă necesitate, persoana care a comis o infracţiune (de obicei, uşoară sau mai puţin gravă)
poate fi liberată de răspundere penală. De exemplu, un funcţionar, sub ameninţarea cu omor sau cu
aplicarea unei alte violenţe fizice, transmite formularul unei procuri a instituţiei, cu ajutorai căreia
ulterior a fost comisă o însuşire ilegală a averii proprietarului. Persoana dată poate să nu fie liberată de
răspundere penală, mai ales dacă însuşirea a fost în proporţii mari sau deosebit de mari.
2.3. Stabilirea inacţiunii prejudiciabile
Inacţiunea constituie o formă pasivă a conduitei omului, însă, ca şi acţiunea, presupune o
comportare conştientă şi volitivă. De exemplu, medicul nu-i acordă bolnavului asistenţa de urgenţă, o
mamă nu-şi alăptează copilul, persoana cu funcţie de răspundere nu-şi exercită îndatoririle de serviciu
etc.
Inacţiunea prejudiciabilă presupune nesăvârşirea acelor acţiuni pe care persoana trebuia şi
putea să le săvârşească sau neîmpiedicarea survenirii consecinţelor prejudiciabile pe care persoana era
obligată să le preîntâmpine.
Din această definiţie rezultă că pentru constatarea acţiunii prejudiciabile în procesul calificării
infracţiunii se cere prezenţa concomitentă a două condiţii: 1) obligaţia şi 2) posibilitatea reală a
persoanei de a acţiona într-un anumit mod.
Obligaţia de a acţiona poate să decurgă din:
1) indicaţia expresă a legii sau a unui alt act normativ;
2) îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau ale celor profesionale;
3) relaţiile de rudenie şi familiale;
4) activitatea anterioară a persoanei care, prin comportamentul său, a
pus victima sau alte interese ocrotite de legea penală într-o situaţie
primejdioasă.
Astfel, art. 226 CP obligă persoanele cu funcţii de răspundere care gestionează o organizaţie
comercială, obştească sau nestatală să lichideze consecinţele încălcărilor ecologice. Eschivarea de la
această obligaţie constituie o infracţiune prejudiciabilă pedepsită penal, căci a provocat consecinţele
prevăzute în acest articol. Codul familiei obligă părinţii să poarte grijă minorilor inapţi pentru muncă,
să-i întreţină material. încălcarea acestor îndatoriri are drept urmare răspunderea penală stabilită în art.
202 CP. Regulile de circulaţie rutieră, ca act normativ subordonat legii, cer de la conducătorii
mijloacelor de transport auto să acorde ajutor persoanelor care au suferit de pe urma unui accident rutier
provocat de ei. Neîndeplinirea acestei obligaţii va fi pedepsită în baza reglementărilor art. 266 CP.
Obligaţia de a acţiona decurge din însăşi natura serviciului şi meseriei
120
 deţinute. Lucrătorii poliţiei, De exemplu, sunt datori să împiedice săvârşirea infracţiunilor;
medicii - să acorde bolnavilor asistenţă urgentă; pompierii -să salveze oamenii şi bunurile în timpul
incendiului. Neexccutarea acestor obligaţii atrage răspunderea penală stabilită în art. 162 CP
(Neacordarea de ajutor unui bolnav) sau art. 329 CP (Neglijenţa în serviciu).
Ca exemplu al obligaţiei determinată de relaţiile familiale sau de rudenie poate servi eschivarea
de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului (art. 203 CP).
Obligaţia juridică de a acţiona rezultă şi din activitatea unei persoane implicate la generarea
primejdiei pentru interesele ocrotite de lege. De exemplu, o persoană şi-a asumat obligaţia să
transporte cu luntrea peste un râu victima, iar când luntrea s-a răsturnat, nu i-a acordat ajutorul
necesar (art. 163 CP - Lăsarea în primejdie). Cetăţeanul care a aprins un rug în pădure este obligat să-
1 stingă. Persoana care benevol şi-a luat îndatorirea să supravegheze un anumit timp copilul vecinului
este obligat să-şi respecte această obligaţie, în caz contrar el poate fi tras la răspundere penală pentru
lăsarea în primejdie.
în afară de obligaţia de a acţiona, se mai cere să clarificăm dacă făptuitorul a avut posibilitatea
reală de a întreprinde acţiuni active şi de a preveni survenirea consecinţelor prejudiciabile. Limitele
acestei posibilităţi sunt stabilite atât de circumstanţele obiective existente (împrejurările, timpul,
inexistenţa condiţiilor de păstrare a bunurilor materiale, un volum de muncă foarte mare, neasigurarea
pazei corespunzătoare, situaţia concretă etc), cât şi de posibilităţile subiective ale făptuitorului
(profesionismul, studiile necesare, experienţa de lucru şi calificarea, capacitatea fizică sau intelectuală
de a-şi îndeplini atribuţiile de muncă sau de serviciu etc).
Ca şi în cazul comiterii acţiunilor prejudiciabile, este importantă stabilirea momentului de
începere şi terminare a inacţiunilor prejudiciabile.
început al inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul apariţiei condiţiilor şi circumstanţelor
în prezenţa cărora persoana trebuia şi avea posibilitatea să acţioneze, iar terminare a inacţiunii
prejudiciabile se consideră, de obicei, momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile prevăzute
expres de lege. De exemplu, în cazul neglijenţei în serviciu (art. 329 CP) început al inacţiunii
prejudiciabile se consideră momentul neîndeplinirii de către o persoană cu funcţii de răspundere a
obligaţiilor de serviciu pe care ea trebuia şi putea să le îndeplinească, iar moment al consumării
inacţiunii va fi considerat momentul cauzării daunelor în proporţii mari intereselor publice sau
drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.
121
 însă, uneori, moment al consumării inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul
neîndeplinirii acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le înfăptuiască, indiferent de survenirea
consecinţelor, în cazurile în care legiuitorul nu prevede expres survenirea acestora, ci numai le presupune.
De exemplu, eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor se
consideră consumată dacă ea a avut loc mai mult de trei ori, indiferent de faptul a dus aceasta sau nu
la înrăutăţirea situaţiei materiale sau sănătăţii copiilor.
în legătură cu aceasta, doctrina penală deosebeşte două forme de inacţiuni: 1) inacţiunea pură; 2)
inacţiunea mixtă.14
Inacţiunea pură constă în neîndeplinirea acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le
comită, indiferent de survenirea consecinţelor: eschivarea de la serviciul militar în termen, de la
pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 CP), eschivarea cu rea-
voinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor minori (art, 202 CP), nereturnarea pe
teritoriul vamal al Republicii Moldova a valorilor culturale scoase din ţară, în cazul în care întoarcerea
lor este obligatorie (art. 248 CP) etc. Momentul începerii şi consumării acestor inacţiuni a fost de-
monstrat mai sus.
Inacţiunea mixtă presupune comiterea inacţiunii de care legea penală leagă survenirea
consecinţelor prejudiciabile. De cele mai multe ori, Codul penal în vigoare prevede răspunderea penală
anume pentru inacţiunea mixtă. La acestea se referă infracţiunile comise prin inacţiune contra
securităţii circulaţiei sau exploatării mijloacelor de transport, cele însoţite de încălcarea ordinii circulaţiei
materialelor şi a obiectelor de pericol general, de încălcarea ordinii unor reguli speciale de securitate a
anumitor activităţi, neglijenţa în serviciu etc. Dacă aceste inacţiuni nu se consumă cu survenirea
consecinţelor prejudiciabile expres prevăzute de legea penală, ele nu pot fi pedepsite în mod penal, ci
numai în mod administrativ, disciplinar sau material.
în cazurile inacţiunii mixte, făptuitorul nu preîntâmpină survenirea consecinţelor
prejudiciabile, deşi, în virtutea legii, obligaţiilor de serviciu sau celor profesionale, trebuia şi putea să
le prevină. Primejdia apariţiei consecinţelor prejudiciabile poate rezulta atât în urma acţiunii unor forţe
exterioare (forţele naturii, procesele tehnologice, lucrul maşinilor şi mecanismelor, acţiunile altor
persoane etc), cât şi a acţiunilor comise cu vinovăţie sau fără
14
f. B. THMefiKO. Op. cit,, p. 64-67.
122
 vinovăţie a însuşi subiectului infracţiunii. Dacă o persoană a aprins un
rug în pădure şi nu 1-a stins după ce a plecat, ea va fi trasă la răspundere penală
pentru distrugerea, din imprudenţă, a masivelor forestiere (art. 232 CP). în
acest caz, are loc inacţiunea mixtă, când acţiunea făptuitorului a creat
primejdia pe care el era obligat să o prevadă. în alt caz, pompierii, după ce au
fost sesizaţi, nu vin la locul incendiului şi, ca rezultat, încăperea arde
complet. Desigur, incendiul a apărut nu din cauza pompierilor, însă ei,
neîndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu, n-au prevenit daunele survenite.
Pentru descrierea inacţiunilor prejudiciabile, în Codul penal se
utilizează aceleaşi procedee tehnico-juridice ca şi la descrierea acţiunilor
prejudiciabile, analizate mai sus.
Aceeaşi influenţă asupra inacţiunilor prejudiciabile o au circumstanţele
forţei majore, constrângerea fizică sau psihică, descrise anterior. De exemplu,
şeful depozitului alimentar nu va purta răspundere penală pentru neglijenţă în
serviciu dacă alterarea alimentelor, păstrate în instalaţiile refrigerente, s-a
produs din cauza deconectării reţelei electrice.
2.4. Stabilirea consecinţelor prejudiciabile
Prin consecinţe prejudiciabile se înţelege survenirea schimbărilor
prejudiciabile în obiectul atentării infracţionale sau crearea primejdiei reale de
survenire a acestora.
Deoarece orice infracţiune descrisă de legea penală este materială,
unii savanţi consideră că în general nu există infracţiuni fără consecinţe preju-
diciabile. Profesorul rus A. N. Trainin afirmă: „ ... a ne imagina că legea
penală pedepseşte acţiunile care nu cauzează nici cea mai neînsemnată daună
6biectuffii,îms^^&^!lG^îî}ăro.Ql-le^uitorul stabileşte pedeapsa pentru
acţiuni inofensive, nevătămătoare".15 Noi am preciza această poziţie prin
sintagma „nu există infracţiuni fără survenirea consecinţelor prejudiciabile,
care pot fi consecinţe-rezultat, ce provoacă schimbări prejudiciabile în obiectul
infracţiunii, ocrotit de legea penală sau consecinţe-urmări, care creează
primejdia reală de a produce schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii", în
doctrina penală au fost expuse unele opinii vizavi de această problemă. Una
dintre ele aparţine profesorului rus N. D. Durmanov, care recunoştea
posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile ca o însuşire a acţiunii însăşi.16
15
A. H. TpafiHHH. Oâuiee ynemte o cocmaee npecmyiuemw.
M., 1957, p. 140.
16
H. B. flypMaHOB. Cmaduu ccmepweHusi npecmyivtenun no
coaemcKOMy yzonomoMy npaay.
M., 1955, p. 40.
123
 Profesorul rus G. V. Timeico consideră că „posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile
constituie un semn de sine stătător al laturii obiective a infracţiunii",l7adică nu se referă nici la însuşirile
acţiunii (inacţiunii), nici la consecinţele prejudiciabile.
Un şir de savanţi, la care ne alăturăm şi noi, consideră că posibilitatea reală a survenirii
anumitor consecinţe materiale reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor
prejudiciabile. De exemplu, academicianul rus V. N. Kudreavţev afirmă că „însăşi posibilitatea
survenirii consecinţelor prejudiciabile constituie, bineînţeles, tot o consecinţă preju-diciabilă
specială".18
Această opinie a fost susţinută şi de legiuitorul nostru, deşi primejdia reală a survenirii
daunelor materiale sau fizice este prevăzută de legea penală în mod diferit. în unele cazuri, crearea
primejdiei cauzării anumitor daune este indicată expres în lege în calitate de consecinţă
prejudiciabilă. De exemplu, alin. (1) art. 224 CP prevede răspunderea penală pentru activităţile ilegale
sau încălcarea regulilor stabilite ce ţin de fabricarea, importul, exportul, îngroparea, păstrarea,
transportarea sau utilizarea substanţelor, materialelor şi deşeurilor radioactive, bacteriologice sau
toxice, precum şi a pesticidelor, erbicidelor sau ale altor substanţe chimice, dacă aceasta creează
pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului.
în cazul în care legea penală indică expres o daună concretă produsă obiectului infracţiunii,
posibilitatea survenirii acestor consecinţe se consideră numai o tentativă sau chiar o pregătire de
infracţiune. De exemplu, acţiunea persoanei care a creat primejdia survenirii consecinţelor indicate de
lege, bunăoară, persoana a aprins o ţigară în întreprinderea supusă pericolului exploziei, fără ca să se
producă explozia, poate fi considerată o tentativă de infracţiune prevăzută de art. 301 CP.
în alte cazuri atât survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile, cât şi posibilitatea survenirii
acestora nu sunt expres indicate în lege, deşi asemenea urmări se subînţeleg. De exemplu, la încălcarea
regulilor de zbor (art. 262 CP) se subînţelege posibilitatea survenirii unor catastrofe aeriene, punerea
în acţiune a sistemului de apărare antiaeriană, încălcarea graficului zborurilor internaţionale etc.
Infracţiunea se consideră consumată indiferent de survenirea acestor consecinte-rezultat sau
consecinte-urmări.
17
r. B. THMeHKo. Op. cil., p. 87.
18
VueâHUKypmoRHmo npaaa. Of>u{an tacmb. M., 1966, p. 98.
124
 Altminteri nici nu se poate, deoarece, conform definiţiei materiale a fiecărei infracţiuni (art. 14
CP), infracţiune se consideră doar fapta prejudiciabilă, adică o faptă care a produs sau a putut să producă
real o daună infracţională obiectului atentării, indiferent de faptul dacă această daună sau posibilitatea
survenirii ei este prevăzută expres de legea penală sau numai dacă ea este subînţeleasă de legiuitor la
construirea componenţei date de infracţiune.
în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor infracţionale, deosebim
consecinţe materiale şi consecinţe nemateriale.
La rândul lor, consecinţele materiale se împart în două grupe: ^patrimoniale (nimicirea sau
deteriorarea averii, sustragerea, însuşirea sau obţinerea ilegală a averii etc); 2) fizice (decesul persoanei,
vătămări ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii de un anumit grad etc).
Consecinţele nemateriale, de asemenea, pot fi diferite: 1) morale, cauzate intereselor
personalităţii (calomnierea judecătorului sau a persoanei care efectuează urmărirea penală - art. 366
CP); 2) politice (uzurparea puterii de stat — art. 339 CP), schimbarea ilegală a orânduirii
constituţionale (art. 340, 341 CP); 3) organizatorice, care provoacă daune activităţii normale a
aparatului de stat sau diferitelor organizaţii neguvernamentale (unele infracţiuni săvârşite de persoane
cu funcţii de răspundere ori care gestionează organizaţiile neguvernamentale, unele infracţiuni contra
justiţiei sau contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat etc).
Stabilirea consecinţelor prejudiciabile în mare măsură depinde de modul de formulare
legislativă a acestora la construirea componenţelor de infracţiune concretă.
1. Legea penală indică expres şi concretizează caracterul şi gradul preju
diciabil ale consecinţelor. De exemplu, decesul victimei, contaminarea cu
maladia SIDA, pieirea în masă a animalelor, otrăvirea mediului etc.
Stabilirea acestor consecinţe în procesul calificării infracţiunilor nu prezintă mari dificultăţi,
deoarece ele sunt destul de clare şi nu e dificil să le confruntăm cu consecinţele depistate în fapta
infracţională comisă.
2. Pentru stabilirea consecinţelor prejudiciabile uneori se utilizează noţiuni
şi termeni din diferite domenii ale altor ştiinţe.
Ca să elucidăm caracterul infracţional al acestor consecinţe, trebuie să apelăm la actele
normative din alte ramuri de drept, care descriu noţiunile şi termenii respectivi. De exemplu, art. 275 CP
numeşte în calitate de consecinţă avarierea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale, art. 270
CP -deraierea sau deteriorarea materialului rulant etc. Conţinutul acestor noţiuni legea penală nu-1
dezvăluie. Calificând infracţiunea în baza acestor articole.
125
 ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul, pentru clarificarea consecinţelor faptei
prejudiciabile ca semn al componenţei de infracţiune, trebuie să apeleze la actele nonnative ramurale
ce stabilesc ordinea şi regulile de atribuire a incidentelor la noţiunea şi clasificarea lor
corespunzătoare în transportul aerian, feroviar şi acvatic. De exemplu, pentru dezvăluirea noţiunii
vătămărilor grave, medii sau uşoare ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, trebuie să examinăm
Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale, aprobat prin ordinul
Ministerului sănătăţii nr. 99 din 27 iunie 2003."
3. Uneori, legiuitorul determină consecinţele faptei prejudiciabile prin includerea în conţinutul
normei juridice a diferitelor noţiuni definitorii, de evaluare: daune materiale în proporţii considerabile,
mari sau deosebit de mari (art. 186-200 CP), urmări grave (art. 189, 223, 329 etc. CP), daune în
proporţii considerabile intereselor publice (art. 327 CP) etc.
Elucidarea noţiunii consecinţelor definitorii se efectuează în baza analizei cerinţelor normelor
juridico-penale şi a circumstanţelor fiecărei cauze penale concrete.
Câteodată noţiunea lor este interpretată de însuşi legiuitor. De exemplu, art. 126 CP defineşte
noţiunea proporţiei deosebit de mari, proporţiei mari, daunelor considerabile şi daunelor esenţiale.
Elucidarea noţiunilor consecinţelor definitorii se mai efectuează şi în baza interpretărilor date
de Plenul CSJ. De exemplu, conform pct. 16 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica
judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală,
sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc
şi a muniţiilor" nr. 31 din 9 noiembrie 1998, prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi
a muniţiilor (art. 291 CP) se înţelege cauzarea vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii la
două sau mai multe persoane, cauzarea vătămărilor grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia
sau mai multor persoane, survenirea decesului uneia sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea
bunurilor proprietăţii în proporţii deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii
transportului, comunicaţiilor etc.
în unele cazuri, consecinţele definitorii reprezintă o circumstanţă agravantă a infracţiunii date.
De exemplu, urmările grave ale divulgării secre-
" Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170-172, 8 august 2003.
126
 tului de stat constituie o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni prevăzută în alin. (2) art.
344 CP. în aceste cazuri, noţiunea urmărilor grave trebuie să rezulte din noţiunea consecinţelor
componenţei de bază. Astfel, consecinţa de bază a divulgării secretului de stat este cunoaşterea acestui
secret de către alte persoane care nu trebuiau să le cunoască, iar prin urmări grave ale acestei consecinţe s-
ar putea înţelege eşecul unui program de stat pe motiv că au fost divulgate informaţii deosebit de
importante sau informaţiile obţinute de la făptuitor au fost transmise unui serviciu de spionaj străin etc.
Adeseori, consecinţele definitorii (de evaluare) încheie enumerarea aproximativă a
consecinţelor infracţiunii examinate. De exemplu, art. 270 CP prevede răspunderea penală pentru
oprirea samavolnică, fără necesitate, a trenului prin decuplarea conductei generale a frânei sau printr-
un alt mijloc, dacă aceasta a provocat:
a) accidente cu oameni;
b) deraierea sau deteriorarea materialului rulant;
c) alte urmări grave.
In aşa cazuri urmările grave ca noţiune definitorie trebuie să rezulte din consecinţele
exemplificate anterior acestora, dar nicidecum din orice consecinţe posibile pentru orice infracţiune.
Astfel, prin alte urmări grave ale accidentelor cu oameni (prin accidente cu oameni se înţelege rănirea,
mutilarea uneia sau mai multor persoane sau chiar decesul unei persoane) se înţelege decesul a două
sau mai multor persoane, iar prin alte urmări grave ale deraierii sau deteriorării materialului rulant (care
presupun diferite avarii ce au provocat daune materiale în proporţii mari) se subînţelege cauzarea unor
daune materiale în proporţii deosebit de mari, încălcarea traficului feroviar, staţionarea îndelungată a
vagoanelor, producerea unei catastrofe ecologice de proporţii etc.
Elucidarea gradului de gravitate a consecinţelor definitorii într-o anumită măsură se poate
efectua cu ajutorul comparării sancţiunilor prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni cu
consecinţe omogene. De exemplu, comparând sancţiunea art. 246 CP, care prevede răspunderea
penală pentru limitarea concurenţei libere prin încheierea unui acord ilegal ce prevede diviziunea
pieţei, limitarea accesului la piaţă, cu înlăturarea altor agenţi economici, majorarea sau menţinerea
preţurilor unice, fapta săvârşită cu aplicarea violenţei, cu sancţiunile articolelor 145, 151, 152 şi 153
CP, care specifică noţiunea şi caracterul violenţei, ce poate fi aplicată unei persoane, putem conchide
că violenţa drept consecinţă a art. 246 CP cuprinde totalmente violenţa prevăzută de art. 152 şi 153
CP şi nu include violenţa fixată
127
 în art. 145 şi 151 CP, ale căror sancţiuni sunt mai mari. în primul caz fapta se va califica în
baza art. 246 CP, iar în al doilea cele comise vor fi încadrate în baza unui concurs de infracţiuni
reglementate de art. 246 CP şi art. 145 sau 151 CP. Tot aşa se va proceda şi în cazul în care legea penală
nu specifică dacă decesul unei persoane se provoacă intenţionat sau din imprudenţă. De exemplu,
comparând sancţiunea art. 298 CP, care prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de
exploatare a obiectivelor energetice, dacă aceasta a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art.
145 CP (Omor intenţionat) şi art. 149 CP (Lipsirea de viaţă din imprudenţă), putem conchide că art. 298
CP prevede decesul unei persoane din imprudenţă, iar comparând sancţiunea alin. (2) art. 339 CP, care
prevede răspunderea penală pentru uzurparea puterii de stat ce a provocat decesul unei persoane, cu
sancţiunile art. 145 şi 149 CP, putem conchide că alin. (2) art. 339 CP prevede decesul unei persoane
atât intenţionat, cât şi din imprudenţă.
Şi, în sfârşit, în scopul asigurării înţelegerii unice a consecinţelor definitorii, ca, de altfel, şi a
altor categorii de consecinţe, trebuie să fie luate în considerare indicaţiile doctrinei penale, potrivit
cărora gravitatea consecinţelor infracţiunii depinde de gradul schimbărilor prejudiciabile în obiectul
infracţiunii. Stabilind corect aceste schimbări, se poate stabili uşor şi caracterul consecinţelor faptelor
infracţionale.
4. în dispoziţia articolului Părţii speciale a Codului penal pot fi indicate
alternativ mai multe categorii de consecinţe prejudiciabile, a căror survenire
permite calificarea faptei infracţionale conform acestui articol.
Pentru calificarea acestor infracţiuni e suficient să stabilim că acţiunea prejudiciabilă a
făptuitorului a cauzat cel puţin una dintre consecinţele enumerate alternativ. Calificarea infracţiunii nu
se schimbă nici în cazurile când fapta infracţională provoacă toate consecinţele indicate, bineînţeles,
cu indicarea tuturor literelor alineatului corespunzător, dacă ele sunt astfel numerotate, însă aceasta
poate avea o importanţă deosebită pentru rezolvarea altor chestiuni: individualizarea pedepsei penale,
stabilirea limitelor daunelor materiale ce trebuie reparate etc. De exemplu, art. 223 CP, care prevede
răspunderea penală pentru încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, indică patru consecinţe alternative:
a) schimbarea esenţială a nivelului radiaţiei; b) daune sănătăţii populaţiei; c) pieirea în masă a
animalelor; d) alte urmări grave. Deci pentru calificarea acestei infracţiuni e de ajuns survenirea a cel
puţin uneia dintre consecinţele indicate alternativ.
5. în unele cazuri consecinţele faptei prejudiciabile pot avea importanţă
juridică diferită. în legătură cu aceasta, doctrina penală le divizează în con
secinţe prejudiciabile de bază şi consecinţe prejudiciabile suplimentare.
128
 Prejudiciabile de bază se consideră acele consecinţe pentru a căror survenire a fost
stabilită norma juridico-penală. In componenţele complexe ambele (sau câteva) consecinţe pot
fi de bază. De exemplu, norma despre răspunderea penală pentru tâlhărie este stabilită pentru
ocrotirea atât a proprietăţii, cât şi a personalităţii. în componenţele simple, de obicei, există o
singură consecinţă de bază.
Consecinţele de bază întotdeauna sunt semne obligatorii ale componenţei infracţiunii. Dacă
ele n-au survenit, atunci răspunderea penală pentru infracţiunea consumată se exclude. Elucidarea
corectă a consecinţelor faptelor prejudiciabile de bază se efectuează numai în baza examinării
schimbărilor prejudiciabile produse obiectului infracţiunii, ocrotit de norma juridico-penală în
cauză. Nu poate exista terorism fără periclitarea securităţii publice, diversiune fără periclitarea bazei
economice a ţării, huliganism fără încălcarea ordinii publice etc.
Consecinţe prejudiciabile suplimentare sunt acele daune care provoacă survenirea
consecinţelor de bază. De obicei, ele nu pot fi mai grave decât cele de bază, de altfel ele ar ieşi
din limitele componenţei în cauză. De exemplu, periclitarea securităţii publice, bazei
economice, ordinii publice >e efectuează prin provocarea daunelor materiale produse
proprietăţii, daunelor provocate vieţii şi sănătăţii persoanelor etc.
Consecinţele prejudiciabile suplimentare sunt semne facultative ale componenţei de
infracţiune: dacă au survenit - vor fi semne ale componenţei, iar dacă lipsesc - răspunderea penală
nu se exclude, deoarece au survenit sau, în funcţie de construcţia componenţei, au putut surveni
consecinţele de bază. Importanţa lor practică constă, mai întâi, în faptul că ele nu cer o calificare
suplimentară, bineînţeles, dacă nu depăşesc limitele componenţei date. De exemplu, huliganismul
însoţit de cauzarea vătămărilor uşoare sau medii integrităţii corporale sau sănătăţii se califică doar
în baza alin. (1) art. 287 CP, iar huliganismul ce a cauzat vătămări grave integrităţii corporale sau
sănătăţii, care depăşeşte violenţa fizică specifică huliganismului, se califică după un concurs de
infracţiuni - alin. (1) art. 287 CP şi alin. (1) art. 151 CP. Survenirea sau lipsa consecinţelor
suplimentare au importanţă pentru individualizarea pedepsei penale. Dacă, De exemplu, într-un
caz atacurile banditeşti au provocat decesul victimei, iar în alt caz această consecinţă lipseşte,
deşi calificarea este aceeaşi, la stabilirea măsurii de pedeapsă deosebirea existentă trebuie luată în
consideraţie.
6. în Codul penal există norme juridico-penale în care infracţiunea se consideră
consumată odată cu „crearea primejdiei unor urmări prejudiciabile" sau, cum le-am numit mai sus,
consecinţe-urmări.
129
 Aceste consecinţe-urmări reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor
prejudiciabile, care trebuie numaidecât demonstrate în cazul în care ele sunt prevăzute de lege. De
exemplu, încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului ariilor naturale protejate de stat,
dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune în proporţii mari.
2.4. Stabilirea raportului cauzal
Stabilirea raportului cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi consecinţele
infracţionale este o condiţie necesară a stabilirii răspunderii penale, un semn obligatoriu al tuturor
infracţiunilor considerate consumate odată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile. Este vorba despre
stabilirea consecinţelor provocate de o anumită faptă prejudiciabilă, de acţiunile sau inacţiunile altor
persoane sau de puterea naturii etc.
Ca element al laturii obiective a infracţiunii, raportul cauzal este relaţia de la cauză la efect,
care trebuie să existe între acţiune sau inacţiune şi consecinţa prejudiciabilă. O acţiune sau inacţiune
ilegală şi o consecinţă prejudiciabilă, chiar dacă acestea corespund perfect laturii obiective a unei
infracţiuni anumite, nu pot fi elemente ale acesteia, decât dacă ele sunt unite una cu cealaltă printr-un
raport cauzal, adică dacă acţiunea sau inacţiunea este cauza consecinţelor prejudiciabile provocate.
Dreptul se conduce ferm de principiul conform căruia consecinţele prejudiciabile pot fi incriminate
persoanei doar în prezenţa legăturii de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi daunele
cauzate. Dacă legătura de cauzalitate lipseşte, răspunderea penală pentru cauzarea daunelor
prejudiciabile se exclude. Fără legătura de cauzalitate nu poate exista latura obiectivă a infracţiunii,
nu poate exista nici latura subiectivă a acesteia, care nu ar avea cum să se exprime; deci nu poate
exista infracţiune.
Legătura de cauzalitate reprezintă o corelaţie între fenomene sau fapte în care o faptă, un
fenomen {cauză) neapărat provoacă, produce altă faptă sau fenomen {efect).
Potrivit gândirii filozofice, toate fenomenele au o legătură obiectivă interdependentă, de
conexiune, care există în afară şi independent de conştiinţa şi voinţa oamenilor. Conform acestor
condiţionări, „cauzele şi efectele sunt permanent în dialectică: o cauză se transformă în efect şi
viceversa".20 însă, pentru o mai clară înţelegere a legităţilor conexiunilor unor fenomene
2
" O. 3Hrejibc. AHmu-JJiopum. M, 1957, p. 22.
130
 concrete, e necesar să le separăm în mod artificial, despărţindu-le de legăturile universale. „Pentru
a înţelege fiecare fenomen aparte, noi trebuie să îl separăm din legătura universală şi să îl examinăm izolat
şi doar în acest caz mişcările modificate apar înaintea noastră: una fiind cauză, alta - efect".21
Prin urmare, în fiecare caz concret, sarcina organelor de drept la stabilirea legăturii de cauzalitate
constă în faptul că, abătându-se de la mulţimea circumstanţelor ce însoţesc infracţiunea, să izoleze
artificial conduita prejudi-ciabilă a omului şi consecinţele infracţionale survenite, examinându-le în
calitate de cauze şi efecte posibile.
In majoritatea cazurilor fapta prejudiciabilă şi consecinţele ei infracţionale sunt strâns legate între
ele şi de aceea stabilirea legăturii cauzale nu este un lucru complicat. De exemplu, ca rezultat al
împuşcăturii de la o distanţă mică persoana a decedat pe loc.
Uneori însă stabilirea raportului cauzal se realizează cu eforturi mari, necesitând o examinare
profundă a tuturor împrejurărilor concrete ale faptei cu ajutorul specialiştilor în expertiza judiciară.
Astfel de greutăţi apar la stabilirea cauzelor accidentelor de transport, de producţie, în infracţiunile
rezultate de atitudinea neglijentă a persoanelor cu funcţie de răspundere faţa de atribuţiile de serviciu,
omorului din imprudenţă etc. De exemplu, L. a fost condamnat de Judecătoria raională pentru decesul
unei persoane care căzuse dintr-o căruţă, pe care el o atinsese în timpul când conducea un
autovehicul cu frânele defectate. Curtea Supremă de Justiţie, reexaminând această cauză penală, a
constatat că impactul cu căruţa s-a produs fiindcă calul s-a speriat de autovehicul şi s-a aruncat, pe
neaşteptate, spre el. în această situaţie, calul, aflându-se la distanţa de patru metri, iar viteza
autovehiculului fiind de cincisprezece km/oră, accidentul în nici un caz nu putea fi evitat, chiar dacă
frânele ar fi fost în stare bună. în cazul de faţă încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de
exploatare a mijloacelor de transport (mersul cu un mijloc de transport cu frânele defectate) nu s-a
găsit în raport cauzal cu accidentul dat şi de aceea cauza penală a fost sistată.
Pentru ca acţiunea sau inacţiunea persoanei să fie recunoscută în calitate de cauză a
consecinţelor survenite, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe.
1. Dacă acţiunea sau inacţiunea este descrisă în dispoziţia normei juridico-penale, atunci, în
calitate de cauză posibilă, poate fi numai conduita omului, care corespunde semnelor laturii obiective a
infracţiunii. De exemplu, art.
21
K. MapKC, (t>. 3Hrejibc. Coi. T. 20, p. 546-547.
131
 264 CP prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de
exploatare a mijloacelor de transport, care a cauzat o vătămare medie integrităţii corporale sau
sănătăţii ori daune materiale în proporţii mari (alin. (1), fie o vătămare gravă integrităţii corporale
sau sănătăţii, fie decesul unei persoane (alin. (3), fie decesul a două sau mai multor persoane (alin.
(5). Acţiunea sau inacţiunea persoanei care conduce mijlocul de transport poate fi considerată drept
cauză a survenirii consecinţelor indicate numai în cazul în care ele constituie o încălcare a regulilor
circulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de transport, a unei sau câtorva prevederi ale
Regulamentului circulaţiei rutiere sau a altor acte legislative ce reglementează securitatea circulaţiei şi
exploatării transportului. Orice alte încălcări neprevăzute de aceste acte normative nu pot fi considerate
cauze ale survenirii consecinţelor prejudiciabile.
2. în cazul în care legea prevede răspunderea penală pentru un singur
fapt al cauzării anumitor consecinţe prejudiciabile, indiferent de conţinutul
şi forma acţiunilor comise, orice conduită ilicită care a provocat consecinţele
prejudiciabile poate fi considerată cauză a lor. De exemplu , art. 152 CP
prevede răspundere penală pentru vătămarea intenţionată medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, urmată de dereglarea îndelungată a sănătăţii, fie
de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea
de muncă, indiferent de conduita care a provocat aceste consecinţe. în acest
caz, se va considera cauză a consecinţelor prejudiciabile orice conduită ile
gală, adică trebuie stabilită numai ilegalitatea acesteia.
3. Altă cerinţă obligatorie este ca întotdeauna cauza să premeargă efectul
în timp. In majoritatea cazurilor, consecutivitatea fenomenelor în timp e
atât de vădită, încât nu cere o cercetare aparte. Insă, uneori, această conse-
cutivitate este destul de complicată, cum ar fi în cazul abuzului de putere
sau de serviciu (art. 327 CP) ori neglijenţa în serviciu (art. 329 CP). De
exemplu, subiectul A., fiind responsabil pentru starea tehnică şi exploatarea
mijloacelor de transport, era învinuit că ar fi dat dispoziţie să fie utilizat un
mijloc de transport defectat, fapt ce a avut urmări grave. La şedinţa judiciară
s-a stabilit însă că el a început să-şi îndeplinească obligaţiile noi de serviciu
după ce fapta ce i se incrimina avusese loc. Dispoziţia dată de această per
soană în privinţa utilizării unui mijloc de transport nu a fost urmată de urmări
grave. Astfel, procesul penal a fost suspendat, deoarece lipsea raportul cauzal
dintre comportarea subiectului A. şi consecinţele survenite.
4. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi recunoscută cauză a surve
nirii consecinţelor prejudiciabile numai atunci când ea nu doar a premers
132
 Bsecmţele în timp, dar a creat şi o condiţie necesară reală pentru survenirea Becinţelor
dăunătoare. Caracterul necesar al condiţiilor trebuie să fie ît prin izolarea şi cercetarea fiecărei
cauze aparte (mecanice, chimice, logice, umane), spre a cerceta şi deduce dacă în lipsa unei cauze
urmarea produs sau nu. Acţiunea sau inacţiunea persoanei constituie o condiţie i numai arunci când deja
în momentul producerii ei există posibilitatea 3iîru survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile.
Condiţia necesară :bită de cea întâmplătoare. De exemplu, când A. îi provoacă lui tămăn corporale
medii, iar D. moare fiindcă a fost lovit în cap de o esprinsă din peretele unei case în momentul când
se deplasa la iupă ajutor medical, este destul de clar că acţiunile lui A. nu condiţie necesară morţii
lui D., survenită în urma unei situaţii iătoare. Prin întâmplare, în mod obişnuit, se înţelege un
fenomen : prevăzut. Când se produce, ea are un caracter obiectiv şi joacă ■unit rol în desfăşurarea
evenimentelor. însemnătatea întâmplării rezidă i faptul că grăbeşte sau reţine un lanţ cauzal.
^islaţia penală şi practica judiciară purced de la premisa că inac-
a. ca şi acţiunea, poate avea consecinţe prejudiciabile. De exemplu, un
mcian de la căile ferate n-a controlat linia ferată şi n-a descoperit defec-
i acesteia şi din această cauză s-a produs o deraiere a trenului. Pentru stabilirea legăturii
cauzale privind inacţiunea trebuie să dovedim, -gă celelalte condiţii analizate, că:
) persoana respectivă era obligată să întreprindă anumite măsuri, pe ore insă nu le-a
întreprins;
această persoană avea posibilitatea să efectueze acţiunile necesare. ai dacă există concomitent
aceste condiţii, poate fi vorba despre legătura să dintre inacţiune şi consecinţele ei prejudiciabile.
;ătura de cauzalitate necesară între acţiunile sau inacţiunile preju-consecinţele infracţionale
survenite trebuie, cel puţin în linii fie cuprinsă de conştiinţa şi prevederea subiectului la comiterea
acţiunilor intenţionate. Referitor la infracţiunile din imprudenţă, trebuie diî că persoana n-a prevăzut,
chiar dacă din circumstanţele cauzei rezultă rbuia şi putea să prevadă legătura de cauzalitate dintre
acţiunile sau ţhmile sale şi consecinţele prejudiciabile survenite. ci raportul cauzal în dreptul penal este
o condiţie necesară pentru a-i in-i inculpatului răspunderea penală pentru consecinţele infracţionale sur-.
Dacă el lipseşte, persoana bănuită nu poate fi trasă la răspundere penală. Henţionăm faptul că în doctrina
penală au fost formulate numeroase
 teorii cu privire la legătura sau raportul de cauzalitate în infracţiune. în manualul recent editat, noi
am analizat, criticând două dintre cele mai răspândite teorii: teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi
teoria condiţiei sine qua non (condiţie indispensabilă) şi teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice.22
2.5. Stabilirea altor semne ale laturii obiective
Acţiunea sau inacţiunea, consecinţele lor şi raportul cauzal se dezvoltă şi se realizează pe
fondul unui şir de condiţii obiective, ce ţin tot de latura obiectivă a infracţiunii: locul, timpul,
metoda, împrejurările şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Cu alte cuvinte, nu există nici o
infracţiune care n-ar dura un anumit timp, nu s-ar comite într-un anumit loc, printr-o anumită metodă, cu
mijloacele necesare şi în împrejurări corespunzătoare.
însă, după cum se ştie, vorbind de construirea tuturor componenţelor infracţiunii în legea
penală, aceste semne ale laturii obiective au un caracter facultativ, nu se consideră semne obligatorii
ale acesteia şi au, de regulă, importanţă doar la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale,
iar pentru construcţia unor componenţe concrete de infracţiuni unele dintre aceste semne devin
obligatorii, deoarece ele sunt nominalizate expres în dispoziţia articolului respectiv din Partea specială a
Codului penal, prezentând importanţă în atare cazuri la calificarea infracţiunii.
Este important şi faptul să nu confundăm timpul şi locul săvârşirii infracţiunii în calitate de
categorii juridice studiate în doctrina penală privind legea penală, ce determină acţiunea legii penale în
timp şi în spaţiu. în tema de faţă ele se studiază într-un sens mai îngust - doar ca semne posibile ale
laturii obiective, De exemplu, sustragerea averii s-a produs dintr-o încăpere sau în timpul unei
calamităţi etc.
De obicei, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările infracţiunii se introduc în lege ca
semne obligatorii ale infracţiunii, atunci când prezenţa lor agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al
infracţiunii. De exemplu, tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de
armă poate prejudicia o daună cu mult mai mare decât tâlhăria simplă; distrugerea sau deteriorarea
intenţionată a patrimoniului militar în timp de război este o infracţiune mai gravă decât cea comisă în
timp de pace; omorul intenţionat săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai
multor persoane reprezintă un omor dintre cele mai agravate etc.
22
Manual de drept penal. Partea generală., 2005. p. 144-146.
134
 Să examinăm aparte noţiunea şi importanţa determinării fiecărui semn menţionat, în care se
realizează fapta infracţională.
Locul săvârşirii infracţiunii, ca factor indispensabil, fără de care nu poate fi concepută nici o
infracţiune, de regulă, nu este prevăzut ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală
şi deci nu influenţează calificarea infracţiunii, trăsăturile esenţiale ale ei realizându-se oriunde aceasta s-ar
săvârşi. Acest fapt însă nu micşorează importanţa determinării locului săvârşirii infracţiunii pentru
individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazurile când locul
săvârşirii infracţiunii nu constituie un semn obligatoriu al infracţiunii date, acesta trebuie neapărat stabilit.
Pentru existenţa unor infracţiuni sau circumstanţe agravante, legiuitorul consideră necesar ca
ele să se săvârşească într-un anumit loc. De exemplu, locul săvârşirii infracţiunii reprezintă un semn
constitutiv obligatoriu al unui şir de infracţiuni, un semn care precizează, în linii generale, esenţa
infracţiunii: locul individual sau colectiv de înhumare a unui cadavru cu toate anexele teritoriului
propriu-zis, columbarul în care se păstrează urna funerară cu cenuşa celui decedat, monumentul de pe
mormânt în cazul săvârşirii infracţiunii de profanare a mormintelor (art. 222 CP); locul public pentru
comiterea huliganismului (art. 287 CP); locul accidentului rutier în cazul săvârşirii infracţiunii de
părăsire a locului accidentului rutier (art. 266 CP); penitenciarele, locurile de arest preventiv, mijloacele
de transport pentru etaparea deţinutului şi alte locuri în care este escortat deţinutul în cazul evadării
din locurile de deţinere (art. 317 CP) etc.
în alte cazuri, locul săvârşirii infracţiunii constituie un semn obligatoriu al circumstanţelor
agravante ale infracţiunii. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite prin pătrundere în încăpere, locuinţă
sau în alt loc pentru depozitare (art. 186, 187 şi 188 CP) etc.
Atât în primele exemple, cât şi în ultimele, infracţiunea prevede condiţia săvârşirii faptelor într-
un anumit loc, iar nerespectarea acestei condiţii face imposibilă existenţa lor, deoarece lipseşte unul
dintre semnele obligatorii ale infracţiunii concrete, care, de altfel, după cum s-a menţionat, agravează
caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii şi are o importanţă hotărâtoare pentru calificarea
infracţiunii.
Timpul săvârşirii infracţiunii, ca şi locul ei, nu este prevăzut, de obicei, ca semn obligatoriu al
fiecărei infracţiuni descrise în legea penală. însă, în unele cazuri, fapta reprezintă o infracţiune doar
dacă este săvârşită într-un timp anumit. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite în timpul unor
calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186, 187 şi 188 CP), eschivarea pe timp de
135
 război de la îndeplinirea prestaţiilor (art. 356 CP), părăsirea samavolnică a câmpului de luptă
sau refuzul de a acţiona cu arma (art. 386 CP), predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului
(art. 385 CP) etc. în toate aceste cazuri timpul este un semn obligatoriu al acestor infracţiuni şi are o
importanţă decisivă pentru calificarea infracţiunilor şi, utilizat astfel, el nu mai poate fi concomitent luat
în consideraţie pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
Metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă forma de manifestare a acţiunilor prejudiciabile, modul
şi procedeul utilizate de făptuitor pentru comiterea infracţiunii. Spre deosebire de loc şi timp,
metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă o parte a acţiunii sau inacţiunii. Astfel, după metoda de
săvârşire a acţiunilor, legea penală, De exemplu, distinge şapte forme de atentare la patrimoniu: pe
ascuns - furt; deschis -jaf; prin atac - tâlhărie; prin şantaj -şantaj; prin înşelăciune sau abuz de încredere
- escrocherie; însuşire ilegală -delapidare; sustragere din buzunare - pungăşie. Adeseori, aplicarea unei
anumite metode certifică un grad prejudiciabil mai mare al infracţiunii săvârşite. De aceea, uneori, legea
prevede metoda săvârşirii infracţiunii în calitate de circumstanţă agravantă a infracţiunii. De exemplu,
omor cu deosebită cruzime (lit. h) alin. (3) art. 145 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii săvârşită prin schingiuire sau tortură (lit. e) alin. (2) art. 151 CP) etc.
Săvârşirea infracţiunii prin acte de deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei se consideră
circumstanţă agravantă (lit. h) alin. (1) art. 77 CP), care trebuie luată în consideraţie la
individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale în cazul în care ea nu reprezintă un semn
constitutiv al infracţiunii sau al circumstanţei agravante a unei infracţiuni.
Uneori, în calitate de semn constitutiv obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii se indică şi
mijloacele de săvârşire a infracţiunii. De exemplu, în art. 234 CP este prevăzută răspunderea penală pentru
îndeletnicirea ilegală cu vânatul şi cu pescuitul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor
explozive şi otrăvitoare sau a altor mijloace de nimicire în masă a faunei.
în alte cazuri, aplicarea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii sunt prevăzute în calitate de
circumstanţe agravante. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, comisă prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane, constituie
o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni (lit. f) alin. (2) art. 151 CP).
în cazurile în care mijloacele de săvârşire a infracţiunii nu sunt indicate în dispoziţia
articolelor din Partea specială a Codului penal, utilizarea lor
136
 constituie o circumstanţă agravantă (lit. f) alin. (1) art. 77 CP), care se ia în consideraţie la
aplicarea pedepsei penale.
Assmenea locului, timpului, metodei şi mijloacelor, împrejurările săvârşirii infracţiunii
constituie, câteodată, un semn obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii. într-un şir de articole,
împrejurarea comiterii faptei este considerată semn obligatoriu al laturii obiective. De exemplu,
omorul săvârşit, profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin. (2) art. 145 CP, determinarea
la sinucidere a unei persoane care se află în dependenţă materială sau de altă natură faţă de cel vinovat
(lit. c) alin. (2) art. 150 CP), majoritatea infracţiunilor militare etc.
în cazurile în care împrejurările comiterii infracţiunii nu sunt indicate în articolele respective
din Partea specială a Codului penal, ele pot fi, potrivit art. 76 şi 77 CP, doar circumstanţe care atenuează
sau agravează răspunderea penală. De exemplu, o astfel de circumstanţă agravantă este profitarea de
starea excepţională, de calamităţile naturale, precum şi de dezordini de masă la săvârşirea infracţiunilor
(lit. m) alin. (1) art. 77 CP). Drept circumstanţe atenuante lit. e) art. 76 CP indică săvârşirea
infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial ori din
motive de compătimire, Litera j) art. 76 CP ne permite să recunoaştem şi alte împrejurări în calitate
de circumstanţe atenuante.
Prin urmare, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările săvârşirii infracţiunii constituie
semne obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii doar atunci când ele sunt incluse de legiuitor în
componenţele infracţiunilor concrete. în aceste cazuri ele influenţează la calificarea infracţiunilor, iar în
celelalte - la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
§ 3- Determinarea subiectului infracţiunii
3.1. Noţiunea subiectului infracţiunii
După constatarea obiectului şi laturii obiective, în procesul calificării infracţiunii trebuie
neapărat stabilit subiectul ei.
Este vorba nu de descoperirea făptuitorului infracţiunii care poate fi prins în flagrant delict sau ca
rezultat al acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de
investigaţii (ce depăşeşte scopul acestei lucrări şi care poate fi temă de studiu separată), ci de determi-
narea semnelor subiectului infracţiunii indicate de lege şi confruntarea lor cu semnele, particularităţile
făptuitorului unei infracţiuni comise deja descoperit, adică este vorba de calificarea infracţiunii după
subiectul ei.
Legea penală este destinată tuturor membrilor societăţii, impunându-le
137
 o anumită conduită şi, totodată, ocrotindu-i penal ca titulari ai valorilor sociale. Deci membrii
societăţii pot fi atât destinatari ai obligaţiilor de conformare, cât şi beneficiari ai ocrotirii juridico-
penale. Dacă destinatarii legii penale nu respectă obligaţiile de conformare prin săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, ei devin subiecte ai infracţiunii (doctrina penală română îi numeşte sibiecţi
activi ai infracţiunii). Beneficiarii ocrotirii juridico-penale prejudiciaţi prin infracţiune devin persoane
vătămate, victime ale infracţiunii (doctrina penală română îi numeşte subiecţi pasivi ai infracţiunii).
Orice infracţiune, ca fenomen social, se manifestă real prin conduita oamenilor fie persoane fizice,
fie persoane juridice. Potrivit art. 21 CP, sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile
care au atins o anumită vârstă şi persoanele juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător, dacă
există condiţiile prevăzute de lege pentru acestea. Bineînţeles, persoana juridică nu poate aduce o
ofensă, fura, comite un omor sau huliganism etc. Ea poate fi subiect doar al infracţiunilor expres
enumerate în alin. (4) art. 21 CP.
Aşadar, subiect al infracţiunii este o persoană fizică responsabilă, care a atins o anumită
vârstă, a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, precum şi o persoană juridică, care
desfăşoară activitate de întreprinzător şi posedă proprietăţile acesteia determinate de legislaţia civilă şi
penală.
Prin urmare, potrivit legislaţiei penale în vigoare, numai o faptă a omului, ca persoană fizică sau
juridică, poate fi calificată drept infracţională. Nici o acţiune, dacă nu-i iniţiată sau desfăşurată de om,
nu se consideră infracţiune, De exemplu, un animal sau o forţă naturală care au cauzat pagube conside-
rabile, în acest caz poate fi vorba doar de fenomene, fiinţe etc. producătoare de daune, utilizate de om
în scopuri infracţionale.
Sistematizând însuşirile subiectului infracţiunii, constatăm următoarele.
Subiect al infracţiunii poate fi doar o persoană fizică, care, în calitate de subiect al infracţiunii,
presupune clarificarea unui cerc larg de probleme, ce include, pe de o parte, stabilirea semnelor juridice,
care caracterizează subiectul potrivit dreptului penal, iar pe de altă parte, elucidarea aspectului moral,
social-politic al infractorului, de aceea semnele şi proprietăţile subiectului infracţiunii pot fi divizate
în două grupe: semnele criminologice şi semnele juridico-penale.
Semnele criminologice (aspectul moral, social-politic ale infractorului, particularităţile lui
psihologice şi psihice etc.) au mare importanţă pentru determinarea cauzelor criminalităţii şi condiţiilor
care contribuie la săvârşirea infracţiunilor, precum şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire a lor. Ele,
de asemenea, se iau în consideraţie la individualizarea răspunderii penale,
 în procesul executării sentinţei de condamnare şi la hotărârea chestiunii despre liberarea
de pedeapsă penală înainte de termen etc.
Semnele juridico-penale ale personalităţii infractorului includ acele caracteristici ale
subiectului infracţiunii, ce au importanţă pentru tragerea persoanei la răspunderea penală, adică
pentru efectuarea calificării juste a infracţiunii.
Din punct de vedere juridico-penal, pentru stabilirea subiectului infracţiunii e necesară
existenţa a cinci condiţii indicate de legea penală şi legea de procedură penală: 1) subiectul
infracţiunii este doar persoana care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea sau participă la săvârşirea
ei, sau utilizează fenomenele naturale, animalele, fiinţele iresponsabile etc, producătoare de
daune prejudiciabile în scopul comiterii infracţiunii; 2) să aibă o anumită vârstă; 3) să fie
responsabilă; 4) să posede o anumită sau anumite calităţi, dacă aceasta este prevăzut expres de
norma penală sau rezultă din ea; 5) calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau
agravează răspunderea penală. Aşadar, pentru a recunoaşte persoana ca autor al infracţiunii, este
necesară precizarea:
a) persoanei care a săvârşit infracţiunea. Aceasta se efectuează prin
acţiunile procesuale ale organului de urmărire penală şi ale organului care
exercită activitate operativă de investigaţii. Se consideră că persoana a comis
o infracţiune dacă ea personal, cu puterile proprii, cu utilizarea forţelor naturii,
mecanismelor, animalelor domestice sau sălbatice etc, a comis acţiunea
sau inacţiunea prejudiciabilă. Persoana este considerată subiect al infracţiunii
şi în cazul în care, pentru atingerea scopurilor infracţionale, a antrenat în
această activitate şi persoane iresponsabile, minore, precum şi cetăţeni care
nu erau conştienţi de esenţa acţiunilor reale săvârşite. Subiecţi ai infracţiunii
sunt recunoscuţi atât autorii, cât şi participanţii (organizatorii, instigatorii şi
complicii). Acest cerc cuprinde nu doar persoanele care au săvârşit fapte
prejudiciabile consumate, dar şi cele vinovate de o activitate infracţională
preliminară (pregătirea şi tentativa de infracţiune).
b) Particularităţilor dezvoltării biopsihice a persoanei, adică stabilirea
limitei de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să fie exclusă.
Conform art. 21 CP, limita de vârstă sub care nu este admisă răspunderea
penală este de 14 - 16 ani.
c) Responsabilităţii, ca stare psihofizică a persoanei care înţelege sensul
faptelor sale, îşi dă seama de importanţa şi de urmările lor, precum şi de
capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu
acţiunile proprii. Starea de responsabilitate presupune deci că persoana
139
 posedă inteligenţa, raţiunea ce o fac capabilă să înţeleagă caracterul preju-diciabil al acţiunilor
sau inacţiunilor pe care le comite, caracterul admis sau interzis al faptelor sale (discernământ -
pătrundere în esenţa lucrurilor în baza aprecierii lor juste) şi volitiv (este stăpână pe acţiunile sau
inacţiunile sale). Responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. De obicei,
responsabilitatea persoanei se prezumă. Dacă apar îndoieli asupra responsabilităţii persoanei, atunci
ea, conform dispoziţiilor alin. (4) art. 97 CPP, se constată în baza raportului expertizei psihiatrice.
d) Unei anumite sau anumitor calităţi indicate expres în articolul dat
din Partea specială a Codului penal. De exemplu , cetăţean al Republicii
Moldova (art. 337 CP - trădarea de Patrie), cetăţean străin sau apatrid (art.
338 CP - spionajul), mamă (art. 147 CP - pruncuciderea), medic (art. 162
CP - neacordarea de ajutor unui bolnav), persoană cu funcţie de răspundere
(art. 327 CP - abuzul de putere sau abuzul de serviciu), militar (art. 371 CP
- dezertarea) etc.
e) Unui şir de calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau ag
ravează răspunderea penală. De exemplu, săvârşirea infracţiunii de către
un minor, de către o femeie gravidă, căinţa activă sau autodenunţarea, cola
borarea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit.
b), c), g), h) art. 76 CP), atenuează răspunderea penală, iar săvârşirea infrac
ţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune, recidivă
de infracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire (lit. a) art. 77 CP)
se consideră circumstanţe care agravează răspunderea penală.
După cum am spus anterior, subiect al infracţiunii poate fi şi o persoană juridică care desfăşoară
activitate de întreprinzător numai pentru infracţiunile indicate expres în alin. (4) art. 21 CP. Persoana
juridică poate fi recunoscută subiect al infracţiunii dacă posedă proprietăţile persoanei juridice (art. 55
CC), capacitatea de folosinţă (art. 60 CC), capacitatea de exerciţiu (art. 61 CC), calităţi cu privire la
antrepriză şi la prestări de servicii (Cap. XI CC) şi, bineînţeles, în condiţiile indicate în alin. (3) art. 21
CP. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice a fost consacrat în ţara noastră prima dată în
Codul penal al RM din 18 aprilie 2002.
3.2. Determinarea vârstei persoanei fizice
Răspunderea penală e posibilă doar pentru persoanele fizice care îşi dădeau seama de
caracterul real, faptic al acţiunii sau inacţiunii sale şi care înţelegeau importanţa lor socială. Omul nu
dobândeşte însă aceste însuşiri din momentul naşterii sale, ci treptat, în procesul de creştere şi
dezvoltare biopsihică. sub influenţa condiţiilor de trai, educaţiei şi studiilor. Viaţa persoa-
140
 nei parcurge, în general, patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea.
începând cu etapa maturităţii, persoana poate fi considerată ca având însuşirile necesare pentru a
înţelege importanţa socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale. Insă un şir de legislaţii consideră că
persoana acumulează aceste însuşiri în a doua parte a perioadei adolescentine (de la 12 până la 18 ani).
Potrivit legislaţiei noastre, minorul, aflat în etapa copilăriei (până la 12 ani), nu poate fi subiect al
răspunderii penale. Legiuitorii altor ţări rezolvă altfel problema în cauză. De exemplu, unele state din
SUA fixează vârsta minimă a răspunderii penale de la 10 până la 12 ani, în Marea Britanie - de la 10
ani, în Canada şi India - de la 7 ani etc. Limita minimă de vârstă a ţărilor străine poate duce, potrivit
pct. 2) alin. (2) art. 558 CPR, la nerecu-noaşterea hotărârilor penale ale instanţelor străine, fiindcă
aceste hotărâri contravin ordinii publice din Republica Moldova.
Nu se pune problema unei limite maxime de vârstă, dincolo de care persoana nu mai poate fi
subiect al infracţiunii.
Legiuitorul nostru a determinat trei limite de vârstă de la care persoana are capacitatea penală
de exerciţiu.
Prima limită minimă de vârstă este stabilită în alin. (1) art. 21 CP: „sunt pasibile de
răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au
împlinit vârsta de 16 ani".
A doua limită minimă de vârstă e indicată în alin. (2) art. 21 CP: „persoanele fizice care au
vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor
prevăzute la art. 145, 147,
. 152 alin. (2), art. 164, 166 alin. (2) şi (3), art. 171, 172, 175, 186-188, 189 alin. (2), (3) şi (4),
art. 190 alin. (2) şi (3), art. 192 alin. (2), art. 195,196 alin. (4), art. 197 alin. (2), art. 212 alin. (3), art.
217 alin. (2) şi (3), art. 260, 268, 270, 271, 273 alin. (2) şi 3, art. 275, 280, 281, 283-286, 287 alin. (2) şi
art. 288 alin. (2), art. 290 alin. (2), art. 292 alin. (2), art. 305, 317 alin. i 21. art. 342, 350".
Anume de la vârsta de 14-16 ani persoana fizică, cu rare excepţii, este
abilă, după opinia specialiştilor preluată şi de legiuitorul nostru, să-şi evalueze conduita sa,
inclusiv cea infracţională.
Dacă minorul în vârstă de 14-16 ani a participat la săvârşirea unei infracţiuni neprevăzute în
alin. (2) art. 21 CP, el poate fi tras la răspundere penală doar dacă acţiunile sale întrunesc semnele
constitutive ale unei infracţiuni prevăzute în alin. (2) art. 21 CP De exemplu, dacă această persoană a luat
parte la un atac terorist rezultat cu un omor, acţiunile lui vor fi calificate nu în baza art. 278 CP, ca şi
acţiunile celorlalţi participanţi de la vârsta de 16
141
 ani, ci în baza articolului ce stabileşte răspundere penală pentru omor intenţionat (art. 145 CP).
Tot aşa, dacă un minor de vârsta respectivă a participat la înfăptuirea unei diversiuni soldată cu
nimicirea bunurilor de stat sau obşteşti, acţiunile lui vor fi calificate în baza art. 195 CP, iar acţiunile
celorlalţi participanţi cu vârsta de la 16 ani în baza art. 343 CP.
A treia limită minimă de vârstă este fixată în articolele respective din Partea specială a
Codului penal, care indică unele semne speciale ale subiectului infracţiunii. De exemplu, pentru
infracţiunile militare comise, în corespundere cu Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru
apărarea Patriei din 18 iulie 2002,23 poartă răspundere penală soldaţii care au atins vârsta de 18 ani, iar
în privinţa ofiţerilor această limită este cu mult mai mare, deoarece gradul de ofiţer se conferă după
anumite studii de durată. Subiect al infracţiunilor contra justiţiei, comise, De exemplu, de judecători,
procurori sau de ofiţerii organelor de urmărire penală, poate fi numai persoana care a atins vârsta de 25 de
ani. Subiect al unor infracţiuni, legate de caracterul specific al acţiunilor comise, pot fi numai persoanele
care au atins vârsta maturităţii, De exemplu, atragerea minorilor la activitate criminală sau de-
terminarea lor la săvârşirea unor fapte imorale (art. 208 CP). O limită mai mare decât cea de 14-16 ani
au persoanele cu funcţii de răspundere, medicii şi alţi funcţionari publici, indicaţi în calitate de subiecţi
ai infracţiunii, a căror vârstă este prevăzută de actele normative corespunzătoare.
Potrivit pct. 6 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori" din 12
noiembrie 1997, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să stabilească în toate
cazurile vârsta exactă a infractorului: ziua, luna şi anul naşterii. Persoana se consideră că atinge o anumită
vârstă la orele 24 ale zilei următoare după cea de naştere.
Vârsta este stabilită după anumite documente: adeverinţa de naştere, buletin de identitate,
paşaport, însemnările din cartea de înregistrare a actelor stării civile etc. în lipsa lor sau în cazuri
suspecte, vârsta se stabileşte printr-o expertiză medico-legală. în aceste cazuri, la stabilirea anului
naşterii, ziua naşterii este considerată ultima zi a acestui an, dacă expertiza nu numeşte
altă zi, iaT în cazul fixării mimetelor minimal şi maximal de ani ai persoanei,
trebuie pornit de la numărul minimal de ani presupus de expertiză.
23
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 137-138/1054, 10 octombrie 20002.
142
 3.3. Responsabilitatea şi iresponsabilitatea persoanei fizice
Cerinţele legii penale sunt îndreptate către persoanele care au capacitatea de a înţelege şi a
aprecia corect realitatea obiectivă şi capabile să-şi evalueze şi să dirijeze în mod normal voinţa în raport
cu acţiunile sau inacţiunile proprii. Problemele tragerii la răspundere penală şi calificării juridico-penale
a faptelor prejudiciabile apar doar în legătură cu persoanele responsabile ce le-au comis. Deci
responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă ea lipseşte, nu se mai pune
problema vinovăţiei ca semn al laturii subiective, întrucât o persoană iresponsabilă, incapabilă, care
nu-şi dă seama ce face sau nu este stăpână pe sine, nu poate prevedea consecinţele acţiunilor sale, deci nu
poate fi vinovată, iar vinovăţia, la rândul său, este o condiţie necesară a răspunderii penale (alin. (2)
art. 51 CP).
Potrivit art. 22 CP, responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de
a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
Din textul legii decurge că responsabilitatea reprezintă o stare psihică normală a omului
sănătos psihic care are capacitatea de a înţelege nu doar partea faptică a conduitei sale, dar şi
importanţa ei socială, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile, ceea ce e
caracteristic oamenilor cu facultăţi mintale normale.
Se presupune că fiecare persoană fizică este responsabilă. Dacă, în procesul urmăririi penale
sau judecării cauzei, apar nedumeriri sau anumite îndoieli asupra acestui fapt, atunci, potrivit pct. 4)
art. 97 CPP., se indică expertiza psihiatrică, căreia i se pune problema stabilirii responsabilităţii
persoanei de acţiunile incriminate.
Potrivit alin. (1) art. 23 CP, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul
săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se află în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea
seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice,
unei tulburări psihice temporare sau altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute
de legea penală.
Din această definiţie conchidem că starea de iresponsabilitate se caracterizează prin două
criterii: juridic (psihologic) şi medical (biologic).
Criteriul juridic (psihologic) cuprinde două momente psihice importante: momentul intelectual
- persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, şi momentul volitiv - persoana nu
putea să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale.
143
 Momentul intelectual constă în incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, de semnificaţia şi importanţa lor socială, de valoarea lor, precum şi de consecinţele
acestora, deşi le poate dirija. De exemplu, o persoană bolnavă de oligofrenie nu-şi dă seama de
semnificaţia şi valoarea acţiunilor sale, deşi le poate dirija, bunăoară poate să accepte sau să refuze
săvârşirea unor acţiuni propuse de infractor care dorea să se folosească de acţiunile acesteia în scopuri
personale. De exemplu, S., fiind bolnav de oligofrenie, în timpul când M. se afla la serviciu, cu o rangă
şi un topor i-a dărâmat acestuia o parte din casă. precum şi i-a distrus terasa şi toate sticlele de la
geamuri, cauzându-i astfel lui M. daune materiale în proporţii mari. Ulterior s-a constatat că aceste
acţiuni i-au fost inspirate de T., care ştia de maladia lui S. şi a folosit această situaţie pentru a se
răzbuna pe M. El 1-a asigurat pe S. că M. se pregăteşte să-şi construiască o casă nouă, iar timp pentru
a o dărâma pe cea veche nu are, de aceea el, chipurile, 1-a rugat pe acesta să-1 ajute, promiţându-i
pentru această „muncă" să-i cumpere bomboane şi să-1 cinstească cu vin. Expertiza psihiatrică a
constatat că S., în momentul săvârşirii faptei, înţelegea latura faptică a celor comise, însă nu înţelegea
caracterul ei prejudiciabil.
Momentul volitiv presupune că persoana, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, nu poate
să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale. De exemplu, un cleptoman înţelege că nu trebuie să fure
anumite lucruri străine, dar din cauza acestei boli nu-şi poate stăpâni acţiunile sale şi nu le poate dirija
în mod conştient, tot aşa procedează şi un piroman care din caza bolii nu se poate abţine să provoace
un incendiu de proporţii pe care să-1 admire.
Din exemplele analizate rezultă că persoanele iresponsabile pot avea un singur moment al
criteriului juridic, însă, de obicei, persoanele iresponsabile posedă ambele aspecte ale criteriului juridic,
dar pentru starea de iresponsabilitate este suficientă şi existenţa cel puţin a unui aspect.
Prezenţa doar a unui aspect al criteriului juridic nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei
iresponsabile, fiindcă textul legii cere ca incapacitatea persoanei să fie stabilită de anumite cauze,
momente ce se referă la criteriul medical al iresponsabilităţii.
Criteriul medical (biologic) include trei categorii de boli psihice: boală psihică cronică, o
tulburare psihică temporară sau o altă stare patologică.
Prin boală psihică cronică se înţelege boala psihică ce are un caracter permanent, îndelungat,
continuu, greu vindecabil. La ele se referă: schizofrenia, epilepsia, paraliza progresivă, sifilisul
creierului etc. Pe parcursul dezvoltării acestor boli, poate apărea factorul remisiunii, adică a
ameliorării
144
 sau dispariţiei temporare a manifestărilor acestora. Iată de ce, în pofida faptului că boala
psihică cronică poate fi incurabilă, iresponsabilitatea persoanei se stabileşte pentru timpul
săvârşirii infracţiunii, deoarece în acest moment manifestările bolii pot să lipsească.
Prin tulburare psihică temporară se înţelege boala psihică acută ce se manifestă sub
forme de accese şi care se consumă odată cu vindecarea ei. La ele se referă: ebrietatea
patologică, afectul patologic, starea reactivă, care apare, De exemplu, în urma şocurilor nervoase
acute, psihozele alcoolice, cum ar fi delirul alcoolic, halucinaţia alcoolică, visuri de aiureală etc.
Altă stare patologică reprezintă o noţiune generalizatoare care cuprinde diferite boli, ce nu
intră în cele două categorii de mai sus, dar care, de asemenea, sunt însoţite de forme grave ale
depresiunilor psihice, cum ar fi formele grave de psihopatie şi psihostenie, fenomenele
abstinenţei de la narcomanie în lipsa morfinelor etc.
Deoarece, spre deosebire de Codul penal din 1961, Codul penal în vigoare nu evidenţiază
oligofrenia ca factor aparte al criteriului medical, considerăm că ea intră în categoria "o altă stare
patologică". Ea poate fi o arieraţie mintală înnăscută sau rezultatul unei deficienţe mintale,
provocată de traumatism, de un şoc nervos sau de o boală gravă, cum ar fi meningita, encefalita
etc. Oligofrenia se manifestă prin trei forme: idioţia (cel mai înalt grad de arieraţie psihică),
imbecilitatea (o formă medie), debilitatea (o formă uşoară).
Pentru constatarea stării de iresponsabilitate este necesară stabilirea concomitentă a cel
puţin unui moment din cele două ale criteriului juridic şi a unui moment dintre cele trei ale
criteriului medical, analizate mai sus.
Prin urmare, pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în stare de iresponsabilitate, se
cer întrunite următoarele condiţii:
1) să fie o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune;
2) făptuitorul să se afle în stare de iresponsabilitate;
3) starea de iresposabilitate să existe în momentul săvârşirii faptei
prejudiciabile.
Prima condiţie, cu valoare de premisă, priveşte existenţa sau săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală ca infracţiune (omor, vătămare corporală, furt, huliganism etc). Dacă
asemenea fapte lipsesc, iresponsabilitatea nu are importanţă juridico-penală. în cazul săvârşirii
faptelor prejudiciabile, starea de iresponsabilitate are relevanţă numai pentru fapta dată, dar nu şi
pentru viitor. Cu alte cuvinte, starea de responsabilitate poate fi stabilită ori de câte ori va fi
săvârşită o faptă infracţională.
A doua condiţie constă în existenţa unei stări de iresponsabilitate a
145
 făptuitorului, adică a unei stări de incapacitate psihică sau a unei boli mintale cronice, a unei
tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice, din care cauză el nu-şi poate da seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, sau nu este stăpân pe ele. După cum s-a menţionat, pentru stabilirea
stării de iresponsabilitate sunt suficiente concomitent cel puţin un factor dintre cele două ale criteriului
juridic şi un factor dintre cele trei ale criteriului medical.
A treia condiţie, prevăzută de lege, rezidă în existenţa stării de iresponsabilitate în momentul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Conform acestei condiţii, ea trebuie să existe în perioada de
la începerea acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile până la consumarea ei. Nu se admite stabilirea stării de
iresponsabilitate în general, pe un timp nelimitat, adică pe tot restul vieţii, chiar dacă persoana suferă de
boală psihică cronică incurabilă.
Constatarea stării de iresponsabilitate se face pe calea expertizei psihiatrice de către un
specialist sau o instituţie de specialitate care vor stabili dacă infractorul suferă de o boală psihică
cronică sau de o tulburare psihică temporară, sau de o altă stare patologică şi dacă boala respectivă
afectează starea de responsabilitate. Hotărârea despre existenţa stării de iresponsabilitate o ia numai
instanţa de judecată, concluziile expertizei medico-psihiatrice ne-fiind obligatorii pentru ea. Desigur,
instanţa de judecată ţine seama de expertiză şi, de cele mai multe ori, o acceptă ca atare, însă ea
apreciază nu doar împrejurările săvârşirii infracţiunii, ci şi alte circumstanţe, în baza cărora se ia
hotărârea definitivă.
Conform dispoziţiilor alin. (1) art. 23 CP, faţă de persoanele iresponsabile, în baza hotărârii
instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute în art. 99-
103 CP.
Alin. (2) art. 23 CP stabileşte că nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit
infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată
s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inac-
ţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi
aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire ea poate fi supusă
pedepsei.
3.4. Determinarea subiectului special
în procesul calificării infracţiunilor persoana fizică care săvârşeşte fapta prejudiciabilă, uneori,
pe lângă semnele generale ale subiectului -responsabilitatea şi vârsta minimă cerută de lege - trebuie
să mai întrunească cumulativ şi o condiţie specială, o anumită calitate prevăzută de norma juridico-
penală sau nemijlocit să rezulte din ea. Astfel, pentru calificarea
146
 faptei prejudiciatele, potrivit articolelor legii penale despre infracţiunile militare, comise de
persoane cu funcţii de răspundere, unele infracţiuni economice, din domeniul transporturilor, contra
justiţiei etc, este necesar ca subiectul infracţiunii, în afară de semnele subiectului general, să mai
posede şi alte calităţi specifice.
Doctrina penală propune diverse clasificări ale semnelor subiecţilor speciali în funcţie de: 1) numărul
calităţilor speciale; 2) specificul calităţilor ce determină subiectul categoriilor concrete de infracţiuni; 3)
modul lor de descriere.
In funcţie de numărul calităţilor speciale cerute de lege, recunoaştem subiecţi:
1) cu o singură calitate specială;
2) cu două sau mai multe calităţi speciale combinatorii;
3) după modul lor de descriere.
Majoritatea subiecţilor speciali, De exemplu, cetăţeanul Republicii Moldova (art. 337 CP),
mamă (art. 147 CP), judecător (art. 307 CP), lucrător medical (art. 162 CP), militarii (infracţiunile
militare) etc. posedă Q singură tâinâte speciala prevăzută de norma juridico-penală.
Legislaţia penală prevede subiecţi speciali caracterizaţi prin două sau mai multe calităţi
speciale combinatorii. De exemplu, subiectul infracţiunii, fixat în art. 183 CP, poate fi o persoană cu
funcţie de răspundere (prima calitate specială), împuternicită să asigure respectarea regulilor de
protecţie a muncii pe un anumit sector de muncă (a doua calitate specială). Subiectul infracţiunii,
prevăzut de lit. a) alin. (2) art. 306 CP, poate fi o persoană cu funcţie de răspundere (prima calitate
specială), împuternicită să efectueze urmărirea penală (a doua calitate specială), care urmăreşte să
tragă la răspundere penală o persoană nevinovată de săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de
grave sau excepţional de grave (a treia calitate specială). Pentru calificarea acestor infracţiuni, afară de
semnele subiectului general, trebuie precizate toate calităţile subiectului special în ansamblu. Lipsa
unei singure calităţi, prevăzute în articolele corespunzătoare ale Codului penal, exclude calificarea
faptei comise.
în unele cazuri, în dispoziţiile articolelor din Partea specială a Codului penal sunt descrise,
alternativ, semnele câtorva subiecţi speciali. Astfel, în art. 312 CP, în calitate de subiecţi speciali sunt
numiţi martorul, partea vătămată, specialistul, expertul, traducătorul; în art. 185 CP-organizatorul,
conducătorul sau participantul activ la un grup ce exercită rituri religioase etc. Pentru tragerea la
răspundere penală, conform articolelor menţionate, este suficientă clarificarea semnelor a cel puţin
unui subiect special.
147
 în funcţie de specificul calităţilor, care stabilesc subiectul categoriilor concrete de infracţiuni,
semnele pot fi clasificate:
1) după apartenenţa cetăţeniei: subiectul trădării de Patrie (art. 337 CP)
poate fi numai cetăţean al Republicii Moldova, iar subiectul spionajului
(art. 338 CP) - un cetăţean străin sau un apatrid;
2) după semnele demografice: după sex - autorul pruncuciderii poate fi
numai mama, subiect de sex feminin; după vârstă - subiectul atragerii
minorului la activitate criminală sau determinării lui la săvârşirea unor fapte
imorale (art. 208 CP), poate fi numai o persoană matură care a depăşit vârsta
de 18 ani etc;
3) după relaţiile familiale şi de rudenie: părinţi şi copiii sau persoanele
care le suplinesc (art. 202, 203 CP);
4) după situaţia de serviciu: persoanele cu funcţii de răspundere (Cap. XV
din CP), persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau
alte organizaţii neguvernamentale (Cap. XVI din CP), persoanele cu funcţii
de răspundere împuternicite să înfăptuiască justiţia (Cap. XIV din CP) etc;
5) după obligaţiile profesionale: medicii, alţi lucrători medicali (art. 160.
161, 162 CP);
6) referitor la serviciul militar. Capitolul XVIII din Codul penal fixează
cercul de subiecţi ai infracţiunilor militare (şefi, subalterni etc);
7) după caracterul obligaţiilor cetăţenilor faţă de stat: martor, parte
vătămată, expert, specialist, traducător (art. 312, 313 CP);
8) după statutul juridic special: persoana care se află sub arest preventiv,
persoana condamnată, persoana care execută pedeapsa cu închisoare (art.
317, 319, 286 CP);
9) după alte circumstanţe (art. 211,212, 264 CP) etc.
în funcţie de modul de descriere, semnele subiectului infracţiunii pot fi clasificate în semne
pozitive şi semne negative.
Majoritatea semnelor subiectului special sunt descrise în lege prin noţiuni pozitive, adică se
indică semnele speciale concrete ale subiectului. Drept exemple de descriere sub formă pozitivă pot
servi: mama, judecătorul, persoana care conduce mijlocul de transport etc.
Semnele negative indică lipsa unei sau altei calităţi, însuşiri, proprietăţi, trăsături, caracteristici
ale subiectului. De exemplu, persoana care nu are studii medicale superioare speciale (lit. b) alin. (1)
art. 159 CP) etc
După cum s-a arătat anterior, calităţile subiectului special al infracţiunii sunt descrise,
nemijlocit, în norma juridico-penală sau rezultă din ea. în majoritatea cazurilor ele sunt indicate expres
în dispoziţiile din Partea specială
148
 a Codului penal. Legea le redă atât sub formă pozitivă, cât şi negativă. De exemplu, cetăţean al R.M., cetăţean străin,
medic, persoană fără studii medicale superioare, părinţi, copii, persoană cu funcţie de răspundere etc. Insă, uneori, De exemplu, în
art. 171, 200, 353 CP etc. nu se prevăd indicaţii directe privind calităţile subiectului special. Stabilirea lor în
procesul califi-
cării infracţiunii se efectuează prin interpretarea altor elemente ale infracţiunilor. Studierea acestora ne permite să afirmăm
că subiectul violului poate fi atât o persoană de sex masculin, cât şi o persoană de sex feminin, subiectul neglijenţei criminale faţă de
paza bunurilor proprietarului poate fi doar o persoană care nu are calitatea persoanei cu funcţie de răspundere etc.
Trebuie remarcat că importanţa juridică a semnelor subiectului special se deosebeşte de cea a semnelor subiectului
general.
Lipsa măcar a unui semn al subiectului general (responsabilitatea şi vârsta) înseamnă lipsa faptei infracţionale.
în cazul lipsei semnelor subiectului special apare şi altă situaţie: uneori absenţa lor exclude complet răspunderea penală;
în alte cazuri, se schimbă numai calificarea infracţiunii. De exemplu , divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de
către soţia funcţionarului, căruia i-a fost încredinţat, exclude complet răspunderea penală a acesteia. Şi invers, încălcarea
regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului feroviar, naval sau aerian de către o persoană ce nu este lucrător
în aceste domenii nu poate fi calificată potrivit art. 263 CP, însă în funcţie de circumstanţele cauzei penale, atare acţiuni
prejudiciabile pot fi calificate conform art. 197, 198, 287 CP sau potrivit articolelor ce prevăd răspunderea penală pentru infrac-
ţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
3.5. Determinarea proprietăţilor persoanei juridice ca subiect al infracţiunii
Potrivit alin. (4) art. 21 CP, pentru infracţiunile prevăzute în art 215-218,221,223-246,248-251,257,259-261 este
stipulată răspunderea penală a persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător.
în conformitate cu legislaţia civilă şi a celei penale, pentru stabilirea proprietăţilor persoanei juridice ca subiect al
infracţiunii este necesar să precizăm dacă ea întruneşte următoarele calităţi:
- să fie constituită în ordinea şi în modul prevăzute de Codul civil (CC);
- să desfăşoare activitate de întreprinzător;
- activitatea ei să fie desfăşurată doar în condiţiile fixate în alin. (3) art. 21 CP;
- ea poartă răspundere penală pentru infracţiunile prevăzute expres în
alin. (4) art. 21 CP.
149
 Conform art. 55 CC, persoană juridică este organizaţia care are patrimoniu distinct şi răspunde
pentru obligaţiunile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu
drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în
instanţa de judecată.
Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ei de către stat (alin. (1) art.
63 CC), dobândeşte capacitatea de folosinţă (alin. (1) art. 60 CC) şi capacitatea de exerciţiu (alin. (l)art.
61 CC) la data înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat.
Subiect al infracţiunii poate fi numai persoana juridică care desfăşoară activitate legală de
întreprinzător (desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător este stipulată în art. 125 şi 241 CP), fapt ce
corespunde dispoziţiilor legislative din Capitolele II şi XI ale Codului civil, ale Legii cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi din 3 ianuarie 1992, a Legii privind acordarea de licenţe pentru unele genuri
de activitate nr. 332 din 1999 etc. De aici rezultă că persoana juridică, pentru desfăşurarea ilegală a
activităţii de întreprinzător, poartă răspundere penală conform art. 241 CP, iar pentru desfăşurarea ilegală a
activităţii de întreprinzător în prezenţa condiţiilor indicate în alin. (3) art. 21 CP - pentru una sau mai multe
infracţiuni enumerate în alin. (4) art. 21 CP.
Conform alin. (3) art. 21 CP, persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este
pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală, dacă există una dintre
următoarele condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea ne
corespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau
interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi; i
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu co
respunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;
c) fapta care
cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în !
proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în i
interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată,
utilizată de organul sau persoana împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice
respective.
în conformitate cu alin. (5) art. 21 CP, răspunderea penală a persoanei
juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită. în această situaţie,
persoana fizică trebuie să posede semnele generale ale subiectului, prevăzute I
în art. 21 şi 22 CP, precum şi cele speciale prevăzute în articolul corespunzător din
Partea specială a Codului penal.

150
ine-sau
co-
 Ca subiecţi de drept persoanele juridice sunt şi ele, asemeni persoanelor fizice, atât destinatare,
cât şi beneficiare de ocrotire juridică penală, deci pot avea atât calitatea de subiect al infracţiunii, cât şi
calitatea de parte vătămată sau, cum e numit de doctrina penală română, subiect pasiv al infracţiunii.
Există unele infracţiuni care pot fi săvârşite, câteodată chiar cu precădere, de către persoanele
juridice. Menţionăm dintre acestea insolvabilitatea intenţionată sau fictivă, limitarea concurenţei
libere, infracţiuni fiscale, infracţiuni ecologice etc. Aici nu este vorba despre fapte săvârşite de
conducere, fără ştirea şi acordul membrilor persoanei juridice, ci despre acte voite şi consfinţite de toţi
membrii acestei entităţi şi executate conform acestei voinţe colective. Principiul răspunderii penale a
persoanelor juridice se poate argumenta şi prin faptul că există pedepse care pot fi aplicate numai
persoanelor juridice (sistarea existenţei persoanei juridice sau suspendarea activităţii acesteia) care
sunt destul de eficace, deoarece ele pot determina schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice
în partea respectării legii penale.
§ 4. Determinarea laturii subiective a infracţiunii
4.1. Noţiunea şi importanţa laturii subiective
Cum s-a constatat anterior, după determinarea obiectului, laturii obiective şi subiectului
infracţiunii, trecem la analiza laturii subiective a infracţiunii.
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării
concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a
acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, a consecinţelor prejudiciabile sau a primejdiei reale a survenirii
lor, a legăturii de cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective cu care este descrisă
infracţiunea în legea penală.
Prin urmare, latura subiectivă a infracţiunii reflectă legătura conştiinţei şi voinţei infractorului
cu fapta prejudiciabilă comisă de el, adică caracterizează atitudinea psihică a autorului faţă de faptele
sale.
Componenţa de infracţiune include următoarele semne cu ajutorul cărora legea penală descrie
latura subiectivă a infracţiunii: vinovăţia, motivul (mobilul) şi scopul infracţiunii.
Semnele laturii subiective, ca şi cele ale laturii obiective sunt de două tipuri: obligatorii şi
facultative. Semnele obligatorii au importanţă pentru calificarea infracţiunii, iar cele facultative -
pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. La categoria semnelor obligatorii se
referă vinovăţia, prin cel puţin una dintre formele ei, iar la cele facultative -motivul şi scopul
infracţiunii. Este de remarcat că, în descrierea infracţiunilor
151
 concrete, legiuitorul poate utiliza toate semnele laturii subiective, toate fiind obligatorii pentru
calificarea infracţiunii date.
în procesul examinării laturii subiective a infracţiunii trebuie să pornim de la teza, unanim
acceptată de doctrina penală, că fiecare infracţiune reprezintă o unitate a semnelor obiective şi
subiective ale unei fapte prejudiciabile anumite. Şi numai în mod teoretic, ele pot fi studiate de sine
stătător, însă fără a neglija legătura şi unitatea lor indisolubilă internă. Doctrina penală consideră la
fel de importante atât semnele obiective, cât şi cele subiective. Supraaprecierea laturii obiective în
detrimentul celei subiective duce la aşa-numita incriminare obiectivă; supraaprecierea laturii
subiective este legată doar de incriminarea descoperirii intenţiei sau stării periculoase.
Supraaprecierea în ambele cazuri creează un obstacol în calea luptei cu criminalitatea şi duce la
încălcarea legalităţii. Aceste greşeli sunt provocate de cauze diferite.
în primul rând, procesul determinării şi demonstrării semnelor laturii subiective este mai
dificil, deoarece este vorba de circumstanţe psihologice ale infracţiunii săvârşite. Mai mult decât atât,
persoana care a comis fapta infracţională, de obicei, se străduieşte să prezinte acţiunile sau inacţiunile
sale ca fiind comise fără vinovăţie sau, cel puţin, din imprudenţă.
în al doilea rând, tehnica legislativă de descriere a multor infracţiuni concrete nu conţine o
caracteristică clară a laturii subiective, fapt ce duce la o interpretare diferită şi echivocă a esenţei ei
psihologice. într-adevăr, este destul de complicată intuirea şi înţelegerea corectă a celor mai multe
nuanţe ale elementelor laturii subiective, cum ar fi prevederea, dorinţa, admiterea în mod conştient,
evitarea consecinţelor printr-un calcul în mod uşuratic, aspecte care determină limitele dintre conduita
prejudiciabilă şi comportarea neinfracţională, dintre infracţiunile intenţionate şi cele din imprudenţă,
pe care le-a prevăzut legiuitorul în descrierea infracţiunii date în legea penală.
în al treilea rând, unii colaboratori ai organelor judiciare şi de urmărire penală subestimează
importanţa semnelor subiective şi, de aceea, le cercetează superficial, mai ales în cazul motivului şi
scopului infracţiunii, atunci când acestea nu influenţează calificarea infracţiunii. Iată de ce Curtea
Supremă de Justiţie, adeseori atenţionează că „în unele cazuri, cercetarea superficială a circumstanţelor
cauzei şi constatarea incorectă a intenţiei culpabilului, motivului ei şi scopului infracţiunii
condiţionează calificarea greşită ",24
24
Hotărârea Plenului CSJ din 30 octombrie 1978 cu modificările din 16 septembrie
2002 // Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 313.
151
fiind
mim iune apte sine mă. ât şi elei turii arii slea sunt
urii \ice ipta iile
uni
:1a
ste
nţe
rea
:ic.
xa
pe
lă.
ire
Lză
nd
de
La
ii.
:'
 Latura subiectivă a infracţiunii, fiind un proces ce decurge în psihicul infractorului, cuprinde
momentul intelectual (conştiinţa), momentul volitiv (voinţa) şi cel emoţional (trăirea cu intensitate a
celor săvârşite), care se dezvăluie prin aşa semne juridice ca: vinovăţia, mobilul şi scopul făptuitorului în
momentul comiterii infracţiunii. Aceste trei semne se află într-o legătură organică reciprocă, fiecare
dintre ele având şi o importanţă de sine stătătoare.
Vinovăţia, mobilul şi scopul pot fi indicate expres în lege. De exemplu, omorul intenţionat (art.
145 CP); distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art. 198 CP); vătămarea intenţionată
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), din
sancţiunea căruia rezultă că este vorba doar de decesul victimei din imprudenţă, articole care
stipulează praeterintenţia, sau intenţia depăşită (praeter - peste), denumită de legiuitorul nostru în art.
19 CP infracţiune săvârşită cu două forme de vinovăţie; vătămarea intenţionată medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii săvârşită din motive de duşmănie sau ură socială, rasială sau religioasă (lit. j)
alin. (2) art. 152 CP); diversiunea săvârşită în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare
a ţării (art. 343 CP) etc.
în cazurile în care vinovăţia, motivul şi scopul infracţiunii nu sunt direct nominalizate în
dispoziţiile articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal, ele sunt precizate cu
ajutorul diferitelor metode de interpretare. De exemplu, vinovăţia poate:
1) rezulta din esenţa termenilor utilizaţi la descrierea infracţiunii, bună
oară, oprirea samavolnică, fără necesitate a trenului, poate fi săvârşită numai
intenţionat (art. 270 CP), iar pierderea documentelor ce conţin secrete de
stat poate fi comisă numai din imprudenţă (art. 345 CP) etc;
2) izvorî din indicaţiile legii, cum ar fi bună-ştiinţa (art. 177 CP), rea-
voinţa (art. 203 CP), motivul sau interesele făptuitorului (art. 164 CP), scopul
(art. 188 CP) etc, ce caracterizează doar o infracţiune intenţionată;
3>)fi numai intenţionată, în cazul în care infracţiunea este descrisă doar prin comiterea unor
anumite acţiuni sau inacţiuni (aşa-numitele componenţe formale de infracţiuni);
4) decurge din interpretarea sistematică a legii, când nu există condiţiile evidenţiate mai sus.
Astfel trebuie clarificate şi celelalte elemente ale laturii subiective a infracţiunii, deoarece
trecerea tacită a acestora în articolele respective din Partea specială a Codului penal nu exclude existenţa
lor, dar cere elucidarea cu minuţiozitate a opiniei legiuitorului referitor la ele.
Stabilirea corectă a laturii subiective are o mare importanţă atât teoretică, cât şi practică:
153
 — determină caracterul şi gradulprejudiciabil al conduitei infracţionale, precum şi gradul de
pericol al persoanei care o comite, ceea ce are o importanţă deosebită atât pentru calificarea infracţiunii,
cât şi pentru individualizarea aplicării pedepsei penale;
-permite delimitarea infracţiunilor adiacente sau a celor asemănătoare. De exemplu ,
infracţiunile prevăzute de art. 145 şi 149 CP, precum şi cele stipulate în art. 197 şi 198 CP etc, se
disting numai după forma lor de vinovăţie; distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.
197 CP) se deosebeşte de diversiunea îndreptată spre distrugerea sau deteriorarea întreprinderilor sau
a altor bunuri de stat sau obşteşti (art. 343 CP) numai prin scopul acestor infracţiuni.
-permite diferenţierea esenţială a tipurilor componenţelor de infracţiune: de bază, cu circumstanţe
agravante şi cu circumstanţe atenuante. De exemplu, omorul săvârşit din gelozie constituie componenţa
de bază a omorului intenţionat (alin. (1) art. 145 CP), omorul săvârşit în stare de afect constituie
componenţa cu circumstanţe atenuante a omorului intenţionat (art. 146 CP), omorul săvârşit cu
premeditate constituie componenţa cu circumstanţe agravante a omorului intenţionat (lit. a) alin. (2) art.
145 CP), iar omorul săvârşit cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile
victimei constituie componenţa cu circumstanţe deosebit de agravante a omorului intenţionat (lit. 1) alin.
(3) art. 145 CP) etc.
4.2. Determinarea vinovăţiei şi formele ei
Potrivit art. 6 CP, persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale doar pentru faptele
săvârşite cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă un semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni. Ea cuprinde
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele săvârşite, fără a da răspuns la problema de ce şi pentru
ce el săvârşeşte infracţiunea, care este motivul şi scopul infracţiunii.
a. Vinovăţia constituie atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiunile sau inacţiunile comise şi
faţă de consecinţele prejudiciabile survenite, exprimată sub formă de intenţie sau imprudenţă sau
concomitent prin ambele forme.
Luând în consideraţie cele expuse, doctrina penală n-a susţinut opinia,25 potrivit căreia vinovăţia
şi latura subiectivă sunt identice.
Pentru stabilirea vinovăţiei trebuie ţinut cont de însuşirile ei: conţinutul, forma, esenţa socială şi
gradul ei prejudiciabil.
 P
B
C
d
c
B
E
o
Ci
j«
■
d
ar
vi
m ce că
vc să efi
tic vi
ge cai co a \ fap afl
25
II. C. /[arejib H fl. FI. KOTOB. Cy6'beKmueHaa cmopona npecmynneHim u ee
ycmaHoanenue. BopoHe», 1974, p. 41.
i doi
 Locul central îi revine conţinutului vinovăţiei, format din intelect şi voinţă.
Momentul intelectual include înţelegerea de către persoană a caracterului prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, posibilitatea de a prevedea caracterul prejudiciabil al urmărilor lor,
înţelegerea circumstanţelor în care se comite infracţiunea, esenţa şi importanţa lor, perceperea corectă a
legăturii de cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi consecinţele infracţionale.
Elementul volitiv se reduce la caracterizarea manifestărilor psihologice care orientează
conduita omului într-o anumită direcţie, reglementează alegerea soluţiei: de a săvârşi o acţiune
concretă sau de a se abţine de la ea. Esenţa momentului volitiv în comiterea infracţiunilor intenţionate
constă în orientarea conştientă a acţiunilor pentru atingerea scopurilor scontate, iar la comiterea
infracţiunilor din imprudenţă - în nechibzuinţa, nepăsarea, neglijenţa manifestată de făptuitor în
conduita sa premergătoare survenirii consecinţelor prejudiciabile. Particularitatea procesului volitiv la
comiterea infracţiunilor din imprudenţă constă şi în faptul că persoana nu întreprinde eforturi psihice
pentru a evita cauzarea consecinţelor prejudiciabile, deşi are această posibilitate.
în infracţiunile concrete, vinovăţia este constatată prin indicarea formei de vinovăţie şi a semnelor
obiective reflectate în atitudinea psihică a subiectului.
Forma vinovăţiei se stabileşte de corelaţia elementelor psihice care formează conţinutul ei.
Această corelaţie trebuie să exprime dependenţa faptei comise de atitudinea negativă a persoanei faţă
de interesele societăţii, încălcate prin această faptă; să caracterizeze diverse atitudini intelectuale şi
volitive ale persoanei faţă de faptă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele ei; să redea un anumit grad de
vinovăţie. Divizarea vinovăţiei în forme trebuie efectuată în funcţie de unele şi aceleaşi criterii.
Formele vinovăţiei reprezintă noţiuni juridice, fixate de legiuitor în articolele din Partea
specială a Codului penal, care simplifică stabilirea formei vinovăţiei la infracţiunile concrete, descrise în
articolele respective din Partea generală a Codului penal. Formele vinovăţiei reprezintă fenomene
psihice caracteristice numai faptelor infracţionale. Fenomenele psihice specifice unei conduite legale,
obişnuite a omului poate să nu coincidă cu noţiunea juridică a vinovăţiei. Diversele variante ale
atitudinii psihice a subiectului pentru fapta săvârşită pot fi recunoscute ca vinovăţie doar în cazul în
care ele se află în limitele noţiunilor juridice ale acestora, stipulate de lege.
Potrivit art. 6 CP, vinovăţia poate avea numai două forme: intenţia şi imprudenţa. însă atunci
când infracţiunea este construită dintr-un cumul de două infracţiuni, dintre care una se comite
intenţionat, iar alta - din impru-
155
 denţă, această infracţiune unică complexă se consideră săvârşită cu două forme de vinovăţie
(art. 19 CP), numită şipraeterintenţie sau intenţie depăşită, ce nu poate fi considerată a treia formă de
vinovăţie.
Esenţa vinovăţiei, ca şi a oricărei altei noţiuni şi instituţii juridice, are un caracter social-
politic şi e strâns legată de menirea acestora, de rolul lor în viaţa socială.
După esenţa sa, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de realitatea obiectivă
ce îl înconjoară: vizavi de relaţiile sociale, interesele societăţii, cerinţele sale juridice, alţi membri ai
societăţii. Vinovăţia presu-. pune că atitudinea persoanei faţă de interesele sociale este negativă din cauza
orientării antisociale a subiectului, opunerii conştiente a voinţei sale intereselor sociale, prin
manifestarea atitudinii nechibzuite, neglijente faţă de ele. Confirmând intenţia şi imprudenţa ca forme
ale vinovăţiei, legiuitorul, în acelaşi timp, demonstrează că anume prin ele se manifestă atitudinea
negativă a persoanei faţă de interesele societăţii.
De aceea, esenţa vinovăţiei el o leagă, pe de o parte, de izvorul ce o produce, iar pe de altă
parte, de răspunderea subiectului ca urmare juridică a săvârşirii infracţiunii cu vinovăţie.
Stabilirea gradului vinovăţiei persoanei reprezintă concretizarea formei şi conţinutului ei în
fiecare caz concret. Vinovăţia intenţionată este cu mult mai gravă decât cea imprudentă. Dacă la
săvârşirea infracţiunii intenţionate se produc urmări mai grave care nu erau cuprinse de intenţia
făptuitorului, atunci fapta comisă se consideră mai gravă.
Deci vinovăţia este caracterizată atât cantitativ, cât şi calitativ de conţinutul, forma, esenţa şi
gradul ei.
b. Intenţia şi modalităţile sale. Intenţia, ca formă a vinovăţiei, este prevăzută de legiuitor mai
des decât imprudenţa. In literatura juridică se constată că în practică greutatea specifică a infracţiunilor
intenţionate constituie mai mult de 90%.
Potrivit art. 17 CP, „se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a
săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările
ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări".
Din textul legii rezultă că atitudinea psihică faţă de cele săvârşite în cazul intenţiei cuprinde trei
elemente.
Subiectul:
1) îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
2) a prevăzut urmările ei prejudiciabile;
 3) le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.
Unitatea acestor trei elemente ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune sau
inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, definesc noţiunea juridico-penală a intenţiei stabilite de
legiuitor. Eliminarea din intenţie a unuia dintre aceste elemente nu înseamnă altceva decât golirea de
conţinut a noţiunii date.
De aceea este complet incorectă opinia,26 potrivit căreia legea penală atribuie intenţia doar la
componenţele materiale de infracţiuni (fiecare infracţiune este materială, adică orice infracţiune
produce anumite daune valorilor ocrotite de legea penală sau cel puţin creează primejdia reală a surve-
nirii acestora, indiferent de faptul cum a fost ea descrisă: ca o componenţă formală sau materială de
infracţiune), deoarece art. 17 CP cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice a infractorului atât
faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţele fiecărei infracţiuni, fără a specifica dacă
constituie ea o componenţă formală sau una materială de infracţiune.27
Perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi prevederea urmărilor ei
prejudiciabile se referă la sfera intelectuală a psihicului infractorului, iar dorinţa sau admiterea
conştientă a survenirii acestor urmări se referă la sfera volitivă a psihicului celui vinovat.
în funcţie de conţinutul momentului volitiv, infracţiunea intenţionată poate fi săvârşită cu
intenţie directă sau cu intenţie indirectă (denumită şi eventuală).
Intenţia directă se caracterizează prin faptul că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile
şi a dorit survenirea acestor urinări.
Intenţia indirectă presupune că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi admitea,
în mod conştient, survenirea acestor urmări.
Pentru determinarea corectă a vinovăţiei, ca de altfel şi a motivului şi scopului infracţiunii,
trebuie ţinut cont de două probleme ce apar în procesul calificării infracţiunii:
26
n. C. flarejib H J\. II. KOTOB. Op. cit., p. 80.
27
Manual de drept penal. Partea generală. Redactor coordonator Alexandru Borodac.
Chişinău.
2005, p. 163.
157
 1) forma de vinovăţie la comiterea infracţiunii analizate, inclusă anticipat
de legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune con
crete descrise în legea penală;
2) conţinutul intenţiei sau imprudenţei referitoare la componenţa de
infracţiune analizată. Cu alte cuvinte, ce fel de circumstanţe reale trebuie să
fie cuprinse de conştiinţa şi voinţa persoanei, în baza cărora să putem recunoaşte
existenţa intenţiei sau imprudenţei în conduita ei. Sau mai bine zis, cum trebuie
să stabilim vinovăţia persoanei într-o faptă concretă comisă de ea.
Pentru elucidarea formei de vinovăţie, fixată anticipat de legiuitor în componenţa concretă de
infracţiune descrisă în legea penală, trebuie să utilizăm metodele de interpretare, expuse în primul
subparagraf, cum ar fi, indicaţia directă a legii (omor intenţionat), esenţa termenilor juridici, prin
intermediul cărora se descrie infracţiunea (bună-ştiinţă, rea-voinţă, pierderea etc), interpretarea
sistematică a legii etc, De exemplu, cunoscând esenţa termenilor juridici utilizaţi la descrierea
furtului (sustragere pe ascuns - art. 186 CP) şi făcând o comparaţie a lui cu dispoziţia art. 273 CP
(răpirea mijlocului de transport), putem afirma că latura subiectivă a furtului poate fi caracterizată
numai prin intenţie directă şi motiv, scop de profit.
Pentru dezvăluirea conţinutului intenţiei directe a persoanei care a comis, De exemplu, un furt,
trebuie să descoperim atitudinea psihică a făptuitorului faţă de toate semnele obiectului şi ale laturii
obiective ale acestei componenţe de infracţiune. Trebuie dovedit că: 1) făptuitorul înţelege faptul
comiterii unei sustrageri; 2) că o comitere ascuns; 3) că sustrage bunurile altei persoane; 4) că îi
provoacă proprietarului o daună materială în proporţii esenţiale; 5) că are dorinţa de a comite sustragerea
pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale; 6) că fapta este comisă în scop de profit pentru
a se îmbogăţi. Dacă făptuitorul comite un furt cu circumstanţe agravante, atunci trebuie să clarificăm
atitudinea psihică a lui şi faţă de aceste circumstanţe agravante.
Luând în considerare rezolvarea corectă a problemelor menţionate, putem formula unele reguli
generale de delimitare a infracţiunilor după atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de unele semne
obiective ale componenţei de infracţiune.
în cazul în care infractorul nu-şi dă seama de un oarecare semn obiectiv al infracţiunii
intenţionate, atunci fapta comisă cade sub incidenţa articolului despre infracţiunea intenţionată fără
semnul indicat. De exemplu, în loc de lit. c) alin. (3) art. 145 CP (omorul intenţionat săvârşit cu bună-
ştiinţă asupra unei femei gravide), trebuie să fie aplicat alin. (1) art. 145 CP (omor intenţionat fără
circumstanţe agravante).
158
 Dacă în legislaţie nu există un articol analog despre infracţiunea intenţionată fără semnul indicat,
de care făptuitorul nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-1 prevadă, atunci trebuie aplicat articolul
despre infracţiunea din imprudenţă ce include acest semn; dacă această normă lipseşte se va aplica
articolul despre infracţiunea din imprudenţă fără acest semn; dacă şi astfel de articol nu există, atunci
componenţa de infracţiune lipseşte. De exemplu, în loc de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea
intenţionată a bunurilor) poate fi aplicat art. 198 CP (Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a
bunurilor) sau art. 232 CP (Distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere); în cazul nimicirii
sau deteriorării avutului proprietarului fără folosirea metodelor ce prezintă pericol sporit sau în proporţii
esenţiale componenţa infracţiunii lipseşte.
Pentru delimitarea infracţiunilor după atitudinea psihică a făptuitorului faţă de semnele
obiective ale componenţei de infracţiune ar fi binevenită construirea unei scheme logice, un program de
delimitare, cel puţin imaginar, care ne-ar ajuta să formulăm precis problemele ce decurg din ipotezele indi-
cate şi care ne-ar permite verificarea cu stricteţe a tuturor semnelor obiective ale componenţei de
infracţiune importante pentru calificare, de care făptuitorul îşi dădea seama sau nu şi-a dat seama, dar
trebuia şi putea să-1 prevadă.
Rezumând cele expuse, putem afirma că latura subiectivă, ca element al infracţiunii, este
determinată în întregime de obiectul şi latura obiectivă a acestuia. Tot ce este inclus în construcţia
legislativă a obiectului şi laturii obiective ale infracţiunii trebuie să fie reflectat în latura subiectivă a
faptei infracţionale.
în doctrina penală şi practica judiciară a apărut întrebarea: care este forma vinovăţiei de
circumstanţele agravante în infracţiunile intenţionate? în literatura de specialitate se afirmă că în
infracţiunile intenţionate atitudinea psihică a făptuitorului faţă de circumstanţele agravante, incluse de
legiuitor în numărul semnelor componenţei de infracţiune, poate fi variată: în unele componenţe numai
intenţionată, în altele - numai din imprudenţă sau atât intenţionată, cât şi din imprudenţă. De exemplu,
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de circumstanţele agravante ale furtului poate fi doar intenţionată.
La calificarea provocării intenţionate a avortului ilegal, care a pricinuit o vătămare gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori decesul victimei, atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aceste
circumstanţe agravante poate fi numai din imprudenţă, fapt stipulat expres în lit. b) şi c) alin. (2) art. 159
CP, ceea ce nu era fixat în articolul corespunzător din Codul penal din 1961. Dacă se va constata intenţia
făptuitorului faţă de cauzarea vătămării grave a
159
 integrităţii corporale sau a sănătăţii ori faţă de decesul victimei, arunci astfel de acţiuni trebuie
calificate potrivit art. 145 sau 151 CP.
Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aşa circumstanţă agravantă ca uzurparea puterii de
stat care a provocat decesul unei persoane (lit. b) alin. (2) art. 339 CP) poate fi atât intenţionată, cât şi
din imprudenţă, deoarece legiuitorul n-a specificat expres în lege forma vinovăţiei prin care poate fi
comisă această infracţiune, iar sancţiunea ei ne permite încadrarea completă a acestora în ambele
cazuri.
în limitele intenţiei directe şi indirecte doctrina penală cunoaşte şi alte clasificări ale intenţiei:
premeditată, subită, simplă sau afectată, determinată, nedeterminată, alternativă, proprie etc.2S Analiza
acestor modalităţi ale intenţiei certifică diverse atitudini psihice ale subiectului la săvârşirea infrac-
ţiunilor intenţionate. Aceste divizări ale intenţiei permit individualizarea maximă a atitudinii psihice
a vinovatului, stabilirea caracterului şi gradului vinovăţiei, prin urmare, şi a răspunderii penale.
Adeseori, ele au importanţă pentru calificarea infracţiunilor. De exemplu, omorul intenţionat săvârşit cu
premeditare (lit. a) alin. (2) art. 145 CP), omorul săvârşit în stare de afect, survenită în mod subit (art.
146 CP), vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect ( art. 156
CP).
Comiterea infracţiunilor intenţionate atrage urmări juridice speciale:
1) posibilitatea recunoaşterii recidivei în prezenţa condiţiilor corespun
zătoare prevăzute în art. 34 CP;
2) posibilitatea răspunderii penale pentru pregătirea de infracţiune (art.
26 CP), tentativă de infracţiune (art. 27 CP) şi pentru participaţie ( art. 41 şi
42 CP);
3) stabilirea unor condiţii mai severe de suspendare condiţionată a
executării pedepsei (art. 90 CP);
4) doar infracţiunile intenţionate pot fi considerate infracţiuni deosebit
de grave sau excepţional de grave (art. 16 CP);
5) faţă de persoanele condamnate pentru infracţiuni intenţionate, amnistia
se aplică într-un volum limitat etc.
c. Imprudenţa şi tipurile ei. Alături de intenţie, imprudenţa reprezintă o formă de bază a
vinovăţiei, considerată mai puţin prejudiciabilă decât intenţia.
Practica judiciară arată că cel mai mare volum al daunelor materiale este produs nu de
infracţiunile intenţionate (sustrageri, distrugerea sau dete-
Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 164—166.
160
 riorarea intenţionată a bunurilor, abuzul de putere sau de serviciu etc), ci de infracţiunile din
imprudenţă (neglijenţa în serviciu, lipsa de spirit gospodăresc, distrugerea sau deteriorarea din
imprudenţă a bunurilor, utilizarea neglijentă a izvoarelor de pericol sporit etc).
Importanţa luptei cu infracţiunile comise din imprudenţă sporeşte odată cu progresul tehnic în
toate sferele economiei naţionale şi a condiţiilor de trai. Se observă o creştere permanentă a infracţiunilor
comise din imprudenţă, în special în sferele ce ţin de ocrotirea mediului înconjurător, securitatea con-
diţiilor de muncă, securitatea circulaţiei şi exploatării transportului, utilizarea noilor resurse de energie, a
noilor izvoare puternice de pericol sporit etc.
Art. 18 CP stipulează că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-
o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Noul Cod penal din 18 aprilie 2002, spre deosebire de Codul penal din 1961, a stabilit o
nuvelă legislativă ce ţine de definirea noţiunii de imprudenţă. Codul penal din 1961 caracteriza
imprudenţa doar prin atitudinea psihică negativă a subiectului faţă de consecinţe, iar Codul penal în
vigoare cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice negative a făptuitorului atât faţă de acţiune sau
inacţiune, cât şi faţă de consecinţe.
Legea penală stabileşte două tipuri de imprudenţă: 1) încrederea exagerată în sine (numită în
doctrina română culpă cu previziune); 2) neglijenţa (numită în doctrina română culpă simplă).
încrederea exagerată în sine presupune că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă
persoana care a săvârşit-o:
1) îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
2) a prevăzut urmările ei prejudiciabile;
3) a considerat în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate.
Doar unitatea acestor trei elemente, ce stabilesc atitudinea psihică negativă a persoanei faţă de
acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico-penală a încrederii
exagerate în sine.
Menţionăm că, în cazul de încredere exagerată în sine, făptuitorul presupune posibilitatea
survenirii consecinţelor prejudiciabile, deoarece, în cazul respectiv concret, el consideră că ele vor putea
fi evitate. Previziunea inevitabilităţii consecinţelor este incompatibilă cu consideraţia precum că ele ar
putea fi evitate. Astfel, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia directă.
161
 Previziunea posibilităţii survenirii consecinţelor prejudiciabile în cazul încrederii exagerate în
sine are un caracter abstract, deoarece lipseşte atât dorinţa, cât şi admiterea survenirii acestora. Prin
aceasta, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia indirectă. Săvârşind infracţiunea prin
încrederea exagerată în sine, infractorul contează pe anumite circumstanţe concrete, care, chipurile,
după opinia sa, ar putea contracara consecinţele infracţionale.
Circumstanţele pe care contează făptuitorul pot fi dintre cele mai diverse: personalitatea sa
(putere fizică, dibăcie, cunoştinţe vaste, iscusinţă, experienţă, măiestrie etc); situaţia în care se comite
infracţiunea (lipsa altor persoane, în timp de noapte etc); acţiunile altor persoane; forţele naturii
(rugul aprins în pădure va fi stins de ploaia care vine sau de alte persoane etc); acţiunea perfectă a
mecanismelor etc. Despre modul uşuratic al calculelor evitării survenirii consecinţelor mărturiseşte
faptul că totuşi consecinţele prejudiciabile survin. De exemplu, conducătorul mijlocului de transport,
dezvoltând, în mod conştient, o viteză inadmisibilă, consideră că va fi în stare, uşor, în orice moment,
să frâneze sau să ocolească pietonul şi să evite accidentul. Frâna însă a „refuzat" să acţioneze în
momentul respectiv, iar mijlocul de transport, lovindu-1 pe pietonul ce traversa regulamentar strada a
provocat decesul acestuia.
Aşadar, din cele expuse rezultă că formularea legislativă a primului element al momentului
intelectual - încrederea exagerată în sine, este identică cu elementul corespunzător al intenţiei. în
ambele cazuri este vorba de perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
Această modalitate a imprudenţei se deosebeşte de intenţie atât prin formularea celui de-al doilea element
al momentului intelectual, cât şi prin formularea momentului volitiv al amândurora. în cazul intenţiei,
infractorul prevede inevitabilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile, iar în cazul mcrederii
exagerate în sine - doar posibilitatea survenirii lor, deoarece el nici nu le doreşte şi nici nu le admite.
Momentul volitiv al intenţiei constă în dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii urmărilor
prejudiciabile, iar cel al încrederii exagerate în sine - în consideraţia uşuratică de evitare a acestora.
Neglijenţa prevede că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă, dacă persoana care a
săvârşit-o:
1) nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
2) n-a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile;
3) deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Lipsa capacităţii de percepere a caracterului prejudiciabil al acţiunilor
162
 sau inacţiunilor şi de prevedere a posibilităţii survenirii consecinţelor constituie momentul
intelectual al neglijenţei, iar la momentul volitiv al neglijenţei se referă posibilitatea şi necesitatea
previziunii acestora. Stabilirea acestor trei elemente ale atitudinii psihice negative a persoanei faţă de
acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico-penală a neglijenţei.
Tocmai lipsa atitudinii psihice a vinovatului faţă de acţiunile sau inacţiunile comise din definiţia
imprudenţei, dată de Codul penal din 1961, a servit drept cauză a apariţiei tezei absolut incorecte
privind vinovăţia mixtă, deoarece adepţii acestei opinii susţineau că imprudenţa poate fi determinată
prin atitudinea psihică numai faţă de consecinţe. Acest subiect va fi desfăşurat ulterior la analiza
infracţiunilor săvârşite cu două forme de vinovăţie.
Neperceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi neprevederea
posibilităţii survenirii urmărilor ei prejudiciabile apropie neglijenţa de fapta săvârşită fără vinovăţie
(cazul fortuit), care reprezintă o atitudine psihică deosebită a persoanei. Potrivit art. 20 CV, fapta se
consideră săvârşită/3ra vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
Pentru stabilirea imprudenţei, ca şi în cazul intenţiei, trebuie să ţinem cont de cele două
probleme ce apar la calificarea infracţiunilor:
1) determinarea formei de vinovăţie, prin care poate fi comisă infracţiunea
dată, inclusă anticipat de legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe
de infracţiune concretă descrisă în legea penală;
2) imprudenţa într-o faptă concret comisă.
Rezolvarea acestor ipoteze se efectuează în acelaşi mod în care a fost analizată intenţia. De
exemplu, pentru stabilirea formei de vinovăţie la pierderea documentelor ce conţin secrete de stat
(art. 345 CP), inclusă de legiuitor în construcţia legislativă a acestei infracţiuni fără nominalizarea ei
directă, putem afirma că infracţiunea dată poate fi comisă doar din imprudenţă, deoarece utilizarea
termenului „pierdere" nu poate nicidecum caracteriza o acţiune intenţionată.
Pentru elucidarea imprudenţei, De exemplu, în neglijenţa în serviciu (art. 329 CP), trebuie să
precizăm că persoana cu funcţie de răspundere îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii
neglijente sau neconştiincioase faţă de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor
de serviciu, a prevăzut posibilitatea cauzării daunelor în proporţii mari
163
 intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau
juridice, că ea considera în mod uşuratic (sigură pe sine că nu dă greş niciodată) că aceste daune vor fi
evitate sau că ea nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii neglijente menţionate, nu
a prevăzut posibilitatea survenirii daunelor nominalizate, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
d. Infracţiunea cu două forme de vinovăţie. Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate
afirma că legiuitorul, pornind de la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatea şi de la tendinţa de
repetare a unor infracţiuni sub o anumită formă, adesea adoptă norme penale, care, parţial, se
intersectează, se suprapun, fapt ce duce, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un
surplus de norme penale.
Cunoaştem două categorii de astfel de norme noi. Prima prevede infracţiunile unice
compuse din două sau mai multe categorii de infracţiuni intenţionate, la care de fapt nu apar probleme în
stabilirea formei de vinovăţie prin care poate fi comisă infracţiunea nou-creată. De exemplu,
componenţa de infracţiune a tâlhăriei (art. 188 CP) este formată din vătămarea intenţionată a integrităţii
corporale sau a sănătăţii (care în funcţie de gravitatea ei ar putea fi pedepsită potrivit art. 151, 152 sau
153 CP) şi din sustragerea intenţionată pe ascuns sau deschisă a bunurilor altei persoane (care în
funcţie de metoda sustragerii ar putea fi pedepsită conform art. 186 sau 187 CP). Dacă făptuitorul
comite concomitent aceste două categorii de infracţiuni, cele săvârşite constituie o tâlhărie care se
comite numai intenţionat.
A două categorie de norme noi cuprinde coeziunea dintr-o infracţiune intenţionată şi altă
infracţiune comisă din imprudenţă. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii (care ar putea fi încadrată în baza alin. (1) art. 151 CP) şi lipsirea de viaţă din
imprudenţă (care respectiv ar putea fi calificată conform art. 149 CP). Ele, fiind unite de legiuitor într-o
normă aparte, au format o infracţiune unică compusă din vătămare intenţionată a integrităţii corporale
sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei din imprudenţă, incriminată în alin. (4) art. 151 CP
Dacă n-ar fi fost formată această infracţiune unică compusă ca infracţiune distinctă, atunci în cazul
săvârşirii lor s-ar fi realizat un concurs ideal de infracţiuni prevăzute în alin. (1) art. 151 (infracţiune
comisă cu intenţie) şi alin. (1) art. 149 CP (infracţiune comisă din imprudenţă), pentru care pedeapsa
definitivă ar fi fost aplicată pe un termen nu mai mare de 13 ani de închisoare. însă legiuitorul, având
în vedere faptul răspândirii acestor infracţiuni, tendinţa lor de repetare, consecinţele prejudiciabile
specifice anume sub forma dată
164
a-:ă sa
a
;a
Ie b
u
e
ii e a â r
e
ă
 şi necesitatea înăspririi pedepsei penale pentru astfel de fapte, a creat o infracţiune unică
compusă, prevăzută în alin. (4) art. 151 CP, săvârşită cu două forme de vinovăţie, pentru care se poate
aplica o pedeapsă pe un termen de până la 15 ani închisoare.
Această situaţie este fixată în art. 19 CP: „Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a
infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care
nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai
dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi
evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să
le prevadă. în consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată".
Din textul legii rezultă că există infracţiuni care cuprind, în latura lor subiectivă, atât intenţia,
cât şi imprudenţa. Aceste infracţiuni se realizează atunci când făptuitorul, săvârşind cu intenţie o
faptă prevăzută de legea penală, poate produce un rezultat, cauzat din imprudenţă, mai grav sau în
plus faţă de acela prevăzut şi urmărit sau acceptat, astfel încât intenţia iniţială a fost depăşită, de unde a
apărut, după cum am mai spus, denumirea dată acestei situaţii - praeterintenţie.
în infracţiunile cu două forme de vinovăţie este necesar să fie stabilită separat şi paralel
vinovăţia intenţionată a primei infracţiuni atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe (De
exemplu, provocarea intenţionată ilegală a avortului care s-a consumat cu întreruperea ilegală a
sarcinii şi nimicirea fătului - alin. (1) art. 159 CP) şi vinovăţia din imprudenţă, de asemenea faţă de
acţiunile şi consecinţele infracţiunii a doua (De exemplu, lipsirea de viaţă din imprudenţă) care este
cumulată în această infracţiune unică compusă (lit. c) alin. (2) art. 159 CP). G. A. Krigher, pe bună
dreptate, menţiona că vinovăţia acestor infracţiuni unice compuse trebuie numită vinovăţie dublă,
fapt ce nu constituie o formă calitativ nouă (a treia formă) de vinovăţie.29 în ce ne priveşte, anterior noi
am opinat pentru completarea legislaţiei penale cu un nou articol privind infracţiunile săvârşite cu
două forme de vinovăţie,30 fapt preluat de legiuitorul nostru în art. 19 CP din 18 aprilie 2002.
în lege sunt puţine infracţiuni cu două forme de vinovăţie şi toate au
29
F. A. Kpnrep. Onpedenenue (popM eunbi II CcmeTCKaîi IOCTHUHÎI, nr. 20, p. 4-6.
30
Alexandru Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău. 1996, p.
113.
165
 două tipuri de descriere: componenţe materiale de infracţiuni cu circumstanţe agravante şi
componenţe formale de infracţiuni cu circumstanţe agravante.
Primul tip de infracţiuni cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe
materiale de infracţiuni, au două sau mai multe consecinţe prejudiciabile cu importanţă juridică inegală:
o consecinţă mai puţin gravă constituie un semn obligatoriu al laturii obiective şi o consecinţă mai
gravă joacă rolul circumstanţei agravante. Consecinţa obligatorie a laturii obiective se cauzează cu
intenţie directă sau indirectă, iar atitudinea psihică a făptuitorului faţă de consecinţa care înăspreşte
pedeapsa penală se manifestă fie prin încredere exagerată în sine, fie prin neglijenţă. La aceste
infracţiuni se referă: vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat
decesul victimei din imprudenţă (alin. (4) ari. 151 CP), provocarea intenţionată ilegală a avortului
care a provocat din imprudenţă decesul victimei (lit. c) alin. (2) art. 159 CP), terorismul soldat cu
decesul unei persoane din imprudenţă (lit. b) alin. (3) art. 278 CP) etc.
Al doilea tip de infracţiune cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe
formale de infracţiuni, se caracterizează prin faptul că infracţiunea intenţionată, inclusă în conţinutul
infracţiunii unice compuse, nu include consecinţe prejudiciabile concrete în calitate de semn obligatoriu
al laturii obiective, însă înăsprirea pedepsei penale este legată de cauzarea din imprudenţă a unor urmări
grave concrete, indicate în lege. De exemplu, decesul victimei din imprudenţă în urma internării ei
intenţionate, în mod ilegal, într-o instituţie psihiatrică (lit. a) alin. (2) art. 169 CP). Şi în cazul infracţiunilor
de acest tip trebuie stabilită, paralel şi separat, vinovăţia intenţionată a internării ilegale într-o instituţie
psihiatrică atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe (în pofida faptului că ele nu constituie un semn
obligatoriu al laturii obiective, dar noi am demonstrat anterior că orice infracţiune este materială, adică
posedă unele consecinţe prejudiciabile, chiar şi cele construite ca nişte componenţe de infracţiune
formale—în cazul nostru astfel de consecinţe se consideră lipsirea ilegală de libertate, primejdia reală de
înrăutăţire a sănătăţii victimei) şi vinovăţie imprudentă faţă de consecinţele care înăspresc pedeapsa
penală atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe.
Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie nu trebuie, nicidecum, confundată cu aşa-
numita vinovăţie mixtă, pe care o considerăm complet incorectă, nejustificată, necorespunzătoare
legii penale. Adepţii existenţei vinovăţiei mixte opinau că, în limitele uneia şi aceleiaşi infracţiuni, se
produc două atitudini psihice deosebite ale persoanei, una faţă de acţiuni şi alta faţă de consecinţe, care
nu intră pe deplin în structura legislativă a intenţiei şi
166
 imprudenţei, de aceea există a treia formă de vinovăţie, aşa-zisa formă mixtă a vinovăţiei.31
Un temei de bază în apariţia acestei opinii (a se vedea mai detaliat analiza critică a acestei opinii
expusă anterior32) a fost definiţia incompletă a imprudenţei, dată de Codul penal al Republicii Moldova
din 1961 şi de codurile corespunzătoare ale celorlalte republici din fosta URSS, potrivit căreia
vinovăţia imprudentă se determina doar conform atitudinii psihice a făptuitorului faţă de consecinţe.
Codul penal al RM din 18 aprilie 2002 a lichidat această lacună a legii penale. în prezent legea penală ne
obligă să stabilim atât vinovăţia intenţionată, cât şi vinovăţia imprudentă numai prin atitudinea psihică a
făptuitorului, dar atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe. Credem că prin aceasta s-a pus punct la
discuţiile inutile în această problemă.
Infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie reprezintă cazuri de concurs ideal de
infracţiuni, prevăzute de lege ca infracţiuni unice compuse, la care atitudinea psihică a făptuitorului
este cuprinsă în întregime de construcţia legislativă a intenţiei pentru infracţiunea de bază din acest
concurs şi construcţia legislativă a imprudenţei pentru a doua infracţiune din concursul ideal de
infracţiuni, care formează infracţiunea unică compusă săvârşită cu două forme de vinovăţie. Deci,
intenţia şi imprudenţa la aceste infracţiuni există separat, paralel şi nu se combină una cu alta.
Recapitulând modul stabilirii formei şi tipurilor de vinovăţie sau a cazului fortuit, putem
conchide că art. 17, 18,19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:
- îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale sau nu-şi dădea seama de acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea
seama, fie nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia sau nu putea să-şi
dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
- a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau
posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, fie n-a prevăzut posibilitatea
urmărilor ei prejudiciabile;
- a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod con
ştient, fie considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate, fie trebuia şi
putea să prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, fie, conform circum
stanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
31
E. A. KypHHOB. AemompaHcnopmHue npecmynjteuuH. M., 1976, p. 82 etc.
32
Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinâu. 1994, p.
133-137.
167
 Numai corelaţia simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare
dintre cele trei elemente ale vinovăţiei sau nevinovăţiei -ne permite să constatăm că infracţiunea a fost
comisă cu intenţie directă sau indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, fie cu
două forme de vinovăţie, fie fapta dată este comisă fără vinovăţie. Evidenţierea acestor trei elemente
ale vinovăţiei va ajuta lucrătorii practicieni să-şi planifice corect procesul stabilirii formei şi tipului
vinovăţiei într-o faptă infracţională comisă sau constatării nevinovăţiei persoanei.
e. Determinarea motivului şi scopului infracţiunii Motivarea conduitei omului reprezintă una
dintre cele mai complicate probleme ale filozofiei, eticii, psihologiei şi, bineînţeles, ale jurisprudenţei.
La baza motivării conduitei omului stau necesităţile sale vitale culturale, materiale etc, iar la baza
motivării conduitei infracţionale, deseori, stau necesităţile eronate, pseudo-necesităţile sau necesităţile
hipertrofiate, cu un caracter imoral, alterat.
Conduita infracţională, ca orice acţiune sau inacţiune a omului, are anumite motive şi e
îndreptată spre atingerea unui anumit scop.
Prin motiv (mobil) al infracţiunii se înţelege impulsul intern (dorinţa, tendinţa, pasiunea,
sentimentul) al infractorului ce face să nască în mintea lui ideea săvârşirii unei anumite fapte conştient
orientată spre satisfacerea acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni, sentimente eronate.
Unele persoane acţionează din teamă, De exemplu, ca să ascundă o faptă infracţională
anterioară şi să evite urmărirea penală (lit. i) alin. (3) art. 145 CP - omorul intenţionat săvârşit cu
scopul de a ascunde o altă infracţiune), altele - din motive de duşmănie sau ură socială, naţională,
rasială sau religioasă (lit. i) alin. (2) art. 151 CP), de gelozie (alin. (1) art. 145 CP), din considerente
politice (art. 338 CP), din ştrengărie sau din alte imbolduri huliganice (art. 287 CP), din dorinţa de
îmbogăţire, interese materiale (art. 186-195 CP) etc.
Motivele infracţiunii intenţionate trebuie să fie cunoscute, fiindcă altfel nu s-ar putea înţelege
dorinţa infractorului de a comite infracţiunea, complexitatea faptei şi gradul ei prejudiciabil.
în pofida importanţei sale, de regulă, mobilul faptei nu constituie un semn obligatoriu al
laturii subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi impulsul intern al conduitei, săvârşirea acesteia
este aproape întotdeauna suficientă pentru înţelegerea laturii subiective a infracţiunii, însă precizarea
motivului în aceste cazuri are o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale şi
pedepsei penale.
în unele cazuri, motivele sunt incluse de legiuitor în calitate de semne
168
 obligatorii ale laturii subiective, iar de prezenţa sau de lipsa lor se ţine cont la calificarea
infracţiunii. De exemplu, subiectul P. a fost tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art. 195 CP pentru
sustragerea pe ascuns a două ceasuri de aur, din secţia magazinului unde lucra soţia sa, infracţiune cu
daune în proporţii mari cauzate proprietarului. Examinând fapta subiectului P., instanţa de judecată a respins
incriminarea propusă de organul de urmărire penală şi a recalificat acţiunile lui P. conform alin. (1) art.
197 CP (distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor în proporţii mari), deoarece un semn
obligatoriu al furtului îl constituie tendinţa de îmbogăţire a făptuitorului, motiv ce lipsea în
comportamentul şi psihicul făptuitorului. Ancheta judiciară a constatat că P., bănuindu-şi soţia de
legături intime cu şeful magazinului, i-a cerut să se concedieze. După ce ea a refuzat, P. a sustras pe
ascuns ceasurile şi le-a aruncat într-un lac, crezând că deficitul de avere, creat în urma acţiunilor sale, va
servi drept temei pentru concedierea soţiei din iniţiativa administraţiei.
în unele cazuri, motivul infracţiunii constituie un semn obligatoriu al unei circumstanţe
agravante a infracţiunii. De exemplu, răpirea unei persoane din interes material (lit. f) alin. (2) art. 164
CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită cu intenţii
huliganice (lit. h) alin. (2) art. 151 CP) etc.
Motivul întotdeauna premerge intenţiei, concretizând-o, consolidând-o. Teza precum că toate
infracţiunile intenţionate sunt motivate este unanim acceptată de doctrina penală. Mai complicat se
rezolvă problema privind motivarea infracţiunilor comise din imprudenţă. Unii autori neagă importanţa
motivelor pentru infracţiunile comise din imprudenţă.33
Susţinem opinia, conform căreia infracţiunile comise din imprudenţă au un caracter volitiv
conştient şi, prin urmare, ele sunt motivate şi îndreptate spre un anumit scop. Academicianul rus V. N.
Kudreavţev scria că, în urma cercetării motivelor şi scopurilor infracţiunilor comise din imprudenţă,
prin încălcarea regulilor de securitate ale circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, s-a
stabilit că 63,2 % de şoferi se conduceau de năzuinţa de a îndeplini sau chiar de a depăşi planurile,
de a transporta mai rapid încărcăturile etc, 22,5% urmăreau scopuri de profit sau alte interese
personale, iar 14,3% încălcau aceste reguli din intenţii huliganice sau cu scopul de a se sustrage de la
reţinerea lucrătorilor poliţiei.34
33
A. A. TIHOHTKOBCKHH. y<-iemie o npecmyrhiemiu. M., 1961, p. 342.
34
B. H. KyapHBueE. fJpuHUHbt npaeoHapyiuenuu. M., 1976, p. 116.
169
 Aşadar, putem menţiona că există motive tipice pentru infracţiuni intenţionate, pentru cele
din imprudenţă, iar unele motive pot fi caracteristice atât pentru infracţiunile intenţionate, cât şi pentru
cele din imprudenţă. S-a stabilit că tendinţa de a se îmbogăţi, răzbunarea, gelozia, carierismul,
imboldurile huliganice, de regulă, motivează infracţiunile intenţionate, dar acestea pot fi şi motivele
infracţiunilor din imprudenţă. Pentru infracţiunile din imprudenţă sunt caracteristice aşa motive ca
lăudăroşenia, fanfaronada, egoismul etc.35
Scopul infracţiunii reprezintă o imagine apărută în psihicul persoanei privind obiectivul
propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale infracţionale.
Scopul nu trebuie confundat cu consecinţele prejudiciabile ale infracţiunii. Scopul, ca imagine
privind rezultatul scontat, caracterizează gândirea, cugetarea persoanei. Consecinţele prejudiciabile
reprezintă faptul realităţii obiective ca semn ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii. De
exemplu, scopul omorului intenţionat poate fi obţinerea de profit, debarasarea de datorii, ascunderea
altei infracţiuni sau înlesnirea săvârşirii ei etc, pe când consecinţa omorului este decesul victimei.
Deosebirea dintre scop şi motiv se întemeiază pe faptul cum caracterizează ele procesul volitiv.
Motivul infracţiunii răspunde la întrebarea ce a determinat persoana să săvârşească infracţiunea,
iar scopul infracţiunii condiţionează orientarea acţiunilor către rezultatul apropiat, spre care tinde
persoana. Uneori motivul şi scopul infracţiunii pot să coincidă. De exemplu, tendinţa de a se îmbogăţi, de
a căpăta foloase materiale constituie atât motivul, cât şi scopul sustragerilor bunurilor altei persoane.
Ca şi motivul, scopul nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece
oricare ar fi scopul conduitei făptuitorului, săvârşirea acesteia este suficientă pentru constatarea laturii
subiective a infracţiunii. în aceste cazuri, scopul infracţiunii se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei
penale. în cazul în care scopul este indicat ca semn obligatoriu al infracţiunii, de el se ţine cont la
calificarea infracţiunii. De exemplu, terorismul nu ar exista dacă nu ar avea la bază dorinţa şi scopul de a
submina securitatea publică, de a intimida populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor
fizice anumite decizii (alin. (1) art. 278 CP), banditismul - fără scopul atacării persoanelor fizice sau
juridice (art. 283 CP), diversiunea - fără scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării
(art. 343 CP) etc.
35
VzojioeHoe npaeo Poccun. Op. cit., p. 197.
170
 Uneori, scopul reprezintă esenţa circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu,
vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale săvârşită cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori
comercializa organele sau ţesuturile victimei (lit. d) alin. (3) art. 151 CP), pronunţarea unei sentinţe,
decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii săvârşite în scop de profit (lit b) alin (2) art. 307 CP) etc.
E§t§ necesari stabilirea coincidenţei exacte a motivului şi scopului infracţiunii urmărit de
făptuitor cu motivul şi scopul indicate sau presupuse de legiuitor la descrierea componenţelor
concrete de infracţiune. Dacă motivul şi scopul infracţiunii nu sunt nominalizate în scris în
dispoziţiile articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal, dar sunt presupuse de
legiuitor ca semne obligatorii ale componenţei de infracţiune (De exemplu, motivul şi scopul
îmbogăţirii constituie semne obligatorii ale furtului, fără nominalizarea lor directă în dispoziţia normei
penale), atunci elucidarea acestora se efectuează conform regulilor generale despre interpretarea
legii penale. Ulterior se stabileşte coincidenţa motivului sau scopului infracţiunii urmărit de făptuitor
cu cele prevăzute de legiuitor.
f. Eroarea şi importanţa ei la calificarea infracţiunii. Prin eroare doctrina penală înţelege
cunoaşterea greşită a circumstanţelor reale juridice şi/sau faptice în care a avut loc săvârşirea faptei.
Drept urmare, deosebim două tipuri de erori: eroarea juridică şi eroarea de fapt.
Eroarea juridică reprezintă imaginaţia greşită a persoanei privind caracterul infracţional al
faptei comise sau inexistenţa acestui caracter. Sunt posibile următoarele subtipuri de erori juridice:
eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, eroarea privind calificarea faptei, eroarea privind
categoria şi limitele pedepsei.
Eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, la rândul său, are două varietăţi:
1) persoana are o închipuire greşită privind caracterul infracţional al faptei
comise, în timp ce legea nu consideră această faptă ca infracţiune. Această
eroare exclude răspunderea penală, deoarece persoana de fapt comite acţiuni
care nu sunt infracţionale şi de aceea nu poate fi trasă la răspunderea penală;
2) persoana are o reprezentare incorectă privind lipsa caracterului in
fracţional al faptei comise, în timp ce legea consideră infracţiune fapta co
misă. Această eroare, de regulă, nu înlătură vinovăţia persoanei şi nu ex
clude răspunderea penală.
Eroarea privind calificarea faptei, precum şi eroarea privind categoria şi limitele pedepsei,
fiind nişte reprezentări incorecte pentru calificarea justă
171
 a faptei comise şi a categoriei şi limitei pedepsei, ce poate fi aplicată, nu exclude nici
vinovăţia, nici răspunderea penală a făptuitorului.
Eroarea de fapt presupune o reprezentare greşită privind circumstanţele faptice ale celor
comise, De exemplu, privind obiectul juridic, obiectul material, personalitatea victimei, mijloacele
de comitere a infracţiunii, consecinţele infracţionale, raportul de cauzalitate, circumstanţele
atenuante şi agravante ale infracţiunii etc, în funcţie de care deosebim diferite tipuri ale acestei erori.
Regula generală pentru toate tipurile erorii de fapt presupune că răspunderea penală trebuie
stabilită în corespundere cu vinovăţia persoanei, ţinându-se cont de ceea ce percepea sau trebuia să
perceapă infractorul în momentul comiterii infracţiunii. De exemplu, cele comise se vor califica ca
tentativă de infracţiune, spre comiterea căreia a fost îndreptată intenţia infractorului.
Aplicaţii
1. Creţu, noaptea, fiind în stare de ebrietate, 1-a atacat pe Sârbu, care se
întorcea de la teatru, omorându-1 cu o lovitură de cuţit şi luându-i banii în
sumă de 10 lei.
Stabiliţi obiectul general, obiectul generic, obiectul nemijlocit şi obiectul material al
infracţiunii.
2. In ajunul Anului Nou Popescu a tăiat din Parcul de cultură şi odihnă trei
brăduţi, pe care i-a vândut cu câte 80 de lei fiecare.
Care relaţii sociale ocrotite de legea penală au fost dăunate? Luaţi cunoştinţă de
articolele'186, 197,231 şi 287 CP.
3. După obiectul atentării, care este deosebirea dintre infracţiunile comise
de persoana cu funcţie de răspundere şi infracţiunile contra justiţiei?
Elaboraţi şi desenaţi schema acestor grupuri de componenţe după semnele obiectului
infracţiunii.
4. Stabiliţi structura obiectelor infracţiunilor de omor, de flirt şi de divulgare
a secretului de stat.
Posedă oare aceste relaţii sociale, ocrotite de legea penală, premise (condiţii) materiale
care să confirme existenţa lor?
5. Enumeraţi, grupându-le în funcţie de obiectul atentării, toate normele
juridico-penale ale Codului penal care apără proprietatea.
6. Indicaţi semnele ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii în com
ponenţele infracţiunii prevăzute de art. 149, 151, 188, 233, 283, 287 şi 327 CP.
Care dintre componenţele infracţiunii menţionate sunt materiale, formale sau formal
reduse, simple sau compuse?
Care dintre aceste infracţiuni pot fi prelungite sau continue, au compo-
 172

nenţe de infracţiune, de bază, cu circumstanţe atenuante şi cu circumstanţe agravante?

7. Indicaţi cinci articole din Partea specială a Codului penal în ale căror
dispoziţii nu sunt nominalizate expres acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile,
dar care decurg nemijlocit din ele.
în ce bază putem stabili corect cercul acţiunilor sau inacţiunilor prejudiciabile pe care le-a
avut în vedere legiuitorul formulând modelul legislativ (componenţa) al infracţiunilor pe care le-
aţi ales?
Stabiliţi acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile ale acestor infracţiuni.
8. Pot fi comise prin metode identice infracţiunile (în perechi): omor şi
vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii; banditism şi dezordini de masă;
deteriorarea sau distrugerea intenţionată a căilor de comunicaţie şi a mijloacelor
de transport şi încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare
a mijloacelor de transport, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor
şi huliganism?
Care este diferenţa dintre aceste infracţiuni după alte semne ale laturii obiective?
9. Cucu, ştiind că în anul trecut în timpul odihnei la mare câteva persoane s-au
înecat, i-a procurat soţiei, cu care trăia în neînţelegere, o foaie de odihnă, sperând
că ea se va îneca şi nu se va mai întoarce. Soţia a plecat la mare şi s-a înecat.
Se află moartea soţiei în legătură cauzală cu acţiunile lui Cucu?
10. Ce determină obligaţiile de a acţiona în cazurile inacţiunilor
prejudiciabile?
Ilustraţi prin exemple concrete aceste obligaţii.
11. Numiţi tipurile de formulări legislative ale consecinţelor prejudiciabile.
în ce bază se pot elucida consecinţele prejudiciabile prevăzute de norma
juridico-penală?
12. Care este importanţa juridică a locului, timpului, împrejurărilor, metodei
şi mijloacelor de săvârşire a infracţiunii în procesul aplicării normelor juridico-
penale?
13. Olani era căsătorit cu cetăţeana Burnuz care era gravidă. Dorind să se
izbăvească de soţie, noaptea, când ea dormea, a lăsat deschis aragazul şi a
plecat. Dimineaţa soţia lui a fost găsită moartă.
Stabiliţi latura subiectivă a infracţiunii săvârşite de Olaru.
14. Numiţi două componenţe de infracţiuni completamente identice atât
după formă, cât şi după conţinut. în ce constă deosebirea dintre următoarele
perechi de infracţiuni după latura subiectivă: omor din imprudenţă şi vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii din imprudenţă; divulgarea secretului
de stat şi divulgarea datelor urmăririi penale; privaţiunea ilegală de libertate şi
arestarea, reţinerea sau aducerea ilegală; lipsirea de viaţă din imprudenţă şi
lăsarea în primejdie.
173
 15. Care sunt căile elucidării intenţiei sau imprudenţei făptuitorului pe care
le-a avut în vedere legiuitorul, formulând modelul legislativ al infracţiunilor
descrise în legea penală?
Reprezintă a treia formă de vinovăţie infracţiunile cu două forme de vinovăţie? Cum
se stabileşte vinovăţia acestor infracţiuni? Argumentaţi răspunsurile prin exemple concrete.
16. Formulaţi regulile generale de delimitare a infracţiunilor după atitudinea
psihică a făptuitorului faţă de semnele obiective ale componenţei infracţiunii.
17. Argumentaţi existenţa sau lipsa vinovăţiei mixte în dreptul penal.
18. Există componenţe de infracţiuni în care motivul şi scopul infracţiunii
sunt semne constitutive obligatorii ale ei, deşi ultimele nu-s nominalizate di
rect de legiuitor?
Dacă ele există, atunci cum se stabileşte motivul şi scopul infracţiunii pe care le-a avut în
vedere legiuitorul, formulând normele juridico-penale date?
19. Chirtoacă, în vârstă de 15 ani, a fost atras într-o grupă criminală şi
împreună cu majorii Macari, Popa şi Guzun au comis nişte acte de diversiune,
după ce au sustras mărfuri în valoare de 30 mii lei din trei magazine şi două
apartamente. într-o seară l-au prădat pe cetăţeanul Matei. După două zile au
dat foc unui oficiu particular.
Pentru care infracţiuni din cele enumerate poate fi tras la răspundere penală Chirtoacă?
20. Locuitorul satului Frumuşica, Musteaţă, în decursul unei săptămâni, a
incendiat câteva edificii şi case ale cetăţenilor. Când a fost descoperit, s-a
constatat că el provoacă incendiile, pentru că ele şi panica ce se isca îi produceau
plăcere. Expertiza psihojudiciară a stabilit că Musteaţă suferă de epilepsie şi
în momentul provocării incendiilor îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil
al acţiunilor sale, însă nu putea să se abţină să nu le săvârşească.
Poate fi considerat Musteaţă iresponsabil? Ce măsuri se aplică faţă de
iresponsabilitate?
21. Când se consideră că persoana atinge o vârstă anumită? Cum se stabileşte
vârsta infractorului?
22. Numiţi un număr maximal de subiecţi caracterizaţi prin una, două sau
mai multe calităţi speciale.

23. Numiţi un număr maximal de perechi de componenţe de infracţiuni

care se deosebesc între ele numai după subiectul infracţiunii.
24. Numiţi un număr minimal, dar suficient de semne ale componenţei
infracţiunii care, conform legii, permit efectuarea calificării preliminare a unei
infracţiuni consacrate în actul despre pornirea urmăririi penale.
174
 Capitolul V
CALIFICAREA ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE
NECONSUMATE
§ 1. Activitatea infracţională neconsumată
Prin legea penală se incriminează, de obicei, faptele care sunt comise în întregime şi duse până
la ultima fază - producerea urmărilor prejudiciabile, adică faptele care iau forma infracţiunii
consumate. însă se acuză şi faptele care, din cauze independente de voinţa autorului, nu ajung până la
ultima fază, ci doar până la o etapă ce precede consumarea, până la faza începutului de executare, iar
uneori numai până la cea a actelor de pregătire. De exemplu, o persoană, luând hotărârea de a săvârşi
un furt, cercetează obiectul ales pentru comiterea infracţiunii, examinează amplasamentul efectivului de
pază, alege şi recrutează complici, procură instrumentele necesare pentru comiterea infracţiunii etc. După
toate acestea, dacă nu este împiedicată, ea trece la realizarea deciziei infracţionale: pătrunde în
încăpere, ia bunurile străine cu intenţia de a le scoate afară şi a le însuşi şi, iarăşi dacă nu este
împiedicată sau din alte cauze independente de voinţa sa, scoate bunurile din încăpere şi le transportă la
locul dorit. în acest caz, dacă infractorul a reuşit să-şi realizeze scopul, atunci suntem în prezenţa unei
infracţiuni de furt consumată (art. 186 CP), iar dacă această activitate infracţională, din cauze
independente de voinţa făptuitorului, nu ajunge până la capăt, atunci cele comise vor constitui o
pregătire de infracţiune (art. 26 şi 186 CP) sau o tentativă de infracţiune (art. 27 şi 186 CP).
Toate aceste trei faze constituie perioada externă sau perioada de realizare a laturii obiective a
infracţiunii. însă perioada externă întotdeauna este precedată de perioada internă sau psihică,
deoarece mai întâi apare ideea săvârşirii faptei şi se ia hotărârea de a o săvârşi (în această perioadă se
formează latura subiectivă a infracţiunii) şi apoi se trece la realizarea deciziei.
în perioada internă, în care se formează latura subiectivă a infracţiunii, se disting patru faze: 1)
naşterea, conceperea şi conturarea ideii de a comite o infracţiune. Motivarea ideii, în general, îl
interesează pe criminolog, pe ofiţerul de urmărire penală şi, deopotrivă, pe judecător, acesta urmând
să individualizeze pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită; 2) deliberarea, sau
175
 supunerea comparării motivelor pro şi contra ideii de a comite o infracţiune, a avantajelor sau a
dezavantajelor, ca urmare a comiterii infracţiunii; 3) luarea deciziei ferme de a săvârşi infracţiunea
proiectată; 4) oratorică, mai numită şi descoperirea intenţiei, în care persoana comunică altei persoane
hotărârea sa de a săvârşi o infracţiune, numai pentru a-şi exprima gândul.
în literatura de specialitate rusă a fost înaintată opinia, conform căreia, pe lângă cele trei faze
penal condamnabile ale perioadei externe, de realizare (pregătirea, tentativa şi infracţiunea consumată),
trebuie recunoscută drept etapă penal condamnabilă, de sine stătătoare, a activităţii infracţionale şi faza
descoperirii intenţiei, în baza căreia prin faimoasa infracţiune sovietică - agitaţia şi propaganda
antisovietică - erau condamnaţi disidenţii puterii sovietice.
în prezent este unanim recunoscut faptul că activitatea infracţională poate avea trei faze penal
condamnabile ale realizării laturii obiective: pregătirea de infracţiune, tentativa de infracţiune şi
infracţiunea consumată.
Ar fi greşit să considerăm că fiecare infracţiune comisă intenţionat trece neapărat toate etapele
menţionate. Adeseori, intenţia persoanei se realizează direct în actul de comitere a infracţiunii consumate,
fără a trece prin tentativă sau perioada de pregătire a infracţiunii. în cazurile în care infracţiunea de-
curge prin toate cele trei faze, importanţă juridico-penală de sine stătătoare capătă numai ultima fază -
infracţiunea consumată. Fiecare fază precedentă este absorbită de ultima. Câteodată chiar pregătirea
infracţiunii (organizarea bandelor armate în cazul banditismului) sau tentativa de infracţiune (atacul în
scopul sustragerii bunurilor la tâlhărie) sunt considerate de legea penală ca infracţiuni consumate.
Art. 14 CP, dând definiţia generală a infracţiunii, are în vedere atât infracţiunea consumată,
cât şi activitatea infracţională neconsumată, iar articolele din Partea specială a Codului penal definesc
numai noţiunea infracţiunilor consumate. Pentru a demonstra în procesul calificării că infracţiunea n-a
fost consumată, este necesar ca odată cu articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal,
să facem trimitere şi la art. 26 (Pregătirea de infracţiune) sau 27 CP (Tentativa de infracţiune), care
conţin definiţiile şi principiile calificării acestor etape infracţionale.
Stabilirea coincidenţei exacte dintre semnele faptei prejudiciabile consumate şi semnele
componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridico-penală a fost examinată în capitolul anterior ale
acestei lucrări. Pentru calificarea activităţii infracţionale neconsumate trebuie utilizate prevederile
examinate cunoscute, fiind necesare un şir de precizări pe care le vom analiza în continuare.
Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale sunt prezente la multe
176
 infracţiuni, dar nu la toate. Pornind de la această ipoteză, ne vom opri asupra unor cazuri de
infracţiuni comise în prezenţa fazelor de desfăşurare sau fără ele:
 1) fazele infracţiunii pot exista numai la infracţiunile cu intenţie directă.
într-adevăr, pregătirea, luarea tuturor măsurilor necesare săvârşirii infracţiunii
sunt posibile dacă persoana a luat o hotărâre infracţională şi, în scopul
executării ei, a început să realizeze anumite acţiuni. Şi invers, la infracţiunea
din neglijenţă, ca formă a imprudenţei, făptuitorul n-a prevăzut şi n-a urmărit
un anumit scop, deci nu poate exista nici pregătirea ei, nici tentativa de
infracţiune. In acest caz există doar infracţiunea consumată. Nici la infrac
ţiunea cu intenţie indirectă nu sunt posibile fazele neconsumate, fiindcă
rezultatul eventual, pe care autorul îl prevede şi-1 acceptă chiar, nu este clar
în prealabil. Această remarcă este valabilă şi referitor la infracţiunile comise
din încredere exagerată în sine, ca a doua formă a imprudenţei, deoarece
autorul, sperând că urmările nu vor surveni, fiindcă le va putea evita, nu le-
a pregătit şi nici n-a încercat să le realizeze;
2) fazele infracţiunii sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţie directă
comise prin inacţiuni, De exemplu, însuşirea averii, lovirea victimei etc.
Faptul îl explicăm prin aceea că acţiunea, ca formă evolutivă, în procesul
realizării sale trece dintr-o stare în alta. Fazele de desfăşurare sunt imposibile
la infracţiunile comise numai prin inacţiuni, De exemplu, neprezentarea,
nepredarea, eschivarea etc. Explicarea constă în faptul că inacţiunea nu poate
avea faze de desfăşurare, deoarece dacă în momentul săvârşirii ei au apărut
urmările, atunci ea s-a consumat, iar dacă acestea n-au survenit, asemenea
acţiuni nu pot fi penal condamnabile, pentru că, până la momentul apariţiei
urmărilor, persoana poate să acţioneze şi să-şi onoreze obligaţiile etc. Un
interes deosebit reprezintă problema posibilităţii tentativei de infracţiune la
infracţiunile omisive, la care latura obiectivă constă dintr-o inacţiune. Ma
joritatea absolută a penaliştilor pledează pentru ideea imposibilităţii comiterii
tentativei prin inacţiune, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a acţiona
înseamnă consumarea infracţiunii. Cei care opinează pentru existenţa ten
tativei prin inacţiune, de obicei, îşi argumentează conceptul prin exemplul
devenit clasic: o mamă, în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl hrăneşte.
Cu părere de rău, sub influenţa acestei opinii şi legiuitorul nostru a definit
noţiunea tentativei ca acţiune sau inacţiune intenţionată. Suntem convinşi
că tentativa mamei de pruncucidere prin nealimentarea copilului nou-născut
este imposibilă, deoarece în orice moment până la decesul copilului ea poate
să înceapă alimentarea acestuia, iar dacă aceste urmări totuşi vor apărea,
atunci va fi vorba de infracţiune consumată. Practica penală nu cunoaşte
177
 cazuri de răspundere penală pentru astfel de tentative. De aceea propunem excluderea din
dispoziţia art. 27 CP a cuvintelor „sau inacţiunea";1
3) fazele de desfăşurare sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţie
directă comise prin acţiuni, care presupun o durată de timp şi sunt irealizabile
la unele infracţiuni, care, comise rapid, nu au o durată de timp. Ca exemplu
poate servi insultarea militarului (art. 366 CP);
4) uneori, pregătirea şi tentativa sunt în general imposibile chiar şi la
infracţiunile comise cu intenţie directă, prin acţiuni care presupun o durată
de timp. Aceasta se explică prin însuşi modul de construcţie legislativă a
laturii obiective a infracţiunii. în virtutea particularităţilor acţiunii prejudi-
ciabile, unele infracţiuni nu presupun decât o fază a activităţii infracţionale,
fie că este vorba de pregătire, fie - de tentativă. Aşa, bunăoară, pentru a
obţine prin şantaj bunurile unui proprietar, pot fi comise acţiuni de pregătire,
dar tentativa e imposibilă, deoarece cererea remiterii avutului proprietarului
prin şantaj alcătuieşte deja o infracţiune consumată, indiferent de rezultatul
obţinut de infractor. Ca tentative de infracţiune sunt construite tâlhăria (art.
188 CP), pungăşia (art. 192 CP), ameninţarea cu omor ori cu vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 155 CP) etc, care, în acelaşi
timp, se consideră infracţiuni consumate. Altfel spus, nu este posibilă tenta
tiva la tentativă de infracţiune, determinată ca infracţiune consumată.
Toate fazele activităţii infracţionale se deosebesc esenţial între ele, mai ales prin proprietăţile
obiective ale faptelor comise. Stabilirea exactă în fiecare caz aparte a fazei concrete de desfăşurare a
infracţiunii are o mare importanţă pentru răspunderea penală, mai ales după ce noul Cod. penal,
pentru prima dată, a redus limitele pedepsei pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativa de
infracţiune, excluzând răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare.
Dezvăluirea actelor preparatorii până la momentul când vinovatul îşi canalizează acţiunile
spre comiterea directă a infracţiunii are importanţă pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii, în
special când se pregăteşte o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
Stabilirea corectă a fazelor activităţii infracţionale neconsumate are o pondere deosebită
pentru stabilirea renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii şi pentru calificarea acţiunilor
precedente renunţării de bună voie, dacă fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată.
1
Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 226—227.
178
 La delimitarea activităţii infracţionale neconsumate de infracţiunea consumată trebuie ţinut
cont că infracţiunea consumată include în sine toate semnele componenţei de infracţiune, indicate în
norma juridico-penală în cazul infracţiunii neconsumate întotdeauna „lipseşte" vreun semn al laturii
obiective, în primul rând, urmările prejudiciabile. în acest caz este vorba despre lipsa acelor urmări
prejudiciabile, dorite de infractor, care-s indicate în dispoziţia normei penale în calitate de semn
necesar al componenţei de infracţiune consumată. Bunăoară, infracţiunea de omor constă dintr-o anu-
mită acţiune - împuşcare, otrăvire, lovire etc. - şi un anumit rezultat - moartea victimei. Dacă în urma
săvârşirii acţiunilor îndreptate spre decesul persoanei acest rezultat n-a survenit, există o tentativă de
infracţiune, chiar dacă au fost cauzate unele vătămări corporale.
O însemnătate deosebită la demarcarea activităţii infracţionale neconsumate de infracţiunea
terminată are precizarea momentului consumării infracţiunii. După cum se ştie, momentul consumării
infracţiunii depinde de construcţia legislativă a componenţelor infracţiunii. Componenţele materiale se
consideră consumate o dată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile, cele formale - o dată cu
realizarea acţiunilor prejudiciabile, iar cele formal-reduse - din momentul începerii acţiunilor prevăzute
de legea penală. Deci, mai întâi, trebuie concretizat corect momentul consumării infracţiunilor, pe care
1-a avut în vedere legiuitorul construind componenţele de infracţiune.
§ 2. Calificarea actelor de pregătire a unei infracţiuni
De pregătire (preparatorii) se consideră toate actele prin care se organizează, se pregăteşte
săvârşirea acţiunii prejudiciabile ce constituie latura obiectivă a infracţiunii.
Potrivit alin. (1) art. 26 CP,pregătire de infracţiune se consideră înţelegerea prealabilă de a
săvârşi o infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea
intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făp-
tuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
Aşadar, textul legii indică, alternativ, trei posibilităţi de acte preparatorii ale unei infracţiuni:
1) înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune;
2) procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor
pentru săvârşirea infracţiunii;
3) crearea intenţionată, pe altă cale, a condiţiilor pentru săvârşirea infrac-
179
 ţiunii dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
în pofida acestora, pentru răspunderea penală e suficientă comiterea a cel puţin unui act de
pregătire din cele enumerate.
înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune reprezintă luarea unor decizii asupra
diferitelor aspecte ale activităţii infracţionale viitoare de către două sau mai multe persoane, dintre care
cel puţin două trebuie să posede semnele subiectului infracţiunii proiectate: săvârşirea în comun a
infracţiunii; caracterul prejudiciabil al infracţiunii proiectate; împărţirea rolurilor între aceste
persoane; locul, timpul, mijloacele înfăptuirii; camuflarea urmelor; realizarea obiectelor dobândite
ilegal; tăinuirea participanţilor etc. în linii generale, este vorba de elaborarea planurilor de acţiuni
infracţionale.
Referitor la persoanele care participă la înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, alin. (6)
art. 42 CP de asemenea cere ca acestea să întrunească semnele subiectului infracţiunii. De aceea, este
complet incorectă indicaţia Plenului CSJ stipulată în pct. 25 al Hotărârii sale „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor" din 28 iunie 2004, potrivit căreia «săvârşirea
sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau
mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante „de
două sau mai multe persoane"». Deci, şi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune trebuie să
aibă loc între două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două trebuie să posede semnele
subiectului infracţiunii, în caz contrar se încalcă prevederile alin. (6) art. 42 CP.
Prin procurarea mijloacelor ori instrumentelor pentru comiterea infracţiunii se înţelege
sustragerea sau altă metodă de dobândire ilegală a acestora, precum şi cumpărarea, „împrumutul
temporar" al acestor obiecte de la alte persoane.
Fabricarea mijloacelor ori instrumentelor înseamnă producerea lor industrială sau
meşteşugărească, având menirea să înlesnească comiterea unei infracţiuni concrete.
Adaptarea mijloacelor sau instrumentelor presupune transformarea unor obiecte, cu o altă
destinaţie, în cele al căror rezultat convine pentru comiterea infracţiunii. De exemplu, schimbarea formei
unei chei, pentru ca ea să fie utilizată la deschiderea unei uşi etc.
Prin mijloace şi instrumente pentru săvârşirea infracţiunii se înţeleg obiectele, uneltele şi
dispozitivele necesare pentru comiterea infracţiunii sau cel puţin destinate să uşureze săvârşirea
infracţiunii. De exemplu, scara
 pentru accelerarea flirtului, somnifere pentru adormirea victimei, arme de foc, şperaclu,
mijlocul de transport pentru a duce bunurile sustrase, lichide inflamabile pentru nimicirea sau
deteriorarea bunurilor proprietarului, cuţite etc.
Prin crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea infracţiunii se înţelege
cercetarea locului presupus pentru comiterea infracţiunii, examinarea cantonării efectivului de pază,
clarificarea căilor de retragere de la locul infracţiunii, recrutarea complicilor, schimbarea exteriorului,
îmblânzirea câinilor de pază etc.
Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care „din cauze independente de voinţa
făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul". Prin această expresie se înţelege că infracţiunea nu a
ajuns până la începutul fazei tentativei de infracţiune din motive independente de voinţa făptuitorului. De
exemplu, împiedicarea comiterii infracţiunii de apariţia unei paze adău-gătoare, refuzul uneia dintre
persoane cu care s-a înţeles în prealabil infractorul etc. Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din
propria voinţă, indiferent de motivele renunţării (căinţa, frica de pedeapsă, remuşcările, sentimentul
de milă pentru victimă etc), această renunţare se consideră benevolă şi ea, conform art. 56 CP,
constituie temei pentru liberarea de răspundere penală pentru pregătirea infracţiunii.
După cum s-a menţionat, activitatea infracţională neconsumată se distinge, de obicei, prin
acţiuni şi nu este posibilă în cazul infracţiunilor care presupun numai inacţiuni. însă la pregătirea de
infracţiune anume la infracţiunile care pot fi comise doar prin acţiuni, uneori săvârşirea acestor acţiuni
pot fi precedate de inacţiune. De exemplu, paznicul unui depozit lasă intenţionat uşa depozitului
descuiată şi fereastra deschisă, pe care era obligat să le închidă, creând astfel condiţii pentru
sustragerea bunurilor materiale de către complicele său.
Pentru calificarea unei pregătiri de infracţiune trebuie să evidenţiem particularităţile ei specifice:
1. Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii
proiectate şi sunt exterioare acesteia. Ele, fiind o etapă de realizare a laturii
subiective, creează condiţii pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii
ce se pregăteşte. De aceea, pentru precizarea laturii obiective a unei pregătiri
de infracţiune e necesară trimiterea la art. 26 CP, pe lângă articolul din Partea
specială a Codului penal privind infracţiunea proiectată.
2. între pregătirea unei infracţiuni şi comiterea ei există întotdeauna un
anumit interval de timp, în unele cazuri el fiind destul de mare. De regulă,
acţiunile pregătitoare, comise sistematic într-un interval scurt de timp, au
un grad prejudiciabil mai mare.
181
 3. Spre deosebire de acţiunile de săvârşire a infracţiunii, acţiunile
pregătitoare sunt adesea despărţite în spaţiu de obiectul concret de atentare.
4. în unele cazuri, actele preparatorii reprezintă veriga necesară a
acţiunilor, fără de care infractorul nu poate săvârşi infracţiunea. De exemplu,
pregătirea instrumentelor şi mijloacelor pentru fabricarea banilor falşi.

5. In alte cazuri, infracţiunea poate fi comisă şi fără acţiunile pregătitoare.

De exemplu, pregătirea sacilor pentru a scoate afară lucrurile furate nu are
importanţă pentru făptuirea infracţiunii.
6. Uneori, măsurile pregătitoare ale unei infracţiuni pot constitui, conco
mitent, o altă infracţiune consumată. De exemplu, făptuitorul procură ilegal
o armă de foc pentru a comite un omor din gelozie. în cazul dovedirii acestei
intenţii, persoana va fi trasă la răspundere penală pentru un concurs de infrac
ţiuni potrivit alin. (1) art. 290 şi alin. (1) art. 26, alin. (1) art. 145 CP.
7. Pregătirea unei infracţiuni presupune întotdeauna intenţie directă, ea
este posibilă la infracţiunile care presupun o durată de timp şi la infracţiunile
ce pot fi comise numai prin acţiuni.
Spre deosebire de Codul penal din 1961, care incrimina nelimitat actele de pregătire, alin. (2)
art. 26 CP în vigoare prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit
pregătirea unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
§ 3- Calificarea tentativei de infracţiune
Potrivit art. 27 CP, tentativa de infracţiune este considerată acţiunea sau inacţiunea intenţionată
îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului,
aceasta nu şi-a produs efectul.
Calificarea unei sau altei acţiuni drept tentativă de infracţiune sau pregătire de infracţiune depinde
de faptul dacă acţiunea a fost îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni sau spre crearea
condiţiilor pentru comiterea ei. De aceea una şi aceeaşi acţiune poate fi considerată ca pregătire sau
tentativă în funcţie de faptul despre ce fel de infracţiune este vorba: în cazul în care infractorul a fost
reţinut în momentul forţării uşii unui apartament, el trebuie supus răspunderii pentru tentativă de furt,
dacă intenţia lui era îndreptată spre sustragerea bunurilor altei persoane, şi invers, el trebuie supus
răspunderii penale pentru pregătirea omorului persoanei care locuia în acest apartament. Tentativă de
infracţiune va fi şi atunci când făptuitorul a ridicat cuţitul pentru a lovi persoana sau a tras cu arma, dar
a dat greş, sau când, cu intenţia de a fura, a pătruns într-o încăpere închisă, unde se aflau bunurile
materiale, dar a fost reţinut etc.
 Tentativa de infracţiune se caracterizează prin punerea în executare a rezoluţiei infracţionale,
executare care a fost întreruptă sau, deşi a fost realizată în întregime, n-a produs efectul cerut de lege
pentru existenţa infracţiunii consumate.
Pentru calificarea tentativei de infracţiune se cere prezenţa concomitentă a următoarelor
condiţii:
a) decizia făptuitorului de a comite o anumită infracţiune;
b) această decizie să fie pusă în aplicare;
c) executarea să fi fost întreruptă sau să nu-şi fi produs efectul din cauze
independente de voinţa făptuitorului.
Decizia de a comite o anumită infracţiune este specifică numai infracţiunilor cu intenţie
directă. Ea nu este cu putinţă la infracţiunile cu intenţie indirectă şi la cele comise din imprudenţă. în
raport cu actele de pregătire, tentativa reprezintă continuarea realizării hotărârii infracţionale.
Tentativa de infracţiune implică trecerea de la actele de pregătire, care creează doar nişte
condiţii pentru realizarea deciziei proiectate, la acte de executare a laturii obiective a unei anumite
infracţiuni. Prin tentativă de infracţiune se înţelege efectuarea acţiunilor laturii obiective a infracţiunii
îndreptate direct asupra valorii sociale apărată de legea penală (relaţiile patrimoniale, viaţa şi
sănătatea persoanei, inviolabilitatea sexuală etc), creând primejdia reală de a le pricinui o daună esenţială.
Dacă aceste acţiuni ar fi fost duse până la capăt, ele ar fi pricinuit dauna scontată. De exemplu, persoana
care atentează la viaţa umană, trage din armă, dar a dat greş, loveşte cu cuţitul, însă cuţitul se frânge,
aruncă victima din trenul în mişcare, dar ea rămâne vie etc. în aceste cazuri, făptuitorul comite acţiuni
îndreptate direct spre omorul victimei, viaţa ultimei a fost supusă unei primejdii directe, însă decesul ei
nu a survenit dintr-o greşeală, defecţiune a cuţitului, concursul fericit al circumstanţelor pentru
victimă, care n-au depins de intenţia infractorului.
A treia condiţie de existenţă a tentativei este întreruperea executării faptei deja începute sau
neproducerea efectului acţiunilor executate din cauze independente de voinţa făptuitorului. Anume
nefinisarea faptei infracţionale începute deosebeşte tentativa de infracţiunea consumată şi reprezintă
unul dintre temeiurile recunoaşterii tentativei, ca etapă de sine stătătoare a desfăşurării activităţii
infracţionale.
Spre deosebire de infracţiunea consumată, tentativa de infracţiune se caracterizează sau prin
lipsa totală a consecinţelor prejudiciabile, sau prin survenirea unor consecinţe de altă natură,
asemănătoare cu cele nutrite de infractor. De exemplu, infractorul a hotărât să sustragă o sumă de
bani în
183
 proporţii deosebit de mari, spărgând în acest scop o casă de bani a unei organizaţii de stat, dar,
în realitate, a găsit şi a sustras numai o sumă neînsemnată, în asemenea cazuri acţiunile făptuitorului
trebuie calificate nu după dauna reală pricinuită, dar în conformitate cu intenţia lui: sustragerea avutului
străin în proporţii deosebit de mari (art. 27 şi alin. (2) art. 195 CP).
La tentativă nu numai că lipsesc consecinţele prejudiciabile sau survin alte consecinţe
neprevăzute de infractor, dar persoana de multe ori nu reuşeşte să înfăptuiască toate acţiunile, care, după
părerea sa, sunt necesare pentru a-şi atinge scopul. Făptuitorul, De exemplu, având intenţia de a însuşi
prin escrocherie avutul străin, i-a propus unei persoane un inel de aramă, dându-1 drept aur, însă
înşelăciunea a fost descoperită (art. 27 şi 190 CP). în acest caz consecinţele dăunătoare lipsesc, iar
infractorul nici n-a reuşit să-şi realizeze toate acţiunile preconizate, care, după părerea lui, erau necesare
pentru a săvârşi o infracţiune consumată - escrocheria.
Tentativa de infracţiune deci are loc în acele cazuri în care autorul n-a reuşit să ducă
infracţiunea până la capăt, datorită unor cauze independente de voinţa sa. Dacă însă infracţiunea a fost
întreruptă, fiindcă făptuitorul a renunţat de bună voie la ea, atunci atare acţiune nu poate fi
considerată tentativă de infracţiune.
Motivele din cauza cărora infracţiunea nu este dusă până la capăt, poartă un caracter obiectiv şi
nu depind de voinţa făptuitorului, De exemplu, intervenţia altor persoane, acţiunea forţelor naturii, a
diferitelor mecanisme, şovăiala, nehotărârea, lipsa de experienţă şi nepregătirea atentatului, comiterea
unei greşeli în circumstanţele faptice ale cauzei (în obiect, mijloace, metode etc), precum şi alte
circumstanţe.
în doctrina penală e unanim recunoscută opinia, potrivit căreia tentativa de infracţiune e
posibilă atât la infracţiunile construite în calitate de componenţe materiale de infracţiuni, cât şi la cele
construite în calitate de componenţe formale de infracţiuni. Dacă în cazul componenţelor materiale,
subiectul comite fapta prejudiciabilă prevăzută de lege, iar rezultatul prevăzut de ea nu survine, atunci
în cazul componenţelor formale ale infracţiunii are loc o încercare nereuşită de a săvârşi fapta
prejudiciabilă prevăzută de lege.2
Referitor la coruperea pasivă sau activă (art. 324 şi 325 CP) sau mituirea (art. 333 şi 334 CP),
considerate infracţiuni cu componenţe formale, pct. 7
2
M. R. IIIapropoacKiifi. Bonpocki ooufeil nacmuyzonosHoao npaea. JL, 1955, p. 117
 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală
pentru mituire" din 11 martie 1996, care se referea la legislaţia penală anterioară, dar ca concept e
valabilă şi pentru legislaţia în vigoare, indica expres că în situaţia în care mita propusă nu a fost
luată, acţiunile mituitorului urmează a fi calificate ca tentativă de dare de mită (conform legislaţiei în
vigoare, sau ca tentativă de corupere activă). Dacă mita propusă şi acceptată n-a fost luată din motive
care n-au depins de voinţa mituitului, acţiunile lui trebuie calificate ca tentativă de luare de mită (potrivit
legislaţiei în vigoare, sau ca tentativă de corupere pasivă).
în literatura de specialitate a fost înaintată opinia,3 potrivit căreia tentativa de infracţiune e
posibilă şi la infracţiunile cu componenţe formal-reduse. Anterior noi am argumentat că nu poate
exista tentativă la tentativă, precum şi pregătire la pregătire şi doar în cazul în care infracţiunea
consumată reprezintă în fond o tentativă de infracţiune la ea e posibilă^etapa de pregătire.
Calificarea justă a infracţiunii consumate şi neconsumate, în mare măsură, depinde de constatarea,
în primul rând, a tentativei de infracţiune, în rândul al doilea, de posibilitatea tentativei de infracţiuni cu
diferite construcţii legislative şi, în rândul al treilea, de limitele tentativei de infracţiune, adică de
momentul începerii şi consumării tentativei de infracţiune.
După cum am menţionat anterior, tentativa de infracţiune e posibila doar în infracţiunile cu
intenţie directă, comise prin acţiuni şi care presupun o durată de timp. Deci latura subiectivă a tentativei se
caracterizează numai prin intenţie directă. Acest fapt deseori e subliniat în hotărârile Plenului CSJ. De
exemplu, pct. 3 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre
omorul intenţionat" din 15 noiembrie 1993 stipulează că „instanţele judecătoreşti vor ţine cont de
faptul că omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi indirectă. Tentativa de omor este
posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrează că el a prevăzut
survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu depind de
voinţa lui".
Momentul începerii şi consumării tentativei de infracţiune e legat de conţinutul tipului ei.
Tentativa de infracţiune poate fi: 1) consumată; 2) neconsumată; 3) nulă.
Momentul începerii oricărui tip de tentativă se consideră începutul acţiunii
3
JI. fl. TayxMaH. Op. cit., M. 2003, p. 183.
185
 prejudiciabile îndreptate nemijlocit la săvârşirea unei infracţiuni, adică momentul începerii
acţiunii descrise sau care rezultă din dispoziţia articolului corespunzător din Partea specială a Codului
penal.
Tentativa consumată are loc atunci când consecinţele infracţionale n-au survenit, cu toate că
infractorul a înfăptuit, după părerea sa, toate acţiunile necesare pentru obţinerea rezultatelor scontate,
dar rezultatul n-a survenit din cauze independente de voinţa făptuitorului. Un hoţ, De exemplu, dorind
să sustragă bunuri materiale dintr-un depozit, a spart uşa, a pătruns în el, dar n-a putut fura nimic, fiindcă
depozitul era gol. Momentul consumării acestei tentative este comiterea tuturor acţiunilor descrise de
art. 186 CP, care n-au cauzat rezultatul cerut de această normă penală. Tentativa consumată se
deosebeşte de infracţiunea consumată numai prin nesurvenirea consecinţelor infracţionale cerute de
lege.
Tentativa neconsumată are loc atunci când făptuitorul, după părerea sa, n-a putut întreprinde
toate acţiunile necesare pentru a realiza cele proiectate din cauze independente de voinţa sa. De
exemplu, autorul cu ajutorul unei scări a încercat să pătrundă printr-o fereastră deschisă într-un
apartament de la etajul doi cu scopul de a sustrage bunuri străine, dar a fost reţinut. Astfel, acţiunea
începută n-a fost săvârşită în întregime, fiind întreruptă de o anumită forţă. Un infractor este împiedicat
de o altă persoană să descarce arma sau să lovească victima, hoţul n-a reuşit să spargă casa de bani,
fiindcă instrumentele i s-au defectat etc. Momentul consumării tentativei neconsumate se consideră
momentul terminării acţiunii nefinite, pe care făptuitorul a reuşit sau a izbutit să o comită. Deosebirea
dintre tentativa neconsumată şi infracţiunea consumată constă în nefinalizarea în cazul acestei tentative
a acţiunii ce reprezintă fapta în infracţiunea consumată.
Precizarea tentativei consumate sau a celei neconsumate are o mare importanţă pentru
individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Tentativa neconsumată trebuie considerată mai puţin
primejdioasă decât cea consumată.
Tentativa nulă reprezintă o atentare nereuşită, legată de greşeala persoanei faţă de valoarea
obiectului sau faţă de mijloacele de atentare. în funcţie de valoarea obiectului şi mijloacelor de atentare,
tentativa nulă are două varietăţi: tentativă la un obiect nul şi tentativă cu mijloace nule.
Tentativa la un obiect nul se caracterizează prin lipsa obiectului infracţiunii, când subiectul
acesteia presupune greşit că el comite acţiuni prejudiciabile îndreptate spre un obiect apărat de legea
penală: atentează la viaţa sau sănătatea persoanei, la proprietate etc. în realitate, obiectul dat n-a suferit
şi nici nu putea suferi, deoarece el lipsea în momentul atentării sau poseda
186
 astfel de calităţi încât prin acţiunile întreprinse el nu putea fi vătămat. De exemplu, în timpul
unei tentative de omor, victima nu se afla în camera incendiată de infractor sau era decedată anterior
din cauza unui atac de cord şi făptuitorul a descărcat arma într-un cadavru; darea mitei unei persoane
din greşeală considerată cu funcţie de răspundere etc.
Tentativa la un obiect nul înseamnă, în fond, comiterea unor atare acţiuni, care în cazul dat, în
condiţii concrete, n-au pricinuit şi n-au putut pricinui consecinţe infracţionale valorilor sociale ocrotite
de legea penală. Momentul consumării tentativei nule este isprăvirea tuturor acţiunilor care caracterizează
latura obiectivă a infracţiunii consumate.
Gradul prejudiciabil al tentativei la un obiect nul constă în aceea că persoana a început nemijlocit
realizarea intenţiei sale infracţionale. Scopurile infracţionale nu sunt atinse doar din cauza greşelii
vinovatului, adică datorită unor cauze independente de voinţa sa. De aceea, tentativa la un obiect nul este
calificată conform art. 27 CP şi articolului corespunzător din Partea specială, care conţin semnele
infracţiunii pe care făptuitorul s-a străduit s-o comită.
Tentativa cu mijloace nule are loc în cazurile când, la comiterea unei infracţiuni intenţionate,
autorul ei foloseşte mijloace care n-au pricinuit şi, de fapt, în condiţiile date, n-au putut pricinui
prejudicii obiectului de atentare. O astfel de tentativă se caracterizează prin greşeala persoanei privind
caracterul impropriu sau nepotrivit al mijloacelor folosite, lată câteva exemple de tentative cu
mijloace nule: încercarea de a omorî o persoană cu o doză insuficientă de otravă sau cu substanţe
nevătămătoare; infractorul, în vederea uciderii unor persoane, a folosit o cantitate insuficientă de
explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele; infractorul i-a
administrat victimei, din greşeală, vitamine în loc de otravă etc.
Tentativa cu mijloace nule, de regulă, se consideră o faptă prejudiciabilă. Prin atare acţiuni se
manifestă hotărârea persoanei de a săvârşi infracţiuni. Acţiunile de acest tip se califică conform art. 27 CP
şi articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, care conţin semnele infracţiunii pe care
autorul ei a proiectat-o. însă, uneori, când se folosesc nişte mijloace indiscutabil nule în virtutea unei
evidente ignorante sau superstiţii (farmece, descântece, vrăjitorii etc), aceste fapte se consideră numai o
descoperire a intenţiei care, după cum s-a arătat anterior, nu atrage după sine răspundere penală.
Cele comise se califică ca tentativă de infracţiune numai în cazurile în care evoluţia activităţii
infracţionale se consumă la această etapă. Când tentativa de infracţiune se transformă într-o infracţiune
consumată, atunci ea se absoarbe de ultima şi răspunderea penală survine pentru infracţiunea consumată.
187
 Semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi ale laturii subiective ale infracţiunii
consumate au fost analizate în capitolul anterior al acestei lucrări.
Pentru activitatea infracţională neconsumată, Codul penal din 2002 a consacrat sistemul
incriminării limitate, precum şi al atenuării obligatorii sau facultative a pedepsei penale.
Prima limitare a răspunderii penale şi pedepsei penale sunt prevăzute în alin. (2) art. 26 CP, care
a exclus răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare.
A doua limitare şi atenuare obligatorie a pedepsei penale e stabilită în alin. (2), (3) şi (4) art.
81 CP.
Cuantumul pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate
depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din Partea
specială pentru infracţiunea consumată (alin. (2) art. 81 CP).
Cuantumul pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie recidivă nu poate depăşi
trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea
specială pentru infracţiunea consumată (alin. (3) art. 81 CP).
Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune nu se aplică detenţiunea pe viaţă
(alin. (4) art. 81 CP).
A treia limitare la aplicarea pedepsei penale pentru infracţiunea neconsumată constă în
atenuarea sau agravarea pedepsei în limitele stabilite de articolul corespunzător din Partea specială,
cu restricţiile cerute de art. 80, 81, 82, 84 şi 85 din Partea generală, conform criteriilor generale
obligatorii de individualizare a pedepsei (art. 75, 76 şi 77 CP), precum şi criteriilor facultative de
individualizare a pedepsei (art. 78 şi 79 CP). Mai amănunţit aceste limitări sunt abordate în manualul
editat de noi anterior.4
1
Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 227-230, 425-427.
188
Aplicaţii
au
 Cllrmate

5 ^ a
pnandule medicilor despre % ta sa Datol - ?a .medicală de urge«ă Crudu peste o lună s-a înSmăt^t
ntamasunlorîn
cowptt^ ^prinse de medici
bile dorite iniţial?
Pot fi considerate acţiunile lui Grecu drept renunţare voluntară la săvârşirea infracţiunii?
Conţin acţiunile lui Grecu o infracţiune consumată?
Calificaţi acţiunile lui Grecu.
3. Numiţi categoriile de infracţiuni care pot avea faze de desfăşurare şi
argumentaţi-vă opinia.
4. Ce modalităţi ale etapelor de activitate infracţională cunoaşteţi şi care
dintre ele sunt penal condamnabile?
5. Ce înţelegem prin pregătire de infracţiune, care sunt semnele ei obiective
şi subiective? Poate fi încriminată orice pregătire de infracţiune?
6. Ce înţelegem prin tentativă de infracţiune, care sunt semnele ei obiective
şi subiective şi ce tipuri de tentativă cunoaşteţi?
7. Cum se incriminează (pedepseşte) activitatea infracţională neconsumată?

or despre
 Capitolul VI
CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR SĂVÂRŞITE PRIN PARTICIPAŢIE
§ 1. Noţiunea, semnele şi importanţa participaţiei la calificarea infracţiunilor
Infracţiunea poate fi comisă de o singură persoană sau în comun de două sau mai multe
persoane. Dacă la săvârşirea faptei prejudiciabile participă câţiva infractori, legea penală distinge o
formă specifică de activitate infracţională - participaţia.
Potrivit art. 41 CP, se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multe
persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
Participaţia la infracţiune prezintă o formă deosebită de comitere a faptei care, adeseori, se
caracterizează printr-un grad prejudiciabil ridicat în raport cu acţiunea individuală a unei persoane.
Fuzionarea eforturilor a două sau mai multe persoane, susţinerea reciprocă pentru comiterea
aceleiaşi infracţiuni poate nu doar să înlesnească comiterea infracţiunii, dar şi să permită
prejudicierea unei daune sporite, să ascundă mai uşor urmele infracţiunii, iar uneori creează
posibilitatea de a pregăti şi a comite infracţiuni care nu pot fi săvârşite independent.
Cu toate acestea, participaţia nu creează o oarecare formă specială a răspunderii penale, ci
presupune aplicarea principiilor generale ale răspunderii penale, bineînţeles, cu unele specificări,
deoarece, în cazul infracţiunii săvârşite prin participaţie, ca şi în cele comise fără participaţie,
persoanele atentează la un obiect unic ocrotit de legea penală, printr-o formă intenţionată de vinovăţie şi
posedă semnele subiectului infracţiunii. Cu alte cuvinte, fapta fiecărui participant conţine semnele
componenţei de infracţiune descrise în legea penală. în contextul dat, menţionăm doar câteva dintre
particularităţile răspunderii penale la săvârşirea infracţiunii prin participaţie. Temeiul real al răspunderii
penale îl constituie nu doar săvârşirea nemijlocită a infracţiunii (adică realizarea directă a laturii
obiective a infracţiunii), dar şi participarea la ea. Temeiul juridic al răspunderii penale îl alcătuieşte
semnele componenţei de infracţiune prevăzut atât în articolele respective din Partea specială, cât şi
în art. 41 şi 42 din Partea generală a Codului
190
 penal. Prin urmare, componenţa de infracţiune a fiecărui participant se compune din semnele
indicate în Partea generală a Codului penal, care caracterizează activitatea participanţilor (alin. (2), (3),
(4) şi (5) art. 42 CP), şi din semnele infracţiunii comise de autor, descrise în Partea specială a Codului
penal. Prezenţa infracţiunii consumate în acţiunile autorului determină componenţa de infracţiune
consumată şi în activitatea celorlalţi participanţi.
Definiţia participaţiei, ca şi a oricărei alte instituţii a dreptului penal, trebuie să conţină o totalitate
minimă de caracteristici şi semne, ce disting noţiunea stabilită de alte noţiuni înrudite şi, în acelaşi timp,
dezvăluie corect esenţa ei.
Definiţia legislativă a participaţiei include trei semne distinctive. Semnele obiective: 1)
participarea la una şi aceeaşi infracţiune a două sau mai multe persoane; 2) cooperarea lor în comun;
şi semnul subiectiv: 3) comunitatea de intenţii.
Conform legii, participaţia prevede participarea la infracţiune a două sau mai multe
persoane, care conform alin. (6) art. 42 CP, trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii
comise, adică fiecare dintre participanţi sau cel puţin doi dintre ei să aibă vârsta răspunderii penale (art.
21 CP), să fie responsabilă (art. 22 CP), şi semnul special, dacă articolul corespunzător din Partea specială
îl cere pentru infracţiunea comisă. De aceea, menţionăm o dată în plus că indicaţia Plenului CSJ, dată
în pct. 25 al Hotărârii sale nr. 23 din 28 iunie 2004, este complet greşită, deoarece contrazice legea
penală. Utilizarea copiilor în vârstă de până la 14 ani şi a persoanelor iresponsabile în scopul săvârşirii
infracţiunilor nu formează participaţie penală, prevăzută în art. 41 CP, ci se consideră o varietate a
cauzării intermediare (cauzare prin intermediul cuiva), în cadrul căreia copilul sau persoana
iresponsabilă reprezintă doar o unealtă pentru comiterea infracţiunii.
Participaţia însă nu se exclude dacă cineva dintre participanţi va fi ulterior liberat de răspundere
penală, De exemplu, în baza art. 54, 57, 58, 93 etc. CP.
Prin urmare, pentru a fi considerată participaţie, sunt suficiente două persoane care întrunesc
semnele subiectului infracţiunii, deşi la infracţiune pot lua parte şi mai multe persoane.
Alt semn obiectiv al participaţiei este cooperarea participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, a coopera înseamnă a lucra împreună cu
cineva, în comun, a colabora, a-şi da concursul, a conlucra.
Noţiunea de „cooperare a participanţilor infractori" prezintă unele dificultăţi cauzate de lipsa
de explicaţii din partea legiuitorului şi de diversitatea de opinii din doctrina penală relativ la ea.
191
 O parte dintre autori afirmă că această sintagmă este pur obiectivă,' alţii consideră că termenul
de cooperare include atât momentul obiectiv, cât şi cel subiectiv.2 Examinarea cooperării sub aspect
obiectiv este condiţionată de interesele comune ale participanţilor, de unitatea lor psihică.3
Noi considerăm că această noţiune, ca semn obiectiv al participaţiei, trebuie să aibă
următoarele trăsături obiective şi subiective, ce trebuie demonstrate în procesul calificării infracţiunilor:
1) realizarea laturii obiective a infracţiunii este efectuată în urma acţiunilor reciproce ale tuturor
participanţilor; 2) survenirea unui rezultat prejudiciabil comun pentru toţi participanţii; 3) acţiunile
fiecărui participant sunt condiţii necesare pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi; 4)
conştientizarea de către fiecare participant a dependenţei cauzale obiective dintre acţiunile fiecăruia şi
rezultatul prejudiciabil comun.4
Fiecare participant la săvârşirea unei infracţiuni îşi are rolul, locul şi funcţiile strict
prevăzute de lege. în conformitate cu alin. (1) art. 42 CP, participanţi sunt persoanele care contribuie
la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.
Realizarea laturii obiective a infracţiunii este efectuată în urma acţiunilor reciproce ale tuturor
participanţilor, şi anume: autorul comite acţiunile descrise de articolul corespunzător din Partea
specială, instigatorul determină autorul la săvârşirea unei infracţiuni concrete, organizatorul
organizează şi dirijează activitatea infracţională a participanţilor, iar complicele creează alte condiţii
necesare pentru comiterea unei infracţiuni concrete, deşi toţi participanţii pot fi doar autori ai
infracţiunii.
Acţiunile fiecărui participant condiţionează survenirea unui rezultat prejudiciabil comun
pentru fiecare participant. Infracţiunea comisă în comun este unică şi indivizibilă. Participaţia lipseşte
în cazurile în care persoanele implicate într-o activitate infracţională unică tind spre rezultate diferite
pe care ei le ating.
în procesul calificării infracţiunii se mai cere determinarea faptului că acţiunile fiecărui
participant sunt condiţii necesare pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi. în cazul cooperării,
forţele făptuitorilor se unesc
1
n. H. FpHiuaeB H T. A. KpHrep. Coynacmue no yzojioeHOjny npaey. M., 1969, p.
17.
2
<J>. F. EypiaK. yueHite o coyuacmue no coeemctcoMyyeo/ioenoMy npaey. KjieB,
1969, p. 40.
3
ysoJiomoe npaeo Poccuu. Op. cit., p. 228.
4
Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 305 307.
192
 într-o comunitate, fiecare dintre ei îndeplineşte cota lui de participaţie la atentatul unic. Insă
acţiunile unui participant nu provoacă acţiunile altuia, ci numai creează condiţii necesare pentru
săvârşirea acţiunilor altor participanţi.
Şi, în sfârşit, o condiţie necesară a activităţii în comun este legătura cauzală dintre acţiunile
fiecărui participant şi rezultatul prejudiciabil comun. Legătura cauzală se manifestă prin următoarele.
Mai întâi, fiecare participant are relaţii reciproce fie doar cu unul dintre participanţi, depune forţele
sale pentru atingerea rezultatului comun, creează pentru aceasta condiţiile necesare. In rândul al
doilea, acţiunile lor în timp premerg sau cel puţin coincid cu săvârşirea infracţiunii.
Legătura cauzală permite delimitarea participaţiei, De exemplu, de favorizarea nepromisă din
timp. Ultima nu este participaţie anume din lipsa legăturii de cauzalitate cu infracţiunea săvârşită.
Prin urmare, la participaţie legătura cauzală dintre acţiunile participanţilor şi infracţiunea săvârşită se
caracterizează, pe de o parte, prin crearea posibilităţii reale pentru autor de a comite infracţiunea şi,
pe de altă parte, de a realiza această posibilitate.
Al treilea semn distinctiv al participaţiei îl constituie comunitatea de intenţii, adică
participaţia presupune activitatea intenţionată a tuturor participanţilor.
Semnul subiectiv al participaţiei este format din două elemente: 1) participaţia intenţionată şi 2)
participaţia la comiterea unei singure infracţiuni intenţionate.
Participaţia intenţionată presupune că în conţinutul intenţiei fiecărui participant trebuie
numaidecât să se înscrie atât conştientizarea caracterului prejudiciabil al infracţiunii comise de autor,
precum şi conştientizarea faptului că această persoană acţionează nu de una singură, dar împreună cu
alte persoane, aducând o contribuţie anumită la săvârşirea infracţiunii. Ultima cerinţă se referă,
bineînţeles, la instigator, organizator şi complice, care trebuie să ştie intenţiile autorului şi să-şi dea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor lor, acţiuni ce creează condiţii necesare pentru comiterea
infracţiunii de către autor. Persoanele implicate (organizatorul, instigatorul şi complicele) pot să nu fie
informate de activitatea acestora la comiterea infracţiunii.
Dezvăluirea legăturii subiective dintre participanţi depinde mult de rezolvarea problemei
admiterii legăturii unilaterale sau doar a legăturii subiective bilaterale dintre participanţi.
Prin legătură subiectivă bilaterală se înţelege relaţia dintre participanţi care presupune atât
cunoaşterea activităţii infracţionale a autorului de către instigator, organizator şi complice, dorinţa lor
de a acţiona împreună cu el,
193
 cât şi cunoaşterea de către autor a activităţii infracţionale a fiecărui participant şi dorinţa lui de
a acţiona împreună cu ei.
Legătura subiectivă unilaterală dintre participanţi se caracterizează prin faptul că autorul
infracţiunii poate să nu cunoască activitatea infracţională a instigatorului, organizatorului şi a
complicelui care s-au alăturat activităţii infracţionale a autorului.
Noi susţinem opinia unor autori,5 potrivit căreia acţiunea organizatorului, instigatorului şi
complicelui este, uneori, prejudiciabilă chiar şi în cazul legăturii subiective unilaterale în virtutea
faptului că ei, cauzal şi cu vinovăţie, sunt legaţi de infracţiune prin intermediul autorului care comite
infracţiunea. De exemplu, subiectul C, cunoscând intenţia fiului său de a-şi omorî soţia din gelozie,
căreia îi purta şi el ură, în scopul de a contribui la săvârşirea infracţiunii, a cumpărat o armă de
vânătoare, dăruind-o fiului. După câteva zile, fiul acestuia şi-a omorât soţia cu puşca de vânătoare
respectivă. Deoarece persoana C. a contribuit intenţionat la comiterea infracţiunii, ea a fost pedepsită
ca complice al omorului intenţionat comis de fiul ei.
Un alt element al semnului subiectiv al participaţiei îl constituie participarea la săvârşirea
doar a unei singure infracţiuni intenţionate. Spre deosebire de Codul penal din 1961, care prevedea
numai cooperarea intenţionată a participanţilor, Codul penal din 2002 menţionează că o cooperare
intenţionată a participanţilor are loc numai la comiterea unei infracţiuni intenţionate. Astfel, prin
noua formulare a definiţiei participaţiei s-a pus capăt polemicii despre posibilitatea existenţei
participaţiei imprudente şi a participaţiei la infracţiunile comise din imprudenţă, care era susţinută de
unii autori şi este susţinută în prezent de legiuitorul României în noul Cod penal din 28 iunie 2004
(art. 38 şi 44).6
Posibilitatea cooperării intenţionate la comiterea doar a unei infracţiuni intenţionate presupune
că fiecare dintre participanţi îşi dădea seama, mai întâi, de faptul comiterii în comun a infracţiunii, în
rândul al doilea, de comiterea unei infracţiuni anume, în rândul al treilea, de caracterul prejudi-ciabil
nu numai a acţiunii sale, dar şi cel puţin al acţiunii prejudiciabile a altui participant - momentul
intelectual al intenţiei. Momentul volitiv al intenţiei la participaţie constă din exprimarea reciprocă a
hotărârii şi dorinţei de a participa în comiterea infracţiunii împreună cu alte persoane.
5
FI. H. FpHinaeB H V. A. Kpnrep. Op. cit., p. 31; B. V. Fy3yH. <PopMbi
coynacmm «
npecmymeHuu. Aemopecpepam mud. duce. M., 1975, p. 7.
6
Monitorul Oficial al României. Partea 1, 29 iunie 2004.

194
 Motivele şi scopurile participanţilor pot coincide sau pot fi diferite. Comunitatea
intereselor acestora nu reprezintă un semn obligatoriu al par-ticipaţiei. Hotărând comiterea în
comun a uneia şi aceleiaşi infracţiuni, participanţii se pot conduce de diferite motive şi scopuri. De
exemplu, instigatorul unui omor poate acţiona din răzbunare faţă de victimă, iar autorul - din interese
de profit.
Importanţa juridico-penală a instituţiei participaţiei la săvârşirea infracţiunii constă în
faptul că, prin aceste reglementări (art. 41-48 CP), în primul rând, este stabilită răspunderea
penală pentru cooperarea cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate, în rândul al doilea, sunt prevăzute semnele componenţei de infracţiune în acţiunile
participanţilor, care lipsesc în articolele respective din Partea specială a Codului penal,
reglementări care se extind şi asupra acestor articole, eliberând legiuitorul de a le repeta de nenumărate
ori în articolele din Partea specială, în rândul al treilea, se determină categoriile participanţilor şi
formele participaţiei, în rândul al patrulea, se stipulează răspunderea penală pentru excesul de autor.
§ 2. Categoriile participanţilor
în funcţie de natura contribuţiei fiecărui participant la comiterea infracţiunii, alin. (1) art.
42 CP deosebeşte patru categorii de participanţi: autorul, organizatorul, instigatorul şi
complicele. Fiecare participant se caracterizează prin semne speciale, care trebuie precizate în
procesul calificării infracţiunilor.
1. In conformitate cu alin. (2) art. 42 CP, „se consideră autor persoana care săvârşeşte în
mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea
prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei,
iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod".
Prin sintagma „săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală" se
înţelege că persoana care realizează nemijlocit toate acţiunile sau cel puţin o parte din acţiunile
care formează latura obiectivă a infracţiunii descrisă în articolul corespunzător din Partea specială
a Codului penal. In cazul în care persoana comite numai o parte din acţiunile descrise de legea
penală, ea se numeşte coautor, deoarece celelalte părţi ale acţiunii sunt comise de către alţi coautori.
De exemplu, potrivit p. 9 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cazurile
despre omor intenţionat" din 15 noiembrie 1993, în calitate de coautori ai omorului urmează să fie
recunoscute persoanele care acţionau în comun, cu intenţia îndreptată spre săvârşirea
195
 omorului şi au participat nemijlocit la procesul curmării vieţii victimei. Potrivit pct. 8 al
Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale" din 29
august 1994, acţiunile persoanelor care nu au săvârşit direct raportul sexual forţat, dar prin aplicarea
constrângerii faţă de victimă au contribuit la violarea ei de către alţii, sunt calificate drept
coexecutoare la violul săvârşit de un grup de persoane. Cu alte cuvinte, deoarece latura obiectivă a
violului cuprinde atât raportul sexual, cât şi constrângerea ei fizică spre a fi violată, pentru recunoaşterea
persoanei ca coautor al violului este suficient ca ea să comită cel puţin o parte din acţiunile descrise
de legea penală.
în calitate de realizare parţială a laturii obiective a infracţiunii comise de către coautor pot fi
recunoscute diferite acţiuni în funcţie de faptul cum a construit legea penală latura obiectivă a
infracţiunii.
Dacă în articolul respectiv din Partea specială latura obiectivă a infracţiunii nu este
împărţită în părţi componente (De exemplu, furtul, omorul etc), atunci persoana care a realizat, cel
puţin, o parte din acţiunea indicată în articol ca un tot întreg se consideră coautor: De exemplu, la viol o
persoană aplică violenţă fizică faţă de victimă, alta săvârşeşte cu ea raport sexual, la omor o persoană
ţine victima, alta aplică o lovitură de cuţit mortală, coautori ai unei sustrageri sunt recunoscute şi
persoanele care adună bunurile materiale în saci şi cele care le scot afară etc.
Dacă latura obiectivă a infracţiunii este formată din două acţiuni legate reciproc, ce alcătuiesc
anumite trepte ale unui atentat unic, atunci coautor este persoana care a comis nemijlocit cel puţin una
dintre acţiunile menţionate. De exemplu, comercializarea mărfurilor de proastă calitate (art. 254 CP)
presupune două acţiuni de sine stătătoare legate reciproc - cumpărarea şi revinderea acestor mărfuri în
scop de profit. Autor al acestei comercializări se consideră atât persoana care cumpără aceste mărfuri,
cât şi cea care le vinde.
în cazul în care latura obiectivă este formată din câteva tipuri de acţiuni juridic echivalente,
prevăzute în mod alternativ, autor se consideră persoana care a realizat, cel puţin, o acţiune indicată în
lege. De exemplu, autor al infracţiunii prevăzute în art. 290 CP se consideră persoana care a fabricat
ilegal o armă de foc, fie că o poartă ilegal, sau o păstrează, sau o procură, sau o comercializează. în
fiecare dintre acţiunile menţionate are loc realizarea laturii obiective a infracţiunii date.
Autor al infracţiunii se consideră şi persoana care utilizează în calitate de instrument de
comitere a infracţiunii persoane care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei,
iresponsabilităţii sau din alte cauze
196
 prevăzute de legea penală. Este vorba de aşa-numita executare intermediară. Prin alte cauze
prevăzute de legea penală care exclud pasibilitatea răspunderii penale a făptuitorului se au în vedere
persoanele care acţionează sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei
constrângeri ele nu puteau să-şi dirijeze acţiunile sau persoanele care acţionează în condiţiile erorii,
ce exclude răspunderea sa penală (De exemplu, persoana achită cumpărăturile cu bani falşi,
considerând că ei sunt adevăraţi) etc.
în infracţiunile care pot fi comise doar de un subiect special, autorul trebuie să posede, alături
de semnele generale, şi acest semn special. De exemplu, autorul coruperii pasive poate fi doar o
persoană cu funcţie de răspundere. Dacă lipseşte acest semn, persoana nu poate fi considerată autor al
acestei infracţiuni, dar într-un caz concret poate răspunde pentru altă infracţiune. De exemplu,
infractorul care îşi omoară soţia, în timp ce altul, prieten al primului, ţinea victima, răspunde pentru
omor săvârşit asupra soţiei (lit. b) alin. (3) art. 145 CP), iar participantul, în lipsa altor circumstanţe
agravante, răspunde pentru omor săvârşit de două sau mai multe persoane (lit. f) alin. (3) art. 145
CP).
Aşadar, autorul infracţiunii este figura principală a participaţiei la infracţiune, deoarece anume
el realizează intenţia tuturor celorlalţi participanţi. Acţiunile realizate de autor determină, de regulă,
calificarea infracţiunii şi limitele răspunderii penale a tuturor participanţilor. In lipsa autorului, este
exclusă definitiv şi participaţia. Deoarece autorul realizează nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii,
acţiunile sale se califică potrivit articolului corespunzător din Partea specială, fără trimitere la alin. (2)
art. 42 CP, care stipulează rolul lui obiectiv în procesul comiterii infracţiunii.
2. în corespundere cu alin. (3) art. 42 CP, „se consideră organizator persoana care a organizat
săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal
organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora".
Organizatorul este cel mai periculos subiect al participaţiei. Activitatea organizatorului
infracţiunii poate consta din îndeplinirea următoarelor funcţii: 1) antrenarea altor persoane în procesul
săvârşirii infracţiunii; 2) crearea altor condiţii pentru efectuarea infracţiunii (uneşte eforturile
infracţionale ale tuturor participanţilor, dându-le un caracter organizat, constant sau o coeziune
rezistentă, elaborează planul comiterii infracţiunii etc.); 3) dirijează participaţia creată; 4) dirijează
comiterea infracţiunii. Pentru recunoaşterea persoanei în calitate de organizator este suficient
îndeplinirea de către el a cel puţin uneia dintre funcţiile enumerate.
197
 Acţiunile organizatorului se pot manifesta prin elaborarea planurilor şi metodelor de realizare,
asigurarea cu mijloace şi instrumente pentru săvârşirea infracţiunii, pregătirea adăposturilor,
dezvoltarea deprinderilor activităţii infracţionale, antrenarea şi exersarea participanţilor, împărţirea
rolurilor între participanţi, recrutarea şi unirea participanţilor, coordonarea activităţii participanţilor la
locul săvârşirii infracţiunii, crearea grupărilor criminale organizate etc. Uneori, organizatorul poate
îndeplini şi funcţiile instigatorului, complicelui şi chiar ale autorului infracţiunii.
Acţiunea organizatorului care a luat parte nemijlocit la comiterea infracţiunii se califică potrivit
articolului corespunzător din Partea specială, fără invocarea alin. (3) art. 42 CP, invocare necesară
numai atunci când organizatorul n-a luat parte nemijlocită la realizarea laturii obiective a infracţiunii,
descrise în dispoziţia articolului dat din Partea specială.
Organizatorul răspunde pentru toate infracţiunile pe care le-a iniţiat, le-a organizat, le-a dirijat.
Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere penală pentru toate
infracţiunile săvârşite de această organizaţie.
Prin urmare, acţiunile organizatorului constau în reunirea altor persoane în procesul pregătirii
şi realizării infracţiunii sau în dirijarea acestora în momentul comiterii infracţiunii, sau chiar participă
la executarea acţiunilor infracţionale.
3. Potrivit alin. (4) art. 42 CP, „se consideră instigator persoana care, prin orice metode,
determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune".
Printre ceilalţi participanţi, instigatorul este o figură mai puţin evidentă. Gradul prejudiciabil al
acţiunilor sale se caracterizează nu atât prin activitatea exterioară, cât prin influenţa pe care el o exercită
asupra persoanelor indecise. Instigatorul acţionează de după culise, pe ascuns, săvârşind infracţiunea cu
mâinile altora. Caracterul ascuns al influenţei sale comportă un pericol sporit în cazul atragerii minorilor
la activitatea infracţională. în contul instigatorilor se poate pune deformarea destinului multor minori.
Latura obiectivă a instigării la infracţiune se manifestă prin acţiuni active, îndreptate spre
îndemnarea altor persoane la săvârşirea infracţiunii. Metodele sunt diferite. în funcţie de gradul
prejudiciabil, instigarea se manifestă prin două modalităţi: convingerea şi constrângerea. La prima
modalitate se referă rugămintea, propunerea, mituirea, cucerirea, promisiunea, îndemnarea, aţâţarea
etc. La categoria constrângerii - ordinul, violenţa fizică, violenţa psihică, abuzul de serviciu etc. Pe
lângă aceasta instigarea poate fi verbală sau în scris, precum şi prin acţiuni concludente sau alte
acţiuni
198
 (gesturi, mimică etc). Enumerarea definitivă a acţiunilor instigatoare e imposibilă, ele se pot
manifesta, după cum indică legea, prin orice mijloace care determină o altă persoană să săvârşească o
infracţiune.
Instigarea reprezintă îndemnul persoanei concrete sau a unui grup concret de persoane la săvârşirea
unei anumite infracţiuni. Chemările abstracte la săvârşirea infracţiunilor, care nu-s adresate unor
persoane concrete, nu constituie instigare la infracţiune. în anumite condiţii astfel de acţiuni pot forma o
componenţă de sine stătătoare de infracţiune, aceşti instigatori fiind consideraţi, de fapt, autori ai
infracţiunii respective. De exemplu, potrivit art. 140 CP, poate fi pedepsită propaganda ideilor
instigatoare la război, conform art. 346 CP - îndemnările publice îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau
dezbinării naţionale, rasiale sau religioase, potrivit alin. (4) art. 285 CP -chemările la nesupunere activă
cerinţelor legitime ale reprezentanţilor autorităţilor şi la dezordini de masă etc.
Spre deosebire de organizator, instigatorul doar determină altă persoană la săvârşirea unei anumite
infracţiuni. Organizatorul însă creează condiţii pentru aceasta, exercită influenţă asupra activităţii
infractorului până la consumarea infracţiunii, nelimitându-se la inducerea hotărârii lui de a comite
infracţiunea.
Pe lângă instigarea autorului, sunt posibile şi alte varietăţi ale instigării. Dacă persoana a instigat o
altă persoană să desfăşoare acţiuni organizatorice, atunci este vorba de instigarea organizatorului, iar dacă o
persoană determină altă persoană să fabrice unelte şi instrumente pentru autorul unui furt, în acest caz
avem instigarea unui complice să contribuie la săvârşirea infracţiunii. Şi, în sfârşit, e posibilă şi
instigarea instigatorului. De exemplu, o persoană, intenţionând să atragă altă persoană la infracţiune,
acţionează asupra voinţei acesteia nu de unul singur, ci determină o persoană mai autoritară, mai cu
influenţă să facă acest lucru.
Instigatorul nu participă nemijlocit la realizarea acţiunilor care formează latura obiectivă a
infracţiunii, de aceea acţiunile sale trebuie calificate potrivit articolului corespunzător din Partea specială a
Codului penal cu invocarea alin. (4) art. 42 CP. însă nu se exclude ca el să fie unul dintre coautorii
infracţiunii. în acest caz, alin. (4) art. 42 CP nu se aplică la calificare, însă rolul său de iniţiator al
infracţiunii se va lua în consideraţie la aplicarea pedepsei penale conform lit. c) alin. (1) art. 77 CP,
4. în conformitate cu alin. (5) art. 42 CP, „se consideră complice persoana care a contribuit la
săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente
ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va
199
 tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele
dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau vinde atare
obiecte".
Complicele, de obicei, este mai puţin periculos decât alţi participanţi. Acţiunile sale poartă un
caracter auxiliar, sunt mai puţin active decât acţiunile celorlalţi participanţi. în funcţie de modul în care
complicele contribuie la săvârşirea infracţiunii, legea penală clasifică complicitatea în complicitate
intelectuală şi complicitate fizică.
Complicitatea intelectuală constă în contribuirea la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii,
prestare de informaţii (care se pot referi la diferite circumstanţe ale infracţiunii: alegerea locului,
timpului, metodelor de comitere a infracţiunii etc), precum şi promiterea dinainte că îl va favoriza pe
infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau
obiectele dobândite pe cale criminală ori promisiunea din timp că va procura sau vinde atare obiecte.
Complicitatea intelectuală constă în exercitarea influenţei psihice asupra conştiinţei şi voinţei
autorului infracţiunii, în consolidarea hotărârii acestuia de a comite infracţiunea. Această modalitate de
complicitate are trăsături asemănătoare cu instigarea. Asemănarea se manifestă prin exercitarea influenţei
psihice asupra autorului. Diferenţa se reduce la faptul că instigatorul iniţiază intenţia autorului de a comite
infracţiunea, iar complicele intelectual numai consolidează hotărârea de a săvârşi infracţiunea apărută
anterior. Prin urmare, instigatorul este iniţiatorul infracţiunii, pe când complicele nu posedă aceste calităţi.
Complicitatea fizică presupune acordarea mijloacelor sau instrumentelor ori înlăturarea
obstacolelor la săvârşirea infracţiunii.
La mijloacele sau instrumentele acordate pentru comiterea infracţiunii se referă armele de foc,
uneltele şi mecanismele pentru spargerea uşilor şi a caselor de bani, mijloacele de transport, documente
false, banii, mijloacele de comunicaţie etc. Acordarea mijloacelor sau instrumentelor se efectuează prin
acţiuni active.
Prin înlăturarea obstacolelor se înţelege îndepărtarea uneia sau altei piedici pentru înlesnirea
comiterii infracţiunii. Această modalitate de complicitate poate fi comisă atât prin acţiuni active
(deconectarea sistemului de semnalizare, abaterea atenţiei paznicilor sau altor persoane care protejează
averea străină, săparea unei intrări subterane în depozit, tăinuirea bunurilor furate, camuflarea urmelor
infracţiunii şi tăinuirea infractorului etc), cât şi prin inacţiuni (făptuitorul lasă fereastra deschisă sau
nu conectează sistemul de semnalizare etc).
200
 Motivele şi scopurile complicelui şi ale autorului pot să nu coincidă (autorul furtului
acţionează din motive de profit, iar complicele îl ajută din motive de răzbunare).
Acţiunile complicelui se califică conform articolului corespunzător din Partea specială a Codului
penal cu invocarea alin. (5) art. 42 CP. Dacă complicele ia parte la comiterea infracţiunii, atunci el
devine un coautor al infracţiunii şi invocarea acestui articol nu se face, în acest caz acţiunile complicelui se
vor lua în consideraţie la individualizarea şi aplicarea pedepsei penale.
Analizând acţiunile şi inacţiunile tuturor participanţilor care trebuie stabilite în procesul
calificării infracţiunii, este de observat că legea penală prevede acţiunile autorului denumite exces de
autor.
Potrivit art. 48 CP, „se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni
infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor,
ceilalţi participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală".
Excesul de autor se poate manifesta prin comiterea unei alte infracţiuni, şi nu a celei care a fost
pregătită în colaborare cu ceilalţi participanţi, sau prin aplicarea metodelor sau mijloacelor mult mai
periculoase decât acelea care trebuiau să fie folosite potrivit înţelegerii prealabile etc.
Nu pot fi considerate ca exces de autor cazurile când participanţii îi acordă autorului libertate de
acţiunei. De exemplu, participanţii acţionează cu intenţie nedeterminată, adică ei admit că autorul
poate săvârşi un jaf fără sau cu aplicarea violenţei, poate să-1 omoare pe stăpânul casei în timpul
jafului, dacă ultimul va opune rezistenţă, precum şi alte acte. De asemenea, nu pot fi considerate ca
exces de autor şi cazurile de eroare. Dacă autorul a dat greş în privinţa obiectului la care atentează,
atunci şi participanţii trebuie să poarte răspundere pentru tentativă de infracţiune, dar nu şi pentru
infracţiunea consumată.
Uneori, în practică se întâlnesc cazuri de instigare sau complicitate nereuşite, când acţiunile
instigatorului şi ale complicelui n-au adus rezultatele scontate. De exemplu, instigatorul nu 1-a putut
convinge pe autor să comită infracţiunea, complicele din greşeală i-a transmis autorului praf de zahăr
în loc de otravă etc. în acest caz, acţiunile instigatorului şi ale complicelui vor fi încadrate în baza art.
27,42 şi în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal, dacă acţiunile lor nu cad sub
incidenţa alin. (2) art. 14 CP.
201
§ 3. Formele participaţiei
 Articolele corespunzătoare din Partea generală şi Partea specială ale Codului penal prevăd
diversele legături dintre două sau mai multe persoane la săvârşirea în comun a unei infracţiuni
intenţionate. Aceasta depinde de caracterul fuziunii, metoda de colaborare, gradul de organizare,
rolul pe care îl îndeplineşte fiecare dintre participanţi. Cele mai tipice variante de legături alcătuiesc
formele participaţiei.
Stabilirea corectă a formelor participaţiei are o importanţă practică deosebită, pentru că permite
calificarea justă a acţiunilor infracţionale ale fiecărui participant şi individualizarea răspunderii lor
penale.
Potrivit art. 43 CP, în funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor, se
deosebesc următoarele/orm^ de participaţie:
a) simplă;
b) complexă;
c) grup criminal organizat;
d) organizaţie (asociaţie criminală).
1. în conformitate cu art. 44 CP, „infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă
dacă la săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane,
fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii".
Participaţia simplă, denumită şi coexecutare sau covinovăţie, se caracterizează prin faptul că
fiecare participant al echipei este autor al infracţiunii, deoarece fiecare membru al ei realizează
nemijlocit în comun cu altă sau alte persoane infracţiunea proiectată. De exemplu, ambii participanţi
produc lovituri mortale victimei sau unul dezarmează victima, altul o ameninţă, al treilea o ţine în
momentul producerii loviturilor de către ceilalţi coautori.
Pentru existenţa participaţiei simple se cere clarificarea concomitentă a următoarelor condiţii:
1) infracţiunea să fie comisă împreună, în comun; 2) fiecare dintre autori trebuie să îndeplinească toate
sau o parte dintre acţiunile care reprezintă latura obiectivă a infracţiunii concrete; 3) să se realizeze o
legătură subiectivă între coautori.
Deci, pentru calificarea participaţiei simple, trebuie analizată şi precizată atât latura obiectivă,
cât şi cea subiectivă a acesteia.
Sub aspect obiectiv, participaţia simplă presupune că o faptă prevăzută de legea penală a fost
săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane, toate fiind coautori ai acestei
infracţiuni.
Sub aspect subiectiv, participaţia simplă apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multe
persoane la săvârşirea nemijlocită în comun a aceleiaşi
202
 infracţiuni. In lipsa legăturii subiective dintre făptuitori, participaţia, inclusiv cea simplă, se
exclude. De exemplu, o persoană, văzând cum alta sustrage ilegal averea unui proprietar, a
hotărât să se pricopsească şi ea, în acest mod, alături de infractor. Astfel de acţiuni nu pot fi
considerate participatie la comiterea unei infracţiuni comune, deoarece lipsesc relaţiile
subiective dintre ele de a comite infracţiunea în comun, fiecare săvârşind sustragerea averii
străine în folosul său propriu.
Potrivit lit. c) alin. (1) art. 77 CP, săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participatie,
inclusiv prin participatie simplă, se consideră circumstanţă agravantă, de care se ţine cont la
stabilirea pedepsei penale.
Cea mai răspândită formă de participatie, care are importanţă decisivă pentru calificare, este
infracţiunea săvârşită de două sau mai multe persoane (lit. b) alin (2) art. 186-193 ,217, lit. b) alin.
(3) art. 218, lit. a) alin. (2) art. 222,240. 241, 243, 245, 276 CP etc). In aceste cazuri, săvârşirea
infracţiunii prin participatie nu se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei, deoarece ea este un semn
constitutiv al componenţei infracţiunii, fapt ce a determinat calificarea ei.
Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane poate constitui atât o participatie
simplă, cât şi o participatie complexă. Deosebirea dintre aceste forme de participatie constă,
mai întâi, în faptul că, în cadrul participaţiei simple, toţi făptuitorii au calitatea de coautori, pe
când în cadrul participaţiei complexe, pe lângă autori (coautori), participă un organizator, un
instigator sau un complice. în al doilea rând, participaţia simplă se comite doar de doi sau de mai
mulţi coautori, pe când participaţia complexă poate fi realizată atât de un singur autor, cât şi de
doi sau mai mulţi coautori.
Este de observat că, deoarece circumstanţa agravantă menţionată (infracţiunea
săvârşită de două sau mai multe persoane) presupune că latura obiectivă a infracţiunii date se
realizează de cel puţin doi autori (coautori), ea stipulează, după cum am arătat anterior, sau o
participatie simplă, sau o participatie complexă realizată tot de cel puţin doi coautori. Dacă
participaţia complexă este formată din două persoane, dintre care una este autor, iar alta, De
exemplu, instigator, circumstanţa agravantă în cauză se exclude.
în cazul participaţiei simple acţiunile coautorilor - membrii grupei - se califică potrivit
articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, fără invocarea art. 42 CP, fiindcă
fiecare coautor realizează nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii.
2. în conformitate cu art. 45 CP, „infracţiunea se consideră săvârşită cu participatie
complexă dacă la săvârşirea ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator,
instigator sau complice.
203
 Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori."
Participaţia complexă se caracterizează prin faptul că acţiunile care formează latura obiectivă a
infracţiunii se comit nemijlocit nu de către toţi participanţii infracţiunii date, ci numai de unii dintre ei.
Ceilalţi în general nu realizează nici chiar parţial latura obiectivă a infracţiunii şi nu participă
nemijlocit la procesul comiterii ei. Prin urmare, în cazul participaţiei complexe are loc repartizarea
rolurilor, alt caracter de cooperare: unul este autor al infracţiunii, alţii organizează şi dirijează comiterea
ei sau determină autorul la comiterea infracţiunii, sau contribuie în alt mod la săvârşirea infracţiunii.
în cazul în care legea penală prevede săvârşirea infracţiunii de un subiect cu calităţi speciale, De
exemplu, persoană cu funcţie de răspundere, această prevedere este obligatorie doar pentru autorul
infracţiunii, dar nu şi pentru ceilalţi participanţi (organizator, instigator sau complice), deşi participaţia
complexă va exista şi în cazul în care şi aceşti participanţi vor avea calităţile speciale ale autorului.
în cazul participaţiei complexe acţiunile făptuitorilor care nu sunt autori ai infracţiunii se vor
califica potrivit articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal cu invocarea art. 42 CP, iar a
autorului fără invocarea acestuia.
3. Potrivit art. 46 CP, grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au
organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni."
Grupul criminal organizat se deosebeşte de participaţia simplă şi participaţia complexă printr-o
stabilitate mai mare, care se manifestă prin legături trainice, fapt ce permite membrilor grupului să
coordoneze dinainte momentele principale ale infracţiunii proiectate, să împartă între ei rolurile, să se
înţeleagă despre locul, timpul, metodele de atentare, să tăinuiască urmele infracţiunii, să întreprindă
anumite acte preparatorii.
Pentru calificarea acţiunilor unui grup criminal organizat, e necesar să precizăm următoarele
trăsături obligatorii ale acestuia: 1) reuniune de persoane; 2) organizarea lor prealabilă; 3) stabilitatea
grupului; 4) organizarea pentru comiterea uneia sau mai multor infracţiuni.
Grupul criminal organizat reprezintă o reuniune de două sau mai multe persoane, formată atât
din coautori, cât şi din alţi participanţi, ale căror roluri sunt strict determinate.
Organizarea prealabilă a grupului criminal organizat presupune prezenţa unei căpetenii, a unei
discipline riguroase criminale, care se menţine prin
204
 metode foarte aspre de influenţă asupra membrilor grupului, a unui plan elaborat dinainte etc.
Prin stabilitatea grupului criminal organizat se înţelege prezenţa legăturilor permanente dintre
membrii lui şi metodele specifice de pregătire şi comitere a infracţiunii. Stabilitatea grupului
presupune o înţelegere şi organizare prealabilă. De regulă, organizarea minuţioasă a acestor grupări
antrenează un număr mare de oameni, care activează în administrarea publică, conducători de
întreprinderi, lucrători din comerţ etc. Toate acestea condiţionează stabilitatea grupului criminal
organizat.
Grupul organizat se înfiinţează, de obicei, pentru comiterea mai multor infracţiuni, iar uneori
chiar pentru comiterea unei singure infracţiuni deosebit de grave, care cere o pregătire de lungă durată,
De exemplu, pentru a sparge o casă de economii sau o bancă comercială.
Este de observat deosebirea dintre calificarea participaţiei simple sau participaţiei complexe
de calificarea acţiunilor participanţilor unui grup criminal organizat. Dacă la calificarea participaţiei
simple sau complexe, conform articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, fără
invocarea art. 42 CP, se incriminează numai acţiunile autorilor, atunci în cazul comiterii infracţiunii
de către un grup criminal organizat, se califică acţiunile tuturor membrilor acestui grup, indiferent de
rolul jucat la comiterea infracţiunii — autor (coautor), organizator, instigator sau complice.
Uneori, organizarea grupului criminal organizat reprezintă un semn constitutiv al infracţiunii
consumate, De exemplu, banditismul (art. 283 CP).
însuşi faptul constituirii grupului criminal organizat în scopul săvârşirii unei infracţiuni
concrete, în cazul în care aceasta nu este prevăzut de articolele respective din Partea specială a Codului
penal, prezintă o varietate a actelor pregătirii de infracţiune (art. 26 CP), care pot fi incriminate de sine
stătător, dacă infractorii încă nu au reuşit să demareze realizarea ei.
De cele mai multe ori, săvârşirea infracţiunii de către un grup criminal organizat constituie o
circumstanţă agravantă a unor infracţiuni concrete (lit. b) alin. (3) art. 186-188, alin. (3) art. 190, lit.
b) alin. (2) art. 220, lit. c) alin. (2) art. 237 CP etc).
4. Potrivit alin. (1) art. 47 CP, „se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de
grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune,
între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a
intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a
persoanelor fizice sau juridice sau de a controla, în alte
205
 forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau
politice".
Trăsăturile distinctive ale organizaţiei criminale sunt: 1) reuniunea de grupări criminale deja
formate; 2) coeziunea lor maximală, cu caracter de stabilitate; 3) prezenta unei structuri de administrare;
4) baza financiară pentru soluţionarea problemelor care stau în faţa organizaţiei criminale; 5) reparti-
zarea clară a obligaţiilor fiecărui membru, disciplina riguroasă cu subordonarea obligatorie pe verticală;
6) prezenţa unor orientări criminale bine determinate în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de
interese economice, financiare sau politice.
în mâinile asociaţiilor criminale se află economia tenebroasă a Republicii Moldova care, după
datele unor cercetări, depăşeşte 50% din economia ţării şi poate periclita existenţa statului.7
însuşi faptul creării şi conducerii unei organizaţii criminale este considerată de legiuitor atât
de prejudiciabil, încât a fost prevăzută în calitate de infracţiune consumată de sine stătătoare - art. 284
CP.
De cele mai multe ori săvârşirea infracţiunii de către o organizaţie (asociaţie) criminală este
prevăzută în calitate de circumstanţă agravantă a unei infracţiuni concrete (lit. b) alin. (3) art. 186-
189 CP etc).
Potrivit alin. (2), (3), (4) şi (5) art. 47 CP, infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie
criminală, dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este
membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.
Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a întemeiat
organizaţia criminală sau o dirijează.
Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate
infracţiunile săvârşite de această organizaţie.
Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală pentru infracţiunile la a căror
pregătire sau săvârşire a participat.
în conformitate cu alin. (6) art. 47 CP, legiuitorul determină o formă specială de liberare de
răspundere penală: „membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în
care a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor
săvârşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor
organizaţiei respective".
7
Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova. Chişinău:
ARC, 1999, p. 45, 88.
206
 § 4. Implicarea în infracţiune şi deosebirea ei de participaţie
La săvârşirea infracţiunii, pe lângă participanţi pot fi antrenate şi alte persoane care n-au
participat, dar, într-un fel sau altul, activitatea lor, numită implicare în infracţiune, a contribuit la
săvârşirea infracţiunii.
Implicarea în infracţiune reprezintă implicarea juridico-penală la infracţiune, care nu se
află în legătură cauzală cu ea.
Legea penală în vigoare prevede două categorii de implicare în infracţiune: favorizarea şi
tolerarea infracţiunii. Codul penal din 1961 prevedea răspunderea penală şi pentru nedenunţarea
infracţiunii.
Gradul prejudiciatul al favorizării constă în faptul că ea complică descoperirea infracţiunii, iar
tolerarea - creează condiţii ce înlesnesc comiterea ei.
1. Potrivit art. 49 CP, favorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau
instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale
criminală atrag răspunderea penală, în condiţiile art. 323 CP, numai în cazul în care nu au fost
promise din timp".
După cum se vede, favorizarea, ca formă a implicării, se deosebeşte de favorizarea ca
participaţie prin faptul că acţiunile corespunzătoare n-au fost promise autorului în prealabil.
în conformitate cu art. 323 CP, este penal condamnabilă doar favorizarea nepromisă în prealabil
a infracţiunii grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Deci răspunderea penală pentru
favorizarea infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave se exclude.
Pornind de la principiul umanismului, alin. (2) art. 323 CP, stipulează că nu sunt pasibili de
răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a
săvârşit infracţiunea.
Din textul legii rezultă trei condiţii obligatorii, care trebuie determinate în procesul calificării
infracţiunilor: 1) favorizarea nepromisă în prealabil, adică implicarea în infracţiunea deja săvârşită,
deoarece orice implicare în infracţiunea neconsumată, chiar şi nepromisă în prealabil, va constitui o
complicitate la participaţie; 2) favorizarea doar a unor infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave, ale căror definiţii sunt stipulate în art. 16 CP; 3) nu pot fi traşi la răspundere
penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit in-
fracţiunea, precizare fixată în alin. (3) art. 134 CP,
Favorizarea infracţiunii presupune întotdeauna o acţiune activă şi nu poate fi comisă prin
inacţiune. Acţiunea poate fi numai o contribuţie fizică a favorizării infractorului sau tăinuirii
mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire
207
 a infracţiunii. Aşa-numita favorizare intelectuală sau nu se pedepseşte în general, sau se
pedepseşte ca o infracţiune de sine stătătoare. De exemplu, denunţarea calomnioasă (art. 311 CP),
declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (art. 312 CP), comise în scopul
acoperirii vinovatului.
Latura subiectivă a favorizării se caracterizează prin intenţie directă. Făptuitorul înţelege
caracterul prejudiciabil al infracţiunii pe care a favorizat-o, precum şi faptul că ascunde infractorul,
uneltele şi mijloacele cu care a fost săvârşită infracţiunea, urmele acesteia, bunurile dobândite pe cale
criminală şi doreşte să săvârşească acţiunile enumerate mai sus.
2. Prin tolerarea infracţiunii se înţelege neîmpiedicarea comiterii infracţiunii de către o
persoană care era obligată să întreprindă măsuri pentru prevenirea şi curmarea ei. Preîntâmpinarea
infracţiunii de către ceilalţi cetăţeni constituie o datorie morală pentru ei.
Legea penală nu prevede o regulă generală (ca, De exemplu, în cazul favorizării), care ar
defini noţiunea tolerării. Pentru tolerare, persoana este trasă la răspundere penală doar în cazurile în
care ea era obligată să împiedice săvârşirea infracţiunii în conformitate cu prescripţia expresă a legii
ori în virtutea obligaţiilor sale de serviciu. Tipuri concrete de tolerare, pedepsite în mod penal, sunt:
abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art. 327 CP), neglijenţa în serviciu (art. 329 CP), abuzul de
serviciu (art. 325 CP).
Latura obiectivă a tolerării se realizează prin inacţiunea persoanei care era obligată să
acţioneze şi în cazul când avea posibilitatea, cu forţe proprii ori cu concursul altor persoane sau organe,
să prevină săvârşirea infracţiunii.
Latura subiectivă a tolerării se caracterizează atât prin intenţie directă, cât şi prin intenţie indirectă,
iar în cazul neglijenţei în serviciu - doar prin imprudenţă.
Tolerarea infracţiunii se deosebeşte de favorizarea infracţiunii prin faptul că ea are loc doar în
momentul comiterii infracţiunii, pe când favorizarea -numai după consumarea infracţiunii comise. în
afară de aceasta, favorizarea se realizează prin acţiuni, iar tolerarea - prin inacţiuni.
208
 Aplicaţii
1. Ştiind că vecina are blană din piele naturală şi că ea nu se află în oraş,
Nacu i-a propus fiicei sale în vârstă de 12 ani să pătrundă prin fereastră în
apartament şi s-o fure. După aceasta Nacu s-a dus la piaţă şi a vândut-o unui
necunoscut cu 3000 de lei.
Pot fi considerate acţiunile lui Nacu şi ale fiicei sale participaţie? Argumentaţi
răspunsul prin prevederile legii penale.
2. Aduceţi definiţia participaţiei şi numiţi semnele ei obiective şi subiective.
3. Ojog 1-a îndemnat pe Cârnu să prade apartamentul lui Munteanu, care se
afla în delegaţie. A doua zi Cârnu a pătruns pe ascuns în apartament şi a furat
bunuri materiale în sumă de 6000 de lei.
Calificaţi acţiunile lui Ojog şi Cârnu.
4. Orlov 1-a instigat pe Neamţu să-1 prade pe Petrică, care, fiind în stare de
ebrietate, dormea sub un copac. Neamţu, neobservat de nimeni, a furat din
buzunarul acestuia 250 de lei, din care 50 de lei i-a dat lui Orlov.
Ce formă de participaţie conţin acţiunile lui Neamţu şi ale lui Orlov? Calificaţi acţiunile
lui Neamţu şi ale lui Orlov.
5. Bacalu, activând în calitate de contabil-şef la întreprindere, nu verifica
corectitudinea evidenţei contabile ţinute de casieriţa Laşcu, nu efectua revizia
casei, fapt ce a determinat-o pe ultima să sustragă o sumă mare de bani, pentru
care a fost trasă la răspundere conform alin. (1) art. 195 CP.
Caracterizaţi implicarea lui Bacalu la săvârşirea infracţiunii de către Laşcu. Prin ce se
deosebeşte implicarea de participaţie? Calificaţi acţiunile lui Bacalu.
6. Tataru şi Coval au fost recunoscute de către organul de urmărire penală
copărtaşe la sustragerea averii proprietarului, comise de soţii lor. Drept temei
pentru tragerea bănuitelor Tataru şi Coval la răspundere penală a servit faptul
că ele au adus din şopron săniuţa şi au transmis-o bărbaţilor, aceştia utilizând-
o ulterior la transportarea bunurilor furate.
Pot fi trase la răspundere penală Tataru şi Coval pentru participaţie?
7. Cogut, cunoscând intenţia fiului său de a-şi omorî soţia din gelozie, pe
care o ura şi el, ca îndemn la săvârşirea infracţiunii, i-a cumpărat o armă de
vânătoare. După câteva zile, fiul acestuia şi-a omorât soţia cu arma respectivă.
Există în acţiunile lui Cogut şi ale fiului său participaţie la săvârşirea acestei infracţiuni?
Calificaţi acţiunile acestora.
8. Prin ce se deosebeşte tolerarea infracţiunii de favorizarea ei?
9. Analizaţi latura obiectivă şi latura subiectivă ale favorizării infracţiunii.
209
 Capitolul VII
CALIFICAREA UNITĂŢII ŞI PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI
§ 1. Noţiunea de unitate şi pluralitate de infracţiuni
Studiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată organele de drept trebuie să
hotărască dacă ele constituie o unitate sau o pluralitate de infracţiuni. în funcţie de aceasta, faptele
infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau cu mai multe articole din legea
penală.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte unitatea ca nmătim?, diTitîi'jînftjg, o
entitate unică sau orice realitate luate ca etalon pentru evaluarea unităţilor de acelaşi fel, iar pluralitatea
reprezintă două sau mai multe entităţi unice sau unităţi de acelaşi fel.
în dreptul penal, termenii de unitate şi pluralitate au aceeaşi accepţiune ca şi în limbajul
comun. Dacă ne referim la diferite categorii juridico-penale, putem menţiona unitatea şi pluralitatea de
infractori, unitatea şi pluralitatea de sancţiuni penale etc. Obiectul de studiu al acestui capitol este
calificarea unităţii şi pluralităţii de infracţiuni.
După cum se ştie, o persoană sau o pluralitate de persoane pot săvârşi o singură infracţiune,
două sau mai multe infracţiuni. Comiterea a două sau mai multe infracţiuni, de regulă, provoacă societăţii
daune morale, fizice şi materiale cu mult mai mari, pune în faţa organelor judiciare un şir de probleme
juridice: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni, concurenţa sau coliziunea normelor
juridico-penale, calificarea infracţiunilor şi aplicarea pedepsei penale, procedura urmăririi penale a mai
multor infracţiuni, consecinţelor condamnării, clarificarea cauzelor activităţii infracţionale etc.
Problema unităţii sau pluralităţii de infracţiuni apare atunci când există un act sau un complex
de activităţi infracţionale săvârşite de aceeaşi persoană sau de aceeaşi pluralitate de persoane şi trebuie să
se stabilească dacă această activitate sau acest complex de activităţi infracţionale formează o singură
infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni, ultimele alcătuind fie o pluralitate de
infracţiuni, fie o concurenţă a normelor juridico-penale, deci şi calificarea celor comise trebuie
efectuată fie în baza unei singure norme penale, fie în baza a două sau mai multe norme penale.
210
 De obicei, legea penală construieşte componenţe de infracţiuni care sunt formate dintr-o
singură activitate infracţională, prevăzută integral de un singur articol sau alineat al unui articol din
Partea specială a Codului penal, ce alcătuiesc o infracţiune unică. De exemplu, omor intenţionat (alin.
(1) art. 145 CP), furt (alin. (1) art. 186 CP) etc.
Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate afirma că legiuitorul, pornind de la sarcinile
concrete de luptă cu infracţionalitatea, luând în consideraţie proprietăţile esenţiale ale faptelor
prejudiciabile care se disting printr-o anumită legitate, tipizare, răspândire, tendinţă de repetare,
consecinţe prejudiciabile specifice ce necesită o apreciere social-politică şi juridică specială, adeseori
formulează noi norme penale, care, parţial, se intersectează, ducând, uneori, la dublarea, repetarea legii
penale sau chiar la un „surplus" de norme penale, care sunt construite tot ca infracţiuni unice, însă
formate din două sau mai multe activităţi infracţionale. De exemplu, tâlhăria (art. 188 CP), în aparenţă
conţine o pluralitate de infracţiuni, şi anume: acte de violenţă periculoase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei, prevăzute în art. 151, 152 sau 153 CP, sustragerea bunurilor altei persoane, fixată în art. 186
sau 187 CP. De fapt, legiuitorul, ţinând cont de cele menţionate mai sus, a creat o infracţiune unică
complexă, prevăzând-o într-o singură normă penală - art. 188 CP. Tot aşa sunt formulate infracţiunile
de banditism (art. 283 CP), privaţiunea ilegală de libertate cu aplicarea violenţei periculoase pentru
viaţa sau sănătatea persoanei (lit. e) alin. (2) art. 166 ) etc.
Prin urmare, putem conchide că o unitate de infracţiuni există atunci când în activitatea
desfăşurată de o persoană sau un grup de persoane identificăm componenţa unei singure infracţiuni.
De exemplu, sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale reprezintă o
infracţiune unică prevăzută de alin. (1) art. 186 CP, tot o infracţiune unică va constitui sustragerea pe
ascuns a bunurilor materiale în proporţii esenţiale comisă de două sau mai multe persoane, ori din
diferite izvoare şi în timp diferit, deoarece constatăm aceeaşi componenţă a infracţiunii stabilită de lit.
a) alin. (2) art. 186 CP. în cazul în care legea penală nu prevede repetarea infracţiunii ca circumstanţă
agravantă a acesteia, comiterea infracţiunii în mod repetat va constitui numai nişte episoade a
componenţei de bază, ce va reprezenta tot o infracţiune unică. De exemplu, acordarea unui credit cu
încălcarea intenţionată a regulilor de creditare, dacă prin aceasta instituţiei financiare i-au fost cauzate
daune în proporţii mari, săvârşită în mod repetat, va constitui un episod al infracţiunii prevăzute de alin.
(1) art. 239 CP, care va fi o infracţiune unică. Repetarea acestor fapte prejudiciabile are importanţă
numai pentru individualizarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei penale.
211
 O pluralitate de infracţiuni există atunci când în activitatea sau în sistemul de activităţi
infracţionale desfăşurate de o persoană sau de un grup de persoane identificăm componenţele a două
sau mai multe infracţiuni, cu condiţia că acestea să nu pună în concurenţă normele juridico-penale. De
exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Cu o singură acţiune s-au
comis două infracţiuni, prevăzute în art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor)
şi în art. 145 CP (Omor intenţionat). Altă persoană a săvârşit două furturi din diferite izvoare şi în timp
diferit, unul constituind o sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale, altul - un
furt săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă. Cele săvârşite vor
constitui o pluralitate de infracţiuni şi se vor califica ca un concurs de infracţiuni în baza alin. (1) art.
186 CP şi lit. c) alin. (2) art. 186 CP.
în cercetarea problemei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni este destul de importantă
studierea şi elaborarea unor criterii fundamentale ştiinţifice de distincţie a celor două categorii şi
diverselor varietăţi ale acestora, create de legiuitor. Distincţia dintre unitate şi pluralitate determină
numărul raporturilor juridico-penale ce trebuie să fie soluţionate, precum şi periculozitatea socială a
făptuitorului, caracteristică pluralităţii de infracţiuni în raport cu unitatea de infracţiune.
Situaţiile diverse cuprinse de unitatea şi pluralitatea de infracţiuni îşi vor găsi reflectare la
calificarea infracţiunilor, la aplicarea pedepsei penale şi în consecinţele juridice ale condamnării şi
executării pedepsei penale.
§ 2. Infracţiunea unică
Art. 28 CP, fixează că „infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de
acţiuni (inacţiuni) care se califică conform unei singure norme a legii penale".
Prin sintagma unei singure norme a legii penale se are în vedere că infracţiunea unică se
încadrează pe deplin în dispoziţia unui articol (în cazul în care acest articol este format dintr-un
singur alineat) sau unui alineat al unui articol din Partea specială a Codului penal.
Prin urmare, legiuitorul în orice articol sau alineat din Partea specială a Codului penal
defineşte noţiunea unei infracţiuni unice.
Din textul legii rezultă că infracţiunea unică poate fi formată atât dintr-o singură acţiune sau
inacţiune, cât şi dintr-un sistem de acţiuni sau inacţiuni.
în funcţie de aceste condiţii, deosebim două tipuri de infracţiuni unice:
212
 simplă (numită în doctrina penală română unitate naturală) şi complexă (numită în doctrina
penală română unitate legală).
Infracţiunea unică simplă reprezintă o singură acţiune sau inacţiune prejudiciabilă care
provoacă o singură daună unui singur obiect distinct şi care este comisă printr-o singură formă de
vinovăţie. De exemplu, o persoană sustrage pe ascuns bunurile altei persoane (art. 186 CP), săvârşeşte
un omor intenţionat (art. 145 CP), săvârşeşte operaţii legale cu mijloace băneşti sau cu valori
dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) etc.
La calificarea infracţiunii unice simple trebuie aplicate regulile generale şi speciale de calificare
expuse în capitolele anterioare.
O varietate a infracţiunii unice simple (ca unitate naturală) o constituie infracţiunea continuă.
în conformitate cu art. 29 CP, „se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează
prin săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. în cazul infracţiunii
continue nu există pluralitate de infracţiuni.
Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau datorită
survenirii unor evenimente care împiedică această activitate".
Infracţiunea continuă începe din momentul săvârşirii unei acţiuni infracţionale (evadarea din
locurile de deţinere - art. 317 CP) sau a unei inacţiuni (eschivarea de la mobilizare - art. 354 CP) şi se
consumă odată cu încetarea acţiunii făptuitorului (autodenunţarea) sau din cauza survenirii unor
evenimente care împiedică comiterea infracţiunii, cum ar fi intervenţia organelor de drept sau stingerea
obligaţiei, fapt ce constituie componenţa infracţiunii continue (a decedat copilul căruia trebuia să i se
plătească pensia alimentară) etc.
Literatura de specialitate face distincţie între infracţiuni continue permanente şi infracţiuni
continue succesive.
Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin neîntreruperea activităţii
infracţionale. Deci nu există momente de discontinuitate, de anumite pauze ce ar surveni în
desfăşurarea acestei activităţi. De exemplu, evadarea din locurile de detenţie (art. 317 CP), păstrarea
ilegală a armelor şi muniţiilor (art. 290 CP), dezertarea (art. 371 CP) etc. se consideră săvârşite
neîntrerupt, fără pauze în desfăşurare.
Infracţiunile continue succesive se caracterizează prin anumite întreruperi, pauze ce ţin de natura
faptei şi care nu modifică caracterul continuu al infracţiunii. De exemplu, în cazul folosirii unui
autovehicul cu elemente de
213
 identitate false (art. 277 CP), continuitatea nu se realizează automat, ci prin intervenţia
făptuitorului. Acesta poate să folosească automobilul ori de câte ori are nevoie, acţiune prin care se
realizează succesivitatea infracţiunii. Folosirea ilegală a însemnelor Crucii Roşii (art. 363 CP) poate
continua de asemenea doar prin intervenţia făptuitorului, care trebuie să îmbrace succesiv uniforma cu
aceste însemne etc.
Infracţiunea unică complexă (legală) este o creaţie a legiuitorului ce cuprinde în conţinutul
său o pluralitate de activităţi infracţionale, formată din două sau mai multe acţiuni ori inacţiuni
prejudiciabile, sau din două sau mai multe consecinţe prejudiciabile de sine stătătoare sau prevăzute în
mod alternativ, care ar putea constitui, fiecare comisă în parte, latura obiectivă a unei infracţiuni unice
simple distincte şi care, fiind reunite, prin voinţa legiuitorului, în componenţa unei singure infracţiuni,
îşi pierd autonomia infracţională originară (naturală).
Infracţiunea unică complexă cunoaşte câteva varietăţi: compusă, cu acţiuni repetate, cu acţiuni
sistematice, cu acţiuni sub formă de îndeletnicire, cu acţiuni alternative, infracţiunea prelungită, cu
consecinţe alternative, cu consecinţe suplimentare.
Infracţiunea unică legală compusă se formează din două sau mai multe fapte infracţionale,
fiecare reprezentând infracţiuni unice simple, dacă ar fi examinate aparte. Astfel este construită, De
exemplu, componenţa tâlhăriei (art. 188 CP). Scopul însuşirii avutului proprietarului în cazul tâlhăriei
este atins numai cu ajutorul actelor de violenţă periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei. Aceste
două fapte infracţionale, din punct de vedere juridic, alcătuiesc o infracţiune unică legală compusă,
care se distinge prin pericol social sporit în funcţie de gradul prejudiciabil al faptelor ce formează
componenţa de infracţiune.
Potrivit art. 31 CP, prin infracţiune compusă cu acţiuni repetate se înţelege săvârşirea a două sau
mai multe infracţiuni identice sau omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că
persoana nu a fost condamnată pentru vreo una dintre ele şi nu a expirat termenul de prescripţie. De
exemplu, răpirea unei persoane săvârşită repetat (lit. a) alin. (2) art. 164 CP), violul săvârşit repetat
(lit. a) alin. (2) art. 171 CP), furtul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 186 CP), huliganismul săvârşit
repetat (lit. a) alin. (2) art. 287 CP) etc. Astfel, termenul repetat, figurând în art. 164, 171, 287 CP
etc, presupune repetarea infracţiunilor identice, iar cel din lit. a) alin. (2) art. 186-192 CP include nu
numai infracţiuni identice, ci şi omogene. Aceasta rezultă din prevederile alin. (4) art. 186 CP,
potrivit cărora în alin. (2) din
214
 art. 186-192 CP se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care,
anterior, a comis una dintre infracţiunile prevăzute în alin. (1) ale articolelor menţionate, dar nu a fost
condamnată pentru ea.
Prin urmare, Codul penal din 18 aprilie 2002 a modificat esenţial noţiunea repetării
infracţiunilor. Nu poate fi recunoscută repetare de infracţiune a unei fapte deja condamnate, fiindcă
pentru ea a fost stabilită de acum răspundere penală, precum şi repetarea a două fapte prevăzute de
diferite alineate ale aceluiaşi articol, pentru că ele trebuie calificate separat, precum şi repetarea a unei
infracţiuni consumate şi a unei activităţi infracţionale neconsumate, deoarece ele de asemenea trebuie
calificate separat.
Toate aceste principii noi de calificare au fost ajustate la standardele internaţionale,
consfinţite în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la
Roma, la 4 noiembrie 1950, precum şi în Protocolul nr. 7, adoptat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984,
ratificate prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997.
Reglementările din alin. (1) art. 4 din Protocolul nr. 7, stabilesc că nimeni nu poate fi urmărit
sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost
deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii procedurii penale a acestui stat.
Aceste indicaţii şi recomandări au fost preluate de Plenul CSJ a RM în Hotărârea nr. 17 din
19 iunie 2000 „Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi
ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", de Procurorul general
al RM în indicaţiile sale „Cu privire la aplicarea stipulărilor dreptului internaţional" nr. 12-2d/2000
din 29 septembrie 2000, precum şi de Codul penal în vigoare, potrivit cărora condamnările anterioare
trebuie luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale. Deci, în calitate de repetare a
unei infracţiuni ce determină calificarea ei, trebuie luate în consideraţie numai faptele pentru care
făptuitorul încă n-a fost condamnat şi n-au expirat termenele de prescripţie.
Deoarece Codul penal în vigoare atenuează pedeapsa penală pentru pregătirea sau tentativa de
infracţiune, ele trebuie calificate separat faţă de repetarea unei infracţiuni consumate. De aceea, nu poate
exista juridic o repetare între o infracţiune consumată şi o pregătire sau o tentativă de infracţiune, din
contra, există două pregătiri sau două tentative de infracţiune care pot fi repetate.
Luând în consideraţie stipulările alin. (4) art. 186 CP, potrivit cărora se consideră repetate doar
infracţiunile ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis o infracţiune prevăzută în alin.

(1), putem conchide că

215
 aceste reglementări trebuie răspândite asupra tuturor infracţiunilor ce prevăd repetarea ca
circumstanţă agravantă a acestora. Concluzia dată rezultă şi din prevederile dreptului internaţional,
menţionate mai sus, potrivit cărora fiecare infracţiune care agravează răspunderea penală trebuie calificată
separat şi deci nu poate fi pedepsită de două ori în cadrul unei repetări de infracţiuni.
Repetarea, ca formă a infracţiunii unice legale, trebuie delimitată atât de repetarea prevăzută în
cadrul infracţiunilor prelungite, cât şi de repetarea ca formă a pluralităţii de infracţiuni fie în varietatea
concursului real de infracţiuni, fie în cea a recidivei de infracţiuni a acesteia.
Repetarea unei infracţiuni unice este formată din două sau mai multe activităţi infracţionale,
care, fiind examinate aparte, ar constitui infracţiuni unice simple, în timp ce repetarea în cadrul
infracţiunii prelungite presupune, de obicei, două sau mai multe fapte, care, în parte, pot să nu aibă
calitatea infracţiunii, şi doar luate împreună pot să releve gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.
Repetarea în cadrul infracţiunii prelungite trebuie să fie compusă dintr-un şir de acţiuni identice care au
un singur scop şi o intenţie unică.
Repetarea în cadrul unei infracţiuni unice legale se încadrează complet într-o singură normă penală
(De exemplu, lit. a) alin. (2) art. 186 CP), pe când concursul real de infracţiuni presupune comiterea a două
sau mai multe activităţi infracţionale care pot fi încadrate complet numai în baza a două sau mai multor
norme penale (De exemplu, alin. (1) art. 186 şi lit. c) alin. (2) art. 186 CP).
Recidiva de infracţiune se deosebeşte atât de infracţiunea unică repetată, cât şi de concursul real
de infracţiuni prin faptul că ea presupune comiterea cu intenţie a unei infracţiuni de către o persoană
deja condamnată pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie. Recidiva de infracţiune se ia în consideraţie
numai la individualizarea pedepsei penale.
Potrivit alin. (2) art. 31 CP, săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute în diferite
articole ale Codului penal este considerată ca repetare a infracţiunii în cazurile stabilite în Partea
specială a Codului penal. O asemenea situaţie este fixată în prevederile alin. (4) art. 186 CP. O altă
situaţie asemănătoare este stipulată în alin. (1) şi (2) art. 195 CP, care prevede răspunderea penală
pentru însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari a bunurilor, indiferent de forma în care a fost
săvârşită (art. 186-192 CP).
Una dintre varietăţile unice complexe este infracţiunea prelungită. în conformitate cu art. 30
CP, „se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai
multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune.
Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale".
216
 Noţiunea infracţiunii prelungite este precizată în pct. 24 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire
la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor" nr. 23 din 28 iunie 2004,
conform căreia sustragerea săvârşită repetat trebuie deosebită de sustragerea prelungită, care constă din
mai multe acţiuni infracţionale identice, săvârşite pe calea sustragerii bunurilor din una şi aceeaşi
sursă, caracteristice prin unitatea intenţiei infracţionale şi care, în ansamblul lor, alcătuiesc o
infracţiune unică.
Din aceste definiţii rezultă un şir de semne generale ale oricărei infracţiuni unice complexe
prelungite, care trebuie precizate în procesul calificării acesteia. Latura obiectivă a infracţiunilor
prelungite constă dintr-un şir de acţiuni identice, comise printr-o metodă unică (De exemplu, pe
ascuns), săvârşite prin acţiuni fragmentate în intervale scurte de timp, care sunt considerate doar
etape, faze ale infracţiunii finale. O trăsătură distinctivă a infracţiunii prelungite este unitatea
obiectului şi subiectului infracţiunii, consecinţelor infracţionale, precum şi a laturii subiective comise
- prezenţa uneia şi aceleiaşi forme de vinovăţie, a motivelor identice şi a unui singur scop ale activităţii
infracţionale a subiectului. Ca infracţiuni prelungite sunt considerate însuşirea avutului
proprietarului, coruperea pasivă, luarea de mită, torturarea sau maltratarea victimei etc.
Numai stabilirea corectă a semnelor constitutive ale infracţiunii prelungite poate delimita strict
fapta infracţională prelungită de repetarea infracţiunilor, fapt ce are o importanţă deosebită pentru
individualizarea răspunderii penale. Infracţiunea unică legală cu acţiuni sistematice era prevăzută în alin.
(2) art. 95, 101, 143, 167 etc. ale Codului penal din 1961. Ea, de obicei, cuprindea repetarea de cel puţin
trei ori a unor acţiuni contravenţionale, care, luate separat, nu reprezentau fapte infracţionale, sensul
infracţional fiind determinat de caracterul ei cantitativ şi calitativ. Caracterul cantitativ presupunea
comiterea acţiunilor contravenţionale de cel puţin trei ori, iar caracterul calitativ al acţiunilor sistematice
consta în strânsa unitate obiectivă şi subiectivă a acţiunilor ilegale ale făptuitorului în lanţul logic al
comportării sale ilegale.
Noul Cod penal a respins construcţiile legislative potrivit cărora repetarea faptelor administrative
reprezintă o infracţiune, deoarece ori de câte ori se repetă o astfel de faptă, ea poate fi pedepsită numai
pe cale administrativă, pentru că o faptă administrativă repetată nicidecum nu conţine semnele unei
infracţiuni, prevăzute de legea penală.'
 1
Adnotarea la Proiectul Codului penal al Republicii Moldova. Chişinău: Caruda-art, 1999, p.
7.
217
 însă nu se exclude posibilitatea apariţiei infracţiunii unice complexe cu acţiuni sistematice pe
viitor şi în Codul penal în vigoare, bineînţeles, formate din cel puţin trei acţiuni infracţionale (şi nu
contravenţionale ca în trecut) cu legătura lor obiectivă şi subiectivă corespunzătoare.
în prezent, activităţile infracţionale cu acţiuni sistematice se încadrează în infracţiunea unică
legală cu acţiuni repetate.
Infracţiunea unică legală cu acţiuni sub formă de îndeletnicire poate fi definită ca o repetare,
nu mai puţin de trei ori, a infracţiunilor identice indicate de lege, pentru care persoana încă n-a fost
condamnată, şi săvârşită pentru obţinerea unui anumit câştig material, drept sursă de bază sau supli-
mentară a veniturilor, cu condiţia că nu au expirat termenele de urmărire penală stabilite de lege. De
exemplu, dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale
criminală (lit. b) alin. (2) art. 199 CP) cuprinde toate semnele expuse.
După cum demonstrează practica judiciară, unele persoane comit infracţiuni sistematice pentru
a obţine venituri, activitatea lor infracţională tran-sformându-se în ocupaţie. Aceasta este o trăsătură
calitativă după care poate fi delimitată îndeletnicirea infracţională de acţiunile repetate, sistematice.
Totodată, ca şi în cazul acţiunilor sistematice, activitatea infracţională, sub formă de îndeletnicire,
presupune o legătură internă între infracţiunile săvârşite. Dacă activitatea infracţională sub formă de
îndeletnicire nu e prevăzută ca semn obligatoriu al componenţei de infracţiune în articolul respectiv
din Partea specială, care se ia în consideraţie la calificare, atunci, potrivit lit. a) alin. (1) art. 77 CP,
săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire constituie o circumstanţă agravantă de care se ţine cont la
individualizarea pedepsei penale.
Semnificaţia infracţiunii unice legale cu acţiuni alternative constă în aceea că săvârşirea
fiecărei acţiuni alternative indicate în lege este suficientă pentru a recunoaşte infracţiunea consumată,
deşi făptuitorul poate comite simultan două sau mai multe acţiuni, enumerate alternativ, ceea ce nu
transformă cele comise într-o pluralitate de infracţiuni. Comiterea simultană a două sau mai multor
acţiuni infracţionale alternative reprezintă mai multe episoade ale unei infracţiuni unice. De exemplu,
în art. 337 CP este vorba de trădarea de Patrie săvârşită prin trecerea de partea duşmanului, spionaj,
divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor, precum
şi prin acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii
Moldova. Tot aşa sunt legiferate diversiunea, banditismul, contrabanda etc.
218
 Infracţiunea unică legală cu consecinţe alternative presupune că, în urma comiterii acţiunilor
prejudiciabile, pot surveni una sau mai multe consecinţe prejudiciabile enumerate alternativ de legea
penală, deşi pentru recunoaşterea unei infracţiuni consumate este suficientă survenirea unei singure
consecinţe. De exemplu, în alin. (1) art. 151 CP este vorba de o infracţiune unică legală cu consecinţe
alternative: pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia, o
boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din
capacitatea de muncă, ori a condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feţei
şi/sau a regiunilor adiacente. Tot aşa sunt construite componenţele de infracţiune ale neîndeplinirii
obligaţiilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice (art. 226 CP), oprirea samavolnică, fără
necesitate, a trenului (art. 270 CP), încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice (art.
298 CP) etc.
Semnificaţia infracţiunii unice legale cu consecinţe suplimentare constă în aceea că, potrivit
indicaţiei exprese a legii, o consecinţă anumită, care în alte cazuri este apreciată drept urmare a unei
infracţiuni de sine stătătoare, constituie un semn calificativ al acestei infracţiuni. De exemplu,
provocarea vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de decesul
victimei. în acest caz există trăsăturile infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii şi a lipsirii de viaţă din imprudenţă, ce constituie o infracţiune unică legală cu
consecinţe suplimentare, prevăzută de un singur alineat al unui singur articol - alin. (4) art. 151 CP.
Astfel sunt construite componenţele infracţiunii ale provocării ilegale a avortului, urmate de decesul
victimei din imprudenţă - lit. c) alin. (2) art. 159 CP, ale acţiunilor violente cu caracter sexual, urmate de
decesul victimei din imprudenţă - lit. d) alin. (3) art. 172 CP etc. Formulând asemenea norme, legiuitorul
a ţinut cont de gradul prejudiciabil sporit al faptelor anume sub forma dată. Consecinţele de bază ale
acestor infracţiuni sunt daunele grave pricinuite corespunzător sănătăţii, inviolabilităţii sexuale, iar
decesul victimei constituie dauna suplimentară, calificativă. Pentru calificarea infracţiunii este
necesară dovedirea survenirii ambelor urmări prejudiciabile.
în fine, dacă am caracteriza esenţa socială şi juridică a tuturor infracţiunilor unice legale
(complexe), atunci am putea afirma că ele constau din îmbinarea unor astfel de acţiuni prejudiciabile,
care în realitate, adeseori, se comit împreună şi, de obicei, au un şir de semne obiective şi subiective
unice. între ele există o legătură strânsă de reciprocitate şi, după esenţa lor infracţională, sunt
caracteristice pentru comportarea unei anumite categorii
219
 de infractori. Din punct de vedere juridic, infracţiunea unică constituie o acţiune sau
inacţiune ori un sistem de acţiuni sau inacţiuni ce cad sub incidenţa unui singur articol sau a unui
alineat, sau a unei litere ale unui articol sau alineat al unui articol din Partea specială a Codului penal.
De aceste prevederi trebuie să ne călăuzim în procesul calificării infracţiunilor.
Subliniem faptul că infracţiunea unică reprezintă un element component al pluralităţii de
infracţiuni, o unitate de evaluare a părţilor componente asemănătoare ale acesteia.
§ 3. Pluralitatea de infracţiuni
De regulă, pluralitatea de infracţiuni provoacă mari daune morale, fizice şi materiale societăţii.
în plus, acest fenomen pune în faţa organelor de drept un şir de probleme juridice privind condiţiile
necesare existenţei pluralităţii şi delimitarea ei de infracţiunea unică complexă, natura ei juridică şi
calificarea corectă a faptelor prejudiciabile, procedura urmăririi mai multor infracţiuni, consecinţele
condamnării, clarificarea cauzelor criminalităţii etc.
între normele juridico-penale şi infracţiunile concrete nu există o concordanţă deplină. Pot fi
cazuri când o singură infracţiune cade complet sub incidenţa mai multor norme penale, dar trebuie
aleasă şi aplicată doar una -cea optimă (aceasta se întâmplă în cazul concurenţei normelor juridico-pe-
nale). Uneori, o singură faptă infracţională formează un concurs de infracţiuni, care trebuie calificate
în conformitate cu două sau mai multe norme penale, deoarece nici una dintre aceste norme nu
cuprinde pe deplin fapta comisă etc. Aceste probleme se pot rezolva corect prin intermediul instituţiei
pluralităţii de infracţiuni.
în legea penală, definiţia pluralităţii de infracţiuni lipseşte, ea fiind expusă în teoria dreptului
penal. A se menţiona că referitor la această problemă se expun diverse opinii, dar, deocamdată, nu
există o concepţie unică a pluralităţii de infracţiuni.
După opinia unor savanţi, „definiţia pluralităţii de infracţiuni cuprinde noţiunile de repetare,
recidivă şi concurs de infracţiuni".2 Această concepţie însă, definind doar tipurile pluralităţii de
infracţiuni, nu dezvăluie semnele ei generice.
Alţi penalişti caracterizează pluralitatea de infracţiuni prin comiterea de
2
A. M. ilKOBjieB. CoeoKyriHocmb npecmynnemu. M, 1960, p. 5.
220
 către făptuitor a „două sau mai multe infracţiuni"3sau a „câtorva infracţiuni".4 Săvârşirea de către
o persoană a mai multor infracţiuni formează, desigur, un semn principal obligatoriu al pluralităţii de
infracţiuni, dar el este insuficient. Nu orice caz de săvârşire a mai multor infracţiuni de către o persoană
este inclus în pluralitatea de infracţiuni. De exemplu, noţiunea dată nu înglobează cazurile comiterii
unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană după stingerea antecedentelor penale, după reabilitarea
pentru prima infracţiune, după prescripţia tragerii la răspundere penală etc.
Altfel definea noţiunea pluralităţii de infracţiuni academicianul rus V. N. Kudreavţev. El
considera că „pluralitatea de infracţiuni se caracterizează prin aceea că fapta săvârşită nu este cuprinsă
de o singură normă din Partea specială, ce prevede o infracţiune unică".5 Dar semnul indicat se referă
numai la cazurile pluralităţii de infracţiuni, care cuprinde noţiunea concursului de infracţiuni.
Celorlalte cazuri ale pluralităţii de infracţiuni acest semn nu le este caracteristic.
Nu se poate considera reuşită nici definiţia pluralităţii de infracţiuni ca o „confluenţă (concurs)
în conduita unei persoane a câtorva fapte ilicite, prevăzute de legea penală".6 Termenul „confluenţă
în conduită" subliniază momentul răspunderii concomitente pentru mai multe infracţiuni, ceea ce nu
este caracteristic pentru recidiva de infracţiuni.
Caracteristica pluralităţii de infracţiuni trebuie, în opinia noastră, să sublinieze nu doar faptul că
persoana săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, dar şi acela că infracţiunea pe care o comite nu este
prima.7
Rezumând cele expuse, putem conchide că pluralitatea de infracţiuni, ca instituţie juridică a
dreptului penal, trebuie să cuprindă toate cazurile comiterii de către o persoană sau de către un grup
de persoane a două sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul a fost ea sau ele condamnate sau nu,
cu condiţia că cel puţin pentru două dintre ele să nu fie stinse antecedentele penale sau să nu fie reabilitate,
sau să nu fie piedici procesuale pentru intentarea urmăririi penale.
3
F. E. TKeme.nHa.a3e. OmeemcmeeHHocmb npu coeoKynnocmu npecmyrmeHuu.
ABTopecj>epaT
Kaiia. ance, T6HJIHCH, 1961, p. 10.
4
II. C. flarenb. Mnox:ecmeeHHOcmb npecmyrmeHuu. BjiaaiiBOCTOK, 1969, p. 1.
5
B. H. KyupaBueB. Teopemuuecxue ocuoebi KeajiutpiiKaifuu npecmyrmeHuu. M.,
1963, p. 285.
6
E. A. <J)ponoB H P. P. ranHaK6apoB. MnojicecmeeHHOcmb npecmynmix deHHuu KOK
UHcmumym
coeemcKozo yzojioeHoeo npaea. CBep/moBCK, 1967, p. 8.
7
B. n. ManKOB. MnooicecmeeHHocmb npecmywieHuu u ee (popMbi no coeemcKOMy
npaey. Ka3am,, 1982, p. 12.
221
 Pluralitatea de infracţiuni, ca noţiune social-juridică, se caracterizează prin următoarele
trăsături (semne) sau aspecte comune, care trebuie stabilite în procesul calificării infracţiunilor:
1. Toate infracţiunile ce alcătuiesc o pluralitate de infracţiuni au un punct
de unire, fiind săvârşite de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane.
2. Potrivit lit. a) alin. (1) art. 77 CP, pluralitatea de infracţiuni este o
circumstanţă agravantă de care se ţine cont la individualizarea răspunderii
pena/e şi pedepsei penale.

3. Infracţiunile care intră în pluralitatea de infracţiuni pot fi diferite. Unele

sunt de aceeaşi natură, De exemplu, omor agravat - omor atenuat. în acest
caz este vorba de un concurs omogen de infracţiuni. Altele se deosebesc, de
exemplu, furt - huliganism (concurs eterogen de infracţiuni).
4. Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni pot fi atât inten
ţionate, cât şi din imprudenţă, iar cele care formează o recidivă de infracţiuni -
numai intenţionate.

5. Calificarea pluralităţii de infracţiuni întotdeauna se efectuează

în conformitate cu două sau mai multe articole din Partea specială a
Codului penal.
6. Pluralitatea de infracţiuni denotă întotdeauna o agresivitate mai mare,
un grad prejudiciabil sporit al faptelor săvârşite, o atitudine antisocială mai
pronunţată a infractorului sau a infractorilor ce o comit.
în literatura de specialitate problema privind modul de manifestare a pluralităţii de infracţiuni
este tratată în mod diferit.8 Nu o să analizăm aceste opinii, deoarece legiuitorul nostru a stipulat
clasificarea pluralităţii de infracţiuni în legea penală în vigoare.
Potrivit art. 32 CP, „pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau
recidivă". Concursul de infracţiuni, conform alin. (2) art. 33 CP, poare fi ideal şi real, iar în
conformitate cu alin. (1), (2) şi (3) art. 34 CP, recidiva poate fi simplă, periculoasă şi deosebit de
periculoasă.
§ 4. Concursul de infracţiuni
Conform alin. (1) art. 33 CP, „se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o
persoană a două sau mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale
unui singur articol din Partea
8
Manual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 246-247.
222
 specială a prezentului Cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a
expirat termenul de prescripţie".
Din textul legii deducem că semnificaţia concursului de infracţiuni constă, în primul rând, în
faptul că fiecare dintre infracţiunile săvârşite reprezintă o infracţiune de sine stătătoare şi este
prevăzută în întregime de o singură componenţă de infracţiune.
în al doilea rând, pentru concursul de infracţiuni este necesar ca infracţiunile comise să fie
specificate, de regulă, în diferite articole din Partea specială, iar în anumite cazuri, în diverse
alineate ale unui singur articol.
în al treilea rând, pentru concursul de infracţiuni trebuie ca infracţiunile care îl alcătuiesc să fie
săvârşite până la condamnarea pentru vreuna dintre ele. In acest caz un interes deosebit prezintă
problema stabilirii momentului din care persoana se consideră condamnată. Acesta poate fi momentul
pronunţării sentinţei de condamnare sau acela de când ea a devenit definitivă, adică a intrat în vigoare.
De exemplu, cum trebuie încadrate faptele infracţionale comise de o persoană în timpul după ce i s-a
pronunţat sentinţa de condamnare pentru o infracţiune comisă anterior, dar până la momentul când
sentinţa a devenit definitivă - ca un concurs de infracţiuni sau ca o recidivă de infracţiuni şi deci cum
trebuie aplicată pedeapsa în baza art. 84 CP (pentru concurs de infracţiuni) sau în baza art. 85 CP (ca
un cumul de sentinţe)?
Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să ne conducem, mai întâi, de prevederile
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4
noiembrie 1950 şi a Protocolului nr. 7, adoptat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, care au intrat în
vigoare pentru Republica Moldova la 1 noiembrie 1998, potrivit cărora nimeni nu poate fi urmărit şi
pedepsit penal pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărâre definitivă. Deci persoana trebuie considerată condamnată din momentul în care sentinţa
pronunţată a devenit definitivă.
Această concepţie a fost preluată şi în alin. (3) art. 65 CPP din 14 martie 2003, potrivit căruia
persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă sentinţa este, parţial
sau integral, de condamnare.
Această concluzie se regăseşte şi în prevederile alin. (4) art. 34 CP, potrivit cărora la stabilirea
stării de recidivă se ţine cont şi de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate,
recunoscute de instanţa de judecată a Republicii Moldova.
în cazul concursului de infracţiuni, aceeaşi persoană sau un grup de persoane comit,
instantaneu sau succesiv, în ultimul caz la scurte intervale
223
 de timp, două sau mai multe infracţiuni. De exemplu, se săvârşeşte concomitent o escrocherie
şi o infracţiune de fals sau aceeaşi persoană comite succesiv, peste o lună, un huliganism şi un omor.
O asemenea caracteristică juridică permite delimitarea strictă a concursului de infracţiuni de
concurenţa normelor penale. Concurenţa normelor penale constă în faptul că una şi aceeaşi infracţiune
este prevăzută în întregime de fiecare dispoziţie a două sau mai multor norme penale, dar ea trebuie
calificată numai în baza uneia dintre ele. Pentru concursul de infracţiuni este caracteristic faptul că nici
una dintre aceste norme nu include în întregime fapta comisă, ea poate adopta o calificare juridico-
penală justă doar prin aplicarea concomitentă a două sau mai multor norme penale.
în componenţa concursului de infracţiuni, de obicei, intră (îndeosebi aceasta se referă la
cumulul ideal de infracţiuni) faptele care, după natura lor, nu sunt apropiate între ele, astfel încât
legiuitorul să le prevadă în calitate de infracţiuni unice.
în pofida faptului că, în unele cazuri, concursul de infracţiuni se manifestă prin comiterea a două
sau mai multor infracţiuni simultan printr-o singură acţiune, ce diferă de cazurile repetării a două sau
mai multor infracţiuni, concursul de infracţiuni se consideră o instituţie juridică de sine stătătoare a
dreptului penal, deoarece cazurile indicate se caracterizează şi prin anumite semne comune. De
exemplu, ambele cazuri sunt comise de una şi aceeaşi persoană, pentru ambele cazuri, potrivit art. 84
CP, se prevăd aceleaşi norme de aplicare a pedepsei etc.
O parte componentă a concursului de infracţiuni, ca şi a oricărui alt tip al pluralităţii de
infracţiuni, o constituie infracţiunea unică. Fără elucidarea şi analiza semnelor social-juridice ale
infracţiunii unice, e imposibilă înţelegerea corectă a concursului de infracţiuni şi delimitarea lui de
infracţiunea unică complexă (legală).
In conformitate cu alin. (2) art. 33 CP, concursul de infracţiuni, ca manifestare a pluralităţii
de infracţiuni, are două modalităţi diferite după caracterul legăturilor dintre faptele prejudiciabile
săvârşite: concursul ideal şi concursul real.
Potrivit alin. 3 art. 33 CP, „concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiune
(inacţiune), săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite
alineate ale unui articol din prezentul Cod". La textul legii s-ar putea adăuga că nici una dintre aceste
norme nu cuprinde în întregime fapta comisă, fiindcă altfel ar fi dificilă delimitarea concursului ideal
de concurenţa normelor juridico-penale.
224
 Acţiunea sau inacţiunea din cadrul concursului ideal are un caracter convenţional. In unele
cazuri, acţiunea are o factură simplificată, fiind comisă o singură dată. De exemplu, o persoană a dat foc
casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Cu o singură acţiune simplă s-au comis două infracţiuni,
prevăzute de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) şi de art. 145 CP (Omor
intenţionat). în acest exemplu, pe lângă acţiunea simplificată, comisă o singură dată, se mai poate
menţiona că făptuitorul a manifestat o atitudine psihică identică faţă de ambele consecinţe: aceste
urmări erau dorite şi constituiau scopul acţiunii sale. Dar foarte des au loc cazuri când acţiunea se
compune dintr-un şir de acţiuni, atitudinea psihică faţă de urmările survenite e diferită, o consecinţă e
dorită, alta nu, una este prevăzută, alta nu etc.
Adeseori, acţiunea are o structură complexă, se compune dintr-un sistem de anumite acte, poate
fi efectuată un timp îndelungat, având caracter prelungit etc. De exemplu, subiectul V. a fost
condamnat conform lit. h) alin. (2) art. 151 CP şi alin. (1) art. 287 CP pentru că, fiind în stare de
ebrietate, a făcut gălăgie în Căminul cultural, a folosit cuvinte necenzurate, a lovit un elev,
ameninţând pe toţi cu înjunghierea. Când persoana P. a încercat să-i ia cuţitul, V. 1-a lovit în piept,
pricinuindu-i o vătămare gravă integrităţii corporale şi sănătăţii. Toate acţiunile huliganice ale
făptuitorului sunt un sistem unic de acţiuni prelungite. Lovitura cu cuţitul este o metodă de manifestare
a huliganismului (obrăznicie deosebită), provocând consecinţe ce nu sunt cuprinse în întregime în art.
287 CP.
In cazul concursului ideal de infracţiuni, persoana uneori săvârşeşte o tentativă de infracţiune,
dar în acelaşi timp, comite şi o infracţiune consumată. De exemplu, individul C, intenţionând să-i
pricinuiască vătămări integrităţii corporale individului N., a aruncat în el o piatră, însă a nimerit în T.,
cau-zându-i o vătămare corporală gravă. Printr-o singură acţiune, C. a comis două infracţiuni:
tentativă de a-i provoca vătămări corporale grave lui N. (art. 27şi alin. (1) art. 151 CP) şi
vătămarea corpoioliigiuvău lu; T., vciu^iutf din imprudenţă (art. 157 CP).
Varietăţile concursului ideal de infracţiuni, rezultate din exemplele de mai sus, argumentează
ideea mediatizată în literatura juridică, conform căreia concursul ideal de infracţiuni poate fi o atentare la
un singur obiect sau la diferite obiecte ocrotite de legea penală, cu forme identice sau diferite de vinovăţie.9
' B. n. MajiKOB. CoeoKyrmocmb npeanynnemm. Ka3anb, 1974, p. 160.
 aisfntqfer concursurui î'aeai" de ihtfacţiuni este condiţionată şi
justificată anume de faptul că o singură acţiune sau un sistem unic de acţiuni
prejudiciabile pot provoca câteva urmări infracţionale şi aduce lezarea câtorva
obiecte apărate de legea penală. După cum s-a menţionat, uneori legiuitorul
apriori ia în consideraţie această particularitate a acţiunii prejudiciabile în
construirea unor norme juridico-penale, indicând posibilitatea survenirii
câtorva urmări prejudiciabile, de exemplu, provocarea vătămării corporale
intenţionate grave, urmată de decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP). în
acest caz există, în aparenţă, un concurs ideal de infracţiuni, în realitate - o
infracţiune unică corn.n1exă/lfyra15,^ anti/^jno.+jnr^t^wwvt?, AivtvtFiîr^vrmjiirL-
raţie de legiuitor la construirea acestei norme. La concursul ideal de infrac-
ţiuni - invers, fapta comisă este prevăzută de două sau mai multe norme
penale. De exemplu, Plenul CSJ în pct. 32 al Hotărârii din 28 iunie 2004
„Cu privire la practica judiciară in procesele penale despre sustragerea
Jyjmm(ftr'Lai/ruiLra^/^,,c^tmniL~pwsîLRflK^T^ mijibaceibr
de transport cu scopul sustragerii ulterioare a averii aflate în ele (a aparatului de radio, a
casetofonului, casetelor etc.) sau a unor părţi ale mijloacelor de transport, vor fi încadrate în baza
articolelor 186 şi 273 CP".
Pentru concursul ideal de infracţiuni este necesară existenţa următoarelor condiţii, ce trebuie
precizate în procesul calificării infracţiunilor:
- infracţiunea să fie comisă de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de
persoane;
- să se săvârşească o singură acţiune simplă sau să se desfăşoare o
activitate unică prelungită un timp îndelungat;
- fapta să producă două sau mai multe urmări;
- să se lezeze unul sau mai multe obiecte ocrotite de legea penală;
- să fie realizată componenţa mai multor infracţiuni;
- nici una dintre normele aplicate să nu cuprindă în întregime fapta comisă.
Delimitarea corectă a concursului ideal de infracţiuni de infracţiunea
unică complexă şi de concurenţa normelor penale se asigură, mai întâi de toate, prin elucidarea
profundă a conţinutului normelor juridico-penale concrete. Tată de ce, în procesul calificării
infracţiunilor, o atenţie deosebită trebuie acordată problemei interpretării legii penale şi studierii
semnelor constitutive ale componenţelor de infracţiuni.
Potrivit alin. (4) art. 33 CP, „concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni
(inacţiuni) de sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole
sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul Cod". Acestui text al legii penale trebuie adăugate
226
 prevederile al. (1) al acestui articol: „dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna dintre
ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie".
Concursul real de infracţiuni are o răspândire mai largă decât concursul ideal şi, de regulă,
gradul lui prejudiciabil este mai mare, deoarece făptuitorul comite consecutiv două sau mai multe
infracţiuni. Conform lit. a) alin. (1) art. 77 CP, se consideră circumstanţă agravantă „săvârşirea
infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune", ceea ce, potrivit art. 75 şi 78
CP, agravează răspunderea penală.
Concursul real de infracţiuni are un şir de trăsături comune cu cele ale concursului ideal de
infracţiuni. La concursul real, de asemenea, se comit câteva infracţiuni şi, conform regulii generale,
se aplică mai multe norme. Principiile generale ale aplicării pedepsei în cazul săvârşirii mai multor
infracţiuni, potrivit art. 84 CP (Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni), sunt comune
atât pentru concursul ideal, cât şi pentru cel real.
Dar între concursul real şi cel ideal de infracţiuni există semne distinctive. In primul rând,
concursul ideal nu poate fi o repetare de infracţiuni, deoarece ele se comit instantaneu şi printr-o
singură acţiune, iar concursul real de infracţiuni întotdeauna reprezintă o repetare de infracţiuni,
deoarece ele se comit prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la scurte intervale de timp. In acest caz,
trebuie să ţinem cont de faptul delimitării dintre concursul real şi repetarea activităţilor infracţionale
prevăzute de un singur articol, ce reprezintă o infracţiune unică complexă.
Diferenţa dintre concursul ideal şi cel real se observă şi la rezolvarea chestiunilor despre
expirarea termenelor de prescripţie a urmăririi penale şi a stingerii antecedentelor penale. în cazul
concursului ideal de infracţiuni, aceste termene pot decurge concomitent pentru ambele infracţiuni, iar
durata lor se determină în funcţie de infracţiunea mai gravă ce formează acest concurs. La concursul
real de infracţiuni, aceste termene vor fi cu mult mai mari, deoarece desfăşurarea lor se întrerupe,
dacă persoana, înainte de expirarea termenului, va săvârşi o nouă infracţiune.
Concursul real de infracţiuni trebuie deosebit de concurenţa normelor juridico-penale. Acest
aspect este subliniat în pct. 24 al Hotărârii Plenului CSJ din 28 iunie 2004, în care se menţionează:
„dacă furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost săvârşite în pre-
zenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute de diferite alineate ale articolului corespunzător,
atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate doar conform acelui
alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă. Totodată, în partea descriptivă a sentinţei
227
 trebuie nominalizate toate circumstanţele agravante ale faptei". Cu alte cuvinte, dacă aceste
circumstanţe agravante sunt comise printr-o singură acţiune, atunci avem o concurenţă a normelor juridico-
penale şi calificarea, potrivit lit. c) art. 117 CP, se efectuează în baza normei penale care prevede o
pedeapsă mai aspră, iar dacă ele au fost săvârşite succesiv prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la
unele intervale de timp, atunci aceste acţiuni formează un concurs real de infracţiuni şi trebuie calificate
în baza alin. (2) şi (3) ale art. 186-192 CP. Din indicaţiile menţionate mai deducem că în cazul în care
însuşirea avutului proprietarului a fost săvârşită în prezenţa circumstanţelor agravante, prevăzute în
diferite alineate ale art. 186-192 CP, precum şi în proporţii mari sau deosebit de mari, indiferent de
forma săvârşirii, atunci este vorba, de asemenea, de o concurenţă a normelor penale şi calificarea,
potrivit lit. c) art. 117 CP, se va efectua în baza alin. (1) sau (2) art. 195 CP.
De obicei, în cazul concursului real de infracţiuni acţiunile de sine stătătoare sunt comise în
timp diferit. Sunt posibile însă cazuri când principiul simultaneităţii poate fi exprimat imprecis, neclar,
ele într-un oarecare moment coincid în timp, dar pentru concursul real este suficient ca măcar una
dintre aceste acţiuni să fie începută mai înainte decât alta. Această situaţie este specifică pentm
cazurile când concursul real de infracţiuni cuprinde infracţiunile continue şi prelungite cu alte infracţiuni.
De exemplu, o persoană care păstra ilegal o armă de foc, fiind în stare de ebrietate, 1-a lovit cu ea pe
vecin, provocându-i vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii. Acţiunile ci conţin un concurs real de
infracţiuni, prevăzut de alin. (1) art. 151 CP şi alin.
(1) art. 290 CP. în momentul provocării vătămării corporale grave, făptuitorul
deja săvârşea o infracţiune continuă - păstrarea ilegală a armei de foc.
Nu constituie un concurs real de infracţiuni identice nici infracţiunile săvârşite prin acţiuni de
sine stătătoare, succesiv, la un anumit interval de timp. De exemplu, săvârşirea a două acţiuni
huliganice, ambele prevăzute de alin. (1) art. 287 CP, la un interval de o lună una de alta, formează o
infracţiune unică complexă, care trebuie calificată numai în baza lit. a) alin.
(2) art. 287 CP (huliganism repetat). Dacă pentru comiterea acestora, legea
penală nu prevede astfel de consecinţe agravante, atunci aceste acţiuni re
prezintă doar nişte episoade ale unei infracţiuni unice. De exemplu, două
distrugeri intenţionate ale bunurilor proprietarului, săvârşite succesiv, la un
interval de zece zile, constituie două episoade ale unei infracţiuni unice,
calificate în baza alin. (l)art. 197 CP. Repetarea acestor fapte prejudiciabile
are importanţă doar pentru individualizarea răspunderii penale şi aplicarea
pedepsei penale.
228
 Nu formează un concurs real de infracţiuni componenţele de infracţiuni cu acţiuni alternative.
Bunăoară, azi o persoană săvârşeşte o trădare de Patrie prin divulgarea secretului de stat, iar peste o lună
ca comite o altă trădare de Patrie prin trecerea de partea duşmanului. Aceste acţiuni prejudiciabile
constituie numai nişte episoade ale infracţiunii unice complexe, prevăzute în alin. (l)art. 337 CP.
Concursul real de infracţiuni are două varietăţi: 1) concursul real de infracţiuni, legate între ele
într-un anumit mod; 2) concursul real de infracţiuni, legate între ele numai prin subiectul infracţiunilor,
această delimitare având o mare importanţă practică.
Legătura dintre faptele infracţionale, care formează prima varietate a concursului real de
infracţiuni, constă în faptul că o infracţiune creează condiţii pentru săvârşirea alteia (fabricarea ilegală
a armei de foc - art. 290 CP şi comiterea tâlhăriei cu ajutorul ei - art. 188 CP); prima constituie o
metodă pentru comiterea alteia (falsul în acte publice - art. 332 CP pentru a comite o escrocherie - art.
190 CP); o infracţiune este o metodă de a ascunde altă infracţiune sau un mijloc de a evita răspunderea
penală pentru ea (încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de
transport de către persoana care conduce mijlocul de transport - art. 264 CP şi părăsirea locului
accidentului rutier - art. 266 CP); infracţiunile legate între ele prin timpul şi locul atentărilor (o persoană
şi-a omorât din răzbunare un prieten - art. 145 CP, după ce a distrus cu toporul toată averea acestuia
-art. 197 CP, sau o persoană comite un viol - art. 171 CP, după care fură averea victimei - art. 186 CP);
infracţiuni legate între ele prin motive identice (o persoană, mai întâi, comite un furt - art. 186 CP, iar
peste o lună - o tâlhărie - art. 188CP)etc.
Cazurile ce alcătuiesc a doua varietate a concursului real au un alt caracter de legături între
infracţiunile care formează acest concurs de infracţiuni. Aici o infracţiune nu este condiţionată de
alta, ele nefiind legate de timp, loc sau de motivele săvârşirii lor. De exemplu, o persoană comite un
viol, iar peste un timp - un furt etc.
Aşadar, în cazul concursului real de infracţiuni, acţiunile infracţionale pot avea semne
comune, dar ele se comit succesiv, la un interval de timp. Dacă însă ele nu au nici un semn comun,
atunci pot fi săvârşite atât în timp diferit, cât şi concomitent. De exemplu, o persoană, eschivându-se
de la plata pensiei alimentare, comite un furt sau o persoană, păstrând ilegal o armă de foc, comite o
escrocherie etc.
229
 § 5- Recidiva de infracţiuni
Spre deosebire de legislaţia penală anterioară, Codul penal din 2002 a exclus termenul de
„recidivist deosebit de periculos", ceea ce reprezenta o insultă legiferată, înlocuindu-1 cu termenul
„recidiva acţiunilor săvârşite", în felul acesta, centrul răspunderii penale a fost reorientat de la
însuşirile persoanei la faptele săvârşite.
Mai mult decât atât, au fost excluse principiile de calificare a recidivei (din latină recidivus-
revenire, reapariţie) acţiunilor săvârşite, prevăzute de Codul penal din 1961, potrivit căruia acţiunile
persoanei deja condamnate se luau din nou în consideraţie la calificarea şi condamnarea unei noi infrac-
ţiuni. Aceste principii au fost ajustate la standardele internaţionale, citate mai sus, în conformitate cu
care, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru săvârşirea infracţiunii pentru care făptuitorul
a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, recidiva de infracţiuni, ca instituţie juridică a dreptului penal, poate fi aplicată
doar la individualizarea pedepsei penale în limitele sancţiunilor, prevăzute de articolele
corespunzătoare din Partea specială a Codului penal. Potrivit lit. a) art. 77 CP, recidiva de infracţiuni se
consideră o circumstanţă agravantă, de care trebuie să se ţină cont în momentul individualizării
pedepsei penale, iar cuantumul pedepsei pentru recidivă, conform alin. (2) art. 82 CP, nu poate fi mai
mică de jumătate; pentru recidiva periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidiva
deosebit de periculoasă - de cel puţin trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute în
articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal.
în pct. 5 al Hotărârii din 19 iunie 2000 „Cu privire la aplicarea în practica judiciară de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale", Plenul CSJ atenţionează instanţele de judecată că anterioarele condamnări
trebuie luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale.
Potrivit alin. (1) art. 34 CP, „se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor
infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie". Aşadar,
prezenţa condamnării chiar pentru o infracţiune deosebit de gravă comisă din imprudenţă nu poate
constitui o recidivă.
Din textul legii rezultă două particularităţi de bază ale recidivei: 1) existenţa unei condamnări
definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, însoţită de antecedente penale; 2) o nouă
comitere intenţionată a unei sau mai multor infracţiuni.
230
 în conformitate cu alin. (5) art. 34 CP, „la stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de
antecedentele penale:
a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;
c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului Cod;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.
111 şi 112".
Deosebirea evidentă dintre recidivă şi concursul de infracţiuni o constituie intervenţia unei
hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul căreia infractorul continuă activitatea
infracţională, săvârşind iarăşi una sau mai multe infracţiuni intenţionate. Această deosebire este
dublată de modul realizării infracţiunilor constitutive, şi anume: autorul concursului de infracţiuni
comite două sau mai multe infracţiuni fără ca el să fie condamnat pentru vreuna dintre ele, iar
făptuitorul recidivei comite cu intenţie două sau mai multe infracţiuni după ce a fost condamnat
pentru comiterea cu intenţie a unei infracţiuni, după pronunţarea sentinţei de condamnare înainte ca
ea să devină definitivă, în timpul executării acesteia sau după ce a executat pedeapsa. Această
specificare are o mare importanţă practică, deoarece, în cazul anulării sentinţei de condamnare
pronunţate până la momentul intrării ei în vigoare, poate fi vorba de un concurs de infracţiuni. în acest
caz, aplicarea pedepsei se va efectua în baza prevederilor art. 84 CP; dacă infracţiunea nouă se comite
în timpul executării pedepsei penale, aplicarea pedepsei definitive se va efectua conform art. 85 CP
potrivit cumulului de sentinţe, iar aceste reguli nu pot fi aplicate dacă condamnatul a executat în
întregime pedeapsa penală.
Condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită mai înainte constituie
prima infracţiune a recidivei, ca modalitate a pluralităţii de infracţiuni, iar infracţiunea comisă după
condamnare sau după executarea pedepsei alcătuieşte cea de-a doua infracţiune a recidivei.
Din punctul de vedere al concepţiei social-juridice, recidiva constituie un grad prejudiciabil
sporit faţă de concursul de infracţiuni, deoarece ea denotă că avertismentul cuprins în actul de
condamnare, chiar şi după executarea pedepsei respective, n-a produs efectul scontat. De aceea, recidiva
pune problema cu privire la mijloacele de luptă împotriva ei. Alin. (2) art. 82 CP sporeşte esenţial
limita minimală a pedepsei penale pentru recidiva de infracţiuni.
Din punctul de vedere al criminologiei, recidiva face obiectul unor cercetări speciale ale
cauzelor ei, ca cel mai grav aspect al infracţionalităţii,
231
 precum şi a trăsăturilor caracteristice personalităţii infractorului recidivist. De aceea, este firesc să
se acorde o importanţă deosebită stabilirii condiţiilor în care pluralitatea de infracţiuni constituie recidivă.
în funcţie de caracterul infracţiunilor care formează recidiva şi de numărul condamnărilor, art. 34 CP
fixează trei tipuri de recidivă:
1) simplă;
2) periculoasă;
3) deosebit de periculoasă.
Definiţia recidivei simple nu este formulată expres în legea penală, însă ea decurge din noţiunea
generală a recidivei din alin. (1) art. 34 CP, precum şi a noţiunii recidivei periculoase sau deosebit de
periculoase din alin. (2) şi (3) art.' 34 CP.
Recidivă simplă se consideră comiterea unei infracţiuni intenţionate de către o persoană care
anterior a fost condamnată o singură dată pentru o astfel de infracţiune, cu excepţia condamnării pentru
infracţiunea anterioară şi săvârşirii unei noi infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
Deci aici este vorba de repetarea infracţiunilor pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu
închisoare pe un termen de până la 5 ani. De exemplu, persoana condamnată pentru jaf, prevăzut în alin.
(1) art. 187 CP, comite un act de huliganism, prevăzut în alin. (1) art. 287 CP, sau condamnatul pentru
maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154 CP) săvârşeşte o ameninţare cu omor ori cu
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 155 CP) etc.
Conform alin. (2) art. 34 CP, „recidiva se consideră periculoasă:
a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune gravă sau
deosebit de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau
deosebit de gravă".
Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită" este a treia la număr, iar pentru a doua
modalitate este a doua la număr. Pentru prima modalitate este vorba de repetarea infracţiunilor pentru
care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani, indiferent de
termenele aplicate făptuitorului pentru aceste trei infracţiuni, iar a doua modalitate se caracterizează prin
săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau deosebit de grave cu intenţie, după ce infractorul a fost con-
damnat anterior pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Potrivit alin. (3) art. 34 CP, „recidiva se consideră deosebit de periculoasă:
232
 a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la
închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o
infracţiune;
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional
de gravă a săvârşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional
de gravă".
Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită" trebuie să fie, cel puţin, a patra la
număr, după ce infractorul anterior a fost de trei sau mai multe ori condamnat la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un
termen de până la 5 ani, indiferent de termenele pedepsei aplicate condamnatului pentru aceste
infracţiuni.
A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni deosebit de
grave sau excepţional de grave, după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei
infracţiuni excepţional de grave. Infracţiunea „din nou săvârşită" este a doua la număr.
Stările de recidivă simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă determină un mod mai
aspru de aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de sancţiunea normei penale, prevăzute în alin. (2)
art. 82 CP.
Afirmaţia autorului V. Ţaulean, precum că „în cazul recidivei nu se poate beneficia de
facilităţile prevăzute în legătură cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (art. 81
CP)",10 nu rezistă criticii. Din contra, imperativele stipulate în alin. (2) art. 81 CP trebuie coroborate cu
imperativele prevăzute în alin. (2) art. 82 CP. Nu se poate exclude atenuarea răspunderii penale pentru
activitatea infracţională neconsumată, determinată de lege, chiar şi în cazul recidivei de infracţiuni.
Aplicaţii
1. Ursu, fiind în relaţii duşmănoase cu Pânzari, şi-a pus scopul să-i dea foc la casa în care
ultimul locuia singur. Ştiind cu certitudine că Pânzari se afla în deplasare, noaptea, Ursu a băgat
sub acoperiş un smoc de paie şi 1-a aprins. în urma incendiului ce s-a declanşat casa a ars complet
şi a murit mama lui Pânzari, care venise la el în ospeţie.
Ce conţin acţiunile lui Ursu - o pluralitate de infracţiuni sau o infracţiune unică
complexă?
0
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redacţia lui A. Barbăneagră.
Chişinău: ARC. 2003, p. 102.
233
~
 2. Uncuţă, dorind să obţină apartament, i-a propus primarului oraşului Pogor
şpagă în sumă de 10 mii de lei. Ezitând puţin, el a acceptat. Pentru această
faptă Pogor a fost tras la răspundere penală conform lit. c) alin. (2) art. 327 CP
şi lit. d) alin. (2) art. 324 CP.
Consideraţi că acţiunile lui Pogor au fost calificate just? Prin ce se deosebeşte concursul ideal
de infracţiuni de concurenţa normelor juridico-penale?
3. Prin ce trăsături comune se caracterizează pluralitatea de infracţiuni?
Prin ce se deosebeşte concursul de infracţiuni de infracţiunea unică complexă?
4. Mocanu bănuia că soţia sa are legături intime cu vecinul. Convingându-
se de aceasta, a omorât-o. în cursul urmăririi penale s-a stabilit că 7 ani în
urmă el fusese eliberat din locurile de detenţie, unde şi-a ispăşit, timp de 6 ani,
pedeapsa închisorii pentru omorul intenţionat din gelozie al primei soţii.
Se consideră acţiunile lui Mocanu recidivă de infracţiuni? Dacă da, stabiliţi modalitatea
recidivei de infracţiuni comise de Mocanu.
5. Arsene, care avea un copil de 5 ani, a divorţat. Cu scopul de a se sustrage
de la plata pensiei alimentare, a plecat la lucru în altă localitate. Dar acţiunea
întreprinsă nu i-a reuşit. El a fost găsit şi obligat să plătească. Arsene s-a înfuriat
şi a omorât soţia şi copilul.
Există în acţiunile lui o pluralitate de infracţiuni?
Pot fi săvârşite infracţiuni ce formează un concurs real de infracţiuni printr-o singură
acţiune?
6. Bucătari păstra ilegal în sertarul mesei de scris un revolver. într-o zi
copiii lui l-au găsit şi au început să se joace cu armă. Ca rezultat unul dintre ei
a fost omorât.
Conţin acţiunile lui Bucătari o pluralitate de infracţiuni? Calificaţi acţiunile lui Bucătari.
7. Dudău a fabricat două carabine, una dintre care i-a dat-o lui Gheorghiţă.
Timp de un an ei au împuşcat în mod ilegal 9 căprioare şi 5 mistreţi, pricinuindu-i
statului o daună în valoare de 15 mii lei. O parte din carnea animalelor ei o
vindeau, iar cealaltă parte o consumau.
Calificaţi acţiunile lui Dudău şi Gheorghiţă. Există în acţiunile lor o plura litate de
infracţiuni?
8. Şoferul Bumbu, văzând că paznicul lipseşte, a încărcat de la faţarea gospo
dăriei agricole în camion de 3 t de grâu şi 1-a vândut cetăţeanului Lozovanu.
Calificaţi acţiunile lui Bumbu.
9. Enache a fost tras la răspundere penală conform alin. (1) art. 195 CR în
cursul urmăririi penale s-a constatat că o jumătate de an în urmă el a fost eliberat
din locul de detenţie, unde şi-a ispăşit pedeapsa pentru huliganism agravat.
Constituie acţiunile lui Enache o recidivă?
Ce fel de recidivă?
Ce consecinţe juridice poate atrage după sine recidiva?
234
 Capitolul VIII
CALIFICAREA CONCURENŢEI NORMELOR JURIDICO-PENALE
§ 1. Noţiunea şi modalităţile concurenţei normelor juridico-penale
Au fost examinate principalele procedee şi metode ale procesului selectării normei juridico-penale
a activităţii infracţionale consumate şi neconsumate, a infracţiunii unice simple şi complexe, a
participaţiei penale şi a pluralităţii de infracţiuni etc. Există însă şi cazuri când fapta săvârşită conţine
semnele a două sau mai multor componenţe de infracţiuni, ca de altfel şi în cazul pluralităţii de
infracţiuni, deşi această faptă trebuie calificată doar în baza unei singure norme penale.
Este vorba de concurenţa normelor juridico-penale, care trebuie delimitată de concursul ideal de
infracţiuni. Concursul ideal de infracţiuni presupune că fapta săvârşită e cuprinsă de două sau mai multe
norme juridico-penale, dar nici una dintre acestea nu cuprinde fapta comisă în întregime şi, de
aceea, pentru analiza juridică completă a ei, se aplică două sau mai multe norme penale. Pe când la
concurenţa normelor juridico-penale, fapta de asemenea e cuprinsă de două sau mai multe norme
penale, însă fiecare dintre aceste norme cuprinde în întregime fapta comisă, iar pentru analiza ei juridică
completă este suficient aplicarea unei singure norme penale.
După cum am menţionat, legiuitorul, pornind de la sarcinile de luptă cu criminalitatea,
adeseori formulează noi norme penale care se intersectează parţial, fapt ce duce la dublarea, repetarea
legii penale. Crearea noilor norme penale care concurează între ele se deosebeşte de formularea
infracţiunilor unice complexe. în cazul formulării infracţiunilor unice complexe, legiuitorul uneşte într-o
normă distinctă două sau mai multe activităţi infracţionale, ce au tendinţă de repetare şi răspândire
anume sub forma dată, de obicei, în scopul sporirii răspunderii penale, pe când în cazul noilor norme
penale ce concurează între ele, legiuitorul separă o activitate infracţională într-o normă aparte dintr-un
cerc de fapte infracţionale prevăzute de o altă normă penală în scopul atenuării sau, din contra, agravării
răspunderii penale pentru această activitate infracţională. De exemplu, falsul în actele publice (art.
332 CP)
235
 constituie o modalitate a unui abuz de putere sau de serviciu (art. 327 CP). Separând această
normă, legiuitorul a stabilit o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută pentru celelalte modalităţi de
abuz de putere sau de serviciu. Şi, din contra, separând tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a
unei persoane nevinovate într-o normă aparte (art. 306 CP), legiuitorul a fixat o pedeapsă penală mai
aspră decât cea pentru abuz de putere sau de serviciu, cu care aceasta concurează. Sarcina persoanelor
care efectuează calificarea infracţiunilor este de a alege una dintre normele concurente. Soluţionarea
acestei chestiuni n-ar prezenta nici o greutate dacă, De exemplu, legiuitorul ar completa componenţa
de infracţiune a abuzului de putere sau de serviciu (art. 327 CP) cu astfel de semne negative ca: „fără
falsul în acte publice", „cu excepţia cazurilor de corupere", „fără tragerea cu bună-ştiinţă la răs-
pundere penală a unei persoane nevinovate" etc, adică cu indicarea lipsei semnelor tuturor normelor
penale, separate din numărul faptelor infracţionale prevăzute de art. 327 CP. Dar legea penală nu prevede
asemenea reglementări, deoarece cunoaştem şi alte modalităţi ale concurenţei normelor penale, ce
diferă de cele exemplificate, şi anume: concurenţa normelor penale care prevăd activităţile
infracţionale unite de legiuitor în infracţiunea unică complexă compusă. De exemplu, tâlhăria ca
infracţiune unică complexă compusă concurează cu normele care prevăd activităţile infracţionale ce o
formează -cu jaful şi cu vătămările corporale de un anumit grad. în legislaţia penală anterioară nu
erau prevăzute nici noţiunea concurenţei normelor juridico-penale, nici regulile de calificare a
acestora, ele fiind elaborate de doctrina dreptului penal şi de practica judiciară. Toate acestea au fost
pentru prima dată stipulate în Codul penal al RM din 18 aprilie 2002.
Potrivit alin. (1) art. 115 CP, „concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de
către o persoană sau de un grup de persoane a unei fapte pre-judiciabile, cuprinse în întregime de
dispoziţiile a două sau mai multor norme penale şi constituind o singură infracţiune".
Alineatul (2) al acestui articol stipulează că „alegerea uneia din normele concurente care
reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art. 116-
118".
Pentru concurenţa normelor juridico-penale este necesară existenţa următoarelor condiţii:
a) să fie săvârşită o singură acţiune sau inacţiune simplă, fie să se desfă
şoare o activitate unică prelungită;
b) fapta să fie cuprinsă în întregime de fiecare dintre dispoziţiile celor
două sau ale mai multor norme penale;
236
 c) fiecare dintre normele juridico-penale care concurează ar fi suficientă
pentru calificarea faptei prejudiciabile săvârşite;
d) să se aducă atingere unui singur obiect juridic generic ocrotit de legea
penală, pe când obiectele juridice nemijlocite pot fi diferite.
Concurenţa normelor juridico-penale apare sub diferite forme:
1) concurenţa dintre normele generale şi normele speciale;
2) concurenţa dintre două norme speciale;
3) concurenţa dintre o parte şi un întreg.
Să examinăm noţiunea şi regulile de calificare ale fiecărei modalităţi a concurenţei normelor
juridico-penale.

§ 2. Concurenţa dintre normele generale şi normele speciale

Potrivit alin. (1) art. 116 CP, „normă generală se consideră norma penală care prevede două sau
mai multe fapte prejudiciabile, iar normă specială este norma penală care prevede numai cazurile
particulare ale acestor fapte". Cu alte cuvinte, această modalitate a concurenţei se caracterizează prin
faptul că prima normă, denumită generală, prevede un cerc de acte anumite, iar a doua, denumită
specială, prevede cazuri particulare din acest cerc de fapte.
Cele menţionate pot fi confirmate prin următorul exemplu. Ofiţerul de urmărire penală, din
interes material, a falsificat probele în procesul penal dus de el. Asemenea acţiuni reprezintă abuz de
putere sau folosirea intenţionată, în interes material, de către o persoană cu funcţie de răspundere a
atribuţiilor de serviciu abuz care a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor şi drepturilor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice. Acţiunile date conţin toate semnele infracţiunii prevăzute în art.
327 CP, dar ele sunt cuprinse în întregime şi în art. 332 CP, care prevede falsul în actele publice, adică
înscrierea de către o persoană cu funcţie de răspundere în documentele oficiale a unor date vădit false
săvârşite din interes material. în afară de aceasta, ele mai conţin şi prevederile alin. (2) art. 310 CP cu
privire la falsificarea probelor în procesul penal de către o persoană cu funcţie de răspundere.
în cazul dat este vorba de concurenţa a trei norme juridico-penale, dintre care art. 327 CP
cuprinde diferite modalităţi ale abuzului de putere şi este normă generală, în timp ce art. 332 CP,
prevăzând o singură modalitate a abuzului de putere - falsul în acte publice, este o normă specială. La
rândul său, aceasta este o normă generală în comparaţie cu alin. (2) art. 310 CP, deoarece falsificarea
probelor în procesul penal reprezintă un caz particular de fals în acte publice şi deci ultima este o normă
specială atât în comparaţie
237
 cu art. 327 CP, cât şi cu art. 332 CP. Diferenţa dintre aceste cazuri poate fi arătată printr-un
desen, unde A reprezintă modalităţile abuzului de putere, b -falsul în acte publice, c - falsificarea
probelor în procesul penal.

Fig. 1. Concurenţa dintre normele generale şi normele speciale

La concurenţa normelor generale şi speciale, ultimele se află în raport de subordonare logică
faţă de primele, deoarece orice fals în actele publice neapărat constituie un abuz de putere, însă nu
orice abuz de putere este numaidecât o falsificare a probelor în procesul penal.
Ca modalităţi speciale ale abuzului de putere (art. 327 CP), ale excesului de putere (art.328
CP) şi ale neglijenţei în serviciu (art. 329 CP), legea penală prevede un şir de infracţiuni:
infracţiunile contra justiţiei comise de persoane cu funcţie de răspundere (art. 306, 307, 308, 309
CP etc), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor (art. 296 CP), neîn-deplinirea
dispoziţiilor organelor de stat de supraveghere în domeniul protecţiei civile (art. 297 CP) etc.
Unele articole despre infracţiunile contra vieţii persoanei (omorul fără circumstanţe agravante
şi atenuante, alin. (1) art. 145 CP, şi omorul săvârşit în stare de afect, art. 146 CP), infracţiunile militare
(dezertarea, art. 371 CP, şi părăsirea samavolnică a câmpului de luptă, art. 386 CP) etc. sunt
subordonate logic şi deci pot concura între ele.
Separând norma specială de cea generală, legiuitorul şi-a stabilit, fără echivoc, poziţia faţă de această
varietate a concurenţei normelor juridico-penale, bazându-se pe diferite motive sociale, politice şi juridice
ale situaţiei actuale, regula de calificare a concurenţei normelor generale şi normelor speciale.
Potrivit alin. (2) art. 116 CP, „în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se
aplică numai norma specială".
Cea mai răspândită varietate a concurenţei normelor generale şi speciale este concurenţa dintre
componenţa de bază (normă generală, constitutivă) şi modalităţile calificative (normă specială, cu
circumstanţe agravante) ale
238
 acesteia, prevăzute, de obicei, în diferite alineate. De exemplu, alin. (1) art. 186 CP prevede
componenţa de bază constitutivă a sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane, ce reprezintă o
normă generală, iar literele alin. (2) şi (3) -modalităţile calificative, agravante ale furtului (furtul săvârşit
repetat, de două sau mai multe persoane, prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare
sau în locuinţă, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile, în timpul unei calamităţi, de un grup
criminal organizat sau de o organizaţie criminală). în asemenea caz orice circumstanţă agravantă
prescrisă în alin. (2) şi (3) ale art. 186 CP joacă rolul de normă specială faţă de alin. (1) al aceluiaşi
articol, pentru că anume ele separă unele modalităţi ale infracţiunii constitutive în cauză. Toate
circumstanţele agravante prevăzute de alin. (2) şi (3) art. 186 CP numaidecât constituie un furt, dar nu
orice furt este săvârşit neapărat, De exemplu, în timpul unei calamităţi. întrucât la rezolvarea unei
cauze concrete sarcina aplicării legii penale este traducerea în viaţă a voinţei legiuitorului, acest scop
poate fi atins, aplicând norma specială, fiindcă norma generală este rezervată pentru cazurile care nu
cuprind circumstanţele agravante enumerate. Analogic trebuie efectuată calificarea şi în toate celelalte
cazuri, când infracţiunea concretă posedă circumstanţele agravante indicate în alineatele ulterioare.
Câteodată în calitate de norme speciale, în afară de circumstanţele agravante ale componenţei
de bază, pot fi şi circumstanţele atenuante ale acesteia, care pot fi prevăzute în articole distincte. De
exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat, prevăzută în alin. (1) art. 145 CP, are
următoarele circumstanţe atenuante, prevăzute în articole separate: omorul săvârşit în stare de afect
(art. 146 CP), pruncuciderea (art. 147 CP), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia - art. 148
CP). Regula generală a calificării infracţiunilor şi în cazul concurenţei dintre norma generală şi norma
specială sub formă de componenţă cu circumstanţe atenuante este aceeaşi - se aplică norma specială.
De exemplu, dacă a fost comisă o vătămare intenţionată mai puţin gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţii în stare âe afect se

La calificarea infracţiunilor normele generală şi specială pot fi împreună doar în cazurile în

care sunt r -
CP care constituie o normă specială, s-au săvârşit succesiv, prin diferite
sme \ \ ^^ 4 < *^^ ***** £ ^ t e
239
 prejudiciabile formează un concurs real de infracţiuni şi trebuie să fie calificate în bazele
alin. (1) art. 220 CP şi lit. c) alin. (2) art. 220 CP.
§ 3- Concurenţa dintre două norme speciale
După cum am arătat, componenţa de bază de la alineatul întâi al unui articol (norma generală)
poate avea un şir de circumstanţe agravante, iar uneori şi unele circumstanţe atenuante. De exemplu,
componenţa de bază a omorului intenţionat (alin. (1) art. 145 CP) are 6 circumstanţe agravante
stipulate în alin. (2) art. 145 CP, 13 circumstanţe agravante stabilite - în alin. (3) art. 145 CP, precum
şi trei circumstanţe atenuante prevăzute în art. 146 CP (Omorul săvârşit în stare de afect), art. 147 CP
(Pruncuciderea) şi art. 148 CP (Eutanasia). Atât circumstanţele agravante, cât şi cele atenuante se
consideră norme speciale în raport cu norma generală a componenţei de bază a omorului intenţionat.
Potrivit art. 117 CP, „concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:
a) dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu
circumstanţe agravante - infracţiunea se califică în baza celei cu circum
stanţe atenuante;
b) dintre două componenţe cu circumstanţe atenuante - infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă;
c) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante -
infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai
aspră".
1. Prima varietate a concurenţei dintre două norme speciale se caracterizează prin prezenţa în
fapta prejudiciabilă a unei componenţe de infracţiune cu circumstanţe agravante şi una cu circumstanţe
atenuante. De exemplu, o soţie şi-a omorât soţul cu o deosebită cruzime în stare de afect survenit
subit ca reacţie la actele de violenţă ale soţului. Acţiunile ei sunt prevăzute de lit. b) alin. (3) art. 145
CP (omorul săvârşit asupra soţului), de lit. h) alin. (3) art. 145 CP (Omorul săvârşit cu deosebită
cruzime) şi de art. 146 CP (Omorul săvârşit în stare de afect).
Potrivit indicaţiei lit. a) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre componenţa de infracţiune cu
circumstanţe agravante şi a unei componenţe de infracţiune cu circumstanţe atenuante, cele săvârşite se
califică numai în baza celei cu circumstanţe atenuante. Deci, în cazul menţionat, acţiunile soţiei
trebuie calificate numai în baza art. 146 CP (Omor săvârşit în stare de afect), deşi acţiunile ei sunt
cuprinse în întregime şi de lit. b) şi h) alin. (3) art. 145 CP.
240
 Aceste reguli de calificare au fost preluate de legiuitor în Codul penal din 2002 de la
doctrina penală şi practica judiciară anterioară. De exemplu, in pct. 6 al Hotărârii Plenului C S
J „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat" din 15 noiembrie 1993
cu modificările ulterioare se menţionează că „omorul săvârşit în stare de afect urmează să fie
calificat în baza art. 90 CP din 1961 (art. 146 CP din 2002) şi în cazurile în care el a fost
săvârşit în circumstanţele qrevĂn\te.m.ryj^A,,ci,(i,'^i':h,~ati.tbrbXJî- u'in 1961 (lit. a), c), h) şi g) alin.
(3) art. 145 CP din 2002)". La aceste indicaţii s-ar mai putea adăuga circumstanţele agravante
prevăzute de lit. b), d) şi f) alin. (3) art. 145 CP din 2002, care nu erau stipulate de art. 88 CP
din 1961. în rândul al doilea, concluzia dată are drept bază şi principiul juridic general -
umanismul legii penale. Bunăoară, Plenul C S J în pct.4 al Hotărârii „Cu privire la
respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei" din 24 aprilie 2000,
luând în consideraţie acest principiu, arată că „toate îndoielile care nu pot fi înlăturate vor fi
interpretate în favoarea inculpatului". Această regulă se referă atât la procesul dovedirii
învinuirii, cât şi la procesul calificării infracţiunilor.
2. Următoarea varietate a concurenţei dintre două norme speciale o
formează concurenţa dintre âouă componenţe cu circumstanţe atenuante.
De exemplu, omorul copilului nou-născut, săvârşit în timpul naşterii de către
mama care s-a aflat în stare de afect, provocată de durerile naşterii. Acţiunile
de art 146
mame\ sunt cuprinse atât de art. A 41 CV c.PTOncuc«tareo>, •** * '
CP (Omor săvârşit în stare de afect) caaB asm ^ dto» do-
YotTWtXpT^Sdexx\ot^.^att.Uiev- lesăvâjşite se califica
eomp on en te de infra cţ iun i- «— ^^ b l â n d â . D e ci a c ţiun ile
* h a z * t o n a j * * » * * ^ ^ ^ ^ m a m T ^ ^ ^ S ^ mamei care, fiind în stare de
afect, şi-a omorât copilul nou-născut trebuie calificate în baza art. 146 CP (Omor săvârşit în
stare de afect).
Stabilind această regulă, legiuitorul a pornit de la scopul unic al ambelor circumstanţe
atenuante - atenuarea răspunderii penale a făptuitorului, care poate fi atins doar dacă el va
primi pedeapsa cei mai uşoară prescrisă de aceste norme.
3. A treia varietate a concurenţei dintre două norme speciale o constituie concurenţa
dintre două componenţe cu circumstanţe agravante. Să admitem că a fost săvârşit un furt de
către două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP) şi simultan în timpul unei
calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP).
Conform indicaţiilor lit. c) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre două componenţe de
infracţiuni cu circumstanţe agravante, cele săvârşite se califică
241
 în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră. Deci, în exemplul dat, calificarea
faptei prejudiciabile comise se va efectua în baza lit. a) alin. (3) art. 186 CP.
în atare cazuri în practica judiciară de mult acţionează o lege nescrisă, preluată de noul Cod
penal: modalitatea unei agravante mai aspre o absoarbe pe vea mai puţin aspră, deoarece doar astfel
se poate atinge scopul scontat, agravând răspunderea penală pentru infracţiunea dată. Bineînţeles,
dacă nu este vorba de un concurs real de fapte infracţionale, săvârşite prin diferite acţiuni de sine
stătătoare, când pentru calificare trebuie aplicată fiecare circumstanţă agravantă. Această regulă
rezultă chiar din textul unor articole din Partea specială a Codului penal. De exemplu, în unele cazuri
legiuitorul atenţionează expres că alin. (3) art. 191 CP se extinde şi asupra delapidărilor prevăzute de
alineatul întâi şi alineatul doi ale prezentului articol. Această poziţie estepromo vată şi de Plenul C S
J. în pct. 24 al Hotărârii „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor" din 28 iunie 2004 se arată: „dacă furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii
străine sau pungăşia au fost săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravante,
prevăzute de diferite alineate ale articolului corespunzător, atunci, în lipsa concursului real de
infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate conform acelui alineat al articolului care prevede o sancţiune
mai severă. Totodată, în partea descriptivă a sentinţei trebuie nominalizate toate circumstanţele
agravante ale faptei".
Argumentarea o facem în felul următor: circumstanţa mai puţin aspră, De exemplu, furtul
săvârşit de două sau mai multe persoane, fiind o normă specială în comparaţie cu furtul prevăzut de
alin. (1) art. 186 CP, la rândul său, este o normă generală comparativ cu circumstanţa agravantă mai
aspră -furtul săvârşit în timpul unei calamităţi, care se află în subordonare logică faţă de prima. Orice
furt săvârşit în timpul unei calamităţi poate fi şi un furt săvârşit de două sau mai multe persoane, însă
nu orice furt săvârşit de două sau mai multe persoane este neapărat un furt săvârşit în timpul unei
calamităţi. Deci şi din acest punct de vedere trebuie aplicată lit. a) alin. (3) art. 186 CP, cu alte cuvinte,
regula concurentei dintre normele generale şi normele speciale. Schema concurenţei dintre două
norme speciale poate fi arătată printr-un desen, unde A reprezintă componenţa de bază (norma
generală, De exemplu a omorului intenţionat - alin. (1) art. 145 CP), b - componenţa cu circumstanţe
agravante (norma specială, De exemplu omor săvârşit din interes material - lit. b) alin. (2) art. 145 CP),
c - componenţa cu circumstanţe agravante (norma specială, De exemplu omor săvârşit cu o deosebită
cruzime -
242
 lit. h) alin. (3) art. 145 CP), d - componenţa cu circumstanţe
atenuante (norma specială, De exemplu omor săvârşit în stare de
afect - art. 146 CP), e - componenţa cu circumstanţe atenuante
(norma specială, De exemplu pruncuciderea - art. 147 CP).

Fig. 2. Concurenţa dintre două norme speciale.

Orice normă specială, atât cea cu circumstanţe agravante, cât şi cea cu circumstanţe
atenuante, se află în raport de subordonare cu norma generală, iar între normele speciale există o
legătură de reciprocitate.
§ 4. Concurenţa dintre o parte şi un întreg
Potrivit alin. (1) art. 118 CP, „concurenţa dintre o parte şi un întreg
reprezintă existenţa a două sau mai multor norme penale, una dintre ele cuprinzând fapta
prejudiciabilă în întregime, iar celelalte - numai unele părţi ale ei".
Cu alte cuvinte, această modalitate de concurenţă constă în faptul că există două sau mai
multe norme, dintre care una cuprinde fapta infracţională în întregime, iar altele numai unele părţi ale ei.
în acelaşi timp, exact ca şi în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale, şi ele se află
în raport de subordonare, numai că nu după volum, dar după conţinut. Dacă am prezenta grafic tipul
dat de modalitate a concurenţei, De exemplu a infracţiunii de banditism (art. 283 CP), atunci .4
reprezintă componenţa banditismului ca un tot întreg, b - componenţa omorului ca parte a banditismului,
c - componenţa tâlhăriei ca parte a acestui întreg, d- componenţa jafului ca parte a întregului, e -
componenţa violului ca parte a întregului,/- componenţa distrugerii sau degradării avutului
proprietarului ca parte a întregului şi g- componenţele altor infracţiuni comise prin atacurile persoanelor
fizice sau juridice.
243
 Fig. 3. Concurenţa dintre o parte şi un întreg.
Regula generală în operaţiile de calificare a infracţiunilor cu privire la concurenţa dintr-o
parte şi un întreg e prevăzută în alin. (2) art. 118 CP, potrivit căruia „calificarea infracţiunilor în cazul
concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectuează în baza normei care cuprinde în întregime toate
semnele faptei prejudiciabile săvârşite". De exemplu, dacă o bandă înarmată a atacat un şir de persoane
fizice şi juridice, săvârşind astfel o tâlhărie, un omor şi un jaf, cele săvârşite trebuie calificate numai
în baza art. 283 CP. Concluzia dată are drept bază şi principiul juridic al dreptului penal
-individualizarea răspunderii penale, care prevede aplicarea justă a legii astfel încât oricine ar săvârşi o
infracţiune să i se aplice pedeapsa meritată.
Această regulă a fost unanim acceptată atât de doctrina penală, cât şi de practica judiciară şi
până la legiferarea ei de către Codul penal al RM din 2002. însă practica judiciară uneori comite şi
unele greşeli, care sunt, probabil, generate de faptul că nu întotdeauna este uşor a sesiza care anume
normă cuprinde fapta infracţională în întregime.
O abatere incorectă de la regula dată a indicat-o pct. 22 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la
practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat" din 15 noiembrie 1993: „omorul intenţionat
săvârşit de participanţii bandei în timpul atacului urmează să fie calificat în conformitate cu
concursul infracţiunilor de banditism şi omor intenţionat". în legătură cu interpretarea în cauză apare
întrebarea: de ce nu sunt calificate conform concursului de infracţiuni toate tâlhăriile, jafurile,
furturile, violurile, distrugerile avutului proprietarului şi alte infracţiuni similare, săvârşite de membrii
unei bande în timpul atacului? Dacă ne-am călăuzi de această indicaţie a Plenului, atunci vătămarea
intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi sustragerea deschisă a avutului
proprietarului, comise de participanţii la o tâlhărie în timpul atacului, urmează să fie calificate
conform concursul de
244
 infracţiuni ca tâlhărie, vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi jaf.
Dacă ne-am conduce de aceste indicaţii incorecte, atunci am denatura voinţa legiuitorului, formulând
noţiunea banditismului, tâlhăriei şi a altor componenţe de infracţiuni, alcătuite dintr-un şir de fapte
infracţionale, ce se disting printr-un pericol social sporit.
în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg trebuie mai întâi să stabilim, potrivit căror semne ale
componenţei de infracţiune decurge această concurenţă. Ea poate avea loc după semnele obiectului,
subiectului, laturii obiective şi celei subiective ale infracţiunii sau concomitent după câteva dintre ele.
Concurenţa după obiect. Mai ample sunt obiectul banditismului (art. 283 CP) în comparaţie
cu obiectele tâlhăriei (art. 188 CP), jafului (art. 187 CP), violului (art. 171 CP), distrugerii sau
degradării avutului proprietarului (art. 197 CP) etc; tâlhăriei - cu obiectele vătămării intenţionate
medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP), jafului (art. 187 CP), furtului (art. 186 CP);
dezordinii de masă (art. 285 CP) - cu obiectele huliganismului (art. 287 CP), ameninţării sau violenţei
săvârşite asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte
datoria obştească (art. 349 CP); obiectul delapidării averii străine cu folosirea situaţiei de serviciu (lit. d)
alin. (2) art. 191 CP) comparativ cu cel al abuzului de serviciu (art. 327 CP) etc.
Din exemplele enumerate se vede că obiectele a două sau mai multor infracţiuni la
concurenţa dintre o parte şi un întreg sunt omogene. Unul reprezintă o parte a altuia (obiectul
abuzului de serviciu este numai o parte a obiectului delapidării avutului proprietarului prin abuz de
serviciu, iar obiectul vătămării intenţionate medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii este numai o
parte a tâlhăriei etc). De aceea în toate cazurile unei atare modalităţi de concurenţă între o parte şi un
întreg trebuie aplicată norma, în care în întregime este specificat obiectul infracţiunii.
Concurenţa după latura obiectivă. După latura obiectivă concurează normele ce prevăd
atentarea la unul şi acelaşi obiect. De exemplu, mai largă este latura obiectivă a tâlhăriei decât a
componenţei jafului; a furtului în jvgppjtij ]w3)''maridppâîaîmtuM< înprtpprti) esentiaJe etc,
Exemplificăm concurenţa după latura obiectivă prin corelaţia aşa-
numitelor componenţe compuse cu cele simple, care reprezintă numai un
element al lor De exemplu, în cazul săvârşirii unei tâlhării apare concurenta
componenţei tâlhăriei cu componenteJejaftJuJ, furtului şi violentei aplicate
Deoarece ultimele constituie doar unele elemente ale primei prioSf£
aceste cazun are infracţiunea compusă. prioritate in
245
 Concurenţa după latura obiectivă poate avea următoarele particularităţi: 1) acţiunea prevăzută
de o normă penală este numai o parte din acţiunile specificate de altă normă juridico-penală (acţiunile
torturării pot fi numai o partd ăm acţiunile laturii obiective a unui omor);
2} consecinţele prejudiciabile prevăzute de o normă penală alcătuiesc numai o parte din
consecinţele infracţionale stabilite de altă normă (sustragerea averii străine în proporţii esenţiale poate
fi un episod al sustragerii în proporţii mari);
3) una dintre norme poate prevedea acţiuni ilegale care numai au creat posibilitatea reală a
survenirii consecinţelor prejudiciabile, dar alta cuprinde şi survenirea lor (alin. (1) art. 224 CP stipulează
crearea posibilităţii cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului, iar alin. (2) şi (3) art.
224 CP prevede survenirea acestor daune).
In toate aceste cazuri de concurenţă trebuie aplicată norma care descrie mai deplin semnele
proprii faptei infracţionale.
Concurenţa după latura subiectivă. După latura subiectivă concurează infracţiunile la care
atât obiectele, cât şi latura obiectivă sunt omogene. Deci oftiectuf, farura o6iectivă, precum şi latura
subiectivă ale unei infracţiuni tuiisUtuic u pane a aitei'liiifauuum.' îJt exemplu,
uâea~u peisuaiia~ursuuge intenţionat întreprinderile, clădirile, căile şi mijloacele de
comunicaţie ori alte bunuri de stat sau obşteşti în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de
apărare a ţării, astfel de acţiuni vor fi calificate ca diversiune (art. 343 CP), dar nu ca distrugere
intenţionată a averii străine (art. 197 CP), deoarece latura subiectivă a diversiunii e formată din
intenţie şi scopul indicat, pe când latura subiectivă a distrugerii averii străine este mai îngustă
conţinând numai intenţia.
Pornind de la opinia unanim susţinută de doctrina penală, potrivit căreia diferite motive nu pot
fi îmbinate într-o singură infracţiune, fapta săvârşită trebuie calificată conform normei penale, care
prevede motivul ce determină rezoluţia infracţională dată.
Concurenţa după subiectul infracţiunii. Potrivit doctrinei penale, concurenţa după subiectul
infracţiunii este posibilă doar în calitate de concurenţă dintre normele generale şi cele speciale. De
exemplu, ucacordarea ajutorului necesar unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă
(alin. (1) art. 163 CP) şi neacordarea de ajutor unui bolnav (alin. (1) art. 162 CP); săvârşirea unui omor
de orice persoană (alin. (1) art. 145 CP) şi omorul săvârşit asupra soţului (soţiei) sau a unei rude
apropiate (lit. b) alin. (3) art. 145 CP); spălarea banilor săvârşită de orice persoană (lit. b) alin. (2) art.
246
 243 CP) şi aceeaşi acţiune săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu (lit. c) alin. (2) art. 243
CP) etc. în toate aceste cazuri componenţele de infracţiune care prevăd semne speciale ale subiectului
sunt mai concrete după conţinut şi de aceea trebuie aplicate la concurenţa normelor juridico-penale.
Adeseori normele juridico-penale concurează între ele simultan după câteva elemente ale
infracţiunii. De exemplu, diversiunea şi distrugerea intenţionată a avutului proprietarului concurează
între ele şi după obiect, şi după latura obiectivă, şi după latura subiectivă ale infracţiunii.
Corelaţia dintre o parte şi un întreg trebuie luată în consideraţie şi în cazul activităţii
infracţionale neconsumate.
Conform regulii generale, amplă este norma care prevede infracţiunea consumată, în
comparaţie cu norma despre tentativă de infracţiune, ultima -în comparaţie cu norma despre pregătirea
infracţiunii. Dacă o persoană a procurat o armă şi a tras cu ea într-un cetăţean cu scopul de a-1
omorî, iar ultimul, într-adevăr, a decedat, acţiunile ei includ semnele pregătirii, tentativei şi ale
omorului consumat. Se înţelege de la sine că vinovatul va purta răspundere numai pentru omorul
consumat.
Dacă va fi vorba de componenţe diferite, dintre care unele pot fi consumate, iar altele
neterminate, atunci, conform regulii generale, calificarea se va efectua după norma care prevede în
întregime fapta infracţională, chiar dacă ea cuprinde răspunderea pentru infracţiunea neconsumată. Tot
aşa trebuie procedat şi în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale.
Şi, în sfârşit, adeseori concurenţa normelor juridico-penale este confundată cu coliziunea
legilor. în realitate ele constituie noţiuni diferite, în coliziune aflându-se normele care se contrazic.
După opinia noastră, astăzi există o coliziune între unele norme penale şi unele norme din
dreptul muncii şi dreptul civil. De exemplu, conform normelor dreptului penal, la stabilirea valorii
daunelor în proporţii esenţiale, considerabile, mari şi deosebit de mari se ia în considerare numai
paguba reală directă, pe când conform normelor dreptului muncii şi dreptului civil la paguba reală
directă se adaugă şi veniturile nerealizate.
Aplicaţii
1. Grozavu, bănuindu-şi soţia de infidelitate, într-o seară s-a certat cu ea şi aceasta a părăsit casa.
Aşteptând-o să revină, a auzit afară o discuţie intimă între soţie şi vecinul său. înfuriat, a luat un băţ şi i-a
lovit pe amândoi în cap. în urma rănilor grave, vecinul a decedat, iar soţia s-a ales cu vătămări grave ale
integrităţii corporale.
247
 Calificaţi acţiunile lui Grozavu. Ce numim concurenţă a normelor juridico-penale şi prin ce se
deosebeşte ea de concursul de infracţiuni?
2. Care este regula generală a calificării infracţiunilor în cazul concurenţei

dintre normele generale şi cele speciale? Argumentaţi necesitatea existenţei

normelor speciale în legea penală. Descrieţi câte două exemple ale acestei
modalităţi de concurenţă.
3. într-o noapte, Vârlan împreună cu prietenul său Vieru s-au dus la oficiul
asociaţiei agricole şi, profitând de faptul că paznicul Iepure dormea într-o
cameră, i-au încuiat acestuia uşa şi au intrat în contabilitate, de unde au sustras
bunuri materiale în proporţii mari.
Calificaţi acţiunile lui Vârlan, Vieru şi Iepure.
Care este regula calificării infracţiunilor dintre două norme cu circumstanţe atenuante, dintre două
norme cu circumstanţe agravante şi dintre o normă cu circumstanţe atenuante şi una cu circumstanţe
agravante?
Argumentaţi-vă răspunsul.
4. Istrati, lucrând tehnician la televiziune şi urând conducerea ţării, vroia să
aducă daune statului. într-o noapte, provocând câteva explozii, a distrus
majoritatea mijloacelor de telecomunicaţii ale mun. Chişinău.
Calificaţi acţiunile lui Istrati.
Care este regula calificării infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg?
Descrieţi un caz de asemenea concurenţă după semnele obiectului, subiectului, laturii
obiective şi subiective.
5. Macari a hotărât să sustragă o motocicletă pentru a se plimba cu ea.
Deoarece în momentul răpirii a apărut proprietarul motocicletei, Macari a
săvârşit infracţiunea proiectată, aplicându-i proprietarului violenţă fizică
periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei.
Calificaţi acţiunile lui Macari.
Ce fel de concurenţă a normelor juridico-penale există în acţiunile lui Macari?
6. Petrache, fiind în stare de ebrietate, a întâlnit-o pe fosta sa concubină şi
a început să se certe cu ea. Pe parcursul acestei cerţi Petrache, strigând „îndată
îţi voi scoate-un ochi", a lovit-o cu un cuţit în faţă. Cuţitul a alunecat şi i-a
cauzat victimei vătămări uşoare a integrităţii corporale.
Calificaţi acţiunile lui Petrache.
7. Daţi definiţia coliziunii normelor penale. Prin ce se deosebeşte coliziunea
normelor penale de concurenţa normelor penale?
248
 PARTEA SPECIALA
5 1. Partea specială a calificării infracţiunilor
Aplicarea legii penale reprezintă o activitate multilaterală a organelor de drept, legată de
soluţionarea unui şir de probleme, dintre care cele mai importante sunt: 1) aprecierea juridico-penală a
faptelor prejudiciabile comise; 2) aplicarea pedepsei penale; 3) aplicarea măsurilor de siguranţă (măsuri
de constrângere cu caracter medical sau cu caracter educativ, expulzarea şi confiscarea specială); 4)
liberarea de răspundere penală şi pedeapsă penală.
Aprecierea juridico-penală a faptelor prejudiciabile comise cuprinde două componente: 1)
delimitarea faptelor prejudiciabile infracţionale de cele neinfracţionale şi 2) calificarea
infracţiunilor.
Calificarea infracţiunilor constituie temeiul aplicării pedepsei penale, măsurilor de siguranţă,
liberării de răspundere penală şi pedeapsă penală. Toate acestea ne duc la concluzia că calificarea
infracţiunilor reprezintă instituţia fundamentală a dreptului penal în procesul aplicării legii penale.
In procesul calificării infracţiunilor se acumulează şi se analizează toate celelalte instituţii ale
dreptului penal în diverse corelaţii, se dezvăluie lacunele şi momentele vulnerabile ale legii penale,
imprecizia unor concepţii teoretice etc.
Toate acestea luate împreună au determinat necesitatea introducerii în planurile de studii
pentru învăţământul universitar juridic a unui curs special - calificarea infracţiunilor şi elaborarea
diferitelor materiale didactice pentru studierea acestei discipline juridice.
De la început, aceste studii monografice didactice cuprindeau problemele teoriei generale ale
calificării infracţiunilor care reflectau calificarea diferitelor categorii de infracţiuni în limitele
descrierii lor în normele juridico-penale şi în situaţii tipice de manifestări generalizate.1
B. H. KyapHBueB. TeopemunecKue OCHOSU KeajiuipuKatfuu npecmynjieuuu. M., 1963; B.
H. KyapsBueB. O6ufax meopun Kecuiu(puKai(uu npecmywieHuu. M., 2001; B. A. KypHHOB.
HayuHbie ocHoeu KeanucpUKauuu npecmynneHuu. MTY, 1976 H 1984; T. A. JleBHUKHH.
KeajiutfiuKaiţwi npecmywieHuu. M., 1981; <J). V. EypiaK. Keanu(puKaifun npecmynneHuu. B,
1985; A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996.
249
 Aceste investigaţii, pe lângă problemele teoriei generale ale calificării, denumită Partea
generală a calificării infracţiunilor, cuprindeau şi calificarea unor grupe de infracţiuni, denumită Partea
specială a acestui curs. Unii autori abordează în această parte numai calificarea sustragerilor averii
străine,2 alţii - calificarea infracţiunilor contra persoanei, calificarea infracţiunilor contra proprietăţii,
calificarea infracţiunilor economice, calificarea infracţiunilor comise de persoane cu funcţii de
răspundere, calificarea huliganismului şi calificarea infracţiunilor în domeniul transportului.3
Noi credem că aceşti autori confundă Partea specială a calificării infracţiunilor cu Partea
specială a dreptului penal, deoarece şi unii şi alţii reflectă doar analiza juridică a unor infracţiuni din
Partea specială a Codului penal, care de fapt este o parte componentă a unui manual de drept penal,
Partea specială. Stabilirea semnelor componenţelor de infracţiune, prevăzute de normele juridico-
penale, chiar şi în unele situaţii tipice generalizate, reprezintă doar un element al procesului de
calificare a infracţiunilor, care mai degrabă pot fi atribuite la problemele teoriei generale a calificării
infracţiunilor. Credem că aceşti autori nu demonstrează al doilea element fundamental al calificării
infracţiunilor, şi anume: procesul de stabilire a corespunderii exacte dintre semnele componenţei de
infracţiune prevăzute de norma juridico-penală şi semnele unei fapte prejudiciabile concrete săvârşite.
în fond, noi susţinem fără echivoc structurarea cursului didactic privind calificarea
infracţiunilor, în care Partea generală să cuprindă problemele teoriei generale a calificării
infracţiunilor, iar Partea specială să trateze procesul de stabilire a corespunderii exacte a semnelor
componenţei de infracţiune cu semnele unei fapte prejudiciabile concrete. Bineînţeles, activitatea
infracţională este atât de diferită încât este imposibilă prognozarea varietăţilor de comitere în cadrul unei
infracţiuni, darămite într-un ansamblu de infracţiuni. De aceea, în Partea specială noi o să analizăm
calificarea unei infracţiuni de furt concrete care a fost comisă în mun. Chişinău şi care poate servi drept
exemplu de calificare a oricărei infracţiuni concrete.
§ 2. Calificarea unei infracţiuni de furt concrete
Fabula faptei prejudiciabile comise: Coţofană şi Pădurari, din mun. Chişinău ambii în
vârstă de 25 de ani, responsabili, s-au înţeles în prealabil
2
Jt. fl. FayxMaH. Op. cit.
3
M. H. KopwaHCbKHH. Op. cit.
250
 să se pricopsească din contul averii persoanelor care temporar au părăsit casele lor inundate
de o ploaie torenţială. Pentru realizarea celor proiectate, în noaptea zilei de 24 august 2005, în absenţa
proprietarului şi a altor persoane, ei au pătruns în casa întreprinzătorului Dumitru, care era inundată
aproape complet, şi au pus stăpânire pe averea acestuia în valoare de 1579 lei. In seara zilei următoare, ei
au pătruns în casa proprietarului Căldare, de unde au trecut în s&ra lor de stăpânire averea victimei în
valoare de 1427 lei.
Este de menţionat că toate circumstanţele faptei prejudiciabile comise au fost stabilite, în
corespundere cu cerinţele procedurii penale, prin acţiunile organului de urmărire penală şi ale organului
care exercită activitate operativă de investigaţii, circumstanţe care nu constituie obiect aJ calificării
infracţiunilor, dar pot servi teme aparte de investigaţii.
Mai întâi, trebuie să precizăm dacă fapta prejudiciabilă comisă constituie o infracţiune sau o
altă faptă ilicită, fiindcă, potrivit art. 51 CP, numai infracţiunea săvârşită constituie temeiul real al
răspunderii penale.
Conform art. 14 CP, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de
legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
Analizând fapta comisă, putem conchide că ea constituie o infracţiune, deoarece posedă toate
cele patru semne ale oricărei infracţiuni: acţiune prejudiciabilă (a cauzat o daună esenţială
proprietarului), prevăzută de legea penală (este o atentare la proprietate, ocrotită de legea penală),
săvârşită cu vinovăţie (comisă prin intenţie directă) şi pasibilă de pedeapsă penală (toate atentările la
proprietate, prevăzute de legea penală, sunt sancţionate penal).
Constatând că fapta comisă constituie o infracţiune, trebuie să determinăm temeiul juridic al
răspunderii penale, care, conform art. 51 CP, este componenţa de infracţiune, stipulată în legea penală,
adică să stabilim articolul sau alineatul unui articol, care descrie componenţa concretă a infracţiunii.
Analizând şi confruntând semnele faptei infracţionale comise cu semnele componenţei
infracţiunii, descrise în art. 186 CP, constatăm că cele comise pot fi încadrate în întregime de
componenţa de bază a furtului, stipulată în alin. (1) art. 186 CP, precum şi de furtul săvârşit repetat
(lit. a) alin. (2) art. 186 CP), de două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP), prin
pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit. c) alin. (2) art. 186 CP) şi în
timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP). Cu alte cuvinte, avem o concurenţă dintre normele
generale şi cele speciale.
Potrivit alin. (2) art. 116 CP, în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se
aplică doar norma specială. Deci acţiunile lui Coţofană şi Pădurari trebuie calificate în baza lit. a) alin.
(3) art. 186 CP.
 Această regulă de calificare este confirmată şi de pct. 24 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor" din 28 iunie 2004,
potrivit căruia, „dacă furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost
săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute de diferite alineate ale articolului
corespunzător, arunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate doar
conform acelui alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă".

Totodată, Plenul arată că în partea descriptivă a sentinţei trebuie nominalizate toate

circumstanţele agravante ale faptei. Se înţelege de la sine că, pentru a nominaliza toate circumstanţele
agravante ale faptei, ele trebuie analizate şi confruntate cu dispoziţiile legii penale.
O importanţă deosebită în acest caz o are, mai întâi, stabilirea existenţei componenţei de bază
în acţiunile făptuitorilor şi apoi a circumstanţelor agravante, deoarece legea penală prevede doar
agravarea componenţei de bază, fiindcă existenţa circumstanţelor agravante fixate de legea penală, să
zicem a unei contravenţii de furt, nu constituie infracţiune.
Analizând semnele nominalizate expres în alin. (1) art. 186 CP şi cele care decurg din
interpretarea sistematică a acestuia, putem afirma că componenţa de bază a infracţiunii de furt posedă
următoarele semne obligatorii, care trebuie confruntate cu semnele infracţiunii comise: semnele care
caracterizează obiectul juridic şi obiectul material ale infracţiunii, semnele care caracterizează
sustragerea averii străine, sustragere pe ascuns, daunele în proporţii esenţiale cauzate proprietarului,
legătura cauzală dintre ele, semnele ce determină intenţia directă a făptuitorilor, motivul şi scopul de
profit, precum şi semnele generale ale subiectului infracţiunii cerute de lege.
Obiectul juridic al infracţiunii de furt a făptuitorilor Coţofană şi Pădurari este dreptul de
proprietate a cetăţenilor Dumitru şi Căldare de a poseda, a se folosi şi dispune de bunurile lor, care
reprezintă obiectul material al infracţiunii.
Acţiunea de sustragere se realizează prin două acte: 1) scoaterea bunului din sfera de stăpânire a
proprietarului şi 2) trecerea lui în sfera de stăpânire a făptuitorului. Stabilirea în fiecare caz dacă a avut
loc numai primul act sau şi cel de al doilea este foarte importantă, deoarece în raport cu aceasta se
poate face distincţia dintre tentativă şi infracţiunea de furt consumată. în cazul nostru s-au realizat
ambele acte, deci este vorba de un furt consumat.
Pentru constatarea faptului că sustragerea a avut loc pe ascuns, apelăm la indicaţiile pct. 3 al
Hotărârii Plenului din 28 iunie 2004, potrivit cărora „sustragerea se consideră săvârşită pe ascuns şi se
califică drept furt, în baza art. 186 CP, dacă a fost săvârşită:
252
 - în absenţa proprietarului, a posesorului sau a oricăror altor persoane;
- în prezenţa altor persoane, care observă actul luării bunurilor, dar care
nu conştientizează caracterul infracţional al celor comise (din cauza necu
noaşterii de către ele a faptului cui aparţin aceste bunuri sau din cauza creării
de către făptuitor a iluziei caracterului legitim al luării bunurilor, sau din
cauza vârstei minore, a ebrietăţii, a somnului, a unei boli psihice ori a unei
alte stări specifice în care se află aceste persoane);
- în prezenţa altor persoane care urmăresc actul luării bunurilor şi con
ştientizează caracterul infracţional al faptelor comise, persoane care insuflă
încredere făptuitorului că nu-i vor crea impedimente în procesul săvârşirii
sustragerii (soţ, rudă apropiată). Dacă însă persoanele date au întreprins
măsuri în vederea împiedicării sustragerii, cele săvârşite nu pot fi consider
ate furt, ci trebuie calificate ca jaf (art. 187 CP).
Pentru calificarea faptei ca furt este necesar să fie stabilită convingerea făptuitorului că cele
comise de el rămân neobservate sau neînţelese de către alte persoane, ori că aceste persoane nu-i vor
zădărnici săvârşirea sustragerii. Instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont de faptul că concluziile
despre convingerea făptuitorului privind modul ascuns al acţiunilor sale trebuie să fie bazate pe
anumite premise de ordin obiectiv, iar nu pe declaraţiile neîntemeiate ale lui.
în cazul în care făptuitorul consideră că săvârşeşte sustragerea pe ascuns, iar, în realitate,
acţiunile i-au fost observate sau înţelese adecvat de alte persoane, fapta se va califica ca furt".
Acţiunile lui Coţofană şi Pădurari se consideră săvârşite pe ascuns, deoarece, conform
acestor indicaţii, ele au fost săvârşite în absenţa proprietarului şi a altor persoane şi ei au fost siguri de
aceasta.
Drept consecinţe obligatorii ale infracţiunii de furt pot fi daunele în proporţii esenţiale, valoarea
cărora, potrivit art. 126 CP, este de la 5 până la 500 unităţi convenţionale de amendă, adică de la 100
până la 10 000 lei. Dauna cauzată de făptuitori lui Dumitru şi Căldare constituie o valoare de 3006 lei şi
corespunde cerinţelor prevederilor alin. (1) art. 186 CP.
Există şi legătura cauzală dintre sustragerea pe ascuns a averii străine şi consecinţele survenite,
pentru că anume Coţofană şi Pădurari i-au deposedat pe pătimiţi de averea acestora.
Latura subiectivă a furtului este caracterizată prin intenţie directă, motiv şi scop de profit.
Săvârşind infracţiunea de furt, Coţofană şi Pădurari îşi dădeau seama de
253
 caracterul prejudiciabil al acţiunilor de sustragere pe ascuns a averii străine, au prevăzut
urmările lor prejudiciabile şi au dorit deposedarea victimelor de averea lor în valoare de 3006 lei.
Totodată s-a dovedit că ei aveau motiv şi scop de a se îmbogăţi, a se pricopsi. Deci şi latura subiectivă
a infracţiunii săvârşite coincide cu latura subiectivă a infracţiunii de furt, prevăzută de art. 186 CP.
Potrivit art. 21 şi 22 CP, subiectul infracţiunii de furt poate fi o persoană fizică, responsabilă,
care la momentul săvârşirii infracţiunii au atins vârsta de Hani.
După cum am arătat anterior, indiferent de faptul că acţiunile lui Coţofană şi Pădurari trebuie
calificate doar în baza lit. a) alin. (3) art. 186 CP (furt săvârşit în timpul unei calamităţi), după
stabilirea prezenţei componenţei de bază în acţiunile acestora, trebuie demonstrate şi celelalte
circumstanţe agravante ale furtului în fapta comisă de ei, care vor fi nominalizate în partea descriptivă a
sentinţei de condamnare şi vor avea o importanţă decisivă la individualizarea pedepsei penale.
Prima circumstanţă agravantă a furtului analizat de noi este furtul săvârşit repetat. Potrivit alin.
(4) art. 186 CP, alin. (2) art. 186-192, se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite de o
persoană care, anterior, a comis una dintre infracţiunile prevăzute la alin. (1) din articolele menţionate,
dar nu a fost condamnată. La această definiţie trebuie adăugată ipoteza din definiţia generală a
repetării, stipulată în art. 31 CP, despre expirarea termenelor de prescripţie pentru infracţiunile
comise anterior. S-ar mai putea adăuga şi teza despre faptul că nu există piedici procesuale pentru
urmărirea penală, De exemplu, cele fixate în art. 276 din Codul de procedură penală, potrivit căruia,
pentru furtul bunurilor proprietarului săvârşit de soţ, rude, în detrimentul tutorelui, ori de persoana
care locuieşte împreună cu prejudiciatul sau este găzduită de acesta, urmărirea penală se intentează
în baza plângerii prealabile a victimei şi încetează la împăcarea acesteia cu bănuitul, învinuitul sau
inculpatul, în baza sau altor piedici procesuale. Toate aceste principii noi au fost ajustate la standardele
internaţionale, la care am apelat anterior şi potrivit cărora nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit
penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii procedurii penale a acestui stat.
Acţiunile lui Coţofană şi Pădurari constituie un furt repetat, prevăzut de lit. a) alin. (2) art. 186
CP, deoarece ei prin două acţiuni de sine stătătoare, ambele prevăzute de alin. (1) art. 186 CP, au
comis două acţiuni de furt în
254
 proporţii esenţiale, pentru care n-au fost condamnaţi şi pentru care n-a expirat termenul de
prescripţie, prevăzut de art. 60 CP.
Furtul comis de Coţofană şi Pădurari este prevăzut şi de circumstanţa agravantă de la lit. b)
alin. (2) art. 186 CP, adică furt comis de două sau mai multe persoane.
Interpretarea agravantei în cauză ne permite să constatăm existenţa acesteia doar dacă la
săvârşirea ei:
1) au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două,
potrivit alin. (6) art. 42 CP, trebuie să întrunească semnele subiectului
infracţiunii;
2) ele s-au înţeles să comită împreună un furt înainte de a proceda la
acţiune sau chiar în acel moment, dar nu mai târziu de consumarea furtului;
3) ele au participat nemijlocit la realizarea laturii obiective a furtului,
adică cel puţin doi participanţi la infracţiune să fie coautori. Aceasta rezultă
din ipoteza art. 45 CP, potrivit căreia latura obiectivă a participaţiei poate fi
realizată atât de un singur autor, cât şi de doi sau de mai mulţi, iar circumstanţa
agravantă în cauză nu cere constatarea oricărei participaţii, dar numai a celei
care este comisă de două sau mai multe persoane.
Menţionăm încă o dată incorectitudinea indicaţiilor Plenului C S J , potrivit cărora săvârşirea
sustragerii de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii în comun cu una sau
mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne cad sub incidenţa circumstanţei agravante „de
două sau mai multe persoane" (pct. 25 al Hotărârii Plenului din 28 iunie 2004). Această interpretare
contrazice cerinţa alin. (6) art. 42 CP, care precizează că participanţii trebuie să întrunească semnele
subiectului infracţiunii.
Făptuitorii infracţiunii de furt analizate întrunesc toate cerinţele circumstanţei agravante în
cauză: ambii sunt responsabili, au împlinit vârsta de 25 de ani, s-au înţeles să săvârşească un furt
înainte de a proceda la realizarea acestuia, ambii sunt coautori ai infracţiunii.
Acţiunile lui Coţofană şi Pădurari se încadrează în întregime şi de lit. c) alin. (2) art. 186 CP -
furtul săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă.
Termenii „pătrundere", „încăpere", „alt loc pentru depozitare" şi „locuinţă" sunt explicaţi
hpct. 29 ai Hotărârii din 28 iunie 2004.
Pătrundere este intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, înlr-0 încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă cu scopul săvârşirii furtului, jafului sau tâlhăriei. Ea poate fi efectuată atât cu
învingerea piedicilor şi a rezistenţei, cât şi fără aceasta. Pătrunderea poate fi realizată şi cu ajutorul
dispozitivelor când infractorul extrage obiectele fără a intra în încăperea respectivă.
255
 încăperea presupune construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele sau alte construcţii
gospodăreşti, destinate pentru amplasarea bunurilor. Ea poate fi atât permanentă, cât şi temporară,
staţionară sau mobilă.
Prin alt loc pentru depozitare se au în vedere: sectoare de teritoriu, inclusiv curţile caselor,
destinate pentru păstrarea permanentă sau temporară a bunurilor, utilate cu gard sau mijloace tehnice
sau asigurate cu altă pază; maga-zine-ambulanţe, limuzine, refrigeratoare, conteinere, seifuri şi alte
depozite de acest fel. Totodată, sectoarele de teritoriu, care nu sunt folosite pentru păstrare, ci, De
exemplu, pentru cultivarea unei producţii, nu se atribuie la noţiunea de „alt loc pentru depozitare".
Locuinţa este o încăpere sau un grup de încăperi destinată traiului permanent sau temporar al
persoanelor, în care se află o parte sau întreaga avere de care dispun ele. La aceasta se referă părţile
componente ale locuinţei (încăperi unice), în care oamenii pot să nu se afle temporar sau să nu locuiască
nemijlocit. Afară de aceasta, se consideră „locuinţă" nu numai încăperile de locuit (odăile, antreurile,
bucătăriile), dar şi cele alăturate nemijlocit lor, alcătuind o parte indivizibilă, cum ar fi: balcoanele,
lojile, iar în casele individuale - verandele, mansardele, beciurile, cămările etc.
Soluţionând problema prezenţei în acţiunile făptuitorului a circumstanţei agravante „prin
pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă", este necesară stabilirea scopului cu
care această persoană a ajuns în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă şi când anume i-
a apărut intenţia de a comite sustragerea. Dacă făptuitorul mai întâi s-a aflat în încăpere, în alt loc
pentru depozitare sau în locuinţă, fără a avea intenţia de a săvârşi sustragerea, după care a sustras
bunurile altei persoane, în acţiunile lui va lipsi circumstanţa agravantă examinată.
în cazurile sustragerii săvârşite prin pătrundere în locuinţă nu este necesară calificarea
suplimentară conform art. 179 CP (Violarea de domiciliu).
Confruntând semnele infracţiunii de furt comise de Coţofană şi Pădurari cu semnele
componenţei descrise de circumstanţa agravantă în cauză, constatăm că ei au comis un furt prin
pătrundere în locuinţele lui Dumitru şi Căldare cu scopul de a sustrage pe ascuns averea acestor
persoane.
Şi, în sfârşit, Coţofană şi Pădurari au săvârşit un furt în timpul unei calamităţi, prevăzut de
lit. a) alin. (3) art. 186 CP, circumstanţă agravantă mai aspră, care le absoarbe la calificare pe celelalte
circumstanţe agravante, prevăzute de lit. a), b) şi c) alin. (2) art. 186 CP.
Potrivit pct. 31 al Hotărârii Plenului C S J din 28 iunie 2004, calamitatea cuprinde: calamităţile
naturale (cutremur de pământ, inundaţie, alunecări
256
 de teren, întroienire, furtună, uragan etc); calamităţile tehnogene (avarii industriale, accidente
de proporţii în transport, prăbuşirea bruscă a edificiilor şi construcţiilor, ruperea digurilor, accidente
cu degajarea substanţelor puternic toxice, radioactive sau biologice periculoase, incendii, explozii etc);
calamităţi de natură socială (război, intervenţie militară străină, conflict militar local, lovitură de
stat, puci militar etc).
Pentru calificarea conform lit. a) alin. (3) art. 186 CP, furtul trebuie să fie săvârşit în timpul unei
calamităţi, adică infracţiunea să fie comisă în perioada de timp cuprinsă între momentul când se produce
evenimentul ce dă naştere stării de calamitate şi momentul când această stare încetează.
SUMAR
Prefaţă..................................................................................3
PARTEA GENERALĂ
Capitolul I. Noţiunea şi importanţa calificării infracţiunilor 5
§ 1. Noţiunea de calificare a infracţiunilor...........................5
§ 2. Locul calificării în procesul aplicării normelor juridice 15
§ 3. Bazele metodologice ale calificării infracţiunilor........ 18
§ 4. Importanţa calificării corecte a infracţiunilor..............25
§ 5. Modul de calificare a infracţiunilor............................27
§ 6. Teoria calificării infracţiunilor în sistemul doctrinei penale 29
Aplicaţii.............................................................................. 32
Capitolul II. Baza juridică a calificării infracţiunilor.....34
§ 1. Generalităţi..................................................................34
§ 2. Legea penală - bază juridică a calificării infracţiunilor 35
2.1. Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor. .35
2.2. Structura normelor juridico-penale şi calificarea infracţiunilor 37
2.3. Interpretarea legii penale în procesul calificării infracţiunilor 44
§ 3. Temeiul real al răspunderii penale............................... 51
3.1. Noţiunea de infracţiune ..............................................51
3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii...............................53
3.3. Elementele infracţiunii................................................57
§ 4. Temeiul juridic al răspunderii penale..........................59
4.1. Componenţa de infracţiune ca temei juridic al răspunderii penale 59
4.2. Semnele componenţei infracţiunii................................63
4.3. Construcţia componenţelor infracţiunii.........................71
4.4. Conţinutul componenţei de infracţiune.........................75
§ 5. Alte temeiuri ale calificării infracţiunilor....................77
Aplicaţii..............................................................................79
Capitolul III. Procesul de calificare a infracţiunilor.......82
§ 1. Esenţa şi fazele procesului de calificare a infracţiunilor 82
258
§ 2. Alegerea normei juridico-penale la calificarea infracţiunilor 86
§ 3. Fazele procesului de calificare a infracţiunilor
pe parcursul fiecărei etape a procedurii penale............ 88
Aplicaţii............................................................................ 96
Capitolul IV. Determinarea elementelor infracţiunii în procesul calificării 97
§ 1. Stabilirea obiectului infracţiunii.............................97
1.1. Noţiunea şi structura obiectului infracţiunii.............97
1.2. Categoriile obiectului juridic al infracţiunii............ 104
1.3. Obiectul material al infracţiunii..............................108
§ 2. Stabilirea laturii obiective a infracţiunii...............111
2.1. Noţiuni generale...................................................... 111
2.2. Stabilirea acţiunii prejudiciabile............................. 114
2.3. Stabilirea inacţiunii prejudiciabile..........................120
2.4. Stabilirea consecinţelor prejudiciabile.....................123

2.4. Stabilirea raportului cauzal......................................130

2.5. Stabilirea altor semne ale laturii obiective..............134
§ 3. Determinarea subiectului infracţiunii................... 137
3.1. Noţiunea subiectului infracţiunii............................. 137
3.2. Determinarea vârstei persoanei fizice......................140
3.3. Responsabilitatea şi iresponsabilitatea persoanei fizice 143
3.4. Determinarea subiectului special.............................146
3.5. Determinarea proprietăţilor persoanei juridice........149
ca subiect al infracţiunii.....................................................149
§ 4. Determinarea laturii subiective a infracţiunii...... 151
4.1. Noţiunea şi importanţa laturii subiective.................151
4.2. Determinarea vinovăţiei şi formele ei ....................154
Aplicaţii............................................................................ 172
Capitolul V. Calificarea activităţii infracţionale neconsumate 175
§ 1. Activitatea infracţională neconsumată....................... 175
§ 2. Calificarea actelor de pregătire a unei infracţiuni...... 179
§ 3. Calificarea tentativei de infracţiune........................... 182
Aplicaţii............................................................................ 189
Capitolul VI. Calificarea infracţiunilor săvârşite prin participaţie 190
§ 1. Noţiunea, semnele şi importanţa participaţiei la calificarea
infracţiunilor..................................................................... 190
§ 2. Categoriile participanţilor.......................................... 195
§ 3. Formele participaţiei..................................................202
259
mI
§ 4. Implicarea în infracţiune şi deosebirea ei de participaţie...........207
Aplicaţii............................................................................................209
Capitolul VII. Calificarea unităţii şi pluralităţii de infracţiuni. . .210
§ 1. Noţiunea de unitate şi pluralitate de infracţiuni.........................210
§ 2. Infracţiunea unică......................................................................212
§ 3. Pluralitatea de infracţiuni...........................................................220
§ 4. Concursul de infracţiuni............................................................222
§ 5. Recidiva de infracţiuni...............................................................230
Aplicaţii............................................................................................ 233
Capitolul VIII. Calificarea concurenţei normelor juridico-penale 235
§ 1. Noţiunea şi modalităţile concurenţei normelor juridico-penale .. 235
§ 2. Concurenţa dintre normele generale şi normele speciale...........237
§ 3. Concurenţa dintre două norme speciale.....................................240
§ 4. Concurenţa dintre o parte şi un întreg.......................................243
Aplicaţii............................................................................................ 247
PARTEA SPECIALĂ
§ 1. Partea specială a calificării infracţiunilor..................................249
§ 2. Calificarea unei infracţiuni de furt concrete..............................250