Zmeura de campie – roman posmodernist de dupa 1980

Postmodernismul este curentul literar manifestat in anii 80, fiind

promovat in literatura romana in special prin intermediul revistei ”Echinox”.
Unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai acestui curent in literatura romana
este Mircea Nedelciu, al carui roman ”Zmeura de campie” (publicat in 1984)
este considerat a fi unul dintre primele noastre romane postmoderniste.
Proza lui Mircea Nedelciu apartine unui postmodernism preponderant
ludic, autoironic si parodic. Ea se caracterizeaza prin discontinuitate epica,
expunere ostentativa a procedeelor narative si incalcarea sistematica a
conventiilor literare. Apare estomparea granitelor traditionale dintre genuri si
specii literare, romanul ”îngloband” astfel mai multe forme ale discursului epic:
jurnalul, dosarul de documente, confesiunea, extrasul din alte texte, romanul
epistolar, eseul. O alta trasatura postmodernista este atomizarea subiectului,
adica fragmentarea lui intr-o dezordine aparenta, temporalitatea fiind
suspendata.
Tema romanului o constituie raportul dintre memorie şi adevăr, neputinţa
recuperării trecutului autentic. In mod simbolic, lumea postbelica este privita ca
o lume ”orfana” care isi ”cauta ” identitatea, facandu-se o analogie cu cele trei
personaje principale. Romanul urmareste vietile a trei tineri orfani : Radu A.
Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu (în intervalul 1973-1977), ale caror
destine de intersecteaza de mai multe ori, , cel mai adesea din pura intamplare.
Titlul romanului ”Zmeura de campie”, reluat in capitolele F. si I.,
constituie simbolul unei alienari. Omul –despartit de familie, tradat de memorie
si chiar de istorie – este un instrainat in lume. Fiind imaginea cu care se deschide
romanul, tufa de zmeura apare pe parcursul romanului ca un laitmotiv. Zmeura
este o planta de munte, iar prezenta ei la campie pare un lucru curios, fiind
simbol al copilariei dezradacinate.
De asemenea, inedita este si formula utilizata: autorul discuta modalitatile
de constructie a unui text sau personaj, aduce in naratiune un numar mare de
povestitori, este subtil si ironic, realist si fantezist, iar multe dintre paginile sale
sunt cu adevarat remarcabile. Se remarca pluralismul perspectivei narative, in
text aparand simultan naratiunea la persoana I si a III-a.
Din punct de vedere al structurii, romanul este împărţit în patru parti si
alcatuit din 24 de capitole numerotate cu literele alfabetului, de la A(cuvantul
"Arac") si pana la Z (cuvantul "Zat").
In centrul actiunii stau trei personaje: Zare Popescu, Gelu Popescu si
Radu A. Grințu. Toti trei sunt orfani (motiv literar pe care il mai intalnim in
proza lui Mircea Nedelciu), identitatea de nume dintre primii doi facandu-i sa se
considere "frati". Mult mai tarziu aflam ca, printr-un ciudat joc al destinului,
frati erau Zare Popescu si Radu A Grintu - victime ale unei istorii dure si
nedrepte.
 La inceputul romanului, cei trei tineri sunt niste inocenti, fiecare dintre ei
punandu-si, la modul oedipian, intrebarea: Cine sunt eu? O modalitate de a afla
adevarul o constituie apelul la memorie, reconstituirea unor fapte prin propriile
povestiri sau prin introducerea relatarilor unor martori.
Memoria devine un adevarat "personaj" al romanului, prezent inca din
prima scena: o seara din toamna anului 1973, cand, in curtea unei cazarmi, doi
soldati stau de vorba. Unul dintre acestia (Zare Popescu) evoca in fata
fruntasului T.R. Radu A. Grintu o amintire din copilaria sa: o curte uriasa si un
zmeuris in care copilul Zare se ascundea, in timp ce "sora" lui mai mare il cauta
plangand. Ulterior aflam ca "sora" era baiat si ca memoria il tradase pe Zare
Popescu, asa cum istoria ii tradase pe oameni si-i transformase, in anii de dupa
razboi, in niste delatori.
Tot la memorie (a altora) apeleaza si Gelu Popescu, pornit intr-o ancheta
pe cont propriu, in cautarea familiei sale.
Ajungand in satul ilfovean Burlesti, Gelu Popescu sta de vorba cu
batranul invatator Popescu, apoi cu un alt batran (Anton Grintu) si cu alti
oameni. Asa afla ca, pe vremea cand era tanar, Grintu fusese casatorit cu o
anume Speranta, invatatoare in acel sat. Florea Popescu (fiul invatatorului
Popescu), dorind sa-i ia sotia lui Grintu, il reclamase la autoritati pricinuind
intemnitarea acestuia. Asa se face ca, tocmai cand Speranta se pregatea sa-l
nasca pe Zare (fiul lui Florea Popescu), un satean l-a adus si pe primul ei fiu
(Radu Grintu) ramas acum fara tata. Radu era "sora" despre care isi amintea
Zare, traiul lor impreuna fiind tulburat de un alt eveniment: la randul lui, Florea
Popescu fusese arestat (ca urmare a unei delatiuni).
Cum Speranta isi pierde mintile si apoi moare, Zare Popescu este trimis de
bunicul sau la orfelinat, cand inca nu implinise trei ani. Tot acolo va ajunge,
dupa catva timp si Radu, atunci cand femeia care il luase sa-l creasca murise la
randul ei. Toate aceste amanunte sunt reconstituite intr-un raport intocmit de
Gelu Popescu.
Nici istoria (ca suma a razboaielor ori a altor evenimente) nu este
"adevarata", intrucat, spune Zare Popescu, ea este alcatuita din oameni, obiecte,
nume si povesti; memoria trecutului nu poate fi recuperata total decat apeland la
numele obiectelor. Altfel, istoria devine "poveste", inselatorie. Se explica astfel
si subtitlul romanului: "Zmeura de campie (roman impotriva memoriei)".
Deşi are elemente de melodramă şi proză detectivistică (întreţinând toate
alerteţea naraţiunii şi curiozitatea cititorului), “Zmeura de câmpie” se înalţă pe o
temelie, în fond, tragică, de o luciditate necruţătoare. Contrar relaţiilor
"descifrate" uneori de critici (derutaţi de firele voit încâlcite ale romanului), cele
trei personaje nu sunt rude. Dimpotrivă, episoadele din prima copilărie a lui Zare
şi din cea a lui Grinţu s-au intersectat pentru că între părinţii lor au existat
legături înverşunate de duşmănie şi delaţiune. Zare Popescu - cel care "refuză
să-şi recunoască părinţii şi, în general, nu prea acceptă ideea că el ar putea avea
aşa ceva" - decide că îl vrea de frate pe Gelu Popescu, deşi acesta presupune - şi
nu se sfiieşte să o spună, scuturînd plasa iluziilor - că "poate nici nu mă cheamă
Popescu".
Partea finala a romanului, "Alte investigatii", contine imaginea idilica,
metaforica, a unei poieni cu zmeura, care se afla departe de orice razboi, in care
adoarme caporalul Bobocica, impreuna cu soldatii sai. Ultimul capitol se
numeste "Este Zare Popescu un personaj in romanul Zmeura de campiei" si se
deschide cu simbolul zmeurei inflorite.
Consider ca Zmeura de campie e departe de a fi un "roman împotriva
memoriei", ci este un substanţial roman al memoriei, unul dintre cele mai
tulburătoare din întreaga literatură română postbelică.
In concluzie, romanul este unul care apartine posmodernismului, si ca
orice veritabil "nou roman", prefigureaza ceea ce de fapt acesta isi propune,
estomparea granitelor dintre fictiunea realitatii si realitatea fictiunii.
Personajele

In “Zmeura de campie” subiectul se reconstituie din fragmente,

coincidente si intamplari, care tin uneori de sensational. Cautarea identitatii este
tema care uneste destinele personajelor Zare Popescu, Radu Grinţu si Gelu
Popescu,copii pierduti de parinti in perioada tulbure de dupa razboi si crescuti in
orfelinate.
Zare Popescu este pasionat de etimologie dar si de istorie, pe care o
judeca dupa numele obiectelor. Teoria lui sugereaza ca istoria este alcatuita din
oameni, obiecte, nume si povesti, iar a descoperi trecutul inseamna a descoperi
relatiile dintre aceste 4 elemente. In incercarea de a-si reconstitui bibliografia,
eroul nu-si duce demersul la capat, considerand ca fara a cunoaste vremurile
traite de parinti este greu sa-i judeci pentru atitudinea lor. Singurul indiciu précis
despre copilaria lui este imaginea tufelor de zmeura din gradina invatatorului
care l-a crescut o vreme.
Radu Grinţu este absolvent al Facultatii de Litere. Inainte de a ajunge
professor intr-un sat de campie, a lucrat ca pedagog si apoi ca ghid intr-o agentie
de turism. De fapt,Grintu traieste nostalgia unei alte cariere,aceea de regizor de
film. In consecinta, cautarea propriei identitati se realizeaza prin inregistrarea
obiectelor, a oamenilor si a intamplarilor din viata sa intr-un scenario
cinematograf imaginar.
Gelu Popescu a fost coleg cu Zare la Casa de Copii din Sinaia si elev la
Liceul de Mecanica Fina,unde Grintu a fost pedagog. Spre deosebire de ceilalti
doi,el ia in serios cautarea propriei identitati, ascultand atent povestea fostului
invatator Popescu din comuna Borlesti, apoi a altui batran, Anton Grintu, ca si a
altor povestitori intalniti intamplator. Din relatarile lor, Gelu Popescu alcatuieste
un raport dezvaluit catre final, in capitolul T. De aici aflam ca cei 3 tineri nu
sunt rude de sange, iar intre parintii lui Zare si Grintu au existat relatii de
dusmanie. Cei 2 copii au trait un timp in casa invatatorului Popescu, dupa care
si-au urmat drumul la Casa de Copii.
Intamplarea joaca rolul essential in roman. Personajele se cunosc doua
cate doua, fara ca al treilea sa stie de existent celorlalti. Sentimentul dominant
este acela de cautare si de ratacire absurd intr-o lume neinteleasa si ostila.
 O scena reprezentativa este cea de la inceputul romanului : o seara din
toamna anului 1973, cand, in curtea unei cazarmi, doi soldati stau de vorba.
Unul dintre acestia (Zare Popescu) evoca in fata fruntasului T.R. Radu A. Grintu
o amintire din copilaria sa: o curte uriasa si un zmeuris in care copilul Zare se
ascundea, in timp ce "sora" lui mai mare il cauta plangand. Ulterior aflam ca
"sora" era baiat si ca memoria il tradase pe Zare Popescu, asa cum istoria ii
tradase pe oameni si-i transformase, in anii de dupa razboi, in niste delatori.