Cum în practică condiţiile ideale nu sunt niciodată îndeplinite, se determină rigiditatea

în anumite condiţii prevăzute de standarde, obţinându-se o rigiditate dielectrică tehnică, care

nu este o mărime intrinsecă de material, dar poate servi la compararea între ele a diferitelor
materiale şi la verificarea valorii impuse de standard pentru rigiditatea dielectrică.
Factorii care influenţează valoarea rigidităţii dielectrice sunt numeroşi şi pot fi grupaţi
în funcţie de diverse elemente determinante, astfel:
a. de material: omogenitatea şi grosimea materialului, eforturile interioare, prezenţa
incluziunilor gazoase, a umezelii şi a altor impurităţi;
b. de tensiunea de încercare: frecvenţa, forma curbei de variaţie în timp, durata de
aplicare şi neuniformitatea câmpului electric;
c. de mediul în care se face încercarea: temperatura, presiunea, umiditatea,
proprietăţile electrice şi termice ale mediului ambiant;
d. de electrozii de încercare: natura, dimensiunile şi conductivitatea termică a
electrozilor.

Străpungerea lichidelor electroizolante

Fenomenul de străpungere al lichidelor este mai complex decât cel al gazelor. Există
mai multe modele şi teorii privind explicarea lui dar nici una nu poate lămuri, complet,
fenomenele ce au loc în timpul desfăşurării acestui proces complex.
1.Teoria ionizării, elaborată de Peek, reprezintă o extindere a teoriei lui Townsend la
lichide. Cum, în acest caz, moleculele sunt mult mai apropiate decât la gaze şi, deci, drumul
liber mijlociu al purtătorilor de sarcină ~ are o valoare mai mică, pentru a atinge energia
necesară ionizării, pe un parcurs mai scurt, trebuie ca intensitatea câmpului electric E str să fie
mai mare. Rigiditatea dielectrică a lichidelor este într-adevăr cu un ordin de mărime mai mare
decât la gaze (zeci de MV/m). Valorile calculate cu relaţia lui Peek sunt însă mult superioare
celor determinate experimental.
2. Teoria străpungerii pur electrice consideră că în procesul de străpungere sunt
determinanţi electronii emişi de electrozi sub acţiunea câmpului electric.
3. Teoria străpungerii termice consideră că un curent electric de mică intensitate,
stabilit în lichid, conduce la încălzirea lichidului. Datorită încălzirii apar bule de vapori care
se dispun - sub acţiunea forţelor câmpului electric - de-a lungul liniilor de câmp, formând
punţi gazoase între electrozi. Prin ionizări, apar în primele faze descărcări electrice în aceste
punţi gazoase care, apoi, se extind în tot lichidul.
4. Teoriile fenomenologice propun unele dependenţe ale rigidităţii dielectrice de
anumiţi parametri fizici ai lichidelor electroizolante (densitatea masică, tensiunea superficială,
presiunea hidrostatică, raza medie a moleculelor de lichid şi permitivitatea). Dependenţele au
fost stabilite experimental şi stau la baza unor teorii fenomenologice ce explică străpungerea
lichidelor.
Ca şi în cazul gazelor rigiditatea dielectrică a lichidelor este influenţată de numeroşi
factori:
-impurităţile, atât cele solubile cât şi cele insolubile, duc la scăderea rigidităţii prin
creşterea numărului de purtători de sarcină (în cazul celor solubile) sau prin formarea de punţi
de legătură între electrozi (în cazul celor polare). Impuritatea cea mai frecventă şi mai
periculoasă este apa sau scamele care absorb apă;
-frecvenţa. Rigiditatea creşte cu creşterea frecvenţei şi prezintă un maxim la o
frecvenţă de câteva sute de Hz. Pentru valori mai mari ale frecvenţei, rigiditatea scade
deoarece cresc pierderile de energie activă în lichid şi devine preponderentă străpungerea
termică;
 - distanţa dintre electrozi. La creşterea distanţei rigiditatea scade deoarece numărul de
ciocniri ionizante ale purtătorilor de sarcină este mai mare;
- presiunea. Rigiditatea dielectrică a lichidelor creşte la creşterea presiunii deoarece se
micşorează volumul bulelor de gaz din lichid.

2.5.3 Străpungerea solidelor electroizolante

În cazul dielectricilor solizi, fenomenul de străpungere este mult mai complex decât la
gaze sau lichide şi nu este complet elucidat. În funcţie de factorii predominanţi în procesul de
străpungere se disting mai multe tipuri de străpungere: pur electrică, termică, electromecanică,
electrochimică, prin descărcări parţiale etc.
Străpungerea pur electrică se datorează exclusiv acţiunii câmpului electric asupra
materialului. Distrugerea e de natură mecanică, urmele lăsate în material fiind canale fine (cu
diametrul de  10-2 mm) încercuite, concentric, de crăpături. Această străpungere apare la
creşterea rapidă a tensiunii aplicate, la temperaturi reduse, la materiale de grosime mică, este
favorizată de un câmp neuniform, durata procesului este redusă şi rigiditatea dielectrică este,
practic, independentă de temperatură. Poate fi străpungere intrinsecă sau străpungere în
avalanşă.
Străpungerea intrinsecă se datorează acţiunii pe care o au electronii din banda de
conducţie, puternic acceleraţi de câmpul electric, asupra reţelei cristaline. Se produce în 10 -7
… 10-8 s, este independentă de forma tensiunii aplicate şi nu depinde de dimensiunile probei,
de forma, natura şi distanţa dintre electrozi.
Străpungerea în avalanşă se datorează formării avalanşelor de electroni şi depinde de
dimensiunile probei (distanţa dintre electrozi) iar durata procesului este mai mare decât la cea
intrinsecă.
Străpungerea termică apare la temperaturi mai ridicate şi este puternic dependentă de
temperatură. Distrugerea materialului se produce prin ardere, curentul intens care îl străbate
formând un canal prin material datorită carbonizării acestuia. Urmele lăsate de acest tip de
străpungere sunt canale late, neregulate; străpungerea este favorizată de un câmp uniform şi
de o temperatură ridicată a materialului şi procesul se produce mai lent. Se cunosc mai multe
teorii privind străpungerea termică, pornind de la diverse modele: modelul canalului
electroconductor în câmpuri constante (modelul lui Wagner), teoria elementară a lui Fock,
modelul străpungerii electrotermice în câmpuri armonice, modelul străpungerii electrotermice
de impuls etc.

Îmbătrânirea materialelor electroizolante. Durata de viaţă

În cursul exploatării, materialele electroizolante sunt supuse unor solicitări electrice,

termice, mecanice şi de mediu care produc modificări structurale în acestea. Aceste modificări
conduc la degradarea - numită şi îmbătrânire - lor, adică la înrăutăţirea proprietăţilor lor.
Timpul după care materialul, iniţial nedegradat, devine inutilizabil datorită pierderii
proprietăţilor necesare în exploatare se numeşte timpul de viaţă sau durata de viaţă a
materialului. Se consideră că materialul şi-a pierdut o anumită proprietate, atunci când
mărimea ce defineşte acea proprietate atinge o anumită valoare limită (aleasă convenţional).
De exemplu, dacă E str scade la jumătate din valoarea sa iniţială, se consideră că materialul şi-
a pierdut proprietatea de a nu fi străpuns electric în condiţiile utilizării normale.
 Factori de îmbătrânire

Gradul de îmbătrânire al unui material electroizolant este determinat de natura şi

structura sa dar şi de regimul de solicitare. Ansamblul de solicitări şi factori de influenţă
poartă numele de factori de îmbătrânire.
Principalele solicitări la care sunt supuse materialele electroizolante în exploatare sunt:
termice, electrice, mecanice şi de mediu.
Solicitările termice au cea mai mare influenţă asupra proceselor de îmbătrânire, în
special la materialele electroizolante organice. Factorii de influenţă asupra proprietăţilor de
material, legaţi de această solicitare, sunt: temperatura maximă, temperatura maximă şi
minimă a mediului ambiant şi gradientul de temperatură.
Solicitările electrice au o influenţă mai mică asupra îmbătrânirii, uneori influenţând
indirect acest proces prin efectele nocive ale descărcărilor parţiale interne sau externe. Factorii
de influenţă legaţi de această solicitare sunt: tensiunea de serviciu, supratensiunea în regim
tranzitoriu, frecvenţa şi descărcările parţiale.
Solicitările mecanice pot influenţa, de asemenea, procesele de îmbătrânire prin
tensiunile mecanice interne sau externe. Factorii de influenţă ai îmbătrânirii mecanice sunt:
vibraţiile electrodinamice, şocul electrodinamic, îndoirea, compresiunea, întinderea, presarea,
răsucirea.
Solicitările de mediu sunt destul de puternice şi îmbătrânirea are loc sub influenţa
următorilor factori: aer, oxigen, hidrogen, azot, gaz inert, SF6 , poluare industrială
 SO2 , NaCl  , radiaţii ultraviolete, vid, lubrifianţi, solvenţi, apă, acizi, baze, praf şi nisip, praf
semiconductor, ciuperci, rozătoare, termite, umiditate etc.
Cauza îmbătrânirii materialelor constă în modificările fizico-chimice ireversibile din
acestea, produse datorită solicitărilor exterioare. Fenomenele chimice care produc
îmbătrânirea sunt:
-fenomenul de oxidare, prezent în toate materialele izolante. Există în materiale un
proces lent de oxidare în urma căruia se formează produse acide care intensifică conducţia
electrică şi scad rezistivitatea şi rigiditatea dielectrică. Acestui proces de oxidare i se asociază
şi un efect de reticulare care duce la scăderea elasticităţii şi plasticităţii materialului.
-fenomenul de depolimerizare este caracterizat prin scăderea gradului de polimerizare
şi are loc numai la temperaturi ridicate.
-evaporarea contribuie de asemenea la îmbătrânirea izolaţiei. Astfel, în urma
procesului de depolimerizare, datorită produselor volatile care apar, scade rezistenţa mecanică
a materialului (prin pierderea de masă), se fragilizează materialul, apar unele cavităţi (cu gaz)
în care se dezvoltă descărcări electrice parţiale etc.
-hidroliza este un fenomen important care contribuie la îmbătrânirea izolaţiei. Apa,
pătrunzând în moleculele unui material organic, modifică structura moleculară a acestuia şi
prin urmare şi proprietăţile fizico-chimice.

2.6.2 Durata de viaţă a izolaţiei

Durata de viaţă a izolaţiei este intervalul de timp în care fiabilitatea izolaţiei scade de
la valoarea sa iniţială până la o valoare minimă aleasă în funcţie de fiabilitatea totală a
sistemului electroenergetic din care face parte materialul izolant. Ea poate fi determinată de
mai multe proprietăţi. Cel mai frecvent se utilizează caracteristicile rigidităţii dielectrice şi ale
rezistenţei mecanice ale izolaţiei.
 Dacă la încercarea de îmbătrânire se urmăreşte modificarea tensiunii de străpungere în
timp (fig. 2.43) atunci durata de viaţă  este dată de intervalul de timp în care tensiunea de
străpungere s-a redus până la valoarea prescrisă U str min .

Ustr0 Ustr

21

Ustrmin
1
2U

str
2 1
Variaţia tensiunii de străpungere a izolaţiei în timp,
pentru încercarea la două temperaturi diferite.

Durata de viaţă se determină cu ajutorul curbelor de îmbătrânire, curbe care descriu

modificarea proprietăţilor la solicitarea termică a materialului. Aceste curbe diferă în funcţie
de mecanismele de îmbătrânire şi de tipul caracteristicilor alese (electrice, mecanice etc) şi ca
urmare durata de viaţă la o temperatură de referinţă dată este diferită pentru diverse criterii de
îmbătrânire. Criteriul cel mai des utilizat este cel care consideră că sfârşitul duratei de viaţă e
momentul când caracteristicile electrice sau mecanice s-au modificat cu 20...50 % din
valoarea iniţială.
În analogie cu rata de creştere a reacţiilor chimice se poate considera pentru durata de
viaţă - în cazul în care predomină îmbătrânirea termică - o lege de forma.
a
  T    0 exp 
T 
unde (T) este durata de viaţă la temperatura T,  0 şi a sunt parametri care depind de natura
materialului izolant şi de criteriul de îmbătrânire ales.
Logaritmând relaţia (2.109), aceasta devine:
 1
lg   T   lg  0  a 
,
T
şi curba lg   f 1 / T  este o dreaptă care se poate trasa cunoscând coordonatele a două
puncte, deci din două determinări experimentale. Pentru temperatura de regim durata de viaţă
se obţine prin extrapolare.
Există materiale în care îmbătrânirea nu este guvernată de o singură reacţie chimică,
pentru acestea curba lg   f 1 / T  nu mai este o dreaptă, fiind necesare mai multe
determinări experimentale pentru trasarea curbei şi obţinerea duratei de viaţă.

Clasificarea materialelor electroizolante

Numărul mare de materiale electroizolante existente şi apariţia continuă de noi astfel

de materiale, cu proprietăţi şi utilizări tot mai diverse face dificilă realizarea unei clasificări
complete care să cuprindă toate elementele caracteristice comportării acestora în exploatare.
Cea mai cunoscută clasificare este cea după stabilitatea termică care împarte
materialele electroizolante în şapte clase de izolaţie (prezentate în tabelul 2.2), caracterizate
prin anumite temperaturi de funcţionare maxime admisibile.
Această clasificare este nesatisfăcătoare deoarece se referă la grupe de materiale ce pot
intra în constituţia unui sistem de izolaţie, dar nu oferă posibilitatea alegerii unui material
pentru condiţii impuse de un anumit scop. Din acest motiv, se propune caracterizarea
materialelor prin indici de performanţă legaţi de comportarea lor la acţiunea temperaturii,
câmpului electric, solicitărilor mecanice, radiaţiilor, de starea lor finală etc, obţinându-se
astfel mai multe informaţii pentru utilizarea lor finală.
Clasificarea exclusiv după compoziţia chimică în: organice, de trecere (cu proprietăţi
între cele ale materialelor organice şi ale celor anorganice) şi anorganice are un caracter mai
mult didactic şi se va utiliza în continuare pentru prezentarea materialelor electroizolante - în
special solide - evidenţiind anumite proprietăţi specifice fiecărei categorii.
Alte clasificări sunt: în funcţie de starea de agregare (solide, lichide şi gaze
electroizolante), în funcţie de componenta principală a materialului finit (mica şi produsele pe
bază de mică, celuloza şi derivaţii săi), în funcţie de domeniul de utilizare (izolaţie de
crestătură, între straturi etc), după comportarea la solicitări termice (termoplastice,
termorigide) etc.

Materiale electroizolante gazoase

Gazele utilizate în industria electrotehnică îndeplinesc funcţia de izolant electric (în

aparatura de înaltă tensiune), de mediu de răcire (uneori concomitent cu cea de izolant) sau de
mediu de protecţie împotriva oxidării sau corodării (gaze neutre) unor materiale constructive
(conductoare sau izolante). Cele mai folosite gaze sunt: aerul, hidrogenul, azotul, dioxidul de
carbon, gazele electronegative etc.
Aerul, ca izolant sau impuritate este prezent în toate sistemele de izolaţie ale
instalaţiilor electrice. Rigiditatea dielectrică la 20 0C şi 1 atm este de 3,2 MV/m -
satisfăcătoare pentru câmpuri electrice mai puţin intense - şi are valori mult mai mari în cazul
presiunilor înalte sau foarte joase. Această caracteristică determină utilizarea lui în construcţia
condensatoarelor, a întreruptoarelor de înaltă tensiune (cu vid sau cu aer comprimat) etc.
Aerul prezintă dezavantajul că are o acţiune corozivă asupra metalelor şi izolaţiilor şi de
oxidare a uleiurilor, ambele acţiuni fiind evitate la utilizarea ca izolant a vidului.
 Hidrogenul este utilizat, în special, ca mediu de răcire în construcţia maşinilor
electrice de puteri mari datorită valorilor mari ale conductivităţii termice, căldurii specifice şi
coeficientului de transmisie a căldurii. Deşi rigiditatea sa este de numai 60% din cea a aerului,
hidrogenul este utilizat ca izolant şi mediu de răcire în construcţia maşinilor electrice de puteri
mari atât datorită proprietăţilor lui termice dar şi datorită densităţii sale reduse (1/14 din cea a
aerului) care conduce la o reducere de 9 ori a frecărilor în maşinile rotative faţă de cazul
răcirii cu aer. Trebuie luate însă măsuri speciale pentru ca aerul să nu pătrundă în interiorul
maşinii (o uşoară suprapresiune de hidrogen) deoarece la anumite procente de aer şi hidrogen
amestecul devine explozibil. Faptul că oxigenul nu pătrunde în interiorul maşinii electrice
determină o mărire a duratei de viaţă a sistemului de izolaţie, din cauza absenţei oxidării.
Azotul este folosit în locul aerului (în condensatoare şi transformatoare cu ulei) pentru
evitarea oxidării şi pătrunderii umidităţii în izolaţii, în cablurile cu izolaţie de hârtie
impregnată cu ulei (se utilizează azot sub presiune - 17 atm - având rigiditatea dielectrică de
50...60 MV/m şi căldura specifică şi conductivitatea termică apropiate de ale uleiului) şi la
fabricarea lămpilor cu incandescenţă (în amestec cu argonul) etc.
Dioxidul de carbon fiind foarte solubil în ulei mineral (de 10 ori mai mult decât aerul)
este utilizat ca preimpregnant pentru unele transformatoare mari şi cabluri cu ulei sub
presiune, pentru umplerea cuvelor transformatoarelor în vederea transportării acestora etc.
Alte gaze ca argonul, neonul, heliul sunt utilizate pentru lămpi cu incandescenţă sau
cu descărcări în gaze iar amoniacul şi clorura de metil pentru frigidere cu absorbţie.
Gazele electronegative sunt combinaţii clorurate sau fluorurate, organice şi anorganice
care prezintă o mare afinitate pentru electroni cu care formează foarte uşor ioni negativi cu
masă moleculară mare şi factor de recombinare redus, fiind utilizate, mai ales, în construcţia
întreruptoarelor ca mediu de stingere a arcului electric. Cele mai utilizate sunt: hexaflorura de
sulf şi perfluorcarbonii.
Hexafluorura de sulf (SF6) este un gaz inert, neinflamabil, stabil chimic până la 1000C,
de 5 ori mai greu decât aerul, cu temperatura de fierbere scăzută şi cu conductivitatea termică
mai mare, vâscozitate mai redusă şi căldură specifică apropiată de cea a aerului. Datorită
sulfului pe care-l conţine, SF6 atacă materialele active (Cu, Al, Fe etc) iar gazele rezultate din
descompunerea sa sub acţiunea arcului electric sau a descărcărilor corona sunt toxice şi
corozive. Rigiditatea dielectrică (între 6,2 şi 7,04 MV/m) şi tensiunea de apariţie a descărcării
corona sunt mai mari decât ale aerului. Rigiditatea variază mai puţin cu distanţa între electrozi
decât la aer dar pentru distanţe peste 25 mm tensiunea de străpungere este mai mare în curent
continuu decât la frecvenţă industrială; în câmp uniform este proporţională cu presiunea iar în
câmp neuniform scade dacă presiunea depăşeşte 1 atm. Datorită rigidităţii ridicate şi
capacităţii sale de răcire SF6 se utilizează ca izolator şi mediu de răcire în transformatoare, ca
izolator şi mediu de stingere a arcului electric în întreruptoare de înaltă tensiune, în
construcţia unor instalaţii speciale (condensatoare şi transformatoare speciale, acceleratoare
de particule, microscoape electronice etc).
Perfluorcarbonii sunt derivaţi fluoruraţi (unii cloruraţi) ai metanului, etanului şi
propanului, în condiţii normale putând fi materiale gazoase sau lichide. Gazele ca:
perfluorpropanul (C3F8), perfluorbutanul (C4F10), octafluorciclobutanul (c-C4 F8) au
stabilitatea termică mai mare decât SF6 (200...2500C), nu atacă metalele active şi se utilizează
în aparatele de înaltă tensiune care funcţionează la temperaturi ridicate.
Diclordifluormetanul (CCl2F2), care stă la baza produselor cu denumirea comercială
de freon, frigen, geneton este neinflamabil, netoxic, cu rigiditate dielectrică apropiată de cea a
SF6, dar cu temperatură de fierbere scăzută (-280C) ceea ce-l face inutilizabil în instalaţiile
exterioare. Atacă unele materiale plastice organice (mase plastice, cauciuc) şi este stabil
termic până la 1500C. Se foloseşte în construcţia frigiderelor cu compresiune.
 Materiale electroizolante lichide

Materialele electroizolante lichide sunt acelea care, în timpul exploatării, se găsesc în

stare lichidă. Din această grupă fac parte uleiurile electroizolante, care pot fi naturale (uleiul
mineral, de ricin) sau sintetice (clorurate, fluorurate, siliconice), diferite hidrocarburi
aromatice (benzen, toluen, esteri organici etc) utilizate ca solvenţi pentru lacurile
electroizolante.

Uleiul mineral

Uleiurile minerale sunt dielectricii lichizi cu cea mai mare utilizare în industria
electrotehnică. Se obţin prin distilare fracţionată din ţiţei, urmată de o rafinare prin tratare cu
acid sulfuric. Din punct de vedere chimic, sunt amestecuri de hidrocarburi naftenice (>60%,
acestea fiind foarte stabile şi cu punct de congelare scăzut), aromatice (<30%, deoarece conţin
un număr mare de atomi de carbon care se eliberează sub acţiunea arcului electric şi reduc
proprietăţile uleiului) şi parafinice (<30%, deoarece au punct de congelare ridicat şi determină
o creştere a vâscozităţii uleiului). După utilizările lor, se împart în: uleiuri de transformator, de
cablu şi de condensator.
Uleiul de transformator se utilizează în transformatoare ca izolant şi mediu de răcire şi
în întreruptoare de înaltă tensiune ca izolant şi mediu de stingere a arcului electric. Este un
material nepolar, cu permitivitate redusă (r = 2,2...2,4) şi foarte puţin dependentă de
temperatură şi frecvenţă. Factorul de pierderi şi rigiditatea dielectrică depind mai mult de
temperatură, tg crescând sensibil cu creşterea temperaturii datorită creşterii conductivităţii
electrice.
Uleiul de cablu are ca şi caracteristică fundamentală vâscozitatea. Ea este apropiată de
cea a uleiului de transformator în cazul cablurilor cu ulei sub presiune şi mult mai mare în
cazul cablurilor cu gaz sub presiune sau a celor izolate cu hârtie impregnată cu ulei. Uleiul
utilizat la impregnarea hârtiei trebuie să fie foarte fluid la temperatura de impregnare (130 0C)
şi să aibă o vâscozitate mare la temperatura de exploatare (40 0C...500C), ca să nu curgă din
cablu. Pentru realizarea acestei condiţii este amestecat cu 10% colofoniu - în cazul
impregnării hârtiei - sau cu poliizobutilenă - în cazul cablurilor cu gaz sub presiune.
Uleiul de condensator, utilizat ca dielectric în condensatoare de capacităţi mari, are un
înalt grad de rafinare ceea ce duce la pierderi deosebit de mici (tg = 10-4...10-3) şi o
rezistivitate ridicată (v  1011m).
Îmbătrânirea uleiului mineral este principalul dezavantaj prezentat de acesta.
Fenomenul este favorizat de următorii factori: oxigenul, temperaturile ridicate, arcul electric,
câmpurile electrice, lumina, unele metale etc.
Oxigenul formează cu hidrocarburile din compoziţia uleiului acizi liberi sau legaţi care
corodează metalele active şi înrăutăţesc caracteristicile izolaţiei aflate în ulei. Temperaturile
ridicate favorizează reacţiile chimice de descompunere a uleiului. Arcul electric descompune
uleiul în produse gazoase (65...75% H2 şi hidrocarburi), lichide (apă) şi solide (negru de fum).
Câmpul electric - pe durată lungă - duce la disocierea moleculelor de ulei, rezultând
apoi produse insolubile în ulei (gudroanele sau mâlul). Unele metale (Cu, Cd) constituie
catalizatori ai reacţiilor de descompunere a uleiului iar altele (Fe, Pb) reacţionează chimic cu
acesta. Gudroanele nu modifică proprietăţile esenţiale ale uleiului, însă, prin depunerea pe
suprafeţele înfăşurărilor şi a cuvelor transformatoarelor îngreunează procesul de răcire.
Produsele de descompunere gazoase şi lichide înrăutăţesc proprietăţile electrice ale uleiului
(v şi Estr scad, r şi tg cresc). Gradul de îmbătrânire al uleiului se poate aprecia prin
următoarele criterii: factorul de pierderi, rigiditatea dielectrică, rezistivitatea, indicele de
aciditate, indicele de saponificare, temperaturile de congelare şi inflamabilitate, vâscozitatea
etc, care trebuie să nu depăşească anumite limite.
Întreţinerea uleiului mineral constă în protejarea lui împotriva umidităţii şi oxidării,
curăţirea, uscarea şi regenerarea celor cu grad de îmbătrânire ridicat. Pentru protejarea lui se
utilizează perne de azot care împiedică un contact direct între ulei şi oxigenul şi umiditatea
din atmosferă sau filtre cu silicagel, oxid de aluminiu, bauxită sau alţi absorbanţi, utilizaţi
pentru reducerea conţinutului de apă şi compuşi insolubili. Prin introducerea unor aditivi
antioxidanţi (paraoxidifenilamina, fenildimetilaminopirazolan etc) se împiedică desfăşurarea
procesului de oxidare. În cazul în care, caracteristicile uleiului s-au redus sub limitele
admisibile, acesta este supus unui proces de purificare şi regenerare. Purificarea elimină pe
cale fizică impurităţile formate în ulei şi constă în: decantare, când are loc depunerea apei şi a
impurităţilor cu masă moleculară mare; centrifugare, când se elimină impurităţile cu greutate
specifică mai mare decât a uleiului; filtrare, pentru reţinerea impurităţilor mici, a apei,
negrului de fum etc; uscare prin pulverizarea în vid pentru eliminarea vaporilor de apă. Prin
regenerare, se elimină pe cale chimică produsele de îmbătrânire care rămân în urma
purificării (hidrocarburi nesaturate, acizi etc). Procedeele de regenerare sunt aceleaşi ca cele
folosite la rafinarea uleiului, adică tratarea cu hidroxid de potasiu, acid sulfuric şi pământuri
absorbante (argilă, bauxită, silicagel, diatomită, oxizi şi silicaţi de aluminiu etc).

Uleiuri sintetice

Uleiurile sintetice tind să le înlocuiască pe cele minerale care, deşi au proprietăţi

dielectrice foarte bune şi preţ de cost redus prezintă dezavantaje importante ca: îmbătrânire
rapidă, imflamabilitate, pericol de explozie, tendinţă de oxidare etc. În funcţie de compoziţia
chimică, uleiurile sintetice sunt: clorurate, fluorurate sau siliconice.
Uleiurile clorurate sunt derivaţi cloruraţi ai hidrocarburilor aromatice (benzen
clorurat, difenili cloruraţi etc) având diferite denumiri comerciale: askareli, sovol, sovtol,
clophen etc. Sunt substanţe polare, neinflamabile, cu stabilitate chimică mare, nu se oxidează,
dar se descompun sub acţiunea arcului electric, gazele rezultate nu sunt inflamabile dar sunt
toxice şi corozive. Atacă lacurile pe bază de uleiuri vegetale, dar sunt compatibile cu răşinile
fenolice, poliuretanice, epoxidice, celulozice etc. Sunt mai vâscoase decât uleiul mineral dar
au absorbţie de apă mai redusă.
Proprietăţile lor electrice depind de numărul de atomi de clor din moleculă: prin
creşterea acestui număr creşte temperatura de congelare, deci şi vâscozitatea şi sunt
influenţate şi proprietăţile dielectrice. Cea mai mică valoare a factorului de pierderi o prezintă
pentaclordifenilul (cel mai utilizat ulei clorurat). Uleiurile clorurate sunt utilizate ca dielectric
în condensatoare, având r mare (r = 5...6) şi ca izolant în transformatoare, pentru că au E str
mare (Estr = 20...22 MV/m, faţă de 12...15 MV/m la cel mineral) şi sunt neinflamabile.
Uleiurile fluorurate (hidrocarburi fluorurate, eteri şi esteri fluoruraţi etc) au proprietăţi
dielectrice foarte bune, nu ard şi nu prezintă pericol de explozie, nu produc gaze toxice şi
corozive, au temperatura de fierbere mai scăzută decât a uleiurilor clorurate şi absorbţie de
apă mai redusă, dar sunt foarte scumpe. Se utilizează doar în transformatoare şi întreruptoare
care funcţionează în condiţii speciale.
Uleiurile siliconice (dimetilsiloxani liniari) au proprietăţi dielectrice apropiate de ale
uleiului mineral, absorbţia de apă este mai mică şi temperatura de inflamabilitate ridicată
(350...4750C). Se utilizează în construcţia transformatoarelor speciale, pentru ungerea
mecanismelor din mase plastice, a matriţelor pentru turnarea maselor plastice etc.
 Materiale electroizolante solide

Grupa materialelor electroizolante solide fiind foarte mare, se impune o subclasificare

a lor după compoziţia chimică în: organice, anorganice şi de trecere. Cele organice fiind
foarte numeroase se mai clasifică şi în funcţie de mărimea moleculelor în: micromoleculare
(cu sub 1000 de atomi în moleculă) şi macromoleculare (1000 de atomi/moleculă).

Materiale organice micromoleculare

Această grupă de materiale cuprinde cerurile şi substanţele ceroase şi bitumurile şi

asfalturile.
Cerurile şi substanţele ceroase. Cerurile sunt substanţe micromoleculare cristaline cu
proprietăţi dielectrice foarte bune, higroscopicitate redusă dar cu proprietăţi mecanice şi
termice slabe. Prezintă contracţie mare la răcire şi sunt solubile în uleiuri minerale şi în uleiuri
clorurate. Cerurile naturale (ceara de albine, montană, de carnauba) sunt mai puţin utilizate
datorită temperaturii de înmuiere scăzute şi a proprietăţilor mecanice slabe. Sunt utilizate,
îndeosebi, substanţele ceroase nepolare (vaselina, parafina, cerezina, ozocherita) - cu
proprietăţi dielectrice foarte bune - sau polare (parafina şi naftalina clorurată, uleiul de ricin
hidrogenat etc) - cu proprietăţi dielectrice mai slabe şi dependente de temperatură. Se
utilizează la fabricarea unor mase de impregnare pentru conductoare, condensatoare, a
maselor de umplere a manşoanelor cablurilor şi cutiilor terminale, la protejarea unor piese
(contacte de cupru, piese de oţel) contra oxidării.
Bitumuri şi asfalturi. Bitumurile sunt amestecuri amorfe de hidrocarburi obţinute la
distilarea ţiţeiurilor care conţin cantităţi reduse de oxigen şi sulf. Asfalturile sunt materiale
naturale ce provin din zăcăminte învecinate cu cele de ţiţei.
Sunt substanţe nehigroscopice, fragile, cu contracţie mare la răcire, temperatură de
înmuiere scăzută (între 50 şi 1500C), insolubile în alcooli şi apă dar solubile în hidrocarburi
aromatice, uleiuri, benzină. Se utilizează la fabricarea lacurilor de impregnare, a
compoundurilor, ca mase de umplere a manşoanelor sau cutiilor terminale de cabluri etc.

Materiale organice macromoleculare

Cele mai utilizate materiale din această categorie sunt: răşinile naturale, răşinile
sintetice, celuloza şi derivaţii săi şi cauciucurile şi elastomerii.

Răşini naturale

Răşinile naturale sunt amestecuri complexe de acizi răşinoşi şi hidrocarburi, cu indici

de aciditate foarte mari şi proprietăţi dielectrice foarte bune dar caracteristici mecanice şi
termice reduse.
Şellacul utilizat în electrotehnică, se obţine prin retopirea şi purificarea răşinii obţinute
ca produs al unor larve care trăiesc pe ramurile şi frunzele unor arbori de cauciuc din India.
Este deci de origine animală, se prezintă sub formă de solzi de culoare brun - roşcată, este
solubil în alcooli şi benzen şi are temperatură de înmuiere foarte redusă (50...600C). Prin
tratament termic la 1000C timp de 30 de ore se poate creşte temperatura de înmuiere iar prin
încălzire la 2000C el devine termorigid.
Şellacul este utilizat ca bază pentru lacurile pe bază de şellac sau oleobituminoase
folosite pentru acoperirea sau emailarea conductoarelor, dar în special ca lac de lipire pentru
produse pe bază de mică. Un avantaj al şellacului îl reprezintă buna sa rezistenţă la curenţii de
scurgere pe suprafaţă.
Colofoniul se obţine prin distilare din răşina coniferelor, după înlăturarea terebentinei.
Este o substanţă sticloasă, de culoare gălbuie care se dizolvă greu în ulei la temperatura
camerei dar uşor la 300...3500C, solubilă, însă, în benzen, acetonă etc. Se utilizează la
fabricarea masei galbene (cu ulei de cablu) folosită la impregnarea hârtiei de cablu, precum şi
la umplerea manşoanelor de legătură şi a cutiilor terminale de cabluri.
Chihlimbarul este o răşină fosilă foarte dură, prezentându-se sub formă de bucăţi. Are
rezistivităţi de volum şi de suprafaţă de valori foarte mari şi se utilizează pentru fabricarea de
piese izolante pentru aparate de măsură foarte precise (de exemplu: electrometre).

Răşini sintetice

Caracteristici generale. Datorită proprietăţilor electrice şi mecanice deosebite, precum

şi a faptului că se prelucrează uşor, răşinile sintetice prezintă cele mai diverse aplicaţii
industriale. Numărul mare şi marea lor diversitate face necesară o subclasificare a lor.
În funcţie de tipul reacţiei chimice de obţinere, răşinile sintetice se clasifică în: răşini
de polimerizare, de policondensare şi de poliadiţie.
Reacţia de polimerizare constă în legarea - sub acţiunea căldurii şi presiunii şi în
prezenţa unui catalizator - moleculelor monomerului şi formarea unor macromolecule liniare,
fără eliminare de produse secundare. Este o reacţie în lanţ, energia necesară pentru iniţierea
reacţiei fiind superioară celei necesare pentru continuarea procesului de reacţie.
Reacţia de policondensare este o reacţie în trepte (energia necesară legării
monomerilor fiind aceeaşi în orice etapă de desfăşurare a reacţiei) prin care se leagă
monomerii (cel puţin bifuncţionali) între ei - sub acţiunea căldurii, presiunii şi în prezenţa
catalizatorilor - obţinându-se reţele de molecule sau molecule spaţiale. Este o reacţie cu
eliminare de produse secundare: H2O, H2 etc, ceea ce conferă policondensatelor porozitate şi
higroscopicitate mai mari şi deci, proprietăţi dielectrice mai reduse.
Reacţia de poliadiţie este tot o reacţie în trepte dar fără eliminare de produse
secundare de reacţie.
O altă clasificare se face ţinându-se seama de proprietăţile termomecanice, strâns
legate de structura macromoleculelor, în: răşini termoplastice şi răşini termorigide.
Materialele care sub acţiunea temperaturii se înmoaie (la anumite temperaturi se pot
chiar topi) şi la răcire revin la proprietăţile iniţiale se numesc materiale termoplastice.
La termorigide prin creşterea temperaturii se desfac toate legăturile duble rămase
nedesfăcute în timpul reacţiei de obţinere a răşinii şi apar “punţi” de legătură între
macromolecule, ceea ce determină o reducere a plasticităţii. Această modificare este
ireversibilă (“punţile” nu dispar la răcire).Proprietăţile esenţiale ale acestor răşini sunt date în
tabelul urmator:

Termoplastice Termorigide
-au macromolecule liniare -au macromolecule spaţiale sau reţele
moleculare
 -sunt flexibile şi elastice
-se pot trage în fire sau folii
-se dizolvă în solvenţi
-au proprietăţi electrice bune
-au prorietăţi mecanice slabe
-au absorbţie de apă redusă
-sunt dure şi casante
-nu se pot trage în fire sau folii
-nu se dizolvă în solvenţi (cel mult se umflă)
-au proprietăţi electrice slabe
-au proprietăţi mecanice mai bune
-.au absorbţie de apă mare (sunt
higroscopice)

În funcţie de caracterul polar sau nepolar al moleculelor, răşinile sintetice se împart în:
răşini polare şi nepolare. Această clasificare este importantă pentru evidenţierea proprietăţilor
lor dielectrice. Cele nepolare au valori mici ale permitivităţii şi factorului de pierderi,
independente de frecvenţă şi cu o variaţie foarte mică în funcţie de temperatură (scad uşor la
creşterea tmperaturii). Răşinile polare au valori mari ale lui r şi tg, care se modifică mult cu
temperatura şi frecvenţa.

Răşini de polimerizare. Sunt substanţe termoplastice cu macromolecule liniare, cu

temperatură de înmuiere scăzută (cu excepţia fluoroplastelor), cu absorbţie de apă redusă,
proprietăţi dielectrice foarte bune şi proprietăţi mecanice slabe. Se prelucrează uşor cu sau
fără plastifianţi.
Polistirenul (PS) se obţine prin polimerizarea stirenului (vinil-benzen), lichid incolor
şi transparent cu puternică tendinţă de polimerizare. Pentru a nu polimeriza singur, chiar la
temperatura camerei, se utilizează stabilizatori, care permit obţinerea de polimeri cu gradul de
polimerizare dorit.
Macromoleculele obţinute sunt liniare, cu structură -
în general - simetrică (fig. 2.45), deci polistirenul
este o răşină nepolară. Fiind un material nepolar cu
macromolecule liniare polistirenul prezintă
proprietăţi dielectrice (r, tg, v) foarte bune (v 
1016m) şi independente de temperatură şi frecvenţă
Fig.2.45 Structura chimică a polistirenului dar are temperatura de înmuiere şi rezilienţa scăzute
şi este inflamabil. Este un material inodor, insipid, în
general transparent, putând fi colorat uşor şi are o bună stabilitate la acizi şi baze şi este atacat
de solvenţi organici.
Datorită rezistivităţii mari polistirenul este utilizat îndeosebi în domeniul frecvenţelor
înalte, sub formă de piese, tuburi, plăci, folii sau fire, precum şi sub formă de materiale
expandate sau pentru fabricarea unor lacuri de acoperire. Piesele din polistiren se lipesc uşor
cu soluţii de polistiren în solvenţi potriviţi. Se execută din PS carcase de bobine, socluri
pentru tuburi electronice, scale, capace, cutii de acumulatoare, diverse piese în televizoare,
aparate radio şi de măsură (în locul chihlimbarului).
Firele şi foliile de PS au dezavantajul că temperatura lor de utilizare este scăzută
(70...800C). Foliile de grosimi între 10 şi 150 m sunt utilizate pentru izolarea cablurilor de
înaltă frecvenţă şi ca dielectric pentru condensatoare iar firele (cu  = 10...25m) se utilizează
pentru izolarea, prin înfăşurare sau tresare, a conductoarelor şi cablurilor de înaltă frecvenţă.
Poroplastele (materialele expandate) se utilizează ca izolant termic sau sub formă de
benzi la izolarea conductoarelor şi a cablurilor de înaltă frecvenţă.
Polietilena (PE) este un material cu aspect asemănător parafinei, de culoare albă
lăptoasă. Se obţine prin polimerizarea etilenei la presiune înaltă (1000...2000 atm) - rezultând
un material de mică densitate - sau la presiune normală (1atm) - când rezultă o PE de mare
densitate (fig. 2.46).
 Polietilena are molecule liniare
şi simetrice, fiind deci un
material termoplast nepolar.
Cea de mică densitate are
structură parţial cristalină şi
proprietăţi mecanice mai reduse
decât cea de mare densitate care
are un înalt grad de cristalinitate
Fig. 2.46 Structura chimică a polietilenei (85%) ceea ce îi conferă
duritate mare, temperatură de
înmuiere mai ridicată şi o comportare mai bună la temperaturi scăzute (-400C). Proprietăţile
dielectrice sunt foarte bune (r =2,3; tg=(1...10)10-4 ; v = 1013...1016m; Estr=20...50MV/m)
independente de frecvenţă şi temperatură, este nehigroscopică, se prelucrează uşor dar nu se
poate lipi ci doar suda. Are o stabilitate bună la acizi şi baze, mai slabă la solvenţi organici şi
este inflamabilă.
Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor termomecanice polietilena se reticulează (se
efectuează o legare a lanţurilor moleculare între ele) fie pe cale chimică - cu peroxid de
dicumil - sau prin iradiere cu radiaţii  sau . Astfel creşte temperatura de înmuiere şi
proprietăţile mecanice, cele dielectrice rămânând practic neschimbate. Alţi produşi ai etilenei
ca poliizobutilena, polipropilena, polietilena clorosulfonată au fie o rezistenţă mai bună la
temperaturi joase sau temperaturi de utilizare mai mari dar proprietăţile dielectrice sunt mai
slabe.
Foliile de polietilenă având o absorbţie de apă şi permeabilitate la vaporii de apă foarte
mică se utilizează pentru izolarea cablurilor submarine, a celor telefonice sau a celor utilizate
în medii chimic agresive, precum şi ca dielectric pentru condensatoare.
PE este utilizată şi ca izolaţie de conductoare şi cabluri, obţinută prin extrudere,
aceasta fiind cea mai largă utilizare a ei. Se izolează astfel conductoare de bobinaj pentru
motoare ce funcţionează sub apă, conducte şi cabluri pentru medii chimic agresive, cabluri
submarine, de înaltă frecvenţă sau de energie. Polietilena expandată se utilizează pentru
izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă cu capacităţi foarte mici etc.
În cazul cablurilor de energie de tensiuni înalte, datorită apariţiei unor fenomene
negative (oxidare, descărcări electrice, deformări mecanice în urma scurcircuitelor etc) care
duc la îmbătrânirea rapidă a polietilenei, se introduc în răşină antioxidanţi, inhibitori pentru
descărcări electrice arborescente etc.

Răşini vinilice. Din grupul răşinilor vinilice cei mai importanţi reprezentanţi sunt:
policlorura de vinil (PVC), policlorura de viniliden, polivinilalcoolii şi polivinilacetalii etc.

Structura chimică a răşinilor vinilice

Policlorura de vinil (PVC) se obţine prin polimerizarea clorurii de vinil sub formă de
PVC dur - fără plastifianţi - sau PVC moale - cu plastifianţi. Masa de izolaţie utilizată în
electrotehnică conţine, pe lângă răşina pură, plastifianţi, stabilizatori, materiale de umplutură
şi coloranţi.
Ca urmare a caracterului polar al răşinii, PVC-ul are proprietăţi dielectrice mult mai
slabe decât PS sau PE şi dependente de frecvenţă şi temperatură. Ele sunt mai bune la PVC-ul
tare. Are proprietăţi apropiate de ale cauciucului cu factorul de pierderi mai mare şi
stabilitatea termică mai redusă dar cu o rezistenţă mai bună la îmbătrânire.
PVC-ul se foloseşte, în general, la frecvenţe industriale: în curent continuu datorită
electrolizei sărurilor din materialele de adaos îmbătrâneşte repede iar la frecvenţe ridicate
prezintă pierderi dielectrice mari. Este utilizat pentru izolarea conductoarelor şi cablurilor de
energie (între 1 şi 20 kV) sub formă de folii sau izolaţie obţinută prin extrudere, la fabricarea
izolaţiilor de crestătură (în combinaţie cu preşpan), a benzilor adezive, a unor piese izolante
(cutii, capace pentru aparate de măsură şi acumulatoare, plăci separatoare pentru
acumulatoare, suporturi de bobine, benzi de magnetofon, discuri etc), tuburi pentru instalaţii
electrice, pentru acoperirea pieselor de formă complicată (sub formă de plastisoli şi organisoli
- suspensii de PVC în plastifianţi).
Policlorura de viniliden are proprietăţi dielectrice asemănătoare cu cele ale PVC-ului,
dar higroscopicitate mai redusă şi stabilitate termică superioară.
Polivinilalcoolii au proprietăţi electrice bune dar puternic dependente de absorbţia de
apă. Se utilizează pentru fabricarea unor mase izolante pentru cabluri de înaltă tensiune şi ca
materiale antistatice (împiedică încărcarea electrostatică a unor materiale plastice).
Polivinilacetalii sunt utilizaţi ca bază pentru lacuri de emailare.

Fluoroplaste. Cele mai utilizate sunt politetrafluoretilena (PTFE) şi

polimonoclortrifluoretilena (PCTFE).
Politetrafluoretilena se obţine prin polimerizarea tetrafluoretilenei (fig. 2.48) sub
forma unui praf cu aspect ceros, de culoare alb - cenuşie. Structura macromoleculelor este
asemănătoare cu a celor de polietilenă, deci sunt molecule liniare şi simetrice.
PTFE este un material termoplastic nepolar, cu
proprietăţi dielectrice foarte bune şi nu arde.
Datorită valorilor mari ale energiei de legătură
dintre atomii de carbon şi fluor, PTFE are
stabilitate termică ridicată (2500C). La 3270C trece
în stare amorfă şi la 400 0C se descompune,
rezultând gaze toxice. Are coeficientul de dilataţie
Structura chimică a politetra-flouretilenei liniară ridicat şi din această cauză, la variaţii mari
(PTFE)
de temperatură apar în PTFE microgoluri în care se
pot dezvolta descărcări parţiale. Din acest motiv PTFE nu se poate utiliza în câmpuri electrice
intense. Are stabilitate chimică foarte bună la acizi, baze şi la oxidare. Se prelucrează greu şi
este scumpă.
PTFE este utilizată ca material izolant în aplicaţii unde se cere o bună stabilitate
termică, mare stabilitate chimică şi la oxidare, chiar în condiţii de umiditate ridicată, atât la
frecvenţe industriale cât şi la frecvenţe înalte, dar la tensiuni până la 2000 V. Se fabrică din
PTFE cutii de acumulatoare, carcase pentru bobine, treceri izolante, bobine, ţevi, folii utilizate
pentru izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă şi ca dielectric pentru condensatoare.
PCTFE este un material termoplastic, cu proprietăţi dielectrice mai slabe cu
temperatura de stabilitate termică mai redusă (126...1500C), dar cu o comportare mai bună la
descărcările parţiale şi se prelucrează mai uşor. Are utilizări asemănătoare cu PTFE şi este tot
scumpă.
 Răşini acrilice (polimetilacrilatul, polimetilmetacrilatul - PMMA). Sunt polimeri ai
acidului acrilic şi metacrilic. Se obţin în diverse variante, de la răşini moi, elastice (plexigum)
până la răşini tari (plexiglas).
Proprietăţile mecanice şi termice ale răşinilor acrilice sunt asemănătoare cu cele ale
polistirenului, ceva mai bune însă în ceea ce priveşte rezilienţa şi temperatura de utilizare.
Proprietăţile electrice sunt mai slabe datorită caracterului lor polar, dar rezistenţa la descărcări
parţiale e mai bună. Sunt rezistente la ozon, lumină şi au o bună stabilitate chimică.
Coeficientul de transmisie al luminii este foarte bun, iar transparenţa la raze ultraviolete este
mai bună decât a sticlei.
Răşinile acrilice moi se utilizează la fabricarea de lacuri şi adezivi, dar şi sub formă de
folii sau fire. Cele tari sunt folosite în locul sticlelor, constituind aşa-zisele sticle organice,
pentru capace, cutii transparente pentru diverse aparate, scale de măsură, camere de stingere
pentru întrerupătoare etc. Deşi se zgârâie uşor ele au rezistenţa de şapte ori mai mare decât a
sticlelor.

Celuloza şi derivaţii săi

Celuloza este un hidrat de carbon polimer (C6H10O5)n cu n=1000...2000. Se obţine din

lemn de conifere, bumbac, in cânepă, iută etc prin procedeul acid (fierberea lemnului de brad
mărunţit într-o soluţie acidă de bisulfit de sodiu) când se obţine celuloza sulfit sau prin
procedeul bazic (fierberea se face într-o soluţie de sulfat de sodiu şi hidroxid de sodiu)
obţinându-se celuloza sulfat. Printr-un procedeu bazic modificat se obţine celuloza “kraft” cu
proprietăţi mecanice deosebit de bune.
Lanţurile moleculare ale celulozei se grupează în micele (tuburi subţiri) care se
aranjează în acelaşi mod formând fibrile şi apoi fibre celulozice (fig. 2.49). Această structură
explică porozitatea (40...50%) şi absorbţia de apă foarte mare a produselor pe bază de
celuloză. Din acelaşi motiv proprietăţile dielectrice (r şi tg) sunt reduse şi dependente de
densitate, conţinutul de umiditate, temperatură şi frecvenţă. Fiind un material polar
permitivitatea relativă şi factorul de pierderi au valori mari (r = 6,7...7 şi tg = 0,005...0,01).

Îmbătrâneşte sub acţiunea sub acţiunea oxigenului şi a căldurii. Oxigenul favorizează reacţiile
chimice ale celulozei cu apa, în urma cărora creşte numărul de grupări polare (OH) şi se reduc
proprietăţile dielectrice. Căldura are ca efect creşterea acidităţii, scăderea vâscozităţii etc.
Pentru reducerea higroscopicităţii celuloza se impregnează şi în acest caz proprietăţile
electrice sunt dependente de natura impregnantului.
Celuloza este un material ieftin şi uşor prelucrabil.
Produsele pe bază de celuloză sunt mult utilizate în electrotehnică. Acestea sunt:
hârtia de cablu, hârtia de condensator, hârtia Kraft, hârtia japoneză, preşpanul, firele şi
ţesăturile etc.
Hârtia de cablu are densitate mică (pentru a putea fi impregnată cu masă galbenă),
rezistenţă mare la întindere şi sfâşiere, rigiditate dielectrică mare şi factor de pierderi mic. Se
utilizează la izolarea cablurilor de energie, a conductoarelor de bobinaj etc.
Hârtia de condensator este mai subţire, omogenă, densă, cu rigiditate dielectrică mare,
factor de pierderi scăzut, permitivitate şi rezistivitate electrică mare. Se utilizează -
impregnată cu ulei sau substanţe ceroase - ca dielectric pentru condensatoare.
Hârtia Kraft are proprietăţi mecanice, electrice şi termice foarte bune.
Hârtia japoneză are fibre lungi, textură neregulată şi rezistenţă mecanică mare. Este
utilizată ca suport pentru produsele pe bază de mică.
 Preşpanul (cartonul electrotehnic) este un carton pe bază de celuloză fină (grosimi de
0,5...7mm), format din numeroase straturi de hârtie foarte fină, presate în stare umedă. Are
rezistenţă mecanică mare, este rezistent la ulei mineral şi se utilizează ca izolaţie de
crestătură, la izolarea transformatoarelor etc.
Firele şi ţesăturile celulozice se obţin din bumbac, mătase naturală sau artificială şi se
utilizează la izolarea conductoarelor, a bobinelor pentru maşini şi aparate electrice, pentru
fabricarea stratificatelor, a tecilor izolante (tuburi linoxinice) etc.
Derivaţi ai celulozei. Se obţin prin modificarea chimică a moleculelor de celuloză
rezultând esteri (acetaţi, nitraţi etc) sau eteri (etil- şi benzilceluloza) ai celulozei, produse cu
higroscopicitate mai mică şi proprietăţi dielectrice şi termice superioare. Dintre acestea sunt
utilizate în special triacetatul de celuloză şi benzilceluloza.
Triacetatul de celuloză este rezistent la ozon, descărcări parţiale, ulei şi benzină şi are
o stabilitate termică bună. Se utilizează la izolarea cablurilor, ca dielectric pentru
condensatoare, la fabricarea lacurilor şi maselor de turnare etc.
Benzilceluloza se înmoaie la 800C, se topeşte la 180...2000C, este solubilă în
hidrocarburi aromatice şi are higroscopicitate redusă. Se utilizează ca masă de presare şi la
fabricarea lacurilor electroizolante.

Cauciucuri şi elastomeri

Cauciucurile sunt materiale cu elasticitate mare care se deformează uşor şi îşi recapătă
dimensiunile iniţiale la anularea solicitării mecanice; în stare tensionată prezintă tendinţa de
cristalizare. Sunt cauciucuri naturale şi cauciucuri sintetice.
Elastomerii sunt polimeri cu forţe intermoleculare slabe. Se deformează uşor, revin
greu (foarte încet) la starea iniţială şi nu prezintă tendinţa de cristalizare în stare tensionată.
Cauciucul natural se extrage din latex (sucul arborilor de cauciuc) şi este un polimer
natural cu un grad de polimerizare între 2000 şi 4000. Are proprietăţi dielectrice foarte bune
dar proprietăţile termice şi mecanice sunt slabe. Prezintă importanţă pentru industrie numai
vulcanizat. Prin vulcanizare - legarea macromoleculelor între ele cu punţi de sulf - şi prin
adăugare de negru de fum se reduce tendinţa de cristalizare, proprietăţile dielectrice şi
elasticitatea dar se îmbunătăţesc caracteristicile mecanice şi termice. Conţinutul de sulf poate
varia între 4% (la cauciucul moale) şi 45% (la ebonită). Cauciucul natural este atacat de
oxigen, ozon (se introduc antioxidanţi pentru diminuarea acţiunii acestora), de ulei mineral,
solvenţi oxigenaţi sau halogenaţi. Substanţele de adaos (sulf, negru de fum, antioxidanţi etc)
înrăutăţesc proprietăţile electrice: permitivitatea şi factorul de pierderi cresc, rigiditatea
dielectrică şi rezistivitatea electrică scad.
Ebonita (cauciucul tare) are proprietăţi electrice satisfăcătoare şi rezistenţă mecanică
relativ mare. La 1000C îşi pierde rigiditatea mecanică şi la 2000C se topeşte.
Cauciucul vulcanizat se utilizează la izolarea conductoarelor şi a cablurilor flexibile, a
cablurilor pentru instalaţii de interior, a benzilor adezive de joasă tensiune. Nu se utilizează la
înaltă tensiune (fiind atacat de ozon) şi nici în medii care conţin ulei mineral, solvenţi
oxigenaţi sau halogenaţi.
Cauciucurile sintetice au caracteristicile dielectrice mai slabe decât ale celui natural
dar proprietăţile mecanice şi termice sunt mai bune şi prezintă o rezistenţă mai mare la
solvenţi, uleiuri etc.
Cauciucurile pe bază de butadienă sunt: Cauciucul Buna (obţinut prin polimerizarea
dimetilbutadienei), cauciucul Buna S, Buna SS (din butadienă şi stiren), neoprenul sau
cloroprenul (din clorbutadienă) şi perbunanul (din butadienă şi acrilnitrili). Acestea se
vulcanizează mai greu decât cauciucul natural, au rezistenţă la rupere şi sfâşiere mai mică, dar
sunt mai rezistente la oxidare, căldură şi au durată de viaţă mult mai mare. Perbunanul şi
neoprenul pot fi utilizaţi la 2200C. Se utilizează la confecţionarea mantalelor de cabluri ce
funcţionează în medii umede, toxice etc. Perbunanul - material semiconductor - este folosit la
fabricarea curelelor de transmisie (de fricţiune) pentru că nu acumulează sarcină
electrostatică.
Cauciucurile din poliacrilaţi sunt rezistente la oxigen, ozon, ulei şi au temperatura de
utilizare până la 1500C. Tiocolul, perdurenul şi rezinita au proprietăţi dielectrice reduse dar
sunt rezistente la ulei, apă, ozon şi sunt utilizaţi la izolarea cablurilor de alimentare a lămpilor
fluorescente, la autovehicule, în instalaţii Röentgen etc.
Cauciucurile siliconice sunt polisiloxani cu molecule liniare şi prezintă o rezistenţă
bună la ozon, solvenţi şi la curenţii de scurgere pe suprafaţă, au proprietăţi termice bune
(conductivitate termică ridicată) şi independente de temperatură. Proprietăţile dielectrice
depind de materialul de umplutură şi de cel de vulcanizare, de solicitările mecanice etc. Se
utilizează între -50 şi 1500C, la izolarea conductoarelor şi a cablurilor care funcţionează în
condiţii grele etc.
Elastomerii se obţin din răşini de polimerizare sau poliadiţie.
Polietilena clorosulfonată (Hypanol) este stabilă la acţiunea oxigenului, ozonului, are
proprietăţi mecanice bune şi se utilizează (între -15 şi 150 0C) la izolarea conductoarelor şi
cablurilor electrice etc. Cauciucul butilic este nepolar, cu proprietăţi dielectrice foarte bune,
rezistenţă mare la oxigen şi ozon, stabilitate termică superioară (120 0C) etc. Elstomerii
fluoruraţi se utilizează la temperaturi între -50 şi 2000C, au rezistenţă mare la oxigen, ozon,
solvenţi dar proprietăţile mecanice sunt slabe.

Materiale anorganice

Materialele anorganice au temperatura de utilizare peste 2000C, nu se oxidează, nu se

carbonizează sub acţiunea arcului electric, rezistă foarte bine la radiaţii, microorganisme şi la
descărcări parţiale şi prezintă o bună stabilitate chimică.
Cele mai utilizate materiale anorganice sunt: mica, sticla şi ceramica electrotehnică.

Mica şi produsele pe bază de mică

Mica este un material cristalin din grupa silicaţilor de aluminiu. Prezintă o mare
varietate de tipuri în funcţie de compoziţie, dar în electrotehnică sunt utilizate numai două
tipuri de mică naturală: mica muscovit şi mica flogopit.
Muscovitul este un aluminosilicat de potasiu hidratat (K 2O 3Al2O3 6SiO2 2H2O). Este
incolor (uneori cu nuanţe de roz sau verde) şi are proprietăţi electrice superioare flogopitului,
dar cu proprietăţi termice mai slabe.
Flogopitul este un aluminosilicat de potasiu şi magneziu hidratat (K 2O 7MgO Al2O3
6SiO2 3H2O); este colorat în galben, brun, aproape negru sau verde auriu.
Structura micei este foarte complexă şi constă din straturi elementare de atomi de Si şi
Al, legaţi prin atomi de O şi grupe -OH. Forţele de legătură în lungul straturilor fiind mult mai
puternice decât cele dintre straturi apare un fenomen de clivaj (straturile se desprind cu
uşurinţă unele de altele).
Proprietăţile dielectrice ale micei sunt dependente de direcţia de aplicare a câmpului,
fiind mult mai bune în cazul în care acesta se aplică perpendicular pe direcţia de clivare
(v=1013...1014m la muscovit şi 1010...1012m la flogopit) decât în cazul în care se aplică în
sensul acesteia (v=106...108m). Este un material polar, permitivitatea şi factorul de pierderi
fiind dependente de temperatură şi frecvenţă (r=6...7; tg=(1...3)10-4 la muscovit şi r=5...6;
tg=(10...50)10-4 la flogopit). Rigiditatea dielectrică depinde mult de grosimea straturilor şi de
defectele de reţea cristalină ajungând până la 700MV/m; uzual însă E str=25MV/m. Este inertă
din punct de vedere chimic, cu rezistenţă mare la descărcări parţiale şi stabilitate termică
ridicată: muscovitul calcinează la peste 6000C iar flogopitul la 9000C.
Mica naturală este utilizată ca dielectric pentru condensatoare, la realizarea sistemelor
de izolaţie ale maşinilor şi aparatelor electrice, la fabricarea unor materiale cu proprietăţi
termice superioare etc.
Mica sintetică fluor - flogopit prezintă proprietăţi dielectrice mai bune decât ale
flogopitului, în special datorită înlocuirii grupării -OH cu ioni de fluor. Stabilitatea termică
este mare (9000C) şi coeficientul de dilatare liniară este apropiat de cel al metalelor. Se
utilizează ca dielectric pentru condensatoare, la izolarea rezistoarelor electrice etc.
Produse pe bază de mică. Datorită proprietăţilor mecanice slabe, mica este înlocuită în
aplicaţii cu produse pe bază de mică: hârtia de mică, micalexul, micanita, micafolia,
micabanda etc.
Hârtia de mică se obţine prin dezintegrarea (termică - prin calcinare - sau mecanică -
cu jeturi de apă) a deşeurilor de mică în particule foarte fine şi dispunerea lor sub forma unor
straturi asemănătoare celor de hârtie celulozică. Este mai omogenă şi mai flexibilă decât mica
naturală, izotropă, cu proprietăţi dielectrice mai slabe dar cu proprietăţi mecanice mai bune.
Micalexul se obţine din mică muscovit (60%) şi sticlă fuzibilă (40%) pe bază de bor şi
plumb, presate la cald. Are rezistenţă mare la umiditate şi la arc electric, proprietăţi mecanice,
dielectrice, termice bune şi se poate prelucra mecanic. Se foloseşte sub formă de plăci, bare,
piese fasonate, izolatori etc.
Micanitele se obţin din straturi de hârtie de mică sau mică foiţă lipite cu şellac sau
lacuri sintetice la temperaturi şi presiuni ridicate. Având conţinut mare de mică (peste 50%
din greutate) micanitele au rezistenţă termică mare. În funcţie de conţinutul de liant se obţin:
micanite de colector (L4%), micanite de garnituri (L25%), micanite de formare
(L=10...30%), micanite flexibile (L=50...90%), termomicanite (cu liant anorganic). Micanitele
de colector şi de garnituri sunt dure şi se folosesc pentru piese izolante care nu sunt solicitate
la încovoiere. Micanita de formare este utilizată pentru executarea de conuri de colector,
carcase de bobine, flanşe, diverse piese fasonate etc. Cea flexibilă este folosită ca izolaţie de
crestătură, garnituri, izolaţia barelor, izolaţia capetelor de bobine etc.
Micafolia se obţine din straturi de hârtie de mică sau mică foiţă (50%) lipite cu lianţi
pe bază de şellac, poliesteri sau siliconi (30%) pe un suport de hârtie sau ţesătură de sticlă
(20%). Micabanda se obţine în acelaşi mod, dar are un singur strat de mică şi unul sau două
straturi suport.
Produsele pe bază de mică sunt utilizate pentru izolarea lamelelor de colector
(micanita de colector), a bobinelor electromagneţilor (hârtia de mică) la fabricarea conurilor
izolante pentru colectoare, carcase de bobine, flanşe, piese fasonate (micanita de formare,
micalexul) a garniturilor pentru aparate electrocasnice (micanita flexibilă), a izolaţiei de
crestătură, a izolaţiei capetelor de bobină etc. Sunt utilizate, în special, în sistemele de izolaţie
ale maşinilor şi aparatelor electrice cu regimuri grele de exploatare sau ale maşinilor electrice
de puteri mari şi tensiuni înalte.

Sticlele

Sticlele anorganice fac parte din familia compuşilor oxidici având la bază bioxidul de
siliciu (SiO2) sau bor (B2O3) în amestec cu oxizi ai metalelor alcaline (Na2O, K2O), ai
metalelor alcalino - pământoase (CaO, BaO) sau cu alţi oxizi metalici (Al 2O3, PbO, ZnO).
Proprietăţile şi domeniile lor de utilizare depind de natura oxizilor constituenţi. Sunt fabricate
prin topirea oxizilor metalici, cel mai utilizat fiind însă SiO 2 (silicea) care e prezent în toate
sticlele. Masa sticloasă obţinută în urma topirii oxizilor în cuptoare, se prelucrează la cald prin
suflare, presare în forme, tragere în profile sau fire, laminare în foi etc.
Sticla de cuarţ (obţinută prin topirea cuarţului - SiO2 pur) are o structură cristalină
formată din tetraedri cu atomii de oxigen în vârfuri şi câte un atom de siliciu în centru.
Tetraedrii de bază se leagă între ei prin ioni de oxigen - structura cristalitelor fiind foarte
densă, proprietăţile dielectrice şi fizico - chimice sunt superioare altor tipuri de sticle:
coeficientul de dilatare liniară este redus, conductivitatea termică, rezistivitatea şi rigiditatea
dielectrică sunt mai mari.
Sticla silicat (pe bază de SiO2 şi alţi oxizi metalici) are multiple utilizări în
electrotehnică. Cea cu oxizi ai metalelor alcaline (Na, K) are proprietăţi mai slabe
(temperatura de înmuiere mai mică, solubilitatea în apă mai mare, rezistivitatea de suprafaţă
mai mică, permitivitatea relativă şi factorul de pierderi mai mari şi dependente de temperatură
şi frecvenţă. Această înrăutăţire a proprietăţilor dielectrice se datorează întreruperii legăturii -
prin ioni de oxigen - dintre tetraedrii de bază, ceea ce determină apariţia pe lângă polarizaţiile
electronică şi ionică a unei polarizaţii structurale.
Dacă oxizii metalelor alcaline sunt înlocuiţi de oxizi ai metalelor alcalino -
pământoase, legătura între tetraedrii nu se mai întrerupe, ea fiind de tipul:  Si O  M2+ 
O Si , unde M2+ este metalul bivalent. Proprietăţile dielectrice ale acestor sticle sunt
superioare.
Sticlele anorganice sunt materiale dure, casante, transparente, nehigroscopice,
rezistente la acţiunea acizilor (cu excepţia acidului fluorhidric), cu proprietăţi dielectrice bune
şi termice slabe. Sticlele nu îmbătrânesc ca materialele organice. Conductivitatea termică
redusă determină o repartiţie neuniformă a temperaturii în material şi se produc astfel dilatări
neuniforme care provoacă tensiuni mecanice şi deformări reziduale în masa sticlelor.
Proprietăţile termice se îmbunătăţesc introducând oxizi metalici în masa sticlelor, iar cele
mecanice prin călire (sticlele călite au rezistenţă mecanică foarte mare). Se pot colora uşor
prin introducerea unor oxizi metalici adecvaţi: CoO (albastru), NiO (roşu), CuO 2 (galben),
Cr2O3 (verde), MnO2 (violet).
Sticlele cu conţinut redus de oxizi alcalini (cu rezistivitatea de suprafaţă mare) se
utilizează în construcţia izolatoarelor de înaltă tensiune sau pentru telecomunicaţii. Din
sticlele silicat cu oxizi de Al, Ca, B şi Na se obţin fibre, fire şi hârtie de sticlă utilizate la
izolarea conductoarelor, la fabricarea ţesăturilor de sticlă, ca dielectric pentru condensatoare
etc. Sticla pe bază de elemente uşoare (B2O3, BeO, Li2O) este utilizată în aparatura Röentgen
ca mediu transparent, iar cea silicat cu componenţi grei (PbO, BaO) ca medii de protecţie. De
asemenea sticlele sunt utilizate la fabricarea lămpilor de iluminat, a tuburilor pentru descărcări
în gaze etc.

Ceramica electrotehnică

Din grupa materialelor ceramice fac parte acele materiale care, în decursul procesului
tehnologic de obţinere sunt supuse unor arderi la temperaturi ridicate. Se obţin din argilă sau
steatită la care se adaugă fondanţi (feldspat, marmură) şi degresanţi (SiO 2, MgO). După
formare (prin presare), piesele ceramice se usucă, se prelucrează şi se ard la cca 900 0C, se
glazurează şi apoi se ard la 1400...1500 0C. În decursul acestor arderi se formează faza
sticloasă (amorfă) - prin topirea feldspatului - în care sunt dispuse cristalele de mulit (3 Al 2O3
2SiO2) şi cuarţ, care constituie faza cristalină. Ceramica are o structură neomogenă şi
proprietăţile ei sunt dependente de raportul dintre cele două faze (cristalină şi amorfă).
Creşterea fazei amorfe (a conţinutului de feldspat) duce la scăderea rezistenţei mecanice şi a
rezistivităţii electrice şi la creşterea rigidităţii dielectrice. Creşterea fazei cristaline (a
conţinutului de caolin din care se formează cristalele de mulit) duce la creşterea rezistenţei
mecanice şi a temperaturii de utilizare.
Ceramica rezistă foarte bine la acţiunea arcului electric, nu prezintă fenomenul de
îmbătrânire, are stabilitate chimică bună, dar rezistenţă la tracţiune mică, rezilienţă scăzută,
contracţie mare la răcire şi proprietăţi dielectrice slabe (fiind higroscopică) şi dependente de
compoziţie, temperatură şi frecvenţă. Pentru protecţia împotriva pătrunderii umidităţii se
glazurează cu materiale nehigroscopice.
Dielectricii din sistemul BaO - Al2O3 - SiO2 (ceramica mulitică, celsiană, corund -
mulitică şi corund) au valori mari ale rezistivităţii şi rigidităţii dielectrice, pierderi reduse şi
sunt materiale nehigroscopice. Sunt utilizaţi îndeosebi pentru obţinerea unor piese
electroizolante. Se remarcă faptul că un procentaj mai mare de BaO duce la creşterea
rezistivităţii şi la micşorarea pierderilor dielectrice. Din sistemul MgO - Al 2O3 - SiO2 ceramica
steatit este utilizată pentru fabricarea izolatorilor de înaltă sau joasă tensiune şi cea spinelică
(corderit) ca dielectric pentru condensatoare de joasă tensiune stabile termic şi în instalaţiile
de încălzire. Dielectricii ceramici din oxizi de titan şi zirconiu sunt, în general, materiale
feroelectrice cu valori mari ale permitivităţii, cu o bună stabilitate în timp a proprietăţilor şi cu
stabilitate termică ridicată. Se utilizează la fabricarea condensatoarelor, amplificatoarelor
dielectrice, dispozitivelor de memorare etc.