NICHITA STĂNESCU – REFORMATOR AL POEZIEI ROMÂNEŞTI

Nichita Stănescu afirmase într-un eseu de tinereţe: ,,clasicul vede idei,

romanticul sentimente” - ,,modernul vede deodată ideile şi sentimentele, dar le
vede cu cuvintele”.

Pentru că în opera lui Stănescu fenomenele şi obiectele se ipostaziază în

acelaşi timp în abstract şi în concret, eul reuşeşte să pătrundă cu mintea sau cu
simţurile orice. Cunoaşterea e sinonimă identificării subiectului cu lucrurile. S-a
subliniat în repetate rânduri ,,obiectivitatea liricii lui Nichita Stănescu”; ,,expresia
lui tinde spre impersonal şi general, tocmai prin cele ce are mai personal; viziunea
individuală a sentimentelor.”(Al. Condeescu).

Originalitatea lui îl desparte de suprarealişti şi de futurişti, făcându-l un poet

modern al spiritului epopeic şi al mitologiei eului originar. Întors asupra sa, ca spre
un interior absolut, fiinţa sa poetică se manifestă deplin doar în limbă, dar o limbă
purificată. Aventura textului său e mai întâi aventura cuvântului.

Debutând în volum la începutul anilor’60, prin el poezia românească revine

la ,,uneltele sale”, redescoperind lirismul şi mizând mai ales pe puterile
plăsmuitoare ale imaginaţiei. ,,Nu putem inventa sentimente, mărturisea poetul. Le
putem descoperi şi exprima, le putem apropia de inimă sau respinge... Poezia nu
este numai artă, ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”.

După Eminescu şi Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al

limbajului poetic în literatura română. Ca particularităţi ale poeziei lui Stănescu
putem menţiona faptul că opera contrariază permanent aşteptările cititorului. Există
la acest poet o poetică a existenţei şi a cunoaşterii şi că lupta sinelui cu sinele
devine confruntarea dintre creator şi gânditor.

Se remarcă de asemenea o redefinire a poeticului prin lupta cu vebele,

văzute ca necuvintele. În viziunea lui Stănescu se ajunge la o cunoaştere deplină
doar prin poezie, ca gest de participare la creaţie. Intelectualismul, reinterpretarea
miturilor, reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii, ironia şi spiritul
ludic sunt alte particularităţi ce definesc opera marelui poet.

De-a lungul unei ample analize se observă în versurile lui Stănescu

reprezentarea abstracţiilor în formă concretă, care are ca efect plăsmuirea unui
univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit. Transferul dintre concret şi
abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi
existenţă.

Ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd,

răsturnareaa firescului, ermetismul expresiei sunt coordonate majore ale poeticii
stănesciene, la fel ca subtilitatea metaforei şi insolitul imaginilor artistice.

Aducem în discuţie o prima etapă de creaţie, a exuberanţei, care cuprinde

volumele de tinereţe Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor , cu elanuri
adolescentine, manifestarea stării jubilatorii, consonanţa cu sinele şi cu lumea,
iubirea devenind un sentiment originar al naşterii cuvintelor. În timp ce în primul
volum se prefigurează o poetică a zborului, a transparenţei, a matinalului, creând
impresia de poezie imaterială, cel de-al doilea volum transpune relaţia eu-timp într-
o elogiere a stării de A FI, poeziile stând sub semnul lui SUNT.

O a doua etapă a creaţiei stănesciene face trecerea spre un lirism interiorizat,

reflexiv, cuprinzând volume de poezii în care se vorbeşte despre două căi de
cunoaştere: poezia şi matematica, care tind a fi reduse la limbajul unic, iniţial şi
iniţiatic. Suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate, condiţia artistului, cuvintele
şi necuvintele sunt teme ce predomină în Dreptul la timp, Oul şi sfera, Laus
Ptolomaei, Necuvintele sau În dulcele stil clasic.

Trecerea la cea de-a treia etapă a creaţiei sale se realizează cu volumul

Măreţia frigului care aduce în prim-plan o meditaţie gravă pe tema morţii şi a
timpului. Volumele ca Epica Magna, Opere imperfecte, Noduri şi semne sunt
creaţii de maturitate, în care ideea de poezie devine identică cu cea de criză:
,,Poezia nu se scrie cu cuvinte”.

Nichita Stănescu se detaşează o dată printr-o poezie metaforică, cu o

structură mediată, în care o imagine se redă printr-o altă imagine, în altă idee,
printr-o poezie simbolică şi de viziune, cu o structură i-mediată, exprimând intuiţii
şi percepţii obscure, ireprezentabile în sine. Întâlnim de asemenea metapoezia,
transfigurarea poetului în cuvânt trădează dorinţa de a supravieţui prin cuvânt,
dedusă din neputinţa de a supravieţui în mod direct.

Temele majore ale operei stănesciene sunt copilăria, adolescenţa, ieşirea din
somn, iubirea.

Copilăria este infernul văzut prin drama războiului, adolescenţa este vârsta în care
se conştientizează existenţa iubirii, în care firea se deschide spre lume, ignorând
cunoaşterea ca demers tragic. A vorbi despre persoana iubită, a mărturisi dragostea
înseamnă pentru poet autodefinire. Ceremonialul iubirii este asociat actului verbal.
Dorinţa îndrăgostiţilor de a fi aproape e tot una cu a rosti, a transforma cuvintele în
obiecte şi rostirea în act întemeietor. Cuvântul este materie şi poezia simţ. Prin eros
se conştientizează simultan existenţa lumii şi a fiinţei producătoare de cuvinte. A
iubi, a cânta, a face, a şti sunt verigile unui lanţ sinonimic, iar accentul cade pe
eros.
Noemodernismul lui Stănescu se defineşte printr-o ambiguitate a versurilor, o
formă metrică interesantă, aşa cum se poate observa în poezii ca În dulcele stil
clasic sau Leoaică tânără, iubirea. Rima pe care o foloseşte poetul este cea albă,
monorima, iar numărul asimetric al silabelor sugerează tot caracterul inovator al
operei.

Nichita Stănescu îşi modelează verbul poetic şi creează o viziune nouă asupra
lumii; viziunea sa se compune din emoţii, notate în imagini de o noutate şocantă.
Universul liric prinde fiinţă prin simboluri reluate obsesiv: îngerul, daimonul,
vulturoaica, poetul ca şi soldatul, Orfeu ucigând şoimul fiind doar câteva din
imaginile dominante ale liricii sale. Pentru poet actul creativ înseamnă înăţare, dar
şi transfigurarea unui mesaj divin.

Sub aspectul expresiei artistice Nichita Stănescu aduce două înnoiri principale:
depersonalizarea cuvântului şi necuvintele. Nemulţumit de materialul poeziei,
poetul încearcă să spulbere iluzia că poezia trăieşte prin cuvinte; el preia repetiţia
epuizantă de la Bacovia şi topeşte astfel sensul cuvântului, prin uzură: ,,Soldatul
mărşăluia, mărşăluia, mărşăluia/ mărşăluia/până când / până la genunchi/piciorul/i
se tocea, i se tocea/ i se tocea.” (Tocirea)

Devalorizarea cuvântului prin tocire vrea să dovedească faptul că poezia e datoare

să creeze emoţii, să genereze stări; de aceea cuvintele nu mai codifică, nu mai sunt
un mijloc de comunicare, ci un mijloc de sugestie; ele sunt necuvinte: ,,Poezia este
ochiul care plânge./ Ea este umărul care plânge/ ochiul umărului care plânge./ Ea
este talpa care plânge/ ochiul călcâiului care plânge.” (Poezia) Versurile sunt
eliberate de sens, deşi par a se derula discursiv, ele nu transmit idei sau sentimente
coborâte în idei, ci textul în întregul său imprimă o singură sugestie: că poezia are
rădăcini tragice.