Radu Vancu (n.

13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian

Blaga“ din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi
Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul.

A tradus în română din poezia lui Ezra Pound, William Butler Yeats (Editura Humanitas
Fiction) şi John Berryman (Casa de editură Max Blecher). A publicat mai multe antologii
literare pe diverse teme, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin ori
Marius Chivu. A îngrijit ediţii din poezia lui Alexandru Macedonski şi Alexandru Muşina.
Volume de poezie: Epistole pentru Camelia, Imago, 2002; Biographia litteraria, Vinea, 2006;
Monstrul fericit, Cartier, 2009; Sebastian în vis, Tracus Arte, 2010; Amintiri pentru tatăl meu,
Vinea, 2010; Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher, 2012; 4 A.M. Cantosuri
domestice, Casa de editură Max Blecher, 2015. Eseuri: Mircea Ivănescu: Poezia discreţiei
absolute, Vinea, 2007 (ediţie revăzută şi adăugită, ART, 2015); Eminescu: Trei eseuri, InfoArt
Media–Argonaut, 2011; Mistica poeziei: Lecturi în literatura contemporană

, Muzeul Literaturii Române, 2013; Poezie şi individuaţie, Tracus Arte, 2014; România
vertebrată, Adenium, 2016. Dintre cărţile lui, Frânghia înflorită a fost tradusă în turcă (Çiçek
Açan Urgan, Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015), iar 4 A.M. Cantosuri domestice în maghiară
(Hajnali négy. Házias cantók, Syllabux, Budapesta, 2016). Selecţii din poemele lui au fost
traduse în englez ă, germană, franceză, suedeză, spaniolă, italiană, flamandă, bulgară, sârbă,
maghiară, turcă, greacă, rusă.

Iubitul tău mortul

Ce-ţi spune unul din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Nu te speria, e teribil de simplu,

tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani

de acasă e adevărat:

oamenii există şi sunt buni.

Sufletele există bine mersi,

culcuşite în straturile cărnii

ca recidivistele în paturi supraetajate,

tandre şi caline homicide.

Iar de răspuns ţi se va răspunde

răspicat, exact când spui „înger

îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul

se va crâmpoţi, smuls

de peste lucruri ca ambalajul lucios

de pe un cadou demult promis,

şi dinăuntrul aerului va sări,

cu mişcări profesionale de stripperiţă

ţâşnind din tort, îngerelul.

Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce

hopa suuus, după care va coborî

ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar

că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,

 
îngerelul aterizează într-o legiune de porci

şi al naibii parc-ar fi de mercur,

aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.

N-apuci să te minunezi mult, o mână

nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci

după ureche, te întinde pe spate,

cu un scalpel nevăzut îţi deschide

cuşca pieptului, duce apoi

degetele nevăzute pline de sânge

între buzele nevăzute pline de sânge

şi şuieră cu schepsis de porcar.

Iar porcii se apropie cumva tandru

de tine, îşi aliniază râtul

pe laturile trocuţei de coaste

şi, fericiţi de lături proaspete,

clefăie sângele, hăpăie inima.

Abia atunci, culcat pe spate,

vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,

 

turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,

numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.

Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe

răspunsul, şi toţi îl merităm.

E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini

o să-ţi explice cu vremea totul”.

Soare de noiembrie

Ce-ţi spune unul din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie

era călduţ ca un cadavru proaspăt

şi eu îţi muream în braţe

nu-mi închipuiam că aici,

unde totu-i înfricoşător de bine,

e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

 

şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept

cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,

mai matolit, mai lihnit.

Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,

eu o duc aici pe picioare

până o să vii tu –

ca ciorba acră după beţia dulce,

ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,

ca glucoza în venele macerate.

Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,

nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.

Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,

o să te mănânc din ochi când o să vii,

n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,

însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe

sub soarele călduţ de aici,

şi poate că de data asta o să-mi revin,

îmbrăţişarea ta de mort proaspăt

o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină

în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,

oricât de ridicolă-i chestia asta.”

Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul

aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,

fiert îndelung pentru o masă săracă.

Burtă de cal

Ce-i spui unuia din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Va veni o vreme când mă va înduioşa

capriciul de a fi fost viu. Când mă va amuza

naivitatea de a refuza sfoara de rafie

pe care tu n-ai refuzat-o. Când voi înţelege

că am trăit totul închis într-un cadavru.

Ca o muscă de hoit intrând tot mai adânc

într-o burtă de cal. Afundându-se voluptuos

în intestinele cangrenate. Săpând metodic

în carnea râncedă. Simţindu-şi ochii faţetaţi

scăldaţi în lacrimi de o puritate toxică

de fiecare dată când o larvă eclozează

şi-ncepe să-şi croiască drum prin masa organică.

Va veni moartea şi va avea ochii unei muşte –

scăldaţi în lacrimi vor fi şi ochii mei,

amintindu-şi nostalgici sfoara de rafie

şi intestinele şi larva. Până şi aerul care-ţi ieşea

din plămânii tabagici şi-ncercam să ţi-l suflu

înapoi în piept mi-l voi aminti dulce.

Şi voi plânge atunci încetişor,

cum te aud pe tine plângând uneori

noaptea târziu, când zumzetul încetează.”

Iar mortul va surâde înlăcrimat,

învelit în viziunea ta

ca-ntr-o burtă de iapă.

Radu Vancu

Lumea nouă (amintire pentru tatăl meu)

Dar, deocamdată, lumea asta:
lumea care a început cândva
între unşpe fără cinci şi unşpe şi cinci
în dimineaţa de noiembrie, cu strigătul tău mic
anunţând separarea definitivă a vertebrelor
şi erecţia mecanică a spânzuraţilor.

Lumea ta se sfârşea cu marele animal de lemn,

cu piele aspră şi rece, în burta căruia
erai închis. Oameni pricepuţi
au aşezat cu grijă în pământ
animalul bej cu puiul în marsupiu
şi au tras pământul deasupra ca o cortină.
.
Şi aerul s-a tras atunci ca o cortină
şi am văzut lumea nouă: te odihneai în a şaptea ta zi,
cu jumatea de rachiu alb în faţă, fericit ca un rege,
aşteptându-mă cu paharul pregătit.
Oasele mi s-au topit de fericire şi groază şi am rămas pe veci îndatorat
animalului care te dusese să te nască acolo.