Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1 Perspectiva Malthusiană
Cunoscut pentru studiul său în ceea ce priveşte activitatea asupra creșterii populației,
Thomas Robert Malthus a susținut că, fără un control riguros, o populație va deveni prea
ridicată numeric pentru resursele sale, ceea ce duce la o serie de probleme.
În 2011, populaţia Terrei a ajuns la pragul critic de șapte miliarde de oameni şi se
prognozează pentru a ajunge la 9,2 miliarde până în anul 2050. Această creștere fără
precedent a pus o presiune asupra mediului, economii, guverne, infrastructuri, și instituțiile
noastre sociale. În timp ce creșterea în țările dezvoltate a încetinit în ultimii ani,
suprapopularea a fost o preocupare la nivel mondial de secole. (Malthus, 1995)
În lucrarea sa din anul 1798, intitulata ,,Un eseu asupra principiului populației,
Malthus a examinat relația dintre creșterea și resursele populației și a dezvoltat teoria creșterii
populației. El a afirmat faptul că exista un raport direct proporţional intre creșterea populației
şi rata natalității, iar scăpate de sub control, populațiile pot deveni prea mari pentru resursele
lor. Potrivit lui Malthus, există două tipuri de „controale“, care pot reduce rata de creștere a
populației, respectiv controalele preventive şi cele pozitive. Din cauza convingerilor sale
religioase, el a susţinut un concept numit ,,reținere morală”, în care oamenii rezistă tentaţiei
de a se căsători și de a reproduce până când acestea sunt capabile să susțină o familie.
Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul este chemat să le
înfăptuiască ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a
mortalităţii la popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rată
scăzută a mortalităţii la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor sociale sărace
care sunt apte să-şi creeze mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent1.
Potrivit lui Malthus şi teoriei sale, sporul populaţiei este infinit mai mare decât puterea
pământului de a produce mijloace de subzistenţă pentru om.
Fără un control, populaţia se înmulţeşte geometric în timp ce hrana pe care o poate
furniza pământul se măreşte doar aritmetic. Această disproporţie va conduce în timp la sărăcie
larg răspândită pe glob şi la foamete care vor dispărea numai prin intermediul epidemiilor,
marilor catastrofe sau războaie mondiale.
Teoria lui Malthus nu s-a bucurat de sprijin, pe de o parte datorită pesimismului
implicat şi, pe de altă parte deoarece s-a considerat că aceasta nu luase în consideraţie
progresul tehnic din agricultură şi industria alimentară suficiente încât să hrănească întreg
globul indiferent de evoluţiile demografice. (Malthus, 1995)
1
R.Malthus (1995), Eseu asupra principiului populației., Editura Științifică, București
Printre altele, în susţinerea teoriei sale, Malthus a arătat că prin creşterea salariilor,
natalitatea se amplifică odată cu aceasta în timp ce mortalitatea se reduce. Acest fenomen
urma să aibă loc în viuziunea lui Malthus, pentru că veniturile mai mari vor permite
oamenilor să crească mai muli copii şi, cu mijloace de subzistenţă asigurate, îşi vor dori mai
mulţi moştenitori şi implicit populaţia va creşte. Mai mult, veniturile mari înseamnă şi acces
la o îngrijire medicală mai bună şi la o medicaţie corespunzătoare astfel că, în paralel, rata
mortalitţii se va reduce. Mathus a continuat scenariul pesimist, susţinând că dacă printr-o
natalitate sporită va fi suplimentată oferta de forţa de muncă la o cerere constantă atunci,
salariile vor cunoaşte un process de descreştere până la limita de subzistenţă ceea ce va
determina o reducere a natalităţii până la limita în care aceasta atinge rata mortalităţii şi deci
populaţia va rămâne constantă. Malthus nu a determinat în lucrările sale un orizont de timp
pentru realizarea acestui scenariu dar în ultimii 150 de ani, lumea a evoluat parţial în
conformitate cu predicţiile şi teoriile sale. Teoria lui Malthus deşi neverificată încă în practică
cel puţin pentru simplul motiv că industrializarea nu a atins toate regiunile globului este astăzi
parcă mai de actualitate decât cu 150 de ani în urmă dacă o reformulăm luând în calcul nivelul
de trai şi de consum al unui occidental şi extinzându-l pe întreg globul adică la cei 6,7
miliarde de locuitori ai planetei.
Teoria malthusiană se rezumă în esenţă la trei propoziţii: capacitatea biologică a
omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a creşte rezervele de
hrană; totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive; ultima piedică a
capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană. Creşterea în progresie
geometrică (vezi figura 1) a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai sărac al acesteia,
deoarece, nu are o conduită castă. "Sunt foarte puţine ţări, scrie Malthus, unde nu se observă o
constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de subzistenţă.
Capitalul social
În cadrul acestei categorii se pot intrduce orice valori adăugate la activitățile și
rezultatele economice ale unei organizații de relații umane, parteneriate și cooperare (de
exemplu, rețele de canale de comunicare, familii, comunități, întreprinderi, sindicate, școli și
organizații de voluntariat, precum și normele sociale, valori și încredere).
Organizațiile se bazează pe relațiile sociale și interacțiuni pentru a-și atinge
obiectivele. Pe plan intern, capitalul social ia forma unor valori comune, încredere,
comunicare și norme culturale comune, care să le permită oamenilor să lucreze în mod
coerent și, astfel permite organizației să funcționeze în mod eficient. (Chivu I, 2003)
Pe plan extern, structurile sociale ajuta la crearea unui climat de consimțământ, sau o
licență de a opera, în care schimburile și funcțiile mai largi ale societății sunt posibile
Capitalul fabricat
Capitalul fabricat este descris de bunuri materiale și infrastructura deținute, închiriate
sau controlate de o organizație anume, care contribuie la producția sau furnizarea de servicii,
dar nu devin o parte a producției sale. Principalele componente includ clădiri, infrastructură
(rețele de transport, comunicații, sisteme de eliminare a deșeurilor) și tehnologii (de la simple
instrumente și mașini pentru IT și inginerie). Utilizarea eficientă a capitalului fabricat permite
unei organizații să fie flexibilă, inovatoare și să cresca viteza de pe piață a produselor și a
serviciilor sale. În al doilea rând, capitalul și tehnologia fabricată pot fi folosite pentru a
reduce consumul de resurse și de a spori eficiența și durabilitatea. (Chirtoc, 2010)
Capitalul financiar
Capitalul financiar (acțiuni, obligațiuni, note și monede) reflectă puterea productivă a
celorlalte tipuri de capital. Aceasta este măsura primară tradițională a performanței în afaceri
și a succesului, în termeni de performanță pentru acționari, investitori, autoritățile de
reglementar și guvern. Organizațiile durabile au nevoie de o înțelegere clară a modului în
care valoarea financiară este creată, în special dependența de alte forme de capital. Pentru a
reflecta cu adevărat valoarea altor forme de capital, organizațiile trebuie să înțeleagă
importanța unui număr de alți factori și modul în care să atribuie o importanță financiară.
Modelul Celor Cinci Capitaluri este modelul teoretic care extinde înţelegerea noastră a
durabilității economice prin valorificarea, altele decât cele financiare active dezvoltare
durabilă. Modelul este un instrument util pentru organizațiile deoarece pot fi utilizate în
moduri practice, de exemplu, ca un sistem de management integrat într-un anumit sector al
economiei sau ca un instrument analitic de evaluare a performanțelor de durabilitate. Modelul
Porritt oferă o bază pentru înțelegerea durabilității în ceea ce privește conceptul economic al
creării de bogăție sau „capital“. Conceptul de bază al capitalului, un stoc capabil să genereze
un flux de beneficii, a fost extins pentru a include alte forme de capital, care sunt esențiale
pentru bunăstarea oamenilor. (Porritt, 2005)
Esența modelului consta în atestarea potenţialului fiecărei forme de capital de a genera
beneficii sau „flux“ din punct de vedere economic, ceea ce duce la un model ipotetic al
capitalismului durabil (Porritt, 2005).
În evoluţia istorică şi social economică societatea umană a utilizat din primele etape
ale dezvoltării resursele oferite de natură. Pentru asigurarea vieţii iniţial fără a perturba
echilibrele naturare ale planetei noastre. Progresele ştiinţifice şi tehnice au permis societăţii
umane exploatarea resurselor naturale existente într-o proporţie mereu ascendentă.
În acelaşi timp exploatarea resurselor a determinat şi o serie de dezechilibre cu efect
negativ asupra vieţii şi activităţii.
Eficienta resurselor naturale. Creșterea economiei mondiale și sporirea populației
globale (9 miliarde până în 2050) au ca rezultat consumul rapid al resurselor naturale ale
Pământului.
Resurse precum apa, solul, aerul curat și serviciile ecosistemice sunt vitale pentru
sănătate și pentru calitatea vieții, însă sunt disponibile doar în cantități limitate. Concurența tot
mai mare pentru anumite resurse va duce la deficite și la creșterea prețurilor, ceea ce va afecta
economia Europei. (Clancy, 2013)
Resursele trebuie să fie gestionate mai eficient pe durata întregului ciclu de viață, de la
extracție, transport, prelucrare și consum până la eliminarea deșeurilor.
Acesta este motivul pentru care Comisia insistă pe „eficiența utilizării resurselor”.
înseamnand producerea valorii sporite folosind mai puține resurse și schimbarea obiceiurilor
de consum. Astfel se va limita riscul apariției de deficite și va menține impactul asupra
mediului în limitele naturale ale planetei3
Creșterea eficienței utilizării resurselor în Europa reprezintă un mijloc prin care
obiectivele de politică economică, socială și de mediu se pot atinge mai ușor, mai sigur și cu
costuri mai mici. Eficiența utilizării resurselor este o componentă esențială a programului
Europa 2020, strategia UE pentru stimularea creșterii economice și a creării de locuri de
muncă pe următorii zece ani. Strategia vizează să încurajeze o creștere economică inteligentă
(bazată pe cunoaștere și inovare), sustenabilă (creșterea bazată pe principii ecologice va fi mai
sustenabilă pe termen lung) și favorabilă incluziunii (nivelurile ridicate de ocupare a forței de
muncă asigură o coeziune socială și teritorială îmbunătățită). Stabilitatea economică va crește,
3
Common M. and Perrings C., 1992. Towards an Ecological Economics of Sustainability, Ecological Economics
6, 7–34
deoarece eficiența utilizării resurselor este o modalitate de a rezolva aspectele legate de
securitatea aprovizionării și problema volatilității de pe piețele de resurse esențiale. Acest
lucru este important pentru consumatorii europeni și pentru acele sectoare care se bazează pe
metale din categoria pământuri rare, pe apă dulce, pește și alimente (Bleischwitz, 2010).
Îmbunătățirea eficienței utilizării resurselor va susține sănătatea economică a sectoarelor-
cheie precum agricultura, silvicultura și pescuitul. Industriile UE care utilizează produsele
acestora se bazează pe suprafețele/cantitățile disponibile de pământ, sol și apă și pe
biodiversitate, astfel încât o eficiență mai mare va aduce beneficii mai mari. Adaptarea la
schimbările globale generate de presiunea asupra resurselor va îmbunătăți de asemenea
competitivitatea economică pe termen lung
Transformarea Europei într-o economie care utilizează resursele în mod eficient va
necesita o reformă vastă, deoarece există multe dificultăți care trebuie surmontate. Inițiativa
emblematică pentru o utilizare eficientă a resurselor în Europa, lansată la începutul anului
2011, asigură un cadru general de acțiune, în vreme ce, în cursul anului, sunt propuse acțiuni
mai specifice în foile de parcurs pe termen lung care acoperă climă, energia și transportul.
Utilizarea mai eficientă a resurselor și controlul poluării pot fi factori majori de
creștere economică, așa cum o arată industria ecologică europeană. În ultimii ani, sectorul a
crescut cu aproximativ 10 % pe an, iar cifra sa de afaceri anuală- 340 miliarde de euro
reprezintă aproximativ 2,8 % din PIB-ul Europei.
Productivitatea resurselor reprezintă un indicator care defineşte cantitatea de bun
său serviciu (rezultat), care se obține prin cheltuielile resurselor unității. Acest lucru poate fi
exprimat în termeni monetari că randamentul monetar per unitate de resurse. (Pearce D.,
2001)
Productivitatea resurselor și intensitatea resurselor sunt concepte cheie utilizate în
măsurarea durabilității în încercarea lor de a decupla conexiunea directă între utilizarea
resurselor și degradarea mediului. Avantajul lor constă în faptul că acestea pot fi folosite ca o
valoare atât pentru costuri economice și de mediu. Deși aceste concepte sunt două fețe ale
aceleiași monede, în practică, ele implică abordări foarte diferite și pot fi considerate ca
reflectând, pe de o parte, eficiența producției de resurse ca rezultat pe unitatea de utilizare a
resurselor (productivitatea resurselor) și, pe de de altă parte, eficiența consumului de resurse și
utilizarea resurselor per unitate de rezultat (intensitatea resurselor). Obiectivul durabilitate
este de a maximiza productivitatea resurselor minimizând în același timp intensitatea
resurselor.
În prezent, perspectiva unei revoluții a productivității resurselor în secolul următor este
la fel de greu de explicat. Productivitatea promite pe de- parte o economie care utilizează în
mod progresiv mai puțin material și energie în fiecare an și în cazul în care calitatea
serviciilor de consum continuă să se îmbunătățească şi pe de-alta parte o economie în care
deteriorarea mediului se stopează și se inversează4.
Literatura de specialitate se concentrează asupra celor doi termeni, respectiv de
productivitate şi eficientă utilizării resurselor naturale, aproape sinonimi dar totodată diferiţi
ca sens practic. Eficiența utilizării resurselor se concentrează în mod obișnuit, fie pe
augmentarea producției economice cu o intrare de resurse data acoperid, de-asemenea,
consumul de resurse naturale în raport cu avantajele economice și impacte de mediu.
Productivitatea resurselor este eficiența utilizării resurselor naturale pentru bunuri pro-și
servicii, descriind relația dintre rezultate economice în termeni monetari și un indicator fizic
pentru materiale sau resurse inputuri. (Letson, 2004)
4
Chirtoc I.E., Mungiu -Pupăzan C. (2010), Productivitatea muncii - factorul eficienţei utilizării forţei de muncă
şi al creşterii economice, Analele Seria Ştiinţe Economice Timişoara, Universitatea Tibiscus, Editura Mirton
5
Sachs, Jeffrey D. & Andrew M. Warner (2000), Natural Resource Abundance and Economic Growth, NBER
Working Paper No 5398
resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore; Oceanul Planetar (cu
resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi apele continentale (care cuprind apele
subterane, hidroenergie şi apele de uz industrial, agricol sau menajer);
resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii fosili, substanţe
minerale utile, roci de construcţii şi solul;
resurse ale biosferei, de natura vegetală şi animală
b) după criteriul modului de folosinţă, se pot deosebi:
· resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce energie (combustibili
fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară). În acest domeniu, gama de
resurse se lărgeşte continuu, cercetările efectuate încercând să facă faţă cerinţelor
impuse de consumul imens de energie al societăţii contemporane
· resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse minereurile feroase şi neferoase,
lemnul, unele gaze din componenţa atmosferei etc.
· resurse alimentare, ce includ produse de natura animală sau vegetală
c) după criteriul locului de folosinţă, există două categorii:
· resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde este nevoie
(substanţe minerale utile, apa, lemnul etc.)
· resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se găsesc
(energia mareelor, a valurilor, solul etc.)
d) după criteriul gradului de cunoaştere, se împart în următoarele categorii de resurse
naturale:
· resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte importanţa lor şi sunt
exploatabile economic în condiţiile actuale;
· resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte delimitate a căror
importantă este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabila. Ele pot deveni
rentabile în alte condiţii tehnice;
· resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate, dar prezenţa lor în
natura este indicată de studiile geologice
· resurse nedescoperite (presupuse) paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte
nedelimitate, dar a căror prezenţă este indicată de prospecţiunile geologice.
e) după criteriul durabilităţii exploatării şi al particularităţilor de refacere a unei cantităţi
exploatabile de resurse naturale, s-a alcătuit o clasificare care răspunde cerinţelor practice ale
situaţiei actuale şi de perspectivă a economiei mondiale. Aceasta clasificare grupează
resursele naturale în două categorii:
· resurse inepuizabile, ce cuprind aerul, apa, diferite radiaţii, resurse denumite astfel
pentru că la nivel global nu se poate prevedea epuizarea lor. Exploatarea abuzivă, cel
puţin a unora dintre ele, poate produce însa fenomene de criză în anumite locuri, fie
din cauza insuficientei volumului lor în raport cu cerinţele consumului, fie datorită
degradării calităţii care nu mai permite reintroducerea lor în circuitul productiv sau de consum.
· resurse epuizabile care pot fi neregenerabile şi regenerabile
forestiere.
Figura 3- Modelul Presiune-Stare-Raspuns
Sursa: OECD, 2013
Resursele forestiere sunt evaluate prin următoarele tipuri de indicatori după cum
urmează:
· suprafaţa fondului forestier pe categorii de terenuri şi specii de păduri şi unităţi
teritoriale
· suprafaţa terenurilor pe care s-au executat regenerări artificiale, pe categorii şi pe
unităţi teritoriale
· suprafaţa terenurilor din fondul forestier parcursă cu tăieri, pe categorii
· volumul de lemn recoltat pe specii şi unităţi teritoriale
· cifra de afaceri a unităţilor silvice pe unităţi teritoriale
· volumul de lemn exploatat de către operatorii economici cu activitate de exploatare
· forestieră, pe elemente componente
· volumul de lemn rotund recoltat pe sortimente şi specii.
O modalitate de a integra resursele naturale în evidenţa economică este calcularea
indicelui bunăstării economice durabile (IBE). Indicele are la bază consumul personal,
corectat cu adaosul a diverşi factori, cum ar fi repartiţia pe un an a venitului, precum şi cu
scăderi pentru şomaj, accidente de circulaţie, poluarea aerului, apei, solului şi poluarea
sonoră. Impactul asupra mediului este urmărit prin pierderea de teren natural în favoare
urbanizării, epuizarea resurselor neregenerabile, utilizarea energiei nucleare, distrugerea
stratului de ozon, efectul de seră etc.
2.4. Metode de evaluare a resurselor naturale
Evaluarea economică directă a resurselor naturale constă în reflectarea bănească a
bunurilor naturale. Valoarea economică directă este determinată, astfel, de mărimea eficienţei
utilizării şi reproducerii resurselor naturale pe parcursul procesului de exploatare şi prelucrare.
Scopul evaluării economice directe este evaluarea gradului de influenţă a potenţialului
natural asupra avuţiei naţionale şi calităţii vieţii populaţiei. Spre deosebire de evaluarea
indirectă, bazată predominant pe preferinţele subiective ale beneficiarilor bunurilor şi
serviciilor de mediu (agenţilor economici şi populaţiei), selectaţi după anumite criterii
stabilite în prealabil, evaluarea directă se axează pe analiza costurilor şi beneficiilor sociale şi
individuale generate de valorificarea funcţiilor economice directe ale resurselor naturale,
precum şi a funcţiilor indirecte şi ecologice care sunt contabilizate şi supuse, într-o anume
măsură taxelor de utilizare. (Bossel, 2001)
În practica internaţională, se folosesc două modalităţi principale de evaluare
economică
directă a resurselor naturale:
· estimarea adaosului de beneficii obţinute din exploatarea unei resurse noi
· calcularea pierderilor rezultate din exploatarea definitivă a acestei resurse
Metodele de evaluare economică se împart în următoarele categorii:
· statistice, care constau în colectarea, sistematizarea, procesarea şi analiza datelor
referitoare la rezervele, condiţiile şi volumele de exploatare. Ele permit evidenţierea
relaţiilor generale de utilizare a resurselor;
· analogice - de comparare între zonele de exploatare a resurselor minerale;
· economico-matematice - elaborarea şi aplicarea metodelor matematice
Resursele naturale, prin însuşirile lor, reprezintă, atât valoare economică, cât şi valoare
ecologică, care condiţionează, în ansamblu, calitatea vieţii şi însăşi viabilitatea societăţii
umane.
Pentru evaluarea resurselor epuizabile, este necesară calcularea ratei de substituire, iar
pentru resursele regenerabile se calculează rata de reproducere sau capacitatea de asimilare a
mediului şi costurilor necesare realizării acestor obiective. (Warhurst, 2002)
În funcţie de ciclul ecologic de viaţă al produselor, la evaluarea resurselor naturale
trebuie luaţi în calcul cel puțin trei factori:
· costurile de exploatare, inclusiv cele de extracţie, prelucrare primară şi transport
· impactul eco-economic şi pierderile cauzate patrimoniului natural, respectiv costurile
· de reproducere şi restabilire a resurselor regenerabile, calităţii aerului, apelor etc.
· beneficiul social şi individual, rezultat din utilizarea resurselor naturale şi a produselor
De asemenea, există şi metode de evaluare a bunurilor şi serviciilor naturale fie directe
(analiza cost-beneficiu), fie indirecte (stabilirea valorii de conservare; metoda drepturilor de
poluare; metoda „doză - efect"; cheltuielilor de transport; metoda evaluării contingentelor;
Domeniul de cuprindere al resurselor naturale s-a lărgit continuu pe măsură ce
progresul
tehnologic şi nevoia de a susţină creşterea continuă a consumului au permis exploatarea de
materiale noi (Clancy, 2013).Ultimele decenii au condus la creşterea rarităţii pentru elemente
ale mediului considerate abundente anterior, fără restricţii legate de numărul de utilizatori sau
de volumul folosit de fiecare. Astfel, apele şi aerul sunt bunuri publice pentru care
restricţionarea accesului este foarte dificilă. Alterarea lor prin poluare a creat motivaţii pentru
transformarea zonelor nepoluate în exponenţi ai valorii acestor resurse. În aceeaşi ordine de
idei, ceea ce era înregistrat ca ieşire materială din fluxul transformărilor economice - deşeurile
- sunt privite astăzi ca resurse pentru o mare varietate de materiale. Fără eforturi deosebite
investite în gestionare, deşeurile metalice au confirmat acest potenţial, în timp ce pentru
materialele plastice, hârtie, substanţe biodegradabile aplicarea unor măsuri organizatorice este
indispensabilă pentru a transforma deşeurile în resurse (Pearce D., 2001). Cu toate acestea,
pentru evidenţa resurselor, cunoaşterea cantităţii, structurii şi modului de tratare a deşeurilor
este o informaţie relevantă.
Bibliografie:
12. Chirtoc I.E., Mungiu-Pupăzan C., (2010), Productivitatea muncii - factorul eficienţei
utilizării forţei de muncă şi al creşterii economice, Analele Seria Ştiinţe Economice
Timişoara, Universitatea Tibiscus, Editura Mirton
2. Sachs, Jeffrey D. & Andrew M. Warner (2000), Natural Resource Abundance and
Economic Growth, NBER Working Paper No 5398
3. World Business Council for Sustainable Development, 2010; Vision 2050: The new
agenda for business; WBCSD, February 2010; and the World Economic Forum, 2010;
Redesigning Business Value: A Roadmap for Sustainable Consumption; January 2010
15. European Commission, 2014; Communication from the Commission on Europe 2020: A
strategy for smart, sustainable and inclusive growth; COM(2010) 2020 final
1.Advisory Group on Finance (AGF), C. P. o. F. (2012), Study on Forest Financing,
New York, Collaborative Partnership on Forests.
2.Angelsen, A. (2010),Policies for reduced deforestation and their impact on agricultural prod
uction. Proceedings of the National Academy of Sciences,107(46), 19639‐19644.
5.Balmford, A., Fisher, B., Green, R., Naidoo, R., Strassburg, B., Tuner, R., (2011). Bringing
ecosystem services into the real world: an operational framework for assessing the econo
mic consequences of losing wild nature. Environmental and Resource Economics 48
16. Lebedys, A. (2009). Contribution of the Forestry Sector to National Economies, 2000-
2008, FAO
9. Pearce D. W., Turner R. (2001), Economics of Natural Resources and Environment,
Harvester Wheatsheap, London
6. Bacal, P. (2007), Economia protecţiei mediului, Departamentul Editorial-Poligrafic al
ASEM, Chişinău
11. http://ec.europa.eu/resource-efficient-europe/
3. AMEC and BIO (2013), The opportunities to business of improving resource efficiency,
Final report to European Commission
7. Besco, L. (2014), Green productivity: clarifying terminology and concepts. International
Journal of Sustainable Economy (IJSE), Vol. 6, No. 4, 2014.
11. Bleischwitz, R. (2010). International economics of resource productivity- Relevance,
measurement, empirical trends, innovation, resource policies. International Economics and
Economic Policy 08/2010; 7(2):227244
21. Malthus R. (1995), Eseu asupra principiului populației., Editura Științifică, București
17. Strategia Europa 2020, www.maeur.ro
8. Beatley, T. and Manning, K., (2000), The Ecology of Place: Planning for Environment,
Economy, and Community, Washington, DC: Island Press
10. Berca, M.(2001), Teoria gândirii mediului şi a resurselor naturale, Editura Grand,
Bucureşti
20. Borzel, T. (2007), Politicile europene de mediu între succes şi eşec, Institutul European
11. Chivu, I., (2003), Dimensiunea europeană a managementului resurselor umane, Editura
Luceafărul, Bucureşti,.
13. Clancy, D. K. and F. J. Roman (2013), The impact of firm size on the productivity of
resources. Advances in Management Accounting (22): 1-24.
23. Jelev, I, (2001), Managementul mediului înconjurător, Oradea, Editura Universitara
17. Kellert, S; Mehta, J; Ebbin, S; Litchtenfeld, L. (2000), Community natural resource
management: promise, rhetoric, and reality
19. Letson, D., (2004), Natural Resource in an Intertemporal Setting, University of Miami,
20. Manoliu M., Ionescu C., (2002), Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, H.G.A.,
Bucureşti,
14. Dresner, S, (2006), The Principles of Sustainability., London: Earthscan Publications.
28. Porritt, J, (2005), Capitalism as if the world matters., London: Earthscan.
29. Forum for the Future. The Five Capitals model, 2005.-
http://www.forumforthefuture.org/our-approach/tools-and-methodologies/5capitals. Accessed
6 April 2009
30. Pope, J, Annandale D., (2004), Conceptualising sustainability assessment, Environmental
Impact Assessment Review
31. Morrison-Saunders, A, Therivel, R, Sustainability integration and assessment, .Journal of
32. Labuschagne, C. (2006), Social Indicators for Sustainable Project and Technology Life
Cycle Management in the Process Industry, International Journal of Life Cycle Assessment,
33. Warhurst, A.(2002), Sustainability Indicators and Sustainability Performance
Management. World Business Council for Sustainable Development.
9. Bossel, H., (2001), Indicators for sustainable development: theory, method, applications.
International Institute for Sustainable Development (IISD): Winnipeg.
35. Global Footprint Network (2003), Ecological Footprint - Ecological Sustainability,
36. http://www.footprintnetwork.org/en/index.php/GFN/. Accessed 5 Mai 2017.