Student: Becea Crsitina

Psihologie, Anul I

Memoria copiilor 0-7 ani

Memoria nu este ceva static, închistat, finit; dimpotrivă, ea dispune de o dinamică

internă (procese ce se succed, forme ce se întrepătrund etc), cât şi de o dinamică in timp, de o
evoluţie cu sens progresiv, ascendent, ce se înscrie pe o traiectorie de la simplu la complex, de
la inferior la superior. Ea evoluează deci o dată cu vârsta cronologică sau intelectuală a omului.
Concomitent însă - intre anumite limite de vârstă -, memoria prezintă o serie de particularităţi
asemănătoare la toţi cei ce se încadrează în perioada respectivă. In afara unor diferenţe
individuale există şi o serie de particularităţi de vârstă ale memoriei, care aseamănă, în linii mari,
indivizii între ei.
- în perioada 0-3 ani (aşa-numita perioadă a sugarului şi anteprescolarului), memoria
copilului are un caracter exclusiv spontan şi este legată fie de satisfacerea
trebuinţelor sale biologice (foame, sete), fie de repetarea unor stimuli care, în virtutea
acestui fapt, sunt reţinuţi de la sine. Urmele lăsate pe scoarţa cerebrală de procesele
nervoase durează foarte puţin şi de aceea memoria copilului mic este de scurtă durată.
Recunoaşterea este simplă şi acţionează în prezenţa obiectelor cunoscute, existenţa ei
fiind pusă în evidenţă de aşa-numitul „complex de înviorare" a sugarului. Dat fiind
faptul că în jurul vârstei de 2-3 ani copilul îşi amplifică bagajul reprezentărilor şi
începe să-şi însuşească limbajul, îşi fac apariţia şi unele elemente simple ale
reproducerii. în esenţă, la această vârstă memoria copilului este mai ales involuntară,
mecanică, de scurtă durată, cu predominanţa celei motrice si kinestezice.
- în perioada imediat următoare, ce se întindere la 3 la 6/7ani (perioada prescolară),
memoria copilului suferă modificări importante. Este perioada când se fac
eforturi de trecere spre formele superioare şi mai productive ale memoriei, care
coexistă însă cu cele mai simple şi mai puţin productive. Datorită unor
 particularităţi ale scoarţei cerebrale, ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie
(plasticitatea, mobilitatea, labilitatea), copilul memorează cu mare rapiditate, dar şi
uită cu aceeaşi rapiditate. Cine n-a rămas uimit în faţa unui puşti capabil să ţină
minte foarte multe informaţii pe care le-a auzit doar o dată, cel mult de două
ori ? Sau cine nu se înfurie când propriul său copil nu reuşeşte să ţină minte
cum îl cheamă sau câţi ani are, deşi s-a chinuit mult ca să-i „bage" în cap lucrul
acesta ? Insuficienta dezvoltare a inhibiţiei (a inerţiei celulei corticale) face ca
memoria copilului preşcolar să fie nediferenţiată, difuză, incoerentă,
nesistematică, haotică (amintirile lui sunt fragmentare, fără legătură între ele). Pentru
a stăpâni neputinţa propriei lor capacităţi de a păstra şi reactualiza, copiii adaugă de la
ei, inventează, fapt confundat şi condamnat pe nedrept de părinţi cu minciuna. La
copilul preşcolar pre- domină mai ales memoria intuitiv-plastică, concretă şi cea
afectivă, în sensul că se reţin mai ales figurile şi evenimentele imediate, ca şi tot
ceea ce provoacă emoţii puternice, pozitive sau negative. Unele cerinţe ale
activităţilor in care preşcolarul este implicat (activitatea de joc, chiar şi cea
didactică de la grădiniţă) impun însă necesitatea de a retine voluntar şi logic,
fapt care duce la apariţia acestor două forme de memorare. La 4 ani copilul
face efort pentru a fixa şi păstra regulile jocurilor; la 5-6 ani el începe să utilizeze
procedee elementare de întipărire, fixare şi reproducere, face încercări active
de a-şi aduce aminte; tot acum creşte rapiditatea, volumul, durata de păstrare,
exactitatea păstrării şi fidelitatea reactualizării; uneori, reactualizările preşcolarilor
capătă un caracter stereotip.
Tot în această perioadă este fixată şi data apariţiei primelor amintiri personale, care
adeseori sunt incerte, mai ales de tip afectiv, fragile. Intervine aşa-numitul fenomen de amnezie
infantilă. Chestionaţi asupra unor evenimente petrecute în familie (naşterea unui frate, a unei
surori, primirea cadourilor pentru nou-născut, îngrijirea copilului în timp ce mama se afla la
spital etc), copiii de până la 3 ani nu şi-au amintit aproape nimic, în timp ce copiii cuprinşi
între 3 şi 5 ani şi-au reamintit suficient de multe informaîii. Un cercetător (Victor Henri),
interogând 123 de adulţi referitor la data primei amintiri pe care o au, a obţinut următoarele
rezultate :
 După cum se observă, la cei mai mulţi subiecţi data primei amintiri personale pare a se
situa la vârsta de 2-3 ani (62 din 123). Este greu de presupus însă că cineva îşi poate
aminti ceva de la vârsta de 6-8 luni, chiar de la un an. Aici, fie că a fost vorba de
evenimente foarte importante sau grave, care au lăsat urme vizibile (arsuri, defecte
fizice etc), fie că data respectivă a fost reţinută şi repetată foarte des de părinţii
copilului, fapt care 1-a făcut pe acesta să creadă (mai târziu) că el singur şi-o aminteşte.
Cum se explică precaritatea şi fragilitatea informaţiilor din primii ani de viaţă ? Cel puţin
trei răspunsuri sunt plauzibile: a) sugestia Iui Freud potrivit căreia amnezia infantilă se
produce datorită reprimării <Je către copii a instinctului sexual faţă de propriii părinţi; b)
creierul, mai exact hipocampul, nu este suficient de maturizat pentru a susţine o
memorie explicită, ci în cel mai bun caz una implicită, care nu asigură însă o bază solidă
pentru reactualizarea experienţelor; c) limbajul copilului mic se află în proces de
dezvoltare, fapt care permite întipărirea în memoria episodică, dar creează dificultăţi în
ceea ce priveşte regăsirea informaţiilor, regăsirea adecvată depinzând de încadrarea
evenimentelor într-o schemă sau un cadru bine structurat (vezi Baddeley, 1998, pp. 191-
192). Oricum, memoria preşcolarului se caracterizează în ansamblu prin efortul continuu
spre organizare, spre atingerea unor cote înalte de productivitate.

Studiu realizat de P. I. Zinchenko

P. I. Zinchenko a studiat influența motivelor de activitate asupra eficacității memorizării
involuntare. Copiilor preșcolari li s-au oferit 10 cuvinte; pentru fiecare dintre ei, trebuiau să vină
cu un cuvânt diferit: într-un caz, conectat cu unul definit în mod semnificativ (de exemplu, un
ciocan - cuie, un râu - o barcă), în alt caz, un cuvânt combinat ar trebui să însemne o proprietate
sau o acțiune a unui obiect. (de exemplu, un cocoș - cântă; o casă - una din lemn). Odată a fost
necesar să faceți acest lucru atunci când rezolvați o problemă de antrenament; altă dată într-un
joc competitiv. Copiilor nu li s-a oferit sarcina de a-și aminti și abia după ce au finalizat selecția
de cuvinte, au fost întrebați despre cuvintele cu care au acționat.
Datele obținute arată că la vârsta preșcolară mai în vârstă, motivele jocului (în acest caz,
motive de joc competitive) au un efect pozitiv și cresc eficiența memorizării involuntare
(Elkonin D. B., 1960).
Bibliografie:
1. Creţu, T., 2009, Psihologia vârstelor, Ed. a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Polirom
2. Şchiopu, U., Verza, E., 1995, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi
Pedagogică, R. A- Bucureşti
3.https://majiang.ru/ro/krasota-i-zdorove/neproizvolnaya-pamyat-u-detei-starshego-
doshkolnogo-vozrasta/