Acte internaţionale:

UNESCO
1. Carta internaţională pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi siturilor, Veneţia 1964
2. Convenţie privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, Paris, 21.11.1972
3. Convenţia UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (2003)
4. Convenţia UNESCO privind protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor culturale, din 20.10.2005
5. Convenţia UNESCO referitor la măsurile ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea
operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale (14 .11.1970)
6. Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului cultural subacvatic din 2.11. 2001
7. Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat din 14.05.1954. Protocolul
din 26.03.1999, Protocolul nr 2
8. Recomandare privind principiile internaţionale aplicabile săpăturilor arheologice, decembrie 1956,
UNESCO

UNIDROIT
• Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal din 24.06.1995

ICOMOS
• Carta turismului cultural, ICOMOS, noiembrie 1976
• Carta de la Florenţa privitor la grădinile istorice, ICOMOS, dec. 1982
• Carta internaţională privind protecţia oraşelor istorice, ICOMOS, oct. 1987
• Carta pentru protecţia şi gestiunea patrimoniului arheologic, ICOMOS, oct. 1990
• Carta ICOMOS, Principiile pentru analiza, conservarea şi restaurarea structurilor patrimoniului
arhitectural, ICOMOS, oct. 2003
• Principiile ICOMOS pentru protejarea şi conservarea/restaurarea picturilor murale, oct. 2003
• Carta ICOMOS pentru interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural, 4.10.2008
• Carta ICOMOS privitor la itinerarele culturale, 4.10. 2008

Alte organizaţii
• Rezoluţia de la Berlin, 25.05.2003
• Codul de etică pentru muzee al ICOM
 1. Carta internaţională pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi siturilor

Adoptată la al II-lea Congres Internaţional al Arhitecţilor şi Tehnicienilor pentru Monumente Istorice, Veneţia,
1964
Adoptată de către ICOMOS în 1965

Însărcinate cu un mesaj spiritual al trecutului, operele monumentale ale popoarelor găzduiesc în viaţa
prezentă mărturia vie a tradiţiilor lor seculare. Umanitatea, care în fiecare zi ia cunoştinţă de unitatea valorilor umane,
le consideră ca un patrimoniu comun şi, vis-a-vis de generaţiile viitoare, se declară solidar responsabile de protecţia
lor. Ele trebuie transmise în plinătatea autenticităţii lor.
De aici este esenţial ca principiile care trebuie să primeze la conservarea şi restaurarea monumentelor să fie
emise în comun şi formulate pentru cadrul internaţional, lăsând fiecărei naţiuni grija de a asigura aplicarea lor în
cadrul propriei culturi şi tradiţii.
Dând o primă formă acestor principii fundamentale, Carta de la Atena din 1931 a contribuit la dezvoltarea
unei vaste mişcări internaţionale, care implicit a fost reflectată în documente naţionale, în activitatea ICOM şi a
UNESCO, şi în crearea prin aceasta din urmă a Centrului internaţional de studii pentru conservarea şi restaurarea
bunurilor culturale. Sensibilitatea şi spiritul critic se reflectă asupra problemelor mereu prea complexe şi prea
nuanţate; de asemenea, ele vin să reexamineze principiile Cărţii, să le aprofundeze şi să le lărgească într-un nou
document.
Ca urmare, cel de-al II-lea Congres internaţional al Arhitecţilor şi tehnicienilor pentru monumente istorice,
reunit la Veneţia între 25-31 mai 1964, a aprobat următorul text:

Definiţii
Articolul 1. Noţiunea de monument istoric cuprinde creaţii arhitecturale izolate, precum şi situri urbane sau
rurale, care poartă mărturia unei civilizaţii particulare, a unei evoluţii semnificative sau a unui eveniment istoric. Ea
se extinde nu doar asupra marilor creaţii dar cuprinde operele modeste care au obţinut cu timpul o semnificaţie
culturală.
Articolul 2. Conservarea şi restaurarea monumentelor este o disciplină care face apel la toate ştiinţele şi
tehnicile care pot contribui la studierea şi păstrarea patrimoniului monumental.
Articolul 3. Conservarea şi restaurarea monumentelor vizează protecţia atât a operelor de ară, cât şi a
mărturiilor istorice.

Conservarea
Articolul 4. Conservarea monumentelor impune, mai întâi de toate, permanenţa întreţinerii lor.
Articolul 5. Conservarea monumentelor este întotdeauna favorizată de faptul că acestea sunt destinate pentru
o funcţie utilă în societate; o asemenea destinare este deci solicitată, ori ea nu poate denatura aranjarea şi decorul
edificiilor. În asemenea limite trebuie concepută şi autorizată amenajarea lor, cerută de evoluţia obiceiurilor şi
cutumelor.
Articolul 6. Conservarea unui monument implică pe cea a unui cadru la propria scară. Atunci când cadrul
tradiţional subzistă, acesta va fi conservat, şi toate construcţiile noi, toate distrugerile şi toate amenajările care pot să
denatureze raporturile de volume şi de culori vor fi evitate, proscrise.
Articolul 7. Monumentul este inseparabil de istorie, al cărei martor este, şi de mediul în care se află. Prin
urmare, deplasarea în întregime sau parţială a unui monument nu poate fi tolerată, întrucât acest fapt este cerut de
însăşi protecţia monumentului şi justificat de argumentele interesului naţional şi internaţional.
Articolul 8. Elementele de sculptură, pictură şi de decoraţie, care sunt parte integrantă a monumentului, nu
pot fi înlăturate, întrucât această măsură este unica susceptibilă să asigure conservarea lor.

Restaurarea
Articolul 9. Restaurarea este o operaţie care trebuie să poarte un caracter excepţional. Ea are ca scop
conservarea şi revelarea valorilor estetice şi istorice ale monumentului şi se fondează pe respectul substanţei vechi şi a
documentelor autentice. Ea apare acolo unde începe ipoteza, pe planul reconstituirilor conjuncturale, tot lucrul de
complementare, recunoscut indispensabil pentru argumentele estetice sau tehnice, relevă din compoziţia arhitecturală
şi va purta marca timpurilor noastre. Restaurarea va fi totdeauna precedată şi însoţită de un studiu arheologic şi
istoric al monumentului.
Articolul 10. Atunci când tehnicile tradiţionale sunt inadecvate, consolidarea unui monument poate fi
asigurată, făcând apel la toate tehnicile moderne de conservare şi de construcţie, a căror eficacitate este demonstrată
de rezultatele ştiinţifice şi garantată de experienţă.
Articolul 11. Aportul valabil al tuturor epocilor la edificarea unui monument trebuie să fie respectat, unitatea
stilului, nefiind un scop atingibil în cursul unei restaurări. Atunci când un edificiu comportă mai multe etape
suprapuse, culoarul unei etape subiacente nu se justifică decât ca excepţional, cu condiţia că elementele noi nu
prezintă decât un mic interes, iar compoziţia actuală constituie o mărturie de înaltă valoare istorică, arheologică şi
estetică şi că etapa sa de conservare să fie judecată suficient. Aprecierea valorii elementelor vizate şi decizia asupra
eliminărilor lor în operare nu pot depinde de un singur autor al proiectului.
Articolul 12. Elementele destinate să înlocuiască părţile lipsă trebuie să se integreze armonios în ansamblu,
distingându-se însă de părţile originale, astfel ca restaurarea să nu falsifice documentul de artă şi istorie.
Articolul 13. Adjuncţiunile (adăugirile) nu pot fi tolerate decât dacă respectă toate părţile interesante ale
edificiului, cadrul său tradiţional, echilibrul compoziţiei sale şi relaţiile sale cu mediul înconjurător.

Situri monumentale
Articolul 14. Siturile monumentale trebuie să fie obiectul îngrijirilor speciale în scopul protejării integrităţii lor
şi să asigure asanarea, amenajarea şi punerea lor în valoare. Lucrările de conservare şi restaurare care sunt executate
trebuie să fie inspirate din principiile anunţate în articolele precedente.

Săpăturile
Articolul 15. Lucrările de săpătură trebuie să fie executate în conformitate cu normele ştiinţifice şi cu
“Recomandarea privitor la principiile internaţionale aplicabile la săpăturile arheologice”, adoptată de UNESCO în
1956.
Amenajarea ruinelor şi măsurilor necesare pentru conservarea şi protecţia permanentă a elementelor
arhitecturale şi a obiectelor descoperite se asigură. În plus, toate iniţiativele vor fi luate în consideraţie pentru a facilita
conceperea monumentului creat fără a-i denatura semnificaţia.
Orice lucru de construcţie va trebui totuşi, exclus a priori, singură anastiloza poate fi luată în consideraţie,
altfel spus, recompoziţia părţilor existente, dar dezmembrate.
Elementele de integrare vor fi totdeauna recunoscute şi vor reprezenta minimul necesar pentru a asigura
condiţiile de conservare a monumentului şi de a restabili continuitatea formelor sale.

Documentarea şi publicarea
Articolul 16. Lucrările de conservare, restaurare şi de săpătură vor fi întotdeauna însoţite de elaborarea unei
documentaţii precise, sub formă de rapoarte analitice şi critice, ilustrate cu desene şi fotografii. Toate etapele lucrului
de degajare, de consolidare, de reconstituire şi de integrare, precum şi elementele tehnice şi formale identificate în
timpul lucrărilor vor fi aici consemnate. Această documentaţie va fi depozitată în arhivele unui organ public şi puse la
dispoziţia cercetătorilor; publicarea acestor documente este recomandată.
 2. Convenţie privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, întrunită la Paris, de la
17 octombrie la 21 noiembrie 1972, în cea de-a XVII-a sesiune, constatând că patrimoniul cultural şi patrimoniul
natural este din ce în ce mai ameninţat de distrugere, nu numai datorită cauzelor obişnuite de degradare, dar şi prin
evoluţia vieţii sociale şi economice care le agravează, prin fenomene de alterare şi de distrugere şi mai grave,
considerând că degradarea sau dispariţia unui bun al patrimoniului cultural şi natural constituie o
diminuare nefastă a patrimoniului tuturor popoarelor lumii,
considerând că ocrotirea acestui patrimoniu la scară naţională rămâne, adesea, incompletă din cauza
amploarei mijloacelor pe care le necesită şi a insuficienţei resurselor economice, ştiinţifice şi tehnice ale ţării pe
teritoriul căreia se găseşte bunul salvgardat,
amintind că actul constitutiv al organizaţiei prevede că ea va sprijini menţinerea, progresul şi
difuzarea cunoştinţelor, veghind asupra conservării şi protecţiei patrimoniului universal şi recomandând popoarelor
interesate convenţii internaţionale în acest scop,
considerând că recomandările, rezoluţiile şi convenţiile internaţionale existente privitoare la bunurile
culturale şi naturale demonstrează importanţa pe care o prezintă, pentru toate popoarele din lume, salvgardarea
acestor bunuri unice şi de neînlocuit, indiferent de poporul căruia ele aparţin,
considerând că unele bunuri din patrimoniul cultural prezintă o importanţă excepţională care necesită
protejarea lor ca parte din patrimoniul mondial al întregii omeniri,
considerând că, faţă de amploarea şi gravitatea noilor pericole care ameninţă întregii colectivităţi
internaţionale, îi revine sarcina de a participa la ocrotirea patrimoniului cultural şi natural de valoare universală
excepţională, prin acordarea unei asistenţe colective, care fără a se substitui acţiunii statului interesat, o va completa în
mod eficace,
considerând că este indispensabil să se adopte în acest scop noi prevederi sub formă de convenţii care
să stabilească un sistem eficient de protejare colectivă a patrimoniului cultural şi natural de valoare universală
excepţională, organizat într-o formă permanentă şi după metode ştiinţifice şi moderne,
după ce a hotărât cu prilejul celei de-a XVI-a sesiuni că această problemă va forma obiectul unei
convenţii internaţionale, adoptă în această a 16-a zi a lunii noiembrie 1972 prezenta Convenţie.

I. Definiţii ale patrimoniului cultural şi natural

Articolul 1. În spiritul prezentei Convenţii sunt considerate drept patrimoniu cultural:
• monumentele: operele de arhitectură, de sculptură sau de pictură monumentală, elemente sau
structuri cu caracter arheologic, inscripţii, grote şi grupuri de elemente care au o valoare universală excepţională din
punct de vedere istoric, artistic sau ştiinţific;
• ansamblurile: grupuri de construcţii izolate sau grupate, care datorită arhitecturii lor, unităţii şi
integrării lor în peisaj, au o valoare universală excepţională din punct de vedere istoric, artistic sau ştiinţific;
• siturile: lucrări ale omului sau opere rezultate din acţiunile conjugate ale omului şi ale naturii, precum
şi zonele ce includ terenurile arheologice, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere istoric, estetic,
etnologic sau antropologic.
Articolul 2. În spiritul prezentei Convenţii sunt considerate patrimoniu natural:
• monumentele naturale constituite de formaţiuni fizice şi biologice sau de grupări de asemenea
formaţiuni, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere estetic sau ştiinţific;
• formaţiunile geologice şi fiziografice şi zonele strict delimitate, constituind habitatul speciilor animale
şi vegetale ameninţate, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere al ştiinţei sau conservării;
• siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate, care au o valoare universală excepţională din
punct de vedere ştiinţific, al conservării sau al frumuseţii naturale.
Articolul 3. Fiecărui stat care participă la prezenta Convenţie îi revine datoria de a identifica şi a delimita
diferitele bunuri situate pe teritoriul său, la care se referă art. 1 şi 2 de mai sus.

II. Protecţia naţională şi protecţia internaţională a patrimoniului cultural şi natural

Articolul 4. Fiecare din Statele participante la prezenta Convenţie recunoaşte că obligaţia de a asigura
identificarea, ocrotirea, conservarea, valorificarea şi transmiterea către generaţiile viitoare a patrimoniului cultural şi
natural, la care se referă art. 1 şi 2, şi care este situat pe teritoriul său, îi revine în primul rând. Se va strădui să
acţioneze în acest scop atât prin propriul său efort, în limita maximă a resurselor sale disponibile, cât şi, când este
cazul, prin intermediul asistenţei şi cooperării internaţionale de care va putea beneficia, în special pe plan financiar,
artistic, ştiinţific şi tehnic.
Articolul 5. Pentru a asigura o ocrotire şi o conservare cât mai eficientă şi o valorificare cât mai intensă posibil
a patrimoniului cultural şi natural situat pe teritoriul lor, şi în condiţii specifice fiecărei ţări, Statele-părţi la prezenta
Convenţie se vor strădui în măsura posibilului:
a. Să adopte o politică generală prevăzând atribuirea unei funcţii patrimoniului cultural şi natural în
viaţa colectivă şi să integreze ocrotirea acestui patrimoniu în programele de planificare generală;
b. Să înfiinţeze pe teritoriul lor, în măsura în care încă nu există, unul sau mai multe servicii de ocrotire,
de conservare şi de valorificare a patrimoniului cultural şi natural, prevăzute cu un personal corespunzător şi
dispunând de mijloace care să le permită să îndeplinească sarcinile ce le revin;
c. să extindă studiile şi cercetările ştiinţifice şi tehnice şi să perfecţioneze metodele de intervenţie care
permit unui stat să facă faţă pericolelor care ameninţă patrimoniul cultural sau natural;
d. să ia măsurile juridice, ştiinţifice, tehnice, administrative şi financiare corespunzătoare pentru
identificarea, ocrotirea, conservarea, valorificarea şi introducerea în circuit public a acestui patrimoniu;
e. să înlesnească crearea sau dezvoltarea de centre naţionale sau regionale de pregătire în domeniul
ocrotirii, conservării şi valorificării patrimoniului cultural şi natural şi să încurajeze cercetarea ştiinţifică în acest
domeniu.
Articolul 6. 1. Respectând pe deplin suveranitatea statelor pe teritoriul cărora se află patrimoniul cultural
menţionat în art. 1 şi 2, şi fără a prejudicia drepturile reale, prevăzute în legislaţia naţională asupra patrimoniului
respectiv, Statele-părţi la prezenta Convenţie recunosc că el constituie un patrimoniu universal la ocrotirea căruia
întreaga comunitate internaţională are datoria să coopereze.
2. Statele părţi se angajează, în consecinţă, şi în conformitate cu prevederile prezentei Convenţii, să-şi
dea concursul la identificarea, ocrotirea, conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi natural, menţionat în
paragrafele 2 şi 4 ale art. 11, dacă Statul pe teritoriul căruia se află cere acest concurs.
3. Fiecare din Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează să nu ia în mod deliberat nicio măsură
susceptibilă să dăuneze direct sau indirect patrimoniul cultural şi natural menţionat la art. 1 şi 2, care se află pe
teritoriul altor State-părţi la această Convenţie.
Articolul 7. În spiritul prezentei Convenţii, trebuie înţeles prin ocrotirea internaţională a
patrimoniului mondial, cultural şi natural stabilirea unui sistem de cooperare şi de asistenţă internaţională având
drept obiectiv să ajute Statele-părţi la Convenţie în eforturile pe care le depun pentru a proteja şi identifica acest
patrimoniu.

III. Comitetul interguvernamental pentru protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural

Articolul 8
1.Se înfiinţează pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură un comitet
interguvernamental pentru protejarea patrimoniului cultural şi natural de valoare universală excepţională denumit
“Comitetul patrimoniului mondial”. El se compune din 15 State-părţi la Convenţie, alese de Statele-părţi la Convenţie
întrunite în Adunarea generală în cursul sesiunilor ordinare ale Conferinţei generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Numărul Statelor membre ale Comitetului va fi mărit la 21 începând de la sesiunea
ordinară a Conferinţei generale care va urma intrării în vigoare a prezentei Convenţii pentru un număr de cel puţin 40
de state.
2. Alegerea membrilor Comitetului trebuie să asigure o reprezentare echitabilă a diferitelor regiuni şi
culturi din lume.
3. La şedinţele Comitetului asistă cu vot consultativ un reprezentant al Centrului internaţional de
studii pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale (centrul din Roma), un reprezentant al Consiliului
internaţional al monumentelor şi siturilor (ICOMOS) şi un reprezentant al Uniunii internaţionale pentru conservarea
naturii şi resurselor ei (UICN), la care pot fi adăugaţi, la cererea Statelor-părţi întrunite în Adunarea generală în cursul
sesiunilor ordinare ale Conferinţei generale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,
reprezentanţii altor organizaţii interguvernamentale sau neguvernamentale care au obiective similare.
Articolul 9. 1.Statele membre ale Comitetului patrimoniului mondial îşi exercită mandatul lor de la sfârşitul
sesiunii ordinare a Conferinţei generale în cursul căreia au fost alese până la sfîrşitul celei de-a treia sesiuni ordinare
următoare.
 2. Cu toate acestea, mandatul unei treimi din membrii desemnaţi cu ocazia primei alegeri va expira la
sfârşitul primei sesiuni ordinare a Conferinţei generale, care urmează celei în cursul căreia au fost aleşi, iar mandatul
unei a doua treimi a membrilor desemnaţi în acelaşi timp va expira la sfârşitul celei de-a doua sesiuni ordinare a
Conferinţei generale care urmează celei în cursul căreia ei au fost aleşi. Numele acestor membri vor fi trase la sorţi de
către preşedintele Conferinţei generale după prima alegere.
3. Statele membre ale Comitetului aleg, pentru a le reprezenta, persoane calificate în domeniul
patrimoniului cultural sau al patrimoniului natural.
Articolul 10. 1.Comitetul patrimoniul mondial adoptă un regulament interior al său.
2. Comitetul poate în orice moment să invite la şedinţele sale organisme publice sau particulare, ca şi
persoane particulare, spre a le consulta asupra unor probleme speciale.
3. Comitetul poate să creeze organele consultative pe care le consideră necesare pentru executarea
sarcinilor sale.
Articolul 11
1. Fiecare din Statele-părţi la prezenta Convenţie va prezenta, în măsura în care este posibil,
Comitetului patrimoniului mondial un inventar al bunurilor din patrimoniul cultural şi natural aflate pe teritoriul său
şi susceptibile de a fi înscrise pe lista prevăzută la paragraful 2 al prezentului articol. Acest inventar, care nu este
considerat ca exhaustiv, trebuie să cuprindă o documentaţie asupra locului bunurilor respective şi asupra interesului
pe care ele îl prezintă.
2. Pe baza inventarelor prezentate de către State, conform paragrafului de mai sus, Comitetul
stabileşte, ţine la zi şi difuzează sub numele de “listă a patrimoniului mondial”, o listă a bunurilor patrimoniului
cultural şi patrimoniului natural, aşa cum sunt ele definite la articolul 1 şi 2 ale prezentei Convenţii, pe care el le
consideră ca având o valoare universală excepţională pe baza criteriilor pe care le va stabili. O astfel de listă
actualizată trebuie difuzată cel puţin la doi ani.
3. Înscrierea unui bun pe Lista patrimoniului mondial nu poate să se facă decât cu consimţământul
statului interesat. Înscrierea unui bun situat pe un teritoriu care face obiectul unor revendicări de suveranitate sau de
jurisdicţie din partea mai multor state nu prejudecă cu nimic drepturile părţilor în litigiu.
4. Comitetul stabileşte, actualizează şi difuzează de fiecare dată când împrejurările fac acest lucru
necesar, sub numele de “listă a patrimoniului mondial în pericol”, o listă de bunuri care figurează pe Lista
patrimoniului mondial, pentru care s-a cerut asistenţa în cadrul prezentei Convenţii şi pentru salvgardarea cărora
sunt necesare lucrări mari. Această listă va cuprinde o estimare a costului lucrărilor. Nu pot figura pe această listă
decât bunuri ale patrimoniului cultural şi natural care sunt ameninţate de pericole grave şi precise ca: ameninţarea de
dispariţie datorată unei degradări avansate, proiectele de mari lucrări publice sau private, o dezvoltare rapidă urbană
şi turistică, distrugeri cauzate de modificări ale utilizării sau ale proprietăţii, transformări profunde datorate unei
cauze necunoscute, abandonării din diferite motive, conflicte armate începute sau ameninţând să izbucnească,
calamităţi şi cataclisme, mari incendii, mişcări seismice, alunecări de teren, erupţii vulcanice, modificări ale nivelului
apelor, inundaţii, curenţi violenţi de maree. Comitetul poate, în orice moment, în caz de urgenţă, să procedeze la o
nouă înscriere pe Lista patrimoniului mondial în pericol şi să difuzeze imediat această înscriere.
5. Comitetul defineşte criteriile pe baza cărora un bun al patrimoniului cultural şi natural poate să fie
înscris într-una sau în alta din listele menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale prezentului articol.
6. Înainte de a refuza o cerere de înscriere pe una din cele două liste menţionate la paragrafele 2 şi 4
ale prezentului articol, Comitetul va consulta Statul-parte pe teritoriul căruia se află bunul din patrimoniul cultural
sau natural de care este vorba.
7. Comitetul, cu acordul Statelor interesate, coordonează şi încurajează studiile şi cercetările necesare
la întocmirea listelor menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale prezentului articol.
Articolul 12. Faptul că un bun din patrimoniul cultural şi natural nu a fost înscris pe una sau cealaltă
din cele două liste menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale art. 11 nu va însemna nicidecum că el nu are o valoare
universală excepţională în alte scopuri decât cele care rezultă din înscrierea în aceste liste.
Articolul 13
1.Comitetul patrimoniului mondial primeşte şi studiază cererile de asistenţă internaţională formulate
de Statele-părţi la prezenta Convenţie referitoare la bunurile din patrimoniul cultural şi natural aflate pe teritoriul lor,
care figurează sau sunt susceptibile de a figura pe listele menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale art. 11. Aceste cereri pot
avea drept obiectiv ocrotirea, conservarea, valorificarea sau introducerea în circuit public a acestor bunuri.
2. Cererile de asistenţă internaţională, conform paragrafului 1 al prezentului articol, pot avea ca obiect
şi identificarea bunurilor lor din patrimoniul cultural din patrimoniul cultural şi natural, definită la art. 1 şi 2, când
studii preliminare au permis să se stabilească faptul că aceste cercetări merită să fie continuate.
3. Comitetul hotărăşte ce urmare se va da acestor cereri, stabileşte, când este cazul, natura şi
importanţa ajutorului său şi autorizează încheierea, în numele său, a înţelegerilor necesare cu guvernul interesat.
4. El face aceasta ţinând seama de importanţa respectivă a bunurilor de salvgardat pentru patrimoniul
mondial, cultural şi natural, de necesitatea de a asigura asistenţa internaţională bunurilor celor mai reprezentative ale
naturii sau ale geniului şi istoriei popoarelor lumii şi de urgenţa lucrărilor de întreprins, de importanţa resurselor
Statelor pe teritoriul cărora se găsesc bunurile culturale ameninţate şi, în special, de măsura în care ele ar putea
asigura salvgardarea acestor bunuri prin mijloacele lor proprii.
5. Comitetul întocmeşte, ţine la zi şi difuzează o listă a bunurilor pentru care s-a acordat o asistenţă
internaţională.
6. Comitetul decide modul de utilizare a resurselor din fondul creat, conform art. 15 al prezentei
Convenţii. El caută mijloacele de sporire a resurselor şi ia toate măsurile necesare în acest scop.
7. Comitetul cooperează cu organizaţiile internaţionale şi naţionale, guvernamentale şi
neguvernamentale, având obiective similare celor din prezenta Convenţie. Pentru aplicarea programelor sale şi
pentru executarea proiectelor sale, Comitetul poate să facă apel la aceste organizaţii, în special la Centrul internaţional
de studii pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale (centrul din Roma), la Consiliul internaţional al
monumentelor şi siturilor (ICOMOS) şi la Uniunea internaţională pentru conservarea naturii şi resurselor ei, precum
şi la alte organizaţii publice sau private şi la persoane particulare.
8. Hotărârile Comitetului sunt luate cu o majoritate de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi.
Cvorumul este constituit de majoritatea membrilor Comitetului.
Articolul 14
1. Comitetul patrimoniului mondial este asistat de un secretariat numit de către Directorul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
2. Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, folosind cât
mai larg posibil serviciile Centrului Internaţional de Studii pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale
(centrul din Roma) ale Consiliului Internaţional al monumentelor şi siturilor (ICOMOS) şi ale Uniunii Internaţionale
pentru conservarea naturii şi resurselor sale (UICN), în specificul competenţelor şi al posibilităţilor lor, pregăteşte
documentaţia Comitetului, ordinea de zi a şedinţelor sale şi asigură executarea hotărârilor lui.

IV. Fondul pentru protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural

Articolul 15
1. Se creează un fond pentru protejarea patrimoniului mondial, cultural şi natural de valoare
universală excepţională, denumit “Fondul patrimoniului mondial”.
2. Fondul este constituit ca fond de depozit, conform dispoziţiilor regulamentului financiar al
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
3. Resursele fondului sunt formate din:
a. contribuţiile obligatorii şi contribuţiile voluntare ale Statelor-părţi la prezenta Convenţie;
b. vărsăminte, donaţii sau legate, care vor putea fi făcute de către:
i.alte state;
ii.Organizaţii Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, alte organizaţii din sistemul Naţiunilor
Unite, în special Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi alte organizaţii interguvernamentale;
iii. organisme publice sau private, sau persoane particulare;
c. orice dobânzi produse din resursele fondului;
d. produsul colectelor şi încasărilor de la manifestările organizate în beneficiul fondului; şi
e. toate celelalte resurse autorizate de regulamentul pe care-l va elabora Comitetul patrimoniului mondial.
4. Contribuţiile aduse fondului şi celelalte forme de asistenţă puse la dispoziţia Comitetului nu pot fi
folosite decât în scopurile stabilite de acesta. Comitetul poate să accepte contribuţii care să nu fie folosite decât pentru
un anumit program sau pentru un proiect special, cu condiţia ca realizarea acestui program sau execuţia acestui
proiect să fi fost hotărîte de către Comitet. Contribuţiile aduse fondului nu pot fi însoţite de nicio condiţie politică.
Articolul 16
1. Fără a renunţa la orice altă contribuţie voluntară complementară, Statele-părţi la prezenta
Convenţie se angajează să verse în mod regulat, la fiecare doi ani, în Fondul patrimoniului mondial, contribuţii al
căror cuantum, calculat după un procentaj uniform aplicabil la toate statele, va fi hotărât de Adunarea generală a
Statelor-părţi la Convenţie, întrunite în cursul sesiunilor Conferinţei generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Pentru a fi luată, această hotărâre a Adunării generale necesită o majoritate a Statelor-părţi
prezente şi votante, care nu au făcut declaraţia menţionată la paragraful 2 al prezentului articol. Contribuţia
obligatorie a Statelor-părţi la Convenţie nu va putea depăşi, în niciun caz, 1% din contribuţia lor la bugetul ordinar al
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
2. Totuşi, orice Stat la care se referă articolul 31 sau articolul 32 al prezentei Convenţii poate, în
momentul depunerii instrumentelor sale de ratificare, de acceptare sau de aderare, să declare că nu se consideră legat
de prevederile paragrafului 1 al prezentului articol.
3. Un stat parte la Convenţie, care a făcut declaraţia menţionată la paragraful 2 al prezentului articol,
poate oricând să-şi retragă respectiva declaraţie, notificând aceasta Directorului general al organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, ştiinţă şi Cultură. Totuşi, retragerea declaraţiei nu va avea efect asupra contribuţiei obligatorii
datorate de acest stat decât începând de la data Adunării generale următoare a Statelor-părţi.
4. Pentru ca acest Comitet să fie în măsură să-şi prevadă operaţiunile sale într-un mod eficace,
contribuţiile Statelor-părţi la prezenta Convenţie, care au făcut declaraţia menţionată la paragraful 2 al prezentului
articol, trebuie vărsate în mod regulat, cel puţin la fiecare doi ani, şi nu vor trebui să fie inferioare contribuţiilor pe
care ar fi trebuit să le depună dacă ar fost legate de prevederile paragrafului 1 al prezentului articol.
5. Orice stat parte la Convenţie, care a întârziat cu plata contribuţiei sale obligatorii sau voluntare
pentru anul în curs şi pentru anul civil care l-a precedat, nu este eligibil în Comitetul patrimoniului mondial, această
prevedere neaplicându-se la prima alegere. Mandatul unui astfel de stat, care este deja membru al Comitetului, va
expira în momentul oricărei alegeri prevăzute la art. 8 paragraful 1 al prezentei Convenţii.
Articolul 17. Statele-părţi la prezenta Convenţie iau în considerare sau favorizează crearea de fundaţii
sau de asociaţii naţionale publice şi private având ca scop de a încuraja libertăţi în favoarea protejării patrimoniului
cultural şi natural definit la art. 1 şi 2 ale prezentei Convenţii.
Articolul 18. Statele-părţi la Convenţie îşi vor da concursul la campaniile internaţionale de colecte
care sunt organizate în beneficiul Fondului patrimoniului mondial, cu sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Ele sprijină colectele făcute în acest scop de către organismele menţionate la paragraful 3
al art. 15.

V. Condiţii şi modalităţi ale asistenţei internaţionale

Articolul 19. Orice Statparte la prezenta Convenţie poate să ceară o asistenţă internaţională în
favoarea bunurilor din patrimoniul cultural sau natural de valoare universală excepţională situate pe teritoriul său. El
trebuie să alăture la cererea sa informaţiile şi documentele prevăzute la art. 21 de care dispune şi de care Comitetul
are nevoie pentru a lua hotărârea sa.
Articolul 20. Cu excepţia prevederilor paragrafului 2 al art. 13 ale alin. c/ al art. 22 şi ale art.23,
asistenţa internaţională prevăzută de prezenta Convenţie nu poate fi acordată decât bunurilor din patrimoniul
cultural şi natural pe care Comitetul patrimoniului mondial a hotărât sau hotărăşte să le înscrie pe una din listele
menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale art.11.
Articolul 21
1. Comitetul patrimoniului mondial stabileşte procedura examinării cererilor de asistenţă
internaţională pe care este solicitat să o acorde şi precizează, în special, elemente care trebuie să fie cuprinse în cerere,
care trebuie să descrie operaţiunea ce este avută în vedere, lucrările necesare, o estimare a costurilor, urgenţa lor şi
motivele pentru care resursele statului care solicită nu-i permit acestuia să facă faţă la totalul cheltuielilor. Cererile
trebuie, de câte ori este posibil, să se bazeze pe avizul unor experţi.
2. Din cauza unor lucrări care ar trebui întreprinse fără întârziere, cererile care se întemeiază pe
calamităţi naturale sau catastrofe trebuie examinate de urgenţă şi cu prioritate de către Comitet, care trebuie să
dispună de un fond de rezervă destinat unor astfel de eventualităţi.
3. Înainte de a lua o hotărâre, Comitetul efectuează studiile şi consultaţiile pe care le consideră
necesare.
Articolul 22. Asistenţa acordată de Comitetul patrimoniului mondial poate lua următoarele forme:
a. studii asupra problemelor artistice, ştiinţifice şi tehnice pe care le ridică protejarea, conservarea,
punerea în valoare şi reanimarea patrimoniului cultural şi natural, aşa cum este el definit la paragrafele 2 şi 4 ale art.
11 din prezenta Convenţie;
 b. punerea la dispoziţie de experţi, tehnicieni şi mână de lucru calificată pentru a asigura buna
execuţie a unui proiect aprobat;
c. formarea de specialişti de toate nivelurile în domeniul identificării, ocrotirii, conservării, punerii
în valoare şi reanimării patrimoniului cultural şi natural;
d. furnizarea de echipament pe care statul interesat nu îl posedă sau nu este în măsură să-l procure;
e. împrumuturi cu dobândă mică, fără dobîndă, sau care vor putea fi rambursate pe termen lung;
f. acordarea în cazuri excepţionale şi în mod special motivate, de subvenţii nerambursabile.
Articolul 23. Comitetul patrimoniului mondial poate, de asemenea, să acorde o asistenţă
internaţională unor centre naţionale sau regionale de formare a specialiştilor de toate nivelurile în domeniul
identificării, protejării, punerii în valoare şi reanimării patrimoniului cultural şi natural.
Articolul 24. Asistenţă internaţională de mare importanţă poate fi acordată doar în urma unui studiu
ştiinţific, economic şi tehnic detaliat. Acest studiu va trebui să ia în considerare tehnicile cale mai avansate de ocrotire,
de conservare, de punere în valoare şi reanimare a patrimoniului cultural şi natural şi trebuie să corespundă
obiectivelor prezentei Convenţii. Studiul va căuta, de asemenea, mijloacele de a folosi în mod raţional resursele
disponibile în statul interesat.
Articolul 25. Finanţarea lucrărilor necesare nu trebuie, în principiu, să revină decât în mod parţial
comunităţii internaţionale. Participarea statului care beneficiază de asistenţă internaţională trebuie să constituie o
parte substanţială din resursele utilizate la fiecare program sau proiect, afară de cazul în care resursele sale nu permit
acest lucru.
Articolul 26. Comitetul patrimoniului mondial şi statul beneficiar stabilesc în acordul pe care îl
încheie condiţiile în care va fi executat un program sau proiect pentru care s-a acordat o asistenţă internaţională în
baza prevederilor prezentei Convenţii. Statului care primeşte această asistenţă internaţională îi revine datoria de a
continua să ocrotească, să conserve şi să valorifice bunurile astfel salvgardate, conform condiţiilor stabilite în acord.

VI. Programe educative

Articolul 27
1. Statele-părţi la prezenta Convenţie se străduiesc prin mijloace adecvate, mai ales prin programe de
editare şi formare să întărească aspectul şi ataşamentul popoarelor lor faţă de patrimoniul cultural şi natural, definit la
art. 1 şi 2 ale Convenţiei.
2. Ei se angajează să informeze pe scară largă publicul asupra pericolelor care ameninţă acest
patrimoniu şi activităţilor întreprinse prin aplicarea prezentei Convenţii.
Articolul 28. Statele-părţi la prezenta Convenţie, care primesc o asistenţă internaţională în baza
Convenţiei iau măsurile necesare pentru a face cunoscută importanţa bunurilor care au făcut obiectul acestei asistenţe
şi rolul pe care aceasta din urmă l-a avut.

VII. Rapoarte
Articolul 29
1. Statele-părţi la prezenta Convenţie vor indica în rapoartele pe carele vor prezenta la Conferinţa
generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, la termenele şi sub forma pe care aceasta
le va stabili, prevederile legislative, reglementările şi alte măsuri pe care le-au adoptat pentru aplicarea Convenţiei,
precum şi experienţa pe care a obţinut-o în acest domeniu.
2. Aceste rapoarte pot fi aduse la cunoştinţa Comitetului patrimoniului mondial.
3. Comitetul va prezenta un raport asupra activităţii sale la fiecare din sesiunile ordinare ale
Conferinţei Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

VIII. Clauze finale

Articolul 30. Prezenta Convenţie a fost redactată în limbile engleză, arabă, spaniolă, franceză şi rusă,
cele cinci texte fiind în mod egal autentice.
Articolul 31
1. Prezenta Convenţie va fi prezentată spre ratificare sau acceptarea Statelor membre ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, conform procedurilor lor constituţionale respective.
2. Instrumentele de ratificare sau de acceptare vor fi depuse la Directorul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
 Articolul 32
1. Prezenta Convenţie este deschisă aderării oricărui Stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, invitat să adere la ea de către Conferinţa generală a organizaţiei.
2. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de adeziune la Directorul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie. Ştiinţă şi Cultură.
Articolul 33. Prezenta Convenţie va intra în vigoare după trei luni de la data depunerii celui de-al 20-
lea instrument de ratificare, acceptare sau aderare, dar numai pentru state care vor fi depus instrumentele lor
respective de ratificare, acceptare sau aderare la această dată sau la o dată anterioară. Ea va intra în vigoare pentru
orice alt stat după trei luni de la depunerea instrumentului său de ratificare, acceptare sau aderare.
Articolul 34. Prevederile care urmează se aplică Statelor-părţi la prezenta Convenţie care au un sistem
constituţional federativ sau neunitar:
a. în ceea ce priveşte prevederile acestei Cnvenţii, a căror aplicare necesită o acţiune legislativă a puterii
legislative federale sau centrale, obligaţiile guvernului central vor fi aceleaşi ca cele ale Satelor-părţi care nu sunt state
federative;
b. în ceea ce priveşte prevederile acestei Convenţii a căror aplicare necesită o acţiune legislativă a fiecăruia din
statele, ţările, provinciile sau cantoanele constitutive, care nu sunt, în virtutea sistemului constituţional al federaţiei,
obligate să ia măsuri legislative, guvernul federal va aduce, cu avizul său favorabil, respectivele prevederi la
cunoştinţa autorităţilor competente ale statelor, ţărilor, provinciilor sau cantoanelor.
Articolul 35
1. Fiecare din Statele-părţi la prezenta Convenţie poate denunţa Convenţia.
2. Denunţarea va fi notificată printr-un instrument scris depus la Directorul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
3. Denunţarea va intra în vigoare la 12 luni de la primirea instrumentului de denunţare. Ea nu va
modifica cu nimic obligaţiile financiare asumate de statul care face denunţarea, până la data la care retragerea intră în
vigoare.
Articolul 36. Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură va
informa Statele membre ale organizaţiei, statelor membre menţionate la art. 32, ca şi Organizaţia Naţiunilor Unite,
asupra depunerii tuturor instrumentelor de ratificare, de acceptare sau de aderare, menţionate la art. 31 şi 32, ca şi
asupra denunţărilor prevăzute la art. 35.
Articolul 37
1. Prezenta Convenţie va putea fi revizuită de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Revizuirea nu va putea obliga, totuşi, decât statele care vor deveni Părţi la
Convenţia revizuită.
2. În cazul în care Conferinţa generală va adopta o nouă convenţie prevăzând revizuirea totală sau
parţială a prezentei Convenţii, şi afară de cazul în care noua convenţie nu stabileşte altfel, prezenta Convenţie va
înceta să fie deschisă ratificării, acceptării sau aderării, începând de la data intrării în vigoare a noii Convenţii
revizuite.
Articolul 38. Conform art. 102 al Cartei Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi înregistrată la
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
Întocmită la Paris în a douăzeci şi treia zi a lunii noiembrie 1972, în două exemplare autentice,
purtând semnătura preşedintelui Conferinţei generale, întrunită în cea de-a şaptesprezecea sesiune a sa, şi a
Directorului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, care vor fi depuse în arhiva
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură şi ale cărei copii certificate pentru conformitate vor fi
înaintate tuturor Statelor menţionate la art. 31 şi 32, ca şi Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Textul care precede este textul autentic al Convenţiei adoptat de Conferinţa generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la cea de-a 17-a sesiune, care s-a ţinut la Paris şi care a fost
declarată închisă la 21 noiembrie 1972.
Drept pentru care şi-au pus semnăturile, în 23 noiembrie 1972.

Preşedintele Conferinţei generale

Directorul general
 3. Carta turismului cultural

Adoptată de ICOMOS în noiembrie 1976

Introducere

1. ICOMOS are vocaţia de a favoriza protecţia şi de a asigurara conservarea şi punerea în valoare a părţii
privilegiate a patrimoniului uman care reprezintă siturile şi monumentele. În acest sens, se subânţeleg direct cele ce
prevăd efecte pozitive şi negative care susţin pentru acest patrimoniu o dezvoltare remarcabilă a activităţilor turistice
în toată lumea.
2. ICOMOS este conştient că astăzi, mai mult ca niciodată, acţiunea izolată a unui organ, cât de viabil n-ar fi el
în propriul domeniu, nu poate influienţa valabil cursul evenimentelor. De aceea s-a căutat să se asocieze într-o
reflecţie comună cu marile organizaţii mondiale şi regionale, care de la un titlu la altul, îşi divizează preocupările şi
sunt susceptibile să contribuie la punerea în aplicare a unei acţiuni universale, coerente şi eficace.
3. Reprezentanţii acestor organisme, reuniţi la Bruxelles, Belgia, între 8-9 noiembrie 1976 în cadrul
Seminarului Internaţional – Turism şi umanism contemporan, au convenit următoarele:

I. Principii de bază
1. Turismul este un proces social, uman, economic şi cultural ireversibil.
Influienţa pe care o exercită asupra siturilor şi monumentelor în particular este onsiderabilă şi se accentuează,
prin argumentele condiţiilor cunoscute de dezvoltare a acestei activităţi.
2. Considerat o perspectivă a viitorul sfert de secol, situat în contextul fenomenelor susceptibile să exercite o
influienţă extrem de semnificativă asupra mediului Omului, în general, siturilor şi monumentelor, în particular.
Pentru a rămâne viabilă, această influienţă trebuie meticulos studiată şi să facă obiectul unei politici concrete şi
efective la toate nivelele. Fără a pretinde să răspundă întru-totul acestei necesităţi, viitorul apropiat, limitat la turismul
cultural, constituie un element pozitiv de soluţionare globală necesară.
3. Turismul cultural este cel care are ca obiectiv, printre multe altele, descoperirea siturilor şi monumentelor.
El exercită asupra acestora un efect pozitiv considerabil în măsura în care, pentru propriile scopuri, el concură la
menţinerea lor viabilă şi la protecţia lor. Această formă de turism justifică, într-adevăr, eforturile care se menţin în
această protecţie, cerută de comunitatea umană, în scopurile beneficiilor socio-culturale şi economice care decurg în
ansamblul populaţiilor vizate.
4. Care n-ar fi aceste motivaţii şi binefacerile care derivă, turismul cultural, cel care este actualmente practicat,
nu va fi scutit de efectele negative, spoliatorii sau destructorii atrag după sine folosirea masivă şi necontrolată a
siturilor şi monumentelor.
Respectul acestora, precum şi preocupările elementare de menţinere în stare agitantă un rol de atracţie
turistică şi de educaţie culturală, implică definirea şi acceptarea normelor acceptabile.
În orice caz, în viitoarea perspectivă care ne vizează, este respectul patrimoniului mondial, cultural şi natural
care trebuie să prevaleze asupra oricărei alte consideraţiuni, fie de ordin politic, social sau economic.
Un asemenea respect nu va putea fi asigurat decât de o politică de implimentare de echipament şi de orientare
a mişcării turiştilor, concepută ţinând cont de impedimentele de ocupaţie şi utilizare ce nu vor putea fi depăşite fără
pericol.
Pe de altă parte trebuie de condamnat orice implementare de echipament şi de serviciu turistic realizată în
contradicţie cu principala preocupare de respect datorată patrimoniului cultural existent.

II. Principii de acţiune

În baza celor ce preced,
- organismele reprezentative ale Turismului pe de o parte, ale protecţiei patrimoniului natural şi
monumental pe de altă parte, au convenit în comun că protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi
natural, pentru beneficiul tuturor, nu va putea fi îndeplinit decât în ordinea spusă a integrării valorilor culturale la
obiectivele sociale şi economice cuprinse în planificarea resurselor statelor, regiunilor şi comunităţilor locale,
- iau cunoştinţă cu cel mai viu interes cu măsurile, care se declară gata pentru a fi adoptate, formulate în
anexele prezentei declaraţii,
 - fac apel la bunăvoinţa Statelor să asigure punerea în aplicare, energic şi rapid, a Convenţiei
internaţionale pentru protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, adoptată la 16/11/1972 precum şi
recomandarea de la Nairobi,
- speră să vadă Organizaţia Mondială a Turismului în plinătatea vocaţiei sale şi UNESCO în cadrul
Convenţiei sus-numite, punerea în acţiune şi colaborarea cu organismele semnatare şi toate celelalte care în viitor se
vor ralia, pentru a asigura aplicarea politicii pe care au definit-o, unica susceptibilă să apere Umanitatea de efectele
unei creşteri turistice anarhice, ce duce la negarea propriilor obiective.
Se aşteaptă că statele, prin structurile lor administrative, prin organizaţiile de operare a turismului şi prin
asociaţii adoptă toate măsurile pătrunse de sensibilitate, destinate să faciliteze informarea şi formarea persoanelor,
deplasându-se spre finalităţile turistice din interior sau spre exteriorul ţării de origine.
Conştienţi de extrema necesitate în care ne găsim de a schimba atitudinea publicului larg în privinţa
fenomenelor ce decurg din dezvoltarea masivă a necesităţilor turistice, este de dorit faptul ca din şcoală, din copilărie
şi la tinereţe să se accepte o educaţie ce ţine de conceperea şi respectarea siturilor, monumentelor şi patrimoniului
artistic şi ca toate organele de informare scrisă, orală şi vizuală să expună publicului cerinţele problemei, contribuind
astfel la o cunoaştere mai efectivă a situaţiei.
Unanim îngrijoraţi de protejarea patrimoniului cultural, care este însăşi baza turismului internaţional, se
angajează să susţină lupta începută pe toate fronturile contra distrugerii acestui patrimoniu prin toate sursele
cunoscute de poluare; şi fac apel la arhitecţi şi experţi din lumea întregă să se mobilizeze, în serviciul protecţiei
monumentelor, resurselor elaborate de tehnica modernă.
Se recomandă ca specialiştii care trebuie să intervină în conceperea şi punerea în aplicare a acceptului de
folosire prin turism al patrimoniului cultural şi natural preiau o formă adaptată la natura şi interdisciplinaritatea
problemei şi să fie asociate chiar de la început cu programarea şi executarea planurilor de dezvoltare şi de echipament
turistic.
Afirmă solemn că acţiunea lor are ca obiectiv respectarea şi păstrarea autenticităţii şi diversităţii valorilor
culturale atât a regiunilor şi ţărilor în dezvoltare, cât şi a ţărilor industrializate, destinul patrimoniului cultural al
Umanităţii fiind, în perspectiva dezvoltării turistice, de o profundă unitate.
 4. Carta de la Florenţa privitor la grădinile istorice

Adoptată de ICOMOS în decembrie 1982

Preambul
Reunit la Florenţa la 21 mai 1981, Comitetul internaţional al grădinilor istorice ICOMOS-IFLA a decis
elaborarea unei cărţi privind protecţia grădinilor istorice, care ulterior va purta numele acestui oraş. Această cartă a
fost redactată de Comitet şi înregistrată la 15 decembrie 1982 de ICOMOS cu scopul de a completa pentru acest
domeniu particular, Carta de la Veneţia.

Definiţii şi obiective
Articolul 1. “O grădină istorică este o compoziţie arhitecturală şi vegetală care, din punct de vedere istoric şi
artistic, prezintă un interes public”. Astfel, ea este considerată şi un monument.
Articolul 2. “Grădina este o compoziţie arhitecturală a cărei material este în special vegetaţia vie, pierizabilă şi
renovabilă”.
Aspectul său rezidă dintr-un echilibru perpetuu între schimbarea ciclică a sezoanelor, a dezvoltării şi pieirii
naturii şi a dorinţei artei şi artificiului care tinde să-l păstreze permanent neschimbat
Articolul 3. Ca monument grădinile istorice trebuie protejate în spiritul Cartei de la Veneţia. În acelaşi timp,
ca monument viu, protecţia sa relevă nişte reguli specifice care fac obiectul prezentei Carte.
Articolul 4. Se relevă din compoziţia arhitecturală a grădinii istorice:
 planul său şi diferite profile ale terenului său,
 masa sa vegetală: esenţa, volumul, armonia culorilor, spaţiul, înălţimea respectivă,
 elemente de construcţie sau decorative,
 apele mişcătoare şi statice, reflecţia cerului.
Articolul 5. Expresie a raporturilor limitate între civilizaţie şi natură, loc de delectare, propriu meditaţiei sau
reveriei, grădina mai are şi semnificaţia cosmică a unei imagini idealizate a lumii, un “paradis” în sensul etimologic al
termenului, dar care poartă mărturia unei culturi, unui stil, unei epoci, eventual a orginalităţii creatorului.
Articolul 6. Denumirea de grădină istorică se aplică la fel şi grădinilor modeste, parcurilor bine ordonate sau
peisajelor.
Articolul 7. Fie legată sau nu de un edificiu, de care este inseparabilă, grădina istorică nu poate fi separată de
mediul propriu urban sau rural, artificial sau natural.
Articolul 8. Un sit istoric este un peisaj bine definit, evocatorul unui fapt memorabil: locul unui evenimnet
istoric major, originea unui mit ilustru sau a unei lupte epice, subiectul unui tablou celebru etc.
Articolul 9. Protecţia grădinilor istorice cere ca ele să fie identificate şi inventariate. Ea impune o intervenţie
diferenţiată ce ţine de întreţinere, conservare, restaurare. Se poate recomanda eventual restituirea. Autenticitatea unei
grădini istorice prevede atât designul (anturajul), volumul, cât şi decorul sau alegerea vegetaţiei şi mineralelor care o
constituie.

Întreţinerea, conservarea, restaurarea, restituirea

Articolul 10. Orice operaţiune de întreţinere, conservare, restaurare sau de restituire a unei grădini istorice
sau a unei părţi a ei trebuie să prevadă în consideraţie simultan toate elementele sale. Separând elementele sistemului,
se va distruge legătura care le uneşte.

Întreţinerea şi conservarea
Articolul 11. Întreţinerea grădinilor istorice este o operaţie primordială şi e necesar să fie continuă. Materialul
principal fiind vegetaţia, doar prin ramplasări exacte şi pe termen lung, prin reînnoiri ciclice (eradicarea şi replantarea
subiectelor deja formate) opera poate fi ţinută în formă.
Articolul 12. Speciile de arbori, arbuşti, de plante şi flori se renovează periodic şi trebuie să se ţină cont de
cerinţele stabilite şi recunoscute pentru diferite zone botanice şi culturale, în dorinţa de a menţine şi studia speciile de
origine.
Articolul 13. Elementele de arhitectură, sculptură, decoraţiile fixe sau mobile care sunt parte integrantă a
grădinii istorice nu trebuiesc înlăturate sau deplasate decât în măsura în care o cere conservarea şi restaurarea lor.
Înlocuirea sau restaurarea elementelor afectate trebuie să se efectueze conform principiilor Cartei de la Veneţia, iar
datele fiecărei substituţii să fie indicate.
Articolul14. Grădina istorică trebuie conservată intr-un mediu potrivit. Orice modificare fizică a mediului
pune în pericol echilibrul ecologic. Aceste măsuri prevăd ansamblul infrastructurilor fie interne sau externe
(canalizare, sisteme de irigaţie, rute, parcări, îngrădiri, instalaţii de pază, de exploatare etc.)

Restaurare şi reconstrucţie
Articolul 15. Orice restaurare şi în special reconstituire a unei grădini istorice nu va fi întreprinsă decât după
un studiu profund pornind de la identificarea şi colectarea tuturor documentelor privind grădinile istorice. În
principiu, nu se va privilegia o epocă pe contul alteia, doar dacă degradarea sau pieirea unor părţi pot excepţional să
fie ocazia unei restituiri bazate pe vestigii sau pe o documentaţie irecuzabilă. Vor fi, în particular, obiectul unei
reconstituiri eventuale părţile grădinii mai aproape de un edificiu cu scopul de a dezvălui coerenţa lor.
Articolul 16. Restaurarea trebuie să respecte evoluţia grădinii istorice vizate. În principiu, nu se va privilegia o
epocă pe contul alteia, doar dacă degradarea sau pieirea unor părţi pot excepţional să fie ocazia unei restituiri bazate
pe vestigii sau pe o documentaţie irecuzabilă. Vor fi, în particular, obiectul unei reconstituiri eventuale părţile grădinii
mai aproape de un edificiu cu scopul de a dezvălui coerenţa lor.
Articolul 17. Când o grădină a dispărut complet sau nu păstrează decât nişte elemente conjecturale din
etapele sale succesive, nu se va mai întreprinde o restituire relevând de la noţiunea de grădină istorică.
Opera care se va inspira în acest caz din formele tradiţionale, privind amplasarea unei grădini vechi sau acolo
unde nu a existat nicio grădină în prealabil, va releva noţiuni de evocare şi de creaţie, excluzând calificarea de grădină
istorică.

Utilizarea
Articolul 18. Dacă o grădină istorică este oferită să fie văzută şi parcursă, accesul oricum trebuie să fie
moderat în funcţie de întinderea sa, de fragilitatea manierei sale de a păstra substanţa şi mesajul său cultural.
Articolul 19. Prin natura şi vocaţia lor, grădinile istorice sunt un loc calm, ce favorizează contactul cu liniştea
şi suflarea naturii. Această apropiere cotidiană trebuie să contrasteze cu utilizarea excepţională a grădinii istorice şi ca
loc de sărbătoare.
Se convin a fi definite condiţiile de vizită în grădinile istorice de genul unor serbări, recepţii, care pot să
magnifice spectacolul grădinii, şi nu să-l denatureze sau degradeze.
Articolul 20. Dacă în viaţa cotidiană grădinile istorice pot fi acomodate la practica jocurilor liniştite, se
convine, în schimb, de a crea paralel şi terenuri destinate jocurilor vii, energizante, sportive, astfel ca ele răspundă
acestei cerinţe sociale fără a dăuna grădinilor şi siturilor istorice.
Articolul 21. Practica de întreţinere şi conservare, impusă de anotimp, sau scurte operaţii care pretind să
restituie autenticitatea, trebuie întotdeauna să fie în primat faţă de serviciile de utilizare. Organizarea oricărei vizite
într-o grădină istorică trebuie supusă unor reguli de conduită personală în menţinerea atmosferei spirituale.
Articolul 22. Atunci când o grădină este îngrădită de pereţi, nu o vom priva de ea fără a ţine cont de toate
consecinţele prejudiciabile la modificarea ambianţei sale şi la protecţia sa care vor rezulta.

Protejarea legală şi administrativă

Articolul 23. Acest drept revine autorităţilor responsabile de a emite, la avizul experţilor competenţi,
dispoziţii legale şi administrative proprii să identifice, inventarieze şi protejeze grădinile istorice. Protecţia lor trebuie
integrată în planul propriului teren şi în documentele de planificare şi amenajare a teritoriului. Acest drept aparţine
autorităţilor responsabile de a emite, la avizul experţilor competenţi, dispoziţii financiare menite să favorizeze
întreţinerea, conservarea, restaurarea şi eventual restituirea grădinilor istorice.

Aricolul 24. Grădinile istorice sunt unul din elementele patrimoniului a căror supravieţiure, în concordanţă cu
natura lor, cere o atenţie deosebită şi permanentă din partea persoanelor calificate. S-a convenit, deci, că o educaţie
potrivită asigură instruirea persoanelor, se au în vedere istoricii, arhitecţii, designerii, grădinarii, botaniştii.
Trebuie să se vizeze asigurarea producerii regulate a vegetaţiei care se include în compoziţia grădinilor
istorice.
Articolul 25. Interesul pentru grădinile istorice trebuie să fie stimulat prin orice acţiune menită să valorifice
acest patrimoniu şi să-l facă mai bine cunoscut şi apreciat: promovarea cercetării ştiinţifice, schimbul internaţional şi
difuzarea de informaţii, publicarea şi popularizarea, indicaţiile de dispunere a grădinilor publicului, sensibilizarea în
spiritul respectării naturii şi patrimoniului istoric prin mass-media. Cele mai excepţionale grădini istorice vor fi
propuse în Lista patrimoniului mondial.

NOTA BENE
Acestea sunt recomandările specifice ansamblului mondial al grădinilor istorice.
Această Cartă va fi ulterior susceptibilă altor compliniri specifice diverselor tipuri de grădini, însoţite de o
succintă descriere tipologică.
 1. Carta internaţională privind protecţia oraşelor istorice

Adoptată de ICOMOS în octombrie 1987

Preambul şi definiţii

Rezultând dintr-o dezvoltare mai mult sau mai puţin spontană sau dintr-un proiect întocmit, toate oraşele
istorice din lume constituie expresii materiale ale diversităţii societăţilor pe parcursul istoriei şi sunt, din acest punct
de vedere, perfect istorice.
Prezenta Cartă prevede mai exact oraşele mari sau mici şi centrele sau cartierele istorice, cu propriul mediu
natural sau de construcţii, care, pe lângă calitatea lor de documente istorice, exprimă valorile proprii civilizaţiilor
urbane tradiţionale. Ori, acestea sunt ameninţate de degradare, de destructurare prin distrugere, sub efectul unei lumi
a urbanizării, născută în era industrializării şi care atinge la moment toate societăţile.
În faţa acestei situaţii deseori dramatică, care provoacă pierderi ireparabile cu caracter cultural şi social, şi
chiar economic, Consiliul internaţional al monumentelor şi siturilor (ICOMOS) a considerat necesar de a elabora o
“Cartă internaţională pentru protecţia oraşelor istorice”.
Completând “Carta internaţională pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi siturilor (Veneţia,
1964), acest nou text defineşte principiile şi obiectivele, metodele şi instrumentele de acţiune, menite să păstreze
calitatea de oraşe istorice, să favorizeze armonia vieţii individuale şi sociale şi să perpetuieze ansamblul bunurilor,
chiar şi celor modeste, care constituie memoria umanităţii.
Ca şi în textul Recomandării UNESCO privind protecţia ansamblurilor istorice sau tradiţionale şi rolul lor în
viaţa contemporană (Varşovia-Nairobi, 1976), precum şi în textele altor documente internaţionale, înţelegem aici prin
“protecţia oraşelor istorice” măsurile necesare protejării, conservării şi restaurării lor, precum şi asigurarea dezvoltării
coerente şi adaptării armonioase la viaţa contemporană.

Principii şi obiective
1. Protecţia oraşelor şi cartierelor istorice, pentru o mai bună eficienţă, trebuie să fie parte integrantă a unei
politici coerente de dezvoltare economică şi socială şi să fie luată în considerare la elaborarea planurilor de amenajare
şi urbanism la noate nivelurile.
2. Valorile spre ocrotire constituie caracteristica istorică a oraşului şi ansamblului elementelor materiale şi
spirituale care îi redau imaginea , în particular:
a) forma urbană definită de bătătură şi parcelare,
b) relaţiile dintre diverse spaţii urbane: spaţii de construcţii, spaţii libere, spaţii de plantaţii,
c) forma şi aspectul edificiilor (în interior şi exterior), cele care sunt definite de structura lor, volumul şi stilul,
scară, materiale, culoare şi decor,
d) relaţiile oraşului cu mediul său natural sau creat de om,
e) diverse vocaţii ale oraşului atinse în cursul istoriei.
Orice denaturare a acestor valori va compromite autenticitatea oraşului istoric.
3. Participarea şi implicarea tuturor locuitorilor oraşului la protecţia lui este indispensabilă. Ea trebuie, deci, să
fie cercetată în toate circumstanţele şi favorizată de conştiinţa tuturor generaţiior. Nu trebuie de uitat că protecţia
oraşelor şi cartierelor istorice vizează in primă instanţă locuitorii lor.
4. Intervenţiile într-un cartier sau oraş istoric trebuie să fie efectuate cu prudenţă, ţinând cont de metodele de
rigoare, evitând orice dogmatism, dar ţinând cont de problemele specifice la fiecare caz particular.
Metode şi instrumente

5. Planificarea şi păstrarea oraşelor şi cartierelor istorice trebuie să fie precedată de studii pluridisciplinare.
Planul de protecţie trebuie să cuprindă o analiză a datelor, notificări arheologice, istorice, arhitecturale, tehnice,
sociologice şi economice şi trebuie să defineasă principalele orientări şi modalităţi de acţiune la elaborarea unui plan
juridic, administrativ şi financiar. Planul de păstrare va trebui să se axeze pe definirea unei articulări armonioase a
cartierelor istorice în ansamblul oraşului. Planul de păstrare trebuie să determine construcţiile sau grupurile de
construcţii ce ţin de o protecţie particulară, de o conservare în anumite condiţii şi, în circumstanţe excepţionale de
ruinare. Etapa dinaintea oricărei intervenţiei în asemenea locuri va cuprinde o documentare riguroasă. Planul trebuie
să beneficieze de implicarea tuturor locuitorilor.
 6. În aşteptarea adoptării unui plan de protecţie acţiunile necesare de conservare trebuie luate în considerare
pentru consecinţe, în respectul principiilor şi metodelor prezentei Carte şi a Cărţii de la Veneţia.
7. Conservarea oraşelor şi cartierelor istorice implică o întreţinere permanentă a construcţiilor.
8. Noile funcţii şi reţele de infrastructură cerute de viaţa contemporană trebuie să fie adaptate specificului
oraşelor istorice.
9. Ameliorarea habitatului trbuie să constituie unul din obiectivele fundamentale ale protecţiei.
10. În cazul când este necesară efectuarea unei transformări a imobilului sau de construire a altor noi imobile,
orice adăugire va trebui să respecte organizarea spaţială existentă, implicit parcelarea şi scara, astfel ca să impună
calitatea şi valoarea ansamblului de construcţii existent. Introducerea elementelor cu caracter contemporan poate
contribui la îmbogăţirea monumentului, cu rezerva însă de a nu dăuna armoniei ansamblului.
11. E important a tinde spre o mai bună cunoaştere a trecutului oraşelor istorice, favorizând cercetările
arheologiei urbane şi prezentarea corespunzătoare a descoperirilor, fără a împiedica organizarea generală a ţesutului
urban.
12. Circulaţia vehiculelor trebuie strict reglementată în interiorul oraşelor sau a cartierelor istorice: terenurile
de staţionare vor trebui amenajate, astfel încât să nu deterioreze propriul aspect, nici cel al mediului în care se află.
13. Marile reţele de circulaţie, prevăzute în cadrul amenajării teritoriului, nu trebuie să penetreze în oraşele
istorice, ci doar să faciliteze traficul în aproprierea acestor oraşe şi să permită un acces uşor.
14. Măsurile preventive contra catastrofelor naturale şi contra tuturor deteriorărilor (implicit poluările şi
vibraţiile) trebuie concepute ca o favoare pentu oraşele istorice, la fel şi pentru asigurarea protecţiei patrimoniului, cât
şi pentru securitatea şi bunăstarea locuitorilor. Mijloacele puse în aplicare pentru prevenirea sau neutralizarea tuturor
efectelor calamităţilor trebuie să fie adaptate la caracterul specific al bunurilor aflate în păstrare.
15. În scopul de a asigura participarea şi implicarea locuitorilor, trebuie oferită o informaţie generală începând
de la vârsta şcolară. Acţiunea asociaţiilor pentru protecţie trebuie să fie favorizată şi de măsuri financiare, capabile să
faciliteze conservarea şi restaurarea construcţiilor.
16. Protecţia necesită organizarea unei formaţiuni specializate la intenţia tuturor profesioniştilor vizaţi.
 2. Carta pentru protecţia şi gestiunea patrimoniului arheologic

Adoptată de ICOMOS în octombrie 1990

Introducere
Este unanim recunoscut că buna cunoaştere a originilor şi dezvoltării societăţii umane este de o importanţă
fundamentală pentru întreaga umanitate, permiţând astfel a-şi recunoaşte rădăcinile culturale şi sociale.
Patrimoniul arheologic constituie mărturia esenţială a activităţii umane din trecut. Pentru beneficiul lor, o
protecţie şi gestionare atentă este, deci, indispensabilă pentru a permite arheologilor şi altor savanţi să studieze şi să
interpreteze în numele generaţiilor prezente şi viitoare.
Protecţia acestui patrimoniu nu poate fi bazată unanim pe aplicarea tehnicilor arheologice. Este necesară o
bază mult mai largă de cunoştinţe şi competenţe profesionale şi ştiinţifice. Unele elemente de patrimoniu arheologic
sunt parte a structurii arhitecturale, în acest caz, ele trebuiesc protejate respectând criteriile patrimoniului arhitectural,
enunţate în 1964 în Carta de la Veneţia privind restaurarea şi conservarea monumentelor şi siturilor; altele reflectă
tradiţii vii ale populaţiilor autohtone activitatea cărora este esenţială pentru protecţia şi conservarea acestui
patrimoniu.
Pentru unele argumente, cât şi pentru cele proprii protecţia patrimoniului arheologic trebuie bazată pe o
colaborare efectivă între specialiştii mai multor discipline diferite. Ea necesită, de asemenea, cooperarea serviciilor
publice, cercetătorilor, întreprinderilor private şi a publicului larg. În consecinţă această cartă oferă principii aplicabile
în diferite sectoare ale gestiunii patrimoniului arheologic. Ea include obligaţiile organelor publice şi legislative,
principiile profesionale aplicabile la inventariere, prospecţiune, săpare, documentare, studiere, menţinere, conservare,
reconstituire, informare, prezentare, punere la dispoziţia publicului şi destinarea patrimoniului arheologic, precum şi
definirea atribuţiilor personalului însărcinat cu protecţia lui.
Această cartă a fost motivată de succesele Cartei de la Veneţia ca document normativ şi sursă de inspiraţie în
domeniul politicilor şi practicilor guvernamentale, ştiinţifice şi profesionale.
Ea trebuie să enunţe principii fundamentale şi recomandaţii de o importanţă globală. De aceea ea nu poate
ţine cont de dificultăţile şi virtualităţile specifice unor regiuni sau ţări aparte. Pentru a răspunde acestor cerinţe, Carta
trebuie, în consecinţă, să fie completată la nivel regional şi naţional de principii şi reguli suplimentare.

Articolul 1. Definiţie şi introducere

Patrimoniu arheologic este acea parte a patrimoniului nostru material pentru care metodele arheologice
furnizează cunoaşterea de bază. Acesta înglobează toate urmele de existenţă umană şi priveşte locurile unde se vor fi
exersat activităţi umane, oricare ar fi ele: structuri, vestigii abandonate, de orice natură, la suprafaţa solului, în subsol
sau sub apă, împreună cu materialul asociat.
Articolul 2. Politica de conservare integrată
Patrimoniul arheologic este o bogăţie culturală fragilă şi irenovabilă. Agricultura şi planurile de ocupare ale
solului rezultând din programele de amenajare trebuie, în consecinţă, reglementate în aşa fel ca să se reducă la
minimumul posibil distrugerile acestui patrimoniu. Politica de protejare a patrimoniului arheologic trebuie să fie
sistematic integrată celei privind agricultura, ocuparea solului, planificare dar, totodată, şi în politica culturală, a
mediului înconjurător şi a educaţiei. Politica de protejare a patrimoniului arheologic trebuie revăzută periodic, pentru
a fi mereu pusă la ordinea zilei. Crearea unor reţele arheologice trebuie să facă parte din această politică. Politica de
protejare a patrimoniului arheologic trebuie să fie luată în considerare de planificatori la scară naţională, regională şi
locală.
Participarea activă a populaţiei trebuie să fie integrată politicii de conservare a patrimoniului arheologic:
această participare este esenţială de fiecare dată când este vorba de patrimoniul unei populaţii autohtone. Participarea
trebuie să fie fondată pe accesul la cunoaştere, condiţie necesară oricărei decizii. Informarea publicului este, deci, un
element important al conservării integrate.
Articolul 3. Legislaţie şi economie
Protecţia patrimoniului arheologic este o obligaţie morală pentru fiecare fiinţă umană, dar este, de asemenea,
o responsabilitate publică şi colectivă. Această responsabilitate trebuie să se manifeste prin adaptarea unei legislaţii
adecvate şi prin garantarea fondurilor suficiente pentru finanţarea unor programe de conservare a patrimoniului
arheologic.
Patrimoniul arheologic este un patrimoniu comun pentru toate societăţile umane şi este o datorie a tuturor
ţărilor să ia măsurile potrivite ca să fie disponibile fondurile necesare pentru protecţia lui.
Legislaţia trebuie să garanteze conservarea patrimoniului arheologic în funcţie de nevoile istoriei şi tradiţiilor
fiecărei ţări şi a fiecărei regiuni, dându-se locul cuvenit, atât conservării in situ, cât şi imperativelor cercetării ştiinţifice.
Legislaţia trebuie să se bazeze pe ideea că patrimoniul arheologic este moştenirea întregii umanităţi şi a
grupurilor umane, nu a unei persoane particulare sau a unei naţiuni anume.
Legislaţia trebuie să interzică orice distrugere, degradare sau alterare prin modificări a monumentului, a
sitului arheologic sau a zonei înconjurătoare, în absenţa acordului serviciilor arheologice competente.
Legislaţia trebuie să prevadă din principiu o cercetare prealabilă şi alcătuirea unei documentaţii arheologice
complete în fiecare caz în care, eventual, s-a autorizat o distrugere. Legislaţia trebuie să pretindă la o păstrare corectă,
la fel şi o gestiune şi o conservare satisfăcătoare a patrimoniului arheologic şi să garanteze mijloace materiale.
Legislaţia trebuie să prevadă sancţiuni adecvate, proporţionale infracţiunilor faţă de textele privind
patrimoniul arheologic.
În cazul în care legislaţia nu extinde protecţia sa decât asupra patrimoniului înscris şi clasificat pe un inventar
oficial, trebuie prevăzute dispoziţii care să asigure protecţia temporară a monumentelor şi a siturilor neprotejate,
descoperite recent, până în momentul când se va face o evaluare arheologică.
Una din ameninţările fizice cele mai mari este rezultatul programelor de amenajări de teritoriu. Principala
obligaţie a celor ce fac amenajări, acea de a participa la efectuarea unui studiu asupra impactului arheologic anterior
definitivării patrimoniului, trebuie inclusă în legislaţia adecvată, stipulându-se ca să fie integrată în bugetul
proiectului şi costul cercetării. Principiul după care orice program de amenajare trebuie conceput în aşa fel ca să
reducă la minimumul posibil repercusiunile asupra patrimoniului arheologic, trebuie în special prevăzut în lege.
Articolul 4. Inventarul
Protecţia patrimoniului arheologic trebuie să se bazeze pe cunoaşterea cât mai completă posibil a
monumentelor existente, a întreţinerii şi a naturii lor. Inventarierile generale ale potenţialului arheologic sunt, astfel,
instrumente de lucru esenţiale pentru elaborarea strategiei de protecţie a patrimoniului arheologic. În consecinţă,
inventarierea trebuie să fie o obligaţie fundamentală în protecţia şi gestiunea patrimoniului arheologic.
În acelaşi timp, inventarul constituie o bancă de date care furnizează izvoare primare în vederea studiului şi a
cercetării ştiinţifice. Stabilirea unor inventare trebuie, deci, să fie considerată un proces dinamic permanent. Rezultă,
de asemenea, că inventarele trebuie să integreze informatica la diferite nivele de precizie şi fiabilitate, căci cunoştinţele
în acest domeniu, chiar superficiale, pot furniza puncte de plecare pentru măsuri de protecţie.

Articolul 5. Intervenţiile asupra sitului

În arheologie cunoaşterea este în largă măsură tributară intervenţiei ştiinţifice asupra sitului. Ea cuprinde
întreaga gamă de metode de cercetare, de explorare nedistructivă până la săpătura integrală, trecând prin sondaj
restrâns sau colectarea de eşantioane.
Trebuie admis ca principiu fundamental că orice strângere de informaţie asupra patrimoniului arheologic nu
trebuie să distrugă decât un minimum de martori arheologici necesari în procesul de atingere a scopului ştiinţific sau
de conservare. Metode de intervenţie nedistructive – observaţiile aeriene, observaţiile pe teren, observaţiile
subacvatice, eşantioanele, prelevările, sondajele – trebuie să fie încurajate în toate situaţiile, fiind preferabile unor
săpături integrale.
Săpăturile trebuie să implice întotdeauna o alegere a datelor care vor fi înregistrate şi conservate în
defavoarea celorlalte informaţii, care se vor pierde sau, eventual, se vor distruge total odată cu monumentul sau situl.
Decizia de a se proceda la o săpătură nu trebuie deci să fie luată decât după o matură judecată.
Săpăturile trebuie executate, de preferinţă, în siturile şi monumentele condamnate unei distrugeri datorate
programelor de amenajare, modificând ocuparea sau utilizarea solului sau în cazurile de jaf sau de degradare sub
efectul agenţilor naturali.
În cazuri excepţionale, siturile neameninţate vor putea fi săpate în funcţie de priorităţile cercetării ştiinţifice,
ori în scopul unei prezentări către public. În aceste cazuri săpăturile trebuie precedate de o evaluare ştiinţifică
amănunţită a potenţialului sitului. Săpătura trebuie să fie parţială şi să păstreze un sector nederanjat în vederea unor
cercetări ulterioare.
Cu ocazia săpăturilor trebuie alcătuit un raport, în baza unor norme bine definite, şi care să fie pus la
dispoziţia comunităţii ştiinţifice şi anexat la inventarul respectiv, într-un răstimp rezonabil, după terminarea
lucrărilor.
Săpăturile trebuie făcute în conformitate cu recomandările UNESCO (Recomandările privitor la principiile
internaţionale aplicabile în cea ce priveşte săpăturile arheologice, adoptată la Conferinţa generală, sesiunea a IX-a de
la Delphi, 5 decembrie 1956) şi, de asemenea, cu normele profesionale, internaţionale şi naţionale.

Articolul 6. Păstrarea şi conservarea

Conservarea in situ a monumentelor şi siturilor trebuie să fie obiectivul fundamental al conservării
patrimoniului arheologic, aici fiind inclusă conservarea lor pe termen lung, grija pentru dosare de documente, colecţii
etc., care le definesc. Orice transportare violează principiul conform căruia patrimoniul trebuie conservat în contextul
său original. Acest principiu subliniază necesitatea păstrării, conservării şi gestiunii convenabile. De aici decurge
faptul că patrimoniul arheologic nu trebuie nici expus riscurilor şi consecinţelor săpăturilor, nici abandonat în starea
de după săpături, fără o finanţare permiţând menţinerea sa şi conservarea prealabilă garantată. Angajarea şi
participarea populaţiei locale trebuie să fie încurajată ca mijloc de acţiune în păstrarea patrimoniului arheologic. În
unele cazuri, se poate accepta ca populaţia autohtonă să preia responsabilitatea protejării şi gestiunii monumentelor şi
siturilor locale.
Resursele financiare fiind inevitabil limitate, păstrarea activă nu s-ar putea realiza decât într-o manieră
selectivă. Păstrarea va trebui să se exerseze asupra unui eşantion întins de situri şi monumente determinate de criterii
ştiinţifice de calitate şi reprezentative, şi nu numai asupra monumentelor celor mai prestigioase şi mai seducătoare.
Recomandarea UNESCO din 1956 trebuie să se aplice în aceeaşi măsură şi în ceea ce priveşte păstrarea şi
conservarea patrimoniului arheologic.

Articolul 7. Prezentare, informare, reconstituire

Prezentarea patrimoniului arheologic marelui public este un mijloc esenţial de a-l face să ajungă la
cunoaşterea originilor şi dezvoltării societăţilor moderne. În acelaşi timp este mijlocul cel mai important pentru a-l
face să înţeleagă necesitatea protejării acestui patrimoniu.
Prezentarea către marele public trebuie să fie o popularizare a stadiului de cunoaştere ştiinţifică şi trebuie să
fie în consecinţă mereu actualizată. Ea trebuie să ţină cont de multiplele posibilităţi de a face accesibilă înţelegerea
trecutului.
Reconstituirea trebuie să răspundă la două funcţii importante, fiind concepută pentru scopuri de cercetare
experimentală şi pedagogică. Reconstituirea trebuie să se facă cu mari precauţii pentru a nu perturba niciun element
arheologic păstrat: ea trebuie, astfel, să ia în considerare dovezile de orice fel în aşa mod ca să se obţină autenticitatea.
Reconstituirile nu trebuie să se construiască pe vestigiile arheologice ele însele şi trebuie să fie identificabile ca
reconstituiri.

Articolul 8. Calificarea profesională

Pentru a asigura gestiunea patrimoniului arheologic este esenţial să stăpâneşti numeroase discipline de înalt
nivel ştiinţific. Formarea unui număr suficient de profesionişti în sectoarele de competenţă ale arheologiei trebuie să
fie, deci, un obiect important al politicii de educare în fiecare ţară. Formarea de experţi în diferite sectoare de
specializare înaltă necesită, în sine, cooperare internaţională. Normele de formare profesională şi de etică profesională
ar trebui elaborate şi respectate.
Pregătirea arheologică universitară trebuie să cuprindă în programele sale schimbările intervenite în politica
de conservare, mai puţin preocupată de săpăturile arheologice, în raport cu conservarea in situ. Ea ar trebui, de
asemenea, să ţină cont de faptul că studiul istoriei populaţiilor indigene este la fel de important ca şi cel al
monumentelor şi siturilor de mare prestigiu, atunci când se defineşte şi se pune problema conservării patrimoniului
arheologic.
Protecţia patrimoniului arheologic este un proces dinamic şi permanent. În consecinţă, toate facilităţile
trebuiesc acordate profesionaliştilor care lucrează în acest domeniu, în aşa fel ca să se permită perfecţionarea lor
permanentă. Trebuie aplicate programele specializate de formare la înalt nivel, oferind un spaţiu larg protecţiei şi
gestionării patrimoniului arheologic.

Articolul 9. Cooperarea internaţională

Patrimoniul arheologic fiind o moştenire comună a umanităţii în ansamblu, cooperarea internaţională este
esenţială pentru a stabili şi face respectate criteriile de gestionare a patrimoniului.
Există o nevoie presantă de circuite internaţionale care să permită schimburile de informaţii şi împărtăşirea
experienţei între profesionaliştii însărcinaţi cu gestiunea patrimoniului arheologic. Aceasta implică organizarea de
conferinţe, de seminare, de ateliere etc., la scară mondială şi la scară regională şi, de asemenea, crearea de centre
regionale de informare de înalt nivel. ICOMOS ar trebui, prin grupurile sale specializate, să ţină cont de această
situaţie în proiectele sale de lungă sau medie durată.
În aceeaşi măsură programele internaţionale de schimburi de personal administrativ şi ştiinţific ar trebui
desfăşurate astfel ca să furnizeze mijloacele de ridicare a nivelului de competenţă în acest domeniu.
Sub auspiciile ICOMOS, programele de asistenţă tehnică ar trebui dezvoltate.
 7. Convenţia UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (17 octombrie 2003)

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, denumită în
continuare UNESCO, întrunită la Paris la cea de-a 32-a sa sesiune, în perioada dintre 29 septembrie – 17 octombrie
2003, cu referire la instrumentele internaţionale relativ la drepturile omului, în special Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948, Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale din 1966 şi Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966, luând în considerare importanţa patrimoniului cultural
imaterial ca fiind creuzet al diversităţii culturale şi garant al dezvoltării durabile, aşa cum a fost subliniat prin
Recomandarea UNESCO cu privire la salvgardarea culturii tradiţionale şi populare din 1989, prin Declaraţia
Universală a UNESCO privind diversitatea culturală din 2001 şi prin Declaraţia de la Istanbul din 2002, adoptată la a
III-a Masă rotundă a miniştrilor culturii, având în vedere interdependenţa profundă care există dintre patrimoniul
cultural imaterial şi patrimoniul material cultural şi natural, recunoscând că procesele de globalizare şi de transformare
socială, pe lângă condiţiile pe care le creează pentru reînnoirea unui dialog între comunităţi, pot antrena totodată, ca şi
în cazul fenomenelor de intoleranţă, grave ameninţări privind deteriorarea, dispariţia şi distrugerea patrimoniului
cultural imaterial, în principal datorită lipsei resurselor pentru salvgardarea acestuia, conştientizând tendinţa
universală şi preocuparea comună privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, recunoscând că
toate comunităţile, îndeosebi comunităţile autohtone, grupurile şi, în unele cazuri, persoanele joacă un rol important
în crearea, salvgardarea, întreţinerea şi păstrarea patrimoniului cultural imaterial, contribuind astfel la îmbogăţirea
diversităţii culturale şi a creativităţii umane, observând anvergura activităţii depuse de UNESCO, în ceea ce priveşte
elaborarea instrumentelor normative pentru protecţia patrimoniului cultural, îndeosebi Convenţia pentru protecţia
patrimoniului mondial, cultural şi natural din 1972, observând, în plus, că în prezent nu există niciun instrument
multilateral cu caracter de constrângere vizând salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, considerând că
acordurile, recomandările şi rezoluţiile internaţionale existente privind patrimoniul cultural şi natural trebuie
îmbogăţite şi completate în mod eficace prin mijlocirea unor noi dispoziţii referitoare la patrimoniul cultural imaterial,
având în vedere necesitatea de a stimula conştientizarea, în special în rândul tinerelor generaţii, a importanţei
patrimoniului cultural imaterial şi a salvgardării sale, considerând că se impune ca şi comunitatea internaţională să
contribuie, împreună cu Statele-părţi la prezenta Convenţie, la salvgardarea acestui patrimoniu, în spiritul cooperării
şi ajutorului mutual, amintind programele UNESCO referitoare la patrimoniul cultural imaterial, mai ales Proclamaţia
capodoperelor patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii, luând în consideraţie rolul inestimabil al patrimoniului
cultural imaterial ca factor de apropiere, de comunicare şi de înţelegere între fiinţele umane, adoptă la 17 octombrie
2003 prezenta Convenţie.

CAPITOLUL I. Dispoziţii generale

Articolul 1. Scopurile Convenţiei

Prezenta Convenţie are următoarele scopuri:
a) salvgardarea patrimoniului cultural imaterial;
b) respectarea patrimoniului cultural imaterial al comunităţilor, grupurilor şi indivizilor care aparţin
acestora;
c) sensibilizarea la nivel local, naţional şi internaţional asupra importanţei patrimoniului cultural
imaterial şi recunoaşterii sale reciproce;
d) cooperarea şi asistenţa internaţională.

Articolul 2. Definiţii
În sensul prezentei Convenţii,
1. Prin „patrimoniu cultural imaterial" se înţelege: practicile, reprezentările, expresiile, cunoştinţele, abilităţile
– împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora, – pe care comunităţile,
grupurile şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu
cultural imaterial, transmis din generaţie în generaţie, este recreat în permanenţă de comunităţi şi grupuri în funcţie
de mediul lor, de interacţiunea cu natura şi istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate şi continuitate, şi
contribuind astfel la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală şi creativitatea umană. În sensul prezentei
Convenţii, va fi luat în considerare numai patrimoniul cultural imaterial compatibil cu instrumentele internaţionale
privind drepturile omului existente şi cu exigenţele respectului mutual între comunităţi, grupuri şi persoane, şi de
dezvoltare durabilă;
2. „Patrimoniul cultural imaterial”, aşa cum este definit în paragraful 1 de mai sus, se manifestă îndeosebi în
următoarele domenii:
1. tradiţii şi expresii orale, inclusiv limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial;
2. artele spectacolului;
3. practici sociale, ritualuri şi evenimente festive;
4. cunostinţe şi practici referitoare la natură şi la univers;
5. tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale.
3. Prin „salvgardare” se înţelege măsurile ce vizează asigurarea viabilităţii patrimoniului cultural imaterial,
cuprinzând identificarea, documentarea, cercetarea, prezervarea, protecţia, promovarea, punerea în valoare,
transmiterea, în special prin intermediul educaţiei formale şi nonformale, precum şi revitalizarea diferitelor aspecte
ale acestui patrimoniu;
4. Prin „State-părţi” se înţelege Statele care sunt legate prin prezenta Convenţie şi între care aceasta este în
vigoare;
5. Prezenta Convenţie se aplică, mutatis mutandis, la teritoriile vizate de articolul 33, care devin Parte la
aceasta, în condiţiile precizate în acest articol. Astfel, prin expresia „State-părţi” se înţelege în mod egal şi aceste
teritorii.

Articolul 3. Relaţia cu alte instrumente internaţionale

Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca:
a. modificând statutul sau reducând nivelul de protecţie al bunurilor declarate care aparţin patrimoniului
mondial prin Convenţia pentru protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din 1972, la care un element din
patrimoniul cultural imaterial este direct asociat; sau
b. afectând drepturile şi obligaţiile Statelor-părţi ce decurg din oricare alt instrument internaţional privind
drepturile la proprietate intelectuală sau utilizarea de resurse biologice şi ecologice, la care acestea sunt Parte.

CAPITOLUL II. Organele Convenţiei

Articolul 4. Adunarea generală a Statelor-părţi

1. Se înfiinţează o adunare generală a Statelor-părţi, denumită în continuare „Adunarea generală”. Adunarea
generală este organul suveran al prezentei Convenţii.
2. Adunarea generală se întruneşte în sesiune ordinară din 2 în 2 ani. Adunarea generală se poate întruni în
sesiune extraordinară, dacă aşa hotărăşte, sau la solicitarea Comitetului interguvernamental pentru salvgardarea
patrimoniului cultural imaterial ori a cel puţin unei treimi a Statelor-părţi.
3. Adunarea generală adoptă propriul regulament interior.

Articolul 5. Comitetul interguvernamental pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial

1. Se înfiinţează pe lângă UNESCO Comitetul interguvernamental pentru salvgardarea patrimoniului cultural
imaterial, denumit în continuare „Comitet”. El este compus din reprezentanţii a 18 State-părţi, aleşi de Statele-părţi
reunite în cadrul Adunării generale la data intrării în vigoare a prezentei Convenţii, conform dispoziţiilor articolului
34.
2. Numărul Statelor membre în Comitet poate fi majorat la 24, din momentul în care numărul Statelor-părţi la
Convenţie va ajunge la 50.

Articolul 6. Alegerea şi mandatul Statelor membre în Comitet

1. Alegerea Statelor membre în Comitet trebuie să răspundă principiilor repartiţiei geografice şi rotaţiei
echitabile.
2. Statele-părţi la prezenta Convenţie, întrunite în Adunarea generală, aleg Statele membre în Comitet pentru
un mandat de 4 ani.
3. Totuşi, mandatul a jumătate din Statele membre în Comitet, alese în prima sesiune de alegeri este de numai
2 ani. Aceste State sunt desemnate prin tragere la sorţi la primele alegeri.
 4. Din 2 în 2 ani, Adunarea generală procedează la reînnoirea a jumătate din Statele membre în Comitet.
5. Adunarea generală va alege, de asemenea, atâtea State membre în Comitet, câte vor fi necesare pentru a
completa locurile vacante.
6. Un Stat membru în Comitet nu poate fi ales pentru două mandate consecutive.
7. Statele membre în Comitet vor desemna, în calitate de reprezentanţi, persoane calificate în diferitele
domenii ale patrimoniului cultural imaterial.

Articolul 7. Funcţiile Comitetului

Fără a prejudicia alte atribuţii care îi sunt conferite prin prezenta Convenţie, funcţiile Comitetului sunt
următoarele:
a. promovarea obiectivelor prezentei Convenţii, încurajarea şi urmărirea îndeplinirii acestora;
b. acordarea consultanţei de înaltă specialitate şi formularea de recomandări referitor la măsurile
privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial;
c. pregătirea şi supunerea spre aprobare Adunării generale a unui proiect privind utilizarea
resurselor Fondului pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, în conformitate cu articolul 25;
d. căutarea modalităţilor de suplimentare a resurselor proprii şi adoptarea în acest sens a măsurilor
necesare, în conformitate cu articolul 25;
e. întocmirea şi supunerea spre aprobare Adunării generale a directivelor operaţionale pentru
punerea în practică a prezentei Convenţii;
f. examinarea, în conformitate cu articolul 29, a rapoartelor Statelor-părţi şi elaborarea unui rezumat
destinat Adunării generale;
g. examinarea cererilor înaintate de Statele-părţi şi, în baza criteriilor de selecţie obiective stabilite de
Comitet şi aprobate de plenul Adunării generale, luarea deciziei privind:
- înscrierea pe liste şi propunerile prevăzute la articolul 16, 17 şi 18;
- acordarea de asistenţă internaţională, în conformitate cu articolul 22.

Articolul 8. Metode de lucru ale Comitetului

1. Comitetul răspunde în faţa Adunării generale, căreia îi va da seamă cu privire la toate activităţile şi deciziile
sale.
2. Comitetul adoptă propriul regulament interior cu majoritatea a două treimi din totalul Membrilor săi.
3. Comitetul poate înfiinţa organe consultative ad hoc, cu caracter temporar, pe care le consideră necesare
pentru îndeplinirea sarcinilor sale.
4. Comitetul poate invita la întrunirile sale orice organism de drept public ori privat sau orice persoană fizică,
de competenţă recunoscută în diferitele domenii ale patrimoniului cultural imaterial, pentru a le consulta în probleme
specifice.

Articolul 9. Acreditarea organizaţiilor consultative

1. Comitetul propune Adunării generale acreditarea organizaţiilor neguvernamentale cu competenţă
recunoscută în domeniul patrimoniului cultural imaterial. Aceste organizaţii vor exercita funcţii consultative pe lângă
Comitet.
2. Comitetul propune, de asemenea, Adunării generale criteriile şi modalităţile acestei acreditări.

Articolul 10. Secretariatul

1. Comitetul este asistat de Secretariatul UNESCO.
2. Secretariatul pregăteşte întreaga documentaţie pentru Adunarea generală şi Comitet, precum şi proiectul
ordinii de zi a întrunirilor şi urmăreşte punerea în executare a deciziilor acestora.

CAPITOLUL III. Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial la nivel naţional

Articolul 11. Rolul Statelor-părţi

Fiecare Stat-parte trebuie să:

a. ia măsurile necesare pentru asigurarea salvgardării patrimoniului cultural imaterial existent pe teritoriul
său;
b. în cadrul măsurilor de salvgardare, prevăzute în paragraful 3 al articolului 2, să identifice şi să definească
diferitele elemente ale patrimoniului cultural imaterial existent pe teritoriul său, cu participarea comunităţilor,
grupurilor şi organizaţiilor neguvernamentale cunoscute.

Articolul 12. Inventarierea

1. Pentru a asigura identificarea în scopul salvgardării, fiecare Stat-parte va întocmi, în funcţie de propria
situaţie, unul sau mai multe inventare ale patrimoniului cultural imaterial existent pe teritoriul său. Aceste inventare
vor fi actualizate în mod regulat.

2. La prezentarea rapoartelor periodice în faţa Comitetului, în conformitate cu articolul 29, fiecare Stat-parte
va furniza informaţii relevante cu privire la aceste inventare.

Articolul 13. Alte măsuri de salvgardare

În vederea salvgardării, dezvoltării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural imaterial existent pe
teritoriul său, fiecare Stat-parte va face tot posibilul pentru:
1) adoptarea unei politici generale pentru punerea în valoare a funcţiei patrimoniului cultural imaterial
în societate şi pentru a integra salvgardarea acestui patrimoniu în programele planificate;
2) desemnarea sau înfiinţarea unuia sau mai multor organisme competente pentru salvgardarea
patrimoniului cultural imaterial prezent pe teritoriul său;
3) sprijinirea studiilor ştiinţifice, tehnice şi artistice, precum şi a metodologiilor de cercetare în scopul
salvgardării efective a patrimoniului cultural imaterial, în special a patrimoniului cultural imaterial aflat în pericol;
4) adoptarea măsurilor adecvate de ordin juridic, tehnic, administrativ şi financiar, pentru:
a) sprijinirea înfiinţării sau dezvoltării unor instituţii, care să asigure instruirea în gestionarea
patrimoniului cultural imaterial, precum şi transmiterea acestui patrimoniu prin intermediul unor forumuri şi spaţii
destinate reprezentării şi exprimării sale;
b) asigurarea accesului la patrimoniul cultural imaterial cu respectarea practicilor cutumiare care
guvernează accesul la aspectele specifice ale acestui patrimoniu;
c) crearea unor instituţii de documentare în domeniul patrimoniului cultural imaterial şi facilitarea
accesului la acestea.

Articolul 14. Educaţie, sensibilizare şi consolidarea capacităţilor

Fiecare Stat-parte se va strădui ca prin toate mijloacele adecvate:
1) să asigure recunoaşterea, respectul şi punerea în valoare a patrimoniului cultural imaterial în
societate, în special prin:
a) programe educative, de sensibilizare şi de difuzare a informaţiilor în rândul publicului, mai ales al
tinerilor;
b) programe educative şi de formare specifice în interiorul comunităţilor şi grupurilor interesate;
c) activităţi de consolidare a capacităţilor în domeniul salvgardării patrimoniului cultural imaterial şi, în
special, în ceea ce priveşte gestiunea şi cercetarea ştiinţifică; şi
d) mijloace neformale de transmitere a cunoştinţelor;
2) să informeze publicul cu privire la pericolele ce ameninţă acest patrimoniu, precum şi cu privire la
activităţile realizate în aplicarea prezentei Convenţii;
3) să promoveze educaţia privind protejarea spaţiilor naturale şi a locurilor importante pentru memoria
colectivă, ca elemente indispensabile exprimării patrimoniului cultural imaterial.

Articolul 15. Participarea comunităţilor, grupurilor şi indivizilor

În cadrul acţiunilor de salvgardare a patrimoniului cultural imaterial, fiecare Stat-parte se va strădui să
asigure o cât mai largă participare posibilă a comunităţilor, grupurilor şi, acolo unde este cazul, a indivizilor care
creează, întreţin şi transmit acest patrimoniu şi să îi implice activ în gestionarea acestor activităţi.

CAPITOLUL IV. Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial la nivel internaţional

 Articolul 16. Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii
1. Pentru asigurarea unei mai bune vizibilităţi a patrimoniului cultural imaterial, pentru conştientizarea
importanţei acestuia şi pentru încurajarea unui dialog bazat pe respectarea diversităţii culturale, Comitetul, la
propunerea Statelor-părţi interesate, va întocmi, va actualiza şi va publica Lista reprezentativă a patrimoniului
cultural imaterial al umanităţii.
2. Comitetul va elabora şi va supune spre aprobare Adunării generale criteriile de întocmire, actualizare şi
publicare a Listei reprezentative.

Articolul 17. Lista patrimoniului cultural imaterial care necesită salvgardare

în regim de urgenţă
1. Pentru a adopta cele mai adecvate măsuri de salvgardare, Comitetul va întocmi, va actualiza şi va publica
Lista patrimoniului cultural imaterial care necesită salvgardare în regim de urgenţă şi va înscrie acest patrimoniu pe
lista de solicitări a Statului-parte interesat.
2. Comitetul va elabora şi va supune spre aprobare Adunării generale criteriile de întocmire, actualizare şi
publicare a acestei Liste.
3. În cazuri de extremă urgenţă – criteriile obiective ale căreia sunt aprobate de Adunarea generală la
propunerea Comitetului, – acesta din urmă, consultând Statului-parte interesat, poate înscrie un element din
patrimoniul aflat pe Lista menţionată la paragraful 1.

Articolul 18. Programe, proiecte şi activităţi pentru salvgardarea

patrimoniului cultural imaterial
1. Pe baza propunerilor înaintate de Statele-părţi şi în conformitate cu criteriile stabilite de Comitet,şi aprobate
de Adunarea generală, Comitetul va selecta periodic şi va promova proiecte, programe şi activităţi cu caracter
naţional, subregional şi regional, în vederea salvgardării patrimoniului, care reflectă cel mai bine principiile şi
obiectivele prezentei Convenţii, luând în considerare nevoile speciale ale ţărilor în curs de dezvoltare.
2. În acest scop, se vor primi, se vor analiza şi se vor aproba cererile de asistenţă internaţională formulate de
Statele-părţi, în vederea elaborării propunerilor menţionate.
3. Comitetul va însoţi aplicarea unor astfel de programe, proiecte şi activităţi prin utilizarea celor mai bune
practici, în funcţie de modalităţile pe care le va determina.

CAPITOLUL V. Cooperarea şi asistenţa internaţională

Articolul 19. Cooperarea

1. În sensul prezentei Convenţii, cooperarea internaţională cuprinde, în mod special, schimbul de informaţii şi
de experienţă, iniţiative comune, precum şi crearea unui mecanism de asistenţă pentru Statele-părţi în eforturile lor
pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.
2. Fără a încălca prevederile legislaţiei naţionale, dreptul şi practicile cutumiare, Statele-părţi recunosc faptul
că salvgardarea patrimoniului cultural imaterial este în interesul general al umanităţii şi se angajează, în acest scop, să
coopereze la nivel bilateral, subregional, regional şi internaţional.

Articolul 20. Obiectivele asistenţei internaţionale

Asistenţa internaţională poate fi acordată pentru următoarele obiective:
a) salvgardarea patrimoniului cultural imaterial înscris în Lista patrimoniului cultural imaterial care
necesită salvgardare în regim de urgenţă;
b) pregătirea inventarelor.conform articolului 11 şi 12;
c) sprijinirea programelor, proiectelor şi activităţilor derulate la nivel naţional, subregional şi regional de
salvgardare a patrimoniului cultural imaterial;
d) orice alte obiective pe care Comitetul le va considera necesare.

Articolul 21. Forme de asistenţă internaţională

Asistenţa acordată de Comitet unui Stat-parte este reglementată de directivele operaţionale prevăzute la
articolul 7 şi prin acordul avut în vedere în articolul 24, şi poate lua următoarele forme:
a) studii referitoare la diferite aspecte ale salvgardării;
 b) servicii oferite de experţi şi de alte persoane cu experienţă practică;
c) formarea întregului (oricărui) personal necesar;
d) elaborarea de măsuri normative sau altele asemenea;
e) crearea şi utilizarea infrastructurilor;
f) furnizarea de echipament şi de cunoştinţe de specialitate;
g) alte forme de asistenţă financiară şi tehnică, incluzând, acolo unde este cazul, acordarea de credite cu
dobândă mică şi de donaţii.

Articolul 22. Condiţiile în care se acordă asistenţă internaţională

1. Comitetul va stabili procedura de examinare a cererilor pentru acordarea asistenţei internaţionale şi va
determina elementele pe care trebuie să le conţină, cum ar fi măsurile avute în vedere, intervenţiile necesare şi
evaluarea costurilor.
2. În caz de urgenţă, cererea de asistenţă va fi examinată cu prioritate de către Comitet.
3. Pentru luarea unei decizii, Comitetul va efectua studiile şi consultările pe care le va considera necesare.

Articolul 23. Cererile de asistenţă internaţională

1. Fiecare Stat-parte poate prezenta Comitetului o cerere de asistenţă internaţională pentru salvgardarea
patrimoniului cultural imaterial existent pe teritoriul său.
2. O astfel de cerere poate fi prezentată în comun de două sau mai multe State-părţi.
3. Cererea trebuie să cuprindă informaţia prevăzută în articolul 22, paragraful 1, împreună cu documentaţia
necesară.

Articolul 24. Rolul Statelor-părţi beneficiare

1. În conformitate cu prevederile prezentei Convenţii, asistenţa internaţională acordată se realizează în baza
unui acord între Statul-parte beneficiar şi Comitet.
2. Ca regulă generală, Statul-parte beneficiar trebuie să participe, în limita resurselor proprii, la costurile
măsurilor de salvgardare pe care le furnizează asistenţa internaţională.
3. Statul-parte beneficiar va remite Comitetului un raport cu privire la utilizarea asistenţei acordate pentru
salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

CAPITOLUL VI. Fondul pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial

Articolul 25. Natura şi resursele Fondului pentru salvgardarea

patrimoniului cultural imaterial
1. Se creează Fondul pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, denumit în continuare Fondul.
2. Fondul este constituit ca fond de depozit (cu destinaţie specială, n.n.), conform dispoziţiilor Regulamentului
financiar al UNESCO.
3. Resursele Fondului sunt formate din:
a. contribuţiile Statelor-părţi;
b. fondurile alocate cu această destinaţie de Conferinţa generală a UNESCO;
c. vărsăminte, donaţii sau legate care vor putea fi făcute de către:
i. alte state;
ii. organizaţii şi programe din sistemul Naţiunilor Unite, în special
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, şi alte organizaţii internaţionale;
iii. organisme publice sau private ori persoane fizice;
d. orice dobânzi produse de resursele Fondului;
e. produsul colectelor şi încasărilor de la manifestările organizate în beneficiul Fondului;
f. toate celelalte resurse autorizate de regulamentul Fondului pe care îl va elabora Comitetul.
4. Folosirea resurselor de către Comitet va fi decisă pe baza liniilor directoare formulate de Adunarea
generală.
5. Comitetul poate să accepte contribuţii şi alte forme de asistenţă, care să fie folosite în scopuri generale sau
specifice, pentru proiecte speciale, cu condiţia ca aceste proiecte să fi fost aprobate de Comitet.
6. Contribuţiile aduse la Fond nu pot fi însoţite de nicio condiţie politică, economică sau de altă natură care să
fie incompatibilă cu obiectivele prezentei Convenţii.

Articolul 26. Contribuţiile Statelor-părţi la Fond

1. Fără a renunţa la orice altă contribuţie voluntară complementară, Statele-părţi la prezenta Convenţie se
angajează să verse în Fond, cel puţin la fiecare 2 ani, contribuţii a căror cuantum, calculat după un procentaj uniform
aplicabil la toate Statele-părţi, va fi hotărât de Adunarea generală. Această hotărâre a Adunării generale va fi luată cu
majoritatea Statelor-părţi prezente şi votante, care nu au făcut declaraţia menţionată la paragraful 2. Contribuţia
obligatorie a Statelor-părţi nu va putea depăşi în niciun caz 1% din contribuţia lor la bugetul ordinar al UNESCO.
2. Totuşi, orice Stat-parte la care se referă articolul 32 sau 33 poate, în momentul depunerii instrumentelor sale
de ratificare, de acceptare sau de aderare, să declare că nu se consideră legat de prevederile paragrafului 1.
3. Un Stat-parte la prezenta Convenţie, care a făcut declaraţia menţionată la paragraful 2, poate oricând să-şi
retragă respectiva declaraţie, notificând aceasta directorului general al UNESCO. Totuşi, retragerea declaraţiei nu va
avea efect asupra contribuţiei obligatorii datorate de acest Stat decât începând de la data deschiderii sesiunii
următoare a Adunării generale.
4. Pentru ca acest Comitet să fie în măsură să-şi prevadă operaţiunile într-un mod eficace, contribuţiile
Statelor-părţi la prezenta Convenţie, care au făcut declaraţia menţionată în paragraful 2, trebuie vărsate în mod
regulat, cel puţin la fiecare 2 ani, şi nu vor trebui să fie inferioare contribuţiilor pe care ar fi trebuit să le depună dacă
ar fi fost legate de prevederile paragrafului 1.
5. Orice Stat-parte la prezenta Convenţie, care a întârziat cu plata contribuţiei sale obligatorii sau voluntare
pentru anul în curs şi pentru anul civil care l-a precedat, nu este eligibil în Comitet, această prevedere neaplicându-se
la prima alegere. Mandatul unui astfel de Stat care este deja membru în Comitet va expira în momentul oricărei
alegeri prevăzute în articolul 6.

Articolul 27. Contribuţii voluntare suplimentare la Fond

Statele-părţi care doresc să verse contribuţii voluntare, pe lângă cele aflate sub incidenţa articolului 26, vor
informa, în cel mai scurt timp posibil, Comitetul, astfel încât să-i permită să-şi planifice activităţile în consecinţă.

Articolul 28. Campaniile internaţionale de colectare de fonduri

În măsura în care este posibil, Statele-părţi îşi vor da concursul la campaniile internaţionale de colecte
organizate în beneficiul Fondului, sub auspiciile UNESCO.

CAPITOLUL VII. Rapoartele

Articolul 29. Rapoartele Statelor-părţi

Statele-părţi vor prezenta Comitetului, în forma şi conform periodicităţii stabilite de acesta din urmă, rapoarte
asupra dispoziţiilor legislative, reglementărilor sau altor măsuri luate pentru punerea în practică a prezentei
Convenţii.

Articolul 30. Rapoartele Comitetului

1. Pe baza activităţii sale şi a rapoartelor Statelor-părţi menţionate în articolul 29, Comitetul va prezenta un
raport la fiecare sesiune a Adunării generale.
2. Raportul va fi adus la cunoştinţă Conferinţei generale a UNESCO.

CAPITOLUL VIII. Clauze tranzitorii

Articolul 31. Relaţia cu Proclamaţia capodoperelor patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii

1. Comitetul va include în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii elementele
proclamate "Capodopere ale patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii" înainte de intrarea în vigoare a prezentei
Convenţii.
2. Includerea acestor elemente în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii nu va
modifica în niciun fel criteriile pentru viitoarele înscrieri, în conformitate cu articolul 16, paragraful 2.
3. Nicio altă proclamaţie nu va fi făcută după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii.
 CAPITOLUL IX. Dispoziţii finale
Articolul 32. Ratificarea, acceptarea sau aprobarea
1. Prezenta Convenţie va fi înaintată spre ratificare, acceptare sau aprobare Statelor membre ale UNESCO,
conform procedurilor lor constituţionale respective.
2. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse Directorului general al UNESCO.

Articolul 33. Aderarea

1. Prezenta Convenţie este deschisă aderării oricărui stat care nu este membru al UNESCO, invitat să adere la
ea de către Conferinţa generală a UNESCO.
2. Prezenta Convenţie este deschisă în mod egal şi aderării teritoriilor care se bucură de autoguvernare
completă, recunoscute ca atare de Organizaţia Naţiunilor Unite, dar care nu au accedat la independenţa deplină
conform Rezoluţiei 1.514 (XV) a Adunării generale, şi care au competenţă în problemele la care se referă prezenta
Convenţie.
3. Instrumentele de aderare se depun Directorului general al UNESCO.

Articolul 34. Intrarea în vigoare

Prezenta Convenţie va intra în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al 30-lea instrument de
ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, dar numai pentru statele care vor fi depus instrumentele
respective de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare la această dată ori la o dată anterioară. Prezenta
Convenţie va intra în vigoare pentru orice alt stat după 3 luni de la depunerea instrumentului său de ratificare, de
acceptare, de aprobare sau de aderare.

Articolul 35. Regimuri constituţionale federative sau neunitare

Prevederile care urmează se aplică Statelor-părţi la prezenta Convenţie, care au un sistem constituţional
federativ sau neunitar:
a. în ceea ce priveşte prevederile prezentei Convenţii, a căror aplicare necesită o acţiune legislativă a
puterii legislative federale sau centrale, obligaţiile guvernului federal sau central vor fi aceleaşi ca acele ale Statelor-
părţi care nu sunt state federative;
b. în ceea ce priveşte prevederile prezentei Convenţii ale căror aplicare necesită o acţiune legislativă a
fiecăruia dintre statele, ţările, provinciile sau cantoanele constitutive, care nu sunt, în virtutea sistemului
constituţional al federaţiei, obligate să ia măsuri legislative, guvernul federal va aduce, cu avizul său favorabil,
respectivele prevederi la cunostinţă autorităţilor competente ale statelor, ţărilor, provinciilor sau cantoanelor, pentru
adoptare.

Articolul 36. Denunţarea

1. Fiecare dintre Statele-părţi poate denunţa prezenta Convenţie.
2. Denunţarea va fi notificată printr-un instrument scris, depus la directorul general al UNESCO.
3. Denunţarea va intra în vigoare la 12 luni de la primirea instrumentului de denunţare. Ea nu va modifica cu
nimic obligaţiile financiare asumate de Statul-parte care face denunţarea, până la data la care retragerea intră în
vigoare.

Articolul 37. Funcţiile depozitarului

Directorul general al UNESCO, în calitate de depozitar al prezentei Convenţii, va informa Statele membre ale
Organizaţiei, Statele nemembre menţionate în articolul 33, precum şi Organizaţia Naţiunilor Unite referitor la
depunerea tuturor instrumentelor de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, menţionate în articolul 32 şi
33, şi privitor la denunţurile prevăzute la articolul 36.

Articolul 38. Amendamente

1. Orice Stat-parte poate propune amendamente la prezenta Convenţie, prin comunicare în scris, adresată
Directorului general. Directorul general va transmite această comunicare tuturor Statelor-părţi. Dacă, în următoarele 6
luni de la data transmiterii comunicării, cel puţin jumătate din numărul Statelor-părţi răspunde favorabil acestei
cereri, Directorul general va prezenta propunerea la următoarea sesiune a Adunării generale pentru discuţii şi
eventuala adoptare.
 2. Amendamentele se adoptă cu majoritatea a două treimi din numărul Statelor-părţi prezente şi participante
la vot.
3. Odată adoptate, amendamentele la prezenta Convenţie sunt înaintate Statelor-părţi pentru ratificare,
acceptare, aprobare sau adeziune.
4. Pentru Statele-părţi care au ratificat, acceptat, aprobat sau aderat la acestea, amendamentele la prezenta
Convenţie intră în vigoare la 3 luni după depunerea instrumentelor, la care se face referire în paragraful 3, de către
două treimi din numărul Statelor-părţi. În continuare, pentru fiecare Stat-parte care ratifică, acceptă, aprobă un
amendament sau aderă la acesta, amendamentul intră în vigoare la 3 luni după data depunerii de către Statul-parte a
instrumentelor de ratificare, de acceptare, de aprobare ori de aderare.
5. Procedura stabilită în paragrafele 3 şi 4 nu se aplică la amendamentele aduse la Articolul 5 relativ la
numărul Statelor membre în Comitet. Aceste amendamente vor intra în vigoare la data la care au fost adoptate.
6. Un stat care devine parte la prezenta Convenţie după intrarea în vigoare a amendamentelor în conformitate
cu paragraful 4 şi care nu manifestă o intenţie diferită este considerat:
a) Parte la prezenta Convenţie, aşa cum a fost amendată; şi
b) Parte la prezenta Convenţie, neamendată în legătură cu orice alt Stat-parte care nu este obligat prin aceste
amendamente.

Articolul 39. Textele valabile

Prezenta Convenţie a fost redactată în limbile engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză şi rusă, toate cele
şase texte fiind în mod egal autentice.

Articolul 40. Înregistrarea

În conformitate cu articolul 120 din Carta Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi înregistrată la
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la cererea Directorului general al UNESCO.
 8. Convenţia privind protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor culturale
(20 octombrie 2005)

Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, întrunită la Paris în
cea de-a 33-a sesiune a sa, între 3 şi 21 octombrie 2005, afirmând că diversitatea culturală este o caracteristică definitorie
a umanităţii, conştientizând faptul că diversitatea culturală constituie un patrimoniu comun al umanităţii şi trebuie
ocrotită şi păstrată în beneficiul tuturor, fiind conştientă că diversitatea culturală crează o lume variată şi diversă care
măreşte numărul opţiunilor şi îmbogăţeşte capacităţile şi valorile umane şi, prin urmare, este principalul resort al
dezvoltării durabile a comunităţilor, popoarelor şi naţiunilor, reamintind că diversitatea culturală, înfloritoare în
cadrul democraţiei, toleranţei, justiţiei sociale şi respectului reciproc dintre popoare şi culturi, este indispensabilă
pentru pacea şi securitatea la nivel local, naţional şi internaţional, celebrând importanţa diversităţii culturale pentru
deplina înfăptuire a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale proclamate prin Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi prin alte instrumente universal recunoscute, subliniind nevoia de a încorpora cultura ca element
strategic al politicilor de dezvoltare naţionale şi internaţionale, precum şi al cooperării internaţionale pentru
dezvoltare, şi luând în considerare, de asemenea, Declaraţia Mileniului a Naţiunilor Unite (2000), care pune accent, în
special, asupra eradicării sărăciei, luând în considerare că în timp şi în spaţiu cultura ia forme diverse şi că această
diversitate este întruchipată de unicitatea şi pluralitatea identităţilor şi a expresiilor culturale ale popoarelor şi a
societăţilor care formează umanitatea, recunoscând importanţa cunoştinţelor tradiţionale ca sursă de bogăţie
materială şi intangibilă şi, în special, a sistemelor de cunoştinţe ale popoarelor indigene, contribuţia pozitivă a
acestora la dezvoltarea durabilă, precum şi nevoia de protejare şi promovare adecvată a acestora, recunoscând nevoia
de a lua măsuri pentru protejarea diversităţii expresiilor culturale, inclusiv a conţinutului acestora, în special în
situaţiile în care expresiile culturale pot fi ameninţate de posibilitatea unei grave prejudicieri sau a dispariţii, subliniind
importanţa culturii pentru coeziunea socială în general şi, în particular, potenţialul său de întărire a statutului şi
rolului femeii în societate, fiind conştientă că diversitatea culturală este consolidată de libera circulaţie a ideilor şi este
alimentată de schimburile şi interacţiunile constante dintre culturi, reafirmând că libertatea de gândire, exprimare şi
informare, precum şi diversitatea media permit expresiilor culturale să înflorească în interiorul societăţilor,
recunoscând că diversitatea expresiilor culturale, incluzând expresiile culturale tradiţionale, este un factor important
care permite indivizilor şi popoarelor să îşi exprime şi să îşi împărtăşească ideile şi valorile, reamintind că diversitatea
lingvistică este un element fundamental al diversităţii culturale şi subliniind rolul fundamental pe care îl joacă
educaţia în protejarea şi promovarea expresiilor culturale, cunoscând importanţa vitalităţii culturilor, inclusiv pentru
persoanele care aparţin minorităţilor şi popoarelor indigene, astfel cum se manifestă în libertatea lor de a-şi crea,
disemina şi distribui expresiile culturale tradiţionale şi de a avea acces la acestea, cu scopul de a beneficia de acestea
pentru propria lor dezvoltare, evidenţiind rolul vital al interacţiunii şi creativităţii culturale, care îmbogăţesc şi
reînnoiesc expresiile culturale şi întăresc rolul jucat de cei implicaţi în dezvoltarea culturii pentru progresul societăţii
în general, recunoscând importanţa drepturilor de proprietate intelectuală în susţinerea celor implicaţi în creaţia
culturală, fiind convinsă că activităţile, bunurile şi serviciile culturale au atât un caracter economic, cât şi un caracter
cultural, deoarece propagă identităţi, valori şi semnificaţii, şi de aceea nu trebuie tratate ca având exclusiv valoare
comercială, luând în considerare că procesele de globalizare, care au fost facilitate de dezvoltarea rapidă a tehnologiilor
informaţiei şi comunicaţiei, permit condiţii fără precedent pentru întărirea legăturilor dintre culturi, ele reprezentând,
de asemenea, o provocare pentru diversitatea culturală, în special din punctul de vedere al riscurilor de apariţie a
dezechilibrelor dintre ţările bogate şi cele sărace, conştientă că mandatul specific al UNESCO de a asigura respectul
pentru diversitatea culturilor şi de a recomanda acele acorduri internaţionale care pot fi necesare pentru a promova
libera circulaţie a ideilor prin cuvinte şi imagini, referindu-se la prevederile instrumentelor internaţionale adoptate de
UNESCO, în legătură cu diversitatea culturală şi exercitarea drepturilor culturale şi, în special, la Declaraţia
Universală a Diversităţii Culturale din anul 2001, adoptă prezenta Convenţie la data de 20 octombrie 2005.

Capitolul I. Obiective şi principii directoare

Articolul 1. Obiective
Obiectivele prezentei Convenţii sunt:
a. să protejeze şi să promoveze diversitatea expresiilor culturale;
b. să creeze condiţiile pentru îmbogăţirea culturilor şi interacţiunea liberă a acestora într-o manieră
reciproc benefică;
 c. să încurajeze dialogul dintre culturi pentru a asigura în lume schimburi culturale mai largi şi
echilibrate, în favoarea respectului intercultural şi a unei culturi a păcii;
d. să cultive interculturalitatea pentru a dezvolta interacţiunea culturală în spiritul construirii de punţi
între popoare;
e. să promoveze respectul pentru diversitatea expresiilor culturale şi să cultive înţelegerea valorii
acesteia la nivel local, naţional şi internaţional;
f. să reafirme importanţa legăturii dintre cultură şi dezvoltare pentru toate ţările, în special pentru ţările
în curs de dezvoltare, şi să sprijine acţiunile întreprinse la nivel naţional şi internaţional, pentru a asigura
recunoaşterea adevăratei valori a acestei legături;
g. să acorde recunoaştere naturii distincte a activităţilor, bunurilor şi serviciilor culturale ca vehicule ale
identităţii, valorilor şi semnificaţiilor;
h. să reafirme drepturile suverane ale Statelor în ceea ce priveşte păstrarea, adoptarea şi implementarea
politicilor şi măsurilor pe care le consideră potrivite pentru a proteja şi a promova diversitatea expresiilor culturale pe
teritoriile proprii;
i. să întărească cooperarea şi solidaritatea internaţională în spiritul parteneriatului, în special în vederea
întăririi capacităţii statelor în curs de dezvoltare pentru a proteja şi a promova diversitatea expresiilor culturale.

Articolul 2. Principii directoare

1. Principiul respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Diversitatea culturală poate fi
protejată şi promovată numai dacă sunt garantate drepturile omului şi libertăţile fundamentale, cum ar fi libertatea de
exprimare, informare şi comunicare, precum şi abilitatea persoanelor de a alege expresiile culturale. Nimeni nu poate
invoca prevederile prezentei Convenţii pentru a încălca drepturile omului şi libertăţile fundamentale consfinţite în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau garantate de dreptul internaţional ori pentru a limita sfera de aplicare
a acestora.
2. Principiul suveranităţii. În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile dreptului internaţional,
Statele au dreptul suveran de a adopta măsuri şi politici pentru protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor
culturale pe teritoriile proprii.
3. Principiul demnităţii egale şi al respectului pentru toate culturile. Protejarea şi promovarea diversităţii
expresiilor culturale presupun recunoaşterea demnităţii egale şi a respectului pentru toate culturile, inclusiv pentru
culturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi popoarelor indigene.
4. Principiul solidarităţii şi al cooperării internaţionale. Cooperarea şi solidaritatea internaţională trebuie să
aibă drept scop acordarea posibilităţii ca ţările, în special ţările în curs de dezvoltare, să creeze şi să întărească
propriile mijloace de expresie culturală, inclusiv propriile industrii culturale, indiferent dacă acestea sunt în curs de
apariţie sau există deja la nivel local, naţional şi internaţional.
5. Principiul complementarităţii aspectelor economice şi culturale ale dezvoltării. Întrucât cultura este unul
dintre principalele resorturi ale dezvoltării, aspectele culturale ale dezvoltării sunt la fel de importante ca şi aspectele
economice, la care indivizii şi popoarele au dreptul fundamental să participe şi de care să se bucure.
6. Principiul dezvoltării durabile. Diversitatea culturală este un beneficiu important al indivizilor şi al
societăţilor. Protejarea, promovarea şi păstrarea diversităţii culturale reprezintă cerinţe esenţiale pentru dezvoltarea
durabilă în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.
7. Principiul accesului echitabil. Accesul echitabil la o gamă largă şi diversificată de expresii culturale din
toată lumea şi accesul culturilor la mijloacele de expresie şi diseminare constituie elemente importante pentru
îmbogăţirea diversităţii culturale şi încurajarea înţelegerii reciproce.
8. Principiul deschiderii şi al echilibrului. Când Statele adoptă măsuri pentru a sprijini diversitatea
expresiilor culturale, trebuie să caute să promoveze, prin modalităţi adecvate, deschiderea către alte culturi ale lumii
şi să se asigure că aceste măsuri sunt adecvate obiectivelor urmărite prin prezenta Convenţie.

Capitolul II. Sfera de aplicare

Articolul 3. Sfera de aplicare

Prezenta Convenţie se aplică politicilor şi măsurilor adoptate de Părţi în legătură cu protejarea şi promovarea
diversităţii expresiilor culturale.
 Capitolul III. Definiţii

Articolul 4. Definiţii
În scopul prezentei Convenţii, definiţiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
1. Diversitatea culturală
„Diversitatea culturală” se referă la multiplele moduri în care se exprimă culturile grupurilor şi ale
societăţilor. Aceste expresii sunt transmise în cadrul şi între grupuri şi societăţi. Diversitatea culturală se manifestă nu
numai prin căi variate de exprimare, sporire şi transmitere a patrimoniului cultural prin intermediul varietăţii
expresiilor culturale, ci şi prin diverse moduri de creaţie, producţie, diseminare, distribuire şi utilizare artistică,
indiferent de tehnologiile şi de mijloacele folosite pentru acestea.
2. Conţinutul cultural
„Conţinutul cultural” se referă la înţelesul simbolic, dimensiunea artistică şi valorile culturale care au originea
în sau exprimă identităţi culturale.
3. Expresiile culturale
„Expresiile culturale” sunt acele expresii care rezultă din creativitatea persoanelor, grupurilor şi societăţilor, şi
care au conţinut cultural.
4. Activităţile, bunurile şi serviciile culturale
„Activităţile, bunurile şi serviciile culturale” se referă la acele activităţi, bunuri şi servicii care, în momentul în
care sunt considerate drept atribute, utilizări sau finalităţi specifice, întruchipează ori transmit expresii culturale,
indiferent de valoarea comercială pe care o pot avea. Activităţile culturale pot fi un scop în sine sau pot contribui la
realizarea bunurilor şi serviciilor culturale.
5. Industriile culturale
„Industriile culturale” se referă la industriile ce produc şi distribuie bunuri sau servicii culturale, astfel cum
sunt definite în punctul 4 de mai sus.
6. Măsurile şi politicile culturale
„Măsurile şi politicile culturale” se referă la acele măsuri şi politici ce privesc cultura la nivel local, naţional,
regional sau internaţional, care sunt fie concentrate asupra culturii ca atare, fie create pentru a avea un efect direct
asupra expresiilor culturale ale persoanelor, grupurilor sau societăţilor, inclusiv asupra creării, producerii,
diseminării, distribuirii şi accesului la activităţile, bunurile şi serviciile culturale.
7. Protejarea
„Protejarea” înseamnă adoptarea măsurilor menite să păstreze, să ocrotească şi să sporească diversitatea
expresiilor culturale. „A proteja” înseamnă a adopta astfel de măsuri.
8. Interculturalitatea
„Interculturalitatea” se referă la existenţa şi interacţiunea echitabilă a diverselor culturi şi la posibilitatea de a
genera expresii culturale distribuite prin dialog şi respect reciproc.

Capitolul IV. Drepturile şi obligaţii ale părţilor

Articolul 5. Reguli generale referitoare la drepturi şi obligaţii

1. Părţile, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, cu principiile dreptului internaţional şi cu instrumentele
universal recunoscute referitoare la drepturile omului, îşi reafirmă dreptul suveran de a formula şi a implementa
politici culturale proprii, şi de a adopta măsuri pentru protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor culturale, şi de
a întări cooperarea internaţională pentru realizarea scopurilor prezentei Convenţii.
2. Atunci când o Parte implementează politici şi ia măsuri pentru a proteja şi a promova diversitatea
expresiilor culturale pe teritoriile proprii, politicile şi măsurile Părţii respective trebuie să respecte prevederile
prezentei Convenţii.

Articolul 6. Drepturile părţilor la nivel naţional

1. În interiorul cadrului propriilor măsuri şi a politicilor culturale, astfel cum sunt definite în Articolul 4,
punctul 6, şi luând în considerare nevoile şi circumstanţele particulare proprii, fiecare Parte poate adopta măsuri care
să urmărească protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor culturale în interiorul teritoriului său.
2. Aceste măsuri pot include:
a. măsuri de reglementare menite să protejeze şi să promoveze diversitatea expresiilor culturale;
 b. măsuri care, într-o manieră adecvată, oferă oportunităţi pentru activităţile, bunurile şi serviciile
culturale naţionale, printre toate celelalte disponibile pe teritoriul naţional, pentru a crea, produce, disemina, distribui
şi utiliza astfel de activităţi, bunuri şi servicii naţionale, inclusiv prevederi referitoare la limba utilizată pentru astfel
de activităţi, bunuri şi servicii;
c. măsuri menite să ofere un acces efectiv industriilor şi activităţilor culturale naţionale independente la
mijloacele de producţie, diseminare şi distribuire a activităţilor, bunurilor şi serviciilor culturale;
d. măsuri menite să ofere asistenţă financiară publică;
e. măsuri menite să încurajeze organizaţiile nonprofit, precum şi instituţiile publice şi private, artiştii şi
alţi profesionişti din cultură, să dezvolte şi să promoveze liberul schimb şi circulaţia ideilor, expresiilor culturale şi
activităţilor, bunurilor şi serviciilor culturale, şi să stimuleze atât spiritul creativ, cât şi pe cel antreprenorial în cadrul
activităţilor acestora;
f. măsuri menite să înfiinţeze şi să sprijine instituţii publice, după caz;
g. măsuri menite să ocrotească şi să sprijine artiştii şi alte persoane implicate în crearea de expresii
culturale;
h. măsuri menite să intensifice diversitatea media, inclusiv prin servicii publice de radiodifuziune.

Articolul 7. Măsuri de promovare a expresiilor culturale

1. Părţile depun eforturi pentru a crea pe teritoriile proprii un mediu care să încurajeze indivizii şi grupurile
sociale:
a. să creeze, să producă, să disemineze şi să aibă acces la propriile expresii culturale, acordând atenţia
cuvenită circumstanţelor şi nevoilor speciale ale femeilor, precum şi ale diferitelor grupuri sociale, inclusiv ale
persoanelor aparţinând minorităţilor şi popoarelor indigene;
b. să aibă acces la diverse expresii culturale din teritoriile proprii şi din alte ţări ale lumii.
2. De asemenea, Statele-părţi depun eforturi să recunoască importanţa contribuţiei artiştilor, a altor persoane
implicate în procesul creativ, a comunităţilor culturale şi a organizaţiilor care sprijină munca acestora, precum şi rolul
lor central în creşterea diversităţii expresiilor culturale.

Articolul 8. Măsuri de protejare a expresiilor culturale

1. Fără a aduce atingere prevederilor articolului 5 şi 6, un Stat-parte poate stabili existenţa unor situaţii
speciale în care expresiile culturale pe teritoriul său sunt supuse riscului de a dispărea, sunt grav ameninţate sau se
află într-o altă situaţie care necesită o protecţie urgentă.
2. Părţile pot lua toate măsurile adecvate pentru a proteja şi a păstra expresiile culturale aflate în situaţiile
prevăzute în alin. 1, într-o manieră conform prevederilor prezentei Convenţii.
3. Părţile raportează Comitetului interguvernamental, prevăzut în articolul 23, toate măsurile luate pentru a
face faţă exigenţelor situaţiei, iar acesta va face recomandările cuvenite.

Articolul 9. Transparenţa şi comunicarea informaţiilor

Părţile:
a. oferă informaţii adecvate, în rapoartele lor, către UNESCO, la fiecare 4 ani, privind măsurile luate
pentru protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor culturale pe propriile teritorii şi la nivel internaţional;
b. desemnează un punct de contact responsabil de comunicarea informaţiilor aflate în legătură cu
prezenta Convenţie;
c. comunică şi schimbă informaţii referitoare la protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor
culturale.

Articolul 10. Educaţie şi sensibilizare a publicului

Părţile:
a. încurajează şi promovează înţelegerea importanţei de a proteja şi promova diversitatea expresiilor
culturale, inter alia, prin programe educaţionale şi de sensibilizare intensă a publicului;
b. cooperează cu celelalte Părţi şi organizaţii internaţionale şi regionale pentru atingerea obiectivului
prezentului articol;
c. depun eforturi să încurajeze creativitatea şi să consolideze capacităţile de producţie prin organizarea
de programe educaţionale, de instruire şi schimb în domeniul industriilor culturale. Aceste măsuri trebuie
implementate într-o manieră care să nu aibă un impact negativ asupra formelor tradiţionale de producţie.

Articolul 11. Participarea societăţii civile

Părţile recunosc rolul fundamental al societăţii civile în protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor
culturale. Statele-părţi încurajează participarea activă a societăţii civile la eforturile lor de atingere a obiectivelor
prezentei Convenţii.

Articolul 12. Promovarea cooperării internaţionale

Părţile depun eforturi să consolideze cooperarea lor bilaterală, regională şi internaţională pentru a crea
condiţiile favorabile promovării diversităţii expresiilor culturale, acordând o atenţie specială situaţiilor prevăzute în
Articolul 8 şi 17, în special pentru:
a. a facilita dialogul Părţilor cu privire la politica culturală;
b. a întări capacităţile de management şi cele strategice ale sectorului public în cadrul instituţiilor
culturale din sectorul public, prin intermediul schimburilor culturale profesionale şi internaţionale, şi prin
împărtăşirea celor mai bune practici;
c. a reîntări parteneriatele cu şi între societatea civilă, cu organizaţiile nonguvernamentale şi sectorul
privat în scopul dezvoltării şi promovării diversităţii expresiilor culturale;
d. a promova folosirea noilor tehnologii, a încuraja parteneriatele, în vederea intensificării înţelegerii
culturale şi comunicării informaţiilor, precum şi a dezvoltării diversităţii expresiilor culturale;
e. a încuraja încheierea acordurilor de coproducţie şi codistribuţie.

Articolul 13. Integrarea culturii în dezvoltarea durabilă

Părţile depun eforturi să integreze cultura în politicile lor de dezvoltare la toate nivelurile, pentru a crea
condiţiile favorabile unei dezvoltări durabile şi, în acest cadru, să dezvolte aspectele referitoare la protejarea şi
promovarea diversităţii expresiilor culturale.

Articolul 14. Cooperarea pentru dezvoltare

Părţile depun eforturi să sprijine cooperarea pentru o dezvoltare durabilă şi pentru a reduce sărăcia, în special
în ceea ce priveste nevoile specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare, în scopul favorizării emergenţei unui sector
cultural dinamic, inter alia, prin următoarele măsuri:
a) consolidarea industriilor culturale în ţările în curs de dezvoltare prin:
(i) crearea şi întărirea capacităţilor de producţie şi distribuţie a culturii din ţările în curs de
dezvoltare;
(ii) facilitarea accesului mai larg la piaţa globală şi reţelele internaţionale de distribuţie pentru
activităţile, bunurile şi serviciile culturale proprii;
(iii) permiterea apariţiei unor pieţe locale şi regionale viabile;
(iv) adoptarea, acolo unde este posibil, a măsurilor adecvate în ţările dezvoltate în vederea
facilitării accesului pe teritoriul lor pentru activităţile, bunurile şi serviciile culturale din ţările în curs de dezvoltare;
(v) acordarea de sprijin pentru munca de creaţie şi facilitarea mobilităţii, în limita posibilităţilor,
a artiştilor din ţările în curs de dezvoltare;
(vi) încurajarea colaborării corespunzătoare dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare în
domenii precum, inter alia, muzica şi filmul;
b) crearea capacităţilor prin schimbul de informaţii, experienţă şi expertiză, ca şi prin instruirea
resurselor umane din ţările în curs de dezvoltare din sectoarele public şi privat, în legătură cu, inter alia, capacităţile
strategice şi de management, dezvoltarea şi implementarea de politici, promovarea şi distribuirea expresiilor
culturale, dezvoltarea microîntreprinderilor şi a celor mici şi mijlocii, utilizarea tehnologiei, precum şi transferul şi
dezvoltarea de abilităţi;
c) transferul de tehnologii prin introducerea de măsuri stimulative adecvate pentru transferul de
tehnologii şi know-how, în special în domeniile întreprinderilor şi industriilor culturale;
d) sprijin financiar prin:
(i) înfiinţarea unui fond internaţional pentru diversitate culturală, după cum este prevăzut la
articolul 18;
(ii) oferirea de asistenţă de dezvoltare în mod oficial, după caz, inclusiv asistenţă tehnică, pentru
a stimula şi a sprijini creativitatea;
(iii) alte forme de asistenţă financiară, cum ar fi: împrumuturi cu dobândă mică, subvenţii şi alte
mecanisme de finanţare.

Articolul 15. Aranjamente de colaborare

Părţile încurajează dezvoltarea de parteneriate dintre şi în cadrul sectorului public şi privat şi organizaţiile
nonprofit, pentru a coopera cu ţările în curs de dezvoltare, în vederea întăririi capacităţii lor de protejare şi promovare
a diversităţii expresiilor culturale. Aceste parteneriate inovatoare vor pune accentul, în concordanţă cu nevoile
practice ale ţărilor în curs de dezvoltare, pe dezvoltarea continuă a infrastructurii, a resurselor umane şi a politicilor,
precum şi a schimbului de activităţi, bunuri şi servicii culturale.

Articolul 16. Tratament preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare

Ţările dezvoltate facilitează schimburile culturale cu ţările în curs de dezvoltare prin acordarea unui
tratament preferenţial artiştilor şi altor profesionişti şi practicieni din cultură, precum şi bunurilor şi serviciilor
culturale provenite din ţările în curs de dezvoltare, prin intermediul unui cadru legal şi instituţional adecvat.

Articolul 17. Cooperarea internaţională în situaţii de ameninţare gravă

la adresa expresiilor culturale
Părţile vor coopera în acordarea de asistenţă în mod reciproc şi, în special, ţărilor în curs de dezvoltare, în
situaţiile prevăzute la articolul 8.

Articolul 18. Fondul internaţional pentru diversitate culturală

1. Prin prezenta Convenţie este înfiinţat un fond internaţional pentru diversitate culturală, denumit în
continuare „Fondul”.
2. Fondul este constituit ca fond de depozit, în conformitate cu regulamentele financiare ale UNESCO.
3. Resursele Fondului constau din:
a. contribuţii voluntare efectuate de Părţi;
b. fonduri alocate în acest scop de Conferinţa Generală a UNESCO;
c. contribuţii, daruri sau donaţii din partea altor state, organizaţii şi programe din sistemul Naţiunilor
Unite, din partea altor organizaţii regionale ori internaţionale, precum şi din partea unor persoane fizice sau
organisme publice ori private;
d. orice dobândă aferentă resurselor Fondului;
e. fonduri strânse prin colecte şi încasări în cadrul evenimentelor organizate în beneficiul Fondului;
f. orice altă resursă autorizată de regulamentele Fondului.
4. Utilizarea resurselor Fondului se decide de către un Comitet interguvernamental, pe baza directivelor
stabilite de Conferinţa Părţilor, prevăzută în articolul 22.
5. Comitetul interguvernamental poate accepta contribuţii şi alte forme de asistenţă, în scopuri generale şi
speciale, în legătură cu proiecte specifice, dacă aceste proiecte au fost aprobate de Comitetul respectiv.
6. Contribuţiile aduse la Fond nu pot fi însoţite de nicio condiţie politică, economică sau de altă natură, care
este incompatibilă cu obiectivele prezentei Convenţii.
7. Părţile depun eforturi să ofere regulat contribuţii voluntare, în scopul implementării prezentei Convenţii.

Articolul 19. Schimbul, analiza şi diseminarea informaţiilor

1. Părţile consimt să schimbe informaţii şi să pună în comun expertiza referitoare la colectarea datelor şi
statisticile despre diversitatea expresiilor culturale, precum şi despre cele mai bune practici referitoare la protejarea şi
promovarea acestora.
2. UNESCO va facilita colectarea, analiza şi diseminarea tuturor informaţiilor, statisticilor şi celor mai bune
practici, prin folosirea mecanismelor existente în cadrul Secretariatului.
3. De asemenea, UNESCO va înfiinţa şi va actualiza o bază de date despre diferite sectoare şi organizaţii
guvernamentale, private şi nonprofit, implicate în domeniul expresiilor culturale.
4. Pentru a facilita colectarea datelor, UNESCO va acorda o atenţie specială creării capacităţii şi îmbunătăţirii
expertizei pentru Părţile care înaintează o cerere pentru o astfel de asistenţă.
5. Colectarea informaţiilor, identificate în prezentul articol, va completa informaţiile colectate în conformitate
cu prevederile articolului 9.

Capitolul V. Raporturi cu alte instrumente

Articolul 20. Raportul cu alte tratate – sprijin reciproc, complementaritate şi nesubordonare

1. Părţile recunosc că îşi vor îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile, care le revin potrivit prezentei Convenţii, şi
conform tuturor celorlalte tratate la care sunt Părţi. Prin urmare, fără a subordona prezenta Convenţie oricărui alt
tratat:
a. Statele-părţi vor dezvolta sprijinul reciproc dintre prezenta Convenţie şi celelalte tratate la care sunt
Părţi; şi
b. atunci când interpretează şi aplică alte tratate la care sunt Părţi, sau atunci când îşi asumă alte
obligaţii internaţionale, Părţile vor lua în considerare prevederile relevante din prezenta Convenţie.
2. Nicio prevedere din prezenta Convenţie nu va fi interpretată în sensul modificării drepturilor şi obligaţiilor
Statelor-părţi, pe care acestea le au în cadrul oricăror alte tratate la care sunt Părţi.

Articolul 21. Consultarea şi coordonarea internaţională

Părţile se angajează să promoveze obiectivele şi principiile prezentei Convenţii în alte forumuri internaţionale.
În acest scop, Părţile se vor consulta reciproc, după caz, având în vedere aceste obiective şi principii.

Capitolul VI. Organele Convenţiei

Articolul 22. Conferinţa Statelor-părţi

1. Va fi înfiinţată o conferinţă a Statelor-părţi. Conferinţa Statelor-părţi va fi organul plenar şi suprem al
prezentei Convenţii.
2. Conferinţa Statelor-părţi se va întruni în sesiuni ordinare la fiecare 2 ani, în limita posibilităţilor, în cadrul
Conferinţei Generale a UNESCO. Aceasta se poate întruni în sesiune extraordinară, dacă se decide astfel, sau în cazul
în care Comitetul interguvernamental primeşte o cerere în acest sens din partea a cel puţin unei treimi din numărul
Părţilor.
3. Conferinţa Statelor-părţi îşi adoptă propriile reguli de procedură.
4. Funcţiile Conferinţei Statelor-părţi sunt, inter alia:
a. alegerea membrilor Comitetului interguvernamental;
b. primirea şi examinarea rapoartelor Satelor-părţi la prezenta Convenţie, transmise de Comitetul
interguvernamental;
c. aprobarea directivelor operaţionale pregătite la cererea sa de către Comitetul interguvernamental;
d. luarea oricăror alte măsuri pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea obiectivelor prezentei
Convenţii.

Articolul 23. Comitetul interguvernamental

1. În cadrul UNESCO se înfiinţează un Comitet interguvernamental pentru protejarea şi promovarea
diversităţii expresiilor culturale, denumit în continuare „Comitet interguvernamental”. Acesta este compus din
reprezentanţii a 18 State-părţi la Convenţie, aleşi pentru un mandat de 4 ani de către Conferinţa Statelor-părţi, la data
intrării în vigoare a prezentei Convenţii, potrivit articolului 29.
2. Comitetul interguvernamental se întruneşte anual.
3. Comitetul interguvernamental funcţionează sub autoritatea şi îndrumarea Conferinţei Statelor-părţi şi va
răspunde în faţa acesteia.
4. Numărul membrilor Comitetului interguvernamental va creşte la 24 din momentul în care numărul Părţilor
la Convenţie va ajunge la 50.
5. Alegerea membrilor Comitetului interguvernamental se va face pe baza principiului reprezentării
geografice echitabile şi pe baza principiului rotaţiei.
6. Fără aduce atingere altor responsabilităţi conferite de prezenta Convenţie, funcţiile Comitetului
interguvernamental sunt:
a. să promoveze obiectivele prezentei Convenţii şi să încurajeze, şi să monitorizeze implementarea
acestora;
 b. să întocmească şi să înainteze spre aprobare Conferinţei Statelor-părţi, la cererea acesteia,
directivele operaţionale pentru implementarea şi aplicarea prevederilor Convenţiei;
c. să transmită Conferinţei Satelor-părţi rapoartele Părţilor la Convenţie, împreună cu propriile
comentarii şi cu un rezumat al conţinutului acestora;
d. să facă recomandări adecvate pentru a fi luate în vedere în situaţiile supuse atenţiei sale de către
Părţile la Convenţie, în conformitate cu prevederile relevante ale acesteia, în special cu cele ale articolului 8;
e. să creeze proceduri şi alte mecanisme de consultare menite să promoveze obiectivele şi principiile
prezentei Convenţii în cadrul altor forumuri internaţionale;
f. să îndeplinească orice altă sarcină, la cererea Conferinţei Statelor-părţi.
7. Comitetul interguvernamental, în conformitate cu propriile reguli de procedură, poate invita în orice
moment organizaţii private sau publice, sau persoane fizice în vederea participării la întrunirile sale, pentru a fi
consultate asupra unor aspecte specifice.
8. Comitetul interguvernamental va pregăti şi va înainta Conferinţei Statelor-părţi, spre aprobare, propriile
reguli de procedură.

Articolul 24. Secretariatul UNESCO

1. Organele Convenţiei sunt asistate de Secretariatul UNESCO.
2. Secretariatul UNESCO întocmeşte documentaţia Conferinţei Statelor-părţi şi a Comitetului
interguvernamental, precum şi agenda întrunirilor acestora, sprijină implementarea deciziilor luate de către acestea şi
raportează cu privire la respectiva implementare.

Capitolul VII. Clauze finale

Articolul 25: Soluţionarea diferendelor

1. În cazul unui diferend dintre Statele-părţi la prezenta Convenţie cu privire la interpretarea sau aplicarea
acesteia, Părţile caută să soluţioneze divergenţa respectivă prin negociere.
2. Dacă Statele-părţi implicate nu pot să ajungă la un acord prin negociere, acestea, împreună, pot căuta
bunele consultări ale unei terţe Părţi sau pot solicita medierea diferendului de către o terţă Parte.
3. Dacă bunele consultări sau medierea nu sunt angajate, ori dacă divergenţa nu este soluţionată prin
negociere, bune consultări ori mediere, o Parte poate apela la conciliere în conformitate cu procedura descrisă în
Anexa la prezenta Convenţie. Părţile vor lua în considerare, cu bună-credinţă, propunerea făcută de Comisia de
conciliere în vederea soluţionării diferendului.
4. Fiecare Stat-parte poate, în momentul ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, să declare că nu
recunoaşte procedura concilierii descrisă mai sus. Orice Parte care a făcut o astfel de declaraţie o poate retrage în orice
moment prin notificarea adresată Directorului general al UNESCO.

Articolul 26. Ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea Statelor membre

1. Prezenta Convenţie face obiectul ratificării, acceptării, aprobării sau aderării Statelor membre ale UNESCO,
în concordanţă cu procedurile lor constituţionale respective.
2. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare vor fi depuse la Directorul general al UNESCO.

Articolul 27. Aderarea

1. Prezenta Convenţie este deschisă pentru aderare tuturor statelor care nu sunt membre ale UNESCO, dar
sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale oricărei dintre agenţiile lor specializate, care sunt invitate de
Conferinţa generală a UNESCO să adere la aceasta.
2. Prezenta Convenţie va fi, de asemenea, deschisă aderării pentru teritoriile care se bucură de o
autoguvernare internă deplină, recunoscute ca atare de către Organizaţia Naţiunilor Unite, dar care nu au obţinut
independenţa deplină în concordanţă cu Rezoluţia Adunării Generale (a ONU, n.n.) 1514 (XV) şi care au competenţe
în domeniile reglementate de prezenta Convenţie, inclusiv competenţe de a deveni Parte la tratate în ceea ce priveşte
astfel de domenii.
3. Următoarele prevederi se aplică organizaţiilor de integrare economică regională:
a) prezenta Convenţie va fi deschisă, de asemenea, aderării oricărei organizaţii de integrare economică
regională care, cu excepţiile prevăzute mai jos, va fi obligată pe deplin de prevederile Convenţiei în acelaşi mod ca şi
Statele-părţi;
b) în cazul în care, unul sau mai multe state membre ale unei asemenea organizaţii este, de asemenea,
Parte la prezenta Convenţie, organizaţia şi acest Stat membru sau aceste State membre va/vor decide asupra
responsabilităţii lui/lor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor care îi/le revin, potrivit prezentei Convenţii. O astfel de
partajare de responsabilităţi va începe să producă efecte după îndeplinirea procedurii de notificare, descrisă în
subparagraful c).
c) Organizaţia şi Statele membre nu pot să exercite concomitent drepturile acordate prin prezenta
Convenţie. În plus, organizaţiile de integrare economică regională, în ceea ce priveşte chestiunile din sfera lor de
competenţă, îşi exercită dreptul de a vota cu un număr de voturi egal cu numărul statelor membre ale acestora, care
sunt Părţi la prezenta Convenţie. O astfel de organizaţie nu îşi va putea exercita dreptul de vot dacă oricare dintre
statele sale membre îşi exercită acest drept şi viceversa;
d) o organizaţie de integrare economică regională şi statul sau statele sale membre, care au convenit
asupra partajării responsabilităţilor, în conformitate cu subparagraful b), va informa Părţile cu privire la orice
propunere de partajare de responsabilităţi în următorul mod:
(i) în instrumentul său de aderare, o astfel de organizaţie declară în detaliu partajarea
responsabilităţilor proprii în ceea ce priveşte domeniile guvernate de prezenta Convenţie;
(ii) în cazul oricărei modificări ulterioare a respectivelor responsabilităţi, organizaţia de integrare
economică regională informează depozitarul cu privire la orice astfel de propunere de modificare a respectivelor
responsabilităţi; depozitarul informează, la rândul său, Părţile cu privire la o astfel de modificare;
e) se prezumă că statele membre ale unei organizaţii de integrare economică regională care devin Părţi
la prezenta Convenţie îşi păstrează competenţele asupra tuturor domeniilor în legătură cu care depozitarul nu a fost
informat sau nu s-a depus o declaraţie expresă privind transferul de competenţă către organizaţie;
f) organizaţie de integrare economică regională înseamnă o organizaţie constituită de State suverane,
Membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale oricărei agenţii specializate a acesteia, către care aceste State au
transferat competenţele referitoare la domeniile guvernate de prezenta Convenţie şi care a fost pe deplin autorizată,
potrivit procedurilor interne proprii, să devină Parte la Convenţie.
4. Instrumentele de aderare se depozitează la Directorul general al UNESCO.

Articolul 28. Punct de contact

La data la care devine Parte la prezenta Convenţie, fiecare Parte va desemna un punct de contact în
conformitate cu articolul 9.

Articolul 29. Intrarea în vigoare

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare la 3 luni după data depunerii celui de-al treizecilea instrument de
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, dar numai în ceea ce priveşte acele state ori organizaţii de integrare
economică regională care au depus instrumentele proprii de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la acea dată
sau înainte de aceasta. Convenţia va intra în vigoare în ceea ce priveste orice altă parte la 3 luni după ce aceasta îşi
depune propriul instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.
2. În scopul prezentului articol, orice instrument depus de o organizaţie regională integrată economic nu va fi
luat în considerare, în plus faţă de cele depuse de statele membre ale organizaţiei.

Articolul 30. Regimuri constituţionale federale sau neunitare

Recunoscând că acordurile internaţionale obligă în mod egal Părţile, indiferent de sistemele lor
constituţionale, următoarele prevederi se aplică Părţilor care au regimuri constituţionale federale sau neunitare:
a. în ceea ce priveşte prevederile prezentei Convenţii, a căror implementare se supune jurisdicţiei
legale a puterii legislative federale sau centrale, obligaţiile guvernului federal sau central vor fi aceleaşi ca şi în cazul
Părţilor care nu sunt state federale;
b. în ceea ce priveşte prevederile Convenţiei, a căror implementare se supune jurisdicţiei unor
unităţi constituente individuale precum statele, judeţele, provinciile sau cantoanele, care nu sunt obligate de sistemul
constituţional al federaţiei să ia măsuri legislative, guvernul federal va informa, după caz, autorităţile competente ale
unităţilor constituente precum statele, judeţele, provinciile sau cantoanele cu privire la prevederile menţionate, cu
recomandarea sa pentru adoptarea acestora.
 Articolul 31. Denunţare
1. Orice Parte la prezenta Convenţie poate denunţa prezenta Convenţie.
2. Denunţarea va fi notificată prin orice instrument scris depus la Directorul general al UNESCO.
3. Denunţarea va produce efecte după 12 luni de la primirea instrumentului de denunţare. Denunţarea nu va
modifica cu nimic obligaţiile financiare ale Părţii care denunţă Convenţia până la data la care retragerea produce
efecte.

Articolul 32. Funcţiunile depozitarului

Directorul general al UNESCO, în calitate de depozitar al prezentei Convenţii, va informa Statele membre ale
Organizaţiei, statele care nu sunt membre ale acesteia şi organizaţiile de integrare economică regională precizate la
articolul 27, precum şi Organizaţia Naţiunilor Unite cu privire la depunerea tuturor instrumentelor de ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare prevăzute în articolul 26 şi 27, precum şi cu privire la denunţările prevăzute la
articolul 31.

Articolul 33. Amendamente

1. O Parte la prezenta Convenţie poate propune amendamente la prezenta Convenţie prin comunicare scrisă
adresată directorului general al UNESCO. Directorul general al UNESCO va transmite această comunicare către toate
Părţile. Dacă, în termen de 6 luni de la data distribuirii comunicării, cel puţin jumătate din numărul Părţilor răspunde
favorabil solicitării, Directorul general al UNESCO va prezenta o astfel de propunere următoarei sesiuni a Conferinţei
Statelor-părţi spre dezbatere şi eventuală adoptare.
2. Amendamentele se adoptă cu o majoritate de două treimi din numărul Părţilor prezente şi participante la
vot.
3. Odată adoptate, amendamentele la prezenta Convenţie sunt transmise Părţilor spre ratificare, acceptare,
aprobare sau aderare.
4. Amendamentele la prezenta Convenţie vor intra în vigoare pentru Părţile care le-au ratificat, acceptat,
aprobat sau aderat după 3 luni de la depunerea instrumentelor prevăzute în alin. 3 al prezentului articol, de către
două treimi din numărul Părţilor. Ulterior, un amendament va intra în vigoare pentru Părţile care ratifică, acceptă,
aprobă sau aderă la amendamentul menţionat după 3 luni de la depunerea de către Parte a instrumentelor sale de
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.
5. Procedura descrisă la alin. 3 şi 4 nu se aplică amendamentelor la articolul 23, referitoare la numărul
membrilor Comitetului interguvernamental. Aceste amendamente vor intra în vigoare în momentul adoptării
acestora.
6. Statul sau organizaţia de integrare economică regională la care se face referire la articolul 27, care devine
Parte la prezenta Convenţie după intrarea în vigoare a amendamentelor, în conformitate cu alin. 4 al prezentului
articol, în lipsa exprimării unei intenţii diferite, va fi considerat/considerată:
a. Parte la prezenta Convenţie astfel cum a fost amendată; şi
b. Parte la Convenţia nemodificată, în raport cu orice Parte care nu este obligată prin amendamente.

Articolul 34. Texte oficiale

Prezenta Convenţie a fost întocmită în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă, toate cele 6
texte fiind egal autentice.

Articolul 35. Înregistrare

În conformitate cu articolul 102 din Carta Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi înregistrată la
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la solicitarea Directorului general al UNESCO.

ANEXĂ. PROCEDURA DE CONCILIERE

Articolul 1. Comisia de conciliere

La cererea uneia dintre Părţile aflate într-o divergenţă este creată o Comisie de conciliere. Dacă Statele-părţi
nu convin altfel, Comisia de conciliere va fi alcătuită din 5 membri, câte 2 numiţi de fiecare Parte implicată şi un
Preşedinte ales în solidar de aceşti Membri.
 Articolul 2. Membrii Comisiei de conciliere
În divergenţele dintre mai mult de două Părţi, Statele-părţi cu interese comune îşi vor desemna membrii în
Comisia de conciliere în solidar, prin acordul acestora. Atunci când două sau mai multe Părţi au interese diferite ori
dacă există un dezacord, chiar dacă acestea au acelaşi interes, Părţile îşi vor desemna membrii separat.

Articolul 3. Întâlniri
Dacă în termen de două luni de la data solicitării de creare a Comisiei de conciliere, nu are loc nicio întâlnire a
Părţilor, Directorul general al UNESCO, în cazul în care i se cere acest lucru de către Partea care a formulat solicitarea,
va fixa aceste întâlniri într-un termen suplimentar de două luni.

Articolul 4. Preşedintele Comisiei de conciliere

Dacă nu a fost ales un Preşedinte al Comisiei de conciliere în termen de două luni de la data numirii ultimului
membru al acesteia, Directorul general al UNESCO, dacă i se cere aceasta de către o Parte, va desemna un Preşedinte
în cadrul unui termen suplimentar de două luni.

Articolul 5. Decizii
Comisia de conciliere va lua deciziile prin votul majorităţii Membrilor săi. Comisia îşi va stabili propria
procedură, dacă Părţile la diferent nu agreează altfel. Comisia de conciliere va oferi o propunere de soluţionare a
divergenţei pe care Statele-părţi o vor considera de bună-credinţă.

Articolul 6. Dezacord
Comisia de conciliere va decide asupra dezacordului cu privire la competenţa sa. Publicat în Monitorul Oficial
cu numărul 559 din data de 28 iunie 2006
 9. Convenţia referitor la măsurile ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea
operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale (14 noiembrie
1970)

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, reunită la Paris între
12 octombrie şi 14 noiembrie 1970, în cea de-a XVI-a sesiune a sa, reamintind importanţa dispoziţiilor Declaraţiei
privind principiile cooperării culturale internaţionale, adoptată în cea de-a XIV-a sesiune a Conferinţei generale,
considerând că schimbul de bunuri culturale între popoare, în scopuri stiinţifice, culturale şi educative, conduce la
aprofundarea cunoaşterii civilizaţiei umane, îmbogăţeşte viaţa culturală a tuturor popoarelor şi naşte respectul şi
stima mutuală între naţiuni, considerând că bunurile culturale reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale
civilizaţiei şi culturii popoarelor care îşi dobândesc adevărata lor valoare prin cunoaşterea precisă a originii, istoriei şi
contextului în care au apărut, considerând că fiecare Stat are datoria de a proteja patrimoniul constituit din bunurile
culturale care există pe teritoriul său împotriva furtului, săpăturilor arheologice clandestine şi exportului ilicit,
considerând că pentru a preveni aceste pericole este indispensabil ca fiecare Stat să fie constient de obligaţiile morale ce
îi revin cu privire la respectul datorat propriului său patrimoniu cultural, precum şi celui al tuturor naţiunilor, având
în vedere că muzeele, bibliotecile şi arhivele, în calitatea lor de instituţii culturale, trebuie să vegheze ca alcătuirea
colecţiilor lor să se întemeieze pe principii morale universal recunoscute, considerând că operaţiunile ilicite de import,
export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale împiedică înţelegerea mutuală dintre naţiuni, pe care
UNESCO are datoria să o favorizeze, recomandând, printre altele, Statelor interesate, convenţii internaţionale în acest
scop, considerând că pentru a fi eficace, protecţia patrimoniului cultural trebuie să fie organizată atât pe plan naţional,
cât şi pe plan internaţional şi necesită o strânsă colaborare între State, ţinând cont de faptul că la Conferinţa generală
UNESCO din 1964 a fost deja adoptată o astfel de recomandare, luând act de noile propuneri privind măsurile
necesare pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate ale
bunurilor culturale, problemă ce face obiectul punctului 19 al ordinii de zi a sesiunii, după ce a hotărât, la cea de a XV-
a sesiune a sa, că această problemă va face obiectul unei convenţii internaţionale, adoptă, astăzi, 14 noiembrie 1970,
prezenta Convenţie.

Articolul 1
În conformitate cu sensul şi scopurile prezentei Convenţii, sunt considerate bunuri culturale acele bunuri
religioase sau laice care sunt desemnate de fiecare Stat ca fiind de o importanţă deosebită pentru arheologie,
preistorie, istorie, literatură, artă sau ştiinţă şi care fac parte din următoarele categorii:
a) colecţii şi specimene rare de zoologie, botanică, mineralogie şi anatomie; obiecte prezentând interes
paleontologic;
b) bunuri referitoare la istorie, inclusiv istoria ştiinţei şi tehnicii, istoria militară şi socială, precum şi viaţa
conducătorilor, gânditorilor, savanţilor şi artiştilor naţionali, ca şi evenimentele de importanţă naţională;
c) obiecte obţinute prin cercetări arheologice (autorizate sau clandestine) şi descoperiri arheologice;
d) elemente provenind din dezmembrarea monumentelor artistice sau istorice şi a siturilor arheologice;
e) obiecte mai vechi de o sută de ani, precum inscripţiile, monedele şi sigiliile gravate;
f) materialul etnologic;
g) bunurile de interes artistic, şi anume:
(i) tablouri, picturi şi desene realizate, în întregime, manual, pe orice suport şi din orice material
(excluzând desenele industriale şi articolele manufacturate, decorate manual);
(ii) obiecte originale de artă monumentală şi de sculptură, din orice material;
(iii) gravuri, ştampe şi litografii originale;
(iv) ambalaje şi mulaje artistice originale, din orice material;
h) manuscrise rare şi incunabule, cărţi, documente şi publicaţii vechi de interes deosebit (istoric, artistic,
ştiinţific, literar etc.), singulare sau aparţinând unor colecţii;
i) mărci poştale, timbre fiscale şi analoage, singulare sau în colecţii;
j) arhive, inclusiv arhive fotografice, fonografice şi cinematografice;
k) piese de mobilier având peste o sută de ani vechime şi instrumente muzicale vechi.

Articolul 2
1. Statele Părţi la prezenta Convenţie recunosc că operaţiunile ilicite de import, export şi transfer de
proprietate ale bunurilor culturale constituie una din cauzele principale ale sărăcirii patrimoniului cultural al ţărilor
de origine ale acestor bunuri şi că o colaborare internaţională constituie unul dintre mijloacele cele mai eficace de
protejare a bunurilor culturale respective împotriva tuturor pericolelor care decurg din aceste practici.
2. În acest scop, Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează să combată aceste practici prin toate
mijloacele de care dispun, în principal, şi mai ales suprimându-le cauzele, oprindu-le desfăşurarea şi ajutând la
efectuarea reparaţiilor care se impun.

Articolul 3
Sunt considerate ilicite acele operaţiuni de import, export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale
efectuate contrar dispoziţiilor adoptate de Statele-părţi, în virtutea prezentei Convenţii.

Articolul 4
Statele-părţi la prezenta Convenţie recunosc că, în termenii şi potrivit scopurilor acestei Convenţii, fac parte
din patrimoniul cultural al fiecărui Stat bunurile culturale aparţinând următoarelor categorii:
a. bunuri culturale ivite din geniul individual sau colectiv al locuitorilor Statului respectiv şi bunuri
culturale importante pentru Statul respectiv, create pe teritoriul acelui Stat de cetăţeni străini sau de apatrizi, cu
reşedinţa în acel teritoriu;
b. bunuri culturale ce se găsesc pe teritoriul naţional;
c. bunuri culturale achiziţionate de către misiunile arheologice, etnologice sau de ştiinţe naturale, cu
consimţământul autorităţilor competente din ţara de origine a acestor bunuri;
d. bunuri culturale care au făcut obiectul schimburilor liber-consimţite;
e. bunuri culturale primite gratuit sau cumpărate legal cu acordul autorităţilor competente ale ţării de
origine a acestor bunuri.

Articolul 5
În scopul asigurării protecţiei bunurilor lor culturale, împotriva operaţiunilor ilicite de import, export şi
transfer de proprietate ale bunurilor culturale, Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează ca, în condiţiile
specifice fiecărui Stat, să instituie pe teritoriul lor, în măsura în care nu există deja, unul sau mai multe servicii de
protejare a patrimoniului cultural, dotate cu personal calificat şi într-un număr suficient pentru a asigura, în mod
eficient, funcţiile următoare:
a. să contribuie la elaborarea proiectelor de legi şi de regulamente, în vederea protejării patrimoniului
cultural şi, în special, a suprimării operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate ale bunurilor
culturale importante;
b. să stabilească şi să ţină la zi, pe baza unui inventar naţional de protecţie, lista bunurilor culturale
importante, publice şi private, al căror export ar constitui o sărăcire sensibilă a patrimoniului cultural naţional;
c. sa promoveze dezvoltarea sau crearea instituţiilor ştiinţifice şi tehnice (muzee, biblioteci, arhive,
laboratoare, ateliere etc.) necesare asigurării conservării şi punerii în valoare a bunurilor culturale;
d. să organizeze controlul cercetărilor arheologice, să asigure conservarea in situ a anumitor bunuri
culturale şi să protejeze anumite zone rezervate cercetărilor arheologice viitoare;
e. să stabilească, pentru persoanele interesate (muzeografi, colecţionari, anticari etc.), reguli conforme cu
principiile etice formulate în prezenta Convenţie şi să vegheze la respectarea acestor reguli;
f. să desfăsoare o activitate educativă, cu scopul de a trezi şi de a dezvolta respectul datorat
patrimoniului cultural al tuturor Statelor şi să asigure difuzarea cât mai largă a dispoziţiilor prezentei Convenţii;
g. să vegheze ca o publicitate adecvată să fie făcută oricărui caz de dispariţie a unui bun cultural.

Articolul 6
Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează:
a. să instituie un certificat special prin care Statul exportator să specifice că exportul bunului sau
bunurilor culturale în cauză este autorizat de către el, acest certificat urmând a însoţi bunul sau bunurile culturale
exportate reglementar;
b. să interzică ieşirea de pe teritoriul lor a bunurilor culturale care nu sunt însoţite de certificatul de
export menţionat;
c. să aducă în mod adecvat această interdicţie la cunoştinţa publicului şi, mai ales, a persoanelor care ar
putea exporta sau importa bunuri culturale.

Articolul 7
Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează:
a) să ia toate măsurile necesare, conform legislaţiei lor naţionale, pentru a împiedica achiziţionarea, de
către muzee sau alte instituţii similare aflate pe teritoriul lor, a bunurilor culturale care provin dintr-un alt Stat-parte
la prezenta Convenţie, bunuri care ar fi putut fi exportate ilicit, după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii; să
informeze, în măsura posibilului, Statul de origine, Parte a prezentei Convenţii, asupra ofertelor primite privind astfel
de bunuri culturale al căror export ilicit de pe teritoriul acestui Stat s-a produs după intrarea în vigoare a prezentei
Convenţii pentru cele două State în cauză;
2) b)
(i) să interzică importul de bunuri culturale sustrase din muzee, monumente publice civile sau
religioase sau dintr-o instituţie similară, situate pe teritoriul altui Stat-parte la prezenta Convenţie, după intrarea în
vigoare a acesteia pentru Statele respective, cu condiţia să se poată dovedi că bunurile în cauză fac parte din
inventarul acelei instituţii;
(ii) să ia masuri adecvate pentru a sechestra şi a restitui, la cererea Statului de origine, Parte la
prezenta Convenţie, orice bun cultural furat şi importat după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii pentru cele
două State în cauză, cu condiţia că Statul reclamant să verse o sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru persoana
care a achiziţionat cu bună-credinţă bunul respectiv sau care este proprietar de drept al acestui bun. Cererea de
sechestrare şi restituire trebuie să fie adresată Statului reclamant, pe cale diplomatică. Statul reclamant trebuie să
furnizeze, pe cheltuiala sa, orice dovadă necesară pentru a justifica cererea de sechestrare şi de restituire. Statele-părţi
la prezenta Convenţie nu vor percepe taxele vamale sau alte taxe pentru bunurile culturale restituite, în conformitate
cu prezentul articol. Toate cheltuielile aferente restituirii bunului sau bunurilor culturale respective rămân în sarcina
Statului reclamant.

Articolul 8
Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează să aplice sancţiuni penale sau administrative oricărei
persoane care se face vinovată de săvârşirea unei infracţiuni sau interdicţii din cele prevăzute la articolul 6, lit. b) şi
articolul 7, lit. b).

Articolul 9
Toate Statele-părţi la prezenta Convenţie, al căror patrimoniu cultural este pus în pericol prin jefuirea
patrimoniului arheologic sau etnologic, pot face apel la Statele-părţi la Convenţie. Statele-părţi la Convenţie se
angajează să participe la orice operaţiune internaţională organizată în comun, în aceste condiţii, în vederea
determinării şi aplicării măsurilor concrete necesare, inclusiv controlul exportului, importului şi comerţului
internaţional cu bunurile culturale avute în vedere. În perspectiva încheierii unui acord, fiecare Stat interesat va
adopta, în măsura posibilului, dispoziţii provizorii, pentru a preveni producerea de pagube iremediabile privind
patrimoniul cultural al Statului solicitant.

Articolul 10
Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează:
a. să reducă, prin educaţie, informare şi supraveghere, transferurile de bunuri culturale sustrase
ilegal din orice Stat-parte la prezenta Convenţie şi în condiţiile specifice fiecărei Ţări să oblige pe vânzătorii de
antichităţi ca, sub rezerva sancţiunilor penale sau administrative, să ţină un registru menţionând provenienţa fiecărui
bun cultural, numele şi adresa furnizorului, descrierea şi preţul fiecărui obiect vândut şi să informeze cumpărătorul
bunului cultural asupra interdicţiei de a-l exporta, care poate privi bunul respectiv;
b. să se străduiască, prin educaţie, să creeze şi să dezvolte, în rândul publicului, sentimentul valorii
bunurilor culturale şi al pericolului pe care furtul, săpăturile arheologice clandestine şi operaţiunile de export ilicit îl
reprezintă pentru patrimoniul cultural.

Articolul 11
Sunt considerate ilicite operaţiunile de export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale, realizate prin
constrângere, operaţiuni ce derivă direct sau indirect din ocuparea unei Ţări de către o putere străină.
 Articolul 12
Statele-părţi la prezenta Convenţie vor respecta patrimoniul cultural în teritoriile pentru care asigură relaţiile
internaţionale şi vor lua măsuri specifice pentru a interzice şi a împiedica operaţiunile ilicite de import, export şi
transfer de proprietate ale bunurilor culturale în aceste teritorii.

Articolul 13
Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează, de asemenea, ca în cadrul legislaţiei lor:
a. să împiedice, prin toate mijloacele specifice, transferurile de proprietate ale bunurilor culturale, care
tind să favorizeze importul sau exportul ilicit al acestor bunuri;
b. să facă astfel încât autorităţile competente să colaboreze în vederea facilitării restituirii, celui în drept,
în cel mai scurt timp, a bunurilor culturale exportate ilicit;
c. să admită acţiunea în revendicare a bunurilor culturale pierdute sau furate, introdusă de proprietarul
legitim sau în numele acestuia;
d. să recunoască, de asemenea, dreptul imprescriptibil al fiecărui Stat în parte la prezenta Convenţie de
a clasa şi a declara inalienabile unele bunuri culturale care, prin aceasta, nu pot fi exportate, şi să faciliteze
recuperarea, de către Statul interesat, a unor astfel de bunuri, în cazul în care acestea au fost deja exportate.

Articolul 14
Pentru a preveni exporturile ilicite şi a face faţă obligaţiilor ce decurg din aplicarea dispoziţiilor prezentei
Convenţii, fiecare Stat-parte la această Convenţie va trebui, în măsura posibilităţilor, să asigure serviciilor naţionale de
protejare a patrimoniului cultural un buget satisfăcător şi, dacă este necesar, să creeze un fond special destinat acestui
scop.

Articolul 15
Nicio prevedere a prezentei Convenţii nu împiedică Statele-părţi să încheie între ele acorduri bilaterale sau să
continue executarea acordurilor deja încheiate privind restituirea bunurilor culturale scoase de pe teritoriul lor de
origine, indiferent de motiv, înainte de intrarea în vigoare pentru Statele în cauză a prezentei Convenţii.

Articolul 16
Statele-părţi la prezenta Convenţie vor indica, în rapoarte periodice, pe care le vor prezenta Conferinţei
generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la datele şi sub forma pe care aceasta le va
stabili, dispoziţiile lor legislative şi alte reglementări, precum şi măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a
prezentei Convenţii, ca şi informaţii privind experienţa dobândită în acest domeniu.

Articolul 17
1. Statele-părţi la prezenta Convenţie pot face apel la sprijinul tehnic al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, mai ales în ceea ce priveşte:
a. informaţia şi educaţia;
b. consultarea şi expertizarea;
c. coordonarea şi medierea.
2. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaie, Ştiinţă şi Cultură poate, din proprie iniţiativă, să întreprindă
cercetări şi să publice studii asupra problemelor referitoare la circulaţia ilicită a bunurilor culturale.
3. În acest scop, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură poate, de asemenea, să
recurgă la cooperarea tuturor organizaţiilor nonguvernamentale competente.
4. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură este abilitată să facă, din proprie iniţiativă,
propuneri Statelor-părţi, în vederea punerii în aplicare a prezentei Convenţii.
5. La cererea a cel puţin două State-părţi la prezenta Convenţie, aflate în dezacord cu privire la punerea în
aplicare a acesteia, UNESCO poate oferi servicii de mediere, în scopul ajungerii la un acord.

Articolul 18
Prezenta Convenţie este întocmită în limbile engleză, spaniolă, franceză şi rusă, toate cele patru texte având
aceeaşi putere juridică.
 Articolul 19
1. Prezenta Convenţie va fi supusă ratificării sau acceptării Statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, în conformitate cu procedurile constituţionale respective.
2. Instrumentele de ratificare sau de acceptare vor fi depuse la Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Articolul 20
1. Prezenta Convenţie este deschisă aderării oricărui Stat care nu este membru al Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, invitat să adere de către Consiliul executiv al organizaţiei.
2. Aderarea se va face prin depunerea instrumentului de aderare la Directorul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Articolul 21
Prezenta Convenţie va intra în vigoare la 3 luni după data depunerii celui de-al treilea instrument de
ratificare, de acceptare sau de aderare, dar numai pentru Statele care au depus instrumentele lor de ratificare, de
acceptare sau de aderare la acea dată sau anterior. Pentru toate celelalte State ea va intra în vigoare la 3 luni după
depunerea instrumentului de ratificare, acceptare sau aderare.

Articolul 22
Statele-părţi la prezenta Convenţie recunosc faptul că aceasta este aplicabilă nu numai pe teritoriile lor
metropolitane, ci şi pe teritoriile pentru care asigură relaţiile internaţionale; ele se angajează să consulte, dacă este
necesar, guvernele sau alte autorităţi competente ale acelor teritorii, în momentul ratificării, acceptării sau aderării ori
anticipat, în vederea obţinerii dreptului de aplicare a Convenţiei pe aceste teritorii, şi să notifice Directorului general
al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură teritoriile unde se va aplica Convenţia, ratificarea
urmând a intra în vigoare la 3 luni de la data primirii acesteia.

Articolul 23
1. Fiecare dintre Statele-părţi la prezenta Convenţie va avea dreptul să denunţe prezenta Convenţie în numele
său ori în numele oricărui teritoriu pentru care asigură relaţiile internaţionale.
2. Denunţarea se va face printr-un instrument scris, depus la Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Educaie, Ştiinţă şi Cultură.
3. Denunţarea va intra în vigoare la 12 luni după primirea instrumentului de denunţare.

Articolul 24
Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură va informa Statele
membre ale organizaţiei, Statele membre vizate de articolul 20, ca şi Organizaţia Naţiunilor Unite, cu privire la
depunerea tuturor instrumentelor de ratificare, de acceptare sau de aderare, menţionate la articolul 19 şi 20, ca şi
despre notificările şi denunţările prevăzute la articolul 22 şi 23.

Articolul 25
1. Prezenta Convenţie va putea fi revizuită de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Revizuirea nu va produce efecte decât pentru Statele care vor deveni Părţi la Convenţia
revizuită.
2. În cazul în care Conferinţa generală va adopta o nouă Convenţie, revizuind total sau parţial prezenta
Convenţie, aceasta va înceta să fie deschisă ratificării, acceptării sau aderării cu începere de la data intrării în vigoare a
noii Convenţii revizuite, cu condiţia ca noua Convenţie să nu prevadă alte dispoziţii.

Articolul 26
În conformitate cu articolul 102 al Cartei Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi înregistrată la
Secretariatul Naţiunilor Unite, la cererea Directorului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă
şi Cultură.
Încheiată la Paris, la 14 noiembrie 1970, în două exemplare originale, purtând semnătura preşedintelui
Conferinţei generale, reunită în cea de a XVI-a sesiune, şi a Directorului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, care vor fi depuse în arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură şi ale căror copii autentificate vor fi remise tuturor Statelor menţionate la articolul 19 şi 20, precum şi
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
 10. Convenţie privind protecţia patrimoniului cultural subacvatic (2 noiembrie 2001)

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, întrunită în cea de-a
31-a sesiune a sa, la Paris, între 15 octombrie şi 3 noiembrie 2001, recunoscând importanţa patrimoniului cultural
subacvatic ca parte integrantă a patrimoniului cultural al umanităţii şi ca element deosebit de important al istoriei
popoarelor, naţiunilor şi al relaţiilor reciproce în ceea ce priveşte patrimoniul lor comun, ştiind cât de importante sunt
protecţia şi conservarea patrimoniului cultural subacvatic şi că responsabilitatea acestei obligaţii aparţine tuturor
Statelor, constatând creşterea interesului şi aprecierii publicului faţă de patrimoniul cultural subacvatic, convinsă de
importanţa care revine cercetării, informării şi educaţiei pentru protecţia şi conservarea patrimoniului cultural
subacvatic, convinsă că publicul are dreptul să beneficieze de avantajele educative şi recreative ale unui acces
responsabil şi inofensiv la patrimoniul cultural subacvatic in situ şi că educarea publicului contribuie la o mai bună
cunoaştere, apreciere şi protecţie a acestui patrimoniu, conştientă de faptul că intervenţiile neautorizate asupra
patrimoniului cultural subacvatic reprezintă o ameninţare la adresa acestuia şi că este necesară adoptarea de măsuri
mai severe pentru a impiedica asemenea intervenţii, conştientă de necesitatea de a raspunde în mod adecvat
posibilului impact negativ pe care unele acţiuni legitime l-ar putea avea în mod întamplător asupra patrimoniului
cultural subacvatic, deosebit de preocupată de intensificarea exploatării comerciale a patrimoniului cultural
subacvatic şi, în particular, de unele activităţi care au ca scop vânzarea, achiziţionarea sau schimburile de elemente
aparţinând patrimoniului cultural subacvatic, ştiind că progresele tehnologice facilitează descoperirea şi accesul la
patrimoniul cultural subacvatic, convinsă că o cooperare între state, organizaţii internaţionale, instituţii ştiinţifice,
organizaţii profesionale, arheologi, scafandri, alte părţi interesate şi publicul larg este indispensabilă pentru protecţia
patrimoniului cultural subacvatic, considerând că prospectarea, explorările şi protecţia patrimoniului cultural
subacvatic necesită accesul şi folosirea de metode ştiinţifice specifice şi utilizarea de tehnici şi de materiale adecvate,
precum şi un înalt grad de specializare profesională, ceea ce indică adoptarea unor criterii uniforme în domeniu,
conştientă de necesitatea codificării şi dezvoltării treptate de norme referitoare la protecţia şi conservarea
patrimoniului cultural subacvatic, în conformitate cu dreptul şi practicile internaţionale, în special Convenţia
UNESCO cu privire la mijloacele de prevenire şi interzicere a importului, exportului şi transferului ilicit de bunuri
culturale, din 14 noiembrie 1970, precum şi Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi
natural, din 16 noiembrie 1972, şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, din 10 decembrie 1982,
preocupată de ameliorarea eficacităţii măsurilor luate la nivel internaţional, regional şi naţional pentru conservarea in
situ a elementelor de patrimoniu cultural subacvatic sau, dacă acest lucru este necesar în scopuri ştiinţifice sau de
protejare, pentru a proceda, cu grijă, la recuperarea lor, după ce a decis, în cea de-a 29-a sesiune a sa, ca aceasta
problemă va face obiectul unei convenţii internaţionale, adoptă in această zi de 2 noiembrie 2001 prezenta Convenţie.

Articolul 1. Definiţii
În sensul prezentei Convenţii:
1. a) Prin “patrimoniu cultural subacvatic” se înţelege toate urmele existenţei umane având
caracter cultural, istoric sau arheologic, care au fost parţial ori în totalitate acoperite de apă, periodic sau în
permanenţă, de cel puţin 100 de ani, cum ar fi:
(ii) siturile, structurile, clădirile, obiectele şi resturile umane, în contextul arheologic şi în mediul
lor natural;
(iii) navele, aeronavele, alte vehicule sau orice parte din acestea, împreună cu încărcătura sau
orice alt conţinut, în contextul arheologic şi în mediul lor natural; şi
(iv) obiectele cu caracter preistoric.
b) Conductele şi cablurile aşezate pe fundul mării nu sunt considerate parte din patrimoniul cultural
subacvatic.
c) Instalaţiile, altele decât conductele sau cablurile, aşezate pe fundul mării şi care sunt încă în uz, nu
sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul cultural subacvatic.
a. 2. a) Prin “State-părţi” se înţelege Statele care au consimţit să se considere obligate prin prezenta
Convenţie şi pentru care aceasta este în vigoare.
a. Prezenta Convenţie se aplică, mutatis mutandis, teritoriilor la care face referire articolul 26, paragraful
2 b), care devin Părţi la prezenta Convenţie potrivit condiţiilor definite în acest paragraf, în măsura în care termenul
State-părţi se aplică acestor teritorii.
3. Prin “UNESCO” se înţelege Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
 4. Prin “Directorul general” se înţelege Directorul general al UNESCO.
5. Prin “Zona” se înţelege fundul mărilor şi al oceanelor şi subsolul acestora, în limitele jurisdicţiei naţionale.
6. Prin “intervenţie asupra patrimoniului cultural subacvatic” se înţelege o activitate care are ca obiect
principal patrimoniul cultural subacvatic şi care ar putea prejudicieze material sau să producă orice altfel de daune
acestui patrimoniu, direct sau indirect.
7. Prin “intervenţie care afectează întamplător patrimoniul cultural subacvatic” se înţelege o activitate care,
deşi nu are ca obiect principal sau secundar patrimoniul cultural subacvatic, ar putea să prejudicieze material sau să
producă orice altfel de daune acestui patrimoniu, direct sau indirect.
8. Prin “nave şi aeronave de stat” se înţelege nave de război şi alte nave sau aeronave care, la data scufundării
lor, aparţineau unui Stat sau operau sub controlul său şi erau utilizate exclusiv pentru servicii publice necomerciale,
care sunt identificate ca atare şi corespund definiţiei patrimoniului cultural subacvatic.
9. Prin “Norme” se înţelege normele privind intervenţiile directe asupra patrimoniului cultural subacvatic,
aşa cum sunt menţionate la articolul 33.

Articolul 2. Obiective şi principii generale

1. Prezenta Convenţie îşi propune să asigure şi să îmbunatăţească protecţia patrimoniului cultural subacvatic.
2. Statele-părţi vor coopera în scopul protecţiei patrimoniului cultural subacvatic.
3. Statele-părţi vor conserva patrimoniul cultural subacvatic, în beneficiul umanităţii, conform prevederilor
prezentei Convenţii.
4. Statele-părţi vor lua fiecare sau, dacă este cazul, împreună toate măsurile necesare, în conformitate cu
prezenta Convenţie şi cu dreptul internaţional, pentru protecţia patrimoniului cultural subacvatic, utilizând, în acest
scop, în funcţie de capacităţile lor, cele mai adecvate mijloace de care dispun.
5. Conservarea in situ a patrimoniului cultural subacvatic va fi considerată o opţiune prioritară, înainte de
autorizarea sau de întreprinderea oricărui fel de intervenţie asupra acestui patrimoniu.
6. Elementele aparţinând patrimoniului cultural subacvatic care au fost recuperate vor fi depozitate,
conservate şi administrate, astfel încât să se asigure conservarea lor pentru o perioadă de timp îndelungată.
7. Patrimoniul cultural subacvatic nu poate face obiectul niciunui fel de exploatare comercială.
8. În conformitate cu practica Statelor şi cu dreptul internaţional şi, în special, Convenţia Naţiunilor Unite
asupra dreptului mării, nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va putea fi interpretată ca modificând normele
dreptului internaţional şi practica Statelor referitoare la imunităţile suverane sau oricare dintre drepturile unui Stat în
ceea ce priveşte navele şi aeronavele de stat.
9. Statele-părţi veghează ca resturile umane scufundate în apele maritime să fie respectate cum se cuvine.
10. Va fi încurajat accesul responsabil şi inofensiv in situ al publicului la patrimoniul cultural subacvatic, în
scopuri de observare sau de documentare, astfel încat să fie încurajate sensibilizarea publicului faţă de acest
patrimoniu, precum şi punerea în valoare şi protecţia acestuia, cu excepţia cazului în care un asemenea acces este
incompatibil cu protecţia şi gestionarea lui.
11. Nicio acţiune sau activitate realizată în baza prezentei Convenţii nu poate constitui fundament pentru
proclamarea, susţinerea sau contestarea oricarei revendicări referitoare la suveranitate sau la jurisdicţia naţională.

Articolul 3. Relaţia dintre prezenta Convenţie şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
Nicio prevedere din prezenta Convenţie nu va aduce prejudicii drepturilor, jurisdicţiei şi obligaţiilor pe care
Statele le au în baza dreptului internaţional, inclusiv a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării. Prezenta
Convenţie va fi interpretată şi aplicată în contextul şi în conformitate cu prevederile dreptului international, inclusiv
ale Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării.

Articolul 4. Relaţia cu dreptul privind salvarea şi dreptul privind bunurile găsite

Nicio activitate referitoare la patrimoniul cultural subacvatic, careia i se aplică prezenta Convenţie, nu cade
sub incidenţa dreptului privind salvarea sau a dreptului privind bunurile găsite decât dacă:
b. este autorizată de autorităţile competente; şi
c. este în deplină conformitate cu prezenta Convenţie; şi
d. asigură garantarea protecţiei maxime a patrimoniului cultural subacvatic în cazul oricărei
operaţiuni de recuperare.
 Articolul 5. Activităţi care afectează întamplător patrimoniul cultural subacvatic
Toate Statele-părţi vor utiliza cele mai bune mijloace de care dispun pentru a preveni sau a atenua orice efect
advers, pe care l-ar putea avea activităţile care ţin de jurisdicţia lor şi care afectează întâmplător patrimoniul cultural
subacvatic.

Articolul 6. Acorduri bilaterale regionale sau alte acorduri multilaterale

1. Statele-părţi sunt încurajate să încheie acorduri bilaterale, regionale sau alte acorduri multilaterale ori să
îmbunătăţească acordurile existente, în vederea asigurării conservării patrimoniului cultural subacvatic. Toate aceste
acorduri trebuie să fie în deplină conformitate cu dispoziţiile prezentei Convenţii şi să nu diminueze caracterul său
universal. În cadrul unor asemenea acorduri, Statele pot adopta norme şi reglementări care să asigure o mai bună
protecţie a patrimoniului cultural subacvatic, decât cele adoptate în cadrul prezentei Convenţii.
2. Părţile la astfel de acorduri bilaterale, regionale sau multilaterale pot invita Statele care au o legătură
verificabilă – în special o legătură culturală, istorică sau arheologică – cu patrimoniul cultural subacvatic, la care se
face referire, să adere la aceste acorduri.
3. Prezenta Convenţie nu modifică drepturile şi obligaţiile Statelor-părţi privind protecţia navelor scufundate,
care rezultă din alte acorduri bilaterale, regionale sau multilaterale încheiate înainte de adoptarea prezentei Convenţii
şi mai ales dacă acestea sunt conforme obiectivelor sale.

Articolul 7. Patrimoniul cultural subacvatic din apele interioare, din apele arhipelagice şi din marea
teritorială
1. În exerciţiul suveranităţii lor, Statele-părţi au dreptul exclusiv de a reglementa şi autoriza intervenţii asupra
patrimoniului cultural subacvatic din apele lor interioare, din apele arhipelagice şi din marea lor teritorială.
2. Fără să prejudicieze celorlalte acorduri internaţionale şi normelor de drept internaţional privind protecţia
patrimoniului cultural subacvatic, Statele-părţi vor impune, pentru intervenţiile asupra patrimoniului cultural
subacvatic din apele lor interioare, din apele arhipelagice şi din marea lor teritorială, aplicarea Normelor.
3. În exerciţiul suveranităţii lor şi conform practicilor generale dintre State, în vederea cooperării pentru
adoptarea celor mai bune metode pentru protecţia navelor şi aeronavelor de stat, Statele-părţi vor trebui să informeze
Statul-parte sub al carui pavilion se găsesc acestea sau alte State care au o legătură verificabilă cu acestea – în special
culturală, istorică ori arheologică – despre descoperirea unor astfel de nave sau aeronave de stat identificabile în
interiorul apelor lor arhipelagice şi al apelor mării lor teritoriale.

Articolul 8. Patrimoniul cultural subacvatic din zona contiguă

Fără a aduce atingere şi în plus la articolul 9 şi 10, precum şi în aplicarea articolului 303, paragraful 2 din
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Statele-părţi pot reglementa şi autoriza intervenţii asupra
patrimoniului cultural subacvatic din zona lor contiguă. În cadrul acestor acţiuni, vor impune aplicarea Normelor.

Articolul 9. Declararea şi notificarea în zona economică exclusivă şi pe platoul continental

1. Toate Statele-părţi au responsabilitatea protejării patrimoniului cultural subacvatic din zona economică
exclusivă şi din cea a platoului continental, conform prezentei Convenţii. În consecinţă:
a) când un cetăţean al Statului sau o navă care arborează pavilionul acestuia fac o descoperire ori au în
vedere o intervenţie asupra patrimoniului cultural subacvatic situat în zona sa economică exclusivă sau pe platoul sau
continental, Statul-parte respectiv va cere cetăţeanului sau căpitanului vasului să declare această descoperire sau
intervenţia sa;
b) în zona economică exclusivă sau pe platoul continental al unui alt Stat-parte:
(i) Statele-părţi vor cere cetăţeanului lor sau căpitanului vasului să le declare această descoperire
ori intervenţie atât lor, cât şi celuilalt Stat-parte; sau, după caz,
(ii) un Stat-parte va cere cetăţeanului sau ori căpitanului vasului să declare descoperirea sau
intervenţia sa şi va asigura transmiterea rapidă şi eficace a informaţiei respective tuturor celorlalte State-părţi.
2. La depunerea instrumentului de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare, fiecare Stat-parte va preciza
modul în care va transmite declaraţiile prevăzute la paragraful 1, punctul b).
3. Orice Stat-parte va notifica Directorului general descoperirile sau intervenţiile asupra patrimoniului
cultural subacvatic care i-au fost aduse la cunoştinţă în baza paragrafului 1.
4. Directorul general va pune imediat la dispoziţie tuturor Statelor-părţi orice informaţie care i-a fost adusă la
cunoştinţă în baza paragrafului 3.
5. Orice Stat-parte poate informa Statul-parte în a carui zonă economică exclusivă sau pe al cărui platou
continental se găseşte patrimoniul cultural subacvatic că doreşte să fie consultat în ceea ce priveşte modul de
asigurare a unei protecţii efective a acestui patrimoniu. Această declaraţie trebuie să se bazeze pe existenţa unei
legături verificabile, în special a unei legături culturale, istorice sau arheologice a acelui Stat cu patrimoniul cultural
subacvatic respectiv.

Articolul 10. Protecţia patrimoniului cultural subacvatic în zona economică exclusivă şi pe platoul
continental
1. Nu va putea fi acordată nicio autorizaţie pentru o intervenţie asupra patrimoniului cultural subacvatic
situat în zona economică exclusivă sau pe platoul continental decât în conformitate cu dispoziţiile prezentului articol.
2. Un Stat-parte în a carui zonă economică exclusivă sau pe al carui platou continental se găseşte un
patrimoniu cultural subacvatic are dreptul să interzică sau sa autorizeze orice intervenţie asupra acestui patrimoniu,
pentru a împiedica lezarea drepturilor sale suverane sau a jurisdicţiei sale, aşa cum sunt ele recunoscute de dreptul
internaţional, inclusiv de Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării.
3. Când se descoperă un element de patrimoniu cultural subacvatic sau când se are în vedere o intervenţie
asupra patrimoniului cultural subacvatic în zona economică exclusivă sau pe platoul continental aparţinând unui
Stat-parte, acest Stat-parte:
a. consultă toate celelalte State-părţi care şi-au manifestat interesul pentru aceasta, conform articolului 9,
punctul 5, asupra celui mai bun mod de a proteja patrimoniul cultural subacvatic;
b. coordonează aceste consultări în calitate de Stat coordonator, în afară de cazul în care declară explicit
că nu doreşte să facă acest lucru, situaţie în care Statele-părţi care şi-au manifestat interesul pentru aceasta, conform
articolului 9, paragraful 5, desemnează un Stat coordonator.
4. Fără a aduce atingere obligaţiilor tuturor Părţilor de a proteja patrimoniul cultural subacvatic prin
adoptarea măsurilor necesare, conforme dreptului internaţional, pentru prevenirea oricarui pericol imediat la adresa
patrimoniului cultural subacvatic, în special a jafului, Statul coordonator poate să ia toate măsurile oportune şi/sau să
acorde toate autorizaţiile necesare, conform prezentei Convenţii şi, la nevoie, înainte de orice consultare, pentru
prevenirea oricărui pericol imediat la adresa patrimoniului cultural subacvatic, pericol determinat fie de acţiuni
umane, fie de alte cauze, inclusiv jaful. Pentru adoptarea acestor măsuri poate fi solicitată asistenţa altor State-părţi.
5. Statul coordonator:
a. pune în aplicare măsurile de protecţie care au fost convenite de Statele participante la consultare,
inclusiv Statul coordonator, cu excepţia cazului în care Statele consultate, inclusiv Statul coordonator, decid ca aceste
măsuri să fie puse în aplicare de un alt Stat-parte;
b. eliberează toate autorizaţiile necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor astfel stabilite, conform
Normelor, cu excepţia cazului în care Statele consultate, inclusiv Statul coordonator, decid ca aceste autorizaţii să fie
eliberate de un alt Stat-parte;
c. poate realiza orice fel de cercetare preliminară necesară asupra patrimoniului cultural subacvatic şi
eliberează toate autorizaţiile necesare în respectiva situaţie, şi transmite fără întârziere Directorului general rezultatele
acestei cercetări, iar acesta pune imediat aceste informaţii la dispoziţia celorlalte State-părţi.
6. În coordonarea acestor consultări, în adoptarea acestor măsuri şi prin realizarea oricaror cercetari
preliminare sau eliberarea de autorizaţii în baza prezentului articol, Statul coordonator acţionează în numele Statelor-
părţi în ansamblul lor şi nu în propriul său interes. O astfel de acţiune nu poate constitui prin ea însăşi baza vreunui
fel de revendicare a unui drept preferenţial sau jurisdicţional neconsacrat prin dreptul internaţional şi, în special, prin
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării.
7. Sub rezerva dispoziţiilor punctelor 2 şi 4, nicio intervenţie asupra vreunei nave sau aeronave de stat nu
poate fi realizată fără acordul Statului sub al cărui pavilion aceasta se găseşte sau fără colaborarea Statului
coordonator.

Articolul 11. Declararea şi notificarea în Zonă

1. Toate Statele-părţi au responsabilitatea protejării patrimoniului cultural subacvatic din Zonă, conform
prezentei Convenţii şi articolului 149 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării. În consecinţă, când un
cetăţean al unui Stat-parte sau un vas care arborează pavilionul sau face o descoperire ori are intenţia să realizeze o
intervenţie asupra patrimoniului cultural subacvatic situat în Zonă, acest Stat-parte va cere cetăţeanului sau ori
căpitanului vasului să îi raporteze această descoperire sau intervenţie.
2. Statele-părţi vor notifica Directorului general şi Secretarului general al Autorităţii Internaţionale a
Fundurilor Marine descoperirile sau intervenăţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic care le-au fost astfel
semnalate.
3. Directorul general pune, fără întârziere, la dispoziţia tuturor Statelor-părţi informaţiile care îi sunt astfel
notificate.
4. Orice Stat-parte poate declara Directorului general că doreşte să fie consultat asupra modului în care se
asigură protecţia efectivă a acestui patrimoniu cultural subacvatic. Această declaraţie trebuie să se bazeze pe existenţa
unei legături verificabile dintre Statul respectiv şi acel patrimoniu cultural subacvatic, ţinând cont mai ales de
drepturile preferenţiale ale Statelor, de natura culturală, istorică sau arheologică.

Articolul 12. Protecţia patrimoniului cultural subacvatic în Zonă

1. Nu va putea fi eliberată nicio autorizaţie pentru o intervenţie asupra patrimoniului cultural subacvatic
situat în Zonă decât în conformitate cu dispoziţiile prezentului articol.
2. Directorul general invită toate Statele-părţi care şi-au exprimat interesul, conform articolului 11, punctul 4,
să se consulte asupra celui mai bun mod de a proteja patrimoniul cultural subacvatic şi să desemneze un Stat-parte
care să coordoneze aceste consultări în calitate de Stat coordonator. Directorul general va invita şi Autoritatea
Internaţională a Fundurilor Marine să participe la astfel de consultări.
3. Toate Statele-părţi pot lua orice măsură pe care o consideră oportună, conform prezentei Convenţii, la
nevoie înaintea oricarei consultări, pentru a preîntâmpina orice pericol imediat la adresa patrimoniului cultural
subacvatic, fie că acest pericol este rezultatul activitaţii umane, fie că este datorat altor cauze şi, cu deosebire, jafului.
4. Statul coordonator:
a. pune în aplicare măsurile de protecţie care au fost stabilite de Statele participante la consultare,
inclusiv Statul coordonator, cu excepţia cazului în care Statele participante la consultare, inclusiv Statul coordonator,
decid ca aceste măsuri să fie puse în aplicare de un alt Stat-parte; şi
b. eliberează toate autorizaţiile necesare în vederea aplicării măsurilor astfel convenite, în conformitate
cu prezenta Convenţie, cu excepţia cazului în care Statele participante la consultare, inclusiv Statul coordonator, decid
ca aceste autorizaţii să fie eliberate de un alt Stat-parte.
5. Statul coordonator poate realiza orice cercetare preliminară necesară a patrimoniului cultural subacvatic,
eliberează toate autorizaţiile necesare în acest scop şi transmite fără întârziere rezultatele acesteia Directorului general,
care pune imediat aceste informaţii la dispoziţia celorlalte State-părţi.
6. În coordonarea acestor consultări, în adoptarea acestor măsuri şi prin realizarea oricaror cercetări
preliminare sau eliberarea de autorizaţii în baza prezentului articol, Statul coordonator acţionează în beneficiul
întregii umanităţi, în numele tuturor Statelor-părţi. În ceea ce priveşte patrimoniul vizat, o atenţie deosebită se acordă
drepturilor preferenţiale ale Statelor, de origine culturală, istorică sau arheologică.
7. Niciun Stat-parte nu va întreprinde sau autoriza intervenţii asupra vreunei nave sau aeronave de stat în
Zonă, fără acordul Statului sub al cărui pavilion aceasta se găseşte.

Articolul 13. Imunitatea suverană

Nu sunt obligate să raporteze descoperirile de patrimoniu cultural subacvatic, conform articolelor 9, 10, 11 şi
12, navele de război şi alte nave guvernamentale sau aeronave militare care beneficiază de imunitate suverană, care
funcţionează în scopuri necomerciale în cursul operaţiunilor lor obişnuite şi care nu iau parte la intervenţii asupra
patrimoniului cultural subacvatic. Totuşi, prin adoptarea de măsuri care să nu aibă efecte negative asupra
operaţiunilor sau capacităţilor operaţionale ale navelor de război, ale altor nave guvernamentale sau aeronave militare
care beneficiază de imunitate suverană şi care operează în scopuri necomerciale, Statele-părţi veghează ca acestea să
se conformeze, pe cât este posibil şi realizabil, dispoziţiilor articolelor 9, 10, 11 şi 12.

Articolul 14. Controlul asupra intrărilor în teritoriu, asupra comerţului şi posesiunii

Statele-părţi iau măsuri pentru a impiedica intrarea pe teritoriul lor, comerţul şi posesia de elemente de
patrimoniu cultural subacvatic exportate ilicit şi/sau recuperate, atunci când această recuperare a fost realizată cu
încălcarea dispoziţiilor prezentei Convenţii.

Articolul 15. Neutilizarea zonelor din jurisdicţia Părţilor

 Statele-părţi vor lua măsuri pentru a interzice utilizarea teritoriului lor, inclusiv a porturilor maritime, precum
şi a insulelor artificiale, instalaţiilor şi structurilor din jurisdicţia lor exclusivă sau plasate sub controlul lor exclusiv, în
scopul realizării de intervenţii asupra patrimoniului cultural subacvatic neconforme cu dispoziţiile prezentei
Convenţii.

Articolul 16. Măsuri privind cetăţenii şi navele

Statele-părţi iau toate măsurile pe care le consideră oportune, pentru a se asigura că cetăţenii lor şi navele care
arborează pavilionul lor nu vor realiza intervenţii asupra patrimoniului cultural subacvatic în modalităţi care nu sunt
conforme cu prezenta Convenţie.

Articolul 17. Sancţiuni

1. Toate Statele-părţi vor impune sancţiuni pentru încălcarea măsurilor pe care le-au adoptat, în vederea
punerii în aplicare a prezentei Convenţii.
2. Sancţiunile aplicabile pentru încălcarea acestor măsuri trebuie să fie suficient de severe, pentru a garanta
respectarea prezentei Convenţii şi pentru a descuraja aceste infracţiuni, oriunde acestea ar putea avea loc, şi trebuie să
îi priveze pe contravenienţi de profiturile obţinute din activitaţile lor ilicite.
3. Statele-părţi cooperează pentru a asigura aplicarea sancţiunilor decise în baza prezentului articol.

Articolul 18. Confiscarea şi dispunerea de elemente de patrimoniu cultural subacvatic

1. Fiecare Stat-parte va lua măsuri în vederea confiscării pe teritoriul său a elementelor de patrimoniu cultural
subacvatic, care au fost recuperate într-o manieră neconformă cu dispoziţiile prezentei Convenţii.
2. Fiecare Stat-parte care a confiscat elemente de patrimoniu cultural subacvatic, în aplicarea prezentei
Convenţii, le va înregistra, le va proteja şi va lua toate măsurile necesare pentru a asigura stabilizarea lor.
3. Fiecare Stat-parte care a confiscat elemente de patrimoniu cultural subacvatic, în aplicarea prezentei
Convenţii, va notifica acest lucru Directorului general şi oricărui Stat care are o legătură verificabilă cu respectivul
patrimoniu cultural subacvatic, în special o legătură culturală, istorică sau arheologică.
4. Statul-parte care a confiscat elemente de patrimoniu cultural subacvatic va face astfel încât să se dispună de
acestea în interes general, ţinând seama de imperativele de conservare şi cercetare, de necesitatea reconstituirii
colecţiilor dispersate, de cerinţele în materie de acces al publicului, de expunere şi educaţie, precum şi de interesele
oricărui Stat care are o legătură verificabilă cu respectivul patrimoniu cultural subacvatic, în special o legătură
culturală, istorică sau arheologică.

Articolul 19. Cooperarea şi schimbul de informaţii

1. Părţile cooperează şi îşi acordă reciproc asistenţa, în vederea asigurării protejării şi gestionării
patrimoniului cultural subacvatic în cadrul prezentei Convenţii, mai ales, când acest lucru este posibil, prin
colaborarea în ceea ce priveşte explorarea, excavarea, documentarea, conservarea, studiul şi punerea în valoare a
acestui patrimoniu.
2. În măsura în care obiectivele prezentei Convenţii o permit, toate Statele-părţi vor face schimb de informaţii
cu alte State-părţi în ceea ce priveşte, mai ales, descoperirea de elemente ale acestui patrimoniu, localizarea lor,
elementele care au fost excavate sau recuperate, fără respectarea prevederilor prezentei Convenţii sau cu încălcarea
altor dispoziţii din dreptul internaţional, precum şi metodele şi tehnicile ştiinţifice adecvate şi evoluţia dreptului
aplicabil acestui patrimoniu.
3. Informaţiile referitoare la descoperirea sau localizarea de elemente ale patrimoniului cultural subacvatic,
care sunt comunicate între Statele-părţi sau între UNESCO şi Statele-părţi, vor avea un caracter confidenţial şi vor fi
comunicate exclusiv serviciilor competente ale Statelor-părţi, în măsura în care acest lucru este conform legislaţiei lor
naţionale, atât timp cât divulgarea lor ar putea pune în pericol conservarea respectivelor elemente ale acestui
patrimoniu.
4. Fiecare Stat-parte va lua toate măsurile pe care le consideră oportune, inclusiv, dacă este posibil, prin
utilizarea bazelor de date internaţionale corespunzatoare, pentru a difuza informaţiile de care dispune asupra
patrimoniului cultural subacvatic excavat sau recuperat cu încălcarea prevederilor prezentei Convenţii sau a
dreptului internaţional.

Articolul 20. Sensibilizarea publicului

 Fiecare Stat-parte va lua toate măsurile posibile, pentru a determina publicul să înţeleagă valoarea şi interesul
patrimoniului cultural subacvatic şi importanţa protecţiei acestuia prin prezenta Convenţie.

Articolul 21. Formarea pentru arheologia subacvatică

Toate Statele-părţi vor coopera, în scopul de a oferi o formare profesională în domeniul arheologiei
subacvatice, precum şi al tehnicilor de conservare a patrimoniului cultural subacvatic şi pentru realizarea, în condiţii
prestabilite, a unor transferuri de tehnologie în domeniul patrimoniului cultural subacvatic.

Articolul 22. Autoritaţile competente

1. Pentru a veghea la corecta punere în aplicare a prezentei Convenţii, Statele-părţi îşi vor crea autorităţi
competente în domeniu sau le vor consolida, dacă este cazul, pe cele existente, pentru a iniţia crearea, administrarea şi
actualizarea unui inventar al patrimoniului cultural subacvatic şi pentru a asigura în mod eficace protecţia,
conservarea, punerea în valoare şi gestionarea patrimoniului cultural subacvatic, precum şi cercetările şi educaţia
necesare.
2. Statele-părţi vor comunica Directorului general numele şi adresa autorităţilor competente în materie de
patrimoniu cultural subacvatic.

Articolul 23. Conferinţele Statelor-părţi

1. Directorul general va convoca o Conferinţă a Statelor-părţi înainte de împlinirea unui an de la intrarea în
vigoare a prezentei Convenţii, apoi cel puţin odată la 2 ani. Directorul general poate convoca o Conferinţă
extraordinară a Statelor-părţi, la cererea majorităţii acestora.
2. Conferinţa Statelor-părţi va stabili funcţiile şi responsabilităţile proprii.
3. Conferinţa Statelor-părţi va adopta propriul regulament interior.
4. Conferinţa Statelor-părţi poate stabili un Consiliu consultativ ştiinţific şi tehnic, format din experţi numiţi
de Statele-părţi, cu respectarea principiilor distribuţiei geografice echitabile şi echilibrului între sexe.
5. Consiliul consultativ ştiinţific şi tehnic acordă asistenţă Conferinţei Statelor-părţi, în funcţie de nevoile
acesteia, în probleme cu caracter ştiinţific sau tehnic privind punerea în aplicare a Normelor.

Articolul 24. Secretariatul Convenţiei

1. Directorul general asigură Secretariatul prezentei Convenţii.
2. Funcţiile Secretariatului cuprind, între altele:
a. organizarea conferinţelor Statelor-părţi, conform articolului 23, punctul 1;
b. asistarea Statelor-părţi, în vederea punerii în aplicare a deciziilor Conferinţei Statelor-părţi.

Articolul 25. Rezolvarea paşnică a diferendelor

1. Orice diferend între două sau mai multe State-părţi în legătură cu interpretarea sau aplicarea prezentei
Convenţii va face obiectul unor negocieri purtate cu bună-credinţă sau prin alte mijloace de rezolvare paşnică, la
alegerea lor.
2. Dacă aceste negocieri nu permit rezolvarea diferendului într-un termen rezonabil, acesta poate fi supus
medierii UNESCO, cu acordul Statelor-părţi implicate.
3. Dacă nu se face apel la mediere sau dacă medierea nu permite găsirea unei rezolvări, oricarui diferend i se
aplică, mutatis mutandis, dispoziţiile referitoare la rezolvarea diferendelor, enunţate în partea a XV-a a Convenţiei
Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, indiferent dacă aceste State sunt sau nu Parte la Convenţia Naţiunilor Unite
asupra dreptului mării.
4. Orice procedură aleasă de un Stat-parte la prezenta Convenţie şi la Convenţia Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării, în temeiul articolului 287 din aceasta, se aplică rezolvării diferendelor în virtutea prezentului articol,
în afara cazului în care acest Stat-parte a ales în momentul în care a ratificat, a acceptat, a aprobat ori a aderat la
prezenta Convenţie sau în orice alt moment ulterior, o altă procedură, în conformitate cu articolul 287, de rezolvare a
diferendelor care ar rezulta din prezenta Convenţie.
5. În momentul în care a ratificat, a acceptat, a aprobat ori a aderat la prezenta Convenţie sau în orice alt
moment ulterior, un Stat-parte la prezenta Convenţie, care nu este Parte la Convenţia Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării, este liber să-şi aleagă, printr-o declaraţie scrisă, unul sau mai multe dintre mijloacele enunţate la
articolul 287, punctul 1 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, în vederea rezolvării diferendelor în
temeiul prezentului articol. Articolul 287 se aplică acestei declaraţii, precum şi oricărui diferend în care acest Stat este
Parte şi care nu este vizat de o declaraţie în vigoare. Pentru conciliere şi arbitraj, conform Anexelor V şi VII la
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, acest Stat este abilitat să desemneze conciliatori şi arbitri care să
fie incluşi pe listele menţionate în articolul 2 din Anexa V şi în articolul 2 din Anexa VII, în vederea rezolvării
diferendelor rezultate din prezenta Convenţie.

Articolul 26. Ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea

1. Prezenta Convenţie este supusă ratificării, acceptării sau aprobării Statelor membre ale UNESCO.
2. Prezenta Convenţie este supusă aderării:
a. Statelor nemembre ale UNESCO, dar Membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau Membre ale unei
instituţii specializate din sistemul Naţiunilor Unite sau al Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice, precum şi a
Statelor-părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, precum şi a oricărui Stat invitat să adere la ea de către
Conferinţa generală a UNESCO;
b. teritoriilor care beneficiază de o autonomie internă completă, recunoscută ca atare de Organizaţia
Naţiunilor Unite, dar care nu sunt pe deplin independente, conform Rezoluţiei 1514 (XV) a Adunarii Generale, şi care
sunt competente în chestiunile la care face referire prezenta Convenţie, având inclusiv competenţa de a încheia tratate
în aceste domenii.
3. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare vor fi depuse la Directorul general.

Articolul 27. Intrarea în vigoare

Prezenta Convenţie va intra în vigoare la 3 luni de la data depunerii celui de-al 20-lea instrument la care face
referire articolul 26, dar numai pentru cele 20 de State sau teritorii care vor fi depus astfel respectivul instrument.
Prezenta Convenţie va intra în vigoare pentru oricare alt Stat sau teritoriu la 3 luni de la depunerea de către acesta a
respectivului instrument.

Articolul 28. Declaraţia referitoare la apele continentale

La data ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la prezenta Convenţie sau la orice dată ulterioară, orice
Stat-parte poate declara că Normele se aplică apelor sale continentale care nu au caracter maritim.

Articolul 29. Limitarea ariei geografice de aplicare

La data ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la prezenta Convenţie, un Stat sau un teritoriu poate
stipula, printr-o declaraţie către depozitarul prezentei Convenţii, că aceasta nu se aplică anumitor părţi specificate ale
teritoriului sau, ale apelor sale interioare, ale apelor sale arhipelagice sau ale mării sale teritoriale şi va preciza care
sunt motivele pentru care face acest lucru. Pe cât posibil şi în cel mai scurt termen posibil, Statul respectiv se va
strădui sa creeze condiţiile care să permită aplicarea prezentei Convenţii şi în zonele specifice precizate în Declaraţia
sa; din momentul în care acest lucru va fi realizat, acesta îşi va retrage Declaraţia, total sau parţial.

Articolul 30. Rezerve

Cu excepţia articolului 29, nu pot fi formulate rezerve la adresa prezentei Convenţii.

Articolul 31. Amendamente

1. Orice Stat-parte poate propune amendamente la prezenta Convenţie, prin comunicare scrisă adresată
Directorului general. Directorul general va transmite această comunicare tuturor Statelor-părţi. Dacă în urmatoarele 6
luni de la data transmiterii comunicării, cel puţin jumatate din numarul Statelor-părţi raspunde favorabil solicitării,
Directorul general va prezenta respectiva propunere la urmatoarea Conferinţă a Statelor-părţi pentru discuţii şi
eventuala adoptare.
2. Amendamentele se adoptă cu majoritatea a două treimi din numarul Statelor-părţi prezente şi participante
la vot.
3. Odată adoptate, amendamentele la prezenta Convenţie sunt înaintate Statelor-părţi pentru ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare.
4. Pentru Statele-părţi care le-au ratificat, acceptat, aprobat sau care au aderat la acestea, amendamentele la
prezenta Convenţie intră în vigoare în termen de 3 luni de la depunerea instrumentelor, la care se face referire în
punctul 3, de către două treimi din numarul Statelor-părţi. Ulterior, pentru orice Stat sau teritoriu care ratifică,
acceptă, aprobă sau care aderă la respectivul amendament, acesta intră în vigoare la 3 luni de la data depunerii de
către Statul-parte a instrumentului sau de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare.
5. Un Stat sau un teritoriu care devine Parte la prezenta Convenţie după intrarea în vigoare a unui
amendament, în conformitate cu punctul 4, cu excepţia cazului în care îşi va fi exprimat o intenţie diferită, este
considerat:
a. Parte la prezenta Convenţie aşa cum a fost amendată; şi
b. Parte la prezenta Convenţie neamendată în legătură cu orice alt Stat-parte, care nu este obligat prin
acest amendament.

Articolul 32. Denunţarea

1. Un Stat-parte poate denunţa prezenta Convenţie, printr-o notificare scrisă, adresată Directorului general.
2. Denunţarea intră în vigoare la 12 luni de la data primirii notificării, cu excepţia situaţiei în care notificarea
prevede o dată ulterioară.
3. Denunţarea nu va afecta cu nimic datoria niciunui Stat-parte de a se achita de obligaţiile enunţate în
prezenta Convenţie, cărora trebuie să li se conformeze în baza dreptului internaţional, independent de aceasta.

Articolul 33. Normele

Normele anexate la prezenta Convenţie sunt parte integrantă a acesteia şi, cu excepţia situaţiei în care există o
dispoziţie contrară explicită, orice trimitere la prezenta Convenţie se referă şi la Norme.

Articolul 34. Înregistrarea la Organizaţia Naţiunilor Unite

Conform prevederilor articolului 102 din Carta Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi înregistrată la
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la cererea Directorului general.

Articolul 35. Versiunile autorizate

Prezenta Convenţie a fost redactată în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă, toate cele 6
texte fiind în mod egal autentice.

ANEXA
Norme privind intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic
I. Principii generale
Norma 1. Pentru protecţia patrimoniului cultural subacvatic, conservarea in situ va fi considerată ca fiind
prima opţiune. Prin urmare, intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic nu vor fi autorizate decât dacă sunt
realizate într-o manieră compatibilă cu protecţia acestui patrimoniu şi pot fi autorizate, cu această condiţie, dacă
contribuie în mod semnificativ la protejarea, cunoaşterea sau punerea în valoare a patrimoniului amintit.
Norma 2. Exploatarea comercială a patrimoniului cultural subacvatic, în scopuri de tranzacţionare sau speculă
ori dispersia sa iremediabilă, este fundamental incompatibilă cu protecţia şi buna administrare a acestui patrimoniu.
Elementele patrimoniului cultural subacvatic nu pot face obiectul nici al unor tranzacţii, nici al unor operaţiuni de
vânzare, cumpărare sau troc ca bunuri comerciale.
Prezenta Normă nu poate fi interpretată ca împiedicând:
a. furnizarea de servicii arheologice profesioniste sau de servicii conexe necesare, a caror natură şi ale
căror scopuri sunt întru totul conforme prezentei Convenţii, fiind supuse autorizării de către autorităţile competente;
b. depozitarea de elemente de patrimoniu cultural subacvatic, recuperate în cadrul unui proiect de
cercetare, desfăşurat în conformitate cu prezenta Convenţie, atâta vreme cât aceasta nu aduce atingere interesului
ştiinţific sau cultural ori integrităţii elementelor recuperate şi nici nu determină împrăştierea lor iremediabilă, este
conformă normelor 33 şi 34 şi este supusă autorizării de către autoritaţile competente.
Norma 3. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic nu trebuie să aibă asupra acestuia efecte
negative mai mari decât este necesar pentru atingerea obiectivelor proiectului.
Norma 4. La intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic se vor utiliza tehnici şi metode de
prospectare nondistructive, de preferinţă pentru recuperarea obiectelor. Dacă excavarea sau recuperarea se dovedesc
necesare în scopuri de cercetare ştiinţifică sau de protecţie definitivă a patrimoniului cultural subacvatic, trebuie să fie
utilizate metodele şi tehnicile cele mai puţin distructive şi să fie favorizată conservarea vestigiilor.
Norma 5. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic vor evita să afecteze inutil resturile umane şi
locurile sacre.
Norma 6. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic vor fi strict reglementate, astfel încât
informaţia culturală, istorică şi arheologică colectată să fie înregistrată în mod corespunzator.
Norma 7. Accesul in situ al publicului la patrimoniul cultural subacvatic trebuie încurajat, cu excepţia
cazurilor în care un astfel de acces este incompatibil cu protecţia şi administrarea sitului.
Norma 8. Cooperarea internaţională în materia intervenţiei asupra patrimoniului cultural subacvatic va fi
încurajată, în scopul de a înlesni schimburile eficiente între arheologi şi alţi specialişti competenţi şi de a folosi cât mai
bine competenţele acestora.

II. Propunerea de proiect

Norma 9. Înaintea oricărei intervenţii asupra patrimoniului cultural subacvatic va trebui elaborată o
propunere de proiect, care va fi supusă spre aprobare autorităţilor competente şi avizării de către comunitatea
ştiinţifică.
Norma 10. Propunerea de proiect va cuprinde:
a. o evaluare a studiilor preexistente sau preliminare;
b. enunţarea obiectivelor proiectului;
c. metodele şi tehnicile care vor fi utilizate;
d. planul de finanţare;
e. calendarul prevăzut pentru realizarea proiectului;
f. componenţa echipei responsabile de proiect, cu indicarea calificărilor, funcţiilor şi a experienţei
fiecăruia dintre membrii săi;
g. planurile de analiză şi alte activităţi de realizat ulterior muncii pe şantier;
h. un program de conservare al materialului arheologic şi al sitului, în stransă cooperare cu autorităţile
competente;
i. un proiect de administrare şi de întreţinere al sitului pe întreaga durată a proiectului;
j. un program de documentare;
k. un plan de securitate;
l. o politică de mediu;
m. modalităţile de colaborare cu muzeele şi alte instituţii, în special ştiinţifice;
n. un plan de pregătire al rapoartelor;
o. modalităţile de depozitare ale arhivelor, inclusiv ale elementelor de patrimoniu cultural subacvatic
recuperate; şi
p. un program de publicare.
Norma 11. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic trebuie să se desfăşoare conform propunerii
de proiect aprobate de autorităţile competente.
Norma 12. În caz de descoperire neprevăzută sau de schimbare a circumstanţelor, propunerea de proiect va fi
reexaminată şi modificată cu aprobarea autorităţilor competente.
Norma 13. În cazurile de urgenţă sau de descoperire întâmplătoare, pot fi autorizate intervenţii asupra
patrimoniului cultural subacvatic, inclusiv măsuri de conservare sau intervenţii de scurtă durată, în special pentru
stabilizarea sitului, chiar şi în absenţa unei propuneri de proiect, în vederea conservării patrimoniului cultural
subacvatic.

III. Studiul prealabil

Norma 14. Studiul prealabil la care face referire norma 10 a) cuprinde o evaluare a interesului pe care îl
prezintă respectivul patrimoniu cultural subacvatic şi mediul său înconjurător, precum şi a riscurilor la adresa
acestora pe care le presupune proiectul avut în vedere şi posibilitatea de a colecta date care să corespundă obiectivelor
proiectului.
Norma 15. Evaluarea va cuprinde şi studiile de bază asupra observaţiilor istorice şi arheologice disponibile,
caracteristicile arheologice şi de mediu ale sitului, şi consecinţele pe care orice eventuală intruziune le-ar putea avea
asupra stabilităţii pe termen lung a patrimoniului cultural subacvatic afectat de intervenţii.

IV. Obiective, metode şi tehnici ale proiectului

Norma 16. Metodologia va fi conformă obiectivelor proiectului, iar tehnicile utilizate vor fi cât mai neinvazive
posibil.

V. Finanţarea
Norma 17. Cu excepţia cazurilor în care protecţia patrimoniului cultural subacvatic este urgentă, înainte de
începerea oricărei intervenţii va fi asigurată o bază de finanţare adecvată pentru aceasta, la un nivel suficient pentru a
duce la bun sfârşit toate etapele prevăzute în propunerea de proiect, inclusiv conservarea, documentarea şi
administrarea materialului arheologic recuperat, precum şi elaborarea şi publicarea de rapoarte.
Norma 18. Propunerea de proiect va demonstra posibilitatea finanţării complete a proiectului, de exemplu,
prin obţinerea unor garanţii.
Norma 19. Propunerea de proiect va cuprinde un plan de urgenţă, care sa garanteze conservarea
patrimoniului cultural subacvatic şi documentarea aferentă în cazul în care finanţarea prevazută ar fi întreruptă.

VI. Durata proiectului - calendarul

Norma 20. Înainte de orice intervenţie, va fi stabilit un calendar corespunzător, pentru garantarea îndeplinirii
tuturor etapelor din propunerea de proiect, inclusiv conservarea, documentarea şi administrarea elementelor de
patrimoniu cultural subacvatic recuperate, precum şi elaborarea şi publicarea de rapoarte.
Norma 21. Propunerea de proiect va cuprinde un plan de urgenţă, care să garanteze conservarea
patrimoniului cultural subacvatic şi a documentaţiei aferente, în cazul oricarei întreruperi sau încheieri anticipate a
proiectului.

VII. Competenţe şi calificări

Norma 22. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic nu pot fi realizate decât sub conducerea şi
controlul şi în prezenţa în mod regulat a unui specialist calificat în domeniul arheologiei subacvatice, având
competenţa ştiinţifică, corespunzatoare naturii proiectului.
Norma 23. Toţi membrii echipei responsabile de proiect vor avea calificările necesare şi o competenţă
recunoscută, corespunzatoare atribuţiilor lor în cadrul proiectului.

VIII. Conservarea şi administrarea sitului

Norma 24. Programul de conservare va cuprinde prevederi privind întreţinerea vestigiilor arheologice în
cursul intervenţiilor asupra patrimoniului cultural subacvatic, în timpul transportării lor şi pe termen lung.
Conservarea se va face după standardele profesionale în vigoare.
Norma 25. Programul de administrare al sitului va cuprinde prevederi privind protecţia şi gestionarea in situ
a patrimoniului cultural subacvatic, în cursul lucrărilor de şantier şi ulterior. Programul va cuprinde informarea
publicului, întroducerea de mijloace acceptabile de stabilizare, monitorizare şi protecţie a sitului împotriva
intruziunilor.

IX. Documentarea
Norma 26. Programul de documentare va cuprinde documentarea detaliată a intervenţiilor asupra
patrimoniului cultural subacvatic, inclusiv un raport de activitate realizat conform standardelor profesionale şi de
documentare arheologică în vigoare.
Norma 27. Documentarea va cuprinde, cel puţin, un inventar detaliat al sitului, cu indicarea provenienţei
elementelor de patrimoniu subacvatic, deplasate sau recuperate în cadrul intervenţiei asupra patrimoniului cultural
subacvatic, carnetele de şantier, planurile, desenele, secţiunile, precum şi fotografiile şi documentele pe orice alt tip de
suport.

X. Securitatea
Norma 28. Va fi stabilit un plan de securitate adecvat, în vederea garantării securităţii şi sănătăţii membrilor
echipei responsabile de proiect, precum şi ale terţilor. Acest plan va fi în conformitate cu dispoziţiile legale şi
profesionale în vigoare.

XI. Mediul înconjurător

Norma 29. Va fi elaborată o politică de mediu adecvată, pentru a preveni orice acţiune care ar afecta inutil
starea fundului mării şi viaţa marină.
 XII. Rapoartele
Norma 30. Vor fi prezentate, conform calendarului prevăzut în propunerea de proiect, rapoarte intermediare
şi un raport final, care vor fi păstrate în arhivele publice corespunzatoare.
Norma 31. Rapoartele vor cuprinde:
a. o prezentare a obiectivelor;
b. o prezentare a metodelor şi tehnicilor utilizate;
c. o prezentare a rezultatelor obţinute;
d. documentaţia grafică şi fotografică de bază pentru toate fazele intervenţiei;
e. recomandări privind conservarea şi gestionarea sitului şi a tuturor elementelor de patrimoniu cultural
subacvatic recuperate, precum şi a celor din cadrul sitului; şi
f. recomandări pentru activităţi ulterioare.

XIII. Conservarea arhivelor proiectului

Norma 32. Modalităţile de conservare a arhivelor proiectului vor fi hotărâte înainte de începerea oricărei
intervenţii şi vor fi incluse în propunerea de proiect.
Norma 33. Arhivele proiectului, cuprinzând elementele de patrimoniu cultural recuperate şi o copie a întregii
documentaţii de suport, vor fi, pe cât posibil, păstrate intacte şi complete, sub formă de colecţii, astfel încât să fie
accesibile specialiştilor şi publicului şi să se permită conservarea lor. Acest lucru se va realiza cât mai rapid şi nu mai
tarziu de 10 ani de la încheierea proiectului, în măsura în care acest lucru este compatibil cu conservarea
patrimoniului cultural subacvatic.
Norma 34. Arhivele proiectului vor fi gestionate conform normelor profesionale internaţionale şi supuse
autorizării de către serviciile competente.

XIV. Publicarea
Norma 35. Proiectele vor include, pe cât posibil, acţiuni educaţionale şi de popularizare a rezultatelor
proiectului, destinate publicului larg.
Norma 36. O sinteză finală a fiecarui proiect:
a. va fi făcută publică cât mai repede posibil, ţinând seama de complexitatea proiectului şi de natura
confidenţială sau delicată a informaţiei; şi
b. va fi păstrată în arhivele publice corespunzătoare.
Întocmită la Paris, în această zi de 6 noiembrie 2001, în două exemplare în mod egal autentice, care poartă
semnătura Preşedintelui celei de-a 31-a sesiuni a Conferinţei generale şi a Directorului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, care vor fi depuse în arhivele UNESCO; copii certificate conforme
ale acesteia vor fi remise tuturor Statelor şi teritoriilor la care face referire articolul 26, precum şi Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

Intrarea în vigoare:
În conformitate cu prevederile articolului 27, această Convenţie va intra în vigoare la 3 luni de la data
depunerii celui de-al 20-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, dar numai pentru cele 20 de
State sau teritorii, care vor fi depus astfel respectivul instrument. Convenţia va intra în vigoare pentru oricare alt Stat
sau teritoriu la 3 luni de la depunerea de către acesta a respectivului instrument.
Texte autentice:
Arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.
State-părţi:
Lista în ordine alfabetică
Convenţia asupra protecţiei patrimoniului cultural subacvatic1

State Data depunerii

Tipul
instrumentului instrumentului
----------------------------------------------------------
1. Bulgaria 6.10.2003 Ratificare
 2. Croaţia 1.12.2004 Ratificare
3. Libia 23.06.2005 Ratificare
4. Lituania 12.06.2006 Ratificare
5. Mexic 5.07.2006 Ratificare
6. Nigeria 21.10.2005 Ratificare
7. Panama 20.05.2003 Ratificare
8. Spania 6.06.2005 Ratificare
----------------------------------------------------------

1 ) În conformitate cu articolul 27, această Convenţie va intra în vigoare la 3 luni de la data depunerii celui de-
al 20-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, dar numai pentru cele 20 de State sau teritorii, care
vor fi depus astfel respectivul instrument. Convenţia va intra în vigoare pentru oricare alt Stat sau teritoriu la 3 luni
de la depunerea de către acesta a respectivului instrument.
Lista în ordine cronologică
Convenţia asupra protecţiei patrimoniului cultural subacvatic1)

State Data depunerii

Tipul
instrumentului instrumentului
------------------------------------------------
1. Panama 20.05.2003 Ratificare
2. Bulgaria 6.10.2003 Ratificare
3. Croatia 1.12.2004 Ratificare
4. Spania 6.06.2005 Ratificare
5. Libia 23.06.2005 Ratificare
6. Nigeria 21.10.2005 Ratificare
7. Lituania 12.06.2006 Ratificare
8. Mexic 5.07.2006 Ratificare
------------------------------------------------

1 ) În conformitate cu articolul 27, această Convenţie va intra în vigoare la 3 luni de la data depunerii celui de-
al 20-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, dar numai pentru cele 20 de State sau teritorii care
vor fi depus astfel respectivul instrument. Convenţia va intra în vigoare pentru oricare alt Stat sau teritoriu la 3 luni
de la depunerea de către acesta a respectivului instrument.
 11. Protocolul din 26 martie 1999 (Protocolul din 1999)
Protocolul nr. 2 la Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat

Haga, 26 martie 1999

Părţile,
conştiente de nevoia de a îmbunătaţi protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat şi de a stabili un
sistem de protecţie extinsă, pentru bunuri culturale anume desemnate, reafirmând importanţa prevederilor Convenţiei
pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, adoptată la Haga la data de 14 mai 1954, şi subliniind
necesitatea completării acestor prevederi prin măsuri care să întărească implementarea lor, dorind să ofere înaltelor
Părţi contractante la Convenţie posibilitatea de a participa mai direct la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict
armat prin stabilirea de proceduri adecvate, considerând că regulile care guvernează protecţia bunurilor culturale în
caz de conflict armat vor trebui să reflecte evoluţiile din dreptul internaţional, afirmând că regulile dreptului
internaţional comun vor continua să guverneze problemele care nu sunt reglementate prin prevederile prezentului
Protocol, au convenit urmatoarele:

CAPITOLUL 1
Introducere

Articolul 1. Definiţii
În sensul prezentului Protocol:
a) “Parte” înseamnă un Stat-parte la prezentul Protocol;
b) “bunuri culturale” înseamnă bunurile culturale, aşa cum sunt definite în articolul 1 din Convenţie;
c) “Convenţie” înseamnă Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, adoptată la
Haga, la 14 mai 1954;
d) “Înalta Parte contractantă” înseamnă un Stat-parte la Convenţie;
e) “protecţie extinsă” înseamnă sistemul de protecţie extinsă, stabilit prin articolul 10 şi 11;
f) “obiectiv militar” înseamnă un obiect care, prin natura sa, prin amplasarea, destinaţia sau utilizarea sa,
contribuie efectiv la acţiunea militară şi a cărui distrugere totală ori parţială, capturare sau neutralizare reprezintă, în
circumstanţele existente la momentul respectiv, un avantaj militar categoric;
g) “ilicit” înseamnă realizat prin constrângere sau într-un alt mod prin care se încalcă normele aplicabile ale
legislaţiei naţionale din teritoriul ocupat sau ale dreptului internaţional;
h) “Listă” înseamnă Lista internaţională a bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă, stabilită în
conformitate cu articolul 27, paragraful 1, alin. b);
i) “Director general” înseamnă Directorul general al UNESCO;
j) “UNESCO” înseamnă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură;
k) “primul Protocol” înseamnă Protocolul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat,
adoptat la Haga, la 14 mai 1954.

Articolul 2. Relaţia cu Convenţia

Prezentul Protocol completează Convenţia în relaţiile dintre Părţi.

Articolul 3. Domeniul de aplicare

1. În completare la prevederile care se aplică în timp de pace, prezentul Protocol se va aplica în situaţiile
prevăzute în articolul 18, paragrafele 1 şi 2 din Convenţie şi în articolul 22, paragraful 1.
2. Dacă una dintre Părţile la un conflict armat nu este ţinută de prezentul Protocol, Părţile la prezentul
Protocol sunt ţinute de acesta în relaţiile reciproce dintre ele. În plus, ele sunt ţinute de prevederile prezentului
Protocol în relaţiile cu un Stat-parte la un conflict, care nu este ţinut de prezentul Protocol, dacă respectivul Stat
acceptă prevederile prezentului Protocol şi atât timp cât le aplică.

Articolul 4. Relaţiile dintre cap. 3 şi alte prevederi din Convenţie şi din prezentul Protocol
 Aplicarea prevederilor cap. 3 din prezentul Protocol se va face fără a aduce atingere:
a) aplicării prevederilor cap. I din Convenţie şi ale cap. 2 din prezentul Protocol;
b) aplicării prevederilor cap. II din Convenţie, cu precizarea faptului că, în caz dacă între Părţile la prezentul
Protocol sau dacă între o Parte şi un Stat care acceptă şi aplică prezentul Protocol, în conformitate cu articolul 3,
paragraful 2 bunurile culturale beneficiază atât de protecţie specială, cât şi de protecţie extinsă, se aplică numai
prevederile de protecţie extinsă.

Capitolul 2. Prevederi generale privind protecţia

Articolul 5. Protejarea bunurilor culturale

Măsurile pregătitoare luate în timp de pace, pentru protejarea bunurilor culturale împotriva efectelor
previzibile ale unui conflict armat, conform articolului 3 din Convenţie, vor cuprinde, ca fiind adecvate, întocmirea de
inventare, planificarea de măsuri de urgenţă pentru protecţia bunurilor în caz de incendiu sau de distrugere a
structurilor, pregătirea pentru transferul bunurilor culturale mobile ori pregătirea unei protecţii adecvate in situ a
bunurilor respective, precum şi desemnarea autorităţilor competente responsabile de protejarea bunurilor culturale.

Articolul 6. Respectarea bunurilor culturale

În scopul garantării respectului faţă de bunurile culturale, în conformitate cu articolul 4 din Convenţie:
a) derogarea în baza unei necesităţi militare imperative, conform articolului 4, paragraful 2 din Convenţie, se
poate invoca pentru a întreprinde un act de ostilitate împotriva unui bun cultural numai dacă şi numai atât timp cât:
(i) bunul cultural respectiv a fost transformat, în virtutea funcţiei sale, într-un obiectiv militar; şi
(ii) nu există nicio altă soluţie practic posibilă pentru a obţine un avantaj militar similar celui oferit de
întreprinderea unui act de ostilitate împotriva respectivului obiectiv;
b) derogarea, în baza unei necesităţi militare imperative, conform articolului 4, paragraful, 2 din Convenţie, se
poate invoca pentru a utiliza un bun cultural în scopuri, care sunt susceptibile să îl expună distrugerii sau daunelor
numai dacă şi numai atât timp cât nu este posibilă alegerea dintre o astfel de utilizare a bunului cultural şi o altă
metodă practic posibilă pentru a obţine un avantaj militar similar;
c) decizia de a invoca o necesitate militară imperativă va fi luată numai de către un ofiţer care comandă o forţă
egală sau superioară celei a unui batalion ori o forţă mai mică, atunci când circumstanţele nu permit altfel;
d) în cazul unui atac, în baza deciziei luate în conformitate cu alin. a), se va da un avertisment în timp util şi
cu mijloace eficace, atunci când circumstanţele permit acest lucru.

Articolul 7. Precauţii în caz de atac

Fară a aduce afecta celelalte precauţii impuse de dreptul internaţional umanitar în desfăşurarea operaţiunilor
militare, fiecare Parte aflată în conflict trebuie:
a) să facă tot ceea ce este posibil pentru a verifica dacă obiectivele ce urmează a fi atacate nu sunt bunuri
culturale protejate în baza articolului 4 din Convenţie;
b) să ia toate precauţiile posibile, în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor şi a metodelor de atac, în scopul
evitării şi, în orice caz, pentru reducerea la minimum a daunelor care pot fi aduse incidental bunurilor culturale
protejate în baza articolului 4 din Convenţie;
c) să se abţină în a lansa un atac ce poate fi susceptibil de a provoca incidental daune bunurilor culturale
protejate în baza articolului 4 din Convenţie, daune care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct
anticipat; şi
d) să anuleze sau să suspende un atac, dacă devine evident că:
(i) obiectivul este un bun cultural protejat în baza articolului 4 din Convenţie;
(ii) atacul poate fi susceptibil de a provoca incidental daune bunurilor culturale protejate în baza articolului 4
din Convenţie, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct anticipat.

Articolul 8. Precauţii împotriva efectelor atacurilor

Pe cât posibil, Părţile în conflict trebuie:
a. să îndepărteze bunurile culturale mobile din vecinatatea obiectivelor militare sau să ofere o protecţie
adecvată in situ;
b. să evite amplasarea obiectivelor militare în apropierea bunurilor culturale.
 Articolul 9. Protecţia bunurilor culturale în teritoriile ocupate
1. Fără a aduce atingere prevederilor articolului 4 şi 5 din Convenţie, Partea care a ocupat, total sau parţial,
teritoriul altei Părţi va interzice şi va împiedica, în legătură cu teritoriul ocupat:
a. orice export şi orice transfer de proprietate ilicit al bunurilor culturale;
b. orice săpătură arheologică, cu excepţia cazului în care este strict necesară pentru protejarea,
înregistrarea sau conservarea bunurilor culturale;
c. orice transformare sau schimbare a folosinţei bunurilor culturale, cu scopul de a ascunde sau de a
distruge dovezi culturale, istorice ori ştiinţifice.
2. Orice săpătură arheologică, transformarea sau schimbarea folosinţei bunurilor culturale din teritoriul
ocupat se va efectua, cu excepţia cazului în care circumstanţele nu permit altfel, în strânsă colaborare cu autorităţile
naţionale competente din teritoriul ocupat.

Capitolul 3. Protecţia extinsă

Articolul 10. Protecţia extinsă

Un bun cultural poate fi pus sub protecţie extinsă, dacă îndeplineşte urmatoarele trei condiţii:
a) să reprezinte un patrimoniu cultural de cea mai mare importanţă pentru umanitate;
b) să fie protejat prin măsuri interne adecvate, juridice şi administrative, prin care să se recunoască valoarea
culturală şi istorică excepţională şi care să garanteze cel mai înalt nivel de protecţie;
c) să nu fie utilizat în scopuri militare sau pentru a adaposti poziţii militare, iar Partea sub controlul căreia se
găseşte să fi făcut o declaraţie prin care să confirme că nu va fi utilizat în aceste scopuri.

Articolul 11. Acordarea protecţiei extinse

1. Fiecare Parte trebuie să înainteze Comitetului o listă a bunurilor culturale pentru care intenţionează să
solicite acordarea protecţiei extinse.
2. Partea în jurisdicţia sau sub controlul căreia se află un bun cultural poate solicita includerea acestuia pe
Lista ce urmează să fie stabilită, în conformitate cu articolul 27, paragraful 1, alin. b). Această solicitare va cuprinde
toate informaţiile necesare cu privire la criteriile menţionate în articolul 10. Comitetul poate invita o Parte să solicite
înscrierea acestui bun cultural pe Listă.
3. Alte Părţi, Comitetul Internaţional al Scutului Albastru, precum şi alte organizaţii neguvernamentale cu
experienţă relevantă pot recomanda Comitetului un anume bun cultural. În astfel de cazuri Comitetul poate hotărî să
invite o Parte să solicite înscrierea respectivului bun cultural pe Listă.
4. Nici solicitarea de înscriere a unui bun cultural, situat într-un teritoriu a cărui suveranitate sau jurisdicţie
este revendicată de mai multe State, nici înscrierea bunului cultural nu vor prejudicia în vreun fel drepturile Părţilor
la respectivul conflict.
5. La primirea unei solicitari de includere a unor bunuri culturale pe Listă, Comitetul va informa toate Părţile
cu privire la solicitarea respectivă. Părţile pot depune la Comitet, în termen de 60 de zile, declaraţii privind această
solicitare. Aceste declaraţii se vor face exclusiv în baza criteriilor menţionate în articolul 10. Ele vor fi specifice şi la
obiect. Comitetul va lua în considerare declaraţiile, oferind Părţii care solicită includerea oportunităţii rezonabile de a
răspunde înainte de a lua o hotărâre. Atunci când aceste declaraţii sunt înaintate Comitetului, hotărârea de înscriere
pe Listă se va lua, contrar prevederilor articolului 26, cu o majoritate de patru cincimi din numărul membrilor
Comitetului care sunt prezenţi şi care votează.
6. Pentru a hotărî cu privire la o solicitare, Comitetul trebuie să ceară avizul organizaţiilor guvernamentale şi
neguvernamentale, precum şi al experţilor independenţi.
7. Hotărârea de a acorda sau nu protecţie extinsă poate fi luată exclusiv în baza criteriilor menţionate în
articolul 10.
8. În cazuri excepţionale, când Comitetul a ajuns la concluzia că Partea care solicită înscrierea unui bun
cultural pe Listă nu poate îndeplini criteriile prevazute la articolul 10, alin. b), Comitetul poate hotărî să acorde
protecţie extinsă, condiţionând ca Partea respectivă să depună o cerere de asistenţă internaţională, în conformitate cu
articolul 32.
9. La începerea ostilităţilor, una dintre Părţile aflate în conflict poate solicita, având în vedere situaţia de
urgenţă, protecţie extinsă pentru bunurile culturale aflate sub jurisdicţia sau sub controlul sau, comunicând această
cerere Comitetului. Comitetul va transmite imediat această solicitare tuturor Părţilor la conflict. În aceste cazuri
Comitetul va examina, în regim de urgenţă, declaraţiile Părţilor în cauză. Hotărârea de a acorda protecţie extinsă
provizorie va fi luată cât mai curând posibil şi, contrar prevederilor articolului 26, cu o majoritate de patru cincimi din
numărul membrilor Comitetului care sunt prezenţi şi care votează. Comitetul poate să acorde protecţia extinsă
provizorie până la îndeplinirea procedurii obişnuite de acordare a protecţiei extinse, condiţionând să fie îndeplinite
prevederile articolului 10 alin. a) şi c).
10. Comitetul va acorda protecţie extinsă unui bun cultural din momentul înscrierii acestuia pe Listă.
11. Directorul general va notifica fără întârziere Secretarului general al Naţiunilor Unite şi Părţilor orice
hotărâre a Comitetului privind înscrierea unui bun cultural pe Listă.

Articolul 12. Imunitatea bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă

Părţile în conflict garantează imunitatea bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă, abţinându-se ca
acestea să facă obiectul unui atac şi să utilizeze aceste bunuri sau împrejurimile lor în scopuri militare.

Articolul 13. Pierderea protecţiei extinse

1. Bunul cultural aflat sub protecţie extinsă pierde această protecţie numai:
a) dacă respectiva protecţie este suspendată sau anulată, în conformitate cu Articolul 14; sau
b) dacă şi atât timp cât bunul cultural a devenit, prin utilizare, obiectiv militar.
2. În condiţiile paragrafului 1, alin. b), un astfel de bun cultural poate fi atacat numai dacă:
a) acest atac reprezintă singura modalitate posibilă de a înceta utilizarea bunului, la care se face referire în
paragraful 1, alin. b);
b) au fost luate toate precauţiile posibile, în ceea ce priveşte alegerea modalităţilor şi metodelor de atac, în
vederea încetării utilizării respective şi evitării sau, în orice caz, pentru reducerea la minimum a daunelor aduse
bunului cultural respectiv;
c) cu excepţia cazului în care circumstanţele nu permit, din pricina cerinţelor de autoapărare imediată:
(i) atacul este ordonat la cel mai înalt nivel de comanda operativă;
(ii) forţele inamice au primit, prin mijloace eficiente, un avertisment prin care se cere încetarea utilizării la care
se face referire în paragraful 1, alin. b); şi
(iii) forţelor inamice li se acordă un termen rezonabil pentru a remedia situaţia.

Articolul 14. Suspendarea şi anularea protecţiei extinse

1. În cazul în care bunul cultural nu mai îndeplineşte niciunul dintre criteriile prevăzute în articolul 10 din
prezentul Protocol, Comitetul poate suspenda sau poate anula protecţia extinsă a respectivului bun cultural, prin
eliminarea acestuia de pe Listă.
2. În cazul unei grave încălcări a articolului 12, în legătură cu un bun cultural aflat sub protecţie extinsă
rezultând din utilizarea acestuia în sprijinul acţiunilor militare, Comitetul poate suspenda statutul de protecţie extinsă
al bunului respectiv. În cazul în care astfel de încălcări continuă, Comitetul, în mod excepţional, poate anula statutul
de protecţie extinsă eliminând bunul cultural respectiv de pe Listă.
3. Directorul general va notifica fără întârziere Secretarului general al Naţiunilor Unite şi tuturor Părţilor la
prezentul Protocol orice hotărâre a Comitetului referitoare la suspendarea sau anularea protecţiei extinse a unui bun
cultural.
4. Înainte de a lua o astfel de hotărâre, Comitetul va acorda Părţilor posibilitatea de a-şi face cunoscute
punctele de vedere.

Capitolul 4. Răspundere penală şi jurisdicţie

Articolul 15. Grave încălcări ale prezentului Protocol

1. Comite o infracţiune în sensul prezentului Protocol orice persoană care, în mod intenţionat şi încălcând
Convenţia sau prezentul Protocol, săvârşeşte oricare dintre urmatoarele fapte:
a) face din bunul cultural aflat sub protecţie extinsă obiect al unui atac;
b) utilizează bunurile culturale aflate sub protecţie extinsă sau împrejurimile imediate ale acestora, pentru a
sprijini acţiuni militare;
c) produce distrugeri semnificative sau îşi însuşeşte bunuri culturale protejate în baza Convenţiei şi
prezentului Protocol;
d) face din bunul cultural protejat în baza Convenţiei şi a prezentului Protocol obiect al unui atac;
e) furtul, jaful ori însuşirea de bunuri culturale protejate în baza Convenţiei sau acte de vandalism asupra
acestora.
2. Fiecare Parte va adopta măsurile necesare pentru a incrimina în sistemul de drept naţional infracţiunile din
acest articol şi pentru a stabili sancţiunile aferente acestora. Făcând aceasta, Părţile se vor conforma principiilor
generale ale dreptului şi ale dreptului internaţional, inclusiv normelor privind extinderea răspunderii penale asupra
altor persoane decât cele care comit fapta în mod direct.

Articolul 16. Jurisdicţie

1. Fără a aduce atingere paragrafului 2, fiecare Parte va adopta măsurile legislative necesare pentru a stabili
jurisdicţia asupra faptelor enumerate la articolul 15, în următoarele cazuri:
a) când o astfel de faptă este săvârşită pe teritoriul Statului respectiv;
b) când prezumtivul făptuitor este cetăţean al Statului respectiv;
c) în cazul faptelor enumerate la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c), când prezumtivul faptuitor este prezent
pe teritoriul său.
2. Cu privire la exercitarea jurisdicţiei şi fără a aduce atingere articolului 28 din Convenţie:
a) prezentul Protocol nu împiedică angajarea răspunderii penale individuale sau exercitarea jurisdicţiei, în
conformitate cu dreptul naţional şi internaţional aplicabil, şi nu poate afecta exercitarea jurisdicţiei, în conformitate cu
dreptul comun internaţional;
b) cu excepţia cazului în care un Stat ce nu este Parte la prezentul Protocol acceptă şi aplică prevederile sale, în
conformitate cu articolul 3, paragraful 2, membrii forţelor armate şi cetăţenii unui Stat ce nu este Parte la prezentul
Protocol, cu excepţia acelor cetăţeni care sunt în serviciul forţelor armate ale unui Stat ce este Parte la Prezentul
protocol, nu vor răspunde penal individual în virtutea prezentului Protocol, iar prezentul Protocol nu va impune
obligaţia de stabilire a jurisdicţiei asupra respectivelor persoane sau de extrădare a acestora.

Articolul 17. Urmărire penală

1. Partea pe al cărei teritoriu este constatată prezenţa prezumtivului autor al uneia dintre faptele prevăzute la
articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c), dacă nu va extrăda persoana respectivă, va înainta cazul, fară nicio excepţie şi fără
nicio întârziere nejustificată, autorităţilor competente, în scopul urmăririi penale, după o procedură conformă cu
dreptul său naţional sau, dacă sunt aplicabile, cu normele pertinente de drept internaţional.
2. Fără a aduce atingere, dacă este cazul, normelor pertinente de drept internaţional, oricărei persoane
împotriva căreia se desfăşoară o procedură, în legătură cu Convenţia sau cu prezentul Protocol, i se garantează un
tratament corect şi un proces echitabil, în toate etapele procedurii, în conformitate cu dreptul naţional şi dreptul
internaţional, şi în niciun caz nu i se vor acorda garanţii mai puţin favorabile decât cele prevăzute de dreptul
internaţional.

Articolul 18. Extrădare

1. Infracţiunile prevăzute la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) se consideră incluse între cele care pot atrage
extrădarea în orice tratat de extrădare încheiat între Părţi înainte de intrarea în vigoare a prezentului Protocol. Părţile
se obligă să includă aceste infracţiuni în toate tratatele de extrădare care urmează a fi încheiate ulterior între ele.
2. Când o Parte care condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat primeşte o cerere de extrădare din
partea altei Părţi cu care nu a încheiat niciun tratat de extrădare, Partea căreia i s-a adresat cererea poate, la alegerea
sa, să considere prezentul Protocol drept baza legală pentru extrădare cu privire la infracţiunile prevazute la articolul
15, paragraful 1, alin. a)-c).
3. Părţile care nu condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat vor recunoaşte infracţiunile prevăzute la
articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) drept infracţiuni care pot atrage extrădarea între ele, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de legislaţia Părţii căreia i se solicită extrădarea.
4. Dacă este necesar, infracţiunile prevăzute la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) vor fi tratate, în scopul
extrădării între Părţi, ca şi cum ar fi fost comise nu numai în locul în care s-au petrecut, ci şi pe teritoriul Părţilor a
căror jurisdicţie este stabilită conform articolul 16, paragraful 1.

Articolul 19. Asistenţa juridică reciprocă

 1. Părţile îşi vor acorda reciproc cea mai amplă asistenţă juridică posibilă, în ceea ce priveşte investigaţiile,
procedurile penale sau de extrădare iniţiate în legătură cu infracţiunile prevăzute la articolul 15, inclusiv asistenţa în
obţinerea de probe aflate la dispoziţia lor pentru proceduri.
2. Părţile îşi vor îndeplini obligaţiile prevăzute la paragraful 1, în conformitate cu toate tratatele sau
înţelegerile de asistenţă juridică reciprocă care pot exista între ele. În absenţa unor astfel de tratate sau înţelegeri,
Părţile îşi vor acorda reciproc asistenţa, în conformitate cu legislaţia lor naţională.

Articolul 20. Motive de refuz

1. În scopurile extrădării şi asistentei juridice reciproce, infracţiunile prevăzute la articolul 15, paragraful 1,
alin. a)-c) nu vor fi considerate drept infracţiuni politice, nici drept infracţiuni conexe infracţiunilor politice şi nici
drept infracţiuni inspirate din motive politice. În consecinţă, cererea de extrădare sau de asistenţă juridică reciprocă în
baza acestor infracţiuni nu poate fi refuzată numai pentru motivul că priveşte o infracţiune politică, o infracţiune
conexă acesteia sau o infracţiune inspirată din motive politice.
2. Nicio prevedere din prezentul Protocol nu va fi interpretată ca impunând obligaţia de extrădare sau de
acordare de asistenţă juridică reciprocă, dacă Partea căreia i se adresează cererea are motive întemeiate să considere că
cererea de extrădare pentru infracţiunile prevazute la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) sau de asistenţă juridică
reciprocă cu privire la infracţiunile prevăzute la articolul 15, a fost făcută în scopul urmăririi penale sau al pedepsirii
unei persoane pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, origine etnică sau opinie politică ori că, în caz dacă ar da
curs cererii, ar prejudicia poziţia persoanei respective pentru oricare dintre aceste motive.

Articolul 2. Masuri privind alte încălcări

Fără a aduce atingere articolului 28 din Convenţie, fiecare Parte va adopta măsurile legislative, administrative
sau disciplinare necesare pentru a reprima următoarele fapte, atunci când sunt săvârşite cu intenţie:
a) orice utilizare de bunuri culturale cu încălcarea Convenţiei sau a prezentului Protocol;
b) orice export, orice mutare sau transfer de proprietate ilicit al bunurilor culturale din teritoriul ocupat, cu
încălcarea Convenţiei sau a prezentului Protocol.

Capitolul 5. Protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, care nu are caracter internaţional

Articolul 22. Conflicte armate care nu au caracter internaţional

1. Prezentul Protocol se va aplica în cazul unui conflict armat care nu are caracter internaţional şi care se
produce pe teritoriul uneia dintre Părţi.
2. Prezentul Protocol nu se aplică în cazuri de tulburări şi tensiuni interne, cum ar fi revoltele, actele de
violenţă izolate şi sporadice, precum şi alte acte cu caracter similar.
3. Nicio prevedere din prezentul Protocol nu va fi invocată în scopul afectării suveranităţii unui Stat sau a
răspunderii guvernului de a menţine ori de a restabili, prin toate mijloacele legitime, legea şi ordinea în stat sau de a
apăra unitatea naţională şi integritatea teritorială a Statului respectiv.
4. Nicio prevedere din prezentul Protocol nu va aduce atingere prevalenţei jurisdicţiei unei Părţi pe teritoriul
căreia a survenit un conflict armat, care nu are caracter internaţional, în ceea ce priveşte faptele prevăzute la articolul
15.
5. Nicio prevedere din prezentul Protocol nu va fi invocată drept justificare pentru intervenţia, directă sau
indirectă, din orice fel de motiv, în conflictul armat ori în afacerile interne sau externe ale Părţii pe teritoriul căreia a
survenit conflictul respectiv.
6. Aplicarea prezentului Protocol la situaţia la care se face referire în paragraful 1 nu va produce efecte asupra
statutului juridic al Părţilor în conflict.
7. UNESCO îşi poate oferi serviciile Parţilor la conflict.

Capitolul 6. Aspecte instituţionale

Articolul 23. Întâlnirea Părţilor

1. Întâlnirea Părţilor se va convoca în acelaşi timp cu Conferinţa generală a UNESCO şi în coordonare cu
Consfătuirea înaltelor Părţi contractante, dacă o astfel de întrunire a fost convocată de Directorul general.
2. Întâlnirea Părţilor va adopta propriul regulament intern.
 3. Întâlnirea Părţilor va avea urmatoarele funcţii:
a) alegerea membrilor Comitetului, în conformitate cu articolul 24, paragraful 1;
b) aprobarea Principiilor directoare elaborate de Comitet, în conformitate cu articolul 27, paragraful 1, alin. a);
c) elaborarea de îndrumări pentru utilizarea şi pentru supravegherea utilizării Fondului de către Comitet;
d) analizarea raportului depus de Comitet, în conformitate cu articolul 27, paragraful 1, alin. d);
e) dezbaterea oricărei probleme referitoare la aplicarea prezentului Protocol şi formularea de recomandări,
după caz.
4. La cererea a cel puţin o cincime din Părţi, Directorul general va convoca o întâlnire extraordinară a Părţilor.

Articolul 24. Comitetul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat
1. Se instituie Comitetul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat. Comitetul este format
din 12 Părţi alese la Întâlnirea Statelor-părţi.
2. Comitetul se întruneşte în sesiune ordinară odată pe an şi în sesiuni extraordinare ori de câte ori se
consideră necesar.
3. La stabilirea membrilor Comitetului, Părţile vor căuta să asigure o reprezentare echitabilă a diferitelor
regiuni şi culturi ale lumii.
4. Părţile membre ale Comitetului îşi vor alege drept reprezentanţi persoane calificate în domeniile
patrimoniului cultural, apărării sau dreptului internaţional şi împreună vor depune eforturi ca acest Comitet, în
întregul său, să reunească competenţele adecvate în toate aceste domenii.

Articolul 25. Mandat

1. Părţile sunt alese în Comitet pentru un mandat de 4 ani care poate fi reînnoit consecutiv o singură dată.
2. Fără a ţine seama de prevederile paragrafului 1, mandatul a jumătate dintre membrii desemnaţi la prima
alegere va înceta la sfârşitul primei sesiuni ordinare a Întâlnirii Părţilor care urmează celei în care au fost aleşi. Aceşti
membri vor fi aleşi prin tragere la sorţi de către Preşedintele acestei întâlniri după prima alegere.

Articolul 26. Regulamentul intern

1. Comitetul îşi va adopta propriul regulament intern.
2. Cvorumul se constituie din majoritatea membrilor. Hotărârile Comitetului se iau cu majoritatea a două
treimi din numărul membrilor care votează.
3. Membrii nu vor participa la votarea niciunei hotărâri privind bunurile culturale afectate de un conflict
armat la care aceştia sunt Parte.

Articolul 27. Atribuţii

1. Comitetul are urmatoarele atribuţii:
a) elaborarea Principiilor directoare pentru punerea în practică a prezentului Protocol;
b) acordarea, suspendarea sau anularea protecţiei extinse pentru bunuri culturale şi întocmirea, menţinerea şi
promovarea Listei bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă;
c) monitorizarea şi supravegherea punerii în practică a prezentului Protocol, precum şi promovarea
identificării bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă;
d) analizarea rapoartelor Părţilor şi formularea de observaţii la acestea, solicitarea de clarificări, dacă este
necesar, şi întocmirea propriului raport privind implementarea prezentului Protocol pentru Întâlnirea Părţilor;
e) primirea şi analizarea cererilor de asistenţă internaţională, după cum este prevăzut în articolul 32;
f) stabilirea utilizării Fondului;
g) îndeplinirea oricărei alte funcţii care îi poate fi atribuită de către Întâlnirea Părţilor.
2. Funcţiile Comitetului vor fi îndeplinite în colaborare cu Directorul general.
3. Comitetul va colabora cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale,
având obiective similare cu cele ale Convenţiei, ale primului Protocol şi ale prezentului Protocol. Pentru a-l sprijini în
exercitarea funcţiilor sale, Comitetul poate invita la întâlnirile sale, în calitate de consilieri, organizaţii profesionale
prestigioase, precum cele care au relaţii oficiale cu UNESCO, inclusiv Comitetul Internaţional al Scutului Albastru
(ICBS) şi organismele componente ale acestuia. Reprezentanţi ai Centrului Internaţional pentru Studiul Conservării şi
Restaurării Bunurilor Culturale (Centrul din Roma, ICCROM) şi ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (ICRC)
pot fi, de asemenea, invitaţi să participe la întâlnirile sale, cu titlu consultativ.
 Articolul 28. Secretariat
Comitetul va fi asistat de către Secretariatul UNESCO, care va întocmi documentaţia Comitetului şi ordinea
de zi pentru întâlnirile acestuia şi va asigura punerea în practică a hotărârilor Comitetului.

Articolul 29. Fondul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat
1. Prin prezentul Protocol se înfiinţează un fond având urmatoarele scopuri:
a) acordarea de asistenţă financiară sau de altă natură, în sprijinul unor măsuri pregătitoare sau de altă
natură, ce urmează să fie luate în timp de pace, în conformitate, inter alia, cu articolul 5, articolul 10, alin. b) şi articolul
30;
b) acordarea de asistenţă financiară sau de altă natură în legatură cu măsurile de urgenţă, provizorii sau de
altă natură, ce urmează să fie luate în vederea protejării bunurilor culturale în timpul perioadelor de conflict armat
sau de refacere imediată dupa sfârşitul ostilităţilor, în conformitate, inter alia, cu articolul 8, alin. a).
2. Fondul este constituit ca fond de depozit, conform dispoziţiilor Regulamentului financiar al UNESCO.
3. Plăţile din Fond vor fi utilizate exclusiv pentru scopurile hotărâte de către Comitet în conformitate cu
Principiile directoare, definite în articolul 23, paragraful 3, alin. c). Comitetul poate accepta contribuţii care să fie
utilizate exclusiv pentru un anumit program sau proiect, cu condiţia să fi hotărât implementarea unui astfel de
program sau proiect.
4. Resursele Fondului sunt formate din:
a) contribuţii voluntare ale Părţilor;
b) vărsăminte, donaţii sau legate care vor putea fi făcute de către:
(i) alte State;
(ii) UNESCO sau alte organizaţii din sistemul Naţiunilor Unite;
(iii) alte organizaţii interguvernamentale sau neguvernamentale;
(iv) persoane juridice de drept public sau privat ori persoane fizice;
c) orice dobândă care se acumulează în legătură cu Fondul;
d) fonduri atrase prin colete sau încasări de la manifestarile organizate în beneficiul Fondului;
e) toate celelalte resurse autorizate prin directivele aplicabile Fondului.

Capitolul 7. Diseminarea informaţiilor şi asistenta internaţională

Articolul 30. Diseminare

1. Părţile vor depune eforturi ca, prin mijloace adecvate şi, în special, prin programe educative şi informative,
să întărească aprecierea şi respectul populaţiei proprii faţă de bunurile culturale.
2. Părţile vor asigura o diseminare cât mai largă a prezentului Protocol atât în timp de pace, cât şi în timpul
unui conflict armat.
3. Orice autorităţi civile sau militare care, în cursul unui conflict armat, îşi asumă responsabilităţi privind
aplicarea prezentului protocol vor cunoaşte în întregime textul acestuia. În acest scop, după caz, Părţile:
a) vor încorpora în regulamentele lor militare directive şi instrucţiuni privind protecţia bunurilor culturale;
b) vor elabora şi vor implementa, în colaborare cu UNESCO şi cu organizaţiile guvernamentale şi
neguvernamentale competenţe, programe educaţionale şi de instruire în timp de pace;
c) îşi vor comunica între ele, prin intermediul Directorului general, informaţii privind legile, dispoziţiile
administrative şi măsurile adoptate în baza alin. a) şi b);
d) îşi vor comunica între ele, cât mai repede posibil, prin intermediul Directorului general, legile şi măsurile
administrative care trebuie adoptate pentru a asigura aplicarea prezentului Protocol.

Articolul 31. Cooperarea internaţională

În cazuri de încălcare gravă a prezentului Protocol, Părţile se obligă să acţioneze, în solidar, prin Comitet, sau
individual, în colaborare cu UNESCO şi Naţiunile Unite şi în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.

Articolul 32. Asistenţa internaţională

1. O Parte poate solicita Comitetului asistenţă internaţională pentru bunuri culturale aflate sub protecţie
extinsă, precum şi asistenţă cu privire la întocmirea, elaborarea sau aplicarea legilor, prevederilor şi măsurilor
administrative la care se face referire în articolul 10.
2. O Parte la conflict care nu este Parte la prezentul Protocol, dar care acceptă şi aplică prevederile acestuia în
conformitate cu articolul 3, paragraful 2, poate solicita Comitetului asistenţă internaţională adecvată.
3. Comitetul va adopta norme pentru depunerea solicitărilor de asistenţă internaţională şi va defini formele pe
care le poate lua asistenţa internaţională.
4. Părţile sunt încurajate să acorde asistenţă tehnică de toate categoriile, prin intermediul Comitetului, acelor
Părţi sau Părţi în conflict care au solicitat acest lucru.

Articolul 33. Asistenţa UNESCO

1. O Parte poate solicita UNESCO să îi acorde asistenţa tehnică ,în vederea organizării protecţiei bunurilor
sale culturale, ca de exemplu măsuri pregătitoare pentru protejarea bunurilor culturale, măsuri de prevenire şi
organizatorice pentru situaţii de urgenţă şi pentru întocmirea inventarelor naţionale de bunuri culturale, sau în
legătură cu orice altă problemă ce rezultă din aplicarea prezentului protocol. UNESCO va acorda această asistenţă în
limitele stabilite de programul şi de resursele sale.
2. Părţile sunt încurajate să acorde asistenţă tehnică la nivel bilateral sau multilateral.
3. UNESCO este autorizată să înainteze Părţilor, din proprie iniţiativă, propuneri cu privire la aceste aspecte.

Capitolul 8. Aplicarea prezentului protocol

Articolul 34. Puteri protectoare

Prezentul Protocol se va aplica în colaborare cu puterile protectoare responsabile cu salvgardarea intereselor
Părţilor în conflict.

Articolul 35. Procedura de conciliere

1. Puterile protectoare îşi vor oferi bunele servicii în toate cazurile în care pot considera că acest lucru este util
în interesul bunurilor culturale, în special, dacă există un dezacord între Părţile în conflict cu privire la aplicarea sau
interpretarea prevederilor prezentului Protocol.
2. În acest scop, fiecare putere protectoare, fie la invitaţia uneia dintre Părţi, a Directorului general, fie din
proprie iniţiativă, poate propune Părţilor în conflict o întâlnire a reprezentanţilor acestora, în special a autorităţilor
responsabile cu protecţia bunurilor culturale, dacă se consideră că este cazul, eventual pe teritoriul unui Stat care nu
este Parte la conflict. Părţile în conflict vor fi obligate să dea curs propunerilor de întâlnire care li se fac. Puterile
protectoare vor propune spre aprobare Părţilor în conflict o persoană aparţinând unui Stat care nu este Parte la
conflict sau o persoană prezentată de Directorul general, persoana care va fi invitată să ia parte la o astfel de întâlnire
în calitate de preşedinte.

Articolul 36. Concilierea în absenţa puterilor protectoare

1. Într-un conflict în care nu este desemnată nicio putere protectoare, Directorul general îşi poate oferi bunele
servicii sau poate acţiona prin orice altă formă de conciliere sau mediere, în vederea rezolvării diferendului.
2. La invitaţia unei Părţi sau a Directorului general, preşedintele Comitetului poate propune Părţilor în
conflict o întâlnire a reprezentanţilor lor, în special a autoritaţilor responsabile cu protecţia bunurilor culturale,
eventual pe teritoriul unui Stat care nu este Parte la conflict.

Articolul 37. Traduceri şi rapoarte

1. Părţile vor traduce prezentul Protocol în limbile lor oficiale şi vor transmite Directorului general aceste
traduceri oficiale.
2. La fiecare 4 ani, Părţile vor înainta Comitetului un raport cu privire la punerea în practică a prezentului
Protocol.

Articolul 38. Răspunderea Statelor

Nicio prevedere din prezentul Protocol privind răspunderea penală individuală nu va afecta răspunderea
Statelor, în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv obligaţia de a acorda reparaţii.

Capitolul 9. Dispoziţii finale

 Articolul 39. Limba
Prezentul Protocol este redactat în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă, cele 6 texte fiind
în mod egal autentice.

Articolul 40. Semnare

Prezentul Protocol va purta data de 26 martie 1999. Va fi deschis pentru semnare de către toate înaltele Părţi
contractante la Haga din data de 17 mai 1999 până la data de 31 decembrie 1999.

Articolul 41. Ratificare, acceptare sau aprobare

1. Prezentul Protocol va fi prezentat spre ratificare, acceptare sau aprobare înaltelor Părţi contractante care au
semnat acest Protocol, conform procedurilor lor constituţionale respective.
2. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la Directorul general.

Articolul 42. Aderarea

1. Prezentul Protocol va fi deschis aderării altor înalte Părţi contractante de la data de 1 ianuarie 2000.
2. Aderarea se va realiza prin depunerea unui instrument de aderare la Directorul general.

Articolul 43. Intrarea în vigoare

1. Prezentul Protocol va intra în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al douăzecilea instrument
de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.
2. Ulterior, prezentul Protocol va intra în vigoare, pentru fiecare Parte, după 3 luni de la depunerea
instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

Articolul 44. Intrarea în vigoare în caz de conflict armat

Situaţiile la care se face referire în articolul 18 şi 19 din Convenţie vor face să între în vigoare imediat
ratificările, acceptările, aprobările sau aderările la prezentul Protocol, depuse de către Părţile în conflict, înainte sau
după începutul ostilităţilor sau ocupaţiei. În aceste cazuri, Directorul general va transmite comunicările la care se face
referire în articolul 46 prin cele mai rapide mijloace.

Articolul 45. Denunţarea

1. Fiecare Parte poate denunţa prezentul Protocol.
2. Denunţarea va fi notificată printr-un instrument scris, depus la Directorul general.
3. Denunţarea va începe să producă efecte la un an după primirea instrumentului de denunţare. Cu toate
acestea, dacă la expirarea acestei perioade Partea care denunţă este implicată într-un conflict armat, denunţarea nu va
produce efecte până la sfârşitul ostilităţilor sau până la finalizarea operaţiunilor de repatriere a bunurilor culturale,
oricare dintre acestea survine ultima.

Articolul 46. Notificări

Directorul general va informa toate înaltele Părţi contractante, precum şi Organizaţia Naţiunilor Unite asupra
depunerii tuturor instrumentelor de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare prevăzute la articolul 41 şi 42,
precum şi asupra denunţurilor prevăzute la articolul 45.

Articolul 47. Înregistrarea la Naţiunile Unite

În conformitate cu prevederile articolului 102 din Carta Naţiunilor Unite, prezentul Protocol va fi înregistrat
la Secretariatul Naţiunilor Unite, la cererea Directorului general al UNESCO.
Drept mărturie a celor de mai sus, subsemnaţii, reprezentanţi autorizaţi, au semnat prezentul Protocol.

Încheiat la Haga, astăzi, 26 martie 1999, într-un singur exemplar, care se va depune la arhivele UNESCO şi ale
cărui copii autentificate şi certificate se vor preda tuturor înaltelor Părţi contractante.

Depozitar: UNESCO.
Deschis pentru semnare: de la 17 mai pâna la 31 decembrie 1999.
 Protocolul a fost semnat de urmatoarele State:
Albania – 26 martie 1999
Armenia – 22 octombrie 1999
Austria – 26 martie 1999
Bielorusia – 26 martie 1999
Belgia – 26 martie 1999
Bulgaria – 15 septembrie 1999
Cambodgia – 26 martie 1999
Columbia – 31 decembrie 1999
Cote d'Ivoire – 26 martie 1999
Croaţia – 26 martie 1999
Cipru – 19 august 1999
Ecuador – 29 decembrie 1999
Egipt – 9 octombrie 1999
Estonia – 26 martie 1999
Finlanda – 26 martie 1999
Germania – 26 martie 1999
Ghana – 26 martie 1999
Grecia – 26 martie 1999
Sfântul – Scaun 26 martie 1999
Ungaria – 26 martie 1999
Indonezia – 26 martie 1999
Italia – 26 martie 1999
Luxemburg – 26 martie 1999
Madagascar – 26 martie 1999
Maroc – 21 decembrie 1999
Olanda – 26 martie 1999
Nigeria – 26 martie 1999
Oman – 30 iunie 1999
Pakistan – 26 martie 1999
Peru – 13 iulie 1999
Qatar – 26 martie 1999
România – 8 noiembrie 1999
Republica Slovacă – 22 decembrie 1999
Spania – 26 martie 1999
Suedia – 26 martie 1999
Elveţia – 26 martie 1999
Siria – 26 martie 1999
Yemen – 26 martie 1999.
Intrare în vigoare: 9 martie 2004, în conformitate cu articolul 43, paragraful 1.

Texte oficiale: textele în limba arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.
Înregistrarea la Naţiunile Unite: 5 mai 2004, nr. 3511.

State-părţi
Declaraţii şi rezerve:
Iran
“Aderarea Republicii Islamice Iran la prezentul Protocol nu va însemna recunoaşterea oricărei ţări pe care nu
o recunoaşte şi nici nu va da naştere niciunui angajament în faţa acestor State sau guverne.”
Următoarea declaraţie explicativă a fost anexată la instrument:
"Luând în considerare importanţa specială a protejării patrimoniului cultural al naţiunilor de daunele
provocate de razboi, având în vedere faptul că patrimoniul cultural al naţiunilor este considerat drept parte a
patrimoniului cultural al umanităţii, considerând că protecţia deplină a patrimoniului cultural împotriva daunelor
cauzate de conflictele armate necesită o protecţie mai amplă decât cea prevăzută în prezentul Protocol, Republica
Islamică Iran consideră necesară încheierea de acorduri adiţionale bilaterale şi multilaterale la prezentul Protocol şi se
declară gata să încheie asemenea acorduri. Aceste acorduri vor implica acordarea de privilegii şi oferirea mai multor
posibilităţi de protecţie a patrimoniului cultural al naţiunilor şi, de asemenea, vor articula normele stipulate în
Protocol, inclusiv normele de drept comun internaţional, într-un fel care să includă exclusiv normele necontestate de
către Guvernul Republicii Islamice Iran, şi vor explica mai clar modalitatea de implementare a prevederilor secţiunii 4
din prezentul Protocol."
 12. CONVENŢIA UNIDROIT din 24 iunie 1995 privind bunurile culturale furate sau exportate
ilegal

Statele-părţi la prezenta Convenţie, reunite la Roma, la invitaţia Guvernului Republicii Italiene, între 7 şi 24
iunie 1995, în cadrul unei Conferinţe diplomatice pentru adoptarea proiectului Convenţiei UNIDROIT privind
restituirea internaţională a bunurilor culturale furate sau exportate ilegal, convinse de importanţa fundamentală a
protejării patrimoniului cultural şi a schimburilor culturale pentru promovarea înţelegerii dintre popoare şi a
răspândirii culturii pentru bunăstarea omenirii şi progresul civilizaţiei, profund preocupate de traficul ilegal de bunuri
culturale şi de daunele ireparabile cauzate în mod frecvent de acesta atât bunurilor respective, cât şi patrimoniului
cultural al comunităţilor naţionale, tribale, autohtone sau al altor comunităţi şi patrimoniului comun al tuturor
popoarelor, îndeosebi prin jefuirea siturilor arheologice şi pierderea unor informaţii arheologice, istorice şi ştiinţifice
de neînlocuit ce rezultă din aceasta, hotărâte să contribuie eficient la lupta împotriva traficului ilegal de bunuri
culturale prin stabilirea unui corpus minimal de reguli juridice comune, în scopul restituirii şi înapoierii bunurilor
culturale între Statele contractante şi al facilitării păstrării şi ocrotirii patrimoniului cultural în interesul tuturor,
subliniind că prezenta Convenţie are drept obiectiv de a facilita restituirea şi înapoierea bunurilor culturale şi că
instituirea în anumite State a unor mecanisme, precum compensarea, necesare pentru asigurarea restituirii şi
înapoierii, nu implică adoptarea unor astfel de măsuri de către alte State, afirmând că adoptarea prevederilor prezentei
Convenţii pentru viitor nu constituie în niciun fel o aprobare sau o legitimare a oricarui trafic ilegal produs înaintea
intrării sale în vigoare, conştiente de faptul că prezenta Convenţie nu va aduce, prin ea însăşi, o soluţie problemelor
puse de traficul ilegal, dar că ea amorsează un proces vizând întărirea cooperarii culturale internaţionale şi
menţinerea locului cuvenit comerţului licit şi acordurilor interstatale în cadrul schimburilor culturale, confirmând că
aplicarea prezentei Convenţii ar trebui să fie însoţită de alte măsuri eficiente pentru protejarea bunurilor culturale,
cum ar fi elaborarea şi folosirea de registre, protejarea materială a siturilor arheologice şi cooperarea tehnică,
recunoscând acţiunile întreprinse de diferite organisme pentru a proteja bunurile culturale, în special de Convenţia
UNESCO din 1970 referitoare la traficul ilegal şi elaborarea unui cod de conduită în sectorul privat, au adoptat
urmatoarele dispoziţii:

CAPITOLUL I. Domeniu de aplicare şi definiţie

Articolul 1
Prezenta Convenţie se aplică cererilor cu caracter internaţional pentru:
a) restituirea bunurilor culturale furate;
b) înapoierea bunurilor culturale scoase de pe teritoriul unui Stat contractant cu încălcarea legislaţiei sale care
reglementează exportul bunurilor culturale, în scopul protejării patrimoniului său cultural (denumite în continuare
“bunuri culturale exportate ilegal”).

Articolul 2
Prin “bunuri culturale”, în sensul prezentei Convenţii, se înţelege bunurile care, cu titlu religios sau laic,
prezintă importanţă pentru arheologie, preistorie, istorie, literatură, artă sau ştiinţă şi care aparţin uneia dintre
categoriile enumerate în Anexa la prezenta Convenţie.

CAPITOLUL II. Restituirea bunurilor culturale furate

Articolul 3
(1) Posesorul unui bun cultural furat trebuie să îl restituie.
(2) În sensul prezentei Convenţii, un bun cultural provenit din săpături ilicite sau provenit din săpături licite,
dar reţinut ilicit este considerat ca fiind furat, dacă această calificare este conformă cu legislaţia Statului în care au
avut loc acele săpături.
(3) Orice cerere de restituire trebuie să fie făcută în termen de 3 ani de la data la care solicitantul a cunoscut
locul unde se află bunul cultural şi identitatea posesorului şi, în toate cazurile, într-un termen de 50 de ani de la data
furtului.
(4) Totodată, o acţiune de restituire a unui bun cultural, care face parte integrantă dintr-un monument sau
dintr-un sit arheologic identificat, sau care face parte dintr-o colecţie publică nu este supusă niciunui termen de
prescripţie în afară de termenul de 3 ani din momentul în care solicitantul a aflat locul în care se găseşte bunul
cultural şi identitatea posesorului.
(5) Prin derogare de la dispoziţiile paragrafului precedent, orice Stat contractant poate declara că o acţiune se
prescrie într-un termen de 75 de ani sau într-un termen mai mare, prevăzut de legislaţia sa. O acţiune, intentată într-
un alt Stat contractant, de restituire a unui bun cultural deplasat dintr-un monument, dintr-un sit arheologic sau
dintr-o colecţie publică, situat într-un stat contractant care face o astfel de declaraţie, se prescrie, de asemenea, în
acelaşi termen.
(6) Declaraţia menţionată la paragraful precedent trebuie făcută în momentul semnării, ratificării, acceptării,
aprobării sau aderării.
(7) Prin colecţie publică, în sensul prezentei Convenţii, se întelege orice ansamblu de bunuri culturale
inventariate sau identificate în alt mod şi aparţinând:
a) unui Stat contractant;
b) unei colectivităţi regionale sau locale dintr-un Stat contractant;
c) unei instituţii religioase situate într-un Stat contractant; sau
d) unei instituţii înfiinţate, în principal, în scopuri culturale, pedagogice sau ştiinţifice într-un Stat contractant
şi recunoscută în acel Stat ca fiind de interes public.
(8) Pe lângă aceasta, acţiunea de restituire a unui bun cultural religios sau care prezintă o importanţă
colectivă, care aparţine şi este folosit de o comunitate autohtonă sau tribală dintr-un Stat contractant pentru folosinţa
tradiţională sau rituală a acelei comunităţi, este supusă termenului de prescripţie aplicabil colecţiilor publice.

Articolul 4
(1) Posesorul unui bun cultural furat, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul la plată, în momentul
restituirii, a unei compensaţii echitabile, cu condiţia să nu fi ştiut sau să nu fi putut afla, în mod rezonabil, că bunul
era furat şi să poată dovedi că a acţionat cu diligenţă cuvenită la achiziţionarea lui.
(2) Fară a aduce atingere dreptului posesorului la compensaţia prevazută la paragraful precedent, este necesar
să se facă eforturi rezonabile pentru ca persoana, care a transferat bunul cultural posesorului sau orice altă persoană
care l-a transferat anterior, să platească compensaţia atunci când aceasta este în conformitate cu legislaţia statului în
care este făcută cererea.
(3) Plata compensaţiei posesorului de către solicitant, atunci când aceasta este cerută, nu aduce atingere
dreptului solicitantului de a cere unei alte persoane rambursarea ei.
(4) Pentru a stabili dacă posesorul a acţionat cu diligenţă cuvenită, se va ţine seama de toate împrejurările
achiziţiei, în special de calitatea părţilor, de preţul plătit, de consultarea de către posesor a oricărui registru accesibil în
mod rezonabil, referitor la bunuri culturale furate şi orice altă informaţie sau documentaţie relevantă, pe care ar fi
putut să o obţină pe căi rezonabile, şi de consultarea unor organisme la care ar fi putut avea acces sau de orice alt
demers pe care o persoană rezonabilă l-ar fi întreprins în asemenea împrejurări.
(5) Posesorul nu poate beneficia de un statut mai favorabil decât acela al persoanei de la care a dobândit bunul
cultural prin moştenire sau în alt mod, cu titlu gratuit.

CAPITOLUL III. Înapoierea bunurilor culturale exportate ilegal

Articolul 5
(1) Un Stat contractant poate cere tribunalului sau oricărei alte autorităţi competente a unui alt Stat
contractant să ordone înapoierea unui bun cultural exportat ilegal de pe teritoriul Statului solicitant.
(2) Un bun cultural exportat temporar de pe teritoriul Statului solicitant în scopuri cum ar fi: expoziţii,
cercetare sau restaurare, în baza unei autorizaţii eliberate potrivit legislaţiei sale, care reglementează exportul de
bunuri culturale în vederea protejării patrimoniului sau cultural, şi care nu a fost înapoiat conform condiţiilor acelei
autorizaţii, este considerat ca fiind exportat ilegal.
(3) Tribunalul sau oricare altă autoritate competentă a Statului solicitat trebuie să ordone înapoierea bunului
cultural, dacă Statul solicitant stabileşte că scoaterea bunului de pe teritoriul său afectează semnificativ cel puţin unul
dintre urmatoarele interese:
a) conservarea materială a bunului sau a contextului său;
b) integritatea unui bun complex;
c) conservarea informaţiei referitoare la acel bun, cum ar fi, de exemplu, cea de natură ştiinţifică sau istorică;
 d) folosirea tradiţională sau rituală a acelui bun de către o comunitate autohtonă sau tribală, sau stabileşte că
bunul este pentru Statul solicitant de o importanţă culturală semnificativă.
(4) Orice cerere introdusă în temeiul paragrafului 1 al prezentului articol trebuie să conţină sau să fie însoţită
de orice informaţie de fapt sau de drept, care să permită tribunalului sau autorităţii competente a statului solicitat să
stabilească dacă sunt întrunite condiţiile de la paragrafele (1)-(3).
(5) Orice cerere de înapoiere trebuie să fie introdusă într-un termen de 3 ani de la data la care Statul solicitant
a cunoscut locul unde se află bunul cultural şi identitatea posesorului şi, în toate cazurile, în termen de 50 de ani de la
data exportului sau de la data la care ar fi trebuit să fie înapoiat în baza autorizaţiei menţionate la paragraful 2 al
prezentului articol.

Articolul 6
(1) Posesorul unui bun cultural, pe care l-a dobândit după ce acel bun a fost exportat ilegal, are dreptul, în
momentul înapoierii, la plata de către Statul solicitant a unei compensaţii echitabile, cu condiţia că posesorul să nu fi
ştiut sau să nu fi putut afla, în mod rezonabil, în momentul dobândirii, că bunul fusese exportat ilegal.
(2) Pentru a stabili dacă posesorul a ştiut sau ar fi trebuit să ştie, în mod rezonabil, că bunul cultural a fost
exportat ilegal, se va ţine seama de împrejurările dobândirii, inclusiv de lipsa certificatului de export necesar conform
legislaţiei statului solicitant.
(3) În locul compensaţiei şi de comun acord cu Statul solicitant, posesorul care trebuie să înapoieze bunul
cultural pe teritoriul acelui Stat poate hotarî:
a) să ramână proprietar al bunului; sau
b) să transfere proprietatea, cu titlu oneros sau gratuit, unei persoane, la alegerea sa, rezidentă în Statul
solicitant şi care să prezinte garanţiile necesare.
(4) Cheltuielile decurgând din înapoierea bunului cultural conform prezentului articol revin statului
solicitant, fară a prejudicia dreptul acestuia de a i se rambursa cheltuielile de către orice altă persoană.
(5) Posesorul nu poate beneficia de un statut mai favorabil decât acela al persoanei de la care a dobândit bunul
cultural prin moştenire sau în alt mod, cu titlu gratuit.

Articolul 7
(1) Prevederile acestui capitol nu se aplică atunci când:
a) exportul bunului cultural nu mai este ilegal în momentul în care se cere înapoierea lui;
sau
b) bunul a fost exportat în timpul vieţii persoanei care l-a creat sau pe parcursul unei perioade de 50 de ani
după decesul acelei persoane.
(2) Prin derogare de la prevederile lit. b) a paragrafului precedent, dispoziţiile acestui capitol se aplică atunci
când bunul cultural a fost creat de un membru sau de membri ai unei comunităţi autohtone sau tribale pentru
folosinţa tradiţională sau rituală a acelei comunităţi şi bunul trebuie înapoiat acelei comunităţi.

CAPITOLUL IV. Dispoziţii generale

Articolul 8
(1) O cerere întemeiată pe prevederile cap. II şi III poate fi introdusă la tribunalele sau la alte autorităţi
competente ale Statului contractant în care se află bunul cultural, ca şi la tribunalele sau la alte autorităţi care au
competenţa, în conformitate cu reglementarile în vigoare în Statele contractante.
(2) Părţile pot conveni să supună litigiul lor fie unui tribunal sau altei autorităţi competente, fie arbitrajului.
(3) Măsurile provizorii sau de conservare, prevăzute de legislaţia statului contractant în care se află bunul, pot
fi aplicate chiar dacă cererea pe fond de restituire sau de înapoiere a bunului a fost făcută la tribunalele sau la orice
alte autorităţi competente ale altui Stat contractant.

Articolul 9
(1) Prezenta Convenţie nu împiedică un Stat contractant să aplice orice reglementare mai favorabilă, în
materie de restituire sau de înapoiere a unor bunuri culturale furate sau exportate ilegal decât cele prevăzute de
prezenta Convenţie.
(2) Prezentul articol nu trebuie interpretat ca dând naştere vreunei obligaţii de a recunoaşte sau de a investi cu
putere executorie o hotărâre a unui tribunal sau a oricărei alte autorităţi competente a unui Stat contractant care se
îndepărtează de la prevederile prezentei Convenţii.

Articolul 10
(1) Prevederile cap. II se aplică numai unui bun cultural care a fost furat după intrarea în vigoare a prezentei
Convenţii faţă de Statul în care a fost făcută cererea, sub rezerva că:
a) bunul să fi fost furat de pe teritoriul unui Stat contractant, după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii
faţă de acel Stat;
sau
b) bunul să se afle într-un Stat contractant după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii faţă de acel Stat.
(2) Prevederile cap. III nu se aplică decât unui bun cultural exportat ilegal după intrarea în vigoare a
Convenţiei faţă de Statul solicitant, precum şi faţă de Statul în care s-a făcut cererea.
(3) Prezenta Convenţie nu legitimează în niciun fel o tranzacţie ilicită, de orice natură, care a avut loc înaintea
intrării în vigoare a prezentei Convenţii sau în raport cu care aplicarea acesteia este exclusă de paragrafele (1) sau (2)
ale prezentului articol şi nici nu limitează dreptul vreunui Stat sau al vreunei persoane de a intenta, în afara cadrului
prezentei Convenţii, o acţiune de restituire sau de înapoiere a unui bun cultural furat sau exportat ilegal înaintea
intrării în vigoare a prezentei Convenţii.

CAPITOLUL V. Dispoziţii finale

Articolul 11
(1) Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare la şedinţa de închidere a Conferinţei diplomatice pentru
adoptarea proiectului Convenţiei UNIDROIT privind restituirea internaţională a bunurilor culturale furate sau
exportate ilegal şi va rămâne deschisă spre semnare, de către toate Statele, la Roma, până la 30 iunie 1996.
(2) Prezenta Convenţie este supusă ratificării, acceptării sau aprobării de către Statele care au semnat-o.
(3) Prezenta Convenţie este deschisă aderării tuturor Statelor care nu sunt semnatare, începând de la data la
care va fi deschisă spre semnare.
(4) Ratificarea, acceptarea, aprobarea şi aderarea sunt supuse depunerii, în acest scop, a unui instrument în
formă legală la depozitar.

Articolul 12
(1) Prezenta Convenţie intră în vigoare în prima zi a celei de-a şasea luni de la data depunerii celui de-al
cincilea instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.
(2) Pentru orice Stat care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la prezenta Convenţie, după depunerea celui de-al
cincilea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, Convenţia intră în vigoare faţă de acest Stat în prima
zi a celei de-a şasea luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.

Articolul 13
(1) Prezenta Convenţie nu face derogare de la instrumentele internaţionale, prin care un Stat contractant este
legat din punct de vedere juridic şi care conţin prevederi referitoare la materiile reglementate de prezenta Convenţie,
numai dacă Statele legate prin astfel de instrumente nu fac o declaraţie contrară.
(2) Orice Stat contractant poate încheia acorduri cu unul sau mai multe State, contractante în vederea facilitării
aplicării prezentei Convenţii în relaţiile lor reciproce. Statele care vor încheia astfel de acorduri vor transmite o copie
depozitarului.
(3) În relaţiile lor reciproce, Statele contractante, membre ale unor organizaţii de integrare economică sau ale
unor organisme regionale, pot declara că aplică normele interne ale acestor organizaţii sau organisme şi că nu aplică
în relaţiile cu aceste State prevederile prezentei Convenţii, al căror domeniu de aplicare coincide cu cel al normelor
respective.

Articolul 14
(1) Orice stat contractant, care cuprinde două sau mai multe unităţi teritoriale, indiferent dacă acestea posedă
sau nu sisteme de drept diferite, aplicabile în materiile reglementate de prezenta Convenţie, va putea declara, la
semnarea sau la depunerea instrumentelor de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, că prezenta
Convenţie se va aplica în toate unităţile sale teritoriale sau numai într-una sau în mai multe dintre ele şi va putea să
înlocuiască în orice moment această declaraţie cu o nouă declaraţie.
(2) Aceste declaraţii vor fi notificate depozitarului şi vor menţiona expres unităţile teritoriale la care se aplică
Convenţia.
(3) Dacă, în virtutea declaraţiei facute în baza prezentului articol, prezenta Convenţie se aplică uneia sau mai
multor unităţi teritoriale ale unui Stat contractant şi nu tuturor, referirea la:
a) teritoriul unui Stat contractant, menţionat la articolul 1, înseamnă teritoriul unei unităţi teritoriale a acelui
Stat;
b) tribunalul sau altă autoritate competentă al Statului contractant sau al Statului solicitat înseamnă tribunalul
sau altă autoritate competentă al unei autoritaţi teritoriale a acelui Stat;
c) Statul contractant, în care se află bunul cultural menţionat la paragraful (1) al articolului 8, înseamnă
unitatea teritorială a acelui Stat în care se află bunul;
d) legea Statului contractant, în care se află bunul menţionat la paragraful (3) al articolului 8, înseamnă legea
unităţii teritoriale a acelui Stat în care se află bunul; şi
e) un Stat contractant, menţionat la articolul 9, înseamnă o unitate teritorială a acelui Stat.
(4) Dacă un Stat contractant nu face nicio declaraţie în baza paragrafului 1 al prezentului articol, prezenta
Convenţie se aplică la tot teritoriul acelui Stat.

Articolul 15
(1) Declaraţiile făcute în baza prezentei Convenţii, la semnare, sunt supuse confirmării la ratificare, acceptare
sau aprobare.
(2) Declaraţiile şi confirmarea declaraţiilor vor fi făcute în scris şi vor fi notificate oficial depozitarului.
(3) Declaraţiile vor deveni efective o dată cu intrarea în vigoare a prezentei Convenţii faţă de Statul declarant.
Totodată, declaraţiile a căror notificare oficială va fi primită de depozitar după această dată vor deveni efective în
prima zi a celei de-a şasea luni de la data depunerii lor la depozitar.
(4) Orice Stat, care face o declaraţie în baza prezentei Convenţii, o poate retrage în orice moment printr-o
notificare oficială, adresată în scris depozitarului. Această retragere va deveni efectivă în prima zi a celei de-a şasea
luni de la data depunerii notificării.

Articolul 16
(1) Orice Stat contractant va trebui să declare, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau
aderării, că cererile de înapoiere sau de restituire a bunurilor culturale, făcute de către un Stat în baza articolului 8, îi
pot fi supuse, potrivit uneia sau mai multor proceduri, după cum urmează:
a) direct la tribunale sau la alte autorităţi competente ale Statului declarant;
b) prin intermediul uneia sau mai multor autorităţi desemnate de acel Stat să primească astfel de cereri şi să le
transmită tribunalelor sau altor autorităţi competente ale acelui Stat;
c) pe căi diplomatice sau consulare.

(2) Orice Stat contractant poate, de asemenea, desemna tribunalele sau alte autorităţi competente care să
ordone restituirea sau înapoierea bunurilor culturale în baza prevederilor cap. II şi III.
(3) Declaraţiile făcute în baza paragrafelor (1) şi (2) ale prezentului articol pot fi modificate în orice moment
printr-o nouă declaraţie.
(4) Prevederile paragrafelor (1)-(3) ale prezentului articol nu afectează prevederile acordurilor bilaterale sau
multilaterale de asistenţă juridică în materie civilă şi comercială, care pot exista între Statele contractante.

Articolul 17
Orice Stat contractant remite depozitarului, într-un termen de 6 luni de la data depunerii instrumentului său
de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, o informare scrisă într-una dintre limbile oficiale ale Convenţiei, cu
privire la legislaţia care reglementează exportul de bunuri culturale. Această informare va fi actualizată periodic, dacă
este cazul.

Articolul 18
Nicio rezervă nu este admisă, în afara acelora care sunt expres autorizate prin prezenta Convenţie.
 Articolul 19
(1) Prezenta Convenţie poate fi denunţată de oricare dintre Statele-părţi în orice moment, după data la care ea
intră în vigoare faţă de acel Stat, prin depunerea la depozitar a unui instrument în acest scop.
(2) Denunţarea devine efectivă în prima zi a celei de-a şasea luni de la data depunerii instrumentului de
denunţare la depozitar. Atunci când în instrumentul de denunţare se specifică un termen mai lung pentru intrarea în
vigoare a denunţării, aceasta devine efectivă la expirarea termenului respectiv, după depunerea instrumentului de
denunţare la depozitar.
(3) Derogând de la această denunţare, prezenta Convenţie se va aplica, în orice caz, oricărei cereri de restituire
sau de înapoiere a unui bun cultural, făcută înainte de data la care această denunţare devine efectivă.

Articolul 20
Preşedintele Institutului Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) poate convoca,
periodic sau la cererea a cinci State contractante, un Comitet special în vederea examinării funcţionării practice a
prezentei Convenţii.

Articolul 21
(1) Prezenta Convenţie va fi depusă pe lângă Guvernul Republicii Italiene.
(2) Guvernul Republicii Italiene:
a) informează toate Statele care au semnat prezenta Convenţie sau care au aderat la ea şi pe preşedintele
Institutului Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) cu privire la:
(i) orice nouă semnare sau orice depunere de instrumente de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de
aderare şi data la care această semnare sau depunere a avut loc;
(ii) orice declaraţie făcută în baza prevederilor prezentei Convenţii;
(iii) retragerea oricărei declaraţii;
(iv) data intrării în vigoare a prezentei Convenţii;
(v) acordurile menţionate la articolul 13;
(vi) depunerea oricărui instrument de denunţare a prezentei Convenţii, precum şi data la care această
depunere a avut loc şi data la care denunţarea devine efectivă;
b) transmite copii autentificate de pe prezenta Convenţie tuturor Statelor semnatare şi tuturor Statelor care
aderă la ea şi preşedintelui Institutului Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT);
c) îndeplineşte orice altă funcţie care revine în mod obişnuit depozitarilor.

Drept pentru care, subsemnaţii împuterniciţi, legal autorizaţi, au semnat prezenta Convenţie.

Întocmită la Roma, pe 24 (douazeci şi patru) iunie 1995 (o mie nouă sute nouazeci şi cinci), într-un singur
exemplar, în limbile engleză şi franceză, ambele texte având aceeaşi valabilitate.

ANEXA:

a) Colecţii şi specimene rare de zoologie, de botanică, de mineralogie şi de anatomie; obiecte ce prezintă un

interes paleontologic;
b) bunurile privind istoria, inclusiv istoria ştiinţei şi a tehnicii, istoria militară şi socială, precum şi viaţa
conducătorilor, gânditorilor, savanţilor şi artiştilor naţionali şi evenimentele de importanţă naţională;
c) produsul săpăturilor arheologice (regulamentare şi clandestine) sau al descoperirilor arheologice;
d) elementele provenind din dezmembrarea unor monumente artistice sau istorice şi a siturilor arheologice;
e) antichităţi cu o vechime de peste 100 de ani, cum ar fi: inscripţii, monede şi sigilii gravate;
f) bunuri de interes etnologic;
g) bunuri de interes artistic, cum ar fi:
(i) tablouri, picturi şi desene făcute în întregime manual, pe orice suport şi din orice material (cu excepţia
desenelor industriale şi a articolelor făcute manual);
(ii) lucrări originale ale artei statuare şi sculpturii, din orice material;
 (iii) gravuri, stampe şi litografii originale;
(iv) asamblări şi montaje artistice originale, din orice material;
h) manuscrise rare şi incunabule, cărţi, documente şi publicaţii vechi de interes special (istoric, artistic,
ştiinţific, literar etc.), separate sau în colecţii;
i) timbre poştale, timbre fiscale şi similare, separate sau în colecţii;
j) arhive, inclusiv arhivele fonografice, fotografice şi cinematografice;
k) obiecte de mobilă mai vechi de 100 de ani şi instrumente muzicale vechi.

.......................................................................................................................................................
 13. Rezoluţia de la Berlin, 25 mai 2003

Participanţii Conferinţei Internaţionale “Arheologia Ilegală” privind problemele iminente legate de

deplasarea nelegitimă a obiectelor antice a avut loc în perioada 23 – 25 mai 2003 cu ocazia aniversării a 15-a a
Declaraţiei de la Berlin, organizată de către Uniunea de Stat a muzeelor din Germania cu susţinerea Uniunii Germane
de Cercetare, UNESCO, Institutului McDonald din Cambridge (Marea Britanie) şi a Şcolii Americane de cercetare din
Santa Fe, New Mexico,

- îşi exprimă îngrijorarea asupra jefuirii monumentelor şi muzeelor antice, destrugerii intenţionate a
patrimoniului cultural în urma conflictelor armate precum cel din Irac, totodată manifestându-şi certitudinea în
importanţa recunoaşterii generale de către Codul de Etică pentru muzee al ICOM (1986-2001);
- în conformittate cu deciziile luate la Conferinţa „Eredita Contestata” în Academia Naţională de la
Roma, care s-a petrecut în perioada 29 – 30 aprilie 1991 şi la Conferinţa „Arta, Antichitatea şi Legea”, care s-a petrecut
la Universitatea de Stat din Rutgers, New Jersey, în periosda 30 octombrie – 1 noiembrie, 1998;
- au primit prin majoritatea voturilor următoarea rezoluţie:

1. Toate Statetele sunt obligate să ratifice şi să implementeze Convenţia din Haaga pentru protecţia
patrimoniului cultural în urma conflictului armat (1954) şi cele două Procese Verbale, Convenţia UNESCO asupra
mijloacelor de împiedicare şi prevenire a importului, exportului şi transferului ilegal al patrimoniului cultural (1970),
Convenţia UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate şi ilegal exportate (1995).
2. În scopul susţinerii schimbului şi comerţului legal a obiectelor culturale, toate obiectele propuse pe
piaţă urmează să poarte un registru „genealogic” care va acorda informaţia despre provenienţa lor (locul/data
săpăturilor sau descoperirii, permisul pentru export din ţara de origine), precum şi numele proprietarului sau
expertului (numele prezentului şi fostului proprietar), această informaţie fiind folosită şi verificată de către savanţi,
comercianţi de anticar, colecţionari, lucrători de muzeu.
3. În cazul unui oarecare împrumut (de scurtă sau de lungă durată) a obiectelor arheologice, instituţiile
în cauză trebuie să confirme faptul că garantează condiţiile adecvate, precum şi securitatea acestor obiecte, totodată
respectând Codul de etică pentru muzee al ICOM şi susţinând principiile stipulate în Declaraţia de la Roma din 2002.
4. Toate muzeele, instituţiile culturale de patrimoniu şi fiecare specialist în domeniu au obligaţia de a
informa publicul în mod regulat despre faptele de destrugere a patrimoniului cultural în urma săpăturilor ilegale şi a
aduce la cunoştinţa publicului necesitatea ocrotirii acestui patrimoniu, precum se procedează în cazul animalelor şi
plantelor rare.
5. În vederea combaterii schimbului ilicit a obiectelor antice, este necesar de a efectua un schimb de
informaţie între persoanele publice, persoanele împuternicite, poliţie, oficiile vamale, lucrătorii academici, savanţi,
intermediari şi colecţionari.
6. A convoca Consiliul de Tutelă şi Direcţia fiecărui muzeu pentru:
a). A formula şi a aduce la cunoştinţa publicului particularităţile politicii de achitiţionare a obiectelor antice,
mai ales în ce priveşte patrimoniul cultural, provenienţa căruia nu este documentată.
b). A aplica politica de achiziţionare a lucrurilor antice asupra obiectelor dăruite sau moştenite ca şi în cazul
cumpărării, luării obiectelor antice în împrumut sau în păstrare.
c). A-şi promova politica de achiziţionare a obiectelor antice încît Muzeul va achiziţiona strict lucrurile însoţite
de documentaţie, ce aduce dovezi că obiectele în cauză au fost descoperite şi cunoscute pînă la anul 1970 sau şi mai
înainte, datele fiind stabilite de către legislaţia ţării de provenienţă.
7. A înainta o propunere organizaţiei UNESCO de a elabora „Codule Eticii pentru Arheologi”.
8. A recomanda, posibil împreună cu „Scutul Albastru” crearea unui sediu a asociaţiei internaţionale de
arheologi (Arheologie fără frontiere) pentru a reglementa în mod firesc şi a efectua controlul asupra obiectelor
arheologice.
9. A recomanda un principiu conform căruia se va desemna un muzeu „de ultimul adăpost”, care poate fi
fondat pentru fiecare regiune sau naţiune în calitate de azil pentru obiectele antice descoperite în urma săpăturilor
ilicite pe spaţiul hotarelor teritoriale a acestei regiuni sau naţiuni, însă muzeul desemnat poate să fie situat exclusiv pe
teritoriul acestei ţări.
 14. Codul de etică pentru muzee al ICOM

1. Muzeele prezervează, interpretează şi promovează patrimoniul natural şi cultural al umanităţii.

2. Muzeele care deţin colecţii le întreţin în siguranţă pentru beneficiul societăţii şi dezvoltarea acesteia.
3. Muzeele deţin mărturii fundamentale pentru a pune baza şi a transmite cunoştinţele.
4. Muzeele asigură prilejuri favorabile pentru aprecierea, conştientizarea şi managementul
patrimoniului natural şi cultural.
5. Muzeele deţin resurse ce asigură posibilităţi pentru alte servicii şi beneficii publice.
6. Muzeele lucrează în strânsă colaborare cu acele comunităţi de la care provin colecţiile lor, cât şi cu
acele pe care le deservesc.
7. Muzeele operează în limite legale.
8. Muzeele funcţionează în mod profesional.
1.Muzeele păstrează, interpretează şi promovează patrimoniul natural şi cultural al umanităţii.
Principii
Muzeele sunt responsabile pentru patrimoniul natural, cultural material şi imaterial. Organele de conducere şi
cei preocupaţi de direcţia strategică şi supravegherea muzeelor au responsabilitatea directă de a proteja şi promova
acest patrimoniu, precum şi resursele umane, fizice şi financiare care sunt prevăzute pentru acest scop.
Rangul instituţiei
1.1 Documentaţia necesară.
Organul de conducere trebuie să se asigure că muzeul are o constituţie scrisă şi publicată, o lege ori un alt
document public, în conformitate cu legislaţia naţională, care să stabilească clar statutul legal al muzeului, misiunea
lui, durabilitatea şi caracterul non-comercial.
1.2 Instrucţiunea misiunii, obiectivelor şi politicilor.
Organul de conducere trebuie să pregătească, să mediatizeze şi să se ghideze de o instrucţiune în ce priveşte
misiunea sa, obiectivele şi politicile muzeului, cât şi în privinţa rolului şi structurii corpului de conducere.
Resursele fizice
1.3 Condiţii de bază
Conducerea trebuie să garanteze localuri adecvate cu un cadru potrivit, pentru ca muzeul să poată realiza
funcţiile de bază, definite în misiunea sa.
1.4 Acces
Conducerea trebuie să se asigure că muzeul şi colecţiile sale sunt disponibile tuturor, pentru ore rezonabile şi
pentru perioade regulate. O atenţie particulară ar trebui acordată persoanelor cu necesităţi speciale.
1.5 Sănătate şi siguranţă
Conducerea trebuie să se asigure că normele instituţionale ale sănătăţii, siguranţei şi posibilitatea de acces
sunt aplicate personalului şi vizitatorilor.
1.6 Protecţia împotriva calamităţilor
Conducerea trebuie să desfăşoare şi să menţină politici împotriva dezastrelor naturale şi umane ca să
protejeze publicul şi personalul, colecţiile şi alte bunuri.
1.7 Condiţiile de Securitate
Conducerea trebuie să asigure securitatea corespunzătoare pentru protejarea colecţiilor contra furtului sau
stricăciunilor din timpul manifestărilor, expoziţiilor, muncii sau în zonele de depozitare sau în timpul transportării.
1.8 Asigurări şi despăgubiri
Atunci când asigurarea comercială este folosită pentru colecţii, conducerea trebuie să garanteze că această
asigurare este adecvată şi că include obiecte aflate în transportare sau date cu împrumut şi alte puncte care alcătuiesc
responsabilitatea muzeului. Atunci când o schemă de asigurări este activă, este necesar ca materialul care nu este în
proprietatea muzeului să fie protejat adecvat.
Resursele financiare
1.9 Finanţarea
Conducerea trebuie să se asigure că există suficiente resurse financiare pentru a îndeplini şi dezvolta
activităţile muzeului. Toate resursele trebuie justificate şi contabilizate într-o manieră profesională.
1.10 Politica de strângere a veniturilor
Conducerea trebuie să aibă politici formulate în scris, cu privire la sursele de venit care pot veni atât din
activităţile ei, dar şi din afară. În pofida insuficienţei financiare, muzeele trebuie să menţină controlul asupra
conţinutului şi integrităţii programelor sale, a expoziţiilor şi activităţilor. Activităţile aducătoare de venituri nu trebuie
să compromită standardele instituţiei sau publicul acesteia.
Personalul
1.11 Politica de angajare
Corpul de conducere trebuie să se asigure că toate acţiunile cu privire la personal sunt luate în conformitate
cu politicile muzeului, cât şi cu procedurile instituţiei şi cele legale.
1.12 Numirea directorului sau conducătorului
Directorul sau conducătorul muzeului este un post-cheie şi când este făcută o numire, corpul de conducere
trebuie să ia în consideraţie cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru a ocupa postul efectiv. Aceste calităţi trebuie să
includă abilităţi intelectuale adecvate şi cunoştinţe profesionale, complementate cu o conduită etică de un nivel înalt.
1.13 Accesul la conducere
Directorul sau conducătorul muzeului ar trebui să fie responsabil direct şi să aibă acces direct la corpurile de
conducere relevante.
1.14 Competenţele personalului muzeal
Angajarea personalului calificat prin expertiza cerută este necesară pentru a cunoaşte toate responsabilităţile.
(Vezi de asemenea 2.19; 2.24; secţiunea a 8-a)
1.15 Trainingul personalului
Ar trebui pregătite momente adecvate pentru educaţia continuă şi dezvoltarea profesională a întregului
personal al muzeului, pentru a menţine o forţă de muncă efectivă.
1.16 Conflictele etice
Conducerea nu ar trebui să ceară niciodată personalului muzeal să acţioneze într-un mod care ar putea fi
considerat a fi împotriva prevederilor Codului de Etică sau ale oricărei legi naţionale sau ale unui cod specializat de
etică.
1.17 Personalul muzeului şi voluntarii
Conducerea ar trebui să aibă o politică elaborată în scris despre munca voluntarilor ce promovează o relaţie
pozitivă dintre voluntari şi colaboratorii din domeniul muzeal.
1.18 Voluntarii şi etica
Corpul de conducere ar trebui să se asigure că voluntarii atunci când conduc activităţile personale şi cele ale
muzeului sunt îndeaproape familiarizaţi cu prevederile Codului de Etică pentru muzee al ICOM şi alte coduri şi legi
aplicabile.

2. Muzeele ce deţin colecţii le întreţin în siguranţă pentru beneficiul societăţii şi al dezvoltării acesteia.
Principiu
Muzeele au obligaţia de a achiziţiona, prezerva şi promova colecţiile lor ca o contribuţie la salfgardarea
patrimoniului natural, cultural şi ştiinţific. Colecţiile lor sunt o moştenire publică importantă, au o poziţie specială în
legislaţie şi sunt protejate de legislaţia internaţională. Esenţial în această îndatorire publică este noţiunea de
management, ce include proprietatea legitimă, conservarea, documentarea, accesibilitatea, depozitarea responsabilă.
Achiziţionarea colecţiilor
2.1 Strategia colecţionării
Corpul conducător al fiecărui muzeu ar trebui să adopte şi să publice strategia de achiziţionare a colecţiilor
care să vorbească despre achiziţie, întreţinere şi folosirea colecţiilor. Strategia ar trebui să clarifice poziţia oricărui
obiect care nu va fi catalogat, ocrotit sau expus. (vezi 2.7; 2,8)
2.2 Titlul de validitate
Niciun obiect ori mostră nu ar trebui achiziţionat prin cumpărare, oferire în dar, împrumut sau moştenire, cu
excepţia faptului când muzeul este convins că este deţinut un titlu valid. Evidenţa deţinerii legale într-o ţară nu indică
în mod obligatoriu un titlu valid.
2.3 Provenienţa şi datoria corespunzătoare de a identifica sursa şi istoria unui obiect (în engl. – „due
diligence”)
Înaintea achiziţiei trebuie depuse toate eforturile pentru a se asigura că ficare obiect în parte, sau exemplar
oferit spre cumpărare, dăruire, închiriere, moştenire sau schimb nu a fost obţinut ilegal sau exportat din ţară sau
printr-o ţară intermediară, în care el ar fi fost deţinut legal (incluzând muzeele din propria ţară).
2.4 Obiectele şi exemplarele din cadrul cercetărilor de teren neautorizate şi neştiinţifice.
 Muzeele nu trebuie să achiziţioneze obiectele în privinţa cărora există motive temeinice de a crede că
recuperarea lor a implicat munca neautorizată ori neştiinţifică de teren, ori distrugerea intenţionată sau deteriorarea
monumentelor arheologice şi a siturilor geologice, sau a speciilor şi habitatului natural. În acelaşi fel, achiziţia nu ar
trebui să se realizeze, dacă a avut loc un eşec de a aduce la cunoştinţă descoperirile către proprietar sau deţinătorul
terenului, sau autorităţilor corespunzătoare legale sau guvernamentale.
2.5 Obiecte cultural-sensibile
Colecţiile de rămăşiţe umane sau a materiale cu semnificaţie sacră ar trebui achiziţionate numai dacă acestea
pot fi păstrate într-un loc sigur şi îngrijite respectuos. Acest lucru poate fi realizat într-o manieră compatibilă cu
standardele profesionale şi cu interesele şi convingerile membrilor comunităţii, grupurilor etnice sau religioase de la
care provin obiectele, dacă acestea sunt cunoscute. (Vezi 3.7; 4.3)
2.6 Exemplare biologice sau geologice protejate.
Muzeele nu trebuie să achiziţioneze exemplare biologice sau geologice care au fost colectate, vândute ori, într-
un fel sau altul, transferate în contravenţie cu legislaţia locală, naţională, regională sau internaţională ori Convenţia
privind protecţia naturii sălbatice sau conservarea istoriei naturale.
2.7 Colecţii vii
În caz de colecţiile includ exemplare botanice sau specii zoologice vii, un loc aparte trebuie acordat mediului
înconjurător social şi natural din care au provenit, precum (este stipulat) în orice legislaţie locală, naţională, regională
sau internaţională sau convenţie care se referă la protecţia mediului natural sau animalier.
2.8 Colecţii permanente
Strategia privitor la colecţii ar trebui să includă atenţia specială pentru anumite tipuri de colecţii permanente
unde accentul este pus pe păstrarea proceselor culturale, tehnice sau ştiinţifice, decât pe însuşi obiectul, sau în care
obiectele sau exemplarele sunt aşezate în scopuri de predare şi instruire. (Vezi de asemenea 2.1)
2.9 Achiziţiile în afara strategiei de colecţionare
Achiziţionarea obiectelor sau exemplarelor în afara strategiei muzeale stabilite ar trebui făcută doar în
circumstanţe excepţionale. Conducerea trebuie să aibă în vedere opiniile profesionale existente şi punctul de vedere al
tuturor părţilor interesate. Recompensa va ţine seama de importanţa obiectului sau exemplarului, incluzând şi
contextul lui cultural sau natural, şi interesul deosebit al altor muzee care colectează aceleaşi materiale. Oricum, chiar
şi în aceste circumstanţe, obiectele fără titlu de validitate nu trebuie achiziţionate. (Vezi 3.4)
2.10 Achiziţiile oferite de către membrii corpului de conducere sau personalul muzeal
Îngrijirea specială este necesară cu privire la orice obiect, fie pentru vânzare, fie ca o donaţie sau ca un dar
pentru scutirea de impozite de la membrii corpului conducerii, personalul muzeului, sau de la familii şi asociaţiile
apropiate ale acestor persoane.
2.11 Depozitele pentru ultimele achiziţii.
Nimic în acest Cod de Etică nu ar trebui să împiedice un muzeu de a acţiona ca un depozit autorizat pentru
obiectele fără provenienţă, colectate ilicit, sau exemplare redobândite sau obiecte de pe teritoriul pe asupra căruia
muzeul poartă răspundere legală.
Transferarea Colecţiilor
2.12 Transferul legal sau alte tipuri de transferuri
În caz că muzeul are puterea legală de a permite transferuri, sau a achiziţionat obiecte care sunt subiecte ale
condiţiilor de transfer, cerinţele legale şi toate celelalte cerinţe trebuie îndeplinite pe deplin. Când achiziţia originală a
fost sub mandat sau alte restricţii, aceste condiţii trebuie examinate cel puţin până nu se demonstrează clar că stricta
respectare a unor astfel de restricţii este imposibilă şi/sau e în detrimentul total al instituţiei şi, dacă este necesar
despăgubirea poate fi cerută prin proceduri legale.
2.13 Mutarea din colecţiile muzeale
Transportarea unui obiect sau exemplar dintr-o colecţie muzeală poate fi întreprinsă numai odată cu o
înţelegere deplină a importanţei obiectului, a caracterului său (dacă este posibil de restaurat sau nu), a statutului legal,
sau a oricărei pierderi a încrederii publice care ar putea rezulta din astfel de acţiuni.
2.14 Responsabilitatea pentru transferare
Decizia de transportare trebuie să intre în responsabilitatea conducerii, acţionând în înţelegere cu directorul
muzeului şi curatorul colecţiei vizate. Aranjamente speciale pot fi aplicate şi colecţiilor permanente.
2.15 Dispunerea obiectelor transferate din colecţii
Fiece muzeu trebuie să aibă o politică care să definească metodele autorizate pentru a muta permanent un
obiect din colecţii prin donaţie, transfer, schimb, vânzare, repatriere, sau distrugere, şi care permite transferul titlului
fără restricţii către orice organizaţie. Înregistrările complete trebuie păstrate cu privire la toate deciziile de transfer, la
obiectele implicate şi dispunerea obiectului. Vor fi motive solide ca unitatea de informaţie despre transfer să fie oferită
mai întâi unui alt muzeu.
2.16 Venitul de la transferul colecţiilor
Colecţiile muzeale sunt păstrate în răspundere publică şi nu pot fi tratate ca un posibil bun de preţ. Banii sau
compensaţiile primite de la transferul şi dispunerea obiectelor şi a exemplarelor dintr-o colecţie muzeală trebuie
folosiţi numai pentru beneficiul colecţiei şi, de obicei, pentru achiziţionări în aceeaşi colecţie.
2.17 Achiziţia colecţiilor închise
Personalului muzeal, conducerii, sau familiilor acestora ori asociaţilor apropiaţi nu trebuie să li se permită
achiziţionarea din cadrul unei colecţii care a fost închisă şi pentru care aceştia sunt responsabili.
Îngrijirea coleţiilor
2.18 Continuitatea colecţiilor
Muzeul trebuie să stabilească şi să aplice strategii care să asigure că informaţia referitoare la colecţii,
imprimată cum se cuvine şi coleciile propriuzise (permanente şi temporare) sunt accesibile pentru folosirea curentă şi
vor fi transmise mai departe generaţiilor următoare într-o condiţie bună ca pentru folosinţă, luând în consideraţie
cunoştinţele şi resursele curente.
2.19 Delegarea responsabilităţii pentru colecţie
Responsabilităţile profesionale care implică îngrijirea colecţiilor poate fi acordată persoanelor ce au
cunoştinţele şi aptitudinile necesare sau celor care sunt supravegheaţi adecvat. (vezi 8.11)
2.20 Documentarea colecţiilor
Colecţiile muzeale trebuie să fie documentate conform standardelor profesionale acceptate. Acest tip de
documentaţie trebuie să includă identificarea şi descrierea deplină a fiecărei piese, corelaţiile ei, provenienţa,
condiţiile, modul de utilizare şi locaţia în prezent. Acest tip de informaţii trebuie păstrat într-un mediu sigur şi să fie
însoţit de sisteme de reparaţie asigurându-se accesul către acestea de către personalul muzeului sau alţi utilizatori
îndreptăţiţi.
2.21 Protecţia împotriva calamităţilor
O atenţie sporită trebuie acordată dezvoltării strategiilor de protejare a colecţiilor în timpul conflictelor armate
şi altor calamităţi naturale sau provocate de om.
2.22 Securitatea colecţiei şi informaţia legată de aceasta
Muzeul trebuie să exercite controlul pentru a evita divulgarea informaţiei personale sensibile sau a
informaţiei legate de aceasta, sau alte lucruri confidenţiale când informaţia despre colecţii este făcută publică.
2.23 Conservarea preventivă
Conservarea preventivă este un element important al politicii muzeale şi al păstrării colecţiilor. Este
responsabilitatea esenţială a lucrătorilor din muzee de a crea şi menţine un mediu de protecţie pentru colecţiile în grija
acestora, fie în depozit, expoziţie sau în transportare.
2.24 Conservarea şi restaurarea colecţiilor
Muzeul trebuie să monitorizeze cu atenţie starea colecţiilor pentru a determina când un obiect sau exemplar
poate să aibă nevoie de munca de conservare-restaurare şi de serviciile unui conservator-restaurator calificat. Scopul
principal trebuie să fie stabilizarea obiectului sau exemplarului. Toate procedurile de conservare trebuie documentate
şi reversibile în măsura posibilităţilor, şi toate modificările trebuie să fie clar distinctive de obiectul original sau
mostră.
2.25 Întreţinerea cuvenită a animalelor vii
Un muzeu care păstrează animale vii trebuie să-şi asume responsabilitatea deplină pentru sănătatea acestora
şi buna lor întreţinere. El trebuie să pregătească şi să implementeze un cod pentru protecţia personalului muzeal, dar
şi a vizitatorilor, precum şi a animalelor, care a fost aprobat de un expert în domeniul veterinăriei. Modificările
genetice trebuie să fie clar identificabile.
2.26 Utilizarea colecţiilor muzeale în scopuri personale
Personalului muzeal, conducerii, familiilor acestora, asociaţilor apropiaţi, sau altor persoane nu trebuie să li se
permită exproprierea componentelor din colecţiile muzeului, pentru orice activitate personală chiar şi temporar.
3. Muzeele deţin evidenţe primare pentru organizarea şi transmiterea cunoştinţelor
Principiu
Muzeele au o responsabilitate aparte privind tot ce ţine de îngrijire, accesibilitate şi interpretarea mărturiilor
fundamentale colectate şi deţinute în colecţiile lor.
 Mărturii fundamentale

3.1 Colecţiile ca mărturii fundamentale

Politica de achiziţionare a colecţiilor muzeale ar trebui să indice clar importanţa colecţiilor ca mărturii
fundamentale. Această strategie nu trebuie să se conducă doar de trend-urile intelectuale sau utilizarea muzeului în
prezent.
3.2 Disponibilitatea colecţiilor
Muzeele au o responsabilitate aparte pentru crearea colecţiilor şi întregii informaţii relevante, ca să fie pe cât
de posibil accesibile, având în vedere restricţiile care reies din motive de confidenţialitate şi securitate.
Colectarea şi cercetarea
3.3 Colectarea de teren
Muzeele care întreprind colectarea din teren ar trebui să dezvolte strategii conforme standardelor academice
şi aplicabile legislaţiei naţionale şi internaţionale, şi obligaţiilor de contract. Cercetarea de teren trebuie întreprinsă
doar cu respect şi consideraţie pentru părerile comunităţilor locale, resursele lor de mediu şi practicile culturale,
precum trebuie întreprinse şi eforturi pentru a spori patrimoniul cultural şi natural.
3.4 Colectarea excepţională a mărturiilor fundamentale
În cazuri excepţionale o piesă fără provenienţă poate avea o contribuţie esenţială remarcabilă pentru ştiinţă,
încât ar fi în interesul publicul de a-l păstra. Acceptarea unei astfel de piese într-o colecţie a muzeului trebuie să fie
subiectul unei decizii a specialiştilor în disciplina vizată şi fără prejudicii naţionale sau internaţionale. (Vezi 2.11)
3.5 Cercetare
Cercetările ştiinţifice efectuate de către personalul muzeal trebuie să fie legate de obiectivele şi misiunea
muzeului şi conform normelor legale şi etice stabilite, şi practicile academice.
3.6 Investigarea distructivă
În cazul în care sunt întreprinse măsuri de investigaţie tehnică, înregistrarea completă a materialului analizat,
rezultatul investigaţiilor şi cercetarea ulterioară, incluzând publicaţiile, ar trebui să devină o componentă a
înregistrării permanente a obiectului.
3.7 Rămăşiţele umane şi obiectele cu semnificaţie sacramentală
Cercetările despre rămăşiţele umane şi materialele cu semnificaţie sacramentală trebuie îndeplinite într-o
manieră compatibilă cu standardele profesionale şi să ia totodată în consideraţie interesele şi convingerile comunităţii,
grupurilor etnice sau religioase de la care obiectele provin, dacă acestea sunt cunoscute. (Vezi 2.5; 4.3)
3.8 Reţinerea drepturilor de a cerceta materialele
Când personalul muzeului pregăteşte materialele pentru prezentare sau pentru a documenta investigaţiile de
teren, trebuie să existe un acord clar cu muzeul care sponsorizează, privitor la toate drepturile pentru astfel de lucru.
3.9 Expertize folosite în comun
Lucrătorii în sfera muzeală au obligaţia de a-şi împărtăşi cunoştinţele şi experienţa cu colegii, elevii şi
studenţii în domenii relevante. Ei trebuie să-i respecte şi să le fie recunoscători celor de la care au învăţat, şi trebuie să
promoveze dezvoltările în tehnică şi să experimenteze ceea ce ar putea fi de folos şi pentru alţii.
3.10 Cooperarea dintre muzee şi alte instituţii.
Personalul muzeal trebuie să recunoască şi susţină necesitatea de cooperare şi consultare dintre instituţiile cu
aceleaşi interese şi practici de colectare. În special cu instituţiile de învăţământ superior şi cu anumite servicii publice
unde cercetările ar putea genera colecţii importante, pentru care nu există un termen lung de securitate.

4. Muzeele asigură prilejuri favorabile pentru aprecierea, conştientizarea şi managementul patrimoniului

natural şi cultural.
Principiu
Muzeele au datoria importantă de a dezvolta rolul lor educaţional şi de a atrage un public mai larg din
comunitatea, localitatea sau grupul pe care-l deservesc. Interacţiunea cu partea-comunitatea constituantă şi
promovarea patrimoniului lor este parte componentă a rolului educaţional al muzeului.
Prezentarea şi expoziţia
4.1 Prezentări, expoziţii şi activităţi speciale
Prezentările şi expoziţiile temporare, fizice sau electronice, ar trebui să fie în concordanţă cu misiunea,
strategia şi scopul muzeului. Ele nu trebuie să compromită atât calitatea, cât şi îngrijirea corespunzătoare şi
conservarea colecţiilor.
4.2 Interpretarea expoziţiilor
Muzeele trebuie să se asigure că informaţia ce o expun în prezentări şi expoziţii este bine întemeiată, precisă şi
acordă atenţie grupurilor reprezentate şi convingerilor acestora.
4.3 Expoziţia materialelor sensibile
Rămăşiţele umane şi materialele cu semnificaţie sacră trebuie prezentate într-o manieră în concordanţă cu
standardele profesionale şi, unde se cunosc, luându-se în consideraţie interesele şi convingerile membrilor
comunităţii, grupurilor etnice sau religioase de la care obiectele provin. Ele trebuie să fie prezentate cu mult tact şi
respect pentru sentimentele de demnitate umană, proprii tuturor popoarelor.
4.4 Mutarea din prezentarea publică
Solicitările de scoatere din prezentarea publică a rămăşiţelor umane sau materialelor cu semnificaţie sacră de
la comunităţile de origine trebuie să fie adresate prompt cu respect şi sensibilitate. Solicitările de returnare a acestui
tip de materiale ar trebui adresate în acelaşi mod. Politicile muzeale trebuie să definească clar procesul de răspuns la
acest tip de solicitări.
4.5 Prezentarea materialului fără provenienţă
Muzeele trebuie să evite prezentarea sau orice alt tip de dispunere folosind materiale de origine discutabilă
sau de provenienţă care nu mai poate fi stabilită. Muzeele ar trebui să conştientizeze că acest tip de prezentări sau
utilizări poate fi văzut ca scuză şi contribuţie la comerţul ilicit cu bunuri culturale.
Alte resurse
4.6 Publicarea
Informaţia publicată de muzee prin orice tip mijloace trebuie să fie bine argumentată, precisă şi să acorde
atenţie sporită disciplinelor ştiinţifice, societăţii şi credinţelor prezentate. Publicaţiile muzeului nu trebuie să
compromită standardele instituţiei.
4.7 Reproducţiile
Muzeele ar trebui să respecte integritatea originalului atunci când sunt făcute replici, reproducţii, sau copii ale
pieselor în colecţia creată. Toate tipurile de astfel de copii trebuie să fie totdeauna marcate ca facsimile.
5. Muzeele deţin resurse ce asigură posibilităţi pentru alte servicii şi beneficii publice.
Principiu
Muzeele utilizează o varietate mare de specializări înguste, aptitudini şi resurse fizice care au o aplicare mult
mai largă decât în muzeu. Aceasta poate conduce la resurse folosite în comun sau la furnizarea serviciilor ca o
extindere a activităţilor muzeului. Acestea trebuie organizate în aşa fel încât să nu compromită misiunea declarată a
muzeului.
Serviciile de identificare
5.1 Identificarea obiectelor ilegale sau achiziţionate ilegal
Acolo unde muzeele furnizează servicii de identificare, ele nu trebuie să acţioneze în orice fel care să fie privit
ca beneficiu de pe seama unor astfel de activităţi, în mod direct sau indirect. Identificarea şi autentificarea obiectelor
care se presupun sau sunt suspectate a fi achiziţionate ilegal sau ilicit, transferate, importate sau exportate, nu trebuie
să fie făcută publică până când autorităţile abilitate nu au fost înştiinţate.
5.2 Autentificarea şi evaluarea (aprecierea)
Evaluarea poate fi făcută cu scopul de asigurare a colecţiilor muzeale. Opiniile referitor la valoarea monetară a
obiectelor trebuie făcută doar la cererea oficială a altor muzee sau a autorităţilor legale, guvernamentale sau a altor
autorităţi publice responsabile. Oricum, când însăşi muzeul poate fi beneficiarul, evaluarea unui obiect sau exemplar
trebuie făcut în mod independent.
6. Muzeele lucrează în strânsă colaborare cu comunităţile de la care provin colecţiile în măsura în care
acestea servesc muzeele.
Principiu
Colecţiile muzeale reflectă patrimoniul cultural şi natural al comunităţilor de la care auele au provenit. Ca
atare, ele au un caracter dincolo de cel a unei proprietăţi ordinare, care poate include afinităţi puternice cu identitatea
naţională, regională, locală, etnică, religioasă sau politică. În consecinţă, este important ca strategia muzeului să fie
sensibilă la această situaţie.
Originea colecţiilor
6.1 Cooperarea
Muzeele trebuie să promoveze împărtăşirea cunoştinţelor, a documentaţiei şi a colecţiilor cu muzeele şi
organizaţiile culturale din ţară şi comunităţile de origine. Trebuie explorată posibilitatea de dezvoltare a
parteneriatelor cu muzeele din ţările sau regiunile care şi-au pierdut o parte importantă (semnificativă) a
patrimoniului lor.
6.2 Returnarea bunurilor culturale
Muzeele trebuie să fie pregătite să iniţieze dialoguri pentru returnarea bunurilor culturale unei ţări sau
popoarelor de origine. Aceasta trebuie făcut într-o manieră imparţială, bazată pe principii ştiinţifice, profesionale şi
umanitare, precum şi pe legislaţia aplicabilă locală, naţională sau internaţională, de preferinţă acţionându-se la nivel
guvernamental sau politic.
6.3 Restituirea bunurilor culturale
Când o persoană sau o ţară originară încearcă restituirea unui obiect sau exemplar, care poate fi demonstrat că
a fost exportat sau transferat cu încălcări ale convenţiilor naţionale şi internaţionale, şi dovedit că face parte din
patrimoniul cultural al acelei ţări sau popor, muzeul vizat ar trebui, dacă e îndreptăţit din punct de vedere legal, să ia
paşi prompţi şi responsabili pentru a coopera la retrocedarea lor.
6.4 Obiectele culturale dintr-o ţară ocupată
Muzeele trebuie să se abţină de la achiziţionarea obiectelor culturale dintr-un teritoriu ocupat şi să respecte în
totalitate toate convenţiile care reglează importul, exportul şi transferul materialelor culturale şi naturale.

Respectul pentru comunităţile deservite

6.5 Comunităţile contemporane
Acolo unde activităţile muzeale implică o comunitate contemporană sau patrimoniul acesteia, achiziţiile pot fi
făcute doar cu consimţământul mutual, şi în conştiinţă de cauză, şi fără exploatarea proprietarului sau informatorilor.
Respectul pentru dorinţele comunităţii implicate este primordial.
6.6 Finanţarea activităţilor comunitare
Când se caută finanţarea activităţilor care implică comunităţile contemporane, interesele lor nu trebuie să fie
compromise. (Vezi 1.10)
6.7 Utilizarea colecţiilor din comunităţile contemporane
Utilizarea de catre muzeu a colecţiilor de la comunităţile contemporane solicită respectul pentru demnitatea
umană, pentru tradiţiile şi culturile care utilizează acest tip de materiale. Astfel de colecţii ar trebui folosite pentru a
promova prosperitatea umană, dezvoltarea socială, toleranţa, şi respectul prin susţinerea expresiilor multisociale,
multiculturale şi multilinguale. (Vezi 4.3)
6.8 Susţinerea organizaţiilor în comunitate
Muzeele ar trebui să creeze un mediu favorabil pentru sprijinul comunităţii (de ex., Prietenii Muzeelor şi altor
organizaţii susţinătoare), să recunoască contribuţia acestora şi să promoveze relaţii armonioase dintre comunitate şi
personalul muzeului.
7. Muzeele operează în limite legale.
Principiu
Muzeele trebuie să se conformeze în totalitate legislaţiei internaţionale, regionale, naţionale şi locale, şi
obligaţiilor din convenţii. În afară de aceasta, corpul de conducere trebuie să respecte orice prevedere legală sau
condiţiile, cu privire la orice aspect al muzeului, colecţiile şi activităţi sale.
Cadrul legal
7.1 Legislaţia locală şi naţională
Muzeele trebuie să se conformeze tuturor legilor naţionale şi locale şi să respecte legislaţia altor state pe cât ele
afectează activităţile muzeelor.
7.1 Legislaţia internaţională
Strategia muzeului trebuie să recunoască următoarea legislaţie internaţională, care este luată ca standard în
interpretarea Codului de etică pentru muzee al ICOM:
- Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat ("Convenţia de la Haga" Prima, Protocol,
1954, şi Al doilea Protocol, 1999);
- Convenţia privind mijloacele de interzicere şi prevenire ale importului, exportului şi transferului ilicit al bunurilor
culturale cu drept de proprietate (UNESCO, 1970);
- Convenţia privitor la comerţul internaţional cu specii ale florei şi faunei pe cale de dispariţie (Washington, 1973)
- Convenţia privitor la diversitatea biologică (UNESCO, 1992);
- Convenţia privitor la bunurile culturale furate şi exportate ilicit (UNESCO, 1995);
 - Convenţia privitor la protecţia patrimoniului cultural subacvatic (UNESCO, 2000);
- Convenţia privind salvgardarea patrimoniului cultural intangibil (UNESCO, 2003).
8. Muzeele funcţionează în mod profesional
Principiu
Membrii din domeniul muzeal trebuie să respecte standardele şi legile existente şi să confirme demnitatea şi
onoarea profesiei lor. Ei trebuie să protejeze publicul de un comportament lipsit de etică. Trebuie folosită orice
oportunitate pentru a informa şi educa publicul despre ţelurile, scopurile şi aspiraţiile profesiei de a dezvolta o
înţelegere publică mai bună, în ce priveşte contribuţia muzeelor în sociate.
Comportamentul profesional
8.1 Familiarizarea cu legislaţia relevantă
Fiecare membru al profesiei muzeale trebuie să cunoască legislaţia internaţională, naţională şi locală şi
condiţiile angajării lor. Ei trebuie să evite situaţii care pot fi interpretate ca un comportament impropriu.
8.2 Responsabilitatea profesională
Lucrătorii în muzee au obligaţia să urmeze politicile şi procedurile instituţiei care i-a angajat. Oricum, ei pot
obiecta împotriva practicilor care se observă că dăunează muzeului, profesiei sau împotriva problemelor de etică
profesională.
8.3 Comportamentul profesional
Loialitatea pentru colegi şi instituţiile care angajează este o responsabilitate profesională importantă şi trebuie
să se bazeze pe loialitatea faţă de principiile fundamentale etice aplicabile profesiei ca un întreg. Aceste principii
trebuie să fie în concordanţă cu noţiunile Codului de etică pentru muzee al ICOM şi să fie la curent cu alte coduri de
legi sau strategii relevante lucrului muzeal.
8.4 Responsabilităţile academice şi ştiinţifice
Angajaţii în sfera muzeală trebuie să promoveze investigarea, prezervarea şi utilizarea informaţiei inerente în
colecţii. Prin urmare, ei trebuie să se abţină de la orice activitate sau circumstanţă care ar avea drept rezultat pierderea
a unor astfel de informaţii ştiinţifice.
8.5 Piaţa ilicită
Membrii profesiei muzeale nu trebuie să susţină direct ori indirect traficul ilicit sau comerţul cu proprietăţile
naturale sau culturale.
8.6 Confidenţialitatea
Angajaţii în sfera muzeală trebuie să protejeze informaţia confidenţială obţinută în timpul muncii lor. În afară
de aceasta, informaţia despre piesele aduse în muzeu pentru identificare este confidenţială şi nu trebuie publicată sau
trecută oricărei altei instituţii sau persoane fără autorizaţia specifică a proprietarului.
8.7 Securitatea muzeului şi a colecţiilor
Informaţiile despre securitatea muzeului sau a colecţiilor private şi a locaţiilor vizitate în perioada
îndatoririlor oficiale trebuie ţinute în strictă confidenţialitate de personalul muzeului.
8.8 Excepţiile privitor la obligaţia de confidenţialitate
Confidenţialitatea este subiectul obligaţiei legale de a colabora cu poliţia sau alte autorităţi în investigarea
posibilelor bunuri furate, achiziţionate ilicit sau a proprietăţilor transferate ilegal.
8.9 Independenţa personală
Cât timp membrii unei profesii au dreptul la o independenţă personală, ei trebuie să-şi dea seama că nici un
business privat sau interes profesional nu poate fi pe deplin separat de instituţia angajatoare.
8.10 Relaţiile profesionale
Angajaţii în sfera muzeală formează relaţii profesionale cu alte numeroase persoane în cadrul şi în afara
muzeului în care sunt angajaţi. Ei sunt aşteptaţi să presteze serviciile profesionale altora în mod eficient şi la cel mai
înalt nivel.
8.11 Consultarea profesională
Este o responsabilitate profesională să consulte colegii din cadrul sau din afara muzeului, în cazul în care
expertiza disponibilă în muzeu este insuficientă pentru a asigura luarea deciziilor.
Conflictele de interese
8.12 Daruri, favoruri, împrumuturi sau alte beneficii personale
Angajaţii muzeului nu trebuie să accepte daruri, favoruri, împrumuturi sau alte beneficii personale, care le
pot fi oferite în legătură cu obligaţiile lor muzeale. Ocazional politeţea profesională poate să includă oferirea şi
primirea darurilor, dar aceasta totdeauna trebuie să aibă loc în numele instituţiei vizate.
 8.13 Angajările externe sau interesele de afaceri
Angajaţii din sfera muzeală care au dreptul la o anumită independenţă personală trebuie să înţeleagă că
niciun business privat sau interes profesional nu poate fi în totalitate separat de instituţia angajatoare. Ei nu ar trebui
să aibă vreun alt serviciu sau să accepte onorarii externe, care intră în conflict sau pot fi privite ca fiind în conflict cu
interesele muzeului.
8.14 Cumpărare-vânzare în patrimoniul natural şi cultural
Angajaţii din sfera muzeală nu ar trebui să participe direct sau indirect în comerţ (cumpărarea şi vânzarea
pentru profit) în patrimoniul natural şi cultural.
8.15 Interacţiunea cu dealerii
Muzeele profesioniste nu trebuie să accepte orice dar, ospitalitate sau altă formă de răsplată de la un dealer,
persoana care conduce licitaţii, sau altă persoană ca imbold spre achiziţionarea sau dispunerea pieselor muzeale, sau
să se abţină de la luarea unei decizii oficiale. Mai mult, un muzeu profesional nu trebuie să recomande un dealer
particular, conducător al unei licitaţii, sau evaluator vreunui membru al publicului.
8.16 Colecţionarea Privată
Membrii profesiei muzeale nu trebuie să intre în competiţie cu instituţia lor în achiziţionarea obiectelor sau în
orice altă activitate personală de colectare. Trebuie formulată o înţelegere între muzeu şi corpul de conducere, privitor
la orice colecţionări private şi trebuie urmată minuţios.
8.17 Utilizarea titlului şi logo-ului ICOM
Titlul organizaţiei, acronimul sau logo-ul ei nu poate folosit pentru a promova sau susţine orice operaţiune
sau produs pentru profit.
8.18 Alte conflicte de interes
Interesele muzeului ar trebui să prevaleze, fie orice conflicte de interese apărute între un individ şi muzeu.
 15. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,
Recomandare privind principiile internaţionale aplicabile săpăturilor arheologice, 5 decembrie
1956

Preambul
Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, reuniunea de la New
Delhi de la 5 Noiembrie până la 5 decembrie 1956, în a sa a noua sesiune, fiind de părerea că cea mai sigură garanţie
pentru conservarea monumentelor şi a operelor din trecut stă în respectul şi afecţiunea simţită pentru acestea de către
popoarele înseşi, şi fiind convinsă că asemenea sentimente pot fi mult întărite prin măsuri adecvate, inspirate de
dorinţa Statelor membre de a dezvolta ştiinţa şi relaţiile internaţionale, având convingerea că sentimentele trezite de
contemplarea şi de studiul operelor trecutului fac mult pentru a stimula înţelegerea reciprocă dintre naţiuni, şi că,
prin urmare, este extrem de dezirabil de a asigura cooperarea internaţională în privinţa lor şi de a promova, în orice
mod posibil, îndeplinirea misiunii lor sociale, având în vedere că, în timp ce State separate sunt tot mai neîntârziat
interesate de descoperirile arheologice făcute pe teritoriul lor, comunitatea internaţională, în ansamblu, este cea mai
bogată, totuşi, cu astfel de descoperiri, considerând că istoria omului presupune cunoaşterea diferitelor civilizaţii, şi că,
prin urmare, este necesar, în interesul general, ca toate vestigiile arheologice să fie studiate şi, acolo unde este posibil,
conservate şi luate la păstrare în siguranţă, fiind convinsă că este foarte de dorit ca autorităţile naţionale responsabile
pentru protecţia patrimoniului arheologic, să fie ghidate de anumite principii comune care au fost testate de
experienţă şi puse în practică de către serviciile naţionale de arheologie, fiind de părerea că, totuşi reglementarea
săpăturilor este în primul rând şi înainte de toate, pentru jurisdicţia internă a fiecărui Stat, acest principiu ar trebui
adus în armonie cu cele ale unei cooperări internaţionale, generos înţeleasă şi acceptată în mod liber, având înainte de
aceasta (Conferinţa) propuneri privind principiile internaţionale aplicabile săpăturilor arheologice, care constituie
itemul 9.4.3 de pe ordinea de zi a sesiunii, a decis la a sa a opta sesiune, că aceste propuneri ar trebui să fie
reglementate la nivel internaţional, prin intermediul unei recomandări către Statele membre, adoptă, în această a
cincea zi a lunii decembrie 1956, următoarea Recomandare: Conferinţa generală recomandă ca Statele membre să
aplice următoarele dispoziţii, începând cu luarea oricăror măsuri legislative sau a altor paşi care ar putea fi necesari
pentru a da efect pe teritoriile lor respective, terminând cu principiile şi normele formulate în prezenta Recomandare.
Conferinţa Generală recomandă ca Statele membre să aducă prezenta Recomandare la cunoştinţa autorităţilor
şi organizaţiilor implicate în săpăturile arheologice şi a muzeelor.
Conferinţa generală recomandă ca Statele membre să-i raporteze la data şi într-un mod care urmează să fie
stabilit de aceasta, cu privire la acţiunile pe care le-au înfăptuit pentru a pune în vigoare prezenta Recomandare.
I. Definiţii
Săpături arheologice
1. Pentru obiectivul prezentei Recomandări, prin „săpături arheologice” se înţelege orice activitate de
cercetare care vizează descoperirea obiectelor cu caracter arheologic, dacă o astfel de cercetare implică săparea
pământului sau explorarea sistematică de suprafaţă a lui, sau dacă se realizează pe straturi („on the bed”, n.n.), sau în
sub-solul din interiorul ţării, sau al apelor teritoriale ale unui Stat membru.
Proprietatea protejată
2. Dispoziţiile prezentei Recomandări se aplică oricăror vestigii a căror conservare este în interesul public, din
punct de vedere al istoriei sau al artei şi arhitecturii, fiecare Stat membru fiind liber de a adopta cel mai potrivit
criteriu pentru evaluarea interesului public în obiectele găsite pe teritoriul său. În special, dispoziţiile din prezenta
Recomandare trebuie aplicate oricăror monumente şi bunuri mobile sau imobile, obiectelor de interes arheologic,
apreciate în sensul cel mai larg.
3. Criteriul adoptat pentru stabilirea interesului public în vestigiile arheologice ar putea varia, în dependenţă
de e o problemă de conservare a unor asemenea proprietăţi sau ca fiind obligaţia săpătorului, sau a descoperitorului
de a declara descoperirile sale.
• În primul caz, criteriul bazat pe conservarea tuturor obiectelor originare dinaintea unei anumite date
ar trebui să fie abandonat şi înlocuit cu unul prin care protecţia este extinsă asupra tuturor obiectelor care aparţin unei
anumite perioade sau de o vârstă minimă stabilită de lege.
• (b) În acest din urmă caz, fiecare Stat membru ar trebui să adopte criterii mult mai largi, constrângând
săpătorii şi descoperitorii să declare orice obiect de natură arheologică, fie mobil sau imobil, pe care el ar fi putut să la
descopere.
 II. Principii generale
Protejarea patrimoniului arheologic
4. Fiecare Stat membru ar trebui să asigure protecţia patrimoniului său arheologic, luând pe deplin în
considerare problemele care apar în legătură cu săpăturile şi în conformitate cu prevederile prezentei Recomandări.
5. Fiecare Stat membru ar trebui, în special:
• (a) să facă explorări arheologice şi săpături supuse unei autorizări prealabile de către autoritatea
competentă;
• (b) să oblige orice persoană care găseşte vestigii arheologice să le declare, la o dată cât mai curând
posibil, autorităţilor competente;
• (c) să impună sancţiuni pentru încălcarea acestor reglementări;
• (d) să facă obiectele nedeclarate subiect de confiscare;
• (e) să definească statutul juridic al subsolului arheologic şi, în cazul în care proprietatea de stat asupra
sub-solului declarat este recunoscută, în mod specific să menţioneze faptul în legislaţia sa;
• (f) să considere clasificarea ca „monument istoric” drept element esenţial al patrimoniului său
arheologic.
Cadrul de protecţie: săpăturile arheologice
6. Cu toate că diferenţele de tradiţie şi resursele financiare inegale fac imposibilă adoptarea pentru toate
Statele membre a unui sistem uniform de organizare în serviciile administrative responsabile cu săpăturile, totuşi
anumite principii comune ar trebui aplicate, cu toate acestea, tuturor serviciilor naţionale de arheologie:
• Serviciul arheologic ar trebui, în măsura în care este posibil, să fie o administraţie centrală de stat –
sau în orice caz o organizaţie prevăzută de lege, cu mijloacele necesare pentru efectuarea oricăror măsuri de urgenţă
care pot fi necesare. În plus la administrarea generală a muncii arheologice, acest serviciu ar trebui să coopereze cu
institutele de cercetare şi universităţile la formarea tehnică a săpătorilor. Acest organism ar trebui să stabilească, de
asemenea, o documentaţie centrală, inclusiv hărţi ale monumentelor sale mobile şi imobile şi documentaţia
suplimentară pentru fiecare muzeu important sau colecţie de ceramică sau iconografică, etc.
• Paşii care trebuie făcuţi pentru a asigura în special furnizarea periodică de fonduri: (i) de administrat
serviciile într-un mod satisfăcător; (ii) de a îndeplini un program de lucru proporţional cu resursele arheologice ale
ţării, inclusiv asupra publicaţiilor ştiinţifice; (iii) de a exercita controlul asupra descoperirilor accidentale; (iv) de a
îngriji de întreţinerea siturilor de excavare şi a monumentelor.
7. Ar trebui să fie exercitată de către fiecare Stat membru atenta supraveghere asupra restaurării vestigiilor
arheologice şi a obiectelor descoperite.
8. Aprobarea prealabilă ar trebui să fie obţinută de la autoritatea competentă, pentru permutarea oricăror
monumente care ar trebui să fie conservate in situ.
9. Fiecare Stat membru ar trebui să se gândească să menţină neatinse, parţial sau total, un anumit număr de
situri arheologice din perioade diferite, cu scopul ca aceste săpături să poată beneficia de tehnici îmbunătăţite şi
cunoştinţe arheologice mai avansate. Pe fiecare sit mai mare care este săpat la moment, atât de adânc pe cât natura
terenului o permite, ar putea fi lăsate "zone martor" nesăpate în câteva locuri, pentru a permite verificarea ulterioară a
stratigrafiei şi a compoziţiei arheologice a sitului.
Formarea colecţiilor centrale şi regionale
10. În măsura în care arheologia este o ştiinţă comparativă, să se ţină cont, la înfiinţarea şi organizarea
muzeelor şi colecţiilor de rezervă, de necesitatea de a facilita munca de comparaţie, pe cât mai mult posibil. Pentru
acest scop, ar trebui să se formeze colecţii centrale şi regionale, sau în cazuri excepţionale, unele colecţii locale pe
siturile arheologice deosebit de importante –de preferinţă în locul unor mici colectii răzleţite, accesibile unui număr de
oameni relativ mic. Aceste unităţi ar trebui să pretindă, pe o bază permanentă, facilităţi administrative şi personal
ştiinţific necesar pentru a asigura conservarea exponatelor.
11. Pe siturile arheologice importante ar trebui instalată o expoziţie mică cu caracter educativ – posibil un
muzeu – cu scopul de a transmite vizitatorilor interesul pentru vestigiile arheologice.
Educarea publicului
12. Autoritatea competentă ar trebui să iniţieze măsuri educaţionale, cu scopul de a trezi şi de a dezvolta
respectul şi afectiunea pentru vestigiile din trecut prin predarea istoriei, participarea studenţilor la anumite săpături,
publicarea în presă a informaţiilor arheologice furnizate de specialişti recunoscuţi, organizarea excursiilor ghidate, a
expoziţiilor şi conferinţelor în legătură cu metodele de săpare, rezultatele obţinute şi expunerea clară a siturilor
arheologice explorate şi a monumentelor descoperite, şi publicarea unor monografii şi ghiduri puţin costisitoare şi
simplu scrise. Statele membre ar trebui să facă toate aranjamentele necesare pentru a facilita accesul la ele, cu scopul
de a încuraja publicul să viziteze aceste situri.
III. Regulamentele de administraţie a săpăturilor şi a colaborării internaţionale
Permisul de a efectua săpături acordat străinilor
13. Fiecare Stat membru pe teritoriul căruia urmează să aibă loc săpături ar trebui să stabilească norme
generale care reglementează acordarea de îngăduinţe pentru săpare, condiţii care trebuie respectate de către săpător,
în special în ceea ce priveşte supravegherea exercitată de către autorităţile naţionale, perioada de concesiune, motivele
care pot justifica retragerea, suspendarea lucrului sau transferul lui de la săpătorul autorizat către serviciul arheologic
naţional.
14. Condiţiile puse unui săpător străin ar trebui să fie cele aplicabile celor naţionali. Prin urmare, actul de
concesiune ar trebui să omită prevederile speciale care nu sunt absolut necesare.
Colaborarea internatională
15. În interesul cel mai înalt al arheologiei şi al colaborării internaţionale, Statele membre ar trebui să
încurajeze săpăturile printr-o politică liberală. Ele ar trebui să permită persoanelor calificate sau organismelelor
pregătite, indiferent de naţionalitate, să aplice pe picior de egalitate pentru îngăduinţa (concesiunea) de a săpa. Statele
membre ar trebui să încurajeze săpăturile efectuate de misiunile în comun ale oamenilor de ştiinţă din propria lor ţară
şi de arheologii care reprezintă instituţii din străinătate, sau de către misiunile internaţionale.
Săpăturile arheologice
16. Atunci când o concesiune se acordă pentru o delegaţie străină, reprezentantul Statului care concede – în
cazul în care astfel este numit – ar trebui, pe cât posibil, de asemenea să fie un arheolog capabil de a ajuta delegaţia şi
să colaboreze cu ea.
17. Statelor membre care nu dispun de resursele necesare pentru organizarea săpăturilor arheologice în ţări
străine ar trebui să li acorde facilităţi, pentru a trimite arheologi pe siturile care se lucrează de alte State membre, cu
acordul directorului de săpături.
18. Un Stat membru a cărui tehnică sau alte resurse sunt insuficiente pentru efectuarea ştiinţifică a unei
săpături ar trebui să poată apela la participarea unor experţi străini sau a unei misiuni străne pentru a o iniţia.
Garanţii reciproce
19. Autoritatea de a efectua săpături ar trebui să fie acordată numai instituţiilor reprezentate de arheologi
calificaţi sau persoanelor care oferă garanţii ştiinţifice ireproşabile, precum morale şi financiare, încât să asigure că
orice săpătură va fi încheiată în conformitate cu termenii actului de concesionare şi în perioada stabilită.
20. Pe de altă parte, atunci când autoritatea de a efectua săpături este acordată arheologilor străini, ar trebui să
le asigure o perioadă de lucru destul de lungă şi condiţii de securitate suficiente pentru a facilita sarcina acestora şi a-i
proteja de contramandarea nejustificată a concesiunii, de exemplu, ei fiind constrânşi, din motive recunoscue ca fiind
valide, să întrerupă activitatea lor pentru o anumită perioadă de timp.
Conservarea vestigiilor arheologice
21. Faptul concesiunii ar trebui să definească obligaţiile săpătorului în timpul şi la finalizarea lucrărilor lui.
Îngăduinţa ar trebui, în special, să prevadă păzirea, întreţinerea şi restaurarea obiectelor şi monumentelor neacoperite
ale sitului în timpul lucrului, dar şi conservarea lor, în timpul şi la finalizarea lucrărilor sale. Actul ar trebui să indice,
mai mult decât atât, ce ajutor ar putea aştepta orice săpător de la Statul concesiv la descărcarea de sarcinile sale, care
se dovedesc prea împovărătoare.
Accesul la situri
22. Experţilor calificaţi, de orice naţionalitate, ar trebui să li se permită să viziteze un sit cu acordul
directorului de săpături înainte ca raportul pentru muncă să fie publicat şi chiar şi în timpul lucrului. Acest privilegiu
nu ar trebui în niciun caz să pericliteze drepturile ştiinţifice ale săpătorului asupra descoperirilor sale.
Cesiunea descoperirilor
23. (a) Fiecare Stat membru ar trebui să definească în mod clar principiile care rezistă pe teritoriul său, în ceea
ce priveşte transferul (aşezarea) descoperirilor de la săpături.
(b) Descoperirile ar trebui să fie utilizate, în primul rând, pentru a realiza în muzeele din ţara în care se
efectuează săpăturile, colecţii complete pe deplin reprezentative ale civilizaţiei, istoriei, artei şi arhitecturii acestei ţări.
(c) Conform obiectivului principal de promovare al cercetărilor arheologice prin difuzarea materialelor
originale, autoritatea de concesionare, după publicarea ştiinţifică, ar putea lua în considerare alocarea unui număr de
vestigii ori grupuri de obiecte săpătorului aprobat constând din duplicate sau, într-un sens mai general, din obiecte
sau grupuri de obiecte care pot fi eliberate, având în vedere similitudinea lor cu alte obiecte de la aceeaşi săpătură.
Întoarcerea la săpător a obiectelor obţinute de la săpături ar trebuie să fie întotdeauna supusă condiţiei ca ele să fie
repartizate pentru o perioadă determinată de timp centrelor ştiinţifice deschise publicului, cu condiţia că în caz de
aceste condiţii nu sunt puse în aplicare sau încetează a fi îndeplinite, obiectele eliberate vor fi returnate autorităţilor de
concesionare.
(d) Exportul temporar al vestigiilor, cu excepţia obiectelor care sunt extrem de fragile sau de importanţă
naţională, ar trebui să fie autorizat la cererile care provin de la o instituţie ştiinţifică de natură publică sau privată, în
cazul în care cercetarea acestor descoperiri în statul concesiv nu este posibilă din cauza lipsei facilităţilor bibliografice
sau ştiinţifice, sau este împiedicată de dificultăţile de acces.
(e) Fiecare Stat membru ar trebui să ia în considerare posibilitatea de a ceda, schimba sau depozita în muzeele
străine obiectele care nu sunt necesare în colecţiile naţionale.
Drepturile ştiinţifice; drepturile şi obligaţiile săpătorului
24. (a) Statul concesiv ar trebui să-i garanteze săpătorului drepturile ştiinţifice asupra desoperirilor sale,
pentru o perioadă rezonabilă de timp.
(b) Statul care concede ar trebui să solicite săpătorului să publice rezultatele activităţii sale în termenul
stipulat în act sau, în lipsa acestei prevederi, într-un termen rezonabil. Această perioadă nu trebuie să depăşească doi
ani după raportul preliminar. După o perioadă de cinci ani de la descoperire, autorităţile arheologice competente ar
trebui să se angajeze să nu difuzeze colecţia completă de vestigii, nici respectiv documentaţia ştiinţifică, pentru
cercetarea detaliată, fără autorizaţia în scris a săpătorului. Supuse unor condiţii similare, aceste autorităţi ar trebui să
împiedice, de asemenea, reproducerea fotografică a materialelor arheologice încă nepublicate sau a altui tip de
reproducere. Cu scopul de a facilita, este dorit, pentru publicarea simultană a raportului preliminar în ambele ţări, ca
săpătorul, la cerere, să prezinte o copie a textului său autorităţilor acestei ţări.
(c) Publicaţiile ştiinţifice care vizează cercetarea arheologică, editate într-o limbă care nu este utilizată pe scară
largă, ar trebui să includă un rezumat şi, dacă este posibil, o listă de conţinuturi şi legende pentru ilustraţii, traduse
într-o limbă de circulaţie.
Documentarea privind săpăturile
25. Supuse dispoziţiilor prevăzute în punctul 24, centrul naţional de servicii arheologice ar trebui, pe cât
posibil, să elaboreze documentaţia şi colecţiile de rezervă din material arheologic pe larg accesibil pentru examinare şi
cercetare, pentru săpători şi experţii calificaţi, în special a celor cărora li s-a acordat o concesie pentru un anumit sit
sau care doresc să obţină unul.
Reuniuni regionale şi discuţii ştiinţifice
26. În scopul de a facilita cercetarea problemelor de interes comun, Statele membre ar putea, din timp în timp,
convoca reuniuni regionale frecventate de reprezentanţii serviciilor arheologice ale Statelor interesate. În mod similar,
fiecare Stat membru ar putea încuraja săpătorii care lucrează pe teritoriul lor să participe la discuţii ştiinţifice.
IV. Comerţul cu antichitaţi
27. În interesul superior al patrimoniului comun arheologic, fiecare Stat membru ar trebui să ia în considerare
adoptarea unor regulamente pentru a administra comerţul cu antichităţi, astfel încât să se asigure că acest tip de
comerţ nu încurajează contrabanda de material arheologic sau afectează nefavorabil protecţia siturilor şi colectarea
materialui pentru expunerea publică.
28. Muzeele din străinătate ar trebui, în scopul de a-şi îndeplini obiectivele lor ştiinţifice şi educaţionale, să fie
capabile să achiziţioneze obiecte care au fost scutite de orice restricţii datorită legilor în vigoare în ţara lor de origine.
V. Reprimarea săpăturilor clandestine şi a exportului ilicit de descoperiri arheologice
Protecţia siturilor arheologice împotriva săpăturilor clandestine şi daunelor
29. Fiecare Stat membru ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a preveni săpăturile clandestine şi
dăunarea monumentelor definite în alineatele 2 şi 3 de mai sus şi, de asemenea, pentru a preveni exportul de obiecte
astfel obţinute.
Cooperarea internaţională în măsurile represive
30. Toate măsurile necesare ar trebui să fie luate pentru ca muzeele cărora le sunt oferite obiectele arheologice
să se asigure că nu există niciun motiv să creadă că aceste obiecte au fost obţinute prin săpări clandestine, furt sau
orice altă metodă, considerată ilicită de către autorităţile competente din ţara de de origine. Orice ofertă suspectă,
precum şi toate detaliile cu privire la aceasta ar trebui să fie aduse la cunoştinţa serviciilor în cauză. Atunci când
obiectele arheologice au fost achiziţionate de muzee, ar trebui să fie publicată cât mai curând posibil descrierea
adecvată care permite ca acestea să fie identificate, indicând modul de achiziţie ale acestora.
Retrocedarea obiectelor în ţara lor de origine
 31. Serviciile de efectuare a săpăturilor şi muzeele ar trebui să ofere asistenţă reciprocă pentru a asigura sau
facilita recuperarea obiectelor provenite de la săpăturile clandestine sau prin furt, precum şi a tuturor obiectelor
exportate prin încălcarea legislaţiei din ţara de origine. Este de dorit ca fiecare Stat membru să poată lua măsurile
necesare pentru a asigura acestă recuperare. Aceste principii ar trebui să fie aplicate în cazul exporturilor temporare,
cum se menţionează în punctul 23 (c), (d) şi (e) de mai sus, în cazul în care obiectele nu sunt returnate în termenul
stipulat.
VI. Săpăturile de pe teritoriul ocupat
32. În caz de conflict armat, orice Stat membru care ocupă teritoriul unui alt Stat ar trebui să se abţină de la
efectuarea săpăturilor arheologice pe teritoriul ocupat. În cazul în care s-au constatat descoperiri întâmplătoare, în
special în timpul lucrărilor militare, puterea ocupantă ar trebui să ia toate măsurile posibile pentru a proteja aceste
descoperiri, care ar trebui să fie predate, la încetarea ostilităţilor, autorităţilor competente ale teritoriului ocupat
anterior, împreună cu toate documentele referitoare la aceasta.
VII. Acorduri bilaterale
33. Statele membre ar trebui, ori de câte ori este necesar sau de dorit, să încheie acorduri bilaterale pentru a
aborda chestiuni de interes comun, care decurg din punerea în aplicare a prezentei Recomandări.
Cele de mai sus prezintă textul autentic al Recomandării în timp util adoptat de Conferinţa Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, în timpul celei de-a IX-a sesiuni, care a avut loc la
New Delhi şi care a fost declarată închisă în a cincea zi a lunii decembrie 1956.
Drept pentru care ne-am aplicat semnăturile noastre în această a cincea zi a lunii decembrie 1956.
Preşedintele Conferinţei generale Directorul general
 16. Carta ICOMOS – Principii pentru analiza, conservarea şi restaurarea structurală a
patrimoniului arhitectural (2003)

Ratificată de a 14-a Adunare generală a ICOMOS, la Victoria Falls, Zimbabwe, în octombrie 2003

Principii generale

Scopul documentului
Prin însăşi natura şi istoria lor (materială), structurile patrimoniului arhitectural prezintă un număr de
provocări în diagnosticare şi restaurare, care limitează aplicarea normelor legale moderne şi a standardelor de
construcţie. Recomandările sunt oportune şi necesare atât pentru a asigura metodele raţionale de analiză, cât şi pentru
metodele de reparaţie adecvate pentru contextul cultural.
Recomandările sunt elaborate anume pentru a fi folositoare celor implicaţi în conservare şi în problemele de
restaurare, dar nu pot oricum înlocui cunoştinţele specifice însuşite din textele culturale şi ştiinţifice.
Recomandările prezentate în documentul încheiat sunt în două secţiuni: Principii, în care sunt prezentate
conceptele de bază ale conservării; Îndrumări, unde sunt discutate regulile şi metodologia pe care un designer ar
trebui să le urmeze. Doar Princiliile au statutul unui document ICOMOS aprobat/ratificat.

Principii

Criterii generale

Conservarea, consolidarea şi restaurarea patrimoniului arhitectural solicită o apropiere

pluridisciplinară.
Cu respect pentru fiecare cultură, patrimoniul ar trebui studiat în contextul său cultural, prin
consecinţă valoarea şi nivelul de autenticitate al patrimoniului arhitectural nu poate fi bazat pe criterii fixate, deoarece
respectul datorat tuturor culturilor cere ca patrimoniul material să fie studiat în cadrul contextului cultural căruia îi
aparţine.
Valoarea patrimoniului arhitectural nu constă doar în înfăţişarea acestuia, dar de asemenea, în
integritatea tuturor componentelor sale ca un produs unic al unei tehnologii specifice de construcţie a timpurilor sale.
În special, mutarea structurilor din interior şi menţinerea doar a faţadelor nu este corespunzătoare cu criteriile de
conservare.
Toate exigenţele conservării şi condiţiile de securitate ar trebui să fie luate în consideraţie cu grijă,
când este propusă vreo schimbare de utilizare sau de funcţie.
Restaurarea structurii în patrimoniul arhitectural nu este un scop în sine, este un mijloc în serviciul
unui obiectiv mai larg, care este construcţia în întregime.
Particularitatea structurilor de patrimoniu, având în vedere istoria lor complexă, necesită organizarea
studiilor şi a proiectelor urmate de faze precise, care sunt similare cu cele din medicină: amnezia, terapia şi controlul,
corespunzând respectiv cercetării datelor şi informaţiilor semnificative, pentru identificarea cauzelor stricăciunilor şi a
putrezirii, alegerea măsurilor de remediere şi controlul eficienţei intervenţiilor. Pentru ca impactul lor asupra
patrimoniului să fie minimal, trebuie de folosit resursele disponibile într-o manieră raţională. Este, de obicei, necesar
ca studiul să repete aceşti paşi într-un proces iterativ.
Nicio acţiune nu trebuie întreprinsă fără a avea, în prealabil, evaluarea efectelor benefice ori negative
asupra patrimoniului arhitectural, cu excepţia cazurilor unde măsurile urgente de salvgardare sunt necesare pentru a
împiedica o ruinare iminentă a structurii (spre exemplu, după distrugerile seismice), de altfel aceste măsuri nu
trebuie să schimbe structura într-o manieră ireversibilă.

2. Cercetarea şi diagnosticul

2.1. În general, o echipă pluridisciplinară, pentru a avea claritate în legătură cu tipul şi scara problemei,
trebuie să fie constituită din prima fază a studiului – atât în cercetarea iniţială a sitului, cât şi în pregătirea programei
de investigaţie.
2.2 Datele şi informaţiile pot fi studiate prima dată într-o manieră aproximativă, stabilind un plan de acţiuni
apropriat la problema reală a structurii.
2.3 În practica de conservare este necesară o înţelegere deplină a caracteristicilor materiale şi structurale. Este
esenţială cunoaşterea concepţiei originale a structurilor, a tehnicilor folosite la construcţie, a transformărilor şi a
condiţiei lor actuale.
2.4 În sit pot fi puse probleme specifice, deoarece structurile trebuie stabilizate în timpul excavării, când
cunoştinţele sunt încă incomplete. Răspunsurile structurale referitor la o construcţie redescoperită pot fi
completamente diferite de cele referitoare la o construcţie expusă. Soluţiile adoptate urgent ,referitor la structura
sitului, cerute pentru a stabiliza structura de cum ea a fost săpată, nu ar trebui să compromită întregul concept al
formei şi folosirii.
2.5 Diagnosticarea se bazează pe abordări istorice, calitative şi cantitative. Prima se bazează pe observaţia
directă asupra degradării materialelor, precum şi pe cercetările istorice şi arheologice. Iar abordarea cantitativă, în
special, pe testele specifice materiale şi structurale, monitorizare şi analiza structurală.
2.6 Înainte de a lua o decizie referitoare la intervenţia asupra structurilor, este indispensabil de determinat
cauzele de degradare şi imediat de evaluat nivelul de securitate al structurii.
2.7 Evaluarea nivelului de securitate (care este ultima etapă în diagnostic, unde nevoia de intervenţie este
efectiv determinată) trebuie să reconcilieze analiza cantitativă cu cea calitativă: observaţia directă, cercetarea istorică,
analiza structurală, cât şi dacă e nevoie, experimentele şi testele.
2.8 Adesea aplicarea aceloraşi nivele de siguranţă, cum ar fi planificarea unui nou edificiu, necesită măsuri
excesive, dacă nu imposibile. În aceste cazuri, analizele specifice şi aprecierile corespunzătoare ar putea justifica
diferite abordări de securitate.
2.9 Toată aspectele legate de informaţia adunată, diagnostic, inclusiv evaluarea siguranţei şi decizia de a
interveni ar trebui să fie consemnate într-un raport explicativ.

3. Măsurile de remediere şi controalele

3.1 Măsurile de terapie ar trebui să redreseze originea cauzelor mai degrabă, decât simptomele.
3.2 Cea mai bună terapie pentru conservare este întreţinerea preventivă.
3.3 Înţelegerea semnificaţiei structurii şi evaluarea nivelului său de securitate ar trebui să fie baza conservării
şi a măsurilor de întărire.
3.4 Nicio acţiune nu ar trebui întreprinsă fără a demonstra caracterul său indispensabil.
3.5 Intervenţiile ar trebui să fie în concordanţă cu obiectivele de securitate fixate, astfel menţinând la nivelul
minimal efecte negative asupra valorilor patrimoniale, garantând securitatea şi durabilitatea.
3.6 Concepţia proiectului de intervenţie ar trebui să fie totdeauna fondată pe o bună înţelegere a tipurilor de
acţiuni care au fost cauza daunelor şi stricăciunilor, precum şi a celor care sunt luate în consideraţie pentru analiza
structurii după intervenţie, deoarece designul va depinde de ele.
3.7 Alegerea dintre tehnicile tradiţionale şi tehnicile inovatoare ar trebui să fie făcută de la caz la caz, dându-se
preferinţă tehnicilor mai puţin invazive şi celor mai compatibile cu valorile de patrimoniu, ţinând cont de exigenţele
de securitate şi durabilitatea necesităţilor.
3.8 Uneori dificultatea de a evalua siguranţa reală a nivelurilor şi posibilelelor beneficii ale intervenţiilor ar
putea sugera o metodă observaţională, de ex. o abordare incrementală, începând de la un nivel minim al intervenţiei,
cu posibila ulterioară adoptare a unor serii de măsuri suplimentare sau corective.
3.9 Unde e posibil, orice măsuri alese ar trebui să fie reversibile, în aşa fel încât ele să poată fi mutate şi
înlocuite prin măsuri mai potrivite, când sunt dobândite noi cunoştinţe. Dacă măsurile nu sunt complet reversibile,
trebuie să ne asigurăm că intervenţiile ulterioare pot încă surveni.
3.10 Ar trebui pe deplin stabilite caracteristicile materialelor utilizate pentru lucrările de restaurare, în
particular a materialelor noi, de asemenea, compatibilitatea lor cu materialele existente, astfel evitând efectele
secundare nedorite. Aceasta ar trebui să includă impactul pe termen lung.
3.11 Calităţile distinctive ale unei structuri şi ale mediului său înconjurător, în situaţia lui primară sau
modificată, trebuie să fie conservate.
3.12 Fiecare intervenţie, pe cât de posibil, ar trebui să respecte conceptul original, tehnicile şi valoarea istorică
a etapelor precedente ale structurii, lăsând semne de recunoaştere pentru viitor.
3.13 Intervenţia ar trebui să fie rezultatul unui proiect integrat de ansamblu, care acordă o importanţă
corespunzătoare diferitelor aspecte arhitecturale, structurale şi funcţionale.
3.14 Mutarea sau alterarea oricăror materiale istorice sau a caracteristicilor de arhitectură trebuie să fie
evitată, pe cât e posibil.
3.15 Vom da prioritate întotdeauna reparaţiei, decât înlocuirii părţilor deteriorate ale structurilor vechi.
3.16 Imperfecţiunile şi stricăciunile nereversibile, devenite părţi integrante ale istoriei structurii, ar trebui să fie
menţinute, atât timp cât ele nu compromit exigenţele de securitate.
3.17 Demontajul şi reconstrucţia ar trebui întreprinse doar ca o măsură facultativă, cerută de însăşi natura
materialelor şi de structură, în cazul în care conservarea prin alte mijloace este imposibilă sau dăunătoare.
3.18 Sistemele provizorii de securitate, folosite în timpul intervenţiei, ar trebui să arate obiectivul şi funcţiile
lor, fără cauzarea unor daune valorilor patrimoniale.
3.19 Oricare propunere de intervenţie trebuie să fie însoţită de o programă de control, pusă în lucru pentru a fi
îndeplinită, pe cât posibil, când lucrările sunt în curs de executare.
3.20 Intervenţiile care nu pot constitui obiectul unui control pe parcursul executării lor sunt interzise.
3.21 Fiecare intervenţie asupra structurilor trebuie să fie însoţită de măsuri de control pe parcursul
implementării sale, apoi pe un termen lung, pentru asigurarea eficacităţii sale.
3.22 Toate activităţile de control şi de monitorizare ar trebui să fie documentate ca fiind parte din istoria
structurii.
 17. Principiile ICOMOS pentru prezervarea şi conservarea/restaurarea picturilor murale (2003)

Ratificate de a 14-a Adunare generală a ICOMOS, Victoria Falls, Zimbabwe, octombrie 2003

Introducere şi definiţie

Picturile murale sunt expresiile culturale ale creaţiei umane de-a lungul istoriei, de la origine, precum ar fi arta
rupestră, ajungând până la lucrările de artă murală actuală. Deteriorarea sau distrugerea lor accidentală sau
intenţionată, constituie o pierdere care afectează o parte importantă a patrimoniului cultural al umanităţii.
Carta de la Veneţia (1964) a prevăzut principiile generale ale conservării/restaurării patrimoniului cultural.
Declaraţia de la Amsterdam (1975), care introduce noţiunea de „conservare integrată” şi Documentul de la Nara
referitor la autenticitate (1994), care vizau diversitatea culturală, au completat aceste principii. În paralel, luând în
consideraţie aceste documente şi contribuţii complementare relevante, precum Codul de etică al ICOM-CC (1984),
Documentul din Pavia (1997) şi Regulile profesionale ale ECCO (1997), obiectivul prezentului document este de a
furniza principii mai exacte pentru protecţia şi conservarea/restaurarea picturilor murale. Acest document, de aceea,
reflectă practicile şi principiile de bază şi universal aplicabile şi nu ţine cont de problemele specifice ale regiunilor sau
ale ţărilor, care nu pot fi tratate la nivel regional sau naţional prin recomandări suplimentare.
Bogăţia picturilor murale este întemeiată pe diversitatea expresiilor culturale, realizările estetice şi pe
varietatea materialelor şi a tehnicilor utilizate din timpurile vechi până în prezent. Articolele următoare se referă la
picturile create pe suporturi neorganice, acele ca piatra, cărămida, argila şi exclud picturile realizate pe suporturi
neorganice, precum lemnul, hârtia sau pânza. Materialele composite, în cazul multor edificii istorice, necesită o tratare
particulară, în afara câmpului de aplicare a prezentului document. Suprafeţele arhitecturale şi straturile de finisare, cu
valoarea lor istorică, estetică sau tehnică trebuie să fie considerate, în mod egal, drept componente importante ale
monumentelor istorice.
Picturile murale sunt parte integrantă a monumentelor şi siturilor, şi ar trebui să fie prezervate in situ.
Numărul de probleme care afectează picturile murale sunt legate de starea proastă în care se găsesc edificiile sau
structurile, folosirea lor neadecvată, absenţa de întreţinere sau frecventele reparaţii şi modificări. De asemenea,
frecventele restaurări şi folosirea metodelor şi materialelor inadecvate pot cauza distrugeri ireparabile. Practicile şi
calificarea profesională insuficientă sau inadecvată au condus la rezultate nedorite. Din acest motiv, este indispensabil
un document care să acopere principiile corecte de conservare/restaurare a picturilor murale.

Articolul 1. Politica de protecţie integrată

Este necesară o abordare a protecţiei picturilor murale, a fiecărei culturi şi religii, pentru a întocmi lista şi a
face inventare ale monumentelor şi siturilor, incluzând picturile murale, chiar şi în cazurile când ele nu sunt vizibile la
moment.
Legea şi regulamentele care reglementează protecţia patrimoniului cultural ar trebui să interzică distrugerea,
degradarea sau modificarea picturilor murale şi a valorii lor. Legislaţia ar trebui nu doar să protejeze picturile murale,
dar de asemenea, să pună la dispoziţia specialiştilor resursele pentru cercetare, organizare şi supraveghere şi să facă
cunoscute valorile lor materiale şi imateriale în societate.
Dacă intervenţiile sunt necesare, ele ar trebui întreprinse în plină cunoaştere şi cu acordul autorităţilor
responsabile. Sancţiunile legale ar trebui prevăzute pentru toate încălcările unor astfel de regulamente. Prevederile ar
trebui, de asemenea, să ia în calcul noile descoperiri şi prezervarea lor în timpul protecţiei formale. Proiectele de
dezvoltare urbană sau de infrastructură, acele precum construcţiile de drumuri, baraje, conservarea edificiilor, etc.,
care afectează picturile murale, nu trebuie să fie întreprinse fără realizarea unui studiu de impact prealabil şi fără a
prevedea măsurile adecvate de securitate.
Eforturi particulare ar trebui întreprinse, cu cooperarea diferitelor autorităţi, pentru a împăca şi respecta
funcţia de cult a picturilor religioase, fără a compromite autenticitatea lor.

Articolul 2. Investigaţia

Toate proiectele de conservare trebuie începute prin investigaţii ştiinţifice riguroase. Obiectivul lor este de a
documenta, pe cât de mult posibil, compoziţia structurii şi diferitele straturi suprapuse şi a evalua dimensiunile
imateriale ale picturii, inclusiv stricăciunile şi modificările, şi restaurările. Acestea necesită o abordare
pluridisciplinară.
Metodele de investigaţie, ar trebui să fie nedistructive, în măsura posibilului. O atenţie particulară trebuie să
fie acordată picturilor murale care pot fi ascunse sub var stins, straturi de vopsea, tencuială, etc.
Condiţiile principale pentru toate programele de conservare sunt investigaţia ştiinţifică a mecanismelor de
macro şi microputrezire, analiza materialului şi diagnosticul condiţiei în care se găseşte.

Articolul 3. Documentarea

Conform Cartei de la Veneţia, conservarea/restaurarea picturilor murale ar trebui să fie însoţită de un

program definit de documentare sub forma unui raport analitic şi critic, incluzând ilustraţii, desene, schiţe, fotografii,
hărţi. etc., condiţia picturilor, caracteristicile tehnice şi cele legate de procesul de creaţie şi a istoriei obiectului care
trebuie cunoscut. Mai mult, fiecare etapă de conservare-restaurare, materialele şi metodologia utilizată ar trebui să fie
consemnată. Acest raport trebuie să fie păstrat în arhivele unei instituţii publice şi pus la dispoziţia publicului
interesat. Copiile acestor documente ar trebui, de asemenea, să fie păstrate in situ sau încredinţate celor responsabili
de monument. Este, de asemenea, recomandat ca rezultatul lucrărilor să fie publicat. Această documentaţie ar trebui
să ia în considerare unităţile disponibile ale spaţiului în limita unor astfel de investigaţii, să fie clasată pe capitole, spre
exemplu investigarea, diagnosticul şi tratarea. Suporturile tradiţionale scrise şi grafice pot fi suplimentate prin
materiale digitale. Totuşi, indiferent de tehnicile utilizate, permanenţa acestor înregistrări şi disponibilitatea
documentaţiei pentru viitor este de cea mai mare importanţă.

Articolul 4. Conservarea preventivă, întreţinerea şi gestionarea sitului.

Obiectivul conservării preventive este de a crea condiţii favorabile pentru a minimaliza şi evita intervenţiile
de tratare inutilă, astfel prelungind durata medie a vieţii picturilor murale.
Monitorizarea adecvată şi controlul mediului sunt două componente esenţiale ale conservării preventive.
Condiţiile climaterice nefavorabile şi problemele de umiditate pot provoca deteriorări şi atacuri biologice. Datorită
supravegherii, primele simptome de deteriorare ale picturii sau ale structurii, ce conduc la posibilele ruinări, pot fi
detectate la o etapă precoce. Întreţinerea regulată a edificiului sau a structurii este cea mai mare garanţie pentru
salvgardarea picturilor murale.
Uzajul public inadecvat şi necontrolat al monumentelor şi siturilor ce au picturi murale, poate duce la
deteriorarea lor. Aceasta poate cere o limitare a numărului de vizitatori şi, în orice caz, închiderea temporară peentru
public. Totodată este preferabil ca publicul să aibă posibilitatea de a cunoaşte şi de a aprecia picturile murale, care fac
parte din patrimoniul cultural comun. În consecinţă, trebuie de integrat în gestiunea sitului, planificarea atentă a
accesului şi folosirii lui, prezervând, pe cât de mult posibil, valorile autentice ale patrimoniului material şi imaterial
ale monumentelor şi siturilor.
Din diverse motive sociologice, ideologice şi economice, numeroase picturi murale, adesea situate în locuri
izolate, devin victimele vandalismului şi ale furturilor. În acest caz, autorităţile trebuie să ia măsuri preventive
speciale.

Articolul 5. Conservarea şi restaurarea.

Picturile murale sunt o parte integrantă a construcţiei sau a structurii. De aceea, conservarea lor ar trebui să fie
gândită împreună cu structura entităţii arhitecturale şi mediul ei. Toate intervenţiile asupra monumentului trebuie să
ia în cont caracterul specific al picturilor murale şi condiţiile de protejare. Orice intervenţii, precum consolidarea,
curăţirea şi reintegrarea ar trebui să fie reduse la nivelul minim necesar, pentru a evita dispariţia materiei şi
diminuarea autenticităţii picturale. Peste tot unde este posibil, eşantioanele de straturi stratigrafice, care atestă istoria
picturilor, trebuie să fie protejate, de preferinţă, in situ.
Transformările chimice şi fizice ireversibile trebuie să fie prevăzute, dacă mutarea lor este dăunătoare.
Restaurările precedente şi straturile picturale care acoperă straturile cele mai vechi fac parte din istoria picturilor
murale şi ar trebui să fie privite ca mărturii ale intervenţiilor din trecut. Toate metodele şi toate materialele utilizate în
conservarea şi restaurarea picturilor murale ar trebui să ţină cont de posibilitatea tratamentelor din viitor. Utilizarea
materialelor şi metodelor noi ar trebui să se bazeze pe date ştiinţifice comprehensive şi pe rezultate pozitive de testare
în laborator, precum şi de pe şantier. Totodată, ar trebui de ţinut minte că efectele pe termen lung ale noilor materiale
şi ale noilor metode asupra picturilor murale sunt necunoscute şi pot fi regretabile. De aceea, utilizarea materialelor
tradiţionale, compatibile cu componentele picturii şi structurii, trebuie să fie încurajată.
Obiectivul unei restaurări este de a ameliora vizibilitatea formei şi a conţinutului picturilor murale,
respectând creaţia originală şi istoria sa. Reintegrarea estetică contribuie la reducerea vizibilităţii distrugerii şi nu ar
trebui să fie mai întâi testată pe un material original. Toate adaptările/adăugirile ar trebui să fie uşor reversibile. Prea
multă vopsea trebuie evitată.
Degajarea straturilor picturale cere respectarea condiţiei istorice şi trebuie să ţină cont de evaluarea pierderilor
eventuale. Această operaţie ar trebui să fie efectuată numai după studiul preliminar al condiţiei, al importanţei şi al
valorii acestora, şi pentru că aceasta este posibil, fără a provoca distrugeri. Picturile desoperite nu pot fi expuse în
condiţiile nefavorabile.
În unele cazuri, reconstrucţia picturilor murale decorative sau a suprafeţelor arhitecturale colorate face parte
dintr-un program de conservare-restaurare. Aceasta determină conservarea fragmentelor autentice şi poate necesita
acoperirea lor completă sau parţială cu straturi protectoare. O reconstituire bine documentată şi executată într-o
manieră profesională, cu ajutorul materialelor şi tehnicilor tradiţionale, poartă mărturia înfăţişării istorice a faţadelor
şi a decorurilor interioare.
Conducerea competentă a proiectelor de conservare/restaurare ar trebui menţinută la toate etapele şi să aibă
aprobarea autorităţilor responsabile. Este de dorit ca supravegherea independentă a proiectului să fie asigurată de
autorităţile sau de instituţiile competente, libere de toate interese comerciale pentru rezultatul final al operaţiei.
Responsabilii de deciziile manageriale ar trebui să fie numiţi şi lucrările ar trebui să fie implementate de către
profesioniştii care posedă calificări şi competenţe adecvate.

Articolul 6. Măsuri de urgenţă

În cazurile de urgenţă, măsurile imediate de salvare sunt necesare pentru salvgardarea picturilor murale.
Materialele şi tehnicile folosite trebuie să permită tratarea ulterioară. Măsurile de conservare corespunzătoare ar
trebui să decurgă cât mai rapid posibil, cu permisiunea autorităţilor competente.
Desprinderea şi transferul sunt operaţii radicale, ireversibile şi periculoase care afectează compoziţia fizică a
structurilor materiale şi caracteristicile estetice ale picturilor murale. De aceea, aceste operaţiuni nu sunt justificate,
decât în cazurile extreme când nicio soluţie de tratare in situ nu este posibilă. Dacă asemenea situaţii se întâmplă,
deciziile care implică desprinderea şi transferul ar trebui totdeauna să fie luată de o echipă de profesionişti, care sunt
responsabili în efectuarea lucrului de conservare. Picturile depozitate ar trebui mutate în locaţia originală, ori de câte
ori este posibil.
Ar trebui luate toate măsurile speciale pentru protejarea şi întreţinerea picturilor desprinse de pe suportul de
origine, cât şi pentru prevenirea unui furt şi a dispersării lucrărilor.
Aplicarea straturilor protective, care ascund o decoraţie existentă, îndeplinită cu intenţia de a preveni
stricăciunile sau distrugerea, prin expunerea într-un mediu neospitalier, ar trebui să fie executată cu materiale
compatibile cu picturile murale şi într-o manieră care ar permite restituirea lor ulterioară.

Articolul 7. Cercetarea şi informarea publicului

Crearea proiectelor de cercetare în domeniul conservării/restaurării picturilor murale este o condiţie esenţială
pentru elaborarea unor politici de protejare durabilă. Cercetarea problemelor susceptibile de a completa cunoştinţele
noastre asupra proceselor de degradare trebuie să fie încurajată. Cercetarea care extinde cunoştinţele noastre privitor
la tehnicile picturilor originale, cât şi asupra metodelor şi a materialelor utilizate în restaurările vechi sunt esenţiale
pentru implementarea proiectelor adecvate de conservare. Aceste investigaţii sunt relevante şi pentru disciplinele
conexe ale artei şi ştiinţelor. Trebuie reduse la minimum perturbările cauzate materialelor importante pentru studiu
sau pentru a obţinere mostre.
Diseminarea cunoştinţelor este o componentă importantă a cercetării şi trebuie făcută atât pentru
comunitatea ştiinţifică, cât şi pentru marele public. Informarea publicului poate contribui considerabil la ridicarea
conştientizării privind necesitatea de a proteja picturile murale, chiar dacă lucrările de conservare/restaurare pot
cauza inconvenienţe temporare.

Articolul 8. Calificarea şi formarea profesională

Conservarea/restaurarea picturilor murale este o disciplină specializată în domeniul prezervării

patrimoniului. Conservatorii-restauratori ai acestui tip de bunuri culturale ar trebui educaţi şi instruiţi profesional,
cum este recomandat de Codul de etică al Comitetului de Conservare al ICOM (1984) şi de asociaţii precum ECCO
(Organizaţia Confederaţiei Europene a Conservatorilor/Restauratorilor) şi ENCoRE (Organizaţia europeană pentru
educaţia în conservare-restaurare).

Articolul 9. Tradiţii şi renovaţii

În multe regiuni ale lumii, practicile de pictură ale artiştilor şi artizanilor sunt continuate prin reproducerea
programelor iconografice şi de decor istoric, utilizând tehnicile şi materialele tradiţionale. Aceste tradiţii, care răspund
la exigenţele religioase şi culturale şi ţin cont de Principiile de la Nara, trebuie menţinute. Cunoştinţele tradiţionale în
materia picturilor sunt condiţiile prealabile pentru conservare/restaurare. Totuşi, pe cât de important este de a
prezerva aceste cunoştinţe speciale, aceasta nu implică faptul ca măsurile de conservare/restaurare ale picturilor
murale să fie îndeplinite de către artizani sau artişti.

Articolul 10. Cooperarea internaţională

Împărtăşirea grijii pentru patrimoniul comun este un concept acceptat la nivel naţional şi internaţional. Este
necesar a încuraja schimbul de cunoştinţe şi a disemina informaţia la toate nivelurile. În spiritul unei colaborări
interdisciplinare, conservatorii-restauratori ai picturilor murale au nevoie de a lua legătura cu colegii lor din alte ţări
şi cu instituţiile specializate şi specialiştii din lumea întreagă.
 18. Carta ICOMOS pentru interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural

Pregătită sub auspiciile Comitetului Ştiinţific Internaţional al ICOMOS pentru interpretarea şi prezentarea
siturilor de patrimoniu cultural,
Ratificată de a 16-a Adunare Generală a ICOMOS, Quebec (Canada), la 4 octombrie 2008

Preambul
De la înfiinţarea sa în 1965, ca organizaţie mondială a profesioniştilor în domeniul patrimoniului, dedicaţi
studiului, documentării şi protejării siturilor patrimoniului cultural, ICOMOS s-a străduit să promoveze etica de
conservare în toate activităţile sale şi să ajute la sporirea aprecierii publice a patrimoniului material mondial în toate
formele şi diversitatea sa.
Precum este notat în Carta de la Veneţia (1964), „este esenţial ca principiile care ghidează prezervarea şi
restaurarea construcţiilor antice să fie înţelese şi să fie formulate pe o bază internaţională, fiecare ţară fiind
responsabilă să asigure aplicarea planului în cadrul propriei culturi şi tradiţii”. Cartele ulterioare ale ICOMOS s-au
ocupat de această misiune, stabilind directivele profesionale pentru provocările specifice în domeniul conservării, şi
încurajând comunicarea efictivă privitor la importanţa conservării patrimoniului în fiecare regiune a lumii.
Aceste prime Cărţi ale ICOMOS subliniază importanţa comunicării publice ca parte esenţială a procesului mai
larg de conservare (descriind-o divers ca „diseminare”, „popularizare”, „prezentare” şi „interpretare”). Ele confirmă
implicit că fiecare act de conservare a patrimoniului – în cadrul tuturor tradiţiilor culturale ale lumii – este prin natura
sa un act de comunicare.
Din gama vastă a vestigiilor materiale de supravieţuire şi valorile imateriale ale comunităţilor şi civilizaţiilor
din trecut, alegerea a ceea ce trebuie de prezervat, a modului de a prezerva şi a modului de a fi prezenate publicului
sunt toate elemente ale interpretării siturilor. Ele reprezintă viziunea fiecărei generaţii privind ceea ce este
semnificativ, ce este important şi motivul datorită căruia rămăşiţele materiale din trecut ar trebui transmise
generaţiilor viitoare.
Nevoia unei terminologii raţionale, standardizate şi de principii profesional acceptate pentru Interpretare şi
Prezentare (vezi definiţiile la pag. 92) este evidentă. În ultimii ani, expansiunea dramatică a activităţilor interpretative
în numeroase situri de patrimoniu cultural şi introducerea tehnologiilor detaliate pentru interpretare şi a noilor
strategii economice pentru marketingul şi managementul siturilor de patrimoniu cultural au ridicat noi întrebări şi au
creat probleme de primă importanţă, care sunt esenţiale pentru scopurile de conservare şi pentru aprecierea publică a
siturilor de patrimoniu cultural din întreaga lume:
- care sunt obiectivele acceptate şi acceptabile pentru interpretarea şi prezentarea siturilor de
patrimoniu cultural?
- care principii trebuie să ajute a determina ce mijloace şi metode tehnice sunt adecvate în contextele
culturale şi patrimoniale specifice?
- care considerente etice şi profesionale generale ar trebui să ajute la interpretarea şi prezentarea în
lumina varietăţii mari a formelor şi tehnicilor specifice ?

Definiţii

Pentru scopurile prezentei Carte,

Interpretarea – se referă la ansamblul activităţilor potenţiale, destinate pentru a mări conştiintizarea publică şi
pentru a spori înţelegerea unui sit de patrimoniu cultural. Acestea pot include tipărituri şi publicaţii electronice,
prezentări în public, instalaţii pe sit şi în afara sitului, programe educaţionale, activităţi comunitare, cercetări,
instruirea şi evaluarea permanentă a însuşi procesului de interpretare.
Prezentarea – desemnează mai exact comunicarea planificată cu atenţie a conţinutului interpretativ prin
aranjarea informaţiei interpretative, a accesului fizic şi infrastructurii interpretative într-un sit de patrimoniu cultural.
Ea poate fi transmisă printr-o varietate de mijloace tehnice, incluzând aşa elemente cum sunt panourile informative,
prezentările de tip muzeal, excursiile oficiale pe jos, lecturile şi excursii ghidate şi aplicaţiile multimedia, şi site-urile
web.
Infrastructura interpretativă – se referă la instalaţiile fizice, facilităţi şi suprafeţe în/sau legate de un sit de
patrimoniu cultural, care poate fi utilizat în mod special în scopuri de interpretare şi de prezentare, incluzând acelea
ce susţin intrepretarea prin tehnologiile existente şi noi.
 Ghizii sitului – se referă la personalul sau voluntarii care lucrează în cadrul sitului cultural, care sunt angajaţi
permanent sau temporar în comunicarea publică a informaţiei referitoare la valorile şi semnificaţia sitului.
Situl de patrimoniu cultural – se referă la o locaţie, localitate, peisaj natural, aşezare, complex arhitectural, sit
arheologic sau o structură permanentă, recunoscută şi adesea protejată legal ca un loc de importanţă istorică şi
culturală.

Obiective

Recunoscând că interpretarea şi prezentarea sunt parte integrantă a procesului general de conservare şi de

gestiune a patrimoniului cultural, această Cartă are menirea de a stabili şapte principii cardinale pe care interpretarea
şi prezentarea trebuie să fie bazată – în orice formă sau mediu este considerată a fi adecvată, sau în circumstanţe
specifice.

Principiul 1: Acces şi înţelegere

Principiul 2: Surse de informare
Principiul 3: Atenţie la cadru şi context
Principiul 4: Prezervarea autenticităţii
Principiul 5: Planificarea pentru durabilitate
Principiul 6: Grija pentru caracterul cuprinzător
Principiul 7: Importanţa cercetării, instruirii şi evaluării

Urmând aceste şapte principii, obiectivele acestei Carte sunt:

1. Să faciliteze înţelegerea şi aprecierea siturilor de patrimoniu cultural şi să crească conştientizarea şi
implicarea din partea publicului în necesitatea de a le proteja şi conserva.
2. Să comunice înţelesul de sit al patrimoniului cultural unor audienţe diverse printr-o recunoaştere
atentă, documentată a semnificaţiei, prin metode ştiinţifice şi şcolare acceptate, precum şi din tradiţiile culturale vii.
3. Să salvgardeze valorile materiale şi imateriale ale siturilor patrimoniului cultural în cadrul lor
cultural şi natural, şi contextul lor social.
4. Să respecte autenticitatea siturilor de patrimoniu cultural, comunicând semnificaţia construcţiei lor
istorice şi a valorii lor culturale, şi protejându-le de impactul advers al infrastructurii intruzive, presiunea vizitatorilor,
de interpretarea inexactă şi neadecvată.
5. Să contribuie la o conservare durabilă a siturilor de patrimoniu cultural, prin facilitarea înţelegerii
din partea publicului şi participarea la eforturile neîntrerupte de conservare, asigurând menţinerea pe termen lung a
infrastructurii interpretative.
6. Să încurajeze caracterul cuprinzător în interpretarea siturilor de patrimoniu cultural, facilitând
implicarea mandatarilor şi a comunităţilor asociate în dezvoltarea şi implementarea programelor de interpretare.
7. Să dezvolte îndrumarele tehnice şi profesionale pentru interpretarea şi prezentarea patrimoniului,
incluzând tehnologiile, cercetarea şi instruirea. Astfel de îndrumare trebuie să fie adecvate şi să se adeverească în
contextul lor social.

Principii

Principiul 1. Accesul şi înţelegerea

Programele de interpretare şi de prezentare ar trebui să faciliteze accesul fizic şi intelectual la siturile de
patrimoniu cultural pentru public:
a. O interpretare şi o prezentare eficace ar trebui să îmbogăţească experienţa personală şi să mărească
respectul şi înţelegerea publică, şi să comunice importanţa conservării siturilor de patrimoniu cultural.
b. Interpretarea şi prezentarea ar trebui să încurajeze indivizii şi comunităţile să reflecteze asupra
propriilor percepţii ale unui sit şi să îi ajute să stabilească o legătură semnificativă cu el. Scopul ar trebui să fie de a
stimula ulterior interesul, studiul, experienţele şi explorările.
c. Programele de interpretare şi prezentare ar trebui să identifice şi să evalueze demografic şi cultural
audienţa lor. Fiece efort ar trebui depus pentru a comunica valorile sitului şi semnificaţia sa audienţei variate.
d. Diversitatea de limbi printre vizitatori şi comunităţile asociate legate de un sit de patrimoniu, ar trebui
luată în consideraţie în echipamentele şi serviciile de interpretare.
e. Activităţile de interpretare şi prezentare ar trebui să fie, de asemenea, accesibile fizic publicului larg,
în toată diversitatea sa, incluzând şi persoanele cu mobilitate redusă.
f. În cazul când accesul fizic la un sit al patrimoniului cultural este limitat, din motive de conservare, de
sensibilitate culturală, de amenajări adaptate sau probleme de securitate, interpretarea şi prezentarea trebuie să fie
propusă în afara sitului.

Principiul 2. Sursa de informare

Interpretarea şi prezentarea trebuie să se bazeze pe mărturiile adunate prin metode ştiinţifice şi şcolare
acceptate, precum şi pe tradiţii culturale vii.
a. Interpretarea ar trebui să arate evantaiul de informaţii orale şi scrise, de vestigii materiale, tradiţii şi
sensuri atribuite unui sit. Sursele acestei informaţii ar trebui să fie documentate, arhivate şi accesibile publicului.
b. Interpretarea ar trebui să fie bazată pe un studiu bine documentat, multidisciplinar al sitului şi al
mediului său înconjurător. Ea ar trebui, de asemenea, să confirme că o interpretare valoroasă include, în mod
obligatoriu, reflecţia privind ipotezele istorice alternative, tradiţiile şi povestirile locale.
c. În siturile de patrimoniu cultural, în care povestirile tradiţionale sau memoriile participanţilor istorici
furnizează o sursă importantă de informaţie despre semnificaţia sitului, programele de interpretare ar trebui să
încorporeze aceste mărturii orale, fie indirect, prin facilităţile infrastructurii de interpretare, fie direct, prin
participarea activă a membrilor din comunităţile asociate, cât şi prin ghizii sitului.
d. Reconstrucţiile vizuale, făcute fie de artişti, arhitecţi sau designeri de compiuter trebuie să fie bazate
pe o analiză detaliată şi sistematică a datelor despre mediu, arhitectură şi istorie, incluzând analiza surselor scrise,
orale, iconografice şi fotografice. Sursele de informaţie pe care se bazează astfel de redări vizuale, ar trebui să fie clar
documentate şi reconstrucţiile alternative ar trebui să fie bazate pe aceleaşi dovezi, atunci când ele sunt disponibile,
trebuie să fie puse la dispoziţie pentru comparaţie.
e. Programele de interpretare şi prezentare, şi activităţile ar trebui, de asemenea, să fie documentate şi
arhivate pentru referinţele şi reflecţiile de viitor.

Principiul 3. Contextul şi mediul înconjurător

Interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural ar trebui să pună în lumină relaţia mai largă a
siturilor cu contextul şi cadrul lor social, cultural, istoric şi natural.
a. Interpretarea ar trebui să exploreze semnificaţia unui sit în aspectele sale multilaterale istorice,
politice, spirituale şi artistice. Ele trebuie să ia în consideraţie toate valorile culturale, sociale şi mediul înconjurător al
siturilor.
b. Interpretarea publică a unui sit de patrimoniu cultural ar trebui să distingă în mod clar şi să dateze
fazele succesive şi influenţele în cursul evoluţiei sale. Contribuţiile la semnificaţia unui sit, din toate perioadele
istorice, ar trebui să fie respectate.
c. Interpretarea ar trebui, în egală măsură, să ia în consideraţie toate grupurile care au contribuit la
semnificaţia istorică şi culturală a sitului.
d. Peisajul înconjurător, mediul natural şi cadrul geografic sunt parte integrantă a semnificaţiei istorice şi
culturale a unui sit, şi ca atare, trebuie să fie luate în cont în interpretarea acestuia.
e. Elementele imateriale ale unui sit de patrimoniu, astfel precum tradiţiile culturale şi spirituale,
istorisirile, muzica, dansul, teatrul, literatura, artele vizuale, tradiţiile locale şi moştenirea culinară ar trebui să fie luate
în calcul în interpretarea acestuia.
f. Semnificaţiile transculturale ale unui sit de patrimoniu, precum şi coexistenţa diferitelor puncte de
vedere despre ele, bazate pe cercetările şcolare, înregisrările vechi sau pe tradiţiile vii, ar trebui să fie luate în
considerare în formularea programelor de interpretare.

Principiul 4. Autenticitatea

Interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural trebuie să respecte principiile de bază ale
autenticităţii în spiritul Declaraţiei de la Nara (1994).
 a. Autenticitatea este o noţiune importantă pentru comunităţile umane, cât şi vestigiile materiale.
Concepţia unei programe de interpretare ar trebui să respecte funcţiile tradiţionale sociale ale sitului şi practicile
culturale, şi demnitatea rezidenţilor locali şi a comunităţilor asociate.
b. Interpretarea şi prezentarea ar trebui să contribuie la conservarea autenticităţii unui sit de patrimoniu
cultural prin comunicarea semnificaţiei sale, fără a avea un impact advers asupra valorilor culturale sau a altera
ireversibil construcţia sa.
c. Toată infrastructura vizibilă de interpretare (precum chioşcurile, panourile de informare,
indicatoarele) ar trebui să fie sensibile la caracterul, cadrul şi semnificaţia naturală şi culturală a sitului, rămânând
uşor identificabile.
d. Concertele in situ, reprezentările teatrale şi alte programe de interpretare, ar trebui să fie planificate cu
prudenţă, pentru a proteja semnificaţia şi mediul fizic al sitului şi pentru a minimaliza tulburările pricinuite
rezidenţilor locali.

Principul 5. Caracterul durabil

Planul de interpretare al unui sit de patrimoniu cultural trebuie să fie sensibil la mediul cultural şi
natural. Caracterul său durabil în timp este un obiectiv major pentru planurile sociale, financiare şi de mediu.
a. Elaborarea şi implementarea unei programe de interpretare şi de prezentare ar trebui să fie o parte
integrală a unui plan general şi de gestiune a unui sit de patrimoniu.
b. Efectul posibil al infrastructurii de interpretare şi al numărului de vizitatori asupra valorilor culturale,
caracteristicilor fizice, integrităţii şi mediul înconjurător natural al unui sit vor face obiectul unor studii prealabile
aprofundate.
c. Interpretarea şi prezentarea ar trebui să servească un număr mare de obiective educaţionale şi
culturale. Creşterea numărului de vizitatori nu trebuie să fie singurul criteriu al succesului unei programe de
interpretare.
d. Interpretarea şi prezentarea ar trebui să fie parte integrantă în procesul de conservare, sporind
conştientizarea din partea publicului privind problemele de conservare întâmpinate în sit şi explicând eforturile
întreprinse pentru a proteja integritatea fizică a sitului.
e. Orice elemente tehnice sau tehnologice selectate pentru a deveni o parte permanentă a infrastructurii
de interpretare a sitului ar trebui conceptualizate şi construite într-o manieră care va asigura întreţinerea eficace şi
regulată.
f. Programele de interpretare ar trebui să aibă scopul de a asigura beneficii economice, sociale şi
culturale echitabile şi durabile tuturor actorilor prin educaţie, instruire şi oportunităţile de angajare în programele de
interpretare ale sitului.

Principiul 6. Participarea

Interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural trebuie să fie rezultatul unei colaborări eficace
dintre profesioniştii din domeniul patrimoniului, gazdă, comunităţile asociate şi alţi actori.
a. Expertiza pluridisciplinară a cercetătorilor, a membrilor comunităţii, a experţilor în conservare, a
autorităţilor publice, a gestionarilor şi ghizilor, a operatorilor turistici şi a altor profesionişti ar trebui să fie integrată în
formularea programelor de interpretare şi prezentare.
b. Drepturile cutumiare, responsabilităţile şi interesele proprietarilor şi a comunităţii asociate ar trebui
să fie luate în cont şi respectate în elaborarea programelor de interpretare şi prezentare a sitului.
c. Proiectele de expansiune sau de revizuire a programelor de interpretare şi prezentare ar trebui să fie
deschise pentru comentariile şi implicarea publicului. Fiecare are dreptul şi responsabilitatea de a face cunoscute
opiniile sale.
d. Din cauza faptului că problema proprietăţii intelectuale şi a drepturilor culturale tradiţionale este în
mod special relevantă pentru procesul de interpretare şi recursul la diverse comunicaţii media (precum prezentările
multimedia in situ, suporturile electronice şi materialele publicate), proprietatea legală şi dreptul de folosinţă a
imaginilor, textelor şi a altor materiale interpretative ar trebui discutate, clarificate şi aprobate în procesul de
proiectare.
 Principiu 7. Cercetarea, instruirea şi evaluarea

Interpretarea siturilor de patrimoniu este o întreprindere progresivă şi evolutivă a înţelegerii şi explicaţiei,

care cere activităţi continui de cercetare, instruire şi evaluare.
a. Interpretarea unui sit al patrimoniului cultural nu ar trebui să fie considerată încheiată în momentul
punerii în funcţie a unei anumite infrastructuri interpretative. Cercetarea şi consultările sunt importante pentru a
încuraja înţelegerea şi aprecierea valorilor unui sit. Ele trebuie să fie activităţi inerente în toate programele de
interpretare ale patrimoniului.
b. Programele şi echipamentele de interpretare trebuie să fie construite şi realizate în maniera de a
facilita revizuirea conţinutului şi/sau extinderea lor.
c. Programele de interpretare şi de prezentare şi impactul lor fizic asupra unui sit ar trebui continuu
monitorizat şi evaluat şi de întreprins periodic schimbări, atât în baza unei analize ştiinţifice, cât şi în baza reacţiilor
din partea publicului. Vizitatorii şi membrii comunităţilor asociate, cât şi profesioniştii din domeniul patrimoniul ar
trebui să fie implicaţi în acest proces de evaluare.
d. Fiecare programă de interpretare şi de prezentare trebuie să fie considerată ca o resursă educaţională
pentru persoanele de orice vârstă. Concepţia lor ar trebui să ia în consideraţie posibila folosire în programele şcolare,
în programele de studii informale şi programele de educaţie pentru instruirea pe tot parcursul vieţii, prin căi de
comunicaţie media, incluzând Internetul, în activităţile specifice, evenimente şi implicarea sezonieră a voluntarilor.
e. Instruirea profesioniştilor în domeniile specializate de interpretare şi prezentare a patrimoniului,
precum creaţia conţinuturilor, management, tehnologii, excursii ghidate şi educaţie, este un obiectiv esenţial. De altfel,
programele academice de bază în domeniul conservării ar trebui să includă module de formare privind interpretarea
şi prezentarea.
f. Programele de instruire (traininguri, n.n.) şi cursurile ar trebui desfăşurate, chiar pe sit, cu scopul de a
forma şi perfecţiona personalul de toate nivelurile, însărcinat cu gestiunea sitului şi cu interpretarea acestuia, cât şi
comunităţile asociate şi locale, despre desoperirile recente şi inovaţiile din domeniu.
g. Cooperarea internaţională şi împărtăşirea experienţei sunt esenţiale pentru a dezvolta şi a menţine
standardele în metodele şi tehnicele de interpretare. În acest scop, trebuie încurajată organizarea conferinţelor
internaţionale, a atelierelor, a reuniunilor la nivel naţional şi local, şi schimbul de profesionişti. Acestea vor oferi
posibilitatea împărtăşirii regulate a informaţiei privind diversitatea abordărilor şi experienţelor de interpretare în
diverse regiuni şi culturi ale lumii.
 19. Carta ICOMOS privitor la itinerarele culturale

Elaborată de Comitetul Ştiinţific Internaţional privind Itinerarele culturale (CIIC) al ICOMOS,

Ratificată de a 16-a Adunare Generală a ICOMOS, Quebec, (Canada) 4 octombrie 2008

Introducere

Ca rezultat al dezvoltării ştiinţelor legate de conservarea patrimoniului cultural, noul concept al Itinerarelor
culturale arată evoluţia ideilor referitoare la noţiunea de „bun cultural”, precum şi importanţa crescândă a valorilor
legate de cadrul lor şi „scara teritorială”, şi revelează macrostructura patrimoniului la diferite nivele. Acest concept
introduce un model pentru o nouă etică a conservării, care consideră aceste valori ca un patrimoniu comun, depăşeşte
frontierele naţionale şi care necesită eforturi comune. Respectând valoarea intrinsecă a fiecărui din aceste elemente,
conceptul de Itinerare culturale recunoaşte şi subliniază valoarea tuturor elementelor sale ca părţi substantive ale unui
întreg. El ilustrează, în acelaşi timp, concepţia contemporană a valorilor patrimoniului cultural pentru societate ca o
resursă pentru dezvoltarea socială şi economică durabilă.
Această noţiune mai largă a patrimoniului cultural necesită, de asemenea, noi abordări referitor la folosirea ei
într-un context mult mai amplu, cu scopul de a descrie şi proteja relaţiile semnificative direct asociate la mediul
cultural şi istoric. În acest context, conceptul de Itinerar cultural este inovator, complex şi multidimensional. El
introduce şi reprezintă o contribuţie nouă la teoria şi practica conservării patrimoniului cultural.
Itinerarele culturale reprezintă procese evolutive, interactive, care implică legături interculturale, ce reflectă
diversitatea contribuţiei diferitelor popoare la patrimoniul cultural.
Totuşi, Itinerarele culturale au rezultat istoric atât din întâlnirile paşnice, cât şi cele ostile dintre popoare. Ele
prezintă o pluralitate de dimensiuni împărtăşite, care au depăşit funcţiile lor originale, oferind un cadru excepţional
pentru o cultură a păcii, bazată pe legăturile istoriei comune, însă de asemenea, şi pe spiritul toleranţei, respectului şi
aprecierii diversităţii culturale a diferitelor comunităţi care au contribuit la existenţa lor.
Aprecierea Itinerarelor culturale ca un concept nou sau o nouă categorie patrimonială nu intră în contradicţie
cu alte categorii sau bunuri culturale consacrate şi recunoscute – monumente, oraşe, landşafturi culturale, patrimoniu
industrial, etc. – care ar putea exista în interiorul orbitei unui itinerar cultural. Ele pur şi simplu le includ în cadrul
unui sistem comun care intensifică semnificaţia lor.
Acest cadru integrat, interdisciplinar şi comun crează noi relaţii între ele prin mijloacele unei perspective
ştiinţifice care furnizează o viziune mai exactă, mai completă şi multilaterală a istoriei. Această abordare stimulează
nu doar înţelegerea şi comunicarea între popoarele lumii, dar de asemenea, sporeşte cooperarea pentru a prezerva
patrimoniul cultural.
Inovaţia introdusă de conceptul Itinerarelor culturale dezvăluie conţinutul patrimonial al unui fenomen
specific al mobilităţii şi schimbului uman, care s-a dezvoltat prin căile de comunicaţie, care a facilitat transmiterea lor
şi care a fost folosit sau au servit în mod deliberat un scop concret şi specific. Un itinerar cultural poate fi un drum
care beneficiază, ori total oriparţial, de drumurile preexistente folosite în diferite scopuri. Dar dincolo de specificul său
ca mijloc de comunicare sau transport, existenţa sa şi semnificaţia de Itinerar cultural poate fi explicată prin folosirea
pentru un aşa scop specific în toată durata lungă a istoriei şi prin generarea valorilor de patrimoniu şi de bunuri
culturale asociate acestuia, care reflectă influienţe reciproce dintre diferite grupuri culturale, ca rezultat al dinamicii
sale specifice.
Deci Itinerarele culturale nu sunt simple moduri de comunicare şi transport, care ar putea include bunuri
culturale şi a uni diferite popare, dar fenomene istorice specifice care nu pot fi create aplicând imaginaţia şi dorinţa de
a înfiinţa unui set asociat de bunuri culturale care se întâmplă să posede trăsături comune.
Itinerarele culturale au apărut uneori ca un proiect planificat a priori de voinţa umană care a avut suficientă
putere să atingă un anumit obiectiv (de exemplu, Drumurile Inca sau Drumurile Imperiului Roman ). În alte ocazii,
ele sunt rezultatul unui proces de evoluţie în care intervenţiile colective ai diferitor factori umani coincid şi sunt
canalizaţi spre un scop comun (aşa precum Drumul spre Santiago, rutele caravanelor comerciale din Africa sau
Drumul mătăsii).
Dată fiind bogăţia şi varietatea atât a interrelaţiilor şi a caracteristicilor bunurilor culturale direct asociate cu
motivul existenţei Itinerarelor culturale (astfel precum monumentele, rămăşiţele arheologice, oraşele istorice,
arhitectura vernaculară, patrimoniul intangibil, industrial şi tehnologic, lucrările publice, peisajele culturale şi
naturale, mijloacele de transport şi alte exemple de aplicare ale unor cunoştinţe specifice şi aptitudini tehnice), studiul
şi managementul lor cere o abordare multidisciplinară care ilustrează şi revigorează ipotezele ştiinţifice şi stimulează
cunoaşterea istorică, culturală, tehnică şi artistică crescută.

Obiectivele Cartei

- A stabili principiile de bază şi metodele specifice de cercetare pentru categoria Itinerarelor culturale,
în modul în care ele relaţionează cu alte categorii de bunuri anterior studiate şi recunoscute.
- A propune mecanismele fundamentale pentru dezvoltarea cunoştinţelor despre evaluarea, protecţia,
prezervarea, managementul şi conservarea Itinerarelor culturale.
- A defini îndrumarele de bază, principiile şi criteriile principale pentru o corectă utilizare a Itinerarelor
culturale ca resursă de dezvoltare socială şi economică durabilă, respectând autenticitatea şi integritatea lor,
prezervarea lor adecvată şi importanţa istorică.
- A stabili bazele cooperării naţionale şi internaţionale, indispensabile la realizarea proiectelor de
cercetare, salvgardare, conservare şi dezvoltare relativ la Itinerariile culturale, la fel în ce priveşte stabilirea
mecanismelor pentru finanţarea acestor proiecte.

Definiţie
Orice rută de comunicaţie, fie terestră, acvatică, mixtă sau alta, care este delimitată fizic şi este, de asemenea,
caracterizată ca având propria dinamică specifică şi scopul bine determinat, care poate îndeplini condiţiile următoare:
a. Ar trebui să „decurgă din” şi să reflecteze mişcările interactive, precum şi schimburile
multidimensionale, continue şi reciproce de bunuri, idei, cunoştinţe, şi valori între popoare, ţări, regiuni sau
continente de-a lungul perioadelor semnificative de timp.
b. Ar trebui să aibă promovată prin aceasta, în spaţiu şi în timp, o îmogăţire încrucişată a culturilor
implicate, precum se manifestă, atât în patrimoniul lor material, cât şi imaterial.
c. Ar trebui să fie integrate într-un sistem dinamic legăturile istorice şi bunurile culturale asociate la
existenţa lor.

Elementele definitorii ale Itinerarelor culturale: Context, conţinut, valoarea culturală împărşită ca tot întreg,
caracterul dinamic şi mediul.
1. Contextul: Itinerarele culturale se înscriu într-un context natural şi cultural, asupra căruia au o
influenţă şi contribuie la caracterizarea şi îmbogăţirea noilor dimensiuni, în cadrul unui proces interactiv.
2. Conţinut: Itinerarul cultural ar trebui, în mod necesar, să fie sprijinit de elemente materiale care
poartă mărturie patrimoniului cultural şi furnizează o confirmare fizică a existenţei sale. Orice elemente imateriale
dau sens şi semnificaţie diferitelor elemente care alcătuiesc un tot întreg.

a. Elementul fizic indispensabil care determină existenţa unui Itinerar cultural este însăşi ruta de
comunicaţie în calitate de instrument care serveşte unui proiect planificat sau rezultat al activităţii umane, pentru
desăvârşirea unui scop anumit.
b. Alte elemente de bază sunt bunurile patrimoniale materiale legate de funcţionalitatea sa în calitate de
rută istorică (vama, locurile pentru depozit, odihnă şi locuinţă, spitaluri, magazine, porturi, construcţii de apărare,
poduri, căi de comunicaţie şi de transport, încăperi industriale, mine şi tot ceea ce e legat de producţie şi comerţ,
reflectând aplicaţiile şi progresul tehnic, ştiinţific şi social din diferite epoci, centre urbane, peisaje culturale, locuri
culturale şi situri sacre, etc.), precum şi elementele de patrimoniu imaterial care poartă mărturie procesului de schimb
şi dialogului dintre popoarele antrenate în cursul traseului său.
c. Valoarea ansamblului împărtăşit : Conceptul de Itinerar cultural se referă la o valoare ca un tot întreg,
mai mare decât suma părţilor sale şi care dă îi dă un sens Itinerarului.

1. Un Itinerar cultural constituie un bun cultural îmbogăţit de diverse culturi pe care le-a completat şi pe
care le depăşeşte ca valoare generală, oferind un număr substanţial de caracteristici şi sisteme de valori partajate.
2. În cadrul identităţii generale, valorile acestui conţinut rezidă în semnificaţia lor comună, împărtăşită şi
multilaterală.
3. Transcendenţa sa permite o legătură culturală între popoare, ţări, regiuni şi continente.
4. Această amploare este importantă din punct de vedere al teritoriului inclus şi al tratamentului integral
al diferitelor elemente de patrimoniu care îl compun. În acelaşi timp diversitatea culturală pe care o implică aduce o
alternativă la procesul de omogenizare culturală.
5. Caracterul dinamic: În adaos la prezentarea mărturiilor fizice ale drumului lor istoric, Itinerarele
culturale implică un factor dinamic care acţionează ca un conductor sau un canal prin care influenţele culturale
reciproce s-au scurs.

A. Dinamica Itinerarelor culturale nu ascultă de legile naturale sau fenomenele întâmplătoare, dar mai
degrabă exclusiv de procesele şi interesele umane, culturale.
B. Acest flux vital de cultură este manifestat nu doar în aspectele materiale sau tangibile, dar, de
asemenea, în spiritul şi tradiţiile care alcătuiesc patrimoniul intangibil al Itinerarelor culturale.
C. Înţelegând un Itinerar cultural ca un set de elemente dinamice ale comunicării culturale între popoare,
bunurile lui de patrimoniu cultural pot fi apreciate de dimensiunile lor adevărate spaţiale şi istorice, ceea ce contribuie
la conservarea integrală şi durabilă a ansamblului.

Cadrul: Itinerarele culturale sunt îndeaproape legate de mediul lor şi formează o parte inseparabilă cu acesta.
1. Cadrul geografic a contribuit la elaborarea traseului Itinerarelor culturale, fie condiţionând calea
acestuia, fie şi influenţând dezvoltarea lui pe parcursul anilor.
2. Cadrul teritorial, fie el natural sau cultural (urban sau rural) încadrează Itinerarul cultural, îi
furnizează a ambianţă particulară, caracterizată prin elemente şi valori de natură fizică şi imaterială, şi este
fundamental pentru înţelegerea şi conservarea sa.
3. Un Itinerar cultural are legături şi intersectează geografic bunurile foarte diverse ale patrimoniului,
pentru a forma un tot unitar. Itinerarele culturale şi cadrul lor includ numeroase peisaje naturale sau culturale, care
nu sunt decât componente ale Itinerarului. pentru completarea diversităţii lui.
4. Relaţia cu natura este în particular sensibilă pe diferite tronsoane ale Itinerarului, în altele relaţia cu
mediul urban sau rural, şi în zonele cu monumente izolate de alte construcţii (precum capele, mănăstiri, havuzuri,
poduri, simboluri comemorative, etc.) relaţia între acestea şi mediul peisajer este cea care formează caracterul acestui
tronson al Itinerarelor culturale.
5. Protecţia şi conservarea Itinerarelor culturale necesită o cunoaştere aprofundată a caracteristicilor
istorice, naturale şi culturale ale mediului lor. Orice intervenţii care pot fi necesare trebuie să se înscrie în acest
context, respectând trăsăturile lui definitorii prin facilitarea înţelegerii lor şi nedistrugând peisajul tradiţional, fie el
natural, cultural sau mixt.
6. O schiţă a cadrului trebuie asigurată pentru Itinerarele culturale, marcând clar limitele zonei tampon,
bunurile definite şi reglementate, care ar trebui să permită ca valorile culturale materiale şi imateriale incluse în el să
fie prezervate în autenticitatea şi integritatea lor deplină. Această protecţie trebuie să includă valorile diferitelor
peisaje care fac parte din Itinerarele culturale şi care-i conferă o ambianţă caracteristică.

Indicatori specifici

Ca indicatori diferenţiali de bază, aplicabili la categoria Itinerarelor culturale, următoarele ar trebui să fie luate
în vedere: structura itinerarului şi substratul său material, precum şi informaţiile istorice despre folosirea lui pentru a
realiza un scop anumit; elementele de comunicaţie şi existenţa manifestărilor culturale de origine comună de-a lungul
(sau în anumite puncte date ale) itinerarului, astfel precum practicile, tradiţiile şi obiceiurile de natură religioasă,
rituală, lingvistică, de festivitate, culinărie ori de natură similară. Influenţe reciproce în domenii precum muzica,
literatura, arhitectura, artele plastice, artizanatul, ştiinţele, tehnica, tehnologia şi alte bunuri materiale şi imateriale ale
căror deplină înţelegere are o relaţie cu funcţia istorică a Itinerarelor.

Clasificarea Itinerarelor culturale

Itinerariile Culturale pot fi clasate în felul următor:

- Ţinând cont de dimensiunea teritorială: locale, naţionale, regionale, continentale sau intercontinentale.
- În dependenţă de dimensiunea culturală: în interiorul unei regiuni culturale date sau extinse în jurul
diverselor zone geografice, care au împărţit sau care continuă să împartă un proces de influenţe reciproce în formarea
sau evoluţia valorilor culturale.
- Potrivit obiectivului sau funcţiei lor: social, economic, politic sau cultural. Aceste caracteristici pot fi
găsite distribuite fiind într-un context multidimensional.
- Potrivit duratei lor temporale: acele care nu se mai utilizează sau acele care continuă să se dezvolte
sub influenţele schimburilor socio-economice, politice şi culturale.
- Potrivit configuraţiei lor structurale: liniare, circulare, cruciforme, radiale sau de o reţea rutieră.
- Potrivit cadrului lor natural: terestru, acvatic, mixt sau de o altă natură fizică.

Identificare, autenticitate şi integritate

Indicatori prima facie
În vederea identificării şi evaluării unui Itinerar cultural, următoarele aspecte ar putea fi iniţial considerate ca
prima facie, o mărturie neconvingătoare a existenţei Itinerarului cultural:
- Expresiile proceselor dinamice sociale, economice, politice şi culturale care au generat existenţa
schimbului dintre grupurile culturale ale ariilor înrudite.
- Caracteristicile distinctive care sunt împărtăşite de diferite zone geografice şi culturale prin legături
istorice.
- Mărturii ale mobilităţii şi ale înrudirii între popoare sau grupurile etnice de diferite culturi.
- Trăsăturile culturale specifice integrate în viaţa tradiţională a diferitor comunităţi.
- Elementele de patrimoniu şi practicile culturale – acele ca ceremoniile, festivalurile şi celebrările
religioase reprezentative ale unor valori împărşite între diferite comunităţi în cadrul specific al unei/unor regiuni
culturale şi istorice în raport cu semnificaţia şi funcţionalitatea Itinerarului.

Identificarea
În procesul identificării unui Itinerar cultural, este necesar de a lua în cont funcţionalitatea sa specifică în
serviciul unui scop concret şi determinat; valorile de patrimoniu material şi imaterial au generat, ca rezultat dinamic
al influenţelor culturale reciproce, al configuraţiei structurale, al întregului lor context geografic şi istoric, al cadrului
său natural şi cultural, fie aceştia din urmă urbani sau rurali, şi al valorilor caracteristice de mediu, al relaţiilor sale cu
peisajul, durata sa temporară şi dimensiunea simbolică şi spirituală, care vor contribui la identificarea şi explicaţia
semnificaţiei sale.
Bunurile imateriale ale Itinerarelor culturale sunt fundamentale pentru a înţelege semnificaţia lor şi
valorile lor de patrimoniu asociat. Deci, aspectele materiale trebuie să fie studiate întotdeauna în relaţie cu alte valori
de natură imaterială.
Din punct de vedere al evaluării comparative, trebuie să ţinem cont în aceeaşi măsură de durata în
timp şi importanţa istorică a diferitelor tronsoane, diferite în raport cu ansamblul Itinerarului.
În cazul Itinerarului cultural viu, relaţiile şi funcţiile dinamice în serviciul obiectivului concret şi
determinant, care au dat naştere existenţei sale şi serveşte pentru a le caracteriza şi a identifica Itinerarul, ar trebui
menţinute, chiar dacă procesele istorice au suferit schimbări în cursul timpului şi au fost încorporate noi componente.
Aceste noi elemente ar trebui evaluate în cadrul relaţiei lor funcţionale cu Itinerarul cultural şi este posibil că bunurile
posesoare ale unei valori patrimoniale să nu poată fi considerate componente ale Itinerarielor culturale pentru că ele
nu fac parte din el.

Autenticitatea

Fiecare Itinerar cultural trebuie să răspundă la criteriile de autenticitate, care exprimă valoarea sa veridică şi
credibilă, în cadrul său natural şi cultural, atât în ceea ce se referă la elementele sale definitorii, cât şi trăsăturile sale
distinctive de ordin material şi imaterial:
- Aceste criterii ar trebui să fie aplicate la demonstrarea semnificaţiei fiecărui tronson în studiu, în
raport cu sensul global al Itinerarului în cursul dezvoltării sale istorice, astfel verificând autenticitatea de configuraţie
structurală a vestigiilor materiale ale traseului său.
- Autenticitatea ar trebui, de asemenea, să fie evidentă în contextul natural şi cultural al fiecărui tronson
al Itinerariului şi să fie subiectul unei analize şi evaluări, precum şi în contextul altor elemente de patrimoniu material
şi imaterial încadrate în funcţionalitatea istorică de ansamblu şi cadrul lor.
- Chiar dacă anumite porţiuni materiale ale unui Itinerar cultural nu sunt bine conservate, existenţa sa
în aceste zone poate fi evidentă prin documentări istoriografice, sursele şi elementele imateriale conservate, dacă ele
servesc la demonstrarea semnificaţiei acestor tronsoane în sensul global al Itinerarului şi al autenticităţii lor.
- Tehnicile şi metodele folosite pentru protecţie, conservare şi gestiunea Itinerarelor culturale, fie ele
tradiţionale sau noi, trebuie să respecte criteriile de autenticitate.

Integritatea

Verificarea integrităţii unui Itinerar cultural ar trebui, în mod necesar, să fie bazată pe un set de elemente
materiale şi imateriale suficient de reprezentative, mărturie a sensului global al Itinerarului şi al valorii sale ca un tot
întreg, ce permite o reprezentare completă a caracteristicilor şi a importanţei proceselor istorice care au generat
Itinerarul cultural.
În aceeaşi măsură este necesar de a observa mărturiile relaţiilor istorice şi funcţiilor dinamice esenţiale ale
caracterului distinctiv, dacă ţesătura sa fizică şi/sau caracteristicele sale semnificative sunt conservate într-o condiţie
bună şi dacă impactul proceselor de deteriorare este controlat sau dacă Itinerarul suferă eventuale efecte negative în
dezvoltare, de abandon şi neglijenţă.

Metodologia

Conceptul de Itinerar cultural necesită o nouă metodologie a cercetării, evaluării, protejării, conservării,
folosirii şi managementului. Dată fiind anvergura şi valoarea lor de ansamblu, cât şi dimensiunea lor teritorială,
această metodologie presupune un sistem de activităţi coordonate şi integral administrate de activităţi.
Este esenţial de a începe prin identificarea globală a Itinerarului şi a deferitelor sale tronsoane şi prin formarea
unui inventar de bunuri care îl acompaniază, şi analiza statutului lor de conservare, care va facilita elaborarea unui
plan strategic pentru prezervarea sa. Acest plan ar trebui să includă, în mod necesar, măsuri pentru a spori
cunoaşterea Itinerarului, precum şi a ridica interesul social şi al instituţiilor publice. De asemenea, el necesită
formularea măsurilor coordonate şi a instrumentelor legale specifice pentru protejarea, folosirea adecvată şi gestiunea
tuturor elementelor ca parte substanţială a valorilor şi a semnificaţiei globale a Itinerarului.

1. Cercetarea

Studiul Itinerarelor culturale s-ar putea extinde în ce priveşte diferitele puncte geografice, chiar dacă sunt
separate între ele. Din această cauză, este recomandabil de a organiza câteva echipe de cercetare în principalele locuri
care caracterizează această rută.
Metodologia cercetării, pe lângă adoptarea practicilor şi ataşarea indicatorilor pentru identificarea şi estimarea
valorilor unui Itinerar cultural, nu ar trebui să piardă vreodată din vedere sensul şi semnificaţia istorică a
Itinerariului, cu scopul de a evita orice pierdere din înţelesul sau semnifcaţia istorică a Itinerarului.
Echipele de cercetare care lucrează asupra acestei categorii de patrimoniu trebuie să fie multidisciplinare şi
participative. Ar rebui fixate reguli comune de lucru conform principiul de a pune în acţiune diferite domenii ale
cercetării fără a pierde din vedere totalitatea proiectului. În acelaşi sens, ar trebui să utilizăm instrumentele
metodologice în comun, normalizate în prealabil, pentru a primi informaţii. Trebuie să existe mecanisme de
coordonare care facilitează comunicarea şi cooperarea diferiţilor cercetători, în final dând posibilitatea transmiterii
informaţiilor în mersul lucrărilor fiecărei echipe.
Cercetătorii ar trebui să fie conştienţi că prezenţa unei diversităţi de tipuri de bunuri patrimoniale pe traseul
unui Itinerar cultural, nu pot spune că acestea fac parte integrantă din el şi ele trebuie să facă obiectul specific a
cercetării lor. Singurele elemente care ar trebui să fie relevate în cercetarea ştiinţifică referitoare la Itinerarul cultural
sunt acelea legate de ţinta specifică a Itinerarului şi orice influenţe ce survin din dinamica sa funcţional istorică.

2. Finanţarea

Dată fiind amploarea lucrărilor necesare pentru o identificare corectă şi punerea în valoare a unui Itinerar
vast, finanţarea ar trebui să fie obţinută pe etape, ceea ce ar permite obţinerea unui nivel similar în progresul
cercetărilor pe diferite tronsoane, de asemenea, în proiectele relative la conservare, utilizare şi gestiune. Este sugerat
de a stabili o estimare comună a valorilor care trebuie conservate, astfel încât a permite elaborarea unei scări a
priorităţilor de acţiune şi implementarea unei strategii corespunzătoare. Aceasta cere ca finanţarea să fie obţinută prin
acordurile de cooperare bilaterale şi multilaterale, precum şi prin crearea organismelor consacrate în special cercetării
relevării valorii unui Itinerar. Organismele de integrare regională a căror jurizdicţii coincid total sau parţial cu drumul
istoric al unui Itinerar cultural ar trebui, de asemenea, să determine cum ar putea mai bine câştiga intereselul statelor
implicate, ca în final să obţină colaborarea lor. Este, de asemenea, important de atras, dacă e posibil, cooperarea
instituţiilor filantropice şi a donatorilor.

3. Valorizarea – protecţia – conservarea

Itinerarele culturale cer noi instrumente de valorizare, protejare, conservare şi evaluare. Nu este suficient a
garanta protejarea elementelor lor de patrimoniu pe o bază parţială sau aleatorie. Ar trebui de realizat inventarierea
riguroasă a acestor elemente, chiar pentru a constata autenticitatea lor şi integritatea, pentru a putea identifica
eventualul impact negativ asupra valorilor Itinerarului cultural, care constituie în mod egal un impact asupra
semnificaţiei sale. În aceeaşi măsură este necesar de a controla procesul de deteriorare şi de dezvoltare al unei strategii
contra efectelor adverse ale dezvoltării şi neglijenţei. Toate acestea cer stabilirea unui sistem coordonat de măsuri
legale şi de instrumente adecvate care garantează conservarea şi valorizarea structurii sale integrale şi a sistemului
său de valori, autentice în ansamblul lor. Este fundamental a include valorile patrimoniale înainte de a realiza
intervenţiile susceptibile de a produce un impact negativ asupra Itinerarelor culturale sau de a schimba semnificaţia
lor.

4. Uzajul durabil – relaţia cu activitatea turistică

În cursul utilizării sale, Itinerarul cultural poate promova o activitate de interes social şi economic, de o
importanţă excepţională pentru dezvoltarea durabilă. Trebuie să se dea o atenţie stabilă specială pentru a evita
confuzia conceptuală dintre rutele turistice, chiar incluzându-le pe acele de interes cultural, şi Itinerariile culturale. În
acelaşi timp, ar trebui să se recunoască, de asemenea, că un Itinerar cultural este o realitate care poate avea o mare
importanţă pentru coeziunea teritorială şi pentru dezvoltarea durabilă. Din acest punct de vedere trebuie încurajată
cunoaşterea, cât şi buna şi stabila folosire a Itinerarelor culturale, pe lângă folosirea lor adecvată şi durabilă în scopuri
turistice, întotdeauna adoptând măsuri cu scopul de a elimina riscurile. Pentru acest ţel, promovarea unui Itinerar
cultural ar trebui să integreze armonios o infrastructură suplimentară – pentru activităţi turistice, rute, informare,
interpretare şi prezentare – pornind de la condiţia esenţială de a nu pune în pericol semnificaţia, autenticitatea şi
integritatea valorilor istorice şi culturale ale Itinerarelor culturale ca elemente cheie, pentru a fi transmise către
vizitatori.
Excursiile turistice trebuie să fie administrate raţional, în acord cu studiile prealabile privind impactul asupra
mediului înconjurător şi cu planurile de reglementare ale folosirii publice şi participării sociale, precum şi măsurile de
control şi monitorizare destinate pentru a evita impactul negativ al turismului.
Promovarea turistică a unui Itinerar cultural trebuie să asigure, în orice caz, participarea prioritară a
populaţiei locale şi a companiilor turistice locale şi regionale. Ar trebui întreprins orice efort pentru a preveni crearea
monopolurilor de către companiile mari sau de companiile puternice concentrate în cele mai dezvoltate ţări, prin care
trece drumul istoric al Itinerarului cultural.

5. Managementul

„Înţelegerea semnificaţiei Itinerarului cultural” este principiul fundamental la managementul itinerarelor

culturale. Acesta implică a fi asiguraţi ca toate activităţile legate de cercetarea, valorificarea şi diseminarea socială a
cunoştinţelor relative la acestea sunt realizate într-o manieră coordonată şi armonioasă. De asemenea, aceasta necesită
o coordonare transversală care garantează combinarea politicilor relative la protejarea, prezervarea, conservarea,
amenajarea teritoriului, dezvoltarea durabilă şi turism. Este necesar a elabora proiecte privind dezvoltarea durabilă pe
plan naţional – la nivel local, provincial şi regional, etc. – sau internaţional, cât şi a stabili instrumentele de gestionare
planificate pentru a proteja Itinerarul de riscurile împotriva calamităţilor naturale şi a tuturor riscurilor susceptibile a
avea un impact asupra autenticităţii şi integrităţii valorilor Itinerarelor culturale, şi deci asupra semnificaţiei lor.

6. Participarea publică
 Protejarea, conservarea, promovarea şi gestiunea Itinerarelor culturale solicită stimularea conştientizării
publice şi participarea localnicilor din aria Itinerarului.

Cooperarea internaţională

Există în lume exemple de Itinerare remarcabile, drumurile istorice ale cărora implică numeroase ţări. Din
acest motiv, cooperarea internaţională este fundamentală pentru cercetarea, valorizarea şi conservarea bunurilor care
formează Itinerare culturale internaţionale.
Când există Itinerare culturale care implică ţări ce au grade diferite de dezvoltare, este recomandabil ca ţările
mai dezvoltate să aducă mijloacele pentru cooperarea economică, tehnică şi logistică, precum şi asistenţa în schimbul
de informaţie, experienţă şi de experţi.
Este de dorit ca UNESCO şi alte organisme internaţionale să stabilească mecanismele de cooperare (financiare,
tehnice şi logistice) pentru a favoriza implementarea şi dezvoltarea ulterioară a proiectelor relative la Itinerarele
culturale, ce constituie interesul a mai mult de o ţară.
Itinerarele culturale ar trebui privite ca simbolurile unei uniuni dintre popoare. Legăturile istorice dezvoltate
de-a lungul Itineraralor culturale pot servi la promovarea proiectelor bazate pe cooperarea reînnoită dintre popoarele
care au împărtăşit anumite valori şi cunoştinţe în trecut.