Metode Si Tehnici de Identificare Crimin PDF

Msmsrrnun. .
nUrÅŢÎfi| _
fe Î -1 fåîàmåfl ţ* * a '_
l I il in] “LUI U
umunfn EURQP Enmx Fqpfllšåzünškşşfmşn mnwşĭäsåz-ífiua» Dam“ „ÎÃÎÎÎÎÎJŢC-FJÎ. AE„"'M"«'|T'IT."N„
MASTERAT CERCETARI
CRIMINALISTICE APLICATE
Metode şi tehnici de
identificare criminalistică
1 h-íf.
Î -_- ÎÎ
Prof. univ. drîPçopa Gheorghe
978-606-8363-01-1
.. “III \
2011 5
"PfDrnDVarea Cefcetãfii din dOITIEÎIÎUI FQNDUL gnfu“ fj1_||ţnp|.'_,\~
criminalisticii în activitatea judiciară"

POSDRU!861'1.2!S|'62307
Proiect cofinaţat din Fondul Social European [nvesteşte în
prin programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 - 2013 EN I
Master de criminalistică Tehnici moderne de identificare criminalistică
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Române

Gheorghe, POPA
Tehnici moderne de identificare criminalistică / Popa Gheorghe
Bucureşti:
ISBN: 978-606-8363-01-1
Editura AIT Laboratories s.r.l., decembrie 2011
AIT Laboratories s.r.l.

Ediţia online la www.itcode.ro
2011
ISBN 978-606-8363-01-1
2
CUPRINS
Cap.I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA
CRIMINALISTICĂ
1. Conceptele de identificare şi identitate
2. Obiectul identificării. Definiţie şi clasificare
3. Principiile identificării
4. Formele şi etapele identificării
5. Metodologia identificării criminalistice
Cap.II IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTELE

EXTERIOARE
1. Consideraţii de ordin general privind semnalmentele şi portretul
vorbit
2. Portretul robot computerizat
3. Sistemul de recunoaştere facială
1.
Cap.III SISTEME AUTOMATE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI
2. DUPĂ AMPRENTE PAPILARE
Noţiuni generale şi fundamentul ştiinţific
3. Structura Sistemului AFIS
Mod de funcţionare a Sistemului AFIS
4. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească urmele şi
impresiunile papilare
5. Materializarea examenului comparativ
Cap.IV IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ŞI VORBIRE

1. Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după urmele de
voce şi vorbire
2. Procedee specifice metodei româneşti de identificare a persoanei
după urmele sonore de voce şi vorbire
3. Sistem informatic de identificare a persoanei după urmele de
voce şi vorbire
Cap.V. SISTEM BIOMETRIC DE RECUNOAŞTERE A PERSOANEI

DUPĂ CARACTERISTICILE IRISULUI
1. Fundamentul ştiinţific al tehnicii biometrice de recunoaştere a
irisului
1.
2. Sistemul biometric de recunoaştere pe baza scanării irisului
Cap.VI
2. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA URMELE DE
URECHE
3. Noţiuni introductive. Fundamentul ştiinţific
Descoperirea şi relevarea urmelor de ureche
4. Caracteristici generale şi individuale
Etapele examinării
5. Posibilităţi şi limite
3
Cap.VII IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA URMELE DE BUZE

1. Noţiuni generale
2. Caracteristici generale şi individuale
3. Mecanismul de formare şi descrierea urmelor de buze
4. Descoperirea şi evidenţierea urmelor de buze
5. Fixarea şi ridicarea urmelor de buze
6. Interpretarea urmelor
Cap.VIII IDENTIFICAREA PERSOANEI PRIN TEHNOLOGIA

GENOTIPĂRII JUDICIARE
1. Fundamentul ştiinţific al metodei de analiză genetică judiciară
2. Sistemul de analiză genetică cu baze de date din dotarea
Institutului de criminalistică
Cap.IX IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNĂTURA

ELECTRONICĂ
1. Certificatele calificate
2. Certificatele de server. Autentificarea pe SSL
3. Software pentru semnarea şi criptarea digitală a documentelor
4. Dispozitive Securizate de Creare a Semnăturii electronice
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
4
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ
1. CONCEPTELE DE IDENTIFICARE ŞI IDENTITATE
Stabilirea identităţii unor persoane sau obiecte, în sens larg,

reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare
criminalistică. Acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă
importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se apreciază că
această identificare reprezintă “problema centrală a investigaţiilor
criminalistice”1, fiind în acelaşi timp “piatra unghiulară a acestei
ştiinţe”2. Raportându-se la necesităţile practice, în literatura de
specialitate se învederează că acest gen de activitate este “indisolubil
legat de actul de justiţie”3.
Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin
intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unui martor
ocular sau al victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este,
de pildă, recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu reguli
tactice criminalistice. Acest proces este posibil datorită perceperii
realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice
unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg
al categoriei de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezenţa
recunoaşterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de
gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, sau
persoane în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor4.
Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea
criminalistică presupune recunoaşterea unui obiect concret, ce poate
avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte
asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de
toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine
însuşi.
Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau
fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu, prin
caracteristicile fundamentale, permanente, ce le deosebesc de toate
celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a
1 Paul L. Kirk, “Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory ”, Interscience Publishere, New
York, 1966, pag. 12.
2 Emilian Stancu, “Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor”, Bucureşti, 1986, pag.26.
3 L.Ionescu, D. Sandu, “Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag.5.
4 C. Suciu, “Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.16.
5
existenţei lor. De precizat că, prin identic, trebuie să vedem un concept

aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen5.
Cu privire la condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de
individualizare a persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească,
sunt necesare câteva sublinieri:
a) Pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se
apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind
suficiente caracteristicile esenţiale prin care acesta se
individualizează şi se distanţează de celelalte obiecte.
b) Deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor
particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica
criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor
caracteristici temporare.
c) Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, întrucât
orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în
permanentă mişcare şi transformare, fiind supus acţiunii şi
influenţei unor factori externi sau interni.
Procesul este propriu atât fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv
urmelor acestora6.
Deci identificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele de
identificare întâlnite în alte domenii ale ştiinţei, prin anumite elemente
de specificitate.
Astfel, într-o opinie, prin identificarea criminalistică “se înţelege
stabilirea obiectului care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată,
în scopul obţinerii de probe judiciare”7.
Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca
“un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii
ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza
caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi
individualizat, conţinute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta
se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se
constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor, relevante
din punct de vedere al probaţiunii şi de creare a posibilităţilor
descoperirii relaţiilor ce leagă obiectele unele de altele8.
Identificarea criminalistică este, o activitate, un proces de stabilire
a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală
cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de particularităţi sau
trăsături caracteristice. Identificarea servind în ultimă instanţă,
scopului procesului penal de aflare a adevărului.
Prin urmare, putem defini identificarea criminalistică şi ca un
proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau
fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode
5 Emilian Stancu, “Criminalistică”, Editura Actami, Bucureşti, 1995, op. cit. pag.38.
6 Emilian Stancu, “Criminalistică”, Editura Actami, Bucureşti, 1995, op. cit. pag.38-39.
7 N. Dan, “Tratat practic de criminalistică”, vol.II. Ed. De Ministerul de Interne, Bucureşti, 1979, pag.10.
8 C. Dumitrescu, “Identificarea criminalistică” – Notă de curs, ed. 1992, pag. 2.
6
ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul

judiciar9.
Rolul identităţii şi al identificării criminalistice în stabilirea
anumitor împrejurări care au legătură cu fapta cercetată a fost şi este
controversat în literatura de specialitate. După unii autori identificarea
operează nu numai în cazurile în care obiectul cercetării constă în
stabilirea anumitor stări de fapt, ci în oricare altă situaţie chiar şi în
aceea a corectei încadrări juridice a unei fapte penale. Adepţii acestei
teze argumentează că, în fond, realizarea unei corecte încadrări
juridice, în ultimă instanţă, înseamnă a stabili identitatea între
elementele constitutive ale infracţiunii cercetate şi cele ale unei fapte
prevăzute de legea penală.
Nu există nici o îndoială că elemente ale identificării logice pot fi
întâlnite în orice activitate care urmăreşte punerea în evidenţă a
împrejurărilor faptice ale cauzei penale cercetate, dar nu este mai puţin
adevărat că identificarea criminalistică are specificul ei determinat de
conţinutul problemelor incluse în obiectul ştiinţei criminalistice, în
general, şi în obiectul propriu identificării, în special. În criminalistică
sunt supuse identificării obiecte ce posedă un sistem de caracteristici şi
care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată. Pentru a demonstra,
de exemplu, legătura cauzală dintre acţiunea sau inacţiunea unei
persoane şi rezultatul faptei sale, trebuie determinate mai întâi
legăturile existente între diferite obiecte.
2. OBIECTUL IDENTIFICĂRII. DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE
În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte,

persoane, fenomene care au anumite caracteristici, particularităţi şi
care se află în relaţie cauzală cu fapta cercetată.
De aceea, pentru a demonstra existenţa legăturii cauzale între o
anumită faptă şi consecinţele acesteia, este necesar mai întâi să se
stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în
ansamblul faptic verificat. De aici se poate concluziona că identificarea
criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor faptice,
contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea şi verificarea
elementelor materiale care pot explica şi proba o anumită stare de fapt.
Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi
vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane bănuite de săvârşirea unei
infracţiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea şi
clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului
nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită persoană a
comis furtul, în schimb poate fi întrebat dacă urmele de mâini
descoperite la faţa locului au fost sau nu create de o anumită persoană.
Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se
rezolvă probleme de natură juridică ci probleme de natură faptică10.
9 Emilian Stancu, “Criminalistică”, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, op. cit. pag.40.
7
Obiectul identificării criminalistice este un obiect material

prin natura sa, concret, fie el fiinţă sau lucru, precum şi fenomenul
care a generat o anumită stare de fapt, care prezintă caracteristici
sau proprietăţi, precum şi însuşiri particulare, prin care el se
manifestă în spaţiu şi timp, îl face susceptibil, de a crea urme şi
implicit, de a fi identificat, stabilindu-se astfel şi relaţia lui cauzală
cu faptele cercetate.
Identificarea criminalistică presupune existenţa obligatorie a
două categorii de obiecte, care trebuie diferenţiate în raport cu scopul
acestei activităţi.
Din acest punct de vedere prima categorie o reprezintă obiectele de
identificat, respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări
materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste
obiecte mai sunt denumite şi obiecte scop, avându-se în vedere de fapt,
ceea ce se urmăreşte prin identificare.
A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare
sau într-o altă terminologie obiecte mijloc, deci acelea care poartă
urmele unei fapte şi urmele însăşi, acestea servind la identificarea
obiectelor care le-au creat11.
În literatura de specialitate, obiectele scop sunt denumite şi
obiecte căutate, iar obiectele mijloc obiecte verificate12.
De exemplu, dacă la locul faptei au fost descoperite urme de
încălţăminte, pantofii care au creat urmele vor fi obiecte scop (căutate),
iar pantofii presupuşi a fi creat urmele examinate, vor fi obiecte mijloc
(verificate). De asemenea, glonţul sau tubul descoperit la locul faptei în
cazul descoperirii unei arme de foc la comiterea unei infracţiuni,
constituie obiect mijloc, în timp ce arma bănuită ridicată de la făptuitor
constituie obiectul scop, de identificare.
Delimitarea foarte exactă a acestor obiecte nu prezintă doar
importanţă terminologică, strict teoretică, dimpotrivă ea are importanţă
practică, confuziile între cele două categorii de obiecte menţionate
putând atrage erori cu consecinţe negative asupra justei finalizări a
cauzelor.
Stabilirea identităţii între caracteristicile obiectelor identificatoare
şi cele ale obiectului de identificat, se rezolvă în raport de obiectele
supuse cercetării, din care cauză, acestea nu se mai numesc obiecte de
identificat.
În procesul identificării, pe lângă obiectele căutate şi verificate, mai
sunt şi urmele lor. Tocmai aceste urme oferă posibilitatea criminalistului
să examineze şi să stabilească proprietăţile, caracteristicile individuale
ale obiectelor cercetate. Deci, pe de o parte, există obiecte de identificat,
iar pe de altă parte, urmele acestora, denumite obiecte identificatoare.
Practica judiciară atribuie identificării criminalistice şi înţelesul de
individualizare a unui obiect după un semn distinctiv sau modificat
10 ***, “Tratat practic de criminalistică”, vol II, 1978, pag. 11; Emilian Stancu, “Criminalistică”, op. cit. pag. 40.
11 E. Stancu, “Criminalistică”,1997,pag. 41, 1994, pag. 48-49.
12 ***,“Tratat practic de criminalistică”, vol II, op. cit. pag. 11.
8
intenţionat ori accidental. Se exemplifică în acest sens, relevarea seriilor

pilite de pe arme sau motoare, reconstituirea unor acte distruse prin
ardere, spălare, răzuire, evidenţierea unor scrisuri acoperite şi altele.
În activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor se
întâlnesc numeroase situaţii în care identificarea autorilor unor
infracţiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre cu
identitate necunoscută sau a unor obiecte, animale etc, se face pe baza
altor date decât cele oferite de cercetarea tradiţională criminalistică a
urmelor descoperite la faţa locului. Este vorba de identificarea unei
persoane, a unui obiect sau a unui animal după memorie, pe baza
imaginii acestora, respectiv a unor trăsături exterioare sau a altor
caracteristici, aşa cum acestea au fost văzute, percepute de către o altă
persoană: martor, victimă, iar în cazuri mai rare chiar de făptuitor13.
3. PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII
3.1. Principiul identităţii
Acest principiu presupune determinarea unei persoane sau a unui

obiect concret dar, aşa cum aminteam, este important a fi stabilită şi
neidentitatea, necesară excluderii din cercul suspecţilor a persoanelor
bănuite de săvârşirea unei fapte penale. Aplicarea acestui principiu
trebuie respectată într-un mod riguros pentru a se evita eventualele
confuzii redate de situaţia în care cercetarea se rezumă numai la
stabilirea elementelor de asemănare a persoanelor fără aprofundarea
cunoaşterii şi relevării elementelor specifice.
3.2. Principiul delimitării obiectelor identificării

criminalistice în obiecte scop al identificării şi obiecte
mijloc de identificare
Obiectul scop al identificării se află în legătură cauzală cu fapta

ilicită şi se concretizează în diferite ipostaze (persoana infractorului sau
a victimei, instrumentele folosite la săvârşirea faptei ş.a.).
Obiectul mijloc de identificare constă în urmele obiectului scop şi
în modelele de comparaţie realizate experimental în laborator.
Este absolut necesară distincţia între cele două obiecte, nefiind
permisă nici o abatere de la acest principiu.
3.3. Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de

identificare
Caracteristicile esenţiale ale unei persoane nu sunt suficiente

pentru a-l individualiza de celelalte fiinţe umane, ele trebuind să
prezinte şi o anumită stabilitate. Această stabilitate se raportează la
13 C. Dumitrescu, E. Gacea, “Elemente de antropologie judiciară”, Bucureşti, 1993, pag. 11.
9
intervalul de timp cuprins între momentul descoperiri urmelor şi

momentul efectuării examenelor comparative.
Expertul criminalist va trebui să delimiteze caracteristicile
schimbătoare de cele relativ stabile şi să determine cu precizie dacă
acestea au putut fi influenţate de diverşi factori interni sau externi, în
formă sau conţinut.
3.4. Principiul dinamicităţii caracteristicilor de identificare
Prin prisma schimbării trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice,

a interacţiunii cauzale cu factori care pot determina modificări de ordin
calitativ şi cantitativ, este necesară abordarea cercetării persoanelor în
mişcare.
4. FORMELE ŞI ETAPELE IDENTIFICĂRII
4.1. Formele identificării
Fazele procesului de identificare marchează momentele mai

însemnate de stabilire a caracteristicilor esenţiale ale obiectului-mijloc
şi obiectului-scop, în urma examinării lor comparative14.
Înainte de identificarea propriu-zisă, obiectele sunt delimitate - pe

baza caracteristicilor descoperite - în tipuri, grupe şi uneori chiar în
subgrupe, activitate ce se realizează prin reţinerea, în procesul
examinării, a trăsăturilor esenţiale şi comune mai multor obiecte,
fenomene sau fiinţe asemănătoare.
Utilitatea practică a primei faze din procesul identificării constă în
aceea că deschide posibilitatea eliminării acelor obiecte, fiinţe ori
fenomene din sfera cercetării, care nu au trăsăturile de grup respective
şi orientării atenţiei asupra unei sfere mai restrânse de exemplare, în
care se află şi cel căutat, adică obiectul-scop.
Când obiectele-mijloc redau detalii individuale ale obiectelor,
fenomenelor sau fiinţelor supuse examinării, procesul examinării
continuă cu cea de-a doua fază, cea a identificării obiectului-scop, a
delimitării sale de toate celelalte asemănătoare lui.
Această din urma fază constă în stabilirea acelor caracteristici de
detaliu ale obiectului-scop şi redate de obiectele-mijloc, care sunt
proprii numai unei singure fiinţe sau a unui singur obiect ori fenomen.
În funcţie de natura exemplarelor studiate comparativ şi de
precizia cu care obiectele-mijloc redau caracteristicile obiectului-scop,
trăsăturile coincidente, necesare identificării, pot fi diferite ca număr.
Indiferent de natura exemplarelor supuse cercetării, cu cât între
obiectele-mijloc şi obiectul-scop se constată mai multe caracteristici
individuale (comune), cu atât identificarea se face cu mai mare precizie.
14 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16
10
Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea

comparativă a obiectului-scop cu fiecare din obiectele-mijloc. Întâi, se
reţin trăsăturile comune mai multor persoane sau obiecte, realizându
se astfel determinarea de grup apoi urmează selectarea caracteristicilor,
care, prin specificul lor şi prin detaliile ce le prezintă, pot fi întâlnite
numai la un singur obiect-scop15.
Întregul examen din procesul identificării parcurge două etape.
Prima constă în stabilirea caracteristicilor coincidente şi a deosebirilor
dintre exemplarele examinate. A doua etapă cuprinde explicarea
raţională a coincidenţelor şi necoincidenţelor stabilite.
În această etapă este necesar ca explicaţiile ce se dau situaţiilor
constatate să se bazeze pe faptul că:
- numai o parte din caracteristicile obiectului creator, aflate pe
partea de contact cu obiectul primitor, sunt redate în urma sa;
- claritatea caracteristicilor obiectului creator, reproduse în
obiectul primitor sau pe suprafaţa acestuia depinde de natura ambelor
obiecte;
- caracteristicile obiectelor-mijloc şi ale obiectului-scop suferă, de
la formare şi până la examinare, modificări mai mult sau mai puţin
perceptibile. Este necesar să se ţină seama de împrejurările în care au
fost create caracteristicile respective, de timpul şi condiţiile de păstrare,
de mijloacele cu care au fost transportate obiectele-mijloc şi obiectul
scop, spre a se face aprecierile corespunzătoare16.
4.2. Etapele identificării criminalistice
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la

particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor sau persoanelor sunt
selectate prin determinarea genului, speciei, tipului, modelului, etc
până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări
criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de
identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenţei
generice şi identificarea individuală.
Ambele trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de
identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a
doua17.
În practica identificării criminalistice sunt cazuri în care nu sunt
parcurse cele două etape ale identificării.
Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri
categorice în ceea ce priveşte genul, concluzia va fi de excludere a
identităţii şi ca atare cercetarea se opreşte la prima etapă.
În acelaşi stadiu se rămâne atunci când caracteristicile
identificatoare sunt insuficiente, urma nu este complet imprimată,
15 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16

16I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16-17
17 L. Ionescu, D. Sandu, op. cit. pag. 102, E. Stancu, “Criminalistică”, 1997, pag 47.
11
obiectul creator a suferit modificări, de unde absenţa particularităţilor

necesare identificării individuale.
Se cunosc însă şi situaţii în care stabilirea identităţii nu este
precedată în mod obligatoriu de o determinare generică. De exemplu,
un text scurt, dactilografiat, dar care conţine caracteristici specifice,
oferă suficiente elemente pentru a concluziona că a fost scris la o
anumită maşină.
A. Etapa stabilirii apartenenţei de gen (identificarea de gen

sau generică)
Determinarea apartenenţei de gen constă în stabilirea a ceea ce
reprezintă în sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în
sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, grup îi aparţine. Sistemul se
materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operaţii logice de
includere a unui obiect într-o anumită clasă18.
Pentru determinarea apartenenţei de gen se apelează în primul
rând la clasificările şi sistematizările ştiinţelor naturii şi tehnicii. Drept
criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcţia
obiectelor, structura sau compoziţia chimică a substanţelor, iar pentru
fiinţe însuşirile anatomice, fiziologice şi psihice.
Pe de altă parte, clasificările interesând identificarea criminalistică
trebuie să ţină seama şi de specificul acesteia şi anume de a servi ca
mijloc de probă în justiţie.
Deci pentru realizarea identificării în prima etapă, sunt examinate
şi evidenţiate trăsăturile generale ale obiectelor, determinându-se
apartenenţa la gen (categorie, grup). Este vorba de însuşirile fizice şi
funcţionale cele mai generale, care conduc la stabilirea categoriei mari
de obiecte care au aceste însuşiri19.
Astfel, prin examinarea unei urme lăsate de pneurile unui
autovehicul, pe îmbrăcămintea victimei unui accident de circulaţie se
poate stabili lăţimea pneurilor, desenul anvelopei iar pe această bază,
categoria de autovehicule echipate cu astfel de pneuri (camion,
autoturism). De asemenea, din examinarea tubului sau glonţului tras,
găsite în apropierea victimei, respectiv în corpul acesteia, se poate
stabili calibrul armei cu care s-a tras, deci categoria (genul, grupul)
mare din care face parte această armă.
În literatura de specialitate20, această etapă mai este denumită şi
identificarea criminalistică de gen sau generală.
În logică, termenii menţionaţi au următoarele semnificaţii:
- “grupul” - reprezintă ansamblul de fiinţe, de obiecte, de plante
asemănătoare, reunite din punct de vedere al caracteristicilor
principale sau din punct de vedere funcţional;
18 L. Ionescu, D. Sandu, op. cit. pag. 104, E. Stancu, “Criminalistică”, 1995, pag. 48.
19 E. Stancu, “Criminalistică”, 1992. Pag. 35; 1994, pag 54, C. Dumitrescu, “Identificarea criminalistică”, Note de curs,
1994, pag 15.
20 ***,“Tratat practic de criminalistică”, vol II, 1978, pag. 13.
12
- “genul” - este o clasă de obiecte având aceleaşi note esenţiale şi

cuprinzând cel puţin două specii;
- “categoria” - include grupa de fiinţe sau obiecte asemănătoare
şi înrudite în clase, ordine, familii21.
B. Etapa identificării propriu-zise (individuale)

În cea de a doua etapă se finalizează procesul de identificare prin
individualizarea sau determinarea obiectului concret aflat în legătură
directă cu fapta cercetată. Această etapă este denumită etapa
identificării criminalistice.
La aceasta se ajunge prin restrângerea treptată a sferei
cercetărilor, eliminând succesiv, dintre obiectele care fac parte din
acelaşi gen sau grup, pe acelea care au trăsături particulare ce nu se
regăsesc la obiectul identificator.
Astfel, continuând exemplificarea din etapa identificării de gen, în
cazul urmei de pneu prezentată pe îmbrăcămintea victimei, prin
evidenţierea unor elemente de uzură, defecte de fabricaţie, reflectate în
urmă şi existenţa acestora pe unul din pneurile autovehiculului bănuit,
se poate stabili în concret autovehiculul echipat cu pneul care a creat
urma. În cel de-al doilea exemplu, după ce în etapa identificării de gen,
s-a stabilit calibrul 7,62 mm al armei bănuite, pe baza comparărilor
succesive cu gloanţele şi tuburile modele de comparat, pot fi evidenţiate
o serie de elemente de detaliu (din câmpurile de striaţii de pe glonţ sau
din microrelieful urmelor percutorului de pe tub), putându-se stabili în
mod cert arma de foc (exemplarul concret) ce a fost folosit la săvârşirea
faptei.
Se înţelege că stabilirea obiectului concret este mult mai valoroasă
pentru organul judiciar, dar şi determinarea apartenenţei la gen are o
reală importanţă, cel puţin din două motive: în primul rând ajută la
restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit uşurând
sarcina identificării concrete; în al doilea rând dă posibilitatea elaborării
unor versiuni cu privire la obiectele care ar fi putut crea urmele
descoperite la faţa locului22.
Deci procesul identificării criminalistice începe cu stabilirea celor
mai generale caracteristici, ceea ce permite determinarea apartenenţei
la o categorie mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidenţiate însuşirile,
caracteristicile, cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se
îngustează, pentru ca în final, pe baza unor calităţi, proprietăţi,
semnalmente şi semne particulare, să se ajungă la stabilirea concretă a
obiectului sau persoanei căutate.
Bineînţeles, etapa finală, în care se ajunge la identificarea
individuală, are o valoare deosebită sub raportul aflării adevărului în
procesul penal.
21
“Mic dicţionar enciclopedic”, Bucureşti, 1972, pag. 472.
22 ***,“Tratat practic de criminalistică”, vol II, 1978, pag. 13.
13
Deşi una din sarcinile de bază ale identificării criminalistice o

reprezintă stabilirea persoanei sau obiectului concret aflat în legătură
directă cu săvârşire infracţiunii – deosebit de importantă pentru aflarea
adevărului şi soluţionarea cauzei penale nu întotdeauna acest proces
poate fi parcurs până în punctul dorit.
Astfel, pot fi frecvent întâlnite situaţii când urmele nu conţin
destule caracteristici de individualizare (ex. – un fragment de urmă
papilară, glonţul extras din victimă a suferit deformări esenţiale, unele
urme de natură dinamică – urme de frânare).
De asemenea, în numeroase cazuri, obiectul de identificat nu are
un caracter determinat, strict individual, aşa cum este cazul
identificării unor substanţe (sânge, vopseluri, uleiuri), când nu este
posibil a se stabili decât apartenenţa de gen a acestora.
În cazul urmelor materiale (fire, fibre, cioburi de sticlă, minerale),
microurmelor, procesul identificării vizează de regulă determinarea
categoriei sau grupului căreia îi aparţine urma cercetată.
Totuşi şi în cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea
individualizării obiectului creator de urmă, datorită perfecţionării
mijloacelor tehnico-ştiinţifice de investigaţie, ori stabilirea unor
împrejurări concrete în care s-a format urma.
Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor şi fiinţelor
conturează două genuri de identificare distincte: identificarea după
imaginile fixate material şi identificarea după imaginile fixate în
memorie23. Primul reprezintă modalitatea cea mai frecvent întâlnită şi
se realizează prin compararea urmelor cu obiectele presupuse că le-au
creat sau cu reflectările acestora. Cel de-al doilea gen se bazează pe
capacitatea de memorizare a subiectului care, în anumite condiţii de
spaţiu şi timp, a perceput caracteristicile unei fiinţe, unui obiect sau
fenomen24.
În marea majoritate a situaţiilor şi împrejurărilor de fapt, în care
la un anumit moment se ajunge la cercetarea criminalistică, se
apelează la diverse categorii de specialişti şi experţii atât din domeniul
ştiinţei criminalistice cât şi din alte domenii ca: fizicieni, chimişti,
biologi, antropologi, psihologi, medici legişti.
Prezentăm câteva din domeniile de identificare criminalistică mai
frecvent întâlnite în practică: identificarea traseologică, identificarea
dactiloscopică, identificarea balistică judiciară, identificarea grafică,
identificarea persoanelor după scris, identificarea maşinilor de scris,
identificarea persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor,
identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice, etc.
23 C. Dumitrescu, “Unele aspecte ale identificări criminalistice”, în Analele Academiei de Poliţie “Al. I. Cuza”, 1994,
L.Ionescu, D. Sandu, “Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
pag.86.24
14
5. METODOLOGIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Obiectele supuse identificării sunt deosebit de variate atât ca
formă sau mărime, cât şi ca natură ori funcţionalitate. Ca urmare şi
caracteristicile identificatoare vor fi diferite de la o categorie de obiecte
la alta. De exemplu, caracteristicile în cazul identificării instrumentelor
de spargere sau mijloacelor de transport.
În identificarea criminalistică trebuie să se aibă în vedere
următoarele:
- construcţia (structura) obiectului (de exemplu , caracteristicile
exterioare ale instrumentelor de spargere , urmele lăsate de interiorul
ţevii pe proiectil, urmele de mâini, urmele mijloacelor de transport, etc);
- componenţa obiectului ( de exemplu, componenţa lubrifianţilor
sau carburanţilor);
- deprinderile funcţionale şi obişnuinţele motrice ale persoanei
(exemplu deprinderea scrierii, gesturile, mimica,etc).
Studiul obiectelor supuse identificării are două stadii, şi anume:
Examinarea separată a fiecărui obiect în parte, în scopul
evidenţierii caracteristicilor identificatoare. Acestea pot fi studiate atât
nemijlocit, cât şi pe modele. În majoritatea covârşitoare a cazurilor,
examinarea caracteristicilor se face pe modele obţinute pe cale
experimentală, care trebuie să corespundă anumitor cerinţe şi în
special, să fie compatibile cu urmele obiectului căutat. În acest scop,
specialistul sau expertul trebuie să cunoască cât mai exact condiţiile în
care s-a format urma obiectului căutat pentru a le reproduce cât mai
fidel în momentul obţinerii modelelor. De exemplu, o probă de scris
luată unei persoane în stare de ebrietate poate să difere de scrisul
firesc al acesteia, cum la fel pot interveni modificări dacă poziţia
scriptorului va fi alta decât aceea din momentul scrierii actului în
litigiu.
Condiţiile în care sunt obţinute modelele de comparaţie au o
importanţă deosebită pentru întregul proces al identificării şi rezultatele
acesteia.
Examinarea separată a obiectelor de identificat, de regulă, începe
cu obiectul căutat, nefiind exclusă nici posibilitatea examinării la
început a obiectului verificat.
Examinarea comparativă constă în compararea proprietăţilor şi
caracteristicilor exterioare ale obiectului căutat cu cele ale obiectului
verificat, pentru a se stabili care dintre acestea sunt asemănătoare şi
care se deosebesc. Mai întâi vor fi comparate caracteristicile de ordin
general, după care se va trece la cele strict individuale. Compararea
obiectelor supuse identificării se poate face pe calea confruntării,
juxtapunerii sau suprapunerii.
- Procedeul confruntării este cel mai răspândit, el fiind accesibil în
majoritatea cazurilor. Sunt folosite în acest scop microscoape
comparatoare sau alte mijloace optice ori de protecţie, iar în
laboratoarele de expertiză criminalistică o astfel de examinare se face
15
cu ajutorul fotografiilor, mai ales în situaţiile în care este nevoie de

mărirea imaginii.
- Procedeul juxtapunerii, cunoscut şi sub denumirea de
continuitate liniară, este folosit în examinarea striaţiilor, cum ar fi, de
exemplu, urmele create de instrumente de spargere, urmele lăsate pe
proiectile. Procedeul este deosebit de eficace, dar o incorectă folosire a
luminii la fotografiere poate determina grave erori. De exemplu,
juxtapunerea a două fotografii reprezentând obiectul căutat şi cel
verificat, la executarea cărora nu au fost respectate aceleaşi condiţii de
iluminare (poziţie, intensitate, culoare,etc) poate duce fie la obţinerea
unei continuităţi liniare inexistente în realitate, fie la nerelevarea celei
existente şi la privarea cercetării penale de un rezultat categoric.
- Procedeul suprapunerii, după cum arată şi denumirea, constă în
suprapunerea imaginii transparente a unuia din obiecte peste imaginea
celuilalt obiect. Acest procedeu, de asemenea, are o aplicare destul de
largă, datorată posibilităţilor pe care le oferă în relevarea asemănărilor
sau deosebirilor dintre diferite obiecte comparate.
În cazul identificării, aprecierea de către specialist sau expert a
asemănărilor şi deosebirilor se materializează sub forma concluziilor,
care pot fi certe (categorice) şi probabile. Sunt situaţii însă în practica
expertizei criminalistice când nu se pot formula nici una din concluziile
de mai sus.
Concluziile certe, la rândul lor, pot fi pozitive sau negative. De
exemplu „glonţul extras din victimă nu a fost tras cu arma seria....” sau
„glonţul extras din victimă a fost tras cu arma seria....”. În primul caz
este vorba de o concluzie certă pozitivă, iar în al doilea de o concluzie
certă negativă.
O categorie de concluzii ce au generat multe discuţii în rândurile
specialiştilor şi practicienilor sunt cele de probabilitate.
De cele mai multe ori, la o asemenea concluzie se ajunge din
cauza insuficienţei cantitative sau calităţii necorespunzătoare a
materialelor comparate. Cu alte cuvinte, obiectul căutat, în special, nu
oferă specialistului sau expertului caracteristici suficiente din punct de
vedere cantitativ şi calitativ care să permită formularea unei concluzii
categorice.
O opinie exprimată în literatura de specialitate şi îmbrăţişată de
cea mai mare a practicienilor, susţine admisibilitatea şi utilitatea
concluziilor de probabilitate. Concluziile de probabilitate nu exclud
existenţa unei anumite împrejurări, dar nici nu o pot confirma pe
deplin, rămânând o presupunere ştiinţifică argumentată cu privire la
existenţa sau inexistenţa acesteia.
O situaţie aparte este aceea referitoare la cazurile în care
specialistul sau expertul este pus în imposibilitatea de a rezolva
problema cu care a fost sesizat. Asemenea situaţii sunt determinate în
principal de doi factori: de cantitatea cu totul insuficientă de
caracteristici la obiectul căutat şi de lipsa metodei sau aparaturii
ştiinţifice necesare efectuării examinării respective. Astfel concluzia se
16
va exprima prin formula „nu se poate stabili”. Cu alte cuvinte,

imposibilitatea formulării unei concluzii se referă nu numai la obiectul
de comparaţie pus la dispoziţia expertului, ci la oricare altă persoană
ori obiect existent în natură. Aşa cum rezultă din practica judiciară,
sunt cazuri în care concluzia „nu se poate stabili” este luată drept o
concluzie negativă, adică, persoana bănuită este exclusă din cercul de
suspecţi. O asemenea apreciere a acestei concluzii este total greşită şi
ca atare, trebuie eliminată din activitatea organelor judiciare.
17
CAPITOLUL II
IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE

EXTERIOARE
“Pentru că, în definitiv, societatea are întotdeauna un interes

primordial întru descoperirea adevărului cu privire la identitatea
persoanei vii, moarte ori distruse, fie că e vorba de fixarea unei
răspunderi în penal, a capacităţii şi răspunderii în civil, fie că e
vorba de stabilit dacă în cazul cercetat e sau nu posibilă o confuzie
de persoane, e sau nu întemeiată bănuiala de substituire de
persoană (într-o cauză civilă ori comercială, într-o cauză de ordin
administrativ, într-o chestiune în legătură cu serviciul militar)”.
MINA MINOVICI
1. CONSIDERAŢII DE ORDIN GENERAL PRIVIND SEMNALMENTELE

ŞI PORTRETUL VORBIT
În activitatea de soluţionare a cauzelor penale, organele judiciare

fac toate demersurile pentru descoperirea şi identificarea autorilor unor
infracţiuni, pornind de la alte date decât cele oferite de examinarea
criminalistică a urmelor descoperite în câmpul infracţiunii.
Potrivit literaturii de specialitate, nu puţine sunt cazurile când
cei investiţi cu soluţionarea unei cauze nu deţin decât datele rezultate
din depoziţia unui martor ocular, sau a victimei, care a reuşit să reţină
fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul exterior al feţei, corpolenţa
acestuia, anumite malformaţii congenitale sau accidentale, ticuri,
obiceiuri.
Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferenţierii unui om
de altul, folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau.
Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost şi
cele referitoare pe de o parte la identificarea persoanelor în virtutea
trăsăturilor exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte
la crearea, pe această bază, a unui sistem de înregistrare şi evidenţă a
persoanelor ce încălcau normele juridice.
În acest context a apărut şi a fost consacrată în terminologia de
specialitate noţiunea de “semnalmente”, ca o necesitate obiectivă de
găsire a unor modalităţi adecvate de identificare a celor urmăriţi.
Semnalmentele sunt definite ca fiind trăsăturile exterioare,
generale şi particulare, ale persoanelor, pe baza cărora aceasta poate fi
recunoscută şi identificată..
Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect
anatomic şi funcţional, cât şi în ceea ce priveşte particularităţile
morfologice ale acesteia.
Pentru a se putea ajunge la recunoaşterea şi identificarea unei
persoane a fost necesară şi elaborarea unei terminologii speciale,
unitară, menită să înlăture apariţia unor greşeli sau confuzii. Cu alte
18
cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar şi

sistematic, în cadrul unui sistem ştiinţific denumit metoda portretului
vorbit.
Această metodă are în vedere caracteristicile întregului corp,
accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei, descrierea
vizând volumul, forma, poziţia, culoarea etc., fiecare element fiind
apreciat nu în raport cu un anumit sistem metric, ci în raport cu alte
elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.
Fundamentul ştiinţific al identificării după metoda portretului
vorbit îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a
caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.
Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec. XV de către
Leonardo da Vinci, care a sistematizat organele corpului uman,
considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, concave, convexe. El arăta
că tehnica descrierii portretului vorbit constă în “maniera de a reţine şi
reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură
dată”.
Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă
în practica organelor de poliţie datorită lui Alphonse Bertillon (1853
1914), ajutor de grefier la Prefectura poliţiei din Paris, care în anul
1879 a propus, în vederea recunoaşterii recidiviştilor, măsurarea
lungimii unor elemente invariabile ale scheletului şi corpului uman,
creând astfel antropometria (una din metodele de bază ale
antropologiei).
În România prof. Mina Minovici a fost printre primii care au
aderat la sistemul de identificare al lui A. Bertillon, sistem bazat pe
măsurători antropometrice. La 15 martie 1892 a înfiinţat Serviciul
antropometric ce a funcţionat ca unitate a Ministerului Justiţiei.
Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea datele
de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele
referitoare la configuraţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii
drepte, conturul capului şi sprâncenelor, culoarea feţei şi semnele
particulare.
Mina Minovici, prin publicarea lucrării “Identificarea
antropometrică, metoda Bertillon” (traducere a cărţii “Antropometria”),
prin participarea activă la al VI-lea Congres internaţional de
antropologie criminală de la Torino din 1906, dar mai ales prin bogata
cazuistică, a avut o contribuţie valoroasă- în ciuda limitelor metodei,
datorate impreciziei măsurătorilor şi modificărilor pe care le suferă în
timp scheletul uman - la descoperirea infractorilor recidivişti care
încercau să-şi însuşească o identitate falsă.
În 1892 Mina Minovici preconizează înfiinţarea cazierului
judiciar bazat pe datele antropometrice ale deţinuţilor, intitulat
“Catalog de condamnaţi din toată ţara”.
Nicolae Minovici, un alt exponent de seamă al medicinii legale
româneşti, care a avut preocupări şi în domeniul criminalisticii, a fost
şi el pasionat de ingeniosul sistem antropometric, întocmind
19
numeroase fişe în Europa şi Africa de Nord, care i-au arătat însă, cât de
diferite pot fi valorile obţinute pentru aceeaşi persoană. Comunicate în
Argentina lui Vucetich, aceste date au servit ca un puternic argument
în combaterea sistemului antropometric Bertillon. Şi trecerea la
dactiloscopie. Editează “Manualul tehnic de medicină legală”, iar în
capitolul IX, “Fotografia Judiciară”, aduce importante îmbunătăţiri
fotografierii post-mortem, în vederea eliminării posibilităţilor de eroare
în identificare.
Dezamăgit de sistemul antropometric, Nicolae Minovici se ocupă
intens de studierea impresiunilor digitale. Metoda de identificare
antropometrică căzută în desuetudine este înlocuită de dr.Andrei
Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie în perioada 1892-1914, cu
sistemul de identificare bazat pe dactiloscopie, combinând metodele lui
Vucetich, Oloritz şi Daee.
Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent şi perfecţionată
pe parcursul timpului, care serveşte la identificarea persoanelor, pe
baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă
persoană.
Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor
persoanei trebuie să se ţină seama de o serie de principii, de criterii
după cum urmează:
a) În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor
cuprinde trăsăturile anatomice ale întregii configuraţii a corpului(capul,
umerii, mâinile, trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale
feţei);
b) Înfăţişarea persoanei se va descrie sub două aspecte:
semnalmente anatomice (statice) şi semnalmente funcţionale(dinamice)
c) Observarea unei persoane în vederea reţinerii
semnalmentelor se va face de regulă din faţă în plan frontal şi din profil
din plan lateral;
d) Se vor descrie îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra lor;
e) Folosirea unei terminologii comune, precise unitare;
f) Descrierea semnalmentelor într-o succesiune logică;
g) Caracterizarea semnalmentelor în funcţie de mărime,
formă, poziţie iar unora şi după culoare.
Termenii se folosesc în funcţie de caracteristica ce se descrie:

a) Mărimea:
- înalt, mijlociu, scund - pentru înălţime;
- lung, mijlociu, scurt – pentru lungime;
- lat, mijlociu, îngust – pentru lăţime;
- gros, mijlociu, subţire – pentru grosime.
b) Forma se apreciază după conturul liniar al organului ce se
descrie şi poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară,
rotundă etc.
20
c) Poziţia unui detaliu al figurii sau al corpului uman se

apreciază prin raportarea la planurile imaginare ce trec prin
detaliu.
d) Culoarea se are în vedere atunci când detaliul prezintă
această calitate.
Reţinerea trăsăturilor de către persoana care le-a perceput în
mod direct este influenţată de factori obiectivi şi subiectivi.
Enumerăm câţiva factori obiectivi:
- natura locului în care s-a realizat percepţia şi vizibilitatea în
acel moment;
- condiţiile atmosferice;
- depărtarea de locul evenimentului şi unghiul din care s-a
perceput;
- durata percepţiei;
- poziţia persoanei observate, îmbrăcămintea acesteia etc.
Dintre factorii subiectivi sau psihici amintim:
- aptitudinile persoanei de a percepe, reţine şi reproduce
amănuntele;
- eveniment sau persoană de natură să atragă atenţia;
- nivelul de cunoaştere, experienţa de viaţă, profesia persoanei;
- factorul emoţional;
- timpul scurs de la eveniment până la ascultarea martorului.
1.1 Descrierea formelor statice
Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice

privind talia, constituţia fizică sau aspectul general al persoanei, forma
capului şi a feţei, eventuale infirmităţi ş.a.
A. Talia poate fi scundă, mijlocie şi înaltă.
B. Constituţia fizică sau corpolenţa este apreciată ca robustă sau
solidă, mijlocie, slabă sau uscăţivă, în funcţie de mărimea sistemului
osos şi de masa musculară a individului. De asemenea, interesează şi
forma umerilor, lungimea gâtului, particularităţi ale mâinilor şi
picioarelor etc.
C. Aspectul general sau ţinuta unei persoane poate fi evaluată,
de pildă, ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor
profesii, cum ar fi cele de ofiţer, funcţionar, intelectual, marinar, ţăran,
student, balerin etc.
Capul persoanei, atât în întregul său, cât şi în ceea ce priveşte
aspectul morfologic, văzut din faţă şi din profil deţine, în mod firesc,
locul principal în realizarea portretului vorbit.
A. Forma capului, privit din faţă, poate fi alungită, ovală,
dreptunghiulară, triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată,
colţuroasă, romboidală etc. Din profil, capul poate avea un contur
normal sau regulat, ţuguiat etc. Forma capului trebuie raportată şi la
conturul feţei, care poate fi triunghiular, rombic, rotund. asimetric ş.a.,
precum şi conturul profilului care se descrie de regulă, în funcţie de
21
particularităţile zonei frontonazale (profil continuu, frânt, paralel,

curbat, ondulat etc.), ale zonei nazobucale (prognatism superior sau
inferior, ortognatism ş.a.).
B. Faţa se împarte, de regulă, în trei zone: frontală, nazală şi
bucală. Zona frontală cuprinde regiunea dintre baza nasului şi baza
acestuia; zona bucală include regiunea dintre baza nasului şi vârful
bărbiei. În funcţie de necesităţi, pot fi luate în calcul cinci zone,
respectiv fruntea, ochii, nasul, gura şi bărbia.
Elementele feţei
1. Fruntea;
2. Sprâncenele;
3. Ochii;
4. Nasul;
5. Buza superioară;
6. Buza inferioară;
7. Bărbia.
22
Fiecare element component al feţei se descrie separat, cu ce are

mai deosebit. De pildă:
- Părul se descrie după culoare, inserţie frontală, formă (cârlionţat,
întins, ondulat), calviţie, lungime, mod de pieptănare.
- Fruntea se descrie după înălţime, lăţime, contur, înclinare,
particularităţi (proeminenţa arcadelor sau a boselor frontale), mod de
ridare şi distanţă dintre riduri.
Dintre elementele faciale ale căror caracteristici sunt reţinute relativ
mai frecvent, organul judiciar care alcătuieşte portretul vorbit
trebuie să insiste asupra următoarelor:
- Ochii, se descriu după formă, poziţie, culoare, spaţiu interocular,
particularităţile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc. Fiecare
persoană are o pigmentaţie caracteristică a irisului (însă aceasta nu
se poate reţine sau aprecia cu uşurinţă), pigmentaţie care, contrar
unor păreri, nu variază în funcţie de lumină şi rămâne stabilă la
persoanele adulte.
Ochiul şi componentele sale

- Nasul, element reţinut cu ceva mai multă uşurinţă, are caracteristică
rădăcina, linia dorsală sau muchia, înălţimea, lăţimea, baza,
conformaţia nărilor, culoarea. Însă, din cauza operaţiilor plastice ale
nasului sau ale altor elemente faciale, pot interveni modificări în
înfăţişarea persoanei, de natură să facă dificilă identificarea, aspect
ce nu trebuie omis, mai ales în cazul femeilor. Totodată, descrierea
se raportează la poziţia din care a fost văzut nasul (faţă sau profil).
23
Elementele componente ale nasului

- Gura şi buzele se descriu după mărime, contur, poziţie,
culoare, grosime, proeminenţă. Uneori în poziţiile gurii apar diverse
elemente particulare, cum ar fi rictusul sau un tic oarecare.
Elementele gurii
1.Buza superioară;
2.Buza inferioară;
3.Comisul;
4.Şanţul naso-labial;
5.Tuberculul buzei superioare;
6.Gropiţa median.
- Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii,

particularităţilor sale (bărbie plată, ascuţită, îngropată, bărbie dublă
etc.).
24
- Urechea interesează atât în privinţa aspectului general,

poziţia faţă de cap, cât şi sub aspectul elementelor sale componente.
Subliniem că urechea este unul dintre elementele anatomice care
suferă cele mai puţine modificări pe parcursul vieţii. În descrierea
caracteristicilor elementelor urechii, o atenţie specială se acordă
lobului, antetragusului şi pliului interior.
- Ridurile sunt apreciate în funcţie de zona în care se găsesc,

după forma şi numărul lor. Există şi aici aceeaşi posibilitate de
modificare a ridurilor prin operaţii plastice chirurgicale, efectuate
destul de des de persoane mai în vârstă, îndeosebi femei.
- Culoarea pielii sau particularităţile cromatice, care variază în
funcţie de rasă, de la alb deschis la negru, sunt şi ele importante
pentru alcătuirea portretului vorbit. Trebuie, însă, avute în vedere
posibilităţile de modificare naturală a nuanţei de culoare (îndeosebi la
albi) prin expunerea la soare, de exemplu, dar şi prin utilizarea
fardurilor, machiajul putând fi folosit în scop infracţional .
- Semnele particulare fac parte dintre elementele preţioase
pentru identificarea persoanelor şi cadavrelor. Ele pot fi de o mare
diversitate. Aşa sunt, de exemplu, semnele determinate de variaţii
morfologice, anomalii anatomice, leziuni, urme ale intervenţiilor
chirurgicale, tatuaj „artistic” sau profesional etc. Natura semnului,
locul, forma, mărimea, culoarea, se indică cu precizie şi se măsoară.
- Tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare.
El poate fi găsit pe toată suprafaţa corpului, cu excepţia palmelor,
tălpilor şi a pielii de pe cap. De regulă, pentru tatuajul ornamental, se
preferă pieptul, spatele şi braţele. în afara descrierii, tatuajul se
fotografiază la scară. Dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea lui
25
chirurgicală, cu ajutorul fotografiei sub radiaţii infraroşii, i se poate

observa forma iniţială, datorită resturilor de pigment rămase în ţesut.
Tatuajul
1.2. Descrierea formelor dinamice.

Descrierea acestor semnalmente, denumite şi funcţionale, este
menită să completeze posibilităţile de identificare şi se referă, în special,
la ţinuta corpului, felul mersului, mimică, privire, diferitele forme de
manifestare. De exemplu:
- Mersul unei persoane poate fi normal, degajat, suplu, sportiv,
greoi, ezitant, cu paşi mari sau mici, săltăreţ, cu alte particularităţi
determinate de morfologia piciorului, de eventualele infirmităţi, precum
şi de starea de sănătate a individului.
- Modul de manifestare, privit în sensul său larg, prin aceasta
înţelegându-se, de pildă, gestica sau vorbirea, este în funcţie de
personalitatea şi temperamentul individului. Astfel, o persoană poate fi
calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă, taciturnă, volubilă etc.
Perceperea acestor caracteristici reclamă o perioadă mai lungă de
observare.
26
Nu trebuie neglijată situaţia în care se află persoana în

momentul observării, fiind cunoscute, de exemplu, diferenţele de
manifestare sau de comportament ale unui individ în exercitarea
profesiei, în mediul familial, faţă de superiorii săi ori în raport cu
subordonaţii, ori în postura - caracterizată sugestiv în literatura de
specialitate - de „spectator” sau „actor”.
- Vorbirea, deşi teoretic nu poate fi considerată o caracteristică a
semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea "portretului
vorbit" prin particularităţi de genul vorbirii normale, precipitate,
bâlbâite, organizate, prolixe, precum şi al timbrului, accentului ş.a. .
Dincolo de prezentarea amănunţită a acestor elemente, remarcăm
necesitatea observării lor cu multă atenţie deoarece, în cazul
infractorilor versaţi, aceştia încearcă să-şi deghizeze vocea, ţinuta,
mersul ş.a. Deghizarea se poate practica în momentul săvârşirii
infracţiunii, fiind mult mai uşor să se modifice aspectul exterior sau
unele trăsături dinamice pentru o scurtă perioadă de timp, decât să se
apeleze la un deghizaj permanent, de teama de a nu fi descoperit.
Referindu-ne, în general, la metoda „portretului vorbit”, precizăm
că, dintre semnalmentele exterioare ale unei persoane, se reţin mai
uşor vârsta, sexul, înălţimea, mărimea capului, forma nasului, culoarea
părului şi a tenului, mersul, mimica, vocea, eventualele malformaţii
etc., îndeosebi acele particularităţi care se abat de la normalitate.
Sub raport tactic criminalistic, precizăm că reuşita unei
identificări pe baza descrierii semnalmentelor exterioare depinde, în
bună parte, de modul în care sunt ascultaţi martorii şi de cum sunt
interpretate declaraţiile lor. Ascultarea presupune din partea organului
judiciar nu numai pricepere, ci şi circumspecţie, pentru a se obţine
declaraţii precise, obiective, referitoare la înfăţişarea infractorului.
Percepţia şi redarea de către martor a imaginii unei persoane sunt
procese ce depind de o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi
(distanţă, condiţii de iluminare, starea timpului, fidelitatea memoriei,
stările emotive), de natură se influenţeze uneori decisiv obiectivitatea
mărturiei.
În esenţă, putem afirma că în alcătuirea portretului vorbit, ori a
portretului robot, pe baza descrierilor făcute de persoana care a
perceput individul căutat, trebuie aplicate şi respectate regulile tacticii
criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate.
Domenii practice ale metodei portretului vorbit:
- realizarea portretului vorbit la faţa locului;
- identificarea făptuitorilor prin descrierea semnalmentelor
acestora de către martorii oculari sau de către alte persoane;
- urmărirea şi identificarea infractorilor ce se sustrag urmăririi
penale;
- identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută.
Mijloace tehnice de realizare a portretului robot:
- întocmirea schiţei de portret;
- fotorobotul;
27
- identificarea pe bază de desen - compoziţie;

- portretul robot computerizat
Întocmirea schiţei de portret presupune calităţi plastice din
partea criminalistului sau apelarea la un grafician, pictor etc.
Fotorobotul presupune alcătuirea unui portret, pe baza
descrierilor, din fragmente fotografice. La ora actuală fotorobotul şi
identificarea pe bază de desen – compoziţie sunt simplificate pe măsură
ce se dezvoltă şi se perfecţionează bazele de date ale sistemelor
automate şi aplicaţiile aferente acestora.
2. PORTRETUL ROBOT COMPUTERIZAT
Dificultăţile inerente întâlnite în practică, de identificare pe baza

metodei portretului vorbit, ori prin intermediul procedeelor tehnice de
tipul fotorobotului, identi-kit-ului ş.a., au condus la căutarea unor noi
modalităţi de realizare a portretului robot. Pentru aceasta, specialiştii
au recurs la tehnica de calcul electronic, care se dovedeşte a fi foarte
utilă în practică.
Principalul avantaj al utilizării computerului în identificarea
după semnalmente exterioare constă nu numai în exploatarea mai
eficientă a datelor furnizate de martor (chiar în ciuda unui mod de
exprimare imprecis al acestuia), ci şi în utilizarea altor date, stocate în
fişierele criminalistice (respectiv în memoria calculatorului), privitoare
la persoane care au săvârşit infracţiuni, ori care sunt suspecte,
dispărute sau date în urmărire.
În esenţă, deşi realizarea portretului robot computerizat are
drept punct de plecare informaţiile furnizate de martor sau victimă
privitoare la elementele faciale caracteristice, aceasta va fi efectuată şi
pe baza altor date deţinute de organele judiciare, lucru imposibil în
ipoteza alcătuirii unui portret robot clasic. A devenit astfel posibilă
exploatarea fotografiilor infractorilor, ori a persoanelor dispărute sau
neidentificate, imaginea electronică obţinându-se atât din elemente
faciale grafice, cât şi din elemente preluate din fotograme diferite,
„retuşate” de către calculator.
Tehnicile de calcul, deja devenite clasice, sunt completate cu
sisteme de procesare a imaginilor, respectiv de fotografia digitală.
Aceste tehnici de calcul permit alcătuirea de portrete robot ale adulţilor,
îndeosebi pe baza unor fotografii efectuate la perioade diferite de timp.
În alcătuirea portretului vorbit pe baza descrierilor făcute de
persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate şi respectate
regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori
persoanei vătămate.
Şi, ca un arc peste timp, astăzi, sistemul de recunoaştere facială
caută şi regăseşte în baza de date persoane şi după date
antropometrice.
28
În prezent, specialiştii români utilizează o generaţie nouă de soft

pentru realizarea portretului robot instalat pe staţiile de lucru ale
Sistemului de recunoaştere facială).
În realizarea portretului robot se parcurg mai multe etape. Pe

baza descrierilor făcute de persoana care a perceput fizionomia
individului căutat, respectând regulile tacticii criminalistice specifice
ascultării martorului ori persoanei vătămate, se selectează din bara de
comenzi opţiunea fişier nou şi se trece la alcătuirea portretului robot.
Ecranul principal al softului pentru realizarea portretului robot
29
Pentru realizarea portretului robot complet se parcurg mai multe

etape.
Astfel, în prima etapă se completează câmpurile referitoare la
sexul şi rasa persoanei, apoi se vor completa descriptorii referitori la
fiecare element facial în parte. În a doua etapă, după editarea imaginii
portretului se vor face modificări de detaliu.
Daca persoana care face descrierea fizionomiei individului căutat
nu a putut reţine decât unul din elementele faciale (nasul proeminent
etc.), pentru a nu o influenţa în descriere, portretul robot se va realiza
începând cu o simplă schiţă. Aceasta se selectează la începerea unui
nou portret robot prin selectarea butonului “Folosirea minimului de
elemente faciale “. In continuare se porneşte în alcătuirea portretului
robot începând cu elementul facial memorat cel mai bine de persoana
care face descrierea. Ulterior se adaugă şi celelalte elemente faciale.
Softul permite dimensionarea, poziţionarea (sus-jos, stânga
dreapta), rotirea, fiecărui element facial în parte precum şi a
şi
accesoriilor articolelor de vestimentaţie.
Folosirea minimului de elemente faciale
În continuare, prezentăm elemente faciale caracteristice propuse

de baza de date a programului şi portrete robot în diferite stadii de
realizare precum şi accesorii şi articole de vestimentaţie.
30
Tipuri de păr Tipuri de vestimentaţie
Tipuri de ochi Accesorii de acoperire a capului
31
Portrete robot obţinute folosind diverse elementele faciale şi

vestimentare
Portretul robot realizat, se înregistrează în baza de date ca
persoană nouă (nume, prenume), cu datele antropometrice probabile
furnizate de victimă sau martor, fără introducerea altor date, apoi se
efectuează compararea cu şirul de suspecţi după căutarea în baza de
date a sistemului de recunoaştere facială şi se verifică asemănările
după imaginile din lista de suspecţi elaborată de soft-ul sistemului.
În situaţia când portretul robot nu se potriveşte cu fotografiile
din lista de suspecţi, rezultatul comparării şi portretul robot ce va fi
tipărit sub formă de poster urmărit, se vor trimite formaţiunii care
instrumentează cazul şi totodată se va solicita ştergerea înregistrării
portretului din baza de date, indicând ID-ul şi numele sub care a fost
înregistrat.
Identificare realizată pe baza portretului robot
32
3. SISTEMUL DE RECUNOAŞTERE FACIALĂ
Perceperea de către victimă sau martorul ocular a imaginii

persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârşeşte fapta
penală, poate fi asimilată, într-o accepţiune foarte largă, cu o urmă de
memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urma ideală”, aceasta
având un evident caracter material, specific proceselor psiho-fiziologice
de la nivelul scoarţei cerebrale. Devine astfel posibilă identificarea
infractorului pe baza portretului vorbit făcut de martor, ori
recunoaşterea sa după fotografie sau dintr-un grup de persoane.
Bineînţeles că cele percepute de martor sau victimă sunt redate, sub
aspect procedural, în forma declaraţiilor, pe baza cărora se va recurge
la o metodologie adecvata, de identificare sau de recunoaştere, potrivit
regulilor tacticii criminalistice.
Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak înlocuieşte cu succes
clasoarele clasice cu fotografii de semnalmente, folosite pentru
identificarea persoanelor, prin prelucrarea şi stocarea la nivel naţional
a fotografiilor şi a datelor de stare civilă ale persoanelor în stare de
arest sau libertate, ca urmare a comiterii de infracţiuni prin diverse
moduri de operare. Fotografia este digitalizată în limbaj pentru
computer, procesată şi stocată într-o bancă de date.
Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak este destinat
activităţilor judiciare, fiind integrat la nivel naţional şi are în
componenţă un server de date central ăla care sunt conectate prin
inelul de comunicaţii staţiile de lucru.
Server-ul central care gestionează baza de date
Sistemul are capacitatea de a stoca date şi fotografii de

identificare ale persoanelor, fotografia de semnalmente din faţă este
obligatorie pentru recunoaşterea facială;
O persoană poate fi căutată şi regăsită în baza de date după
următoarele elemente:
- datele de stare civilă;
- semnalmente;
- semne particulare;
33
- după imagini – fotografii digitale (aparat foto digital,

videocasetă) sau pe suport de hârtie (prin scanare) cu ajutorul
algoritmului de recunoaştere facială;
- după portretul robot realizat cu aplicaţia E-FIT;
- cicatrici, tatuaje sau deficienţe psiho-motorii;
- faptă şi mod de operare sau alt atribut care există ca pick-list.
De asemenea sistemul are o instalare şi întreţinerea uşoară,
captează imagini cu înaltă rezoluţie iar datele stocate au diferite nivele
de securitate.
Staţie de lucru Imagetrak
Sistemul Imagetrak foloseşte un altgoritm de căutare facială

(LFA) care este independent de culoare, asta înseamnă că, la căutare
nu ia în calcul culoarea fotografiei sau culoarea pielii.
Din punct de vedere al rasei nu ia în calcul structura feţei
deoarece aceasta este universală indiferent de rasă. Are o plajă largă în
privinţa sursei de preluare a imaginilor, acestea putându-se face prin
folosirea unui scanner, a unei camere foto sau video etc.
În privinţa vârstei, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu
trecerea timpului. Machiajele, părul facial, ochelarii sau iluminarea etc.
nu împietează asupra identificării persoanelor.
Posibilităţile sistemului Imagetrak sunt următoarele:
a. Listarea de rapoarte despre persoanele înregistrate cu
fotografii şi date de interes operativ;
b. Acces pe reţea;
c. Acces la distanţă pentru furnizorii sistemului în vederea
intervenţiei cât mai rapide pentru înlăturarea eventualelor probleme
apărute la sistem ;
d. Obţinerea facilă de diferite rapoarte ;
e. Softul personalizat în limba română;
f. Permite importul de imagini digitale :
- o imagine cadru (Frames) din cadrul unui film de supraveghere;
- fotografii scanate;
- imagini cu portret robot;
34
Softul pentru portret robot suportă format JPEG, TIFF, GIF şi

BMP. Posibilitatea editării imaginii: scalare, decupare, strălucire,
contrast etc.
g. Permite una sau mai multe căutări în baza de date, rezultatul
acestei căutări este o listă de candidaţi, afişată în ordinea punctajului
obţinut.
h. Filtre de căutare care permit reducerea timpului de căutare.
Împărţirea feţei în 80 de puncte nodale şi măsurarea distanţei
Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak este destinat să

funcţioneze ca o bază de date centrală, pentru a stoca fotografii,
semnalmente, semne particulare şi date de identificare ale unor
categorii de persoane, în vederea stabilirii pe baza acestora a identităţii
persoanelor cu ajutorul algoritmului de căutare facială, prin măsurarea
a 80 puncte nodale cum ar fi:
- Distanţa între ochi;
- Lăţimea nasului;
- Adâncimea orbitelor;
- Oasele feţei;
- Linia maxilarului;
- Bărbia.
Staţiile de lucru ale sistemului Imagetrak au instalate şi softul
E-FIT destinat realizării de portret robot pe baza datelor declarate de o
terţă persoană (victimă, martor, etc.) în scopul căutării şi stabilirii
identităţii făptuitorilor, prin compararea portretului realizat cu
fotografiile persoanelor înregistrate anterior în baza de date.
35
Baza de date cuprinde evidenţa înregistrărilor sub formă de

imagini digitale ale feţei, semnalmente anatomice, semne particulare,
cicatrici, tatuaje, date de stare civilă şi antropometrice, preluate de la
anumite categorii de persoane.
La fotografierea persoanelor se utilizează aparatură digitală,
respectând următoarele criterii:
- fotografia trebuie să fie efectuată cu bază mică a aparatului,
linia bazei să fie linia umerilor;
- rezoluţia minimă SQ2 Normal (1024x768);
- zoom optic maxim (3x);
- distanţa faţă de subiect aproximativ 1,20 m;
- se vor folosi surse de iluminare artificială, pe cât posibil fără
utilizarea blitz-ului;
- pentru situaţiile când fotografiile persoanelor provin din alte
surse (clasoare clasice sau baze de date), dacă îndeplinesc condiţiile de
comparare cerute de soft-ul sistemului, acestea pot fi preluate cu
ajutorul scanner-ului, la rezoluţia de 600 dpi ( în funcţie de mărimea
fotografiei originale, rezoluţia scanării să fie de aproximativ 1024x768);
Introducerea fotografiilor în baza de date a sistemului se poate
realiza astfel:
a) de pe camerele foto digitale (recomandat) în format JPEG;
b) prin scanarea fotografiilor clasice, cu condiţia ca acestea să
îndeplinească criteriile de calitate cerute de sistem;
In categoria mijloacelor, metodelor tehnico-ştiinţifice şi
procedeelor tactice folosite în criminalistică pentru efectuarea
expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiiţifice în scopul identificării
persoanelor cercetate penal este inclusă şi metoda identificării
persoanei după fotografie şi prim-planul filmului judiciar.
În practica criminalistică din ţară cât şi în cea din străinătate se
folosesc atât metodele clasice ale criminalisticii (continuitatea liniară,
îmbucşarea, suprapunerea), cât şi metode noi, elaborate sau adaptate
ca urmare a introducerii în cercetările criminalistice a celor mai noi
descoperiri ştiinţifice.
Elementele generale folosite în acest gen de expertiză sunt de fapt
trăsături anatomice (statice) care se pot observa pe fotografia persoanei,
cum ar fi:
-sexul, vârsta, rasa, forma capului şi a feţei, zonele feţei, forma,
dimensiunile, amplasarea şi culoarea elementelor componente ale feţei,
precum şi îmbrăcămintea şi starea ei.
Aceste elemente îl ajută pe expert la prima examinare, pentru
excluderea unora dintre fotografii reprezentând persoane diferite din
punct de vedere anatomic şi reţinerea altora cu anatomie
asemănătoare, în vederea trecerii la etapa următoare.
Aceste elemente sunt cunoscute şi sub denumirea de semne
particulare sau trăsături statice speciale şi individualizează persoana
prin natura, forma, culoarea, dimensiunea şi poziţionarea acestora.
36
Elementele individuale întâlnite frecvent sunt: cicatricele, petele,

negii, aluniţele, ridurile, tatuajele, precum şi particularităţile unor
elemente componente ale feţei (deviaţie de sept, dimensiuni, forme,
distanţe exagerate, asimetria elementelor perechi etc.).
Din cele expuse mai sus nu trebuie să se înţeleagă că identificarea
persoanei este posibilă numai atunci când ea prezintă semne
particulare, deoarece aceasta se poate face şi numai prin examinarea
comparativă a elementelor generale care, luate în totalitate sub
aspectul formei, dimensiunilor, plasamentului şi raportului dintre ele,
individualizează persoana.
Identificarea este însă mult uşurată atunci când pe cele două
fotografii supuse comparării se pot evidenţia şi elemente particulare.
În final prezentăm două fotografii care aparţin aceleiaşi persoane şi
care au fost realizate la un interval de 5 ani, respectiv anul 1999
(stânga) şi anul 2004 (dreapta).
1999 2004
Sunt evidente transformările fizionomice care au avut loc în
procesul maturizării, precum şi diferenţele rezultate din schimbarea
pieptănăturii şi apariţia pilozităţii faciale, însă cele mai importante
neconcordanţe care pot conduce la îngreunarea identificării cu ajutorul
sistemului Imagetrak rămân cele privitoare la modul de executare a
preluării imaginilor.
Iată câteva reguli de bază ce trebuie respectate:
- la preluarea imaginii se încadrează numai faţa subiectului;
- subiectul trebuie să privească spre cameră;
- poziţia capului trebuie să fie dreaptă;
- nu se foloseşte blitz-ul pentru a nu produce umbre;
- fotografia se realizează în plan vertical (portret).
37
În cele două fotografii sunt evidenţiate aluniţele, ca semne

particulare (1, 2, 3, 5), lobul urechii drepte (4), conturul maxilarului
inferior (mandibula) şi distanţele dintre ochi, respectiv oasele
zigomatice (trasate cu săgeţi şi linii întrerupte, de culoare roşie). Se
observă şi alte caracteristici de asemănare cum ar fi: forma şi culoarea
ochilor, forma vârfului nasului, a nărilor, forma şi culoarea
sprâncenelor, forma buzelor (şanţul naso-labial, comisurile gurii), forma
bărbiei etc.
În concluzie, căutarea în baza de date a sistemului Imagetrak se
finalizează prin aducerea unor fotografii ale unor persoane care prezintă
asemănări cu cea a cărei imagine a fost codificată, operatorul fiind cel
care stabileşte identificarea.
Identificarea se materializează printr-un raport de expertiză de
portret, în care vor fi examinate comparativ atât imaginea în litigiu a
persoanei cu identitate necunoscută cât şi imaginea modelului de
comparaţie a persoanei cu identitate cunoscută, prin confruntare,
stabilirea continuităţii liniare, folosirea caroiajului, măsurarea valorilor
unghiulare sau proiecţia punctelor comune, procedee ce vor fi
aprofundate în cadrul modulului privind expertizele criminalistice
clasice.
Metoda caroiajului
38
Măsurarea valorilor unghiulare
39
CAPITOLUL III
SISTEME AUTOMATE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI

DUPĂ AMPRENTE PAPILARE
1. NOŢIUNI GENERALE ŞI FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC
Identificarea criminalistică a persoanei după amprentele

papilare are ca fundament ştiinţific proprietăţile desenului papilar:
unicitatea (individualitatea) şi fixitatea (stabilitatea) şi inalterabilitatea.
Unicitatea desenului papilar a fost constatată de cercetătorii în
materie de dactiloscopie, pe baza studiilor efectuate şi a experienţei
practice în acest domeniu, care au ajuns la concluzia certă că este
imposibil a se întâlni două persoane cu desene papilare identice,
fiecare deget având o morfologie unică.
Prin dezvoltarea organismului omului, intervin o serie de
schimbări datorită vârstei şi anumitor boli, însă forma desenului
papilar rămâne aceeaşi, ceea ce demonstrează fixitatea şi
inalterabilitatea desenului papilar.
Cercetările experimentale efectuate au dovedit că, luând
impresiunile digitale de la o persoană la intervale mari de timp şi
comparându-le între ele, se observă că structura lor rămâne aceeaşi,
modificându-se doar dimensiunile. Sunt cazuri când arsurile şi
tăieturile profunde atacă dermul iar după vindecare fac să nu mai
apară desenul papilar, rămânând cicatrici, care reprezintă caracteristici
deosebit de importante în identificarea dactiloscopică, având în vedere
forma lor şi locul pe care îl ocupă în morfologia desenului.
În România medicul legist Nicolae Minovici efectua în anul
1896 primele cercetări în domeniul dactiloscopie, iar sistemul de
înregistrare şi clasificare dactiloscopică a luat locul antropometriei în
1914.
Din anul în 1923 Dr. Andrei Ionescu realizează sistemul de
clasificare decadactilară a amprentelor digitale bazat pe îmbinarea
metodelor lui VUCETICH,OLORITZ şi DAEE.
În 1929 funcţiona la Palatul de justiţie Serviciul central de
identificare iar în teritoriu funcţiona evidenţa dactiloscopică a
infractorilor cercetaţi în stare de libertate, iar în 1952 lua fiinţă
evidenţa unică a cazierului central şi local.
Conform practicii actuale pentru a decide dacă o urmă papilară
a fost creată de o anumită persoană trebuie să se stabilească un număr
minim de detalii caracteristice coincidente. Practica şi teoria cunoaşte
trei metode aplicate pentru identificarea dactiloscopică:
- metoda cantitativă - impune un număr minim obligatoriu de
puncte de coincidenţă amintind aici calculele lui Balthazar din 1911
40
care s-au finalizat prin enunţarea regulii celor 12 puncte coincidente,

uzitată şi în România;
- metoda calitativă - se apreciază valoarea punctelor de
coincidenţă dată de frecvenţa lor fără a ţine seama de numărul lor;
- metoda mixtă – ţine cont atât de cantitate, cât şi de calitatea
detaliilor caracteristice descoperite.
Identificarea prin metodele elaborate de dactiloscopie, necesită
efectuarea în prealabil a numeroase examene comparative între
amprentele în litigiu şi cele model de comparaţie, prin care se înţeleg
cele aflate în evidenţele dactiloscopice, cele provenite din cercul de
suspecţi, de la persoanele cărora urmează a le stabili identitatea, de la
cadavrele cu identitate necunoscută sau urmele papilare ridicate de pe
diverse obiecte ce aparţin persoanei dispărute.
Odată cu introducerea sistemului de comparare automată AFIS
se observă eficientizarea activităţii de identificare a persoanelor după
urmele papilare, cu ajutorul acestui sistem fiind rezolvate multe cazuri
de acest gen.
După aproape un secol de la consacrarea dactiloscopiei ca
metodă certă de identificare a persoanei, de stabilire a identităţii
infractorilor recidivişti şi de probare a vinovăţiei făptuitorilor pe baza
urmelor papilare ridicate din câmpul infracţiunii, tehnica de lucru în
acest domeniu erau foarte puţin evoluate.
Actualizarea cu noi fişe dactiloscopice, urme papilare şi
exploatarea manuală a acestora prin cartotecile dactiloscopice clasice
folosindu-se lupe sau unele instrumente optice puţin evoluate au făcut
în timp să se diminueze operativitatea cerută în aceste activităţi.
Creşterea numărului de specialişti în dactiloscopie, a metodelor
şi mijloacelor de relevare a urmelor papilare, a eforturilor de
perfecţionare a întregii activităţi, precum şi diversificarea formulelor de
clasificare nu au însemnat decât paşi mărunţi în acest domeniu.
Cu toată pregătirea, factorul uman era depăşit de volumul de
date – impresiuni şi urme papilare – ce trebuiau comparate,
impunându-se în acest domeniu un sistem automat care s-a realizat în
cele din urmă prin ani de studii şi cercetări aplicative ale tehnicii de
calcul în domeniul dactiloscopiei.
Diversificarea metodelor de căutare şi relevare a urmelor papilare
a permis exploatarea unor categorii tot mai largi de suporturi
concomitent cu profesionalizarea specialiştilor criminalişti, ceea ce a
condus la creşterea numărului de urme ridicate din câmpul
infracţiunii. Paradoxal, aceasta nu s-a reflectat profesional în
identificarea finală.
Un alt element deosebit de semnificativ a fost relevarea pentru
cartotecile de urme papilare, a fragmentelor de urme digitale sau
palmare a căror valorificare prin exploatarea cartotecilor clasice nu se
raportau la situaţiile ideale în care se regăseau centrul sau delta
desenului papilar.
41
Aceste considerente au condus atât pe plan mondial cât şi pe

plan naţional la stabilirea identităţii unor persoane şi identificarea
persoanelor ce au lăsat urme în câmpul infracţional, după 2-3 ani.
Cu certitudine se poate afirma că studiile conjugate ale
specialiştilor în dactiloscopie şi a celor din informatică s-au materializat
în crearea unor sisteme de identificare automată a amprentelor digitale
încă din anul 1980.
Sistemele automate de identificare a persoanelor după
amprentele papilare cunoscute generic sub numele de A.F.I.S.1 -
Automated Fingerprint Identification System, sunt astăzi într-o
continuă perfecţionare şi expansiune pe plan mondial.
Practica utilizării unor astfel de sisteme şi testările efectuate, au
determinat avantaje considerabile faţă de modul clasic de lucru, după
cum urmează:
a) automatizarea cvasicompletă a celor mai dificile şi anevoioase
operaţiuni în procesul valorificării amprentelor, de la selectarea datelor
la compararea impresiunilor sau urmelor;
b) precizia şi fiabilitatea, factori care permit analizarea a milioane
de impresiuni şi urme într-o unitate de timp inimaginabilă anterior,
respectiv minute, fapt ce permite specialiştilor efectuarea unor activităţi
de validare şi analiză a rezultatelor;
c) compatibilitatea cu sisteme informatice preexistente;
d) arhitectură modulară şi flexibilă ce permite adaptarea la
condiţiile utilizatorului;
e) exploatarea relativ simplă, modul de lucru fiind însuşit de
specialişti dactiloscopi într-o perioadă de timp relativ scurtă;
f) codificarea automată a oricărei amprente, inclusiv a
fragmentelor de urme papilare, inexploatabile prin metodele
tradiţionale;
g) posibilitatea de prelucrare a imaginii – operatorul fiind în
măsură să completeze lacunele acesteia – prin măriri, parţiale a zonelor
cu minuţii clare, ajustarea contrastului sau inversarea crestelor (alb
negru, stânga-dreapta);
h) citirea directă a amprentei de pe degetul persoanei fără a mai
fi necesară amprentarea clasică folosind scanarea electronică.
Tehnologia AFIS de codificare, examinare şi stocare automată a
amprentelor şi urmelor papilare prezintă multiple avantaje şi a marcat
un pas important pe linia modernizării poliţiei tehnico-ştiinţifice şi
susţinerii eforturilor profesionale ale specialiştilor criminalişti privind:
- eficientizarea dactiloscopiei, una dintre cele mai sigure metode
de identificare a persoanelor;
- procesarea operativă a amprentelor şi stabilirea în timp real a
identităţii persoanelor şi faptelor comise de acestea, indiferent de
distanţa existentă între locul investigării şi cel al comiterii infracţiunii
1 “Laser Fingerprint Detection Under Backgranard Light Interference”, în “Journal of Forensic

37,1992.
Science”,
nr.
42
în diverse situaţii cum ar fi: dejucarea unor tentative de fals privind

identitatea, verificarea unor stări de recidivă, evidenţa şi controlul
refugiaţilor, azilanţilor şi apatrizilor, urmărirea internă şi internaţională
a răufăcătorilor, stabilirea identităţii unor persoane sau cadavre cu
identitate necunoscută, sistemul fiind operaţional permanent;
- examinarea dactiloscopică rapidă a amprentelor şi urmelor
papilare imprimate fragmentar cu o pondere întâlnită de aproximativ
90% în cauzele cu autori necunoscuţi, venind în contrast cu sistemul
clasic de lucru în care criteriile de organizare şi utilizare a cartotecilor
monodactilare se raportau la o situaţie ideală şi anume cerinţa
imprimării complete a desenului papilar în vederea atribuirii unei
formule de clasificare cât mai exactă;
- identificarea pe baza urmelor papilare ridicate de la faţa
locului a autorilor de infracţiuni la scurt timp sau chiar la data
efectuării cercetării la faţa locului, facilitând administrarea
probatoriului, recuperarea prejudiciului şi stabilirea unor conexiuni
între cauzele nesoluţionate;
- rezolvarea unor aspecte logistice importante ce vizau
organizarea spaţiului de lucru, timpul şi efortul deosebit alocat
codificării şi examinării clasice a unui număr mare de fişe
dactiloscopice acumulat la nivelul cartotecii centrale, toate acţionând în
detrimentul operativităţii şi eficienţei.
2. STRUCTURA SISTEMULUI AFIS
Schema logică de funcţionare efectivă a sistemului este aceea a

oricărei cartoteci monodactilare:
Impresiuni
verificat de Impresiuni în
evidență
Urme
verificat
de Urme în
evidență
Ca mod de lucru, sistemul AFIS identifică detaliile

amprentelor, atribuie fiecăreia o clasificare şi procedează la codificarea
detaliilor, ulterior operaţia fiind supravegheată şi corectată de
operatorul dactiloscop. În mod diferit faţă de specialistul dactiloscop,
procesorul de imagini "vede" amprenta ca orice sistem de computere
convertind informaţia în date numerice sau binare.
Prelucrarea imaginii impresiunilor se realizează de pe fişele
decadactilare iar a urmelor de pe fotograme, clişeele fotogramelor la
43
mărime naturală sau de pe obiectele purtătoare de urme a căror

grosime nu depăşeşte 5 mm.
Pentru utilizatori, sistemul AFIS a fost conceput să gestioneze
numai imaginile urmelor respectiv impresiunilor şi caracteristicile
desenelor papilare, minuţiile, fiecare imagine având un cod numeric.
Producătorul a motivat adoptarea acestei variante pentru
asigurarea confidenţialităţii bazei de date a sistemului, cu toate că
practica a dovedit că orice informaţie în plus oferă o imagine de
ansamblu a cazului în sine şi reducerea timpului de finalizare al
acestuia.
Gestionarea în clar a datelor de identificare a persoanelor
amprentate precum şi a cazurilor de la care s-au ridicat urmele ce
urmează a fi examinate în sistem se realizează cu ajutorul unor
microcalculatoare de uz curent (P.C.), care nu fac parte din sistem.
Elementul de legătură între aceste programe şi sistem este
numărul de identificare (I.D.) unic pentru fiecare fişă decadactilară şi
de asemenea pentru fiecare urmă papilară.
Pentru soluţionarea operativă a identificărilor, descriptorii fizici,
fotogramele urmelor digitale şi fişele decadactilare sunt cartate strict în
cartoteci separate.
 Configuratia:
 2 LS 2000 statii pentru urme
 1 IS 2000 statie de introducere
 1 VS 2000 statie de verificare
Digital DSR 2000
Digital  1 LSS 2000 statie de preluare
amprente si imagini ale persoanei
SP 2000
LAN
Statie de preluare
Statie de introducere Statie de
verificare amprente si imagini
Configuraţia Sistemului AFIS
44
3. MODUL DE FUNCTIONARE A STEMULUI AFIS

3.1 Staţia de introducere impresiuni şi urme papilare
Staţia de introducere impresiuni şi urme papilare este compusă

dintr-o unitate centrală, monitor, tastatură, mouse, scanner pentru fişe
decadactilare, scanner pentru urme papilare, convertor de imagine,
procesor pentru codificarea automată a amprentelor.
Este cea mai complexă staţie a sistemului având încorporate şi
funcţiunile staţiilor de introducere şi verificare a urmelor.
Pentru aplicaţii de mare complexitate monitoarele color au o
înaltă rezoluţie şi un design ergonomic, micşorând efortul operatorului
şi mărind productivitatea.
Staţia se poate conecta la alte instalaţii de lucru AFIS, la baza de
memorie-regăsire şi la procesorul de căutare via Ethernet sau mai
complex prin protocoale de comunicare standard din industrie folosind
modem-uri.
Alegerea detaliilor şi mărirea sau condensarea imaginilor
sporeşte eficienţa şi precizia căutării şi implicit reduce costurile de
transmitere.
Monitorul color al staţiei de introducere prezintă o mare rezoluţie
iar sistemul optic oferă fidel imagini precise în 256 nuanţe de gri.
Scannerul are o rezoluţie de 500 (dpi) puncte/inch (circa 20
puncte/mm) şi o mare viteză de preluare, pentru o fişă decadactilară
fiind suficiente 20 secunde.
Scannerul de urme permite vizualizarea în timp real atât de pe
fotograma cât şi de pe clişee fotografice sau chiar de pe folia purtătoare
a urmei.
Staţia de introducere permite preluarea, prelevarea şi codificarea
automată a imaginilor impresiunilor decadactilare precum şi a urmelor
papilare cu ajutorul unui procesor de codificare automată încorporat în
structura sa.
Scannerul pentru impresiuni poate fi calibrat pentru orice format
de fişă decadactilară de uz intern precum şi pentru formularul
european.
Prin scanare se capturează automat toate informaţiile despre
amprente.
Când o fişă este scanată, programul găseşte automat centrul
fiecărei impresiuni care poate fi ajustat şi manual, eliminându-se astfel
operaţia de repetare a scanării.
La introducerea impresiunilor decadactilare în sistem este
necesar ca după marcarea automată a caracteristicilor să se efectueze
controlul de calitate al fiecărei impresiuni – urmat apoi de compararea
acestora cu cele deja existente în banca de date precum şi cu urmele de
evidenţă.
Printre facilităţile acestei staţii de lucru se numără la căutare,
posibilitatea rotirii urmei papilare, inversarea alb-negru a crestelor
45
papilare, inversarea stânga-dreapta a desenului papilar şi mărirea

imaginii examinate pe zone, aplicabilă şi în operaţiunea de introducere.
O altă facilitate a scanerului pentru urmele digitale este aceea că
permite examinarea acestora de pe fotograme şi de pe clişee ce redau
mărimea naturală a urmelor precum şi direct de pe pelicula de folio,
atât directcât şi prin transparenţă.
Imagine pe monitor a unei fişe decadactilare în vederea efectuării

controlului de calitate
46
3.2. Staţia de introducere urme papilare
Această staţie de lucru este proiectată să asigure introducerea

urmelor şi are prevăzută şi funcţia de verificare.
Staţia de introducere urme papilare
Deosebirea faţă de staţia de introducere a impresiunilor este

aceea că nu are în componenţă scanerul pentru impresiuni
decadactilare şi convertorul de codificare automată a impresiunilor şi
urmelor.
Scannerul permite reglarea automată a clarităţii şi luminozităţii
imaginii. După captarea imaginii, operatorul poate întări sau micşora
contrastul şi luminozitatea urmei până la obţinerea unei imagini cât
mai bună. Urmează apoi marcarea detaliilor caracteristice denumite în
instrucţiuni minuţii. Marcarea minuţiilor au o deosebită importanţă,
fiind necesară luarea în calcul numai a capetelor de creastă, bifurcaţiile
şi contopirile, cu evitarea falselor puncte de detaliu.
În procesul de marcare al minuţiilor exista posibilitatea de a
mări o anumită zonă, de inversare a crestelor alb-negru şi de inversare
a desenului papilar stânga-dreapta.
Pentru a avea garanţia că urmele papilare sunt la mărime naturală s-a
statuat principiul fotografierii urmelor în vederea examinării având
ataşat un etalon ce apare şi pe fotograme.
Numărul minim de minuţii ce sunt necesare a fi marcate pentru
ca urma să fie procesată şi trimisă la căutare în baza de date este 7 dar
47
în sensul dactiloscopic clasic este necesar să existe 12 caracateristici

coincidente ca formă, mărime şi plasament.
Practica utilizării de către specialiştii a demonstrat necesitatea
gestionării cazurilor cu urme din evidenţa sistemului cu ajutorul
fotogramelor aplicate pe descriptori completaţi cu menţiunile fiecărui
caz.
Trimiterea urmelor papilare pentru a fi căutate în baza de date
se face atât pentru urmele introduse anterior cât şi pentru impresiunile
papilare. Ordinea obţinerii rezultatelor este cea a introducerii în bazele
de date, dar există şi posibilitatea de a comanda ca unele urme să fie
căutate cu prioritate, fără a mai aştepta la rând.
Imagine pe monitor a unei urme digitale
48
3.3. Staţie de verificare
Staţia de verificare are aproximativ aceeaşi arhitectură ca şi

staţia de introducere a urmelor papilare mai puţin scannerul de
preluarea imaginilor.
Staţia de verificare
La această staţie se efectuează verificări atât ale urmelor cât şi

ale impresiunilor pentru stabilirea de corespondenţe între ele,
întreţinerea bazei de date, reactualizări sau modificări ale minuţiilor
lăsate anterior căutării în banca de date, revizuiri ale fişelor
decadactilare.
În cazul verificării unei urme digitale, operatorul poate solicita
un număr de impresiuni ce conţin elemente de asemănare cu aceasta,
căutarea nerezumându-se numai la identificarea impresiunii care a
creat urma ci şi la găsirea de urme create de acelaşi deget.
Imaginea de mai jos prezintă cele descrise anterior, urma
apărând în chenarul din stânga sus, alăturat impresiunea cu cele mai
multe elemente asemănătoare iar în subsol, în stânga sunt impresiuni
în ordine descrescătoare a elementelor de identificare iar în dreapta
numerele de identificare ale fişelor decadactilare şi degetele
corespondente.
49
Imagine pe monitor a verificării unei urme digitale
Această staţie permite operatorului să selecteze un caz sau mai

multe cazuri şi să compare urmele sau impresiunile căutate cu cele din
baza de date, să determine dacă s-a stabilit o identificare şi să
soluţioneze cazul.
Anii de experienţă în ingineria AFIS ai firmei furnizoare se
reflectă în calitatea interfeţei utilizatorului şi în funcţionalitatea
complexă.
Comenzile intuitive prin mouse sau keyboard oferă o interfaţă
uşor de învăţat şi de utilizat.
Cu toate că staţia are multiple facilităţi, numai operatorul este
cel care decide în cazul identificărilor.
În asemenea situaţii, sistemul oferă posibilitatea întocmirii
planşei dactiloscopice demonstrative (folosită în constatările tehnico
ştiiţifice sau în expertizele dactiloscopice) direct la staţia de verificare
sau oricare din cele prezentate, editarea efectuându-se la un
videoprinter dedicat.
50
3.4. Staţia de scanare automată
Din configuraţia sistemului AFIS face parte şi cea mai recentă

staţie de lucru cu facilităţi de preluare automată a amprentelor şi
fotografiilor a persoanelor.
StatiaStatia dede preluarepreluare amprenteamprente sisi

imagini LSS 2000 000
 Introducerea datelor de
identificare si
fotografierea persoanelor;
 Procesarea automata a
amprentelor persoanelor;
 Posibilitatea de printare a
fişelor cu amprente ale
persoanelor.
Staţia de scanare automată şi fotografiere a persoanelor
Bazându-se pe o amplă experienţă în integrarea instalaţiilor

auxiliare de scanare live a fost creată şi această staţie de lucru care are
meritul de a capta electronic imagini ale amprentelor papilare.
Cu această staţie se poate pune capăt metodei "murdare" si
consumatoare de timp care presupunea luarea amprentelor pe
formulare speciale cu cerneală tipografică.
Staţia de scanare automată este parte integrantă din sistemul
AFIS neimplicând nici o interfaţă specială, intrări sau treceri – punţi
software – conectându-se la alte staţii AFIS, respectiv baza de memorie
regăsire date şi procesorul de căutare sau prin protocoale de
comunicare standard din industrie folosind modemuri. Procesorul de
amprente face ca amprentele rulate să fie comparate instantaneu după
simple atingeri uşoare cu asigurarea corectă a plasamentului
impresiunilor de la ambele mâini.
51
Într-un timp minim se realizează controlul de calitate asupra

fiecărei impresiuni digitale în parte, se elimină formularele ce pot
conţine erori şi se asigură o calitate deosebită amprentelor.
Formularele cu amprente de o deosebită calitate pot fi listate la o
imprimantă laser opţională în diverse formate.
Monitorul staţiei are aceleaşi caracteristici ca şi monitoarele
staţiilor prezentate anterior.
Staţia de scanare automată include un singur punct de intrare
pentru toate informaţiile asociat procesului de înregistrare. Datele
demografice pot fi introduse cu ajutorul unui keyboard standard iar
informaţiile descriptive pot fi extrase din baza de date.
Apariţia instantanee a meniurilor şi derularea opţiunilor
facilitează accesul operatorului. Amprentele rulate prin simpla atingere
a unei plăci mici de scanare sunt redate instantaneu pe monitor în
timpul preluării acestora.
Obiectivul mugshot permite preluarea de imagini live a
persoanelor amprentate respectiv fotografierea acestora, urmând
prelucrarea, stocarea şi căutarea în baza de date.
Consolele pentru monitorizarea activităţii sistemului AFIS
52
4. CONDIŢII PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ

IMPRESIUNILE ŞI URMELE PAPILARE
Amprentarea persoanelor pentru activităţi operative ale poliţiei

poate fi realizată:
a) electronic, prin facilităţile sistemului AFIS la staţia de
amprentare LSS 2000;
b) manual, cu tuş negru tipografic pe fişe dactiloscopice
decadactilare tip AFIS sau tip U.E.-dactilocarta.
La amprentare trebuie respectate următoarele reguli tehnice
privind calitatea acestei operaţiuni:
a) imprimarea zonei reliefului papilar numai cu tuş negru
tipografic la amprentarea clasică, repartizat uniform pe suprafaţa
degetelor şi palmelor;
b) orientarea verticală a amprentelor pe formular;
c) apăsarea şi rularea completă a suprafeţei falangetelor fără
întoarcere la punctul de plecare;
d) plasarea desenelor papilare strict în spaţiile delimitate pe
formular excluzând cu desăvârşire inversarea degetelor sau mâinilor
(stânga-dreapta) evitând astfel înregistrările duble;
e) completarea obligatorie a rubricilor de pe aversul şi reversul
imprimatelor pe care sunt prelevate amprentele papilare ;
f) înaintarea la AFIS numai a fişelor cu amprente originale fiind
excluse amprentele xerocopiate sau transmise prin fax ;
g) pe fişele dactiloscopice ce fac obiectul examinării cu ajutorul
tehnologiei AFIS nu se ataşază agrafe sau capse pentru fixarea
fotografiilor, acestea fiind lipite cu substanţă adezivă.
La sistemul AFIS se înaintează pentru a fi procesate alături de
impresiunile papilare şi :
a) urmele papilare digitale descoperite cu ocazia cercetării la faţa
locului pe obiecte tratate cu pulberi relevante sau prin metode fizico
chimice, ridicate cu folii adezive sau prin fotografiere directă,
obligatoriu cu etalon, cu condiţia să conţină minim 12 detalii
caracteristice dactiloscopice, bine evidenţiate, din categoria celor ce le
marchează operatorul dactiloscop, conform manualelor de utilizare
AFIS (început, sfârşit, contopire şi bifurcaţie de creastă papilară), astfel
încât codificarea să se poată realiza cu maximum de precizie;
b) filmul negativ (alb-negru) pe care este fotografiată urma
papilară, obligatoriu cu etalon ce atestă prelucrarea la mărime 1:1.
Urmele papilare digitale ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului şi
filmul negativ ( alb negru ) pe care este fotografiată urma papilară sunt
scanate, iar operatorul identifică detaliile urmelor papilare denumite
minuţii, le atribuie fiecăreia o clasificare, codifică detaliile şi le trimite
la căutare în banca de date.
Sistemul AFIS identifică detaliile amprentelor, atribuie fiecăruia
o clasificare şi codifică detaliile (punctele sau elementele de identificare)
pentru scopul stabilit. AFIS recurge la clasificarea automată a
53
amprentelor lucru care elimină mare parte din munca manuală

investită în procesarea amprentelor.
Oricum în mod diferit faţă de fiinţele umane, procesorul de
imagine nu poate «vedea » o amprentă ca orice sistem de baze de date
AFIS interpretează informaţia sub formă de numere.Pentru a clasifica
automat urmele şi a codifica detaliile AFIS converteşte informaţia
primită în date numerice sau binare
Amprentele prelevate cu tuş (cerneală) şi amprentele scanate
electronic sunt folosite pentru o înregistrare a caracteristicelor unice ale
impresiunii. Următoarele cuvinte sunt termeni folosiţi în mod curent
pentru a descrie caracteristicele amprentei :
-RIDGES-crestele papilare vizibile prelevate cu tuş ale amprentei ;
-DIVERGENCE- două creste paralele care se curbează una sau mai
multe curburi formează nucleul zonei centrale;
- TYPE RIDGES - sunt crestele situate spre interior care mărginesc

zona centrală şi formează deltele;
- PATTERN AREA - este acea zonă a urmei care determină clasificarea
şi care conţine nuclee şi delte. Zona centrală, fie la tipul laţ fie la
tipul spirală, este înconjurată de crestele marginale (de demarcaţie)
care pornesc paralel şi apoi se despart înconjurând zona centrală;
54
- CORE şi DELTA - nucleul şi delta se găsesc în interiorul zonei

centrale a laţurilor şi spiralelor. Nucleul este curbura cea mai centrală
a amprentei iar delta este zona unde capelele crestelor de demarcaţie se
despart;
- MINUTIAE - sunt „punctele” (elementele) de identificare a amprentei.

Există două tipuri de detalii: capete şi bifurcaţii;
- ENDING RIDGE - este un punct de detaliu unde o creastă începe sau
se termină;
- BIFURCATION - este un punct de detaliu în care o creastă simplă se
bifurcă şi formează două creste paralele;
- PATTERN TYPES - sunt clasificări ales pentru a reprezenta

elementele unei amprente bazate pe direcţia crestelor în interiorul
zonei centrale şi localizarea nucleelor şi deltelor.
Clasificarea automată recunoaşte patru simboluri principale:

„A” = ARC; „\” = Laţ din dreapta; „/” = Laţ din stânga; „W” =
spirală;
„X” =Amputare; „N” = Anormal;
4.1. Clasificarea simbolurilor
După ce o fişă de identificare este scanată, procesorul de imagine

redă automat o literă sau un simbol pentru fiecare amprentă. Litera
sau simbolul respectiv, reprezintă o clasificare cu simboluri. În cele ce
urmează este redat un exemplu al unei fişe cu impresiuni clasificate:
12345678910
A/WW\NXA/W
55
Dacă o urmă nu poate fi clasificată de către procesorul de

imagini un (-) apare pe monitor ca reprezentând un simbol pentru un
detaliu necunoscut şi operatorul trebuie să facă clasificarea manual
(simbolurile „X” şi „N” trebuie introduse manual de operator).
4.2. Clasificarea de referinţă
Procesorul de imagine poate clasifica cu uşurinţă zonele centrale

ale amprentelor care sunt clare şi mari. Când zonele centrale sunt
foarte mici, clasificarea automată este mult mai dificilă. Din acest motiv
procesorul de imagine introduce o clasificare de referinţă a unor
simboluri pentru amprenta respectivă. Un alt motiv este acela că uneori
o amprentă comportă caracteristici de la două tipuri de simboluri. În
acest caz, procesorul de imagine indică o clasificare de referinţă pentru
al doilea tip.
Recomandări pentru clasificarea de referinţă:

Tipuri de
simbol iniţială
Clasificarea referinţă
Clasificarea de Comentarii asupra
clasificării
Laţ mic / sau \ A Curbă simplă cu deltă
amplasată
lângă nucleu
Spirală mică W A Curbă simplă cu ambele
delte amplasate lângă
nucleu
Intermediare / sau \ W Întrerupere clară a crestei
curbate
Intermediare W / sau \ Întrerupere neclară a
crestei curbate
4.3. Tipuri de simboluri folosite în reprezentarea

amprentelor.
Arcuri (A) - caracteristicile primare în clasificarea automată sunt:

- creste care alunecă dintr-o parte a amprentei spre cealaltă;
- creastă puţin întreruptă alternând cu creste curbate neclare;
- inexistenţa nucleelor şi deltelor.
56
Laţuri ( /sau\) - caracteristicile primare în clasificarea automată

sunt:
- creste curbate;
- o deltă;
- un nucleu;
- două laţuri care au originea în acelaşi loc al amprentei.
Laţ din dreapta (\) - reprezentat prin creste curbate care îşi au
originea în partea dreaptă a amprentei.
Laţ din stânga (/) - reprezentat prin creste curbate care îşi au
originea în partea stângă.
Spirală(w) - caracteristicile primare în clasificarea automată sunt:

- doua sau mai multe delte;
- curburi în jurul nucleului;
- toate nucleele aflate în afara deltelor.
Spirală simplă (w) - are două delte şi un singur nucleu cu cel
puţin o creastă care face un circuit complet şi poate fi spirală, ovală sau
circulară.
57
Spirală cu două laţuri (W) - are două delte şi constă în două

laţuri separate care se răsucesc formând.
Laţ cu buzunar central(w)-are două delte , una aflată mai aproape

de nucleu şi cel puţin o creastă care face un circuit complet şi care
poate fi spiral, oval sau circular.
Spirale accidentale (w) - au două sau mai multe delte

reprezentând din combinaţia a două tipuri diferite de simboluri pe
aceeaşi amprentă (figura nr.11).
58
MODELE INTERMEDIARE - se referă la amprentele care par a fi

supuse unei clasificări, dar care prezintă totuşi caracteristici ale celei
de a doua clasificări.
De aceea un model şi clasificarea trebuie înregistrate pe amprentă.
Caracteristicile primare în clasificarea automată pentru modele
intermediare sunt:
- urme cu creste care vin dinspre deltă şi alunecă spre nucleu întrerupând
curbura crestelor care formează nucleul spiralat;
- urme cu două delte, o deltă fiind alături de nucleu.
ANORMALE - caracteristicile primare:

- un model necunoscut datorită unei cicatrice sau pete de pe desenul
papilar;
- degete deformate sau bandajate;
- nici o urmă vizibilă ,dar nici indicaţie de amputare;
- amputări atipice (când nu este vizibilă nici o urmă).
AMPUTĂRI (X) - Clasificarea amputărilor este înregistrată atunci când o

amprentă nu este vizibilă. Căsuţele (spaţiilor) de pe fişa cu impresiuni care
indică un deget amputat sunt clasificate ca fiind amputate (figura nr.13).
59
Caracteristicile urmelor papilare precum şi tipul simbolurilor

folosite în reprezentare de către sistemul AFIS sunt aceleaşi ca la
impresiunile papilare.
60
5. MATERIALIZAREA EXAMENULUI COMPARATIV

În situaţia stabilirii unei identificări dactiloscopice, sistemul
oferă facilitatea întocmirii de planşe dactiloscopice demonstrative,
necesare în rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice sau expertizele
dactiloscopice.
Planşa demonstrativă realizată cu ajutorul tehnologiei AFIS
Modernizarea sistemului AFIS cu ultimele descoperiri în materie

este redată prin noua generaţie a sistemului OMNITRAK care prezintă
următoarele facilităţi:
- compatibilitate cu programele U.E. în domeniu şi sistemele
AFIS ale altor firme producătoare;
- migrarea secvenţială de la AFIS 2000 la OMNITRAK;
- procesarea automată a amprentelor, fotografiei, semnăturii şi
datelor de identificare a persoanelor;
- calitate superioară a preluării şi prelucrării urmelor papilare
prin utilizarea filtrelor de curăţare a imaginii, stabilirea
şanţului şi crestelor papilare,
- procesarea automată a amprentelor palmare inclusiv
extremitatea regiunii hipotenare;
- setarea automată a parametrilor de căutare;
- selectarea unei urme dintr-un grup de urme suprapuse
61
- vizualizarea imaginii tridimensionale a urmei papilare sau

impresiunii codificate în scopul verificării calităţii marcajului
minuţiilor;
- posibilitatea de import electronic de la faţa locului a urmelor
prin fotografiere digitală la mărime naturală şi transmiterea
spre verificare cu ajutorul unui calculator portabil la baza de
date centrală.
62
CAPITOLUL IV
IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ŞI VORBIRE
1. FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL IDENTIFICĂRII PERSOANEI

DUPĂ VOCE ŞI VORBIRE
Identificarea persoanei după voce se înscrie printre metodele

tehnico-ştiinţifice moderne pe care criminalistica le pune în slujba
stabilirii adevărului şi descoperirii autorului infracţiunii.
Identificarea vorbitorului după voce şi vorbire se bazează pe
diferenţele existente de la o persoană la alta în construcţia aparatului
fonorespirator, precum şi pe prezenţa unor particularităţi de ordin
fiziologic sau apărute ca urmare a unor stări fiziopatologice.
Identificarea persoanelor după voce şi vorbire este posibilă datorită
următoarelor elemente anatomo-fiziologice şi fiziopatologice care
constituie fundamentul ştiinţific:
A) Stabilitatea pe care o prezintă vocea şi vorbirea în toată
perioada vieţii adulte, până la bătrâneţe;
Vocea poate fi definită ca rezultatul variaţiilor periodice de
presiune ale aerului în cavităţile supraglotice cu particularităţile cu
participarea mecanismului linguopalatal.
Modificările vocii în funcţie de vârstă urmează calea evoluţiei
fiziologice a organismului uman.
După schimbarea vocii la pubertate (în special la băieţi între 12 şi
15 ani), ea rămâne stabilă, în mod normal, pe toată perioada vieţii
adulte, până la bătrâneţe. Aceasta presupune că în tot acest interval de
timp caracteristicile generale şi individuale proprii anatomiei şi
fiziologiei aparatului fonator ale fiecărei persoane îşi menţin o stare
relativ neschimbătoare.
Odată cu înaintarea în vârstă, scade numărul mediu de sunete
sau cuvinte emise într-o unitate de timp. Ca urmare, se constată că la
oamenii vârstnici ritmul verbal este mai lent decât la ceilalţi adulţi.
De multe ori se instalează un fel de răguşeală sau, mai bine zis, o
deformare vocală cu o frecvenţă joasă şi o intensitate slabă.
Concomitent cu înaintare în vârstă se produc modificări în
articularea frazelor, timpul de fonaţie se lungeşte datorită ritmului mai
lent, iar emisiunea prelungită a unei vocale se scurtează în funcţie de
dificultăţile debitului respirator.
La foarte multe persoane în vârstă apare vocea tremurată ca
urmare a neconcordanţei între stimulii primiţi şi răspunsul dat de
muşchii coardelor vocale.
B) Deosebiri ale construcţiei aparatului fonorespirator;
Toate componentele aparatului fonorespirator au o construcţie
proprie fiecărei persoane, care se înscrie în cadrul anatomic general.
63
Printre aceste componente se pot enumera plămânii, bronhiile,

traheea, laringele, coardele vocale, cavităţile bucale şi sinuzale.
Construcţia anatomică a fiecărui component prezintă
particularităţi proprii concretizate în diferenţa existentă de la o
persoană la alta, între dimensiunile, capacitatea şi elasticitatea
muşchilor, ligamentelor, membrelor etc.
C) Particularităţile funcţiei fonatorii;
Sunt determinate de fiziologia specifică actului respirator şi,
îndeosebi, de modul de comportare a coardelor vocale.
Particularităţile funcţiei fonatorii se reflectă în cele trei
caracteristici principale ale unei voci: timbru, frecvenţă, intensitate, în
care primele două sunt deosebit de valoroase pentru identificarea
persoanei, întrucât scapă controlului conştient al acesteia.
D) Particularităţi determinate de unele maladii ale aparatului
fonorespirator;
Sunetul vocal prezintă întotdeauna aceleaşi caracteristici generale
şi individuale, cu condiţia ca starea funcţională a tuturor
compartimentelor care contribuie la elaborarea lui să fie aceeaşi, adică
normală. Orice modificare la nivelul aparatului respirator, coardelor
vocale, mucoasei laringiene, scheletului laringian, aparatului
neuromuscular laringian, faringelui, sinusurilor, cavităţilor nazale şi
bucală va produce perturbări sau modificări ale vocii şi vorbirii, cum ar
fi: răguşeala, diminuarea intensităţii, scăderea înălţimii tonale, pauze
tot mai lungi între fraze, atimbrarea vocii, amputarea sfârşitului
cuvintelor sau al frazelor, strangularea vocii.
2. PROCEDEE SPECIFICE METODEI ROMÂNEŞTI DE

IDENTIFICARE A UNEI PERSOANE DUPĂ URMELE SONORE DE
VOCE ŞI VORBIRE
Metoda românească de expertiză criminalistică a vocii şi vorbirii

prezintă un mod raţional şi ştiinţific de analiză a unui complex de
probleme ce interesează procesul judiciar, referitoare la identificarea
făptuitorului după voce şi vorbire.
2.1. Stabilirea apartenenţei la gen a persoanei
2.1.1. Stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vocii;

Determinarea genului persoanei a cărei voce şi vorbire sunt
imprimate pe fonograma în litigiu uşurează activitatea organelor de
urmărire penală în acţiunea de identificare a făptuitorilor, de stabilire a
răspunderii acestora sau a împrejurărilor în care s-a comis fapta.
Ipoteza se lucru este în deplină concordanţă cu datele deţinute de
medicină şi fonetică, potrivit cărora, din punct de vedere anatomic,
laringele de femeie este situat mai sus decât cel de bărbat şi are
dimensiuni mai reduse. Minima şi maxima emisiunii vocii vorbite de
femeie sunt cu 200-250 cm2/s mai înalte decât în cazul vocii de bărbat.
64
La bărbaţi, valoarea medie a frecvenţei tonului fundamental este

de 125 Hz, în timp ce la femei această valoare medie este de 250 Hz.
La bărbaţi, vocea se înscrie în primul registru, în timp ce la femeie
vocea se înscrie atât în primul registru, cât şi în registrul al doilea (mai
ales în stările afective simulante).
În medie, la femei, frecvenţele formanţilor sunt cu 20 mai mari
decât la bărbaţi.
Aceste neconcordanţe lasă amprente şi în reprezentarea sonoră a
vocii de bărbat şi a vocii de femeie.
2.1.2. Stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vorbirii;
Particularităţile lingvistice observate în vorbirea femeilor au atras
atenţia mai multor cercetători. Aceste particularităţi sunt legate de
trăsăturile fiziologice şi psihice caracteristice.
Femeile pronunţă sunetele cu o energie articulatorie mai slabă şi
au un debit mai rapid.
2.1.3. Stabilirea cu aproximaţie a vârstei în cadrul genului;
Elementele de ordin fonetic pot duce la delimitări între vocea de
tânăr şi vocea de adult, precum şi între vocea de adult şi vocea celor în
vârstă.
Până în jurul vârstei de 12-15 ani, tinerii, cu precădere băieţii, au
o voce cu o octavă mai sus faţă de adulţi, având o frecvenţă cu un
număr mai ridicat de vibraţii.
După vârsta de 45 ani se constată o scădere a debitului, a
intensităţii şi a înălţimii medii. Ritmul verbal devine mai lent şi se
produc modificări, apărând la final vocea tremurată.
În determinarea cu aproximaţie a vârstei un rol îl are şi
diferenţierea lingvistică. În materie de vocabular, generaţia vârstnică
este conservatoare, iar tinerii sunt înclinaţi spre inovaţii.
2.2. Identificarea vorbitorului
Identificarea vorbitorului după voce şi vorbire impune din punct

de vedere tactic, criminalistic, parcurgerea şi respectarea următoarelor
etape:
2.2.1. Examinarea separată

Examinarea separată se realizează prin ascultarea vocii şi vorbirii,
atât la vocea în litigiu, cât şi la modelele de voce şi vorbire prelevate de
le persoanele suspecte, folosindu-se aceleaşi mijloace de redare.
De regulă, datele percepute în această etapă se referă la
caracteristicile generale ale vorbirii.
În faza următoare se procedează la obţinerea vocogramelor în
litigiu pentru a fi comparate cu vocogramele model de comparaţie.
2.2.2. Examinarea comparativă

Pentru realizarea examenului comparativ se procedează la
compararea caracteristicilor generale şi individuale ale vocii şi vorbirii.
65
Prin caracteristici acustice generale ale vocii se înţeleg

particularităţile acustice relativ neschimbătoare ale vocii, proprii unui
grup de vorbitori. Cu ajutorul lor se poate restrânge cercul de vorbitori
suspecţi a fi autori ai vocii în litigiu.
Caracteristicile acustice generale sunt :

- aspectul general al desenului descris de formanţii reprezentaţi
pe vocogramele în bandă lată;
- durata unui cuvânt, propoziţie sau frază - permite să se
deosebească o pronunţare sonoră scurtă de una mai lungă. Durata se
măsoară pe vocogramă de la prima intensitate sonoră care marchează
începutul cuvântului, propoziţiei sau frazei, până la ultima prezenţă
sonoră a sunetului final al cuvântului, propoziţiei sau frazei ce fac
obiectul examinării.
- intensitatea vocii - reprezintă cantitatea de energie sonoră care
trece într-o secundă printr-o suprafaţă de 1 cm2, perpendicular pe
direcţia de propagare.
Prin caracteristici acustice individuale se înţeleg particularităţi
acustice relativ neschimbătoare ale vocii, proprii unui singur vorbitor.
Caracteristicile acustice individuale ale vocii sunt :
- formanţii - componente singulare, constituite în grupe, ale
căror frecvenţe centrale corespund cu frecvenţele de rezonanţă ale
cavităţii aparatului vocal.
- antiformanţii - apar alături de formanţi şi sunt caracterizaţi
prin minime de energie acustică. Aceştia sunt specifici sunetelor nazale
m şi n, şi uneori vocalelor, fiind situaţi pe vocograme în vecinătatea
frecvenţei de 500 Hz.
- frecvenţa vocii - reprezintă numărul de perioade în unitatea de
timp şi se măsoară în cicli pe secundă sau în herţi. Din punct de vedere
subiectiv, frecvenţa vocii se traduce prin senzaţia de înălţime. Cu cât
frecvenţa este mai mică, sunetul pare mai grav şi cu cât frecvenţa este
mai mare, sunetul pare mai acut.
Potrivit metodei româneşti de expertiză criminalistică a vocii şi
vorbirii, pot fi examinate pe vocograme frecvenţa formanţială şi
frecvenţa tonului fundamental.
- bara de sonoritate;
- formantul de nazalitate;
- tranziţia;
- bara care marchează explozia consoanelor redată de
vocogramele în bandă lată;
- durata fiziologică;
- dinamica vocii;
- locusul;
- nazalizarea sunetelor;
- respiraţia în timpul emisiunii vocale.
- compararea caracteristicilor vorbirii;
66
Pe parcursul vorbirii, persoana capătă o deprindere proprie

caracteristicilor specifice aparatului său fonorespirator, un fel al său
aparte de construire şi pronunţare a sunetelor, silabelor, cuvintelor şi
frazelor care compun vorbirea.
Prin caracteristici generale ale vorbirii se înţeleg particularităţile
relativ neschimbătoare ale vorbirii proprii unui grup de subiecţi, care
pot contribui la restrângerea cercului persoanelor suspecte.
Printre caracteristicile generale ale vorbirii se înscriu şi stilurile
funcţionale ale limbii.
Prin caracteristici individuale ale vorbirii se înţeleg acele
particularităţi relativ neschimbătoare, proprii fiecărui vorbitor. Ele pot
contribui în unele cazuri la excluderea unor persoane suspecte din
cercul de suspecţi, iar în alte situaţii la identificarea vorbitorului.
Caracteristicile individuale ale vorbirii pot fi împărţite în
următoarele categorii :
- particularităţi fonetice: accentul, intonaţia, deprinderea de a
prescurta unele cuvinte, apariţia unor corecturi, modul propriu de
pronunţare a cuvintelor străine;
- particularităţi fonetice străine;
- particularităţi lexicale şi frazeologice;
- defecţiuni de pronunţie;
- particularităţi gramaticale.
În procesul demonstraţiei se pot folosi o serie de tehnici, printre
care : fişele cu datele rezultate din ascultare, tabelul sinoptic,
diagramele (diagrama amplitudinii medii), planşele cu vocograme în
care se confruntă caracteristicile coincidente ori necoincidente,
juxtapunerea, suprapunerea între vocograma în litigiu şi cele de
comparaţie şi proiecţia făcută în faţa organelor de urmărire penală sau
a instanţelor de judecată atunci când se dispune astfel.
În marea majoritate a cazurilor se pot formula una din
următoarele concluzii:
- cert pozitivă;
- cert negativă;
- de probabilitate;
- de imposibilitate.
3. SISTEM INFORMATIC DE IDENTIFICARE A PERSOANEI DUPĂ

URMELE DE VOCE ŞI VORBIRE
Sistemul Multi-Speech
reprezintă un program pentru
înregistrarea, analizarea, feedback-ul şi măsurători ale vocii, care
rulează sub sistemul de operare Windows, destinat analizării vocii,
foloseşte o placă de sunet pentru a capta, analiza şi rula mostre de
voci, aduce în mod incontestabil o îmbunătăţire acestei categorii de
programe.
67
Cuprinde aceleaşi modalităţi de analiză ca şi vechiul CSL, cel mai

utilizat sistem de analiză a vocii. Sistemul conţine, de asemenea, un
soft cu numeroase aplicaţii, limitările lui fiind determinate de
componentele hardware audio din computerul pe care rulează. Astfel,
dacă se utilizează o componentă de nivel profesional (exemplu: CSL,
DAT, ADAT, etc) sau dacă aplicaţia folosită nu solicită modalităţi de
măsurare acustică deosebite, sistemul este ideal.
Sistemul, cu opţiunile arătate, poate fi folosit pentru instruire,
cercetare, măsurători ale vocii, în medicină şi nu în ultimul rând în
criminalistică.
Cu toate că este un sistem complex, Multi-Speech este uşor de
utilizat. Manualele de utilizare cuprinzătoare atât online, cât şi offline
ajută utilizatorul. Marea majoritate a funcţiilor principale ale sistemului
pot fi accesate fie direct din bara de lucru, fie prin apăsarea unor taste
predefinite (exemplu: prin apăsarea tastei F3 semnalul captat este
redat).
Toate funcţiile sunt disponibile în meniurile programului. O
funcţie intitulată macro înregistrează o listă cu funcţiile şi setările
folosite, listă ce poate fi vizualizată ulterior.
Sistemul este prevăzut cu mai multe astfel de liste macro
predefinite, dar bineînţeles că programul permite utilizatorului crearea
unor liste proprii. Funcţia macros uşurează auto training-ul, fiind
folosită şi în ceea ce priveşte protocoalele clinice. De exemplu, sistemul
este prevăzut cu o listă macro care la activare încarcă un fişier voce,
filtrează semnalul astfel încât să sune ca o conectare telefonică, în
acelaşi timp ilustrând grafic (spectru) modificările semnalului de bază.
Alte liste macro înmagazinează protocoale clinice pentru ca evaluarea şi
feedback-ul clienţilor să fie rapide şi uşoare.
Rapoartele rezultate sunt, de asemenea, uşor de interpretat
datorită graficelor ce includ analize numerice şi statistici complete.
Uşurinţa utilizării softului acestui sistem este completată de alte
aplicaţii importante. Fiecare funcţie poate fi adaptată chiar şi celor mai
exigente cerinţe. De exemplu, analiza spectrografică poate fi ajustată
pentru nouă benzi de filtrare a lungimii de undă, patru ferestre cu
ajustare prealabilă, scalare, etc.
Configuraţia hard-ului este următoarea: procesor Pentium IV,
CD-ROM, memorie 1GB, un hard cu o capacitate de minimum 200MB
şi o placă de sunet profesională şi suportă următoarele sisteme de
operare: Windows 95, 98, ME, NT, 2000 şi XP.
Opţiunile softului pentru sistemul Multi-Speech
- Instrumente pentru feedback;
- Program şi bază date pentru dereglări în vorbire;
- Profile ale vocii;
- Program voce multidimensional;
- Bază de date palatometer;
- Program de simulare a vocii şi percepţiei;
- Bază de date fonetică;
68
- Real Time Pitch;

- Real Time Spectogram;
- Sona Meci;
- Sintetizare (ASL);
- Program video-fonetic şi bază de date.
Posibilităţi şi limite:
- Captarea şi redarea semnalului pe 8 canale;
- Posibilităţi de scriere şi citire pentru CSL sau fişiere
format *.wav;
- Simboluri IPA;
- Editarea include tăiere, lipire, filtrare digitală;
- Help online şi tutoriale;
- Analiza cuprinde multiple modalităţi de extragere;
- Macros pentru repetarea paşilor utilizaţi;
- Ansamblu de aplicaţii pentru fiecare tip de analiză şi
comandă de editare.
Programul de video fonetică arătat este unul din programele
opţionale pentru sistemul Multi-Speech.
Sistemul este complex, uşor de utilizat, cu multe opţiuni de
analiză a vocii. Este ideal pentru cercetare, training, aplicaţii clinice.
Sistemul, datorită faptului că se bazează pe CSL (cel mai bun sistem de
analiză a vocii) include o arie vastă de funcţii şi aplicaţii pentru
profesionişti.
69
CAPITOLUL V
SISTEM BIOMETRIC DE RECUNOAŞTERE A PERSOANEI

DUPĂ CARACTERISTICILE IRISULUI
1. FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL TEHNICII BIOMETRICE DE

RECUNOAŞTERE A IRISULUI
Securitatea-electronica din zilele noastre se află intr-o nevoie

critică de a găsi alternative corecte, sigure si eficiente din punct de
vedere financiar, la parole şi cifre de indentificare personală (PIN) din
moment ce, anual, cresc în mod dramatic pierderile financiare cauzate
de frauda prin computer precum intrarea frauduloasă în computere şi
furtul de indentitate.
Soluţiile biometrice abordează aceste probleme fundamentale,
pentru că informaţiile biometrice ale unei persoane sunt unice şi nu pot
fi transferate. Biometria constituie metoda automată de
indentificare a unei persoane sau de verificare a identităţii unei
persoane pe baza unei caracteristici morfologice sau
comportamentale. Exemplele de caracteristici morfologice includ
imaginii ale mâinii, degetului, caracteristici faciale si recunoaşterea
irisului. Caracteristicile comportamentale sunt trăsături ce au fost
învăţate sau dobândite. Verificarea semnăturii dinamice, verificarea
vorbitorului, iar dinamicile de presiune sunt exemple de caracteristici
comportamentale.
Sistemul biometric foloseşte elementele componente ale unui
calculator electronic pentru a capta informaţia biometrică şi exemple de
programe si operaţii ce aparţin unui calculator pentru a întreţine şi
manevra sistemul.
In general, sistemul traduce măsuratorile intr-un format
matematic, citibil de computer. Când un beneficiar creează prima dată
un profil biometric, cunoscut ca şi şablon, acel şablon este depozitat
intr-o bază de date. Sistemul biometric compară apoi acest şablon cu
noua imagine creată de fiecare dată când un beneficiar accesează
sistemul.
Biometria furnizează valori in două moduri.
Mai întâi, o componentă biometrică automatizează intrarea intr
o locaţie securizată, eliberând sau cel puţin reducând necesitatea unei
monitorizări pe tot parcursul timpului de către un personal angajat.
In al doilea rând, când intră intr-o schemă de autentificare,
biometrul1 adaugă un nivel puternic de verificare pentru utilizatori şi
1Biometrul - instrument de măsurare a caracteristicilor morfologice sau comportamentale (voce,

vorbire, semnătură)
70
parole. Biometrul adaugă un indentificator unic la reţeaua de

autentificare, unul ce este extrem de dificil de duplicat.
Cardurile inteligente si pachetele de date furnizează şi ele un
identificator unic, dar biometrul are avantaj asupra acestor
echipamente întrucât un utilizator nu îşi poate pierde sau uita
amprenta, retina sau vocea.
Aplicaţiile practice ale sistemelor biometrice vizează diverse
domenii: asistenţă medicală, servicii financiare, transport, siguranţa
publică si justiţie.
Asemenea aplicaţii sunt identificări online pentru Comerţul
electronic, controlul accesului într-o anume clădire sau zona restrictivă,
indentificarea personalului neconectat, maşini automate de citire
financiară (ATM), achiziţionarea de bilete prin intermediul internetului
si controlul accesului in zonele militarizate, etc.
Folosind recunoaşterea irisului, o persoană pur si simplu merge
la dispozitivul automat de recunoaştere a irisului şi priveşte in camera
cu senzori pentru a-şi accesa conturile.
Camera, in mod instantaneu, fotografiază irisul persoanei. Daca
informaţiile despre irişii persoanelor corespund informaţiilor depozitate
in baza de date , atunci accesul se realizează.
O autentificare pozitivă poate fi citită şi prin ochelari de vedere,
lentile de contact si majoritatea ochelarilor de soare.
Este important să distingem dacă un sistem biometric este
folosit pentru a verifica sau indentifica o persoană. Acestea sunt
scopuri separate si anumite sisteme biometrice sunt mai potrivite
pentru unul decât pentru celălalt, deşi nici un sistem biometric nu se
limitează la unul sau la celălalt.
Necesităţile mediului vor dicta ce anume sistem va fi ales. Cel
mai utilizat de catre biometrie este verificarea. După cum sugerează
numele, sistemul biometric verifică utillizatorul bazându-se pe
informaţia furnizată de către utilizator. De exemplu, când X îşi
introduce numele de utilizator şi parola sistemul biometric introduce
datele biometrice pentru X. Dacă există o potrivire, sistemul verifică
dacă utlizatorul este de fapt X.
Identificarea caută să stabilească care este persoana fară
informaţie din partea acesteia.
De exemplu, sistemele de recunoaştere a feţei sunt folosite de
obicei in vederea indentificării. Un dispozitiv captează o imagine a
persoanei, a feţei sale şi caută o potrivire a acesteia in baza de date.
Identificarea este complicată si intensivă din punctul de vedere
al resurselor implicate deoarece sistemul trebuie să activeze o
comparare a imaginilor mult prea complicată, mai degrabă decât o
comparaţie de 1:1 realizată printr-o verificare a sistemului.
Biometria scanării irisului are în vedere caracteristicile unice ţi
trăsăturile irisului uman pentru a verifica identitatea unui individ.
Procesul de scanare a irisului începe cu o fotografie realizată cu
un aparat de fotografiat specializat ce foloseşte o lumină infraroşie
71
pentru a ilumina ochiul şi a capta o imagine cu o rezoluţie foarte

ridicată. Acest proces durează doar una sau doua secunde şi furnizează
detaliile irisului, care sunt înregistrate şi stocate pentru o viitoare
potrivire sau verificare.
Ochelarii de soare şi lentilele de contact nu influenţează calitatea
imaginii si sistemele de scanare a irisului.
Marginea interioară a irisului este localizată printr-un algoritm
de scanare a acestuia care creionează modelele distincte si
caracteristicile irisului. Un algoritm reprezintă o serie de directive ce
arată sistemului biometric cum să interpreteze o problemă specifica.
Algoritmele au un număr de paşi şi sunt folosite de sistemul biometric
pentru a determina dacă un şablon (prima înregistrare) şi o înregistrare
ulterioară sunt identice.
Irisul apare înainte de naştere şi, cu excepţia producerii unui
accident la globul ocular, rămâne neschimbat de-a lungul întregii vieţi
a individului. Este extrem de complex şi are peste 200 de semne unice.
Faptul ca ochiul stâng este diferit de cel drept al unui individ si
ca modele irisurile sunt uşor de capturat, stabileşte tehnologia scanării
irisului ca una aparţinând biometriei, aceasta fiind foarte rezistentă la
false potriviri si fraude.
Rata acceptării de false potriviri pentru sistemele de
recunoaştere a irisului este de unu la 1,2 milioane, statistic mai bună
decât media sistemului de recunoaştere a amprentelor digitale.
Beneficiul real constă in rata mare de respingere a modelelor false.
Scanările amprentelor digitale au o rată de respingere a modelelor false
de 3 procente, in timp ce sistemele de scanare a irisului se laudă cu
rate de un nivel de 0 la sută.
Tehnologia de scanare a irisului a fost încercată in mediile
financiare din Anglia, USA, Japonia si Germania încă de la începuturile
anului 1997. In aceste centre pilot informaţia irisului clientului devine
unealta de verificare pentru acces la un cont bancar, eliminând astfel
necesitatea de a introduce un număr de identificare (PIN) de către
client. Atunci când clientului i-a fost scanat irisul şi verificarea
identităţii a fost pozitivă, accesul a fost permis la contul bancar. Aceste
aplicaţii au avut succes întrucât au eliminat greutăţile întâmpinate de
uitarea parolei sau a pierderii ei.
Aeroporturile au început să folosească scanarea irisului pentru
înregistrarea, identificarea sau verificarea angajaţilor pentru
traversarea zonelor securizate si permiterea accesului pasagerilor pe
liniile aeriene. Acest sistem permite o verificare rapidă si uşoară a
identităţii persoanelor pentru a li se permite accesul prin punctul de
control.
Alte aplicaţii includ monitorizarea transferurilor si eliberărilor de
prizonieri precum si proiecte desemnate să autentifice achiziţii prin
intermediul internetului, operaţiuni bancare prin internet, votul prin
internet si achiziţionarea de acţiuni pe internet, etc.
72
O tehnologie de o acurateţe ridicată precum scanarea irisului are

un succes deosebit pentru ca asigură o securitate mărită.
1.1. Trăsăturile irisului
Irisul are multe trăsături ce pot fi folosite pentru a distinge un

iris de altul.
Una dintre principalele trăsături vizibile este reprezentată de
reţeaua fâşiei de ţesut conjunctiv, care creează aparenţa împărţirii
irisului intr-un mod radial şi se formează de-a lungul a 8 luni de
gestaţie.
Pe parcursul dezvoltării irisului, primele şapte luni de gestaţie,
datorită procesului de morfogeneză haotică, acesta rămâne unic, ceea
ce înseamnă că şi gemenii au irişi diferiţi. Irisul are 266 de grade de
liberate ( numărul desenelor din iris), care permit unui iris să fie
deosebit de un altul.
Faptul că un iris este protejat in spatele pleoapei, reduce
considerabil probabilitatea unui accident şi/sau zgârieturi care să
determine modificări.
De asemenea, irisul nu îmbătrâneşte niciodată ceea ce
înseamnă că rămâne intr-o formă stabilă de la vârsta aproximativă de
un an şi până la moarte.
Folosirea ochelarilor sau a lentilelor de contact (colorate sau
incolore) are un efect minim asupra reprezentării irisului si prin urmare
nu afectează tehnologia identificării.
Din cele prezentate se desprinde concluzia că irisul se
caracterizează printr-o serie de trăsături care permit identificarea
persoanei, cum ar fi:
- unicitate;
- imuabilitate;
- nu poate fi contrafăcut;
- diversitatea varietăţilor (desenelor) din iris;
- nu poate fi influenţat prin utilizarea accesoriilor (ochelari,
lentile de contact).
Irisul uman
73
Recunoaşterea irisului se bazează pe următoarele caracteristici

vizibile principale:
- ţesutul conjuctiv care dă aparenta de divizare a irisului în
fâşii radiale;
- cercurile;
- semnele;
- pistruii;
- coroana.
Se poate spune că irisul are un cod.
Exprimat in mod simplu, tehnologia recunoaşterii irisului
converteşte aceste caracteristici vizibile ca o secvenţă de coduri cu o
lungime de 512 byte pentru un model înregistrat în vederea
încercărilor de identificare.
În opinia doctorului Daugman, diametrul de 11 mm al irisului,
furnizează 3,4 bytes de informaţii pe milimetru pătrat.
Aceasta densitate de informaţie arată că fiecare iris poate avea
266 "grade de libertate1" aşa cum este citată in majoritatea lucrărilor
din literatura de recunoaştere a irisului.
Un punct cheie al tehnologiei de diferenţiere a scanării irisului il
constituie faptul că modelele de 512 bytes pentru fiecare iris facilitează
o viteză de potrivire de peste 500.000 de modele pe secundă.
2. SISTEMUL BIOMETRIC DE RECUNOAŞTERE PE BAZA SCANĂRII

IRISULUI
Procesul de identificare a irisului se realizează cu ajutorul mai

multor sisteme. In general, procesul sistemului de identificare a irisului
include urmatorii patru paşi:
1. captarea imaginii;
2. definirea locaţiei irisului;
3. optimizarea imaginii;
4. depozitarea şi compararea imaginii.
Imaginea irisului poate fi captată de un aparat de fotografiat
standard folosind deopotrivă lumina naturală şi infraroşie şi poate fi o
procedură manuală sau una automată.
Aparatul de fotografiat poate fi poziţionat la o distanţă cuprinsă
între 9 cm şi un metru pentru a capta imaginea.
In procedura manuală, utilizatorul trebuie să ajusteze aparatul
de fotografiat pentru a încadra irisul şi trebuie să fie la o distanţă între
15 cm pană la 30 cm de aparatul de fotografiat.
Acest proces este mult mai greu când se realizează manual si
necesită o pregătire specială a utilizatorului pentru a avea succes.
Procedura automată foloseşte un set de aparate de fotografiat ce
localizează automat faţa şi irisul. Îndată ce aparatul de fotografiat a
74
localizat ochiul, sistemul de recunoaştere al irisului identifică apoi

imaginea care ilustrează cel mai bine centrarea si claritatea irisului.
Imaginea este apoi analizată pentru a identifica limitele externe
ale irisului acolo unde întâlneşte sclerotica, limita pupilară şi centrul
pupilei ochiului.
Sistemul de recunoaştere identifică apoi zonele de imagine a
irisului ce se potrivesc extragerii trăsăturii si analizei. Aceasta implică
zonele de transfer ce sunt acoperite de pleoape, orice umbre adânci.
Îndată ce imaginea a fost captată, un asemenea algoritm ar
trebui folosit pentru a filtra si a desemna segmentele irisului in sute de
vectori.
Algoritmul ar mai trebui să ia in considerare modificările ce pot
apărea intr-un iris, extinderea sau contracţia pupilei datorată influenţei
luminii.
Această informaţie se foloseşte pentru a produce o înregistrare a
vectorului denumit Codul-Iris ce reprezintă o înregistrare de 512 bytes
care este apoi stocată într-o bază de date pentru o viitoare comparaţie.
2.1. Teoria WAVELET
In aceasta secţiune vom discuta in detaliu sistemul propus.

Sistemul conţine următorii paşi principali:
- achiziţionarea imaginii,
- localizarea irisului,
- coordonarea sistemelor,
- procesul de recunoaştere , identificare şi evaluarea potrivirii şi
clasificării.
Fiecare pas este descris după cum urmează:
Pasul 1: Achiziţionarea imaginii oculare :

Una dintre cele mai mari provocări ale sistemului de
recunoaştere a irisului automatizat este de a captura o imagine de
înaltă calitate a irisului in timp ce rămâne non-invazivă faţă de
persoana de la care se captează imaginea irisul. Întrucât irisul este
relativ mic (cu un centimetru in diametru), de culoare închisă iar
persoana este foarte sensibilă cu privire la ochii ei, se impune o
manevrare atentă.
Pentru capturarea imaginii irisului trebuie avute in vedere
următoarele:
 imaginile irisului trebuie astfel achiziţionate încât să aibă
suficientă rezoluţie şi acurateţe pentru a fi folosite în procesul de
recunoaştere;
 un bun contrast al irisului fără a presupune un nivel de
iluminare care să deranjeze persoana;
 imaginile ar trebui să fie bine î
 încadrate (centrate);
75
 distorsiunile imaginilor achiziţionate trebuie să fie pe cât posibil

eliminate.
În acest scop, se va utiliza un sistem alcătuit din următoarele
componente:
- 2 surse de iluminare cu lămpi halogen de 50W fiecare;
- cameră digitală de fotografiat (CCD) pentru captarea imaginii
irisului;
- calculator echipat cu placă de captură a imaginilor (frame
grabber).
Lampă halogen 50W
12 cm
8 cm
9 cm
Placă
captură
Monitor
de Camera CCD
8 cm
12 cm
Lampă halogen 50W
Configuraţia echipamentului de achiziţie a imaginii irisului
Pasul 2: Localizarea Irisului:

Utilizând imaginea oculara, limita dintre pupilă şi iris este
detectată după ce poziţia ochiului in imaginea dată este localizată.
După ce centrul şi radiile pupilei sunt extrase, radiile dreapta şi stânga
ale irisului sunt căutate pe baza acestor date.
Pasul 3: Stabilirea sistemului de coordonate:

Folosind centrul şi radiile ce sunt calculate în prealabil, se
stabileşte sistemul polar de coordonate în care este extrasă
caracteristica irisului.
Pasul 4: Recunoaşterea/Identificarea irisului:

Tiparul extras al irisului este partiţionat în urme sub forma de
bandă. Fiecare regiune locala a acestor urme este transformată cu
ajutorul unui filtru special de curăţare 2D, într-un număr complex. De
fapt, semnul părţii reale sau imaginare a numărului transformat este
codat in 1 pentru semn pozitiv si 0 pentru semn negativ. Bytes astfel
76
obţinuţi sunt comparaţi cu bytes tuturor codurilor personale din baza

de date sau memoria înregistrată
pentruÎn
irisul
celedat
dinprin
urma,
potrivirea
sistemulscorului.
ia o decizie de a recunoaşte/identifica
77
CAPITOLUL VI
IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ URMELE

DE URECHE
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. FUNDAMENT ŞTIINŢIFIC
Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după urmele de

ureche a fost realizat de clasicii ştiinţei criminalistice. Iată opiniile
unora dintre aceştia:
Prof. A. A. Reiss, de la Universitatea din Lausanne, în cartea sa
,,Portretul vorbit” afirma că “ Urechea prezintă cele mai caracteristice
elemente din tot corpul omenesc mulţumită variaţiei în mărime şi
adâncime a formelor. Urechea prezintă o cantitate atât de mare de
forme diferite încât este aproape imposibil de găsit două persoane care
au urechile absolut identice. În plus, forma urechii nu se modifică de la
naştere până la moarte.”
Prof. Dr. A. Niceforo, arată că ,,În scopul descrierii, urechea
reprezintă cea mai importantă parte, deoarece acest organ oferă cele
mai multe şi esenţiale variaţii. Urechea este atât de diferită pentru
fiecare persoană, încât o descriere precisă, cu toate aspectele
caracteristice, poate fi suficientă pentru identificare.”
Urechea face parte din semnalmentele anatomice ale omului care
prezintă un caracter de imuabilitate şi de diversiate, ceea ce constituie
fundamentul ştiinţific al identificării persoanelor după urmele pe care le
lasă.
Utilizarea în mod sistematic a urmelor de ureche în procesul
identificării infractorilor şi probarea vinovăţiei acestora, de către
specialiştii criminalişti a avut ca rezultat constituirea unei colecţii cu
urme de ureche ale unor autori de infracţiuni comise pe raza
municipiului Bucureşti.
Datorită poziţiei pe care o ocupă în ansamblul capului, urechea,
mai precis pavilionul acesteia este ferit de acţiunea directă a unor
factori externi. Stabilitatea în timp a formei pavilionului este
determinată de structura sa cartilaginoasă. Ceea ce se modifică la
pavilion este dimensiunea lui. Modificări mai pot interveni şi ca urmare
a unor accidente, cum ar fi tăierea sau penetrarea lobului. În cazul
când intervin asemenea situaţii, posibilitatea identificării persoanei
după urma lăsată de ureche este mult mai mare.
Unicitatea ,,desenului” sau formatului urechii rezultă atât din
forma generală a pavilionului, dimensiunea şi modul său de expunere,
cât şi din caracteristicile proprii fiecărui element component (margine,
lob, tragus, antetragus, antehelix etc.).
Acestei unicităţi i se mai adaugă încă o proprietate importantă,
şi anume fixitatea.
78
2. DESCOPERIREA ŞI RELEVAREA URMELOR DE URECHE
De cele mai multe ori, urmele de ureche au fost descoperite la

locul faptei pe uşile apartamentelor în care infractorii au pătruns prin
deschiderea încuietorilor, cu chei potrivite, ori prin forţarea sistemelor
de asigurare. În unele cazuri, urmele de ureche au fost găsite chiar pe
uşile situate pe acelaşi palier, faţă în faţă cu cele forţate.
Locul şi poziţia urmelor indică faptul că acestea au fosr create în
procesul de ascultare cu urechea lipită de uşă, a eventualelor zgomote
din interiorul apartamentului.
Au fost descoperite asemenea urme pe caroseriile unor
automobile, pe geamurile unor vitrine, pe pereţii laterali ai unor cutii de
ambalaj sau ale unor case de bani (ce au fost mutate din loc sau furate
cu totul).
La faţa locului, urmele de urechi pot fi statice sau dinamice,
latente sau vizibile.
În majoritatea cazurilor, urmele de ureche au fost descoperite la
faţa locului în stare latentă, necesitând operaţiuni de relevare pentru a
putea fi transformate în imagini vizibile.
În practica relevării urmelor de urechi au fost utilizate tehnicile
de relevare a amprentelor digitale, în special pudrele de relevare, din
care exemplificăm: argentoratul, ceruza, galben fluorescent. În cazul
urmelor rămase pe cutii de carton a fost folosită ninhidrina.
Relevarea constituie, de regulă, o operaţiune simplă, mai dificilă
dovedindu-se identificarea urmelor după forma lor specifică, care
seamănă în multe cazuri cu petele de grăsime sau murdărie rămase
întâmplător pe suprafeţele purtătoare de urme. Specialistul criminalist
ce caută astfel de urme trebuie să recunoască formele generale şi
fragmentare ale urmelor de ureche.
3. CARACTERISTICI GENERALE ŞI INDIVIDUALE
Urmele lăsate de urechi fac parte din categoria urmelor formă,

reflectând construcţia exterioară a obiectului creator.
Înaintarea în vârstă a individului este însoţită de unele
modificări lente şi permanente, care se manifestă prin accentuarea
unor caracteristici sau apariţia altora noi. Trăsăturile caracteristice ale
urechii pot suferi modificări, fie accidentale, fie în urma unor operaţii
estetice, care fac să apară trăsături caracteristice noi.
Identificarea se va realiza cu dificultate dacă în intervalul dintre
momentul creării urmei şi cel al prelevării modelului de comparaţie au
intervenit modificări esenţiale.
a) Caracteristici generale
- formă generală: ovală, rotundă, dreptunghiulară, triunghiulară;
- mărime: foarte mică, mică, normală, mare, foarte mare;
- poziţie: normală, superioară, inferioară, puţin adâncită,
închisă, adâncă, ieşită în afară;
79
Caracteristicile urechii sunt determinate de părţile constitutive

ale pavilionului extern:
1.helixul originar; 8.tragusul;
2.helixul anterior; 9.antetragusul;
3.helixul superior; 10.lobul;
4.helixul posterior; 11.conca;
5.antehelixul superior; 12.depresiunea digitală;
6.antehelixul median; 13.depresiunea naviculară.
7.antehelixul inferior;
Helixul se prezintă sub forma unei ridicături cartilaginoase care

înconjoară pavilionul din partea anterioară până în partea posterioară.
Altfel spus, helixul începe de deasupra tragusului-chiar din concă- şi se
continuă până la lob. El se compune din patru părţi, respectiv helixul
originar, helixul anterior, helixul superior şi helixul posterior. Helixul
originar poate fi lung, mijlociu sau scurt, începând din concă şi până la
vârful de sus al urechii. Helixul superior începe de la vârful urechii şi se
continuă până la îndoitura dinapoi a urechii, putând fi scurt, mijlociu,
lung. Din punct de vedere al lăţimii, acesta poate fi lat, mijlociu sau
îngust. Acelaşi lucru şi în cazul helixului posterior-care trece de la
îndoitura dinapoi a urechii până la lob, acesta fiind apreciat ca lung,
mijlociu sau scurt, respectiv lat, mijlociu ori îngust.
Antehelixul este proeminenţa care se găseşte în interiorul
pavilionului urechii, având o poziţie aproape paralelă cu helixul
superior şi posterior. El poate prezenta diverse forme: concav, convex
sau rectiliniu. De regulă, cu ocazia descrierii se pune accent pe
particularităţile acestuia, concretizate în:
-absenţa antehelixului;
80
-atrofierea, hipertrofierea sau aderenţa la helix;

-poziţia faţă de helix, respectiv la acelaşi nivel, în acelaşi plan ori
proeminent.
Tragusul este un cartilagiu mic-de obicei în formă triunghiulară
reprezentând o proeminenţă ce se găseşte sub helixul originar şi care
acoperă, parţial, orificiul auditiv al urechii. Acesta se descrie după
volum, adică mic, mijlociu sau mare.
Antetragusul reprezintă proeminenţa cartilaginoasă aflată între
conca şi lobul urechii. Mai mult sau mai puţin accentuat, antetragusul
este localizat la partea inferioară a antehelixului, părând a fi o
continuare a acestuia. Acesta este examinat fie sub aspectul înclinaţiei
orizontal sau oblic-, fie din punct de vedere al profilului, respectiv
concav, rectiliniu sau convex. Luând drept criteriu volumul,
antetragusul poate fi mic, mijlociu, mare sau lipsă.
Lobul este partea cea mai de jos a pavilionului urechii, fiind
examinat din mai multe puncte de vedere:
-sub aspectul formei::oval, rotunjit, ascuţit;
-după mărime: mic, mijlociu, mare;
-după aderenţă: lipit, semilipit, liber.
Şi în cazul lobului trebuie să se pună accent pe evidenţierea

particularităţilor acestuia, respectiv: perforat, ascuţit, absent parţial
sau absent total.
Conca reprezintă orificiul ce permite sunetului să pătrundă în
urechea internă şi poate prezenta următoarele particularităţi:
-împinsă înapoi;
-îngustă;
-largă;
-înaltă;
-de-a curmezişul;
-foarte mică;
-foarte profundă;
-atrofiată.
Celelalte două părţi ale pavilionului urechii, respectiv
depresiunea-fosa-digitală şi depresiunea-fosa-naviculară se examinează
tot sub aspectul formei şi al dimensiunilor.
b)Caracteristicile individuale
Caracteristicile individuale ale urechii se referă la forma şi
dimensiunea fiecăreia dintre părţile componente ale pavilionului, din
punctul de vedere al lungimii, lăţimii şi distanţei dintre ele, precum şi
existenţa unor semne particulare, cum ar fi: negi, lob găurit, lob tăiat
etc.
Caracteristici individuale:
- margine subţire;
- margine groasă;
- margine punctată;
81
- margine tăiată;
- margine încreţită;
- ureche superioară rămată;
- ureche plată;
- ureche ca o conopidă;
- ureche deformată;
- ureche căzută;
- lob curbat interior;
- lob curbat exterior;
- ureche fără lob;
- lob pătrat;
- lob rotund;
- lob ascuţit;
- lob străpuns;
- lob răsucit;
- tragus ascuţit;
- tragus încrucişat;
- tragus bifurcat;
- tragus cu păr;
- antetragus lipsă;
- antetragus ascuţit;
- antetragus fuzionat cu helixul;
- antetragus cu abundenţă de păr;
- degerătură tăiată;
- adaus Darwinian;
- tubercul Darwinian;
- proiecţie Darwiniană;
- vene vizibile;
- vene-cicatrice;
- vene-păr;
- vene vagi;
- semne de operaţie estetică;
- ciupituri de vărsat.
4. ETAPELE EXAMINĂRII
4.1. Examinarea separată

În cadrul etapei examinării separate se studiază şi se delimitează
caracteristicile generale şi cele individuale, atât în urma creată de
urechi, cât şi în modelele prelevate de la persoanele suspecte.
Prelevarea probelor de comparaţie pentru urmele de ureche se
realizează cu ajutorul unor plăci de sticlă cu dimensiuni de 20/30 cm.
fixate aproximativ la înălţimea la care a fost descoperită urma.
Persoana de la care se prelevează urma va atinge cu urechea
placa de sticlă în mod repetat şi cu diferite grade de apăsare, după care
specialistul criminalist va releva urmele create.
82
Operaţiunea se repetă cu ambele urechi până se obţin amprente

complete sau fragmente similare cu cele de la faţa locului.
Este bine ca modelele de comparaţie să fie realizate de
specialistul criminalist care efectuează compararea urmelor şi în final
expertiza acestora.
4.2. Examinarea comparativă

În etapa examinării comparative se analizează coincidenţele de
mărime şi plasament ale caracteristicilor reliefate în etapa precedentă,
ţinându-se seama de eventualele modificări ce puteau să apară între
momentul creării urmei şi cel al prelevării modelelor de comparaţie.
4.3. Demonstraţia
Existenţa unor puncte caracteristice coincidente în urmă şi în
modelul de comparaţie se demonstrează cu ajutorul confruntării,
juxtapunerii sau suprapunerii.
Ilustrarea rezultatului suprapunerii poate fi realizată în cadrul
raportului de expertiză, cu ajutorul unei folii transparente, conţinând
imagini la aceeaşi scară ale urmei şi amprentei urechii care se aşează
peste pozitivul fotografic al acestora sau una peste alta.
În unele situaţii se pot face măsurători privind lungimea unor
caracteristici, distanţa dintre ele şi anumite puncte de referinţă,
valoarea unghiulară a unor elemente etc.
Atât caracteristicile coincidente, cât şi cele care nu coincid sunt
indicate cu săgeţi numerotate, făcându-se în acelaşi timp şi descrierea
lor. Indicarea elementelor caracteristice se face pe fotografia urmei şi
cea a modelului de comparaţie, în planşa demonstrativă.
4.4. Formularea concluziei

Expertul criminalist poate formula, după caz, una din
următoarele concluzii:
- cert pozitivă;
- cert negativă;
- de probabilitate;
- de imposibilitate.
5. POSIBILITĂŢI ŞI LIMITE
Prin examinarea urmelor de urechi se pot efectua expertize

antropometrice şi traseologice.
Răspunsurile ce pot fi date de expert se referă la următoarele:
Când se prezintă numai urmele:
-numărul persoanelor care au creat urmele;
-sexul, vârsta şi înălţimea aproximativă ale persoanei;
-malformaţiile prezentate de ureche;
-mecanismul de formare a urmei;
-vechimea aproximativă a urmei.
83
Când se prezintă urmele şi modele de comparaţie:

-dacă urmele de ureche au fost sau nu create de persoana de la
care s-au prelevat modele de comparaţie.
84
Master de criminalistică
CAPITOLUL VII
IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ URMELE DE BUZE
1. NOŢIUNI GENERALE
Abia în ultimele două decenii buzele au început să prezinte interes

pentru cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor
după urmele lăsate pe diferite obiecte. Deja este stabilit cu certitudine
că liniile coriale ale buzelor au variate caracteristici individuale, cu
apreciabilă durată de existenţă în privinţa formelor şi poziţiilor pe care
le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactul
nemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe
obiectele respective urme, după care se poate ajunge chiar la
identificarea reliefului labial.
Urmele pot reproduce atât întregul relief al buzelor, respectiv liniile
papilelor coriale (ridurile verticale şi orizontale), în toate amănuntele
acestora, cât şi dimensiunile lor.
Urmele de buze se găsesc relativ rar la locul săvârşirii infracţiunii
şi de aceea aportul lor la identificarea autorilor faptelor penale este
procentual mai redus decât al altor urme.
Aria elementelor pe care urmele de buze le pot furniza examinării
criminalistice este mai bogată decât a altor urme. Astfel, în afară de
detaliile specifice formei, ele prezintă şi alte elemente, care pot servi la
identificare, ca: natura şi compoziţia machiajului, grupa sanguină
(după secreţiile biologice depuse în urmele de buze).
Certitudinea identificării îşi are justificarea în faptul că desenele
coriale sunt absolut unice la o persoană, fiind, prin urmare,
individuale.
De asemenea, trebuie să se sublinieze că valoarea de identificare
rezidă şi în aceea că desenul lor este relativ stabil, adică se păstrează în
aceeaşi formă o perioadă destul de îndelungată.
Pentru a se înţelege mai bine mecanismul de formare a urmelor de
buze, în cele ce urmează se face o descriere anatomică a cestora.
85
Descrierea anatomică a buzelor :
1. Buza superioară;
2. Buza inferioară;
3. Unghiurile buzelor;
4. Şanţul nazo-labial;
5. Tuberculul buzei superioare;
6. Gropiţa mediană.
Peretele anterior al cavităţii bucale este reprezentat de cele două

buze: superioară şi inferioară.
Buza superioară este delimitată de regiunile învecinate-nazală şi
geniană-prin şanţul nazo-labial în partea centrală şi genio-labial în
părţile laterale. Buza inferioară se delimitează de regiunea mentonieră
prin şanţul mento-labial.
Punctele în care cele două buze se unesc se numesc unghiurile
buzelor.
Ca aspect exterior, fiecare buză are caractere morfologice distincte:
buza superioară prezintă pe linia mediană un şanţ vertical, denumit
şanţul subnazal sau ,,filtrul”, care merge de la baza septului cutanat
nazal până la marginea liberă a buzei, unde se termină cu o
proeminenţă mai mult sau mai puţin pronunţată-tuberculul buzei
superioare.
Buza inferioară prezintă pe linia mediană o depresiune numită
gropiţa mediană.
Buzele prezintă în structura lor următoarele categorii de ţesuturi:
-tunica tegumentară, care este formată din pielea exterioară a
buzelor;
-tunica musculară, din care sunt constituite buzele în grosimea
lor;
86
-tunica submucoasă, ce cuprinde glandele salivare;

-tunica mucoasă, care este ţesutul ce căptuşeşte buzele pe faţa lor
internă.
Dintre acestea, cea mai mare importanţă criminalistică o prezintă
tunica mucoasă, care se mai numeşte şi mucoasa labială.
2. CARACTERISTICI GENERALE ŞI INDIVIDUALE
2.1. Caracteristici generale
Caracteristicile generale proprii urmelor de buze se referă la

formă, grosime şi lungime.
După formă, urmele lăsate de buze pot fi: urme ale buzelor lungi,
corespunzătoare unei guri largi şi urme ale buzelor scurte
corespunzătoare unei guri mici.
În ceea ce priveşte grosimea urmelor lăsate de buze, acestea sunt
subţiri, groase şi împerecheate alternativ (buza de sus groasă, iar cea
de jos subţire sau invers).
Lungimea urmelor lăsate de buze poate fi mare, mijlocie sau
mică. Ea se măsoară între extremităţile comisurilor, având
dimensiunile între 32 şi 56 mm. Lungimea creşte odată cu vârsta
persoanei. La tinerii în vârstă de 25 de ani, lungimea urmelor de buze
este de aproximativ 47 mm.
2.2. Caracteristici individuale

Caracteristicile individuale pe care le prezintă
urmele lăsate de buze se referă la poziţia, forma, lungimea şi grosimea
papilelor coriale.
Prin poziţia papilei coriale se înţelege locul unde este amplasată
pe suprafaţa buzei. Papilele coriale pot avea forme diferite, fiind:
convexă, ca punct, ca fragment, capăt de linie etc. Din punct de vedere
al lungimii, papilele coriale sunt mari, medii şi scurte.
Grosimea papilelor coriale este mai mare spre interiorul buzei,
descrescând spre exteriorul acesteia.
3. MECANISMUL DE FORMARE ŞI DESCRIEREA URMELOR DE

BUZE
Amprentele buzelor se creează datorită depunerii pe suprafeţele

obiectelor cu care vin în contact a secreţiilor de natură biologică ce se
găsesc permanent pe tegumentul acestora, precum şi a grăsimilor ori
sucurilor alimentare aflate pe ţesutul ,,pars intermedia”, reproducând
astfel relieful buzelor constituit din papilele coriale.
Fidelitatea desenului papilelor coriale reprodus pe un obiect de
contact depinde de fineţea suprafeţei sale, de coeficientul de adeziune,
87
de abundenţa acestei substanţe şi de gradul de apăsare a buzelor în

momentul când ele au fost lipite de obiectul primitor. Cele două obiecte,
creator şi primitor, trebuie să aibă anumite proprietăţi şi procesul de
formare a urmelor respective să se realizeze astfel încât ele să
reproducă detaliile reliefului labial pentru crearea unor urme de buze
utile cercetării criminalistice. Obiectele primitoare trebuie să fie cu
suprafeţele netede, fără substanţă străină în zonele de contact. Pe
obiectele cu suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu substanţe străine, ca
obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate, unele alimente, de pildă,
pâinea, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.
Buzele, dacă sunt îmbâcsite cu substanţe străine, cum sunt
alimentele, grăsimile, lasă pe obiectele cu care vin în contact urme sub
formă de mânjituri, în care rar se disting doar fragmente din detaliile
reliefului labial. Procesul de creare a urmelor de buze, de asemenea,
trebuie să se desfăşoare într-un anumit mod. În primul rând, buzele să
nu alunece pe obiectul primitor, apoi, contactul cu obiectul primitor să
se facă o singură dată într-o anumită zonă, deoarece prin contact
repetat, în aceeaşi zonă, se realizează suprapunere succesivă de urme,
primele fiind acoperite, deformate de cele create ulterior, care, de
asemenea, sunt fragmentate de urmele precedente.
Urmele de buze pot fi statice şi dinamice, de adâncime şi de
suprafaţă, iar acestea din urmă vizibile sau latente. Urme de adâncime
ale buzelor, cu detalii individuale, se creează foarte rar, doar pe obiecte
cu accentuate proprietăţi plastice, ca, de pildă, untul, margarina,
marmelada. Când urmele de buze sunt dinamice, nu avem posibilităţi
de identificare după caracteristicile reliefului labial. Ele, însă, pot fi
utile cercetării criminalistice sub alte aspecte.
4. DESCOPERIREA ŞI EVIDENŢIEREA URMELOR DE BUZE

Urmele de buze, în majoritatea situaţiilor, se găsesc în stare
latentă. Din această cauză, trebuie cautate cu multă atenţie pe
obiectele de la locul faptei şi după ce au fost descoperite, să procedeze
la evidenţierea lor.
În rândul obiectelor apte de a primi şi păstra urmele de buze ar
putea fi inclusă întreaga gamă de obiecte pe care pot fi create urmele
reliefului papilar. Dar, datorită formei şi destinaţiei lor, foarte puţine
din atare obiecte, în activitatea obişnuită a omului, intră în contact
nemijlocit cu buzele sale. Deci, în procesul căutării urmelor de buze, se
va ţine seama de faptul că dintre obiectele cu suprafeţe netede sau
lucioase, prin natura lor, numai o parte pot fi purtătoare ale urmelor de
acest fel. Astfel, în rândul acestora fac parte diferite obiecte de uz
casnic, ca pahare, ceşti sau altele pentru exercitarea anumitor profesii
cum ar fi instrumentele stomatologice ori muştiucurile instrumentelor
muzicale de suflat, uneori chiar şi pielea corpului uman.
Urmele de buze vizibile se descoperă cu multă uşurinţă, prin
simpla examinare cu ochiul liber a obiectelor suspecte. Însă, foarte rar
88
se creează urme de buze vizibile, doar în situaţiile când buzele sunt

machiate cu rujuri de calitate inferioară. Pentru descoperirea urmelor
latente, se aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de
mâini. Pentru început, obiectele suspecte se examinează sub diferite
unghiuri de incidenţă a luminii naturale sau artificiale. Substanţele
străine de pe suprafaţa obiectului examinat reflectă lumina sub alt
unghi decât fondul obiectului respectiv. Dacă nu se obţin rezultatele
dorite, se poate recurge, în continuare, la folosirea lămpii portative de
raze ultraviolete, în condiţii de întuneric. Sub razele ultraviolete,
substanţa lăsată de buze, fiind de cele mai multe ori de provenienţă
organică, are o fluorescenţă albăstruie, ca de altfel şi alte substanţe de
natură organică. Ca mijloace optice pentru mărit se folosesc lupele din
dotarea trusei criminalistice, în condiţii de iluminare corespunzătoare a
obiectului purtător de urmă.
Evidenţierea urmelor de buze, descoperite în starea latentă, se
face prin unul din procedeele aplicate la evidenţierea urmelor invizibile
de mâini. Alegerea procedeului şi a substanţei potrivite se face în
funcţie de natura obiectului primitor, de cantitatea substanţei
sedimentate şi de vechimea urmelor.
Trebuie însă cercetat dacă urmele de buze sunt umede sau
uscate, înainte de a proceda la evidenţierea lor, fiindcă numai dacă
sunt relativ zbicite se evidenţiază cu şanse de succes.
Pentru evidenţierea urmelor de buze, prafurile potrivite sunt cele
de granulaţie fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul
obiectului purtător.
Relevare urmelor de buze se efectuează prin următoarele metode:
A) PUDRAREA. Constă în pulverizarea, într-un strat extrem de fin,
a pudrei relevante pe suprafaţa presupusă că păstrează urma de buză
sau aşternerea ei cu o pensulă fină, după ce, în prealabil, a fost
introdusă de câteva ori în recipientul cu praf relevant. Pensula astfel
pregătită este plimbată pe deasupra urmei, atingîndu-se uşor suprafaţa
ei pentru a se lipi pulberea. Surplusul de praf relevant care a aderat pe
urmă, fie la pensulare, fie la pulverizare, este apoi îndepărtat prin
ştergerea foarte uşoară a suprafeţei obiectului cu pensula
dactiloscopică până ce urma a devenit clară, bună de exploatat, în ea
observându-se detaliile caracteristice ale buzelor.
Pulberea relevantă se alege în funcţie de culoarea fondului pe care
se găseşte urma, culoarea acesteia trebuind să fie în contrast cu
fondul.
Pulberile folosite pot fi atât cele cunoscute în dactiloscopie (pulberea
de aluminiu, oxidul de cupru, acidul betaxinaftoic în amestec cu
pigmentul galben fluorescent, negrul de fum, carbonatul bazic de
plumb, grafitul etc.) cât şi altele, mai ales pudrele întrebuinţate în
cosmetică.
Obiectele umede sau reci se prind astfel cu mâna încât să nu se
şteargă sau să se altereze urmele existente şi se aşază în locuri aerisite
89
şi uscate, unde sunt lăsate să se usuce relativ lent, după care urmele
se prelucrează în cele mai bune condiţii.
B) AFUMAREA. Se efectuează după aceleaşi procedee ca cele
folosite la urmele de mâini. Se aplică mai ales la relevarea urmelor
aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat.
Procedeul care a dat cele mai bune rezultate în relevarea urmelor de
buze constă în ,,afumarea” cu granule de camfor (circa 3-4 grame), care
ard cu un fum negru şi gros. Obiectul examinat va fi plimbat încet prin
jetul gros de fum, în aşa fel încât pe suprafaţa tratată să se aşeze un
strat dens de funingine. Datorită proprietăţilor sale adezive, funinginea
va lăsa un strat fin de negru de fum peste urmele liniilor papilelor
coriale. Excesul de funingine se înlătură prin pensulare, iar pe fondul
deschis al suportului va apărea desenul negru al urmei relevate.
5. FIXAREA ŞI RIDICAREA URMELOR DE BUZE
Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate

se aplică procedeele folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în
procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fotografierea şi unde este
cazul, luarea de mulaje, folosindu-se pelicule adeziv pentru ridicare.
6. INTERPRETAREA URMELOR
Interpretarea la faţa locului a urmelor de buze poate furniza

unele date referitoare la sexul, vârsta, tipul antropologic, înălţimea
persoanei, precum şi la activităţile desfăşurate de ea în câmpul
infracţiunii.
Sexul persoanei poate fi diferenţiat după forma şi conturul
urmelor de buze. La femei, în general, relieful papilelor coriale este mai
fin decât la bărbaţi, iar în urmă apar de cele mai multe ori resturi de
produse cosmetice.
Cu privire la vârstă, se iau în considerare dimensiunile buzelor
după reproducerea lor în urme, aspectul desenului papilar şi înălţimea
la care au fost lăsate. Astfel, la copii, în raport cu adolescenţii, buzele
sunt mai subţiri şi de dimensiuni mai mici, rămânând de regulă la o
înălţime de sub 1,60 m. La persoanele în vârstă ridurile orizontale şi
verticale sunt mai pronunţate, urmele prezentând un aspect brăzdat.
De asemenea, după grosimea, forma şi alte caracteristici ale
buzelor, antropologul poate stabili tipul antropologic al persoanei care
le-a creat.
Pe baza aderenţelor rămase în urmele de buze se pot deduce
activităţile desfăşurate de cel care le-a creat. Aşa, de exemplu, dacă în
urmele de buze se găsesc resturi de alimente din categoria celor
existente la faţa locului, se va putea deduce că anterior, concomitent
sau ulterior săvârşirii infracţiunii făptuitorul a consumat din acestea.
90
După aspectul proaspăt sau vechi al obiectelor purtătoare de

urme (fructe, ciocolată, unt, caşcaval etc.) sau după calitatea
evidenţierii prin folosirea diverselor procedee se poate aprecia cu
aproximaţie vechimea acestor urme.
Dacă în urmele de buze descoperite la faţa locului se găsesc
particule de sânge, resturi de medicamente, puroi etc. se pot face unele
aprecieri orientative cu privire la bolile posibile ale persoanei care le-a
creat.
Obţinerea modelelor pentru comparaţie

Amprentele de buze se iau pe sticle plane curate şi
sterilizate. În acelaşi timp, se obţin amprente ale buzelor şi pe suporturi
similare celor pe care a fost creată urma. Când urmele sunt lăsate cu
ruj, se obţin modele pentru comparaţie pe coli albe de hârtie atât cu
buzele curate, cât şi cu ele machiate cu astfel de produse. Când
modelul pentru comparaţie îl constituie produsul biologic, se recoltează
salivă pe hârtie filtru sau pe sugativă curată. În vederea obţinerii
amprentelor pentru buze necesare comparărilor, se solicită persoanelor
în cauză să-şi apese buzele de câteva ori pe suprafaţa de contact, sub
unghiuri diferite de deschidere a gurii şi cu o intensitate variată de
apăsare. Aceşti factori au influenţă destul de mare cu ocazia creării
urmelor la faţa locului şi de aceea modelele luate în condiţii diverse
uşurează activitatea de comparare.
Identificarea persoanei după desenele coriale ale buzelor are la

bază următoarele:
-unicitatea (individualitatea) categorică a desenelor coriale;
-stabilitatea în timp a caracteristicilor individuale ale desenelor
coriale.
Întrebări orientative care se pot pune expertului
7.1. Când se prezintă doar urma de buze sau obiectul în litigiu:

-dacă urma prezentată este de natură umană;
-dacă pe obiectul prezentat se găsesc urme de buze;
-dacă urmele de buze au fost create de una sau mai multe persoane;
-dacă urma de buze prezintă suficiente elemente pentru
identificare;
-care sunt sexul, vârsta aproximativă a persoanei şi tipul
antropologic al acesteia;
-care dintre buze (superioară sau inferioară) a creat urma;
-ce malformaţii patologice sau congenitale prezintă persoana care a
creat urmele de buze;
-ce particule adiacente se găsesc în urmele de buze;
-are este mecanismul de formare, vechimea urmei etc.
91
7.2. Când se prezintă urma de buze şi modelul pentru comparaţie:

- dacă urma de buze descoperită la faţa locului şi modelul pentru
comparaţie au fost create de aceeaşi persoană;
- dacă produsul cosmetic existent în urmă are compoziţia chimică
şi nuanţa cromatică identice cu cele imprimate în modelul
pentru comparaţie;
- care este grupa sanguină a persoanei ce a creat urma de buze şi
dacă aceasta coincide cu cea din modelul de comparaţie;
- regiunea buzei care a creat urma.
CAPITOLUL VIII
IDENTIFICAREA PERSOANEI PRIN TEHNOLOGIA

GENOTIPĂRII JUDICIARE
1. FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL METODEI DE ANALIZĂ

GENETICĂ JUDICIARĂ
Prin urme biologice, intr-o accepţiune globală, se pot defini

totalitatea urmelor alcătuite din organisme biologice (microorganisme,
plante, animale) sau componente ale acestora (organe, ţesuturi).
Într-o accepţiune restrânsă urmele biologice de natură umană
pot fi sânge, secreţii, diverse tipuri de ţesuturi, fire de păr sau celule.
Abordarea ar fi limitată excluzând situaţiile în care urmele de sol
ce conţin microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase
sau acvatic), larvele insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de
păr animal, pot constitui dovezi care pot proba prezenţa suspecţilor la
locul infracţiunii, sau participarea acestora la acte de braconaj, sau
uneori timpul scurs de la deces.
Informaţia genetică a fiecărui individ este stocată in genom.
Acesta este definit ca un set complet de cromozomi moştenit ca o
unitate de la ambii părinţi. În structura cromozomului sunt prezente
genele care controlează caracteristicile ereditare ale organismului.
Poziţia ocupată de o genă în cromozom poartă denumirea de locus.
Genele sunt molecule complexe constituite din acizi nucleici – ADN sau
ARN în cazul unor viruşi. Genomul uman este constituit din 22 de
perechi de cromozomi autosomali şi doi care determină sexul, astfel
nucleul unei celule normale conţine 46 de cromozomi diferiţi sau 23
perechi, una care provine de la mamă şi una care provine de la tată.
Materialul genetic, ADN-ul din cromozomi este compus din
secvenţe codante denumite exoni (porţiuni care codifică sinteza
proteinelor) şi porţiuni noncodante cunoscute sub numele de introni.
Regiunile codante sunt cunoscute ca gene şi conţin informaţia necesară
92
pentru ca o celulă să fabrice proteinele. În genomul uman există

aproximativ 50000 – 100000 de gene.
Variabilitatea genetică a indivizilor este dată de genele sau
markerii regăsiţi la nivelul regiunilor noncodante ale genomului uman.
O fracţiune mică din ADN-ul total (cca. un milion de nucleotide –
unităţi de bază ale acizilor dezoxiribonucleici) diferă de la individ la
individ, ceea ce face ca fiecare individ să fie unic. Aceste regiuni
variabile permit folosirea informaţiei ADN pentru identificarea umană.
Au fost dezvoltate metode de localizare şi caracterizare a
variabilităţii genetice din aceste regiuni ale genomului uman.
Altfel spus, intronii sunt formaţi din blocuri repetitive de cca. 3-7
nucleotide care se repetă de un număr de ori, specific fiecărui individ.
În determinarea genotipului (profilului genetic) se folosesc mai
mulţi markeri sau loci. Fiecare locus are un conţinut de alele, care
poate fi definit ca unităţi repetitive. Cu cât sunt determinaţi mai mulţi
markeri cu atât mai mare este probabilitatea ca doi indivizi genetic
diferiţi să posede genotipuri diferite. Invers, fiecare locus determinat
suplimentar face să crească gradul de discriminare atunci când se
afirmă că două probe având aceleaşi profile ADN provin de la acelaşi
individ.
Pe lângă bazele geneticii moleculare, în determinarea şi
exprimarea profilului genetic al unei persoane sunt utilizate şi anumite
calcule biostatistice. Dacă fiecare locus este moştenit independent de
ceilalţi loci atunci pentru a calcula frecvenţa unui anumit profil ADN se
înmulţesc frecvenţele tuturor genotipurilor care intră în profilul
respectiv. Acest calcul este cunoscut sub numele de regula produsului.
Variabilitatea genetică a secvenţei ADN de pe tot globul este
stocată într-o bază de date computerizată, GenBank. GenBank este
realizată de National Center for Biotechnology Information (NCBI),
departament al National Library of Medicine din cadrul US Institutes of
Health. NCBI a fost înfiinţat în anul 1988 ca instituţie naţională pentru
informare în domeniul biologiei moleculare în scopul îmbunătăţirii
înţelegerii proceselor moleculare legate de starea de sănătate şi boli.
Până în august 1999 GenBank a acumulat 4,6 milioane de înregistrări
secvenţe ADN, cuprinzând peste 3,4 bilioane de nucleotide. Peste
55.000 de specii sunt prezente în GenBank.
Din fiecare urmă biologică umană identificată ca fiind de interes
în rezolvarea sau aducerea unor informaţii pentru rezolvarea unui caz,
se extrage ADN-ul care este apoi purificat şi amplificat. Metoda utilizată
pentru amplificare este „Short Tanden Repet” (Fragmente Mici
Repetitive) cuplată cu Poly Chain Reaction (Reacţia de Amplificare în
Lanţ) -care este un proces enzimatic prin care o anumită zonă a ADN
este replicată de mai multe ori cu formarea unui număr mare de copii
ale unei anumite secvenţe ADN.
După 30 de cicluri se generează cca. un bilion (109) de copii ale
zonei ţintă din matriţa ADN. Utillizând reactivi specifici fluorescenţi,
produşii astfel amplificaţi sunt analizaţi prin electroforeză capilară.
93
Rezultatele obţinute sunt sub forma unor picuri grupate într-o

elelectroferogramă, care ocupă anumite poziţii din cadrul unei scări ce
conţin toate alelele studiate. Fiecare astfel de pic poartă un anumit
număr, obţinându-se în final o combinaţie de cifre.
2. SISTEMUL DE ANALIZĂ GENETICĂ CU BAZĂ DE DATE

DIN
DOTAREA INSTITUTULUI DE CRIMINALISTICĂ
Din anul 2003, funcţionează în cadrul Institutului de

Criminalistică Sistemul de Analiză Genetică structurat în trei
laboratoare:
 Laboratorul de analiză a urmelor ridicate de la faţa locului;
 Laboratorul de analiză a probelor recoltate de la persoanele care au
comis infracţiuni cu violenţă (pentru constituirea bazei de date) sau
de la persoanele suspecte în cauză. Poliţia este prima instituţie din
ţară care şi-a propus să constituie o bază de date genetice, fără de
care nu poate fi concepută interpretarea în domeniul judiciar a
rezultatelor de tipare a ADN;
 Laboratorul de prelucrare informatizată a rezultatelor din primele
două laboratoare şi formare a bazei de date cu profilele ADN ale
persoanelor care au comis infracţiuni cu violenţă şi a celor extrase
din urmele biologice ridicate de la faţa locului în cauzele cu autori
neidentificaţi.
Proiectul de realizare a Sistemului de analiză genetică judiciară a

avut ca priorităţi asigurarea integrală a condiţiilor tehnice pentru
respectarea tuturor recomandărilor şi normelor de calitate, privind
amenajarea laboratoarelor, protocoalele de lucru, pregătirea
personalului şi practica de laborator (Good Laboratory Practice),
conform standardelor cerute pentru biologia judiciară de organismele
internaţionale (Technical Working Group on DNA Analysis Methods
[TWGDAM], European DNA Profiling Group [EDNAP], International Society
for Forensic Genetics [ISFG] ) fiind dotat încă din start cu logistica
necesară (reactivi, consumabile, piese de schimb) pentru funcţionarea
laboratoarelor timp de trei ani
În cadrul Sistemului de analiză genetică judiciară, fluxul de
lucru a probelor ridicate de la faţa locului este complet separat de
fluxul de procesare a probelor de referinţă. Se respectă astfel una dintre
cerinţele importante pentru prevenirea intercontaminării probelor,
pericol care există atunci când fluxurile de analiză se intersectează.
94
SCHEMA FLUXULUI DE ANALIZĂ

PROBE OBŢINUTE DIN SCENA INFRACŢIUNII
PROBE DE COMPARAŢIE DE LA PERSOANE SUSPECTE SAU PENTRU BAZA
DE DATE
aaurmelor
Examinare
Examinare
urmelor
preliminară
preliminară
Separarea
Separarea şişiDetecţia
amplificare
amplificare
Produşilor
Produşilor Detecţia
PCR
de
PCR
de Extracţie
ADN ADN
Stabilirea
Cuantificare
Cuantificare
ADN ProfiluluiAmplificare
Amplificare
Extracţie
ADN
PCR
PCR
Stabilirea
Genetic
Profilului
Genetic
Compararea profilului ADN al Formularea concluziilor expertizei,

probei cu profilele din baza de cu precizarea probabilităţii de
date sau cu cele ale persoanelor repetare în populaţia de origine a
din cercul de suspecţi profilului genetic identificat
Dacă există identitate de profil genetic, se evaluează

rezultatul prin raportare la frecvenţa alelelor în
populaţia din care face parte persoana identificată
Recepţia probelor
Toate probele care sosesc pentru analize genetice (prin poştă sau
aduse personal) sunt recepţionate asigurându-le condiţiile optime de
depozitare şi înregistrate cu un cod unic de bare, care este ulterior
folosit pe toată durata analizelor de laborator.
Toate datele relevante pentru fiecare probă sunt stocate într-un
sistem computerizat.
Probele de referinţă – sânge, salivă, fire de păr – care sunt remise
alături de cele ridicate de la faţa locului, se manipulează astfel încât să
se evite orice contaminare.
Această operaţie se execută într-o cameră special destinată în
acest scop, izolată de restul laboratoarelor.
95
Recepţie probe
Identificarea urmelor
Această activitate presupune efectuarea următoarelor operaţiuni:

- examinarea materialelor în vederea descoperirii
urmelor sau microurmelor biologice;
- fotografierea şi descrierea acestora în cuprinsul
raportului de expertiză;
- determinarea naturii urmelor sau microurmelor
biologice identificate şi stabilirea speciei.
Aceste etape se efectuează într-o cameră special destinată
acestui scop.
Examinarea probelor
96
Extracţia va fi adaptată la tipurile de probe analizate:

- izolarea ADN – ului din urmele biologice ridicate de la scena
crimei - extracţia organică cloroform / alcool izoamilic / fenol şi
extracţie utilizând răşină chelex schimbătoare de ioni;
- izolarea ADN – ului din secreţia vaginală - extracţia organică
diferenţială cu ajutorul proteinazei K şi DTT (ditiotreitol).
Aceste etape se realizează în laboratorul de analiză a probelor
de la locul faptei.
Extracţia ADN din probele de la faţa locului
- izolarea ADN – ului din probe de sânge şi probe bucale de

referinţă - extracţia cu răşină chelex;
Se efectuează complet separat de cele de la locul faptei – Foto 4.
Extracţia ADN din probele de referinţă
97
Cuantificarea ADN, esenţială pentru obţinerea unor rezultate

finale valide, va urmări iniţial determinarea ADN – ului total, iar
ulterior se va determina ADN – ul uman din probele analizate:
Cuantificarea ADN – ului total, fluorimetric, cu instrumentul

DyNA Quant 200 (Amersham/Pharmacia) utilizând colorantul Hoechst
33258 (bisbenzimidă), cu excit = 365 nm şi emisie = 458.
DyNA Quant 200 (Amersham/Pharmacia)
Cuantificarea ADN – ului uman se realizează prin etapele:

 amplificarea locusului FGA cu Termocycler PE
9700;
 electroforeza în gel de poliacrilamidă;
 colorare prin silver staining.
Termocycler PE 9700
98
Electroforeza plană în gel de poliacrilamidă
Amplificarea secvenţelor repetitive scurte (STR – Short Tandem

Repeats), se va face numai în sisteme multiplex, cu primeri marcaţi
fluorescent, sistemele folosite permiţând o discriminare la nivel înalt a
probelor, cu excluderea oricăror erori în stabilirea condiţiilor de
identificare a unei probe.
Prepararea probelor pentru amplificare se realizează separat
pentru probele de la faţa locului şi cele de referinţă.
Prepararea extractelor de ADN

din urmele de la faţa locului pentru amplificare
99
Prepararea extractelor de ADN

din probele de referinţă pentru amplificare
Sunt folosite două sisteme multiplex:

AmplFISTR Identifiler Kit – 16 loci: CSF1PO, D3S1358,
D5S818, D7S820, D8S1179, D13S317, D16S539, D18S51, D21S11,
vWA, FGA, TH01, TPOX, D2S1338 and D19S433 şi Amelogenin (patru
markeri fluorescenţi)
AmplFISTR SGM plus – 11 loci: D3S1358,D8S1179, D16S539,
D21S11, vWA, D18S551, FGA, TH01, D2S1338 D19S433 şi
Amelogenin.
Reacţiile de amplificare se efectuează în instrumentele ABI 9700
Thermocycler.
100
ABI 9700 Thermocycler
Analiza produşilor PCR şi obţinerea profilelor genetice ale

probelor biologice se realizează automat, pe aparate moderne, de mare
productivitate - instrumente livrate de firma Applied Biosystems - ABI
Prism 310 şi ABI 3100.
ABI Prism 310
Interiorul instrumentului ABI Prism 310
101
ABI 3100
Interiorulinstrumentului ABI 3100
Prelucrarea rezultatelor se execută cu soft-uri de analiză

specifice şi în două camere destinate în acest scop.
102
Una din cele două camere unde se efectuează prelucrarea rezultatelor
Datele obţinute sunt înmagazinate într-o bază de date cu o

capacitate de peste milion de profile genetice utilizând un soft special
pentru aceste tipuri de aplicaţii.
Serverele de stocare a profilelor genetice - baza de date
103
Modul de comparare şi identificare a profilelor genetice în baza

de date a Sistemului se efectuează după schema de mai jos:
Cea mai importantă caracteristică a acestei metode este

obţinerea unor profile genetice corespunzătoare urmelor biologice din
care a fost extras ADN-ul. În cazul a două profile genetice identice
recoltate din două urme biologice diferite, se poate afirma că au fost
create de aceeaşi persoană cu foarte mare probabilitate (aproape
certitudine).
Dintre avantajele metodei pot fi notate:
- poate analiza ADN parţial degradat;
- pot fi folosite cantităţi foarte mici de matriţă ADN
provenind chiar şi dintr-o singură celulă - o cantitate
minimă de ADN de 0,2ng;
- ADN-ul degradat până la fragmente de câteva sute de
perechi de baze poate servi drept matriţă pentru
amplificare;
- permite discriminarea amestecurilor de urme biologice
ce provin de la persoane diferite;
- pot fi parţial automatizate.
Puterea de discriminare a indivizilor în cazul unor amestecuri de
mai multe persoane este invers proporţional cu creşterea numărului de
profile aflate în amestec.
104
Probele biologice care au fost supuse timp îndelungat acţiunii

apei, luminii solare, au fost degradate bacterian, sau cele in care
probele biologice sunt în amestec cu inhibitori (coloranţi, sol, materii
grase etc.) pot limita analizele genetice, întrucât acţiunea acestor factori
pot inhiba procesul de multiplicare a fragmentelor de A.D.N. ţintă.
Dacă probele biologice ce urmează a fi analizate nu sunt
recoltate conform unei strategii caracteristice se pot obţine rezultate
neinterpretabile.
105
CAPITOLUL IX
IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNĂTURA

ELECTRONICĂ
O semnatură electronica are aceleaşi funcţionalităţi şi

aplicabilităţi ca şi semnatura olografă şi chiar mai mult decat atât,
modul ei de utilizare recomandând-o din punctul de vedere al
securitaţii şi integrităţtii. Semnatura electronică este o forma digitalăa a
semnăturii olografe, in sensul că este reflexia in spaţiul virtual al
acesteia. In plus, dacă în cazul semnaturii olografe există suspiciuni in
ceea ce priveşte recunoaşterea identităţii semnatarului, aceste
suspiciuni sunt practic eliminate in cazul semnaturii electronice,
facând astfel ca non-repudierea să fie asigurată in proporţie de 100%.
Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică,
care sunt ataşate sau logic ataşate cu alte date de acelaşi gen care
servesc ca metodă de identificare.
Semnătura electronică este un instrument deosebit de util şi
puternic, totodată, care oferă următoarele facilităţi:
 permite semnatarilor unui document să oficializeze acest act
chiar dacă se află la mare distanţă geografică faţă de locul unde
trebuie semnat documentul;
 pe de altă parte, un document semnat electronic se supune
clauzei juridice de non-repudiere, adică semnatarul nu poate
susţine că nu a semnat acel document;
 prin faptul că orice modificare, oricât de mică a documentului
semnat digital duce automat la anularea semnăturii,
destinatarul are convingerea că documentul a ajuns în stare
nealterată:
 orice document semnat digital poate fi tipărit la imprimantă,
putând conţine informaţia că documentul original este cel
electronic şi că acesta poartă semnătura semnatarului.
Practic, orice domeniu de activitate are nevoie de facilitatea
transmisiei electronice a informaţiilor, indiferent de natura acestora.
Posibilitatea transmiterii de documente semnate electronic este
primul pas spre noua lume tehnologică, bazată pe viteza de reacţie a
celor implicaţi în schimbul de informaţii făcând abstracţie de distanţa
geografică.
Prin Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 (publicată în Monitorul
Oficial nr.429 din 31 iulie 2001) s-a stabilit regimul juridic al
semnăturii electronice şi al înscrisurilor în formă electronică, precum şi
condiţiile furnizării de servicii de certificare a semnăturilor electronice.
În textul de lege sunt prezentate următoarele definiţii :
106
Date în formă electronică sunt reprezentări ale informaţiei într

o formă convenţională adecvată creării , prelucrării , trimiterii , primirii
sau stocării acesteia prin mijloace electronice.
Înscris în formă electronică reprezintă o colecţie de date în
formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care
redau litere , cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă ,
destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al
altui procedeu similar.
Semnatar reprezintă o persoană care deţine un dispozitiv de
creare a semnăturii electronice şi care acţionează fie în nume propiu ,
fie ca reprezentant al unui terţ.
Datele de creare a semnăturii electronice reprezintă orice date
în formă electronică cu creator de unicitate , cum ar fi coduri sau chei
criptografice private , care sunt folosite de semnatar pentru crearea
unei semnături electronice.
Dispozitiv de creare a semnăturii electronice reprezintă
software şi sau hardware configurate , utilizat pentru a implementa
datele de creare a semnăturii electronice.
Dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice
reprezintă acel dispozitiv de creare a semnăturii electronice care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
-datele de creare a semnăturii , utilizate pentru generarea acesteia , să
poată apărea numai o singură dată şi confidenţialitatea acestora să
poată fi asigurată;
-datele de creare a semnăturii , utilizate pentru generarea acesteia , să
nu poată fi deduse;
-semnătura să fie protejată împotriva folosirii prin mijloace tehnice
disponibile la momentul generării acesteia;
-datele de creare a semnăturii să poată fi protejate în mod efectiv de
către semnatar împotriva utilizării acestora de către persoane
neautorizate;
-să nu modifice datele în formă electronică , care trebuie să fie semnate,
şi nici să nu împiedice ca acestea să fie prezentate semnatarului înainte
de finalizarea procesului de semnare.
Date de verificare a semnăturii electronice reprezintă date în
formă electronică, cum ar fi coduri sau chei criptografice publice , care
sunt utilizate în scopul verificării unei semnături electronice.
Dispozitiv de verificare a semnăturii electronice reprezintă
software şi sau hardware configurate , utilizat pentru a implementa
datele de verificare a semnăturii electronice.
Certificat reprezintă o colecţie de date în formă electronică ce
atestă legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice şi o
persoană , configurând identitatea acelei persoane.
Certificat calificat reprezintă un certificat care satisface
condiţiile prevăzute la art.18 din Legea nr.455/2001 şi care este
eliberat de un furnizor de servicii de certificare ce satisface condiţiile
prevăzute la art.20 din acelaşi act normativ.
107
Furnizor de servicii de certificare calificată este acel furnizor

de servicii de certificare care eliberează certificate calificate.
Produs asociat semnăturii electronice reprezintă software sau
hardware, destinat a fi utilizat de un furnizor de servicii de certificare
pentru prestarea serviciilor legate de semnătura electronică sau
destinat a fi utilizat pentru crearea ori verificarea semnăturii
electronice.
Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau
i s-a asociat logic o semnătură electronică, bazată pe un certificat
calificat sau nerevocat la momentul respectiv şi generală cu ajutorul
unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este
asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisuri sub
semnătură privată.
Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau
i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel
căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au
subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.
În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o
condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în
formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat,
ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată
pe un certificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de
creare a semnăturii.
În cazul în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau
semnătura instanţa nu dispune întotdeauna ca verificarea să se facă
prin expertiza tehnică de specialitate.
În acest scop, expertul sau specialistul este dator să solicite
certificate calificate, precum şi orice alte documente necesare, potrivit
legii, precum identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a
titularului de certificat.
Partea care invocă înaintea instanţei o semnătură electronică
extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute
de Legea nr.455/2001.
Furnizarea serviciilor de certificare
Serviciile E-Sign Romănia includ certificarea utilizatorului şi a
server-ului, emiterea de certificate de domeniu şi de certificate digitale
calificate. Se asigură astfel securitatea tranzacţiilor prin Internet şi
Extranet, fiind posibilă realizarea oricărui tip de tranzacţie comercială,
economică sau legală.
De asemenea, este posibilă întreţinerea electronică a relaţiilor cu
Administraţia Publică, parteneri, bănci, companii de asigurare şi altele,
care pot avea acum încrederea în relaţiile cu tehnologia web, ştiind că
are recunoaştere legală.
Soluţia E-Sing România de PKI(Infrastructura Cheii Publice)
include o varietate de servicii cum ar fi administrarea perechii de chei
criptografice, stampila de timp, roaming şi O.C.S.P (Protocolul Inline de
Statut al Certificatului).
108
Motivul principal pentru implementarea PKI într-o companie

este securizarea e-Business, în ideea de a asigura transmiterea
securizată a datelor către parteneri, oferirea serviciilor publice de
încredere, flexibilitatea şi posibilitatea de a efectua tranzacţii legale.
Statutul legal facilitează companiilor implicarea în multiple tranzacţii
online.
S-a evidenţiat astfel importanţa folosirii PKI plecând de la
securizare la tranzacţii online şi ajungând la beneficiile calitative şi
cantitative ale acestui proces. Oferind organizaţiilor şi cetăţenilor
servicii publice online, se cere o securitate sporită şi existenţa
semnăturii digitale.
Bazate pe PKI, Certificatele Digitale constituie tehnologia
preferată, spre deosebire de username şi parolă pentru a securiza
tranzacţiile de orice fel, şi aceasta datorită faptului că metoda
username şi parolă nu poate asigura implementarea conceptului cerut
de lege şi anume non-repudierea(adică imposibilitatea de a nega faptul
că un document ce conţine o semnătură electronică a fost într-adevăr
semnat de deţinătorul certificatului în cauză)
Certificatele Digitale se bazează pe Criptarea cheii Pzblice, având
un statut unic ce oferă credibilitate online, autentifică identitatea,
asigură integritatea datelor şi deci confidenţialitatea, non-repudierea în
comparaţie cu folosirea usename-ului şi parolei.
Pentru folosirea Certificatelor Digitale este nevoie de existenţa
unui smart-card sau a unui token pentru stocarea cheii private şi a
certificatului, acestea oferind securitate, flexibilitate, uşurinţă în
folosirea mai mare decât în cazul altor soluţii existente deja.
Sectorul financiar, educaţional, sanitar, cât şi cel
guvernamental, pot adopta soluţia PKI folosind dispozitivul smart-card
sau token, asigurând securitate, portabilitate şi credibilitate, înlăturând
riscurile şi reducând costurile pentru o mai mare realizare a
beneficiilor.
In ceea ce priveşte companiile şi deci persoanele fizice, acolo
unde activitatea se realizează online, avantajul îl constituie semnarea
online a documentelor, ele având putere în justiţie.
Cu toate că nu este deci imperativ cerut de lege, marea
majoritate a actelor juridice se încheie prin întocmirea unor înscrisuri
preconstituite, având forma înscrisului sub semnătură privată. Conform
regulilor dreptului comun şi unanimităţii doctrinei juridice româneşti,
înscrisul sub forma privată nu cere o formă specială, în schimb este
necesar ca semnătura celui care se obligă să fie olografă, manuscrisă,
neputând fi dactilografiată sau litografiată ori înlocuită cu o parafă,
sigiliu, etc. Semnătura manuscrisă conferă deci înscrisului care o
conţine
valoarea unui înscris sub semnătură privată, având forţa probantă a
unui act autentic între cei care l-au semnat.
Doctrina juridică românească a cristalizat anumite cerinţe pe
care o semnătură ar trebui să le îndeplinească pentru ca actul ce o
109
conţine să aibă efectele unui act autentic nu doar între părţile

contractante:
- să aparţină chiar autorului înscrisului (unicitate);
- să nu fie falsificabilă, adică să dovedească faptul că înscrisul provine
chiar de la autorul său (identitate);
- să nu fie reutilizabilă, adică să nu poată fi mutată cu rea-credinţă pe
un alt înscris (securitate);
- să fie nealterabilă, adică o dată aplicată, să nu permită modificarea
-înscrisului
să fie nerepudiabilă,
(integritate);adică autorul să nu poată contesta semnătura de
el aplicată înscrisului.
Aşa cum este evident, semnătura manuscrisă nu respectă întru totul
aceste deziderate. Semnătura electronică înlătură toate aceste
inconveniente, fiind caracterizată printr-un grad de securitate fără
discuţie superior semnăturii manuscrise.
O semnătură electronică extinsă trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
 este legată în mod unic de semnatar;
 asigură identificarea semnatarului;
 este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar;
 este legată de documentul în formă electronică în aşa fel încât
orice modificare a documentului, ulterioară semnării, să ducă
automat la invalidarea semnăturii.
Iata, in figura de mai jos, cele cinci atribute care stau la baza
semnaturii electronice:
Semnatura
Utilizator electronica
Confidentialitate
Autentificare
Integritate
Autorizare
Non-Repudiere
110
Practic o semnătură electronică reprezintă o înşiruire de biţi ce

identifică in mod unic un semnatar, pe baza certificatului digital al
acestuia. Modul de realizare a acestei semnături are la baza algoritmi
matematici si toate caracteristicile pe care le vom asocia in continuare
semnăturii electronice sunt lucruri demonstrate matematic. Iată cum
se realizează semnătura electronică: unui document electronic (privit ca
o înşiruire de biţi, deci practic reprezentarea unui număr foarte mare) i
se aplică o funcţie-hash (matematic numită şi funcţie de dispersie) care
generează o aşa numită valoare hash. Valoarea hash are proprietatea
ca din ea nu se poate reproduce documentul original, iar modificări
minore ale documentului original rezultă in valori mult diferite ale
valorii hash.
Valoarea hash este apoi criptată folosind cheia privată a
posesorului de certificat digital. Această valoare rezultată constituie
semnătura electronică.
In explicarea modului in care se realizează semnătura

electronică am folosit termenul de certificat digital.
Certificatul digital este un ansamblu format dintr-o pereche de
chei binare, publică şi privată şi certificatul propriu-zis, certificat ce
este emis de o autoritate de certificare care identifică în mod unic
persoana caruia i-a fost atribuit. Perechea de chei este generată prin
algoritmul RS şi îi sunt specifice urmatoarele proprietăţi: cheia publică
111
nu poate fi dedusă din cheia privată (sau invers) si ceea ce se criptează

cu cheia publica se decriptează cu cheia privată (si invers).
Cheile au o lungime de minim 1024 (ceea ce le face practic
imposibil de dedus – ar fi necesari, la nivelul tehnicii actuale, circa 100
de ani pentru spargerea unei astfel de chei, daca s-ar “aduna” toată
puterea de calcul de pe suprafață planetei). Cheia privată este păstrată
mereu la loc sigur de deţinătorul acesteia, în timp ce cheia publică
poate fi chiar publicată.
Certificatul digital propriu-zis este constituit dintr-o suită de
atribute şi informaţii referitoare la persoana pe care o identifică şi din
cheia publică generată prin algoritmul RSA. Figura următoare
exemplifică modul de eliberare al unui certificat digital.
de
Generareaperechiide
chei Cheia Publică Certificare
Autoritate
Procesul de
Autentificare
Cheie Privată Alte Semnătura

Cheie publică detalii AC-ului
Cheile publice sunt

distribuite sub formă
de certificate,
semnate de o Director
Autoritate de Public
Certificate
Certificare (AC)
Oricine poate fi posesorul unui certificat digital. Pentru ca acest

certificat digital să întrunească însă toate atributele semnăturii
electronice, este necesar sa fie un certificat digital calificat.
1. Certificatele calificate
Certificatul calificat, sau certificatul de semnatură electronică

calificata este acel certificat emis in conformitate cu reglementarile
directivei UE/99/93 si legii 455/2001 privind semnătura electronică.
Principala diferenţă între un certificat simplu şi un certificat
calificat este aceea că unui certificat calificat nu i se poate exporta in
nici un fel cheia privată asociată. In plus, Autoritatea de Certificare este
112
aceea care îşi asumă răspunderea pentru corespondenţa dintre

certificatul digital si persoana căreia ii aparţine.
Din acest punct de vedere, legea 455/2001 prevede ca
certificatele pentru semnătura electronică emise in România să aibă
cheia privată generată si stocată pe un dispozitiv securizat (D.S.C.S.),
care să corespundă normelor de securitate FIPS 140-1 Level 2 sau
ITSEC E4. Acest dispozitiv poate avea forma unui smartcard sau
e-token, după cum se poate observa in figura de maijos.
Criptarea cu chei publice
Una din utilizările cele mai frecvente ale certificatelor digitale

descrise în capitolul anterior, după semnatura electronică, este
criptarea documentelor electronice.
Criptarea cu chei publice se bazează pe transmiterea unor chei
simetrice de o lungime considerabilă către posesorii de certificate
digitale, folosind cheia publică a acestora. Astfel se crează o structură
de date ce permite:
 O metodă foarte sigură de transmitere a informaţiilor cu

caracter confidenţial, pentru decriptarea informaţtiei fiind
necesară spargerea cheii private a destinatarilor
 Fiecare dintre destinatari poate vedea conţinutul original
al informaţiei, fiind necesară din partea expeditorului o
singură operaţie (nu trebuie să cripteze pentru fiecare in
parte)
113
Principiul care stă la baza criptării cu chei publice este descris in

imaginea de maijos:
Aplicabilitatea criptarii cu chei publice este de o mare varietate,

practic acestă stand la baza PKI (Public Key Infrastructure). Pornind de
la acestă schema simpla de criptare folosind chei publice, s-au
dezvoltat o serie de aplicaţii şi sisteme de autentificare, din acestea
amintind Autentificarea SSL cu certificate digitale si Windows
Smartcard Logon.
2. Certificatele de server. Autentificarea pe SSL
Certificatele Global Server permit criptarea SSL de 128-bit. -

cea mai puternică din lume - pentru ambele versiuni de browser-e
Microsoft si Netscape. Certificatele Global Server devin standard pentru
comerţul on-line, bănci, burse, organizaţii de sănătate, asigurări - şi
orice afacere pentru care securitatea on-line este o preocupare
continuă.
Certificatul de Site Securizat sau Global se primeşte de la ISP-ul
sau Web Hosting-ul dumneavoastră, împreună cu Sigiliul de Securizare
afişat pe web-site, conectat direct la certificatul dumneavoastră: când
vizitatorii site-ului dau click pe Sigiliu, sunt direcționați pe loc către un
tablou cu informaţii, asigurându-i că tranzacţiile pe site-ul
dumneavoastră. sunt criptate, şi le dau posibilitatea să verifice
identitatea site-ului in timp real.
Fiecare Certificat de Server include o garanţie de
100.000$ NetSure, protejat impotriva pierderilor economice, fraude,
instrăinare, corupţie sau pierderea dreptului de utilizare a
certificatului.
114
In vederea emiterii certificatului SSL, trebuie trimisă autoritaţii

de certificare forma electronică a cererii (CSR), care este disponibilă
prin mijloace specifice fiecarei aplicaţii ce foloseşte acest protocol.
115
Verificarea validităţii certificatelor clienţilor pe o conexiune SSL

este conformă cu următoarea schemă, care reflectă intr-o manieră uşor
accesibilă acest proces.
La conexiunea cu serverul de aplicaţii, participantul primeşte din

partea serverului (Application Server) o cerere de prezentare a unui
certificat client. La prezentarea certificatului, serverul prezintă acest
certificat motorului propriu de validare (Validation Engine).
Motorul de validare verifică validitatea CRL şi in cazul in care
acesta a expirat, descarcă acest CRL din serverul de LDAP prin modulul
“loader”. Modulul “checker” verifică dacă numărul serial al certificatul
se regăseşte in lista de certificate revocate. Dacă da, motorul de validare
trimite un răspuns (HTTP 403) participantului, prin care îl anunţă că
certificatul sau a fost revocat. Dacă nu, autentificarea este realizată şi
participantul are acces la aplicaţie.
3. Software pentru semnarea şi criptarea digitală a

documentelor.
Descriere generală
Cerinţe de instalare:
- Windows
Microsoft 98 SE, Windows
Internet ExplorerMe,
5.05
Windows
sau mai2000/XP
recent
- Platforma Microsoft .NET Framework 1.1
116
- Certificat calificat E-Sign Romania instalat pe un dispozitiv

criptografic, conform legislaţiei româneşti
Funcţionare:
E-Signer se instalează ca o extensie shell a sistemului de
operare. După instalare, apar următoarele opţiuni in meniul-context al
sistemului de operare: semnează, criptează şi verifică. De asemenea, se
asociază ca acţiune implicită pentru fişierele de tip p7m (mesaj semnat
conform standardului PKCS#7) şi fişierele de tip p7e (mesaj criptat
conform standardului PKCS#7) opţiunea verifică.
Orice fişier poate fi semnat cu acest utilitar, obţinându-se un
fişier cu extensia p7m. De asemenea, orice fişier poate fi criptat,
obţinându-se un fişier cu extensia p7e. Aceste fişiere au o structură de
PKCS #7 Envelopped Data.
Microsoft Store, este depozitarul certificatelor personale pentru
semnătura electronică, cât şi al certificatelor celorlalte persoane pentru
care se doreşte transmiterea unui document criptat.
Aplicaţii în care se poate integra E-Signer:
- Aplicaţii de management de documente
- Aplicaţii de securizare a tranzacţiilor, etc.
Interfaţa utilizator
Interfaţa cu utilizatorul al aplicaţiei E-Signer se realizează în
două moduri. Primul este o interfaţă la nivel de meniu de sistem, ce
furnizează două comenzi (disponibile prin click-dreapta pe orice fişier) –
Semnez şi Criptez. Al doilea este comanda ataşată fişierelor de tip p7m
– pkcs7-signed-data şi p7e – pkcs7-enveloped-data, numită Verific,
comandă ce deschide aceste două tipuri de fişiere într-o interfaţă
grafică, descrisă ulterior în această secţiune.
117
Semnarea fişierelor
În continuare vom descrie paşii pentru semnarea unui fişier. Se
selectează opţiunea Semnez din meniul de sistem.
 alege numele sub care va fi salvat fişierul obţinut după semnare
118
 Se alege din fereastra următoare certificatul cu care se doreşte a

se semna
E-Signer acceptă pentru semnătură numai certificate calificate

E-Sign România
 Apare fereastra de logare pe dispozitivul criptografic, pentru
crearea semnăturii în interiorul acestui dispozitiv
 După semnare, fişierul semnat este salvat cu extensia p7m
119
Criptarea fişierelor
Următorii paşi descriu modul în care se criptează un fişier.
 Se alege opţiunea Criptez din meniul de sistem
 Se alege numele sub care va fi salvat fişierul criptat
120
 Se aleg certificatele persoanelor pentru care se doreşte criptarea
Deoarece criptarea se face pe baza unui algoritm RSA ce

criptează doar o cheie unică generată, pe baza acestei chei realizându
se criptarea mesajului, se pot alege mai multe certificate pentru
criptare.
 Fişierul rezultat este salvat apoi în acelaşi director
121
Verificarea fişierelor semnate sau criptate
Pentru exemplificarea verificarii fişierelor vom alege pe rand un

fişier semnat şi unul criptat.
Verificarea fişierelor semnate
 Se alege fişierul cu exetensia p7m ce trebuie verificat
 Prin alegerea opţiunii implicite Verific, se deschide interfaţa

grafică a programului E-Signer
122
 Se expandează ramura Semnatari (dublu click pe opţiune sau

click pe +)
Dacă semnătura este validă, apare bifa , în caz contrar apare

semnul .
 Se dă dublu click pe numele semnatarului şi în acest moment se
deschide o listă de
proprietăţi ale
certificatului cu care
s-a semnat
123
După cum se poate observa din imagine, aceste proprietăţi

cumulează informaţii despre certificatul digital: autoritatea care a emis
certificatul, perioada de valabilitate, numărul serial al certificatului,
adresa de e-mail a deţinătorului de certificat, societatea la care
lucrează, funcţia, ţara, algoritmul folosit la semnarea fişierului, o
funcţie hash ce determină în mod unic certificatul în cadrul
depozitarului de certificate, precum şi starea certificatului.
Starea certificatului, în cazul în care certificatul nu este valid,
poate conţine informaţii referitoare la cauza invalidării, cum ar fi:
Revocat, Sare a revocării necunoscută, Autoritate revocată, etc.
 Conţinutul semnat al fişierului (fişierul care a fost semnat
original) poate fi vizualizat prin dublu-click pe ramura Conţinut
Prin dublu click pe denumirea fişierului sau prin apăsarea

butonului Deschid continut, fişierul este deschis de către aplicaţia
asociată implicit în cadrul sistemului de operare.
124
Verificarea fişierelor criptate
 Se alege fişierul cu extensia p7e ce trebuie verificat (decriptat)
 În acest moment, depozitarul de certificate (Microsoft Store) este

interogat de existenţa unui certificat pentru decriptarea
conţinutului fişierului. În cazul în care există un astfel de
certificat, software-ul dispozitivului criptografic folosit cere codul
pin pentru accesul cheii private
125
 Când codul pin corespunde, este deschisă interfaţa grafică şi

fişierul poate fi vizualizat prin aplicaţia implicită asociată de către
sistemul de operare
4. D.S.C.S.-uri – Dispozitive Securizate de Creare a

Semnaturii electronice
Semnătura electronică trebuie să fie stocată pe un dispozitiv
securizat. Dispozitivul securizat trebuie să îndeplinească standardele
FIPS 140-1 level 2 şi ITSEC LE4 conform normelor tehnice şi
metodologice pentru aplicarea Legii nr. 455/2001 privind semnătura
electronicã.
E-Sign Romania comercializează următoarele tipuri de

dispozitive securizate sub formă de e-token:
-Eutron CryptoIdentity
-Rainbow Ikey 2032
Eutron CryptoIdentity
Descriere
Eutron CryptoIdentity este un dispozitiv portabil USB ce permite
efectuarea de operaţii criptografice în conformitate cu normele
româneşti.
Standarde folosite
Eutron CryptoIdentity foloseşte şi suportă următoarele standarde:
126
- ISO 7816 3-4,

- PKCS#11v2.11
- PC/SC
- Microsoft CAPI
- S/MIME,
- IPSec/IKE
X.509 v3.
- FIPS PUB 180-1

Aplicaţii suportate
• generare si stocare pereche de chei criptografice
• semnătură digitală
• protejare e-mail
• criptare fişiere şi disc
• Network Logon pentru Microsoft XP şi Windows 2000
•autentificare pentru SSL3, VPN, Wireless, RAS Dialup/RADIUS
Algoritmi suportaţi
- RSA 1024 bits
- AES
- DES
- 3DES
- SHA1
- MD2
- MD5
Memorie: 32MB
USB compliant
Platforme 1.1/2.0suporate: Microsoft Windows 98, 2000, Me, XP
de instalare
Rainbow iKey 2032
Descriere
Rainbow Ikey 2032 este un dispozitiv portabil USB care capabil
să efectueze operaţii criptografice cu chei de lungime de 1024 de biţi cât
şi de 2048 de biţi.
Rainbow Ikey 2032 foloseşte şi suportă următoarele standarde:
- ISO 7816 3-4
- Microsoft
PKCS#11 CAPI
v2.01
- S/MIME,
- IPSec/IKE
127
- X.509 v3.
Rainbow
- Ikey
PC/SC
2032 este certificat FIPS 140-1 level 2
• generare si stocare pereche chei criptografice
- RSA 1024, 2048 bit
- DSA
- DES (modurile ECB şi CBC)
- 3DES
- SHA1
- MD5
- RC2
- RC4
Platforme de instalare suporate: Microsoft Windows 98, 2000, Me, XP
Memorie: 32MB
USB compliant 1.1/2.0
Aladdin eToken PRO
Descriere
Aladdin eToken PRO este un dispozitiv portabil USB care capabil să
efectueze operaţii criptografice cu chei de lungime de 1024 de biţi cât şi
de 2048 de biţi.
Aladdin eToken PRO foloseşte şi suportă următoarele standarde:
- ISO 7816 3-4
- PKCS#11 v2.01
- Microsoft CAPI
- S/MIME,
- IPSec/IKE
- X.509 v3.
Aladdin- eToken
PC/SCPRO este certificat FIPS 140-1 level 2
• generare si stocare pereche chei criptografice
128
- RSA 1024, 2048 bits
- DSA
- DES (modurile ECB şi CBC)
- 3DES
- SHA1
- MD5
- RC2
- RC4
Platforme de instalare suporate: Microsoft Windows 98, 2000, Me, XP
Memorie: 32MB
USB compliant 1.1/2.0.
***
129
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 ALMANAHUL CRIMINALISTICA 2002, pag. 181, Editura Little

Impex SRL, Bucureşti 2000;
 ATHERTON, J.M., WANG, Y., CARPENTER, B.A., MATHIES, R.A.,
AND SESANBAUGH, G.F.(1996) Short tandem repeat (STR)
polymorphism analysis using energy transfer fluorescent
primers. Proceeding from the 6th International Symposium of
Human Identification (1995). Pag.. 72-80;
 BERCHESAN V., M. RUSU – Valorificarea ştiinţifică a urmelor
infracţiunii, Curs de tehnică criminalistică, vol I – III, Ed. Little
Star, Bucureşti, 2002, 2003;
 BIEGA, L.A. AND DUCEMAN, B.W.(1999) Substitution of H2O for
formamide in the sample preparation protocol for STR analysis
using the capillary electrophoresis system: The effects on
precision, resolution and cappilary life. J.Forensic Sci. 44(5):
1029-1031;
 BOLES W.W., B. BOASHAH, " o tehnica de identificare umana
folosind imagini ale irisului si transformarea lungimii de unda".
 BUDOWLE, B. AND ISENBERG, A.R.(1998) cappilry
electrophoresis for forensic DNA typing analysis. Progres in
Forensic Genetics (1997).7, pp. 61-67;
 BUEL, E., SCHWARTZ, M. AND LAFOUNTAIN, M.J.(1998)
Capillary electrophoresis STR analysis: Comparison to gel-based
systems. J.Forensic Sci. 43 (1): 164-170;
 BUTTLER J. - Forensic DNA Typing – Ianuarie 2001
 CIOPRAGA A., I. IACOBUŢĂ - Criminalistica, Ed. Fundaţiei
Chemarea Iaşi 1997;
 COLECTIV – Tratat practic de criminalistică, vol I–IV, Ed. M.I.
1972,1974;
 CONSTANTIN I.R., M. RĂDULESCU - Dactiloscopia-Editura M.I.;
 CONSTANTIN I.R., P. DRĂGHICI, M. IONIŢĂ - Expertizele, mijloc
de probă în procesul penal – Editura Tehnică, Bucureşti 2000;
 CONSTANTIN I.R., POMPIL DRĂGHICI, MIRCEA IONIŢĂ -
Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Bucureşti,
Editura Tehnică 2000;
 DAUGMAN J. G. - "sistemul biometric al indentificării personale
bazat pe analiza irisului", U.S. model 5, 291, 560,1 martie 1994
 DAUGMAN J.G. - "recunoscând persoane dupa amprenta
irisului lor" in Biometrica: identificarea personala in societatea
de reţea,
 DAUGMAN J.G. - " recunoaşterea vizuală de înalta precizie a
persoanelor printr-un test de independenta statistica" IEEE
trans. ...
 DUMITRESCU C. - Identificarea criminalistică - Notă de curs;
130
 DUMITRESCU, E. GAGEA – Elemente de antropologie judiciară,

Bucureşti, 1993;
 ERIK B.J. - "Privire de ansamblu asupra industriei tehnologiei de
identificare biometrică: o prezentare făcută la Conferinţa IBIA:
Apărarea spaţiului cibernetic '99, http//www.ibia.org;
 GILL, P., KIMPTON, C.P. AND URQUHART, A. (1996) Automated
short tandem repeats (STR) analysis in forensic casework – a
strategy for the future. Electrophoresis. 16: 1543-1552;
 GRIGORAŞ C., Expertiza înregistrărilor audio, Realităţi şi
perspective în criminalistică, Bucureşti, 2003
 HALLINAN P. W. - "Recunoaşterea ochiului uman" SPIE metode
de procese geometrice in viziunea computerizata, 1570, paginile
214-226;
 IONESCU L., D. SANDU - Identificarea criminalistică - Editura
Ştiinţifică;
 IONESCU L., D. SANDU - Identificarea criminalistică, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti 1990
 JABLONSKI P., R. SZEWCZYK, Z. KULESZA, A. NAPIERALSKI, J.
CABESTANY, M. MORENO - "Identificarea oamenilor pe baza
tiparului irisului" - procesarea imaginii si analiza preliminară",
Conferinţa internaţională MIEL 2002;
 JAFAR M. H. ALI, ABOUL ELLA HASSANIEN - „Un Sistem de
Recunoaştere al Irisului pentru a îmbrăţişa securitatea –
electronica. Mediu bazat pe teoria Wavelet”
 JULIAN A.- "Biometria: Avantajele verificării identittăţii" Ghid
complet, Springer - Verlad publisher, 2000;
 KAGAN GURKAYNAK - Y Leblebici si D Mlynek " Un comparator
de distant a de înaltă viteza Hamming pentru modele ce se
potrivesc aplicaţiilor"
 KEE G., Y. BYUN, K. LEE SI Y. LEE - " Tehnici îmbunătăţite
pentru recunoaşterea cu performante înalte a sistemului
irisului", note de lectura pe tema inteligentei artificiale, LNAI
2256, pag. 177-181, 2001
 KEVIN R. - "Securitatea electronica pentru guvernare electronica"
o lucrare albă a tehnicii Kyberpass, aprilie 2001;
 KIRK PAUL L - Crime Investigation, Physical Evidence and the
Police Laboratory - Intercience Publishere New York 1996;
 LI MA, Y. WANG, T. TAN - "recunoaşterea irisului pe baza unor
filtre Gabor cu canale multiple", ACCV2002: a 5-a conferinţă
asiatica asupra viziunii computerizate, 23-25 ianuarie, Melborne,
Australia, 2002
 LIM S., K.LEE, O. BYEON SI T. KIM - " Recunoaşterea eficienta a
irisului prin îmbunătăţirea vectorului de trăsătură şi
clasificatorul" ETRI jurnal, vol 23, nr. 2, iunie 2001;
 Manual de dactiloscopie – Bucureşti 1943, Dr. Valentin Sava;
 MIRCEA I. - Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Cluj 2001;
131
 MIRCEA I. – Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Cluj, 2001;

 MIRCEA M.. ENACHE I. – Amprenta vocală, Revista de
criminalistică, Anul 2, nr.4, iulie 2000
 ONSY A.A., S. MAHA - "Un nou algoritm pentru a localiza
graniţele irisului uman", primul simpozion internaţional IEEE pe
tema procese de semnalizare si tehnologie de informaţie, 28-30
decembrie, Hilton Ramses, Cairo, Egipt 2001;
 PANGHE C., C. DUMITRESCU - Portretul vorbit, Serviciul
Cultural, Presă şi Editorial.
 PĂŞESCU G. ŞI ION R. CONTANTIN - Secretele amprentelor
papilare - Editura Naţional;
 PĂUNACHE D. – Tehnica biometrică şi supravegherea video,
Revista de Criminalistica anul 4, nr.1, ianuarie , Bucureşti 2004
 POPA GH. - Criminalistica, Ed. Biblioteca, Târgovişte 2004;
 POPA GH., NECULA I. – Sistem de compunere şi recunoaştere
facială IMAGETRAK, Revista de Criminalistica nr.3, Bucureşti
2004
 SANDU D., IONESCU L. – Identificarea criminalistică, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1990;
 SANDU D., L. IONESCU - Identificarea criminalistică, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1990;
 SAVA V. - Manual de Dactiloscopie – Bucureşti 1943;
 STANCU E. – Criminalistica - Editura Actami, Bucuresti,1995;
 STANCU E. - Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor - Bucureşti
1986;
 STANCU E. - Tratat de criminalistică, Ed. Panteonul Juridic
2003;
 SUCIU C. - Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1972;
 SUCIU C. – Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972;
 TRATATUL PRACTIC DE CRIMINALISTICĂ, vol I-V, Editura
Ministerului de interne, Serviciul Editorial 1974;
 TRATATUL PRACTIC DE CRIMINALISTICĂ, vol I şi II, Serviciul
editorial, Bucureşti, 1974;
 ŢURAI C., C.LEONIDA - Amprentele Papilare – Editura Medicală
1979;
 UMBAUGH S.E. - " Viziunea computerizata si procesarea
imaginii: o abordare practica folosind uneltele CVIP";
 Valoarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Curs de tehnică
criminalistică, vol I-III, Ed. Little Star, Bucureşti 2002;
 Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Curs de tehnică
criminalistică, vol. I-III, Ed. Little Star, Bucureşti, 2002, 2003;
 WAYMAN J..L. - "testarea tehnica si evaluarea sistemelor de
identificare biometrice", in Biometrica: Identificarea personala in
societatea de reţea
132
 WILDES R. - "recunoaşterea irisului: o tehnologie biometrică

inginerească" proceduri ale IEEE, vol. 84 nr. 9, septembrie 1997;
 WILLIAMS G.O. -" Tehnologia recunoaşterii irisului", IEE revista
sistemelor electronice si aerospaţiale", vol. 12, nr. 4, pag. 23-29,
1997;
133

Metode Si Tehnici de Identificare Crimin PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metode Si Tehnici de Identificare Crimin PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Msmsrrnun. .

umunfn EURQP Enmx Fqpﬂlšåzünškşşfmşn mnwşĭäsåz-íﬁua» Dam“ „ÎÃÎÎÎÎÎJŢC-FJÎ. AE„"'M"«'|T'IT."N„

Prof. univ. drîPçopa Gheorghe

"PfDrnDVarea Cefcetãfii din dOITIEÎIÎUI FQNDUL gnfu“ fj1_||ţnp|.'_,\~

criminalisticii în activitatea judiciară"

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Române

AIT Laboratories s.r.l.

Cap.II IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTELE

Cap.IV IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ŞI VORBIRE

Cap.V. SISTEM BIOMETRIC DE RECUNOAŞTERE A PERSOANEI

Cap.VII IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA URMELE DE BUZE

Cap.VIII IDENTIFICAREA PERSOANEI PRIN TEHNOLOGIA

Cap.IX IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNĂTURA

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

1. CONCEPTELE DE IDENTIFICARE ŞI IDENTITATE

Stabilirea identităţii unor persoane sau obiecte, în sens larg,

existenţei lor. De precizat că, prin identic, trebuie să vedem un concept

ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul

2. OBIECTUL IDENTIFICĂRII. DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE

În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte,

Obiectul identificării criminalistice este un obiect material

intenţionat ori accidental. Se exemplifică în acest sens, relevarea seriilor

3.1. Principiul identităţii

Acest principiu presupune determinarea unei persoane sau a unui

3.2. Principiul delimitării obiectelor identificării

Obiectul scop al identificării se află în legătură cauzală cu fapta

3.3. Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de

Caracteristicile esenţiale ale unei persoane nu sunt suficiente

13 C. Dumitrescu, E. Gacea, “Elemente de antropologie judiciară”, Bucureşti, 1993, pag. 11.

intervalul de timp cuprins între momentul descoperiri urmelor şi

3.4. Principiul dinamicităţii caracteristicilor de identificare

Prin prisma schimbării trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice,

4. FORMELE ŞI ETAPELE IDENTIFICĂRII

4.1. Formele identificării

Fazele procesului de identificare marchează momentele mai

Înainte de identificarea propriu-zisă, obiectele sunt delimitate - pe

14 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16

Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea

4.2. Etapele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la

15 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1999, pag. 16

obiectul creator a suferit modificări, de unde absenţa particularităţilor

A. Etapa stabilirii apartenenţei de gen (identificarea de gen

- “genul” - este o clasă de obiecte având aceleaşi note esenţiale şi

B. Etapa identificării propriu-zise (individuale)

Deşi una din sarcinile de bază ale identificării criminalistice o

5. METODOLOGIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

cu ajutorul fotografiilor, mai ales în situaţiile în care este nevoie de

va exprima prin formula „nu se poate stabili”. Cu alte cuvinte,

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE

“Pentru că, în definitiv, societatea are întotdeauna un interes

1. CONSIDERAŢII DE ORDIN GENERAL PRIVIND SEMNALMENTELE

În activitatea de soluţionare a cauzelor penale, organele judiciare

cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar şi

Termenii se folosesc în funcţie de caracteristica ce se descrie:

c) Poziţia unui detaliu al figurii sau al corpului uman se

1.1 Descrierea formelor statice

Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice

particularităţile zonei frontonazale (profil continuu, frânt, paralel,

Fiecare element component al feţei se descrie separat, cu ce are

Ochiul şi componentele sale

Elementele componente ale nasului

- Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii,