“Lumea musulmană între mit și realitate”, Anamaria Macavei, Roxana Dorina

Pop, Scrieri pe alese..., Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, pp. 589-
601, ISBN: 978-973-595-474-1

LUMEA MUSULMANĂ: ÎNTRE MIT ŞI REALITATE

Iulia Alexandra Oprea

Primele imagini care ne vin în minte la auzul cuvântul Islam, sunt de

obicei vălul, moscheea, Osama ben Laden, terorismul, încălcarea flagrantă a
drepturilor omului... Pretindem cunoaşterea lumii musulmane, când defapt
“înţelegerea” noastră se rezumă la stereotipuri, prejudecăţi vehiculate în
presă. Ne considerăm lideri ai gândirii raţionale, însă în momentul în care
vorbim despre musulmani, logica ne este întunecată. Adevărul este că nu
putem “digera” din punct de vedere intelectual o normalitate care diferă de
a noastră. Normalitatea a ajuns să fie sinonimă comportamentului
occidental. Musulmanul animat de Islam, care îşi conduce destinul după
perceptele coranice, se roagă cel puţin de cinci ori mai mult ca noi, apare ca
o anormalitate de neconceput. Chiar şi în momentul în care unii “erudiţi”
occidentali au încercat să “străpungă” misterul musulman, în majoritatea
cazurilor verdictul a fost dezamăgitor, şi poate fi rezumat în felul următor;
musulmanii nu sunt decât nişte fiinţe iraţionale, captive în trecut.
Obiectivul lucrării este de a arăta că în nenumărate cazuri
Occidentul este cel care poartă văl, nereuşind să aibă o perspectivă acurată
asupra lumii musulmane, fiind orbit poate de empatia pentru victimele
evenimentelor din septembrie 2001, semănând ură şi neînţelegere pentru
poporul făptaşilor şi utilizând toate oportunităţiile pentru a-l discredita.
În ceea ce priveşte lumea musulmană, Occidentul nu reuşeşte să facă
o distincţie clară între mit şi realitate, ba mai mult nu sesizează existenţa
mitului în „adevărurile” relatate de presă, nu le supune criticii obiective, ci
doar le acceptă ca atare. Afirmaţia lui Arthur Schopenhauer, lumea este
reprezentarea mea1, este foarte evidentă în raportarea Occidentului la
populaţia de confesiune islamică... Lumea musulmană este reprezentarea
Occidentului, se face auzită prin vocea Vestului, prin cuvinte care nu-i
aparţin... Vestul s-a autoproclamat reprezentantul lumii musulmane,
neţinând cont, în acest caz, tocmai de regulile democraţiei reprezentative

1 Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Editura Moldova, Iaşi, p. 15.

 Iulia Alexandra Oprea

care l-au consacrat. Este un reprezentant indezirabil, care nu-i cunoaşte pe

cei pe care-i reprezintă, pretinzând însă contrarul. Occidentul nu aude
decât ceea ce vrea, nu vede decât ceea ce îşi doreşte, suferind parcă de
miopie selectivă când priveşte spre slujitorii lui Allah. Şi de aici ajungem la
al doilea palier al teoriei lui Schopenhauer, lumea ca voinţă2, lumea
musulmană fiind receptată după cum voieşte Vestul... Din acest punct de
vedere, presa occidentală funcţionează asemeni unei strecurători conduse
de mecanismele fricii, furiei şi rasismului, în care rămân blocate toate
aspectele pozitive legate de lumea musulmană, iar publicului larg îi sunt
servite doar faptele negative, condimentate în exces. Aşa au luat naştere
miturile despre musulmani, din condimentări şi focusare limitată...
Desigur, aceste fapte negative piperate peste măsură, nu pot fi
numite mituri, în adevăratul sens al cuvântului. Mitul provine din
neogrecescul mithos care înseamnă legendă, discurs, sensul primar folosit
astăzi fiind cel de povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice)
despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari 3,
având însă şi sensul de născocire4. Wallace W. Douglas aprecia faptul că
mitul are astăzi, aproape tot atâtea sensuri câte utilizări, fiind folosit şi cu
înţelesul de propagandă falsă.5
Acest ultim sens este probabil cel mai potrivit pentru a descrie mitul
în contextul lucrării de faţă. În anumite cazuri, am fi tentaţi să utilizăm
mitul şi cu sensul de născocire, însă ar fi la fel de exagerat pe cât este să
recunoaştem că mitului este realitate. De ce ar fi prea mult să folosim mitul
cu sens de născocire, când în genere vorbim de nişte neadevăruri,
nedreptăţiri? Argumentul este pe cât pare de simplu pe atât de complex. La
baza sa stă un paradox. Miturile prezentate în lucrare sunt neadevărate în
amploarea lor, dar nu sunt nicidecum născociri. Şi accentul cade pe
cuvântul amploare, referindu-se la cantitate, general... La baza acestor
mituri stă o fărâmă de adevăr, după principiul fumului care nu poate exista
fără foc. Şi în cazul lumii musulmane a existat o scânteie, care în schimb a
fost prezentată drept incendiu în presa occidentală. Cum a fost posibil aşa
ceva? Mecanismul este simplu, josnic şi funcţionează tot timpul. Iei una

2 Ibidem, p. 16.
3 “Mit” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române disponibil online la adresa
http://dexonline.ro/definitie/mit (ultima accesare: 26 februarie 2012, 10.30).
4 Ibidem.
5 Wallance W. Douglas, “The meanings of “myth” in modern criticism”, în Modern

Philology, vol. 50, nr. 4, 1953, p. 232, disponibil online la adresa

http://www.jstor.org/discover/10.2307/434833?uid=3738920&uid=2129&uid=2&uid=70
&uid=4&sid=47698744029967 (ultima accesare: 26 februarie 2012, 11.50).
 Lumea musulmană: între mit şi realitate

bucată caz negativ cu caracter senzaţional, focusezi întreaga presă asupra

sa, subliniezi factorul uman provocator şi arăţi cu degetul grupul etnic,
rasial, religios etc. din care face parte, în cazul nostru comunitatea
musulmană. Apoi ca să fi sigur că opera ta este completă, generalizezi
comportamentul negativ al individului culpabil asupra neamului său,
aduci drept argument alte fapte similare sau comportamente deviante ale
“celor ca el”, ignori toate argumentele pasibile să-ţi desfiinţeze teoria, repeţi
până când risipeşti şi ultimul dubiu al audienţei…că doar repetiţia e mama
învăţării. Iar cum majoritatea oamenilor se mulţumesc cu informaţiile
primite fără să le mai verifice, (da, chiar şi occidentalii!), misiunea ta s-a
îndeplinit. Şi uite aşa ai format o credinţă, ai creat un stereorip. Felicitări!
Oficial, ai reuşit să împrăştii mizerii folosind metodele propagandei
totalitare. Şi nici măcar nu ai minţit, decât pe jumătate...jumătatea care
schimbă tot. Întrebarea care se impune este : De ce? De ce s-a utilizat acest
mecanism mârşav? Răspunsurile sunt multiple de la furie, frică, răzbunare
până la subminarea voită a poporului considerat inferior sau demonstrarea
măreţiei prin punerea în lumină negativă a celorlaţi...
În categoria “ura ca motivaţie” intră răzbunarea atacurilor teroriste
asupra World Trade Center din septembrie 2001. 11 septembrie este cu
siguranţă o dată de referinţă în ceea ce priveşte propagarea unei imagini
deformate a lumii musulmane, însă nu este nici de departe evenimentul
care a lansat fenomenul de mitizare. Actele de violenţă din 2001 doar au
întărit perceptele false legate de musulmani formate în mentalul colectiv
occidental nu cu ani, ci cu secole în urmă. Discriminarea musulmanilor
arabi este o moştenire a perioadei cuceririlor coloniale, când lumea a fost
împărţită în două entităţi- Occidentul avansat, strălucit şi Orientul înapoiat,
obscur- de către colonizatorii europeni. În acest proces musulmanii, arabii
şi asiaticii au fost “orientalizaţi”, adică li s-a atribuit un set de caracteristici
în mod arbitrar, judecăţi şi stereotipuri care scoteau în evidenţă prăpastia
dintre cele două civilizaţii, prin glorificarea civilizaţiei europene superioare.
Orientalii erau caracterizaţi ca fiind opusul europenilor: iraţionali, creduli,
linguşitori, mincinoşi, popoare incapabile de autoguvernare, care “cereau”
guvernarea străină.6 Teoriile despre superioritatea europeană au servit
dominaţiei coloniale, justificând implicarea politică a Occidentului în
Orient. Prejudecăţiile despre Islam au luat naştere însă şi mai devreme, în
contextul cuceririlor islamice, religia revelată de Mohamed fiind
“demonizată” de creştini iar profetul fiind considerat un impostor,
diseminatorul unei revelaţii false, exemplu de desfrâu, depravare şi

6 Edward W. Said, Orientalism, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, pp. 45-51.

 Iulia Alexandra Oprea

sodomie.7 Anticolonialismul care a sprijinit revoluţiile de emancipare din

ţările islamice a fost perceput de Occident ca o sfidare a democraţiei şi
valorilor europene. După războaiele arabo-israeliene şi boicotul petrolului
din anii ’70 fenomenul discriminării arabilor a luat amploare, aceştia au
început să fie reprezentaţi ca terorişti cu nasul încovoiat, îmbogăţiţi pe
nedrept, duşmani ai civilizaţiei, libertăţii şi modernităţii.8 Generalizările
orientaliste despre arabi erau bogate în enumerarea defectelor în general, şi
sărace în evidenţierea calităţiilor,9 având puternic caracter propagandistic.
Prejudecăţiile şi miturile au supravieţuit raţionalismului, s-au
înmulţit şi continuă să se răspândească şi în zilele noastre. Una dintre ideile
preconcepute şi foarte populare este considerarea Islamului drept religie a
regresului. Epoca de Aur islamică dezminte aceast mit. Istoria Islamului nu
este o istorie a unei civilizaţii eşuate, la fel cum nici istoria Occidentului nu
este doar o înşiruire de medalii şi reuşite în raport cu restul lumii. Ba din
contra, Europa nu a ocupat întotdeauna poziţia de lider al lumii, sau al
ideilor şi valorilor. Trebuie doar să ne gândim la Evul Mediu, perioadă care
a însemnat pentru Occident stagnare, intoleranţă, supunere şi regres în
raport cu antichitatea clasică, dar şi cu lumea musulmană. Spun asta
deoarece epoca medievală nu a fost deloc întunecată pentru arabi, ci din
contra a fost de „aur”, datorită înfloririi culturale excepţionale din spaţiul
arabo-musulman10 .
Epoca de Aur arabă se referă la perioada cuprinsă între secolul al
VIII-lea şi al XVIII-lea, considerată drept faza Islamului triumfător din
punct de vedere militar dar mai ales cultural.11 Prin Epoca de Aur a
civilizaţiei arabe înţelegem existenţa unei culturi “cu vocaţie universalistă”,
la fel cum este în prezent cultura occidentală, dar şi un imperiu arabo-
musulman care se întindea din Spania, Africa de Nord, Orientul Apropiat,
Asia Centrală până în India şi o parte din China. În ciuda faptului că
însuma popoare diferite, Imperiul arabo-musulman se caracteriza prin
stabilitate internă, deoarece a integrat populaţiile cucerite, fără a le subjuga,
ţinând cont de tradiţile juridice ale acestora.12 Dacă Evul Mediu a însemnat
naşterea uneia dintre cele mai înfloritoare culturi ale lumii în Orient, pentru
Occidentul cândva glorios, a semnificat scufundarea în obscuritate, cu toate

7 Ibidem, pp. 72-74.

8 Ibidem, p. 161.
9 Ibidem, p. 319.
10 Anne-Marie Delcambre, Islamul, Editura Coresi, Bucureşti, 1999, p. 50.
11 Ali Mérad, Islamul contemporan, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 15.
12 James Wynbrandt, Fawaz A. Gerges, A Brief History of Saudi Arabia, Infobase Publishing,

New York, 2010, p. 73.

 Lumea musulmană: între mit şi realitate

că pe alocuri mai existau câteva luminiţe; autorii Dante Aligheri, William

de Occam, Geoffrey Chaucer sau pictorul Giotto di Bondone. Marile
metropole musulmane, precum Cordoba, Cairo, Bagdad sau Damasc, erau
centrele culturale ale lumii, eclipsând Europa.13
Influenţa musulmanilor în perioada respectivă este aproape
comparabilă cu cea a Vestului în zilele noastre. Inovaţiile, ştiinţele,
cunoştinţele erau livrate dinspre Est spre Vest. Arabii sunt cei care au adus
hârtia din China, prin secolul al VIII-lea, în perioada în care musulmanii au
cucerit Asia Centrală. Prima copie a Coranului pe hârtie a fost datată din
971-972. În secolul al X-lea hârtia a ajuns prin intermediul negustorilor
arabi şi în Europa.14 Hârtia a permis dezvoltatrea ştiinţelor dar şi a unor
arte vizuale precum caligrafia. Lumea musulmană era însetată de
cunoaştere, ştiinţe precum istoria, filosofia, medicina, geografia sau
matematica erau studiate cu entuziasm în Imperiul arabo-musulman.
Matematicienii arabi şi persani au pus bazele algebrei, a trigonometriei dar
şi a astronomiei, de asemenea ei sunt cei care au intodus în Europa
numerele arabe pe care le utilizăm şi astăzi, puţini ştiind că acestea sunt
defapt “împrumutate” de arabi de la indieni.15 De asemenea în domeniul
opticii primele teorii legate de lumină au fost lansate de arabul Ibn al-
Haytham, cunoscut în Evul Mediu sub denumirea de Alhazen. El este
primul care a făcut experimente cu camera obscură.16
Chiar şi moştenirea Greciei antice a fost receptată de Occident prin
canale musulmane. În secolele al IX-lea şi al X-lea musulmanii au intrat în
contact cu lucrările ştiinţifice şi filosofice greceşti, iar califul Abu al-Abbas
Abdullah al-Ma’mum al dinastiei Abbaside a ordonat traducerea textelor
din greaca în araba. Tot el este cel care a pus bazele „Casei Înţelepciunii” la
Bagdad, care servea drept universitate, bibliotecă şi birou de traducere.17
Aristotel a fost tradus pentru prima dată de arabi, interesul acestora pentru
filosoful grec datorându-se cunoaşterii enciclopedice a pământului, raiului,

13 Anne-Marie Delcambre, op.cit., p. 50.

14 Holland Cotter, “Shelf Life; The Story of Islam's Gift of Paper to the West”, în The New
York Times, 29 decembrie 2001, disponibil online la adresa
http://www.nytimes.com/2001/12/29/books/shelf-life-the-story-of-islam-s-gift-of-
paper-to-the-
west.html?scp=1&sq=The%20Story%20of%20Islam's%20Gift%20of%20Paper%20to%20the
%20West&st=cse (ultima accesare: 29 februarie 2012, 15.30).
15 Anne-Marie Delcambre, op.cit., p. 50.
16 Hans Daiber, “Islamic Roots of Knowledge in Europe”, în Marcinkowski, Christoph, The

Islamic World and the West: Managing Religious and Cultural Identities, Transaction
Publishers, New Brunswick, 2009, p. 71.
17 James Wynbrandt, Fawaz A. Gerges, op.cit., p. 74.
 Iulia Alexandra Oprea

psihologiei şi eticii umane elaborate de filosoful grec, pe care arabii le-au

interpretat în serviciul Islamului. Receptarea culturii greceşti şi amestecarea
sa cu viziunea islamică asupra lumii a condus la dezvoltarea unor noi
concluzii, care au influenţat cultura europeană în Evul Mediu.18
O contribuţie importantă a musulmanilor se observă şi în domeniul
medicinei; după ce au tradus lucrările lui Hipocrate şi Galen, aceştia au
continuat munca celor doi prin cercetări personale practice. Medicina
înflorea în spaţiul musulman. În contrast cu lumea arabo-musulmană,
Occidentul era sceptic cu privire la medicină. Biserica catolică s-a limitat la
perceptul sfântului Ioan Hrisostom, considerând că originea bolii se află în
păcat. În acest timp însă în Bagdad existau deja 34 de spitale, băile publice
abundau iar alimentele erau supuse controlului sanitar.19 Chiar şi în
farmacologie europenii s-au inspirat din tehnicile de distilare dezvoltate de
arabi în alchimie, persanul al-Razi este cel care a reuşit să obţină alcool prin
distilare şi a inventat siropul.20
Un alt domeniu de interes pentru musulmani l-a reprezentat
geografia, în primul rând din perspectiva orientării spre Mecca a
credincioşilor în timpul rugăciunii. Însă geografia era importantă mai ales
pentru comercianţii arabi, care traversau întreaga lume. Pentru a facilita
căile de comunicare şi transportul, iranianul Al-Khwarizmi se inspiră din
Geografia lui Ptolemeu pentru a crea primul atlas al Pământului şi al
cerului.21
Comerţul era cea mai importantă activitate din imperiu, Occidentul
fiind unul dintre principalii parteneri comerciali ai arabilor. Musulmanii au
adus în Europa plante şi fructe necunoscute Vestului, precum bumbacul,
trestia de zahăr, orezul, caisa, lămâia şi portocala, în schimbul cuprului,
lemnului, fierului, aurului şi argintului. Însă negustorii au jucat şi un rol
„civilizator”, aducând Europei busola şi primele hărţi nautice bazate pe
cartografia islamică. Europenii au învăţat tradiţia musulmană agricolă,
tehnici eficiente de irigare şi prelucrarea mătăsii.22 În acest context,
afirmaţia că Islamul este religia regresului, îşi pierde orice valoare intrând
în sfera ipocriziei.
Un alt mit este cel care ridică semnul egalităţii între arabi şi
musulmani. “Toţi musulmanii sunt arabi” este o percepţie larg răspândită
în emisfera vestică, în parte datorită apariţiei religiei islamice în sânul

18 Hans Daiber, op.cit., pp. 64-65.

19 Anne-Marie Delcambre, op.cit., p. 51.
20 Hans Daiber, op.cit., p. 73.
21 Ibidem, p. 76.
22 Hans Daiber, op.cit., p. 68.
 Lumea musulmană: între mit şi realitate

Peninsulei Arabe. Marea majoritate a arabilor sunt musulmani, este un fapt

real, însă afirmaţia nu funcţionează şi în sens invers, respectiv nu toţi
musulmanii sunt arabi. Din contra... Potrivit studiului demografic realizat
de Pew Research Center în octombrie 2009, Islamul se îngrijeşte de
sufletele celor 1,57 miliarde de aderenţi, care reprezintă 23% din populaţia
lumii. Acelaşi studiu demografic relevă că o persoană din patru este de
confesiune islamică, şi că în Germania trăiesc mai mulţi musulmani decât în
Liban iar în China mai mulţi decât în Siria.23 Lumea musulmană nu se
rezumă doar la arabi, defapt doar 20% din musulmani sunt arabi. Lumea
musulmană întruneşte deopotrivă arabi, africani, iraniei, turci, indieni,
indonezini, albanezi, bosniaci, oameni ce trăiesc pe continente diferite în
regimuri politice distincte şi în condiţii variate. Variaţia de popoare se
explică prin faptul că Islamul este o religie universalistă la fel ca şi
creştinismul.
Un alt mit, probabil cel mai răspândit dintre toate, este cel al
incompatibilităţii Islamului cu democraţia şi modernitatea. Majoritatea
occidentalilor acceptă această afirmaţie drept adevăr intangibil, în special
datorită multiplelor lucrări de “referinţă”, care se străduiesc să
demonstreze falsa nepotrivire, convingând cu exemple şi tot tacâmul de
instrumente. V-am spus povestea exemplului singular care devine
general... Ei bine, aşa a fost conceput şi acest mit. Ia să vedem care este
situaţia în realitate. După cum am văzut lumea musulmană nu se reduce
doar la Orientul Mijlociu. Iar dacă Orientul Mijlociu se caracterizează din
punct de vedere politic ca fiind „ţărâmul autocratic”, neliberal, un spaţiu
sărac, corupt şi nemodern, lucrurile nu stau la fel în celelalte regiuni ale
lumii. Trebuie să subliniem faptul că majoritatea musulmanilor trăiesc în
democraţii, iar statul cu cea mai mare populaţie musulmană (aprx. 210
milioane), Indonezia, este laic şi liberal24. De asemenea, Turcia, al cincelea
stat musulman ca număr de locuitori este o democraţie funcţională. Atât
Indonezia cât şi Turcia au pornit pe calea Occidentului, primul pas nefiind
însă democratizarea, ci laicizarea societăţii, modernizarea şi dezvoltarea
economică iar abia apoi reformele liberale şi democraţia.25 Ambele au
cunoscut o „renaştere islamică” în perioada post-occidentală. Turcia şi

23 Virginia Mircea, “Trezirea statelor arabe”, în Cadran Politic, 3 aprilie 2011, disponibil
online la adresa http://www.cadranpolitic.ro/?p=4126 (ultima accesare: 3 martie 2012,
18.40).
24 Parag Khanna, Lumea a doua: imperii şi influenţă în noua ordine globală, Editura Polirom,

Iaşi, 2008, p. 260.

25 Fareed Zakaria, Viitorul libertăţii: Democraţia neliberală în Statele Unite ale Americii şi în

lume, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 104.

 Iulia Alexandra Oprea

Indonezia nu sunt singurele excepţii de la aşa-zisa „regulă” a

incompatibilităţii Islamului cu modernitatea, democraţia. De fapt regula
este cu totul alta, majoritatea lumii musulmane a adoptat modernitatea,
democraţia, iar acestea i se potrivesc ca o mănuşă. Primele cinci cele mai
mari ţări musulmane, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, India şi Turcia, au o
considerabilă experienţă democratică, iar unele dintre ele au numit femei
drept prim-miniştrii cu mult înaintea Occidentului. Pentru a completa lista
şi pentru a „discredita” şi mai mult presupusa „regulă” putem adăuga şi
tinerele democraţii din Mali şi Nigeria. În ceea ce priveşte modernizarea, în
afară de statele enumerate, există şi ţări musulmane nedemocratice, dar
moderne şi extrem de bogate: Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuwait sau
Malaezia. Am văzut cum dezvoltarea economică este necesară democraţiei,
însă nu este de ajuns... Cel mai bogat stat din lume în 2012, conform Forbes,
este Qatarul, unde PIB-ul pe cap de locuitor este estimat la 88.000 de dolari.
Deşi, multe companii financiare multinaţionale au sedii în Qatar şi multe
universităţi din SUA au filiale în statul din Golf26, acesta nu are nici o
intenţie de liberalizare sau democratizare. În cazul Qatarului, precum şi în
cazul celorlalte state cu rezerve importante de petrol, funcţionează teoria
lui Fareed Zakaria, conform căreia, bogăţia „moştenită” de la mama natură,
nedobândită prin instrumentele capitalismului, nemuncită, respectiv
neimpozitată, nu este capabilă să producă schimbarea, liberalizarea. Statele
care îşi clădesc economia doar pe exploatarea resurselor şi îşi cumpără
modernitatea din Occident, rămân înapoiate, primitive. Dovadă stă nivelul
ridicat de analfabetism din statele din Golf, în medie doar 50-60% din adulţi
ştiu să citească.27 Golfului modern şi opulent îi lipseşte burghezia
întreprinzătoare, o clasă socială educată care să producă shimbarea.
Având în vedere că majoritatea problemelor în ceea ce priveşte
aderarea la principiile liberale şi democratice apar în colţul arab al lumii
musulmane, am fi tentaţi să dăm vina pe cultura arabă pentru toate
neajunsurile. Există două contra-argumente puternice pentru anularea
acestei supoziţii. Primul contra-argument este însăşi Epoca de Aur Arabă
prezentată la începutul lucrării de faţă. Al doilea argument ni-l furnizează
Eric Chaney, spunând că nu doar în statele în care trăiesc arabi musulmani
apar grave deficite democratice; ci şi în Chad, Iran, Azerbaijan, Uzbekistan
şi Tajikistan. Chaney explică fenomenul din perspectivă istorică, statele
cucerite de armatele arabe după moartea lui Mohamed şi încadrate în

26 Beth Greenfield, “The World’s Richest Countries”, în Forbes, 22 februarie 2012, disponibil
online la adresa http://www.forbes.com/sites/bethgreenfield/2012/02/22/the-worlds-
richest-countries/(ultima accesare: 15 martie 2012, 8.10).
27 Fareed Zakaria, op.cit., pp. 65-66.
 Lumea musulmană: între mit şi realitate

sistemul instituţional al imperiului în 1.100 sunt cele care prezintă

dificultăţi în accederea la democraţia liberală.28 Din punctul său de vedere,
imperiul arab centralizat nu a permis dezvoltarea societăţii civile şi a creat
o uniune între factorul politic şi religios, conducerea unilaterală şi lipsa
opoziţiei fiind principalele cauze a regresului politic din unele state
musulmane. Statele în cauză prezintă şi astăzi sechelele acestei politici
dăunătoare.29
Concluzia este una simplă, cultura islamică, respectiv arabă nu se
împotrivesc democraţiei. Excepţia de la regulă nu sunt majoritatea ţărilor
musulmane, care însumă cele 1,2 miliarde de musulmani, excepţia sunt
statele arabe împreună cu statele supuse centralizării arabe; regula nu este
cea a incompatibilităţii, situaţii concrete relevând contrariul, Islamul,
democraţia şi modernitatea fac „casă bună” în multe state cu populaţia
majoritar musulmană. Într-adevăr multe ţări musulmane aparţin lumii a
treia, fiind măcinate de problemele specifice ale acesteia; corupţie, sărăcie,
analfabetism, proastă guvernare, dar acestea nu sunt trăsăturile Islamului,
cu toate că unii musulmani fundamentalişti îşi justifică activitatea făcând
referire la aceste neajunsuri, considerându-le rezultate ale unui stat
insuficient de islamic.
Fără doar şi poate cel mai periculos mit, este cel are asociază
musulmanii cu teroriştii. În contextul post-2001 presa Occidentală a
explodat în ştiri defăimătoare la adresa Islamului. Campania anti-terorism
s-a transformat astfel într-o campanie anti-islamică. Întregul sistem
mediatic occidental anunţa pericolul iminent reprezentat de forţele malefice
ale Islamului, care au invadat Vestul. Preşedintele american George W.
Bush descria ameninţarea în termenii maniheişti de confruntare dintre Bine
şi Rău, dintre America creştină, tolerantă şi Islamul radical. Cuvântul
“musulman” a ajuns să fie utilizat ca sinonim al cuvântului terorist în presa
Occidentală, cu toate că doar un număr nesemnificativ din cei de peste 1
miliard de musulmani sunt adepţi ai grupărilor teroriste, Al-Qaeda
lovindu-se de dezaprobul musulmanilor din întreaga lume.30 Presa şi

28 Eric Chaney, “Democratic Change in the Arab World, Past and Present” în Brookings
Papers on Economic Activity, ediţia primăvara 2012, p. 6, disponibil online la adresa
http://www.brookings.edu/~/media/Files/Programs/ES/BPEA/2012_spring_bpea_pa
pers/2012_spring_BPEA_chaney.pdf (ultima accesare: 15 aprilie 2012, 8.45).
29 Fareed Zakaria, „A Region at War with It’s History” în Time Magazine, 16 aprilie 2012,

disponibil online la adresa

http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,2111248,00.html?xid=fblike (ultima
accesare: 17 aprilie 2012, 9.20) .
30 Fareed Zakaria, Lumea postamericană, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 21.
 Iulia Alexandra Oprea

discursul politic au indus populaţiei occidentale ideea conform căreia

terorismul este de sorginte arabă, o acţiune proprie Islamului, un nou tip de
jihad. O percepţie greşită deoarece terorismul nu s-a născut în Orientul
Mijlociu originile sale fiind identificate în mişcările de contestare şi
rezistenţă din anii 60, şi anume revoltele studenţeşti în America şi Europa,
rezistenţa palestiniană, mişcările de gherilă din America Latină,31 la baza
cărora au stat nemulţumiri sociale, frustrări etnice, naţionale sau religioase.
Factorul politic a indus populaţia în eroare în mod deliberat.
Codurile de alertă au răspândit percepţia conform căreia Occidentul a fost
invadat de celule de fundamentalişti musulmani, care au ca obiectiv
distrugerea societăţii. Adevărul este însă că Al Qaeda este doar o slabă
confederaţie de celule dispersate de fundamentalişti ostili Americii. 32 Al-
Qaeda nu este reprezentativă societăţii musulmane. Crimele organizaţiei
sunt reduse din punct de vedere numeric, în schimb ele sunt macabre,
barbare, şi extrem de mediatizate. Conform unui studiu recent al
universităţii Maryland trăim în cele mai paşnice timpuri, însă revoluţia
informaţiei tehnologice ne aduce imagini, ştiri zilnice adesea exagerate de
pe teatrul războiului, ceea ce are ca efect răspândirea unei panici generale.33
Franklin Delano Roosevelt afirma: Singurul lucru de care trebuie să ne temem
este însăşi teama. Teroarea este de nedescris, lipsită de raţiune, nejustificată.34
Roosevelt a identificat astfel adevăratul pericol la adresa securităţii
SUA, şi anume frica, un sentiment de insecuritate generală care în secolul al
XXI-lea poate fi tradus prin islamofobie. Cu toate că rapoartele
Departamentului Securităţii Statelor Unite arată că nu există informaţii
credibile care să semnaleze existenţa unei ameninţări iminente la adresa
ţării, America este în alertă. În ciuda faptului că din 2001 au fost descoperite
doar 2-3 comploturi teroriste duşmanul este global şi colosal. Duşmanul
înainte de toate este musulman, chiar dacă unele ţări musulmane, precum
Iranul au ajutat SUA să răstoarne regimul taliban.35
Pe baza acestor temeri nefondate îngrijorarea privind securitatea
personală a devenit mai puternică printre americani decât ataşamentul
tradiţional faţă de drepturile civile. În aceste circumstanţe a fost adoptată
Legea Patriotică în luna octombrie a anului 2001 ca replică la evenimentele
din 11 septembrie. Drepturile civile, în special drepturile rezidenţiilor
necetăţeni ai Statelor Unite au fost restricţionate. Actul conferă

31Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 444.
32Ibidem, p. 45.
33Fareed Zakaria, Lumea postamericană, cit. , pp. 31-32.
34Ibidem, p.218.
35Ibidem, p.219.
 Lumea musulmană: între mit şi realitate

oficialităţiilor federale o autoritate mai mare în privinţa interceptării şi

înregistrării comunicaţiilor, încălcând sfera privată. De asemenea Legea
Patriotică a limitat jurisdicţia Curţiilor asupra unor activităţi sensibile
precum spionajul din partea guvernului, încălcarea relaţiei avocat-client,
accesul guvernului la dosare medicale, de călătorie, credite.36 Acestă lege
demonstrează proporţiile fricii de terorism din Statele Unite, teamă care
poate fi numită islamofobie după cum am arătat mai sus, datorită
identificării Islamului cu terorismul. Pe baza acestor discriminări
resentimentele arabilor faţă de americani s-au intensificat, conducând la
anti-americanism.37Una dintre cauzele anti-americanismului evocate de
arabi constă în susţinerea economică, militară şi politică a Israelului de
către SUA în defavoarea palestinienilor. În acelaşi bagaj de nemulţumiri
poate fi plasat şi suportul american a liderilor autoritari din regiune şi
sancţiunile impuse unor state arabe care în loc să slăbeacă regimul vizat au
sărăcit şi mai mult societatea. În prezent anti-americanismul a crescut în
proporţii datorită ocupării Irakului şi aşa numitei campanii anti-islamice a
Statelor Unite. Faptul că America îşi promovează propriile interese neo-
coloniale sub masca democraţiei şi a drepturilor omului a devenit o
percepţie larg răspândită nu doar în rândul arabilor ci şi în unele cercuri
politice europene.38 Cele două sentimente ostentative, islamofobia şi anti-
americanismul se întăresc reciproc. Prejudecăţiile despre Islam
nemulţumesc musulmanii, îi transformă în anti-americani, iar în unele
cazuri izolate frustrarea atinge cote maxime, sigura soluţie întrevăzută,
repet de o minoritate nesemnifictivă în raport cu majoritatea, fiind
răzbunarea, respectiv terorismul.
O altă percepţie greşită, un alt mit este utilizarea islamismului ca
sinonim al fundamentalismului. În prezent în lumea musulmană există mai
multe grupări, organizaţii care pledează pentru utilizarea religiei ca
instrument politic. Atât wahhabiţii, grupări precum Hamas, Hezbollah, Al-

36Zbigniew Brzezinski, Marea dilemă: a domina sau a conduce, Editura Scripta, Bucureşti,
2005, pp. 204-205.
37 Reuven Paz, “Islamists and Anti-Americanism”, în MERIA-Middle East Review of

International Affairs Journal, vol 7, nr.4, 2003, p. 53 disponibil online la adresa

http://meria.idc.ac.il/journal/2003/issue4/paz.pdf (ultima accesare: 18 martie 2012,
17.09).
38Abdel Mahdi Abdallah, “Causes of Anti-Americanism in the Arab World: a Socio-

Political Perspective”, în MERIA-Middle East Review of International Affairs Journal, vol 7,

nr.4, 2003, p. 62, disponibil online la adresa
http://meria.idc.ac.il/journal/2003/issue4/abdallah.pdf (ultima accesare: 20 martie 2012,
18.20).
 Iulia Alexandra Oprea

Qaeda, partidul turc AKP dar şi mullahii Iranului, practică islamul politic.
Însă în funcţie de gradul în care adepţii acestor grupări se raportează la
tradiţie putem distinge două categorii: fundamentalişti şi islamişti. Să
vedem cu ce se mănâncă cele două concepte...
Termenul „fundamentalism” a apărut în secolul al XX-lea în lumea
creştină, făcând referire la Fundamentele protestante care promovau
păstrarea purităţii Scripturilor împotriva tendinţei indiviziilor de
interpretare liberă a textelor religioase.39 Cel care a utilizat pentru prima
dată acest concept a fost baptistul Curtis Lee Laws, desemnându-i ca
fundamentalişti, într-un editorial din 1920, pe cei care luptau pentru
reîntoarcerea la fundamentele biblice.40 În prezent fundamentalismul
religios a devenit idealul mai multor grupuri de oameni în cadrul mai
multor religii. Avem de-a face cu fundamentalism creştin, hindus, iudaic
sau islamic. În consecinţă una dintre diferenţele dintre fundamentalism şi
islamism este că, fundamentalismul religios poate fi de sorginte creştină,
iudaică, hindusă sau islamică, în schimb islamismul, ca orientare politică,
este de origine islamică.
Brzezinski în cartea Marea dilemă: a domina sau a conduce defineşte
fundamentalismul islamic din prisma lumii musulmane post-coloniale, care
se opune Occidentului, modernităţii în genere, folosind Islamul ca scut
protector împotriva dominaţiei culturale vestice.41 Fundamentaliştii resping
modernitatea şi propagă urmarea strictă a învăţăturilor coranice. Brzezinski
caracterizează fundamentalismul islamic ca fiind reacţionar, atractiv pe
termen scurt, care se dezvoltă mai ales în comunităţiile izolate de
modernitate: satele din munţii Afganistanului sau în triburile wahhabi din
Arabia Saudită. Fundamentaliştii sunt de părere că democraţia seculară
occidentală are ca efect suprimarea religiei şi decadenţa morală. Numai un
stat islamic condus după normele Sha’ria este capabil să prezerve valorile
islamice şi moralitatea, incoruptibilitatea societăţii.42 Autorul consideră că
doar o minoritate fanatică poate fi atrasă de izolarea de lumea modernă, şi
că fundamentalismul islamic îşi pierde încetul cu încetul adepţii, datorită
impactului comunicaţiilor moderne.43
În ceea ce priveşte islamismul, acesta este descris de Brzezinski ca
fiind o mişcare populistă, care încearcă să adapteze preceptele islamice la

39 Fareed Zakaria, Viitorul libertăţii..., cit., p. 182.

40Sandu Frunză, Fundamentalismul religios şi noul conflict al ideologiilor, Editura Limes, Cluj
Napoca, 2003, p. 89.
41Zbigniew Brzezinski, op.cit., p. 57.
42Ibidem, p. 56.
43Ibidem, p. 53-54.
 Lumea musulmană: între mit şi realitate

politica modernă. Islamiştii încearcă să ofere soluţii religioase la problemele

sociale şi economice cu care se confruntă lumea musulmană. Ideologii
islamişti conferă democraţiei sensul de populism, plebiscit generat de
principiile Islamului, cu alte cuvinte „islamizează” democraţia. În contrast
cu fundamentalismul, islamismul atrage tot mai mulţi adepţi din rândul
tinerilor.44
Islamismul s-a născut ca răspuns la ideologiile occidentale de tipul
comunismului, socialismului sau capitalismului, încercând să ofere soluţii
islamice la problemele contemporane. Adepţii acestui curent îşi doresc
schimbarea, dezvoltarea şi progresul la nivelul social, economic şi politic,
dar în acelaşi timp păstrarea religiei, a Islamului, reinterpretând textele
sacre pentru a deveni compatibile cu modernitatea.45 Deşi promovează
liberalizarea Islamului, mişcările islamiste sunt puţin cunoscute
Occidentului, presa vestică concentrându-se mai ales pe discursul radical al
fundamentaliştilor. Într-adevăr cei din urmă „s-au făcut remarcaţi” mai des
pe scena internaţională, vocile islamiştiilor fiind prea puţin ascultate atât în
lumea arabă cât şi în Vest.
Evenimentul care a schimbat soarta islamismului, conferindu-i
pentru prima dată putere, a fost alegerea partidului islamist AKP din
Turcia în 2002. Partidul islamist turc a învins prejudecăţiile occidentale,
arătând adevărata faţă politică a islamismului, distinctă de cea a
fundamentalismului. Sub guvernul AKP societatea s-a modernizat dar şi
islamizat, făcând paşi importanţi către UE.
Zilele fundamentalismului sunt numărate, îşi pierde adepţii care se
împotrivesc manifestărilor tot mai radicale şi violente. Lumea musulmană
este sătulă de stagnare, de asocierea cu terorismul şi de suferinţele indirecte
provocate de acesta, precum intervenţia în Irak sau Afganistan. Pe de altă
parte secolul al XXI-lea pare să se consacre islamismul. Tot mai mulţi
oameni se regăsesc în politicile propuse de islamişti, tot mai mulţi
musulmani îşi doresc dezvoltarea, democraţia dar şi păstrarea identităţii
religioase. Islamismul satisface nevoile lumii musulmane, care nu mai este
nevoită să aleagă între Islam şi modernitate.
Dacă analizăm atent realităţiile din lumea musulmană, ajungem la
concluzia că Vestul a perceput în mod eronat lumea musulmană şi
manifestă în continuare un dezinteres major în ceea ce priveşte înţelegerea
acestei civilizaţii. Articole de presă sau de „specialitate” despre musulmani
şi Islam sunt scrise pornind de la nişte stereotipuri, idei preconcepute, pe

44Ibidem, p. 55.
45Ibidem.
 Iulia Alexandra Oprea

care sunt clădite ulterior argumente. Când e vorba de lumea musulamană,

spiritul critic, analitic lipseşte în majoritatea cazurilor, se porneşte de la o
ipoteză neverificată, precum sunt miturile enumerate în lucrare, în
întâmpinare căreia se aduc probe. Am arătat mai sus că imaginea de
ansamblu pe care o are Vestul despre lumea musulmană este o iluzie, un
mit... Un mit care a contribuit decisiv la evoluţia maliţioasă a relaţiilor
dintre Vest şi lumea musulmană. Occidentul fie priveşte “de sus” lumea
musulmană, cu un aer arogant de superioritate, fie cu teamă, iar populaţia
de confesiune islamică, simţindu-se încolţită, a semănat ură şi neîncredere
pentru cealaltă parte a lumii. Este timpul ca Occidentul să înţeleagă că
Islamul nu este o religie regresivă ci din contra poate fi extrem de
înfloritoare, este perfect compatibilă cu modernitatea şi democraţia, să
reţină că majoritatea musulmanilor nu sunt arabi iar cu atât mai puţin
terorişti şi să înţeleagă că există şi o politică prin Islam mai moderată,
favorabilă modernizării şi democratizării... Odată ce se Vestul se va raporta
la lumea musulmană din prisma raţiunii, cele două lumi sunt pasibile
concilierii.

Cuvinte cheie : prejudecată, discriminare, islamofobie, islamism,

fundamentalism

Keywords : prejudice, discrimination, islamophobia, Islamism,

Fundamentalism

Abstract :

This paper aims to emphasize the stereotypical representation of Muslims

in the Western culture. The study shows that when it comes to Muslims,
Westerners are those who are wearing veil, a different kind of veil that
covers not the body, but the eyes… The image of the Islamic believer has
been predominantly negative during the history. While, in the past,
Muslims were seen as evil, unfaithful people, the 9/11 tragic events
brought the discrimination of Muslims to a new level. Since the terrorist
attacks the Western media has started to call Muslims terrorists, has begun
to focus on negative aspects related to the Islamic population and to
generalize them. This process generated false beliefs and myths which are
strongly rooted in the Western mentality. Statements like „Muslims are
terrorists”, “all the Muslims are Arabs”, “Islam is incompatible with
democracy and modernity” or “Islamism is synonymous with
 Lumea musulmană: între mit şi realitate

Fundamentalism” are widely accepted as true. This study brings proofs

from reality to debunk the most popular myths related to the Muslim
world.