CURS:

II. Căutătorii și la queste du Graal sau călătoria mistică în Romanele Mesei Rotunde

Sub acest titlu, vom discuta acum cea de-a doua (tip)alotropie a experienței subiectului
călător medieval, situată pe cea de-a doua linie narativă a literaturii medievale, cum deja s-a
putut vedea: linia călătoriei religioase, a căutării spirituale ce include, luând în considerare și
călătorii extraliterare pentru lărgirea câmpului explorării (v. 3 și 4), mai multe tipuri de călătorie:
(1) călătoria mistică: la queste du Graal, (2) călătoria ascetică: Yvain, Bohor, diverși clerici, (3)
călătoria spirituală și teologică: itinerarium mentis, (Sfântul Bonaventura) și (4) pelerinajul și
formele sale occidentale și orientale (la Roma, la Santiago de Compostella…. sau la Meka, la
Medina).
Vom explora aici mai insistent doar (tip)alotropia cea mai pură a călătoriei religioase, sub
titlu generic enunțat, desfășurând următoarea tematică bazală:
Instituţia cavalerismului medieval și Graal-ul. Semnificaţiile simbolice ale Graal-ului.
Căutătorii Graal-ului şi revelaţiile lor parţiale: Lancelot, Gauvain, Bohor, Parsifal. Galaad şi
revelaţia totală şi mortală a Sfântului Graal.

Instituţia cavalerismului medieval în relație cu Graal-ul. Narațiunea, descrierea,

simbolistica hibridă și semnificațiile importante ale Graal-lui ca atare și ale queste-ei sale în
Romanele Mesei Rotunde (în prelucrarea lui Boulenger)
Primele două teme au un rost preparator sau, cu un termen mai dens din greaca veche,
propedeutic în sens etimologic (de la cuv. gr. pro - înainte și paideutike – învățământ, instrucție)
pentru a le putea dezvolta și înțelege mai bine pe următoarele.
Pe prima am abordat-o, citându-l pentru simplificare pe Anton Dumitriu din Cartea
întâlnirilor admirabile (Buc., Ed. Eminescu, 1981, p. 19), la ultima noastră întâlnire înainte de
suspendarea cursurilor din cauza Covid-ului 19, urmărind, în mare, explicarea a două noțiuni:
cea de cavalerism și cea de Graal. Pentru o imagine mai consistentă și complexă despre prima
noțiune, vedeți, în afară de textul lui Anton (op. cit.), și paginile indicate în bibliografie din
Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, (trad. de H. R. Radian, Bucureşti, Ed. Univers, 1970,
pp. 99-165), anume, capitolele despre Idealul cavalerismului, Visul de eroism și dragoste,
Importanța idealului cavleresc în război și în politică.

1
 De fapt, prima noțiune am urmărit-o, mai ales, pentru a o lămuri cât mai bine pe a doua.
Mai precis, am urmărit noțiunea de cavalerism în relația sa cu Graal-ul, prioritar în descrierea și
înțelesurile de bază după două importante surse franceze – Chrétien de Troyes, Perceval ou le
Conte de Graal și Robert de Boron, LʹEstoire dou Graal – și două germane: poeții secolului al
XIII-lea Wolfram von Eschenbach și Albert von Scharfenberg. După primii, Graal-ul ar fi fost
vasul din care Isus ar fi mâncat la Cina cea de taină și în care Iosif din Arimateea ar fi strâns
sângele vărsat de acesta în secvența Sacrificiului său, pe care l-ar fi dus în Britania unde a stat
vreme aproape uitată, de secole. În căutarea lui, la queste du Graal în franceza veche, nu putea
porni decât un cavaler sans tâche et sans reproche, precum Parsifal, care l-ar fi și găsit, dar
ulterior acesta va dispărea din nou și căutarea lui va reîncepe iarăși și iarăși, până azi.
În schimb, după cei doi poeți germani, Graal-ul ar fi fost o piatră miraculasă tăiată de
îngeri dintr-un smarald desprins pe fruntea lui Lucifer în momentul căderii sale și ar fi fost dăruit
lui Adam, care însă l-ar fi pierdut în cirumstanța buimăcitoare a alungării sale din rai. În fine,
pentru pată de culoare savantă, trebuie știut că și în alte culturi există, în mituri și legende,
Graal-ul, însă, firește, sub alte nume, precum urna hindusă, sau al treilea ochi al zeului Shiva, la
egipteni, de fapt, o perlă de pe fruntea sa.
În versiunea compilativă (din bibliografia literară obligatorie) a Romanelor Mesei
Rotunde, secvența epică intitulată Povestea Sfântului Graal, unde se află parte din epica,
descrierea, simbolistica hibridă (creștină cu influxuri precreștine) și bună parte din semnificațiile
importante ale Graal-lui ca atare, acordă acestuia un spațiu însemnat, întinzându-se pe nu mai
puțin de 6 episoade: Iosif din Arimateea, Eliberarea lui Iosif, Sarras, Insula rotitoare și corabia,
Arborele vieții și Spada cu băieri ciudate (v. op. cit., pp.75-90). Tot aici, legate de el, se află
detalii descriptive, narative și ideologice despre simbolistica și semnificațiile unor obiecte –
precum Graal-ul (pp. 77-78, 83), jilțul gol de la Masa Rotundă (pp. 89-90), arborele vieții (pp.
86-87), corabia lui Solomon (p. 85), sabia cu băieri ciudate (pp. 88-89) sau fusele colorate (p. 85)
– sau personaje – precum Solomon, Iosif din Arimateea sau fiul său Iosafat (p. 83), dar mai ales
despre cavalerul perfect, Galaad, ultimul descendent al regelui Solomon, a cărui ascendență,
puternic iudaizată și creștinizată, urcă prin acesta, prin tatăl său, regele David, Iosif din
Arimateea și prin Sfânta Fecioară, până la cuplul adamitic. El e, conform narațiunii din secvența
despre Căutarea Sfântului Graal, „adevăratul cavaler, cel dorit, cel hărăzit, purces din înalta viță

2
a regelui Solomon și a lui Iosif din Arimateea, cel care va duce la bun sfârșit căutarea Sfântului
Graal și va pune capăt isprăvilor cavalerești” (v. op. cit. p. 348).
Firește, date importante privind tot narațiunea, descrierea, simbolistica precreștină
încreștinată și semnificațiile importante ale Graal-lui ca atare, precum și despre la queste a sa și
despre elementele adiacente tuturor acestora se află din belșug sau, cum ar zice astăzi unii, „la
greu” și în alte locuri ale Romanelor…, dar mai cu seamă în secvența narativă Căutarea
Sfântului Graal (ed. cit., pp. 347-349). Iată asemenea date despre obiecte, personaje și fenomene,
precum Masa Rotundă însăși, jilțurile cavalerilor ei, jilțul gol așteptându-l pe Galaad (p. 106, pp.
347-348), din nou, corabia lui Solomon, spada cu băieri ciudate și fusele colorate (376-380),
Graal-ul (din nou) și fenomenul revelației sale în relație cu cei antrenați în căutarea lui, toți
Cavalerii Mesei Rotunde în frunte cu Galaad (pp. 349-351) sau doar principalii său căutători,
Lancelot, Gauvain, Bohor, Parsifal, Galaad, în fine, dar mai ales despre Galaad și revelația finală
a Graal-ului (p. 366, pp. 384-388) etc.

Semnificațiile Graal-ului după Dicționarul de simboluri și după Albert Béguin

Tot de secvența propedeutică la (tip)alotropia călătoriei religioase în discuție mai țin cel
puțin încă două lucruri. Primul e etimologia a ceea ce s-a numit Graal – firește, se leagă de
obiectul pe care se presupune că-l desemnează, adică, o cupă sau, mai des, o farfurie largă, puțin
adâncă, o tipsie sau un vas adâncit cu margini largi – care privine din limba latină medievală, de
la cuvântul cratella, vas, care în franceza veche desemna o cupă sau o farfurie puțin adâncă, cu
margini întinse. Altă linie de interpretare etimologică, derivă cuvântul graal, desemnând cam
același lucru, de la latinul gradalis, bizuindu-se pe versiunile sale fonetice regionale, precum
grasal, grea, gradal… în loc de graal.
Al doilea lucru, ținând de secvența propedeutică a acestui curs, constă în evidențierea
semnificațiilor codificate cultural ale Graal-ului, cum sunt cele generalissime date în Dicționar-
ul de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, culori, numere (vol. 2, E-O, București, Ed.
Albatros 1995, pp.105-106), coordonat de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, dar și în sinteza
interpretărilor semnificațiilor sale, citate în Dicționar, din cartea lui Albert Béguin, La quête du
Saint Graal, (Paris, 1958).

3
 Iată ce spune articolul din Dicționar cu titlul Graal, din care vom afla, cum se-ntâmplă
când este vorba de mituri și legende cu nenumărate variante adesea contradictorii, și alte
informații, care pot ajuta la explicarea unor lucruri obscure din Romanele Mesei Rotunde, și o
puzderie de interpretări diferite față de cele din sursele deja utilizate, care uneori mai mult îl
derutează decât îl limpezesc pe cititor: „Sfîntul Graal din literatura medievală europeană este
moștenitorul, dacă nu cumva continuatorul, a două talismane ale religiei celtice precreștine:
cazanul lui Dagda și cupa suveranului. Aceasta explică faptul că acest obiect miraculos este
adesea o simplă tipsie adâncă purtată de o fecioară. În legendele referitoare la Cavalerii Mesei
Rotunde, el are puterea de a oferi fiecăruia dintre aceștia mâncarea cu carnea preferată:
simbolismul său se întâlnește aici cu cel al Cornului Abundenței. Printre nenumăratele sale
calități, în afară de cea de a oferi (darul vieții), se numără și cea de a lumina (iluminările
spirituale) și cea de a acorda forță invincibilă (v. Julius Evola, BOUM , 53) (toate – subl. ns. – V.
Podoabă)”.
Firește, Graal-ul a căpătat, de-a lungul secolelor (începând chiar din Evul Mediu), o
mulțime de explicații și interpretări când rezonabile, când irezonabile și sărite de pe fix, când de-
a dreptul aberante și aiuritoare. Un rezumat minimal de încredere al interpretărilor lui acceptabile
face Albert Béguin, în cartea sa fundamentală pe această temă, La quête du Saint Graal:
„Graalul reprezintă în mod substanțial pe Hristos mort pentru oameni și, totodată, potirul
de la Cina cea de taină (adică harul divin hărăzit de Hristos discipolilor săi) și, în sfârșit, caliciul
liturgic, conținând adevăratul sânge al Mântuitorului. Masa pe care se află potirul este, potrivit
acestor trei proiecții, piatra de pe Sfântul Mormânt, masa celor doisprezece apostoli și, în sfârșit,
altarul pe care se înfăptuiește sacrificiul/jertfa zilnic/ă. Aceste trei realități, Răstignirea, Cina cea
de taină și Euharistia sunt inseparabile, iar ceremonia Gralului constă în revelarea lor, conferind
împărtășaniei cunoașterea persoanei lui Hristos și participarea la Jertfa sa Mântuitoare (toate –
subl. ns. – V. Podoabă)”.
Această înțelegere a semnificațiilor Graal-ului poate trimite, conform Dicționarului, la
„explicația analitică a lui Jung, potrivit căreia Graalul simbolizează «desăvârșirea interioară
căutată tot timpul de oameni»”, cum afirmă el în cartea Omul și simbolurile sale.
Mai departe, Dicționarul se referă la exigențele de viață interioară ce trebuie respectate de
către cei ce pleacă în căutarea Graal-ului și la semnificația sa cea mai generală pentru oameni:

4
 „Dar căutarea Sfântului Graal pretinde condiții de viață interioară rareori întâlnite.
Activitățile exterioare sunt potrivnice atât de necesarei contemplații și îndepărtează dorința
[căutării]. El se află în imediata noastră apropiere, dar privirile nu-l zăresc. Aceasta este drama
orbirii noastre în fața realităților spirituale – cu atât mai intensă cu cât credem mai sincer că le
căutăm. Suntem, însă, mai atenți la condițiile materiale ale căutării decât la condițiile ei
spirituale. Căutarea Graalului inaccesibil simbolizează pe planul mistic – plan esențial pentru el –
aventura spirituală și nevoia de interiorizare, singura în măsură să deschidă porțile Ierusalimului
ceresc, unde strălucește potirul divin.
Perfecțiunea umană nu se cucerește cu o lovitură de lance, ca o comoară materială, ci
printr-o radicală transformare a spiritului și inimii. (toate – subl. ns. – V. P.). Trebuie mers mai
departe decât Lancelot sau Parsifal spre a atinge transparența Graalului, imagine vie a lui
Hristos”.

Căutătorii și la queste du Graal sau călătoria mistică în Romanele Mesei Rotunde

Eroii căutării Graal-ului

În principiu, probabil, orice cavaler adevărat, autentic, cu vocație – cel puțin în fază în
care cavalerismul a fost și o instituție cu funcție puternic religioasă, cum era pe vremea regelui
Artus (sau Arthur) – trebuia să fie și un căutător al Graal-ului. Cavalerii Mesei Rotunde din
epoca mitico-istorică arthuriană (sec. V-VI), însă, conform statutului lor axiologic ieșit din
comun, excepțional, înalt, de cavaleri cu vocație și cu misiune religioasă, erau căutători ai
acestuia chiar cu toții, cei 150, într-una din numărătorile generoase, cum e aceea din compilația
noastră în prelucrarea modernă, măiastră sub aspect estetic, a lui Jacques Boulenger. Aici, în
Romanele Mesei Rotunde, toți aceștia pleacă în căutarea Graal-ului, depunând în prealabil
jurământul că vor face tot posibilul, ba chiar și imposibilul, să afle adevărul despre el: „Ca domn
și stăpân al Mesei Rotunde, Galaad îngenuche cel dintâi în fața moaștelor și jură că nu se va
întoarce niciodată mai înainte de a afla adevărul Graalului (subl. ns. – V.P.), dacă îi va fi dat să-l
cunoască în vreun chip. După el jurară Lancelot, seniorul Gauvain, seniorul Yvain cel mare,
Perceval de Gallois, Lionel, Bohor, Hector des Mares, toți cavalerii, în număr de o sută cinzeci

5
(subl. ns. – V. P.), dintre care nu era niciunul fricos” (Op. cit., p.353, cap. Plecarea Cavalerilor
Mesei rotunde).
Din cei 150 de Cavaleri ai Mesei Rotunde, firește, doar foarte puțini trăiesc, în compilația
francezului Boulenger, și evenimente sau peripeții romanești interesante și semnificative ale
căutării Graal-ului, deoarece majoritatea, cum se spune undeva în ele, nu au trecut prin
întâmplări memorabile și probe semnificative în timpul queste-ei lor. Nici măcar toți cei
menționați, la depunerea jurământului, în lista scurtă de mai sus – care în alte texte sunt
importanți, de altfel, ca și alții care nu figurează în ea – nu sunt urmăriți în calitate de căutători ai
Graal-ului. Ci doar – dar în măsuri diferite, marcate aici, în curs, prin ordinea înșiruirii
neîntâmplătoare și crescătoare – Lancelot, Gauvain, Bohor, Parsifal (sau Perceval, după fonia
preferată de traducător) și Galaad. Iar până la urmă nici Gauvain: „Căci aceasta a fost soarta
cavalerilor Mesei Rotunde când au purces în căutarea Sfântului Graal: în afară de Galaad, de
Perceval, de Bohor și de Lancelot, nu li s-a întâmplat ceva care să merite a fi povestit într-o
carte, și au fost tare uimiți, căci se gândiseră că într-o căutare de așa înaltă însemnătate vor putea
face numeroase fapte cavalerești” (op cit., p. 365)

Un căutător paradigmatic și o căutare paradigmatică, exemplară, a Graal-ului

Însă și dintre aceștia doar unul, Parsifal, e urmărit și prezentat aici ca un căutător
paradigmatic al Graal-ului, a cărui căutare e și ea paradigmatică, exemplară, deși… Deși, la o
adică, ar mai putea fi considerați așijderea încă doi, Lancelot și Galaad, totuși, din motive
diferite, ei nu sunt chiar cu totul: unul din cauza că, în structura sa, dominația o au caracteristicile
pur războinice și cele amoroase, iar altul din cauza că e prea schematizat, și într-atât de idealizat
încât transgresează condiția umană către cea cristică, în care ceilalți rămân cu toții în ultimă
instanță, chiar în pofida faptului că și ei au unele trăsături transgresive și trăiesc unele experiențe
aproape transumane, supranaturale. Ar mai fi Bohor, dar biografia lui nu e urmărită suficient de
insistent – cum se-ntâmplă cu în primele ei secvențe în care, la ceilalți, se accentuează pe vocație
și pe tipul de cavalerism reprezentat de fiecare – decât în secvența căutării Graal-ului.
În Romanele Mesei Rotunde, Parsifal sau Perceval (cum e grafiat în traducerea lor în
română) e înzestrat cu o biografie de cavaler marcat exemplară și un statut de căutător și cu o
queste aproape exemplare. În orice caz, cu excepția lui Galaad, între toți cavaleri menționați,

6
prinși în căutarea Graal-ului, Parsifal e dotat cu statutul de căutător cel mai pur și cu o queste cu
cel mai înalt nivel de exemplaritate și împlinire.
Evenimentele biografiei sale factologice, adică aceea cuprinzând toate evenimentele sale
biografice narate în textul Romanelor…, dar mai ales cele ale biografiei sale revelatoare, adică
aceea alcătuită doar din evenimentele cruciale și decisive pentru destinul personajului și în urma
cărora va suferi transformări esențiale, începând cu nașterea, duc ață cu toatele, predestinal și
destinal, totodată, la condiția de cavaler cu vocație indiscutabilă, dar și, cum vom vedea mai jos
după ce o vom discuta pe prima, la aceea de căutător cu vocație.
Parsifal e predestinat prin naștere condiției de cavaler autentic, întrucât e moștenită de la
tatăl său. E, adică, un cavaler nativ. Conform romanelor Romanelor Mesei Rotunde, Perceval e
fiul unui rege, iar după romanul în versuri al lui Chrétien de Troyes, mai verosimil, fiul unui
cavaler care nici după moartea în lupte cavalerești a celor unsprezece fii ai săi și frați mai mari ai
lui Perceval nu vrea să se retragă în circuitul turnirelor nici la rugămintea disperată a soției sale:
puțin timp după implorația ei, va muri și el la un turnir. Spre a-l feri pe mezinul Perceval de
demonul patern și fratern și de tentația de a deveni și el cavaler, mama sa, văduvă, încearcă să-i
taie orice contact cu lumea cavalerească și să-l izoleze complet de ea, mutându-se cu fiul ei din
drumul cavalerilor și construind-și, într-o vâlcea din Pădurea Pustie, o casă împrejmuită înalt,
unde-și va crește fiul, permițându-i doar să vâneze, până la cincisprezece ani. Dar el posedă
daimon-ul (în sens platonician) și virtualitatea vocației de cavaler, iar într-o zi va întâlni, la
vânătoare, „cinci oameni înarmați care călăreau cu zgomot mare” (op. cit. p.324), cavalerii, pe
care el îi percepe ca fiind niște îngeri, nu demoni cum l-a-ndoctrinat, prevăzătoare, mama sa c-ar
fi. Deîndată simte imboldul să devină și el unul de-ai lor și, fără zăbavă, după ce află de la unul
dintre ei cine conferă investitura de cavaler, se va pregăti să plece la curtea regelui Artus, în
pofida protestului matern, spre a o primi.

Prima fază parsifaliană a scenariului inițiatic de aedificatio de sine și de cunoaștere

a lumii cavalerești și a celei în genere
Totuși, mama sa îi va fi primul inițiator într-ale cavaleriei, măcar pentru prima secvență
sau fază – amoroasă și militară în registru comic, dar cu cântec – a scenariului inițiatic de
aedificatio (term. latin – construcție, act sau proces de construire, de edificare; în sens eclez. –
edificație, instrucție religioasă, fondare, fundație) de sine și de cunoaștere a lumii cavalerești și a

7
celei în genere, pe care-l va parcurge Parsifal: cea a plecării și încă puțin după, în debutul
călătoriei, până va întâlni un inițiator masculin. Căci ea îi va da, înainte de a purcede la drum,
primele instrucțiuni ale codului etico-religios al cavalerilor. Anume: să ajute și să respecte
domnișoarele și doamnele la nevoie, ca și pe toți cei nevoiași, să rămână curat și imun la ispitele
lumești în relație cu fetele, rezumându-se la treapta sărutului, să primească de la fecioare doar
„inelul din deget sau punga de la cingătoare” (p. 328), să caute doar compania oamenilor nobili,
dar mai ales să fie pios, să-l venereze Isus Cristos și să se roage. Odată îndeplinită misiunea
inițiatoare, Perceval pleacă, iar după ce fiul se-ndepărtează, înfrântă în voința și dorința ei, mama
sa cade leșinată, iar după Perceval ou le Conte de Graal a lui Chrétien de Troyes, elle tombe
morte, chiar. Parsifal pleacă, iar până la un punct, pe drum, va respecta exclusiv exigențele
învățăturii și iubirii materne, adolescentin și naiv, chiar la modul literal. Iar asta va imprima
comportamentului său, cel puțin până la treapta următoare a inițierii, o alură comică, vădită chiar
la prima întâlnire eroului cu o domnișoară, căreia, vrând-nevrând, ea, îi fură o sărutare și-i ia
inelul, crezând copilărește că așa se aplică, tale quale, învățătura maternă. Act inocent, însă cu
consecințe catastrofale, care o va aduce pe domnișoară – pedepsită de logodnicul ei pentru o
infidelitate prezumată, imaginară – în zdrențe, iar pe el, pe logodnicul cavaler, îl va destina
morții taman prin sabia inocentului ignorant Parsifal, tocmai cel care a produs aparența de
trasgresiune de către domnișoară a purității ei, probabil, feciorelnice (op. cit.. pp. 328-330, 332-
335). Această secvență sau, cum o vom numi de-acum încolo pentru congruență terminologică,
fază inițiatică incipientă e una trăită, cum se vede, sub oblăduire retrospectivă maternă: una
dependentă de poala caldă a maicii și de iubirea ei post-mortem, pe care, de altminteri, o va
invoca mereu – cât durează acestă primă fază inițiatică – ca pe o autoritate supremă, până…
Până…

A doua fază a scenariului inițierii lui Perceval: cea propriu-zis virilă

Până-și va întâlni următorul mentor, un cavaler autentic, și va trece la a doua fază, cea
propriu-zis virilă, a procesului său de aedificatio de sine și de instrucție cavalerească. Și nu
numai. Acest inițiator îi va face instruirea militară atât sub aspect practic, privind armele, ținuta,
calul și harnașamentul cavalerești, cât și simbolic, privind tâlcurile acestora, dar și pe cea etică,
completându-i codul cavaleresc cu principiul tăcerii și cu cel al virilității (idem, pp. 336-337).
Grație acestui inițiator și instrucțiilor sale, Parsifal va face un salt de nivel ontic și va trece de la

8
o vârstă la alta: de la cea frustă, „sălbatică”, infantil-adolescentină, sub oblăduire maternă,
dominată de principiul „mama m-a învățat cutare sau cutare lucru” (idem. p. 338) la alta mai
elaborată și virilă, în care acest principiu dispare.
Odată cu această trecere de la o vârstă inițiatică la alta, Perceval își va schimba mentorul
individual cu un nou mentor, colectiv și instituțional. Anume, chiar cu instituția înaltă a
Cavalerilor Mesei Rotunde de pe lângă Curtea regelui Artus, care va acționa asupra lui, de acum
înainte, pe toate planurile existențiale și culturale: de la cele ideologic, etic și religios la cel
simbolic. Aici, va primi de la rege investitura de cavaler, iar primele semne ale destinului său de
cavaler cu vocație creștină le va primi din partea Fecioarei-care-nu-a-mințit-niciodată: o mută
din naștere, implicată major în peripețiile questei Graal-ului, dar care-și va recăpăta, miraculos,
vocea adresându-se lui Parsifal și invitându-l să se așeze la Masa Rotundă pe un jilț de (al doilea)
prestigiu, tocmai la dreapta jilțului primejdios, gol, predestinat lui Galaad:

„muta strigă cu glas atât de tare încât toată lumea putu să o audă în sala cea mare:
- Cavalere al lui Isus Cristos, vino să te așezi la Masa Rotundă! Și, luându-l pe Perceval de
mână, îl duse la jilțul primejdios.
- Jilțul acesta va fi al celui mai bun dintre cei mai buni, așază-te la dreapta lui, Bohor va sta
la stânga. Și să-ți aduci aminte de mine când te vei afla în fața Sfântului Graal” (op. cit.,
p. 340)
-
După învestitură, la remarca ironică a cavalerului Mordret cum că noului cavaler i-ar
„plăcea mai mult pacea decât bătăliile” (idem, p. 339), Perceval va pleca în căutarea lui Lancelot,
alungat de regina Guenievra în lumea largă, fiindcă o înșelase fără să vrea (fiind înșelat el însuși
de mijlocitoarea Brisana), la o recepție de la curtea regelui Artus și a iubitei sale inclemente, cu
fiica regelui Pescar, cea împreună cu care faimosul cavaler îl zămislise odinioară, sub efectul
unei poțiuni erotizante care i-a dereglat simțurile și imaginația, pe Galaad. Sugestia plecării se
aseamănă cu aceea făcută de Gauvain lui Yvain pentru cea de-a doua plecare a acestuia în
călătorie, iar plecarea ca atare se aseamănă cu prima plecare, analizată deja, a aceluiași, căci și
aceasta, deși mult mai simplă decât aceea, e realizată tot incognito, voluntar, pragmatic și în
solitudine: „Seara, când toată lumea se culcă, își luă armele, puse șaua pe cal și plecă” (idem, p.
340). În acestă călătorie, cu excepția eliberării unui cavaler legat cu lanț de un stei printr-o

9
lovitură de sabie excepțională, mari fapte de arme Parsifal nu face. Semn că ea nu e decât o
confirmare și o complinire a acestei a doua faze inițiatice, încă mundane, și o propedeutică
pentru cea de-a treia și ultima: inițierea mistică. E un fel de rătăcire neeroică timp de cinci ani,
dar cu aspect de călătorie de inițiere în cunoașterea lumii și cunoașterea de sine. Sau, mai
concret, cu aspect de călătorie de creștere, de coacere și maturizare viitorului căutător religios:
„Perceval călări ierni și multe veri fără să facă vreo faptă deosebită care să merite a fi
povestită într-o carte: și așa trecură cinci ani. În vremea asta a văzut multă lume și multe țări și a
trecut pe la multe curți, așa încât ajunse mult mai chibzuit și mai politicos; cu toate acestea își
păstră mereu naivitatea și sinceritatea simțămintelor” (subl. ns. V. P., idem, p. 342).
În finalul ei, dintre toți Cavalerii Mesei Rotunde plecați să-l caute pe îndrăgostitul
rătăcitor Lancelot, doar Parsifal îl și găsește pe o insulă în apropiere de fiica regelui Pescar și
mama fiului său Galaad. Această călătorie cu rezoluție pozitivă e ultima questă terestră a lui
Perceval și cea care-l va face și disponibil pentru marea questă mistică a Sfântului Graal. Questă
care-l va schimba mult, dar nu radical, de vreme își va păstra în continuare structura stabilă a
ființei sale: naivitatea și, subsecvent, sinceritatea.

Cea de-a treia fază a scenariului inițiatic parsifalian: marea călătorie în la queste
du Graal
Conform Romanelor Mesei Rotunde, cea de-a treia fază a scenariului inițiatic parsifalian,
călătoriile pentru la queste du Graal, se constituie dintr-o seamă de probe sau încercări mult mai
dificile și exigente decât cele din fazele anterioare. Găsirea lui, însă mai ales revelația lui
completă, implică exigențe atât de înalte încât par să fie compatibile doar cu condiția de sfânt.
Aceste încercări vor fi trăite fie solitar de personaj, fie, de la un punct încolo, adică pe măsură ce
questa sa avansează spre rezoluția finală, împreună cu Bohor și Galaad, și constau în câteva
întâlniri cu evenimente sau fenomene ce transcend condiția umană, cu epifanii ale transcendenței
negative, infernale, sau pozitive, paradisiace. E vorba, în alți temeni, de fenomenalizări ale
sacrului negativ sau și ale celui pozitiv și de experiențele generate de acestea în ființa
personajelor, de reacția lor în fața misterelor sacre: cea numită de teofilosoful Rudolf Otto în
cartea sa intitulată Sacrul (Das Heilige) mysterium tremendum, în genere, față de epifaniile
sacrului negativ, și cea numită mysterium fascinans, în genere, față de cele ale sacrului pozitiv,
care, însă, pot să apară și împreună în fața unuia și aceluiași fenomen sacru, negativ sau pozitiv.

10
Dar ultima secvență a questei Graal-ului, cea de dinaintea rezoluției sale finale pentru fiecare, nu
mai e alcătuită propriu-zis din încercări ale personajelor, ci din întâlniri cu revelația Graal-ului,
de fapt, cu epifania (din cuv. gr. epiphania, alcătuit epi- deasupra, la suprafață, și phania,
apariție, arătare, manifestare, fenomenalizare), cu revelația sa ca atare în relație cu fiecare dintre
căutătorii principali sau/și cu grupul lor principal.
În Romane…, înainte de încercările individuale la care va fi supus, Perceval asistă tăcut la
curtea regelui Artus, împreună cu toți Cavalerii Mesei Rotunde (în capitolul Venirea lui Galaad.
Asediul primejdios. Trecerea Graalului. Înalta Căutare), la revelația și trecerea Graal-ului –
îndată după ce dispare „bătrânul în mantie albă” care l-a adus pe Galaad la Masa Rotundă spre a
ocupa jilțul primejdios și gol până atunci – sub forma unui vas acoperit care-și manifestă
frumusețea și două dintre puterile sale, pe aceea de a (i)lumina și pe aceea de a hrăni:
„Numai ce dispăruse bătrînul, că și izbucni un tunet, apoi o rază de soare străbătu vitraliile,
făcând să apară tot ce era în sală într-o lumină de două ori mai puternică: cei de față fură
străluminați ca de harul Sfântului Spirit, dar își dădură totodată seama că rămăseseră fără grai, ca
jivinele. Și iată că apăru un vas sub formă de potir, ascuns sub o pânză albă, și care părea că
plutește în aer (…). Și deîndată ce acest Sfânt vas pătrunse în sală, palatul se umplu de miresme,
de parcă s-ar fi împrăștiat acolo toate plăcutele mirodenii din lume. Și, pe măsură ce trecea prin
fața meselor, mesele rămâneau pline de mâncările cele mai îmbelșugate, fiecare găsi în fața lui
tocmai felurile pe care le dorea. Apoi, (…), vasul părăsi sala așa cum venise – n-am putea spune
cum” (op. cit., p. 349). Aici, Graal-ul rămâne acoperit pentru toți. De ce? Tocmai pentru a stârni
dorința cavalerilor de porni în căutarea lui și de a descoperi adevărul ascuns sub acoperământ.
Probabil, și pentru Parsifal, prezență mută între cei de față, această primă întâlnire cu epifania
Graal-ului – care în narațiunea lui Chrétien de Troyes are loc la curtea regelui Pescar, Pellès, în
Castelul întâmplărilor ciudate – va reprezenta punctul de plecare psiho-spiritual, imboldul prim
al questei sale, primum movens concret al acesteia.
Odată plecat în înalta călătorie, înainte de următoarea revelație a Graal-ului, Parsifal va trece
prin două probe solitare și primejdioase din punct de vedere creștin, constând în două întâlniri cu
epifanii ale maleficului: proba diavolului ecvestru și proba diavolului cu chip feminin și a cărnii
erotizate. Prima e proba seducției calului negru: accidentându-i-se într-o zi calul, eroului mistic îi
apare brusc o femeie super-frumoasă care se oferă să-l ajute dăruindu-i un cal negru pe care
Perceval îl acceptă imediat: „căci – cum sună textul – era neprefăcut de felul său și nu se gândea

11
la vreo viclenie” (op. cit., p. 357). Văzându-l și apoi încălecându-l, îl cuprinde „un fior de
groază” și își dă seama după atributele sale transmundane – ochii cu reflexe stranii, „ca niște
cărbuni aprinși” (idem), și viteza transcabalină a galopului – că e o întruchipare a diavolului, însă
de care va scăpa prin semnul crucii și rugăciune. Întruchipare prin care, firește, i s-a pus la-
ncercare credința și, mai ales, o limită a structurii propriei persoane: naivitatea (ca lipsa de
suspiciune și credulitate). Cea de-a doua probă constă într-o ispită carnală, erotică și stomacală,
printr-una „dintre cele mai frumoase fete care s-au văzut vreodată”, pe care, după ce e tratat de
ea cu bucate alese și vin din belșug, Perceval, cherchelit și îndestulat, „o pofti să facă dragoste”
(idem, p. 359). Și era gata-gata să-și piardă „neprihănirea trupului”, dacă „crucea roșie” (idem, p.
359) de pe mânerul spadei, sesizată în penultima clipită de dinaintea trecerii la faptă, nu i-ar fi
produs remușcări acute și nu l-ar fi întors din drum în aceeași clipită. Din naivitate, Perceval e
mereu pe punctul de cădea în eroare – în sens etimologic, acela de la vb. lat. errare, a umbla de
ici colo, fără scop, a vaga, a greși drumul, de fapt: a rătăci (ca Dante prin selva oscura) – sau, în
limbaj creștin, în păcat, dar în penultimul moment se redresează. Mereu, e gata-gata să încalce
interdictul religios sau etic, dar în penultima clipită își ridică piciorul și face pasul înapoi spre
condiția de homo religiosus sau homo ethicus.
Cum se vede, probele sale, ca și ale celorlalți eroi ai questei Sfântului Graal, sunt
peratologice (term. comp. din cuv. gr. peras – limită, și logos – cuvânt, discurs, principiu,
fundament): adică, o confruntare cu propria limită, cu posibilitatea transgresiunii interdictului
religios sau/și etic, pe care în ultimă instanță nu o mai duce până la capătul ei perdant. Se poate
afirma atât despre Parsifal, cât și despre ceilalți căutători că și el, și ei, că fiecare se confruntă, în
încercările prin care trece, cu propria limită. Și că atât limita lui, cât și limita specifică fiecăruia
dintre ceilalți cavaleri e, în ultimă instanță, exigența de puritate: puritatea etică la toți (mai ales
înainte de a purcede în queste) și puritatea creștină (după aceea) mai cu seamă la căutătorii
Graal-ului. În ultimă instanță, ei, toți, se confruntă cu condiția lor de cavaleri sans tâche et sans
reproche atât în sens etic, cât și, mai ales, la căutătorii mistici, în sens creștin, de fapt, christic. În
funcție de gravitatea și de forța limitei li se va revela gradual Sfântul Graal: lui Galaad i se va
revela total, iar celorlalți doar parțial și gradual. Însă parțialitatea revelației lui Perceval e mai
mare, îndată după integralitatea celei a lui Galaad, chiar pe locul doi, conform epicii căutării din
Romanele…, iar a lui Bohor e pe trei .

12
 De asemenea, tot înainte de revelația propriu-zisă a Sfântului Graal, el mai trăiește o a
treia probă, de fapt, mai curând o experiență mentală decât o probă, însă nu solitar, ci în grup,
împreună cu Galaad și Bohor, taman în corabia lui Solomon, cea cu patul, fusele colorate și sabia
cu băieri ciudate, și în prezența genuină a Fecioarei-care-nu-a-mințit-niciodată, fostă mută,
căreia i-a venit graiul tocmai în momentul când i-a indicat eroului locul la Masa Rotundă, în
dreapta celui al lui Galaad. Aceasta ține mai curând de preparația mentală prealabilă în vederea
participării la înalta revelație și e o probă sau, mai bine, o experiență hermeneutică în care li se
relevă înțelesurile și adevărurile unor realități și apariții sacre, toate și alegorice: corabia care nu
putrezește a lui Solomon e Biserica creștină cu rădăcini precreștine, adamitice și solomoniene,
sabia solomoniană cu băieri ciudate, mai ales accesul la ea, îl contradistinge pe Galaad de toți
ceilalți căutători ai Graal-ului, iar apariția cerbului cu lanț de aur și cei patru lei îl reprezintă pe
Isus Cristos și pe cei patru evangheliști (v. op. cit., pp. 375-381)

Revelația finală a Sfântului Graal în trei secvențe epifanice

În fine, după această probă hermeneutică, propedeutică, în prerelație cu Graal-ul,
următoarea revelație a acestuia și ultima, mult mai compexă decât aceea, anterioară, împărtășită
de toți cavalerii prezenți la Masa Rotundă, Parsifal o va avea doar împreună cu cel dintâi cavaler
al ei, Galaad, și cu cel de-al treilea, Bohor, la Castelul Întâmplărilor ciudate al regelui Pescar,
Pellès (v. idem, pp. 384-388). Ea va aduna și sintetiza toate firele narațiunii despre questa Graal-
ului: personaje, figurație, obiecte și semnificații diseminate pe firul ei până aici. Ceremonia
revelației finale a Graal-ului are loc „pe la ceasul vecerniei” și se anunță, spre a-și marca
excepționalitatea, printr-„un vânt puternic” și o căldură dogoritoare” iscate subit în palat, ca și
prin strigătul unui Glas care cere imperativ autoselecția celor (ne)demni de a participa la ea: „Să
plece cei ce nu trebuie să aibă loc la masa lui Isus Cristos!”. Și: „Toată lumea ieși, la auzul
acestor cuvinte, și nu mai rămaseră decât Galaad, Perceval și Bohor”.
Descrierea derulării ei e alcătuită din trei secvențe epifanice. Prima e imaginea unui pat
purtat de „patru fecioare plângând cu lacrimi fierbinți” în care „zăcea un trup de bărbat”, care, în
imaginea a treia, se va dovedi a avea „patru sute de ani” și a fi cel al lui „Mordrain, regele
schilodit”, pe care Galaad îl va vindeca cu sângele curgând din vârful unei lăncii, „lancea cu care
Longin l-a lovit pe Mântuitorul (…) răstignit pe cruce”.

13
 Această lance apare în cea de-a doua imagine a scenariului revelației finale a Graal-ului,
având în centru epifania episcopului Iosafat, fiul lui Iosif din Arimateea:
„Bocitoarele lăsară patul și plecară. Și în curând cei trei cavaleri văzură grinzile tavanului
dându-se la o parte, ca să se vadă cerul, apoi un bărbat îmbrăcat ca un episcop, cu cârja în mână
și mitra pe cap, coborî din văzduh, așezat într-un amvon pe care-l duceau patru îngeri”. Acesta,
spune textul, e însuși Iosafat, primul episcop al creștinilor, uns chiar de Isus Cristos.
„Episcopul se ridică și se duse să se plece în fața Sfîntului Graal, care tocmai apăruse pe
masa lui de argint. Atunci cei patru îngeri care veniseră cu el aduseră două lumânări aprinse, o
bucată de mătase roșie și o lance din care se scurgeau, prin vârf, mari picături de sânge.
Episcopul așeză lancea cu vârful în Graal, ca sângele să curgă în el; apoi începu să oficieze
sfânta slujbă a liturghiei. La timpul potrivit, luă din preaprețiosul vas o azimă sub formă de ostie
și, cum o ridică în sus, se văzu un copil ( subl. ns. V. P.) coborând din ceruri, cu obrajii roșii și
aprinși ca focul, care se aruncă în pâine; după aceea Iosafat puse azima la loc în Sfântul Graal,
(…), isprăvi slujba sfintei liturghii, dădu sărutul păcii lui Galaad, care-l dădu și el mai departe
însoțitorilor lui, și se topi”. Copilul care se aruncă și, probabil se dizolvă în azima cu care
operează episcopul Iosafat în serviciul liturgic trebuie că e o alotropie a lui Isus Cristos-copil.
În fine, a treia secvență a scenariului se concentrează în jurul Omului ieșit din sfântul vas
– o epifanie a lui Isus Cristos, o imago Christi, care care le va da celor trei cavaleri sfânta
împărtășanie din propriul său trup și va vorbi la persoana a treia tocmai despre sine însuși și
Sfântul Graal, autodescriidu-se în relație cu acesta:
„În momentul acela [cel al dispariției sau, mai bine, cu un termen fenomenologic, al
dezapariției lui Iosafat], cei trei cavaleri văzură ieșind din sântul vas un Om căruia îi curgea
sânge din picioare, din mâini și din coaste, și se plecară înaintea lui (…).
- Slujitorii mei, lealii mei fii, voi care ați ajuns ființe cerești încă din lumea aceasta, așezați-vă la
masa mea. Cavalerii Castelului întâmplărilor ciudate și alții au fost îndestulați din harul Sfântului
Graal, dar niciodată nu au fost primiți să ia loc aici, ca voi. Plângând (…), cei trei cavaleri se
apropiară de masa de argint și Galaad se așeză la mijloc, și Perceval la dreapta, și Bohor la
stânga. Și omul luă Sfântul Graal, veni la Galaad care îngenunchie, cu mâinile împreunate, și îi
dădu trupul Mântuitorului; apoi la fel făcu și cu ceilalți; și suavitatea care le pătrunse atunci în
trup, nici o limbă n-ar putea-o rosti.

14
- Fiule, îi spuse Omul lui Galaad, știi tu oare ce țin în mâinile mele? Este vasul din care Isus
Cristos a mâncat miel cu ucenicii lui în ziua Paștilor și în care Iosif din Arimateea a strâns
sângele Mântuitorului. Acum, ai văzut adevărul pe care îl doreai (toate subl. ns. V. P.), dar nu
încă atât de bine cât îl vei vedea la palatul duhovnicesc din cetatea Sarras, unde trebuie să
însoțești Sfântul Graal cu Perceval și cu Bohor. Totuși, vindecă-l mai înainte pe Mondrain,
regele schilodit, ungându-l cu sângele acestei lănci (…). Grăind așa, Omul îi binecuvântă pe cei
trei cavaleri; apoi se făcu nevăzut” (pp. 385-387).
În fine, Perceval și Bohor doar vor asista de la distanță la scena în care Galaad va avea
acces la revelația totală a Graal-ului, adică, numai ca spectatori ai acestuia, nu și ca părtași ai
revelatului invelat în el, ai adevărului său ultim: suprem.

De ce nu au și ei acces la integralitatea revelației a Graal-ului, iar el are? Întrebare pe

jumătate retorică, de vreme ce am dat deja răspunsul în cazul paradigmatic al lui Parsifal. Iar
acest tip de răspuns e valabil și pentru Lancelot și Bohor, iar răsturnat, prin pozitivare, și pentru
Galaad, care va fi discutat la urmă, pentru contrastul dialectic al discursului de față.
Ca și în cazul lui Perceval, și în cazurile lui Lancelot și Bohor, răspunsul la întrebarea
despre stoparea accesului lor la revelația integrală a Sfântului Graal ține tot de peratologie (term.
compus din cuv. gr. peras – limită, și logos – cuvânt, discurs, principiu, fundament): altfel spus,
de confruntarea fiecăruia dintre ei cu propria limită in-trasgresabilă sau, în cazul lui Lancelot, cu
propriile limite in-transgresabile. Mai general, cu limita sau limitele insurmontabile ale
apartenenței fiecăruia la condiția de homo religiosus și homo ethicus. Probele prin care trec sunt
– dincolo atât de conținutul lor miraculos, cât și de forma alegorică de prezentare specifică atât
Romanelor Mesei Rotunde, cât și epocii din care provin sursele lor literare – situații-limită în
sensul teoretizat de Karl Jaspers (v. bibliografia critică a cursului din semestrul I) în care eroii se
confruntă cu posibilitatea transgresiunii interdictului etic și religios și care-i pun, în mod radical,
în criză, mai mult decât față de Celălalt, în relația cu ei înșiși: sau, într-o expresie mai adecvată și
cu un semantism sporit, față-n față cu ei înșiși în propria lor autenticitate existențială, prin
confruntarea inclementă cu propriile limite. Limite în care se cuibărește, în ultimă instanță, frica
de moarte ori chiar moartea simbolică sau reală. Așa cum și noi, eu și voi, fiecare, carissime e
carissimi, suntem mereu puși în criză și confruntați mereu, conștient sau nu, în diferite situații-
limită, cu posibilitatea transgresiunii interdictelor de tot felul și cu imposibilitatea transgresiunii

15
propriilor noastre limite (specifice de la caz la caz), precum în această situație-limită a bolii
generate de Coronavirus – situație-limită funciarmente existențială, căci ne pune în criză întreaga
existență, pe toate planurile – sau în alte situații-limită de felul culpei, dispariției/dezapariției
aproapelui iubit, privării de libertate, eșecului, călătoriei periculoase cu sau fără întoarcere etc.,
în care ne trage cu ochiul pericolul – deci frica – de moarte fizică, sentimentală, sufletească sau
spirituală. În acest sens, noi, toți coparticipanții la aceste lecții, suntem contemporanii Cavalerilor
Mesei Rotunde antrenați, în călătoriile lor, în fel de fel de probe, dar, mai ales, în cele ale questei
Graal-ului, toate marcate de amprenta timpului lor istoric care însă nu le estompează esența
comună cu ale noastre, așa cum suntem contemporanii tuturor personajelor fictive sau reale din
toate timpurile, trăind experiențe peratologice specifice lumilor lor, dar esențialmente consonante
cu ale noastre, precum în exemplele, discutate deja, ale lui Ghilgameș și Ulise. A sesiza și a
înțelege ce au în comun, dincolo de mărcile culturale ale epocilor, unele dintre experiențele
noastre existențiale cu experiențele, așijderea, ale diferitor personaje fictive inventate de milenii
sau doar de secole – precum cele ale lui Ghilgameș, Ulise, Eneas, Lucius, Yvain, Perceval,
Roland, ale naratorului dantesc din Divina comedia sau ale unor personaje din opere narative
scrise de Novalis, Nerval, Melville, Joyce, Proust, Rebreanu, Butor sau Radu Petrescu –
înseamnă a practica o lectură existențială sau, mai savant, hermeneutică existențială.

16