Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

CERINȚĂ:
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte în care să prezinţi particularitățile unui basm cult studiat/
particularitățile unui text epic studiat din creația lui Ion Creagă.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau
într-o orientare tematică;
- comentarea a două secvențe relevante pentru tema basmului studiat;
- analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj semnificative pentru basmul studiat (de exemplu:
acţiune, titlu, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, perspectivă narativă, tehnici narative, instanțele
comunicării narative, modalităţi de caracterizare a personajelor, registre stilistice, limbaj etc.).

PUNCTAJUL PENTRU CONȚINUT (18p.):

Item 1 – 2p. (precizarea perioadei/ curentului/ orientării) + 2p. (numirea celor două trăsături: 1+1) + 2p. (evidențierea lor
în text: 1+1);
Item 2 – 2p. (precizarea temei) + câte 2p./ 1p. (comentarea celor două secvențe);
Item 3 – câte 3p./ 2p./ 1p. (analiza celor două elemente).

PUNCTAJUL PENTRU REDACTARE (12p.):

1p. (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere) + 1p. (logica înlănțuirii ideilor) + 3/2/1p. (abilităţi de
analiză şi de argumentare) + 2/1p. (utilizarea limbii literare) + 2/1p. (ortografia: 0 – 1 greșeli – 2 p.; 2 greșeli – 1 p.; 3 sau
mai multe greșeli – 0 p.) + 2/1p. (punctuaţia: 0 – 1 greșeli – 2 p.; 2 greșeli – 1 p.; 3 sau mai multe greșeli – 0 p.) + 1p.
(așezarea în pagină, lizibilitatea)
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să
dezvolte subiectul propus.

Consacrat ca prozator de referință prin basme, povești și Bildungsromanul „Amintiri din copilărie”,
Ion Creangă aparține Epocii marilor clasici. Este numele dat de criticul G. Călinescu perioadei 1860-1890
pentru a indica valoarea excepțională a operelor create de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale și Ion
Creangă.
Afirmarea acestor mari scriitori s-a realizat în mediul cultural al Societății „Junimea”, ai cărei membri
au fost, și prin intermediul prestigioasei sale reviste, „Convorbiri literare”. Ei ilustrează „direcția nouă”
imprimată de „Junimea” și de Titu Maiorescu literaturii române, direcție bazată pe exigență, spirit critic,
oratoric și polemic, încurajarea valorilor artistice și demascarea mediocrității. În același timp, junimiștii
orientează literatura noastră către specificul național prin atenția sporită pentru folclor.
În acest context, meritul lui Ion Creangă este că a valorificat materialul basmelor folclorice, ridicându-
l la un nivel artistic superior, comparabil ca valoare cu basmele marilor autori europeni Charles Perrault, Frații
Grimm sau Hans Christian Andersen. Opera lui ilustrează deviza maioresciană „Să fim naționali cu fața spre
universalitate”. Creangă a creat astfel etalonul basmului cult în literatura română.
Din basmul popular, cel cult preia unele caracteristici: tema (lupta dintre Bine şi Rău), motivele epice,
tipologia personajelor (eroul, opozantul, adjuvantul şi donatorul) și stereotipurile narative (formulele
introductive, mediale şi finale). Acțiunea este plasată în timpul mitic (in illo tempore).
Spre deosebire de basmul popular, cel cult are, însă, un autor cunoscut şi unic, se naşte şi circulă în
mediul scris, are o structură şi personaje mai complexe. De asemenea, el reflectă viziunea estetică şi stilul
artistic ale autorului. Viziunea caracteristică lui I. Creangă este de tip „realist-fabulos” (G. Călinescu). În
spirit realist, prozatorul aduce în ficțiune specificul lumii rurale din Moldova, cu atmosfera, mentalitățile,
ocupațiile, tradițiile și limbajul ei. Pe de altă parte, el o impregnează de miraculos, basmul fiind o narațiune în
care se prezintă întâmplările fabuloase ale unor personaje supranaturale.
O culme a creației lui I. Creangă și a speciei este basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, publicat în
revista „Convorbiri literare”, în anul 1877.
Structura lui este dată de trei secvenţe înlănţuite (peripeţiile din grădina ursului, din pădurea cerbului
şi din Împărăţia Roşie), înglobate în misiunea lui Harap-Alb de a ajunge suveranul Împărăției Verzi. Fiecare
secvenţă este declanșată de motivul lipsei: Împăratului Verde îi lipseşte un moştenitor la tron, tot el îşi doreşte
„salăţile” ursului şi pietrele nestemate ale cerbului, iar Spânul o vrea de soție pe fata Împăratului Roş. Probele
depășite de erou devin, de la o secvență la alta, tot mai complexe, iar personajele, obiectele și spațiile au
semnificații simbolice și mitice.
Incipitul basmului ne poartă, printr-o formulă lapidară (Amu cică era odată într-o ţară un craiu...),
într-o lume primordială fărâmițată de războaie grozave. Împăratul Verde şi Craiul (fratele mai mare şi cel mai
mic) simbolizează, consideră Vasile Lovinescu, „casta sacerdotală” (puterea contemplativă) și „casta
1
războinicilor” (puterea activă), ale căror lupte fratricide ar fi aruncat lumea în haos. Autorul imaginează un
tablou al complementarităților de tip „Yin-Yang”: ca „imperator”, fratele mai mare este mai puternic, dar are
trei fete care în legea tradițională nu pot urca pe tron; craiul (regele) este inferior în rang, dar are trei băieți care-
i pot urma la domnie. Rugămintea fratelui mai mare către Crai să-i trimită pe unul dintre fii ca să-i urmeze la
tron (motivul împăratului fără urmași) este o încercare de reunificare.
Temele basmului se prefigurează în acest incipit, și anume lupta dintre Bine și Rău și tema eroului
civilizator (cf. Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur). Naratorul va prezenta iniţierea în trepte a lui
Harap-Alb, care evoluează de la condiţia de om la aceea de reprezentant al sacrului pe Pământ şi de Renovator
Mundi. Ca exponent al Binelui, el îndeplinește o misiune reparatorie, recuperând valorile sacre risipite și
reunificând lumea în jurul centrului simbolizat de Împărăția Verde. Pentru aceasta se confruntă cu
întruchipările distructive ale Răului, principalii lui exponenți fiind Spânul și Împăratul Roș.
Două secvențe relevante pentru dezvoltarea acestor teme sunt primirea învestiturii din partea Sfintei
Duminici și scena primei confruntări cu Spânul. Întâlnirea Sfintei Duminici este un episod care integrează
motive frecvente în basmele românești: al elecţiunii, al mezinului și al metamorfozei. Inocent fiind, mezinul
este singurul apt să primească iniţierea spre a deveni exponentul Binelui, după ce frații mai mari s-au arătat a fi
viciați moral de lăudăroșenie, trufie și lașitate. Statutul de Ales este condiționat, însă, de proba bunătăţii,
patronată de Sfânta Duminică. Epifanie a divinității personificate într-o bătrână cerşetoare, ea îl testează pe
mezin, cerându-i un bănuț, apoi, într-o frază oraculară, îi dezvăluie destinul: Fecior de crai , vede-te-aş
împărat!; Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, slăvit
şi puternic. Sfânta este o entitate solară (duminica este ziua Domnului, a Soarelui), amintind și de „Dea Syra”
(„Zeiţa Soare”), stăpâna Phoenixului. Ea îi dezvăluie mezinului talismanele care-i vor proteja inițierea,
învăţându-l să ceară de la tată calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, căci înnoirea lumii se va face, în
final, prin hierogamie (nuntire sacră, universală). Calul năzdrăvan este, şi el, un simbol solar prin calitatea lui
de ignivor (mâncător de foc, de jăratic). Regenerat (motivul metamorfozei), calul va deveni cel mai important
tovarăş al eroului, o călăuză şi un sfetnic.
Din momentul acestei învestiri, mezinul craiului devine și el un Phoenix, în sensul că se va transfigura
spiritual și va renaște, în final, ca suveran desăvârșit al lumii.
Un alt episod semnificativ cuprinde declanșarea conflictului Bine/ Rău prin întâlnirea eroului cu
Spânul. Trecând de capcana întinsă de Crai, mezinul primeşte de la acesta emblema castei sale de războinici
(pielea de urs) şi o interdicţie: de a se feri de omul roş, dar mai ales de cel spân. Ca orice interdicţie, ea va fi
curând încălcată. Eroul pătrunde într-un codru ale cărui cărări sunt încurcate şi care adăposteşte „un taur
grozav”, iar Spânul îl convinge că fără ajutorul lui nu-l va putea traversa. Recunoaştem aici motivul
labirintului, spaţiu al opţiunii, dar şi al constrângerii, asociat tuturor iniţierilor. În mijlocul pădurii-labirint se
află o fântâna stranie, fără roată, fără ciutură, deschisă către Infern, în care Spânul, coborând, îşi dezvăluie
printr-o incantaţie magică adevăratul chip: „Chima răului pe malul părăului” (eufemism popular al diavolului).
Căzut în robie, fiul de Crai îşi pierde identitatea („moare” simbolic), primind apoi „botezul” Spânului, numele
de Harap-Alb, și depunând față el un jurământ de loialitate. Eroul trebuie să se maturizeze prin suferinţă şi prin
experienţele-limită la care îl va supune opozantul.
Noul nume este un oximoron (negru/alb), fiindcă reuneşte două roluri opuse: de slugă (harap) şi de
nobil (alb). El mai sugerează şi misiunea eroului de a preface lumea: de la degradare şi haos (negru) la lumină
şi puritate (alb). „Harap” poate fi pus în legătură şi cu „sarab”, cuvânt traco-dacic căruia Hasdeu şi Odobescu
îi atribuiau sensul de „conducător spiritual, sacerdot”.
Probele cuprinse în desfăşurarea acţiunii intensifică tensiunea confruntării dintre Bine și Rău,
antrenând, de asemenea, locuri, acțiuni și personaje arhetipale. Împărăţia Verde este Grădina Raiului şi, deci,
Centrul Lumii (Centrum Mundi), iar Împărăția Roșie, Iadul, cu focul său malefic.
Eroul se inițiază în trei etape succesive: Nigredo, Albedo, Rubedo. Faza „Nigredo” se încheie cu
schimbarea identităţii, faza „Albedo” constă în isprăvile de la curtea lui Verde-Împărat şi faza „Rubedo” în
probele din Împărăţia Roşie. Intrat în Albedo, Harap-Alb recuperează mai întâi „elixirul de viaţă lungă”
(„salăţile”), apoi Piatra Filosofală (diamantul din fruntea cerbului), simbolul cunoaşterii absolute. Aducerea
fetei Împăratului Roş corespunde fazei Rubedo şi coborârii în Infern, incursiune pentru care eroul primeşte
numeroşi adjuvanţi. Furnicile reprezintă principiul cantitativ, iar albinele principiul calitativ. Uriaşii (Gerilă,
Flămânzilă, Setilă şi Ochilă) sunt întrupări ale elementelor fundamentale Foc, Pământ, Apă, Aer, prin
combinarea cărora, credeau anticii, s-a alcătuit realitatea pământeană, iar Păsări-Lăţi-Lungilă le înglobează ca
un sistem de coordonate, unind Pământul cu Cerul (profanul cu sacrul). Având în sprijin puterea principiilor de
la temelia creației, Harap-Alb triumfă în cele cinci probe din Împărăția Roșie, apoi îşi demonstrează calitatea
virtuală de stăpân al Lumii prin aducerea smicelelor, a apei vii şi a apei moarte pretinse de fată, adică a
elementelor originare.
2
 Eroul atinge punctul culminant al aventurii iniţiatice când, decapitat de Spân, trece proba morţii
ritualice și a reînvierii (a doua moarte şi a treia lui naştere). Readus la viață de fată, el nu mai primeşte nume
căci a atins absolutul. În deznodământ, Spânul, emanaţie a diavolului, este pedepsit de calul năzdrăvan care-l
ridică în slava cerului, lăsându-l apoi să cadă încât, până la pământ, se face praf şi pulbere. Răul este astfel
anihilat complet, iar misiunea reformatoare a lui H-A împlinită total, încât se poate realiza hierogamia de
reîntemeiere a Lumii.
Formula de încheiere (finalul, desinitul) proiectează acest moment în eternitate (nunta ş-acum mai
ţine încă). Ironic, naratorul (care se autodesemnează ca un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu) pune în
antiteză perfecţiunea acelei lumi mitice şi strâmba alcătuire a lumii noastre profane (în care doar cine are bani
bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă), scoţându-ne astfel din feerie.
Stilul narativ evidențiază realismul fabulos, îmbinarea naturalului cu supranaturalul, domesticirea
miraculosului şi nuvelizarea basmului. (Nicolae Ciobanu). Prin detaliile realiste, lumea fabuloasă se apropie de
existenţa rurală, ne devine familiară. Deşi eroii sunt figuri împărăteşti, atitudinea şi modul lor de viaţă nu au
nimic fastuos. În acest sens, evidentă este umanizarea personajelor, Harap-Alb și Spânul fiind chiar lipsiți de
puteri supranaturale. Personajele se diferențiază psihic şi moral prin gesturi, reacţii, limbaj, detalii fizionomice
sau de comportament: Împăratul Roş se uită de-a mirarea la peţitori, H-A plânge când e dojenit de părintele
său, se dovedeşte impulsiv, nechibzuit, ezitant, disperat, naiv, slab de înger şi mai fricos decât o femeie când se
duce în Pădurea Cerbului etc. Eroul are simţul umorului, petrecând pe seama tovarăşilor de drum şi a poznelor
făcute de aceştia etc.
Stilul narativ al lui I. Creangă se bazează, de asemenea, pe umor, oralitate și lexic popular-regional,
folosirea dialogului și a descrierii. Umorul este generat de situaţii (fiii mai mari ai Craiului, în ciuda
înfumurării afişate, se dovedesc nişte fricoşi), de folosirea diminutivelor cu sens augmentativ (Gerilă are
buzişoare iscusite), a cuvintelor cu sonoritate hazlie (a bodogăni, a boscorod, cărpănos, a ghigoşi, farfasit,
grebănos etc.), a comparaţiilor umoristice (Spânului îi mergea gura ca pupăza), de portretele caricaturale, aşa
cum sunt cele ale uriaşilor ce-l însoţesc pe Harap-Alb, de autoironie și jocurile de cuvinte (Zi-i pe nume să ţi-l
spun). Expresiile populare, proverbele şi zicătorile fac din basm un adevărat compendiu de paremiologie
populară. În plus, autorul, pe deplin cunoscător al posibilităţilor funcţionale pe care le au dialogul și
descrierea, recurge la ele pentru a dramatiza acţiunea, a individualiza personajele, a marca progresia
subiectului, a comenta o situaţie etc.
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este o creaţie în care toate resursele basmului sunt valorificate cu
geniul imaginaţiei şi al expresiei artistice proprii lui Ion Creangă, ceea ce îi conferă statutul de capodoperă a
literaturii române.