Studii de estetică-teoria formelor fără fond;

moralitatea în artă; condițiunea materială și ideală a poeziei

În contra direcției de azi în cultura română
Condițiunea materială și ideală a poeziei
În studiul său, Titu Maiorescu vorbește despre diferența dintre artă și știință. În timp ce
știința „cuprinde numai idei”, arta, frumosul „cuprinde idei manifestate în materie sensibilă”.
Trăsătura comună pe care ar trebui să o aibă fiecare artă, în viziunea lui Maiorescu, este
materialul prin intermediul căruia să se realizeze obiectul artei. Spre deosebire de celelalte
arte, care se înfăptuiesc cu ajutorul unui material concret, poezia nu are un asemenea material
de care să se slujească. Totuși, poezia se realizează printr-un „material sensibil al poetului”,
care este interior, sălășluind în sufletul cititorului. Titu Maiorescu cuprinde această condiție a
existenței poeziei în următoarele cuvinte: „condițiunea materială...ca să existe o poezie...este:
să deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului”.
Pe parcursul evoluției unei limbi, cuvintele își pierd din impresia sensibilă pe care o aveau
înainte, devenind abstracte. Poetul are de luptat împotriva acestei abstractizări în poezie,
folosind cuvintele care exprimă cel mai bine elementul material, folosind epitete, comparații
și personificări pentru a reda cuvântului forța lui sensibilă.
În continuarea studiului său, Maiorescu explică felul în care poeții trebuie să lucreze asupra
cuvintelor pe care le folosesc în poezie. În primul rând, poetul trebuie să aleagă cuvântul „cel
mai puțin abstract” și cu cea mai mare forță sensibilă. În acest sens, Maiorescu oferă câteva
exemple: în loc de a spune „simt durere”, mult mai poetică este locuțiunea „durerea mă
străpunge”. În al doilea rând, pentru a oferi forță cuvintelor, poetul este sfătuit să folosească
așa-zisele „epitete ornante”. De exemplu, Homer, atunci când face referire la câte un personaj
în „Iliada”, pe lângă nume, îi atribuie și câte un astfel de epitet („Ahile cel grabnic la picior”).
În al treilea rând, pentru realizarea acestei condiții a poeziei, Maiorescu încurajează folosirea
personificărilor, care dau viață cuvintelor (d. e., Homer, în loc de a folosi simplu verbul „a
săgeta”, spune „Săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inamică”). În al patrulea
rând, poetul este îndemnat să folosească metafora, comparația, așa încât cuvintele să prindă
viață și forță expresivă. Totuși, pentru utilizarea comparațiilor, poetul trebuie să aibă în vedere
să nu folosească acele comparații care, prin întrebuințarea lor repetată, au devenit comune și
nu mai trezesc în sufletul cititorului nicio impresie artistică. Un alt aspect de care trebuie să
țină seama poetul atunci când se încumetă în scrierea unor comparații, este justețea lor.
Acestea nu trebuie să contrazică realitatea, ci să o întruchipeze într-un mod sensibil.
În a doua parte a studiului său, pentru a ilustra condiția ideală a poeziei, Maiorescu spune:
„ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțământ sau o pasiune, și
niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ține de tărâmul științific, fie în teorie, fie
în aplicare practică”. Așadar, sentimentele general umane, cum sunt iubirea, tristețea, dorul,
mânia, pot face obiectul poeziei, dar știința, politica, nu pot fi incluse în poezie întrucât
acestea nu se adresează conștiinței tuturor, ci doar acelora instruiți în aceste domenii. Pe lângă
acest neajunsuri, poezia pur intelectuală tratează subiecte care își vor pierde actualitatea și
astfel va deveni efemeră. Poezia este, așa cum o numește Maiorescu, „repausul inteligenței”.
În această parte, Maiorescu surprinde cele trei calități ideale ale poeziei. Prima calitate are în
vedere o regulă simplă, dar pe care autorul o consideră de mare importanță: „poezia să nu se
întoarcă în jurul aceleiași idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gândiri puține”.
Este important ca o poezie să fie scurtă, să cuprindă în cuvinte puține înțelesuri multe și doar
în cazul în care noi simțiri și gânduri îl năpădesc pe poet, acesta poate continua poezia sa.
Poetul trebuie să aibă talentul de a știi ce să spună, dar și pe acela de a reține ceea ce nu
trebuie spus, pentru a da libertate sufletului cititorului să interpreteze și să adapteze versurile
în funcție de conștiința sa.
A doua calitate ideală a poeziei se exprimă prin puterea de „exagerare a gândirii”, însă
această exagerare, care trezește în sufletul cititorului noi pasiuni, nu trebuie să depășească
granițele adevărului pentru că „poezia frumoasă trebuie să fie adevărată”, chiar dacă adevărul
artistic este subiectiv. Mergând mai departe cu studiul său, autorul ajunge la problema
folosirii diminutivelor în poeziile românești, combătând abuzul acestora („Ionițică”,
„cruciuliță”, „piciorușe”, „verseluțe”). Un alt aspect de care trebuie să țină cont poeții atunci
când scriu are în vedere grija de a nu-și înjosi poezia prin folosirea unor cuvinte de mahala,
prin prezentarea unor situații josnice, ci ei trebuie să mențină noblețea și superioritatea
poeziei.
Maiorescu prezintă în continuare importanța respectării unei structuri gradate în poezie, așa
încât aceasta să fie percepută ca un întreg, nu ca niște versuri în care „strofa din mijloc ar
putea să fie tot așa de bine cea dintâi sau cea din urmă”. În final, autorul prezintă scopul
studiului său: acela de distinge poezia bună de cea slabă, căci dacă „lipsa de orice literatură
este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatură falsă și urâtă este cel dintâi pas
spre degradarea culturii începânde.”
În contra direcției de azi în cultura română
În studiul său critic, „În contra direcției de azi în cultura română”, Maiorescu își expune
părerea cu privire la calitatea îndoielnică a ziarelor literare, care, prin incompetența lor,
reflectă întreaga cultură română. Principalul viciu pe care aceste ziare îl au și care
caracterizează societatea română, este neadevărul. Autorul vede acest viciu răspândit în
întreaga societate și spune că există „neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în
poezie, neadevăr până și în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului
public.” Acest neadevăr care a cuprins cultura română se manifestă mai ales prin îmbrățișarea
de către români a unor valori occidentale, care nu își găsesc fondul în societatea română din
secolul al XIX-lea. Astfel, tinerii întorși din vestul Europei au vrut să aducă în România doar
efectele culturii occidentale, dorind o schimbare rapidă și uitând că fără cauza care să le
producă ele nu pot dăinui. Maiorescu combate avântul prostesc și vanitatea acelora care vor să
demonstreze, cu orice preț, popoarelor străine „că le suntem egali în nivelul civilizațiunii.”
În continuare, Maiorescu stă împotriva celor care, pentru a demonstra romanitatea poporului
și a limbii române, disprețuiesc adevărul. Petru Maior este unul dintre aceștia, scriind că
românii sunt „descendenții necorupți ai romanilor”, ceea ce umbrește adevărul istoric. După
părerea lui Maiorescu, neadevărul a cuprins atât de mult societatea română a secolului al XIX-
lea, încât este nevoit să spună: „Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli
și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în
realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii
fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare.”
Spunând acestea, autorul argumentează că singura categorie socială care își păstrează
autenticitatea este țăranul român, realitatea lui fiind suferința. Titu Maiorescu îndeamnă
ferirea de mediocritate în orice aspect al culturii, căci mediocritatea este cea care, până la
urmă, va duce la moartea societății. În final, autorul îi îndeamnă pe tineri și nu numai, să stea
împotriva neadevărului, să îl combată cu orice preț, căci doar prin adevăr se poate clădi o
societate.