Noaptea de decemvrie

Al. Macedonski

Impresia dominantă pe care o produce orice lectură a celei mai celebre dintre
Nopţile lui Macedonski este aceea a unei atmosfere de magie, savant regizată atât la nivelul
orchestraţiei sonore, cât şi la acela al imaginaţiei poetice. Ceea ce observă mai întâi în chip
izbitor este procedeul repetiţiei versurilor fie în formă identică, fie în formă parţial
modificată. Cum poziţia versurilor ce se repetă variază în schema strofelor, primejdia unei
anume monotonii este cu grijă evitată şi procedeul generează un farmec straniu de incantaţie
hipnotică, străbătând atmosfera întregului poem, ale cărui modulaţii dulci şi învăluitoare
sună legănător ca melodia unei catilene, amplificate de sonorităţile armonice ale ritmului
amfibrahic: “Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul... / Prin aer petale de roze plutesc... /
Mătasea-nflorită mărită cu firul / Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc... / Havuzele cântă...
– voci limpezi şoptesc... / Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul”, pentru ca în continuare cele
două motive, Bagdadul şi emirul, să fie reluate mereu şi împletite pe întinderea mai multor
strofe. Alteori, repetiţia devine deliberat obsesivă, materializând de fapt obsesia interioară:
“De nume-l întreabă emirul, deodată, / Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată: / — La
Meka, plecat-am a merge şi eu. / — La Meka?... La Meka?... – şi vocea ciudată: / — La
Meka! La Meka! răsună mereu”.
Iată acum şi tipul repetiţiei divers şi subtil organizate, cu funcţie pronunţat
fascinatorie, încercând să creeze senzaţia nesfârşirii spaţiului şi timpului: “În largu-i,
pustia, să treacă-l aşteaptă... / Şi el naintează – şi calea e dreaptă – / E dreaptă – tot
dreaptă... dar zilele curg, / Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg – / Şi el naintează – dar zilele
curg”. Întâlnim aici aproape toate tipurile de repetiţie, de la cea lexicală până la cea
sintactică, repartizate în strofă după normele unei arhitecturi de mare rafinament tehnic,
încât – încă o dată – pericolul oricărei monotonii, pe care ar putea-o provoca redundanţa,
dispare şi repetiţia câştigă o forţă nemaipomenită de insinuaţie, incomparabilă nu numai în
contextul poeziei româneşti în genere, dar chiar al celei macedonskiene, unde virtuţile
procedeului din Noaptea de decemvrie n-au mai fost niciodată egalate.
O altă caracteristică frapantă a poemului este nu preponderenţa, ci
cvasiunanimitatea verbelor la prezent. Cu câteva excepţii de perfect compus, mai cu seamă
în primele strofe, dar şi în versul final, sau de conjunctiv prezent în numai şapte din totalul
versurilor, timpul verbelor din Noaptea de decemvrie este prezentul indicativului, fenomen
demn de cea mai mare atenţie dacă avem în vedere regimul de vis şi reverie al întregii
ficţiuni poetice. Semnificaţia acestei împrejurări expresive nu poate fi decât puternica
actualizare a parabolei. Visul în marginile căruia se desfăşoară întreaga întâmplare
simbolică este un vis trăit pe măsură ce este şi relatat, ceea ce dă poeziei – cum nu mai e
nevoie să demonstrăm – o capacitate de emoţie incalculabilă. Poetul nu mai relatează
parabola lui dintr-un vis în trecut şi îndepărtat, ci ne obligă să participăm sau cel puţin să
asistăm la ea din imediata apropiere, dacă nu chiar din interiorul ei. Rezultatul este un
angajament integral, care scoate în modul cel mai categoric poetul din zodia
parnasianismului, de care rămâne legat numai prin elemente exterioare, de figuraţie plastică,
relevându-i vibraţia romantică fundamentală.
Motivul însuşi al visului şi al aspiraţiei spre ideal este esenţialmente romantic, cum
romantice sunt şi cele câteva antiteze care alcătuiesc conflictul tragic al poeziei. Totul se
petrece în două planuri: cel dintâi, al realităţii, cuprinzând sărăcăcioasa cameră a poetului,
izolată într-un peisaj cotropitor de iarnă cu viscol şi urlet de lupi, şi cel de-al doilea, al
reveriei care închipuie călătoria simbolică în căutarea himerei. Metamorfoza poetului în
tânărul emir din Bagdad se petrece ca în scena iniţială din Faust, mai puţin pactul înrobitor
cu diavolul. Aici Mephisto apare sub chipul de arhanghel al inspiraţiei, dar, în acelaşi fel ca
şi la Goethe, din focul vetrei ce abia mai pâlpâie acum sub violenţa urgiei de afară care
toropeşte mintea şi dezleagă aripile imaginaţiei: “Dar scrumul sub vatră, deodată,
clipeşte... / Pe ziduri, aleargă albastre năluci... / O flacără vie pe coş izbucneşte, / Se urcă,
palpită, trosneşte, vorbeşte... // –Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci? // Şi flacăra spune:
Aduc inspirarea... / Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii... – / În slava-nvierei îneacă oftarea... /
Avut şi puternic emir, voi să fii – / Şi flacăra spune: Aduc inspirarea / Şi-n alba odaie
aleargă vibrarea.”. Din acest moment, totul se desfăşoară în planul secund, al inspiraţiei
poetice, al fanteziei care propune parabola setei absorbante de ideal, de perfecţiune, de
împlinire a destinului, întruchipate în Meka, cetatea sfântă care reprezintă simbolul credinţei
musulmane. De la peisajul de iarnă se trece pe nesimţite la imaginea toridă şi luxuriantă a
lumii orientale cu înfăţişări exotice de basm.
Bogat, dar nesatisfăcut, emirul visează la Meka spre care va porni în cele din urmă
pe drumul cel mai drept, cu numeros alai de cămile şi robi. O dată cu el porneşte la drum şi
un călător singuratic: “Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit, / Hoit jalnic de bube – de
drum prăfuit, / Viclean la privire, şi searbăd la faţă”. Urmând o cale ocolită şi în aparenţă
trudnică fără şanse, el va ajunge singurul în cetatea Meka, pe când emirul, după ce-şi va
pierde rând pe rând însoţitorii, va muri sub jarul pustiei, moment în care poemul se
reîntoarce la planul iniţial, al realităţii imediate.
Sunt aşadar două antiteze ce se pot constata mai cu seamă: pe de o parte, între
situaţia reală şi cea imaginară a poetului, şi, pe de altă parte, între emir, cu eşecul lui
inexplicabil, şi străinul pocit şi neînzestrat, cu triumful lui incredibil, dar semnificativ pentru
intenţia parabolei lui Macedonski. În legătură cu această a doua opoziţie, care conferă în
fond întregului poem valorile sale cele mai adânci, s-a observat mai demult (G. C.
Nicolescu) că ea e construită pe temelia unei anume incongruenţe, altfel caracteristică
autorului, dar care trebuie neapărat analizată pentru a încerca să ne lămurim izvoarele care
au generat-o. Căci nu e greu de remarcat că dacă Meka reprezintă un ideal de puritate şi
perfecţiune care transcende bunurile pământeşti, atunci ea nu poate fi cucerită decât de acela
care întruneşte condiţia spirituală necesară, dar mai ales o calitate morală ireproşabilă. Or,
drumeţul pocit nu poate fi în nici un caz acela şi totuşi el izbuteşte să pătrundă în cetate.
Finalul poemului pare a schimba semnificaţia simbolului, iar Mekăi pământeşti, nenumită
astfel, dar subînţeleasă ca atare, i se opune o Mekă cerească, “Meka cea mare”, al cărei sens
se înfăţişează destul de ciudat. Suntem fixaţi în planul primar al realităţii, al contingenţei. Să
înţelegem deci că Meka poetului e experienţa oricât de crudă a vieţii concrete, infinit mai
preţioasă decât intangibila himeră? Sau că Meka neajunsă în vis e numai ipostaza
demnităţilor lumeşti, la care nu se parvine prin cinste, ci mai degrabă pe căi ocolite, ipoteză
care pune în valoare sarcasmul poetului dezamăgit? Textul în proză Meka şi Meka, ce stă la
baza Nopţii de decemvrie, separă mai limpede cele două semnificaţii polare, însă poemul le
învăluie în echivoc, lăsând deschis drumul supoziţiilor, dar nu mai puţin şi al obiecţiilor cu
privire la coerenţa artistică a semnificaţiilor simbolului central.
Din acest punct suprem al tuturor semnificaţiilor sale lirice, Noaptea de decemvrie
lucrează asupra noastră ca un autentic “poem delirant al mirajului”, cum l-a numit G.
Călinescu, purtându-ne în lumea idealei ficţiuni, ce nu-şi poate ascunde totuşi determinismul
existenţial generator. Capodopera lui Macedonski nu e astfel numai produsul unei imaginaţii
libere şi gratuite, ci şi admirabila sinteză alegorică a unei crude şi dramatice experienţe
omeneşti.