UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE „GR. T.

POPA” IAŞI

FACULTATEA DE BIOINGINERIE MEDICALĂ

SPECIALIZAREA: BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE ȘI RECUPERARE

LUCRARE DE LICENȚĂ

ANTRENAMENTUL MUSCULATURII RESPIRATORII

ÎN ASTMUL BRONȘIC

Coordonator ştiințific, Absolvent,

Conf. Dr. Paraschiva Postolache Oana Bătrînu

2018

1
 CUPRINS

I. Motivația alegerii temei și gradul de actualitate

II. Fundamente teoretice
II.1. Anatomia aparatului respirator
II.1.1. Traheea
II.1.2. Bronhiile
II.1.3. Plămânii
II.1.4. Arborele bronșic
II.1.5. Surfactantul
II.1.6. Vascularizația plămânilor
II.1.7. Inervația plămânilor
II.2. Fiziologia aparatului respirator
II.2.1. Ventilația pulmonară
II.2.2. Difuziunea pulmonară
II.2.3. Reglarea și controlul respirației
II.2.4. Tipuri de respirație
II.3. Anatomia funcțională a mușchilor respiratori
II.3.1. Musculatura inspirului liniștit
II.3.1.1. Diafragmul
II.3.1.2. Intercostalii
II.3.1.3. Scalenii
II.3.2. Musculatura inspirului profund
II.3.3. Musculatura inspirului forțat
II.3.4. Musculatura expirului forțat

III. Patologia respiratorie

III.1. Definiția astmului bronșic
III.2. Clasificarea severității
III.3. Etiopatogenia astmului bronșic

IV. Scopul și obiectivele lucrării

V. Materiale și metodă
VI. Rezultate

2
VII. Discuții
VIII. Concluzii

3
 I. Motivația alegerii temei și gradul de actualitate

Tema lucrării mele de licență se intitulează „ Antrenamentul musculaturii respiratorii

în astmul bronșic” și este consecința unei provocări proprii – aceea de a cerceta, descoperi și a
aprofunda problematica acestei boli frecvente în secolul XXI. Această idee s-a dezvoltat în
cadrul cursurilor universitare din cadrul Facultății de Bioinginerie Medicală, unde noțiunile
dobândite pe parcursul ciclului universitar m-au ajutat să rezonez cu conceptul de reabilitare
respiratorie și cu patologiile sistemului respirator. Mulți pacienți sunt din ce în ce mai
interesați de conceptul de reabilitare respiratorie, ca un adjuvant al terapiei medicamentoase.

Astmul bronșic este o problemă de sănătate la nivel global care afectează toate
grupurile de vârstă, cu o prevalență în continuă creștere, în special la copii în condițiile în care
comunitățile adoptă stilul de viață occidental.

Conform Ghidului Internațional pentru Managementul Astmului Bronșic (GINA) în

anul 2018, această boală afectează aproximativ 1-18% din populația lumii, având o rată medie
de 2.65 – 4 la o mie de indivizi, cu mari variații regionale. Această frecvență implică
intervenții medicale multidisciplinare, dintre care reabilitarea pulmonară și antrenamentul
musculaturii respiratorii având un rol foarte important și actual.

Antrenamentul musculaturii respiratorii oferă benificii semnificative atunci când este

integrat într-un program de reabiliatare respiratorie și poate îmbunătăți forța musculară și
rezistența mușchilor respiratorii.

Prin această lucrare am urmărit să fac cunoscut modul de antrenament al musculaturii

respiratorii din cadrul ședințelor de kinetoterapie și efectul benefic al acestuia asupra calității
vieții bolnavului de astm bronșic.

4
 II. Fundamente teoretice
II.1. Anatomia sistemului respirator

Sistemul respirator constituie totalitatea organelor ce contribuie la realizarea unei funcții

vitale – asigurarea organismului cu oxigen și eliminarea dioxidului de carbon. Respirația
prezintă un fenomen fiziologic foarte complicat, care cuprinde două faze foarte importante,
indispensabile vieții: respirația pulmonară și respirația tisulară. Oxigenul absorbit de plămâni
este transportat cu sângele arterial la țesuturi. Aici are loc respirația tisulară, însoțită cu
degajarea dioxidului de carbon, care se întoarce prin vene, cu sângele venos, în plămâni, de
unde este eliminat. 3

Aparatul respirator (Fig 1.) este alcătuit din:

- Căile respiratorii superioare: cavitatea nazală și faringele

- Căile respiratorii inferioare: laringele, traheea și bronhiile
- Organele respiratorii – plămânii 3

Figura 1. Aparatul respirator

5
 În aceste organe aerul se încălzește, se purifică și se umectează. Prin căile respiratorii
aerul pătrunde în alveolele pulmonare înconjurate de o rețea capilară alveolară unde, prin
difuziune, are loc metabolismul gazos.

II.1.A. Traheea

Traheea (lat. trachea) este un organ de forma unui tub fibromusculocartilaginos

aproape cilindric cu peretele posterior turtit, cu o lungime de 11-13 cm și diametrul
transversal de 15-18 cm. 3 Cele 20 de inele cartilaginoase incomplete cu o formă de „U” care
armează traheea pe trei părți, o lasă neprotejată posterior unde este in raport cu esofagul.
Această porțiune este depresibilă sub influențe ale presiunii, ceea ce poate produce fenomene
4
obstructive. Se continuă inferior cu laringele, ce corespunde vertebrei cervicale V 1 și se
termină la nivelul vertebrei V toracice, unde se divide în două bronhii principale – bifurcația
traheei. În acest loc, din parte de jos, ultimul cartilaj al traheei are forma de „V” și proemină
în interiorul ei formând carina traheală, ce servește ca punct de reper în bronhoscopie. 3

Fig. 1. Traheea
6
 II.1.B. Bronhiile

Traheea este considerată generația zero, de la care încep următoarele generații de

bronhii, începând cu generația 1 reprezentată de cele două bronhii principale, care apar prin
4
diviziunea traheei. Fiecare bronhie principală se îndreaptă în jos, în afară și puțin înapoi
către plămânul respectiv, în care pătrunde prin hil. 3

Bronhia pincipală dreaptă este mai largă, dar mai scurtă și este aproape în prelungirea
traheei, în timp ce bronhia principală stângă se desprinde din trahee sub un unghi mai mare și
are o lungime mai mare, de aproximativ două ori cât cea dreaptă. 2 Bronhiile principale dau
naștere unor trunchiuri bronșice din care pornesc ramuri bronșice – numite și bronhii
segmentare – care definesc o serie de segmente pulmonare. 4

II.1.C. Plămânii

Plămânii, pulmones (gr. pneumon), în număr de doi, sunt organul esențial al respirației;
așezați simetric în cavitatea toracică, de o parte și de alta a mediastinului, deasupra
3
diafragmului, sunt separați de inimă și de alte componente ale mediastinului. Aceștia au o
textură ușoară, spongioasă și poroasă, având abilitatea de a pluti în apă datorită volumului de
aer de rezervă.

Plămânul drept cântărește aproximativ 625 grame și este format din trei lobi, iar cel stâng
567 grame, având doi lobi, dar există variații datorate cantității de sânge și fluid seros pe care
le conțin. Masa lor variază de la bărbați la femei, fiind mai substanțială la bărbați. Fiecare
plămân are o formă conică și prezintă un apex, o bază și trei fețe și două margini care vin în
2
contact cu mediastinul și cu coastele. Structura plămânilor este cea a unei glande
tubuloacinoase, fiind formați dintr-un sistem de canale aeriene și dintr-o multitudine de saci
alveolari.

Fiecare lob se împarte în segmente bronhopulmonare. Segmentul bronhopulmonar

reprezintă o porțiune a plămânului care corespunde unei ramuri a bronhiei lobare și ramurilor
respective ale arterei pulmonare și altor vase și nervi. Segmentul pulmonar nu este numai o
unitate morfologică, ci și una funcțională, clinică și chirurgicală. Prin vârful acestui segment
pătrund ramificațiile bronșice, însoțite de câte o arteră, iar de aici diviziunile bronhiei și ale
arterei continuă până la nivelul lobulilor pulmonari și ale formațiunilor bronho-alveolare. 3

7
 Lobii plămânului drept - superior, mijlociu și inferior (Fig 2.) sunt delimitați de două
fisuri, în timp de lobii plămânului stâng – superior și inferior (Fig 3.) sunt delimitați de o
fisură.

Fig 2. Plămânul drept Fig 3. Plămânul stâng

II.1.D. Arborele bronșic

Bronhiile segmentare continuă să se dividă în generații succesive în bronhiole terminale.1

Fiecare bronhiolă terminală se împarte în două bronhiole respiratorii care formează niște
dilatări, numite vestibul de la care pornesc 3-17 canale alveolare care la rândul lor trimit de la
1 până la 4 ramificații. Pereții lor comportă alveole li se termină cu saci alveolari care sunt
alcătuiți din alveole pulmonare. 3

Bronhiile respiratorii, canalele alveolare, sacii alveolari și alveolele pulmonare, înconjurate de

o rețea bogată de capilare sangvine formează arborele alveolar sau acinul pulmonar, ce
constituie parenchimul respirator al plămânului.

II.1.E. Surfactantul

8
Alveolele pulmonare din interior sunt învelite în alveolocite care produc o substanță biologic
activă – surfactant. Acesta are rolul de a menține tensiunea superficială a alveolelor și de a
stabiliza expirul. 3

În expir moleculele de surfactant se adună, prevenind colabarea alveolară, iar în inspir se

îndepărtează, prevenind hiperinflația alveolară. Surfactantul contribuie și la menținerea
„uscată” a alveolelor, împiedicând filtrarea lichidelor din capilare în alveole. 4
De asemenea, surfactantul are un rol important și în apărarea antiinfecțioasă a aparatului
respirator. Acesta participă la neutralizarea poluanților gazoși, a substanțelor acide și la
digestia unor particule antigenice și stimulează fagocitoza macrofagică, realizând transportul
mecanic al particulelor pătrunse în aveole până la zona ciliată a bronhiolelor.5

II.1.F. Vascularizația plămânului

La nivelul plămânului există două circulații sangiune: circulația funcțională și

circulația nutritivă. Circulația funcțională este asigurată de artera pulmonară care transportă
sângele neoxigenat din ventriculul drept spre plămâni. Circulația funcțională de întoarcere
este asigurată de venele pulmonare care aduc sânge oxigenat în atriul stâng. Se încheie astfel
circulația mică, în care artera pulmonară ce conține sânge neoxigenat se încarcă cu oxigen și
se întoarce prin venele pulmonare la atriul stâng. 6 Circulația nutritivă aduce plămânului sânge
încărcat cu substanțe nutritive și oxigen și este asigurată de arterele bronșice. O parte din
sânge se întoarce în venele bronșice care se varsă în venele azygos și acestea în vena cavă
6
superioară și atriul drept, o altă parte se întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng.

II.1.G. Inervația plămânilor

Plămânii sunt înzestrați cu o multitudine de fibre nervoase aferente și eferente, dar și receptori
speciali. Fibrele preganglionare de la nucleul vag furnizează fibre parasimpatice ganglionului
care înconjoară bronhia și vasele de sânge. Fibre postganglionare inervează mușchiul neted
vascular dar și celulele mucoase și submucoase bronhiale. Fibrele parasimpatice
postganglionare de la ganglionul simpatic toracic inervează aceleași structuri. În general
stimularea nervului vag produce bronhoconstricție, dilatația mușchiului neted arterial și
creșterea secrețiilor glanduare. 10,11

II.2. Fiziologia aparatului respirator

II.2.A. Ventilația pulmonară

9
 Ventilația pulmonară sau respirația una dintre funcțiile vitale ale organismului,
desfășurându-se ciclic și continuu, având rolul de a asigura schimbul bidirecțional de gaze
dintre organism și aerul din atmosferă. Prin inspir este adus O 2 din exterior și este furnizat
celulelor, iar CO2 rezultate din metabolismul celular este eliminat în atmosferă prin expir. 1
Inspirul este declanșat de stimulii generați de centrul inspirator din bulb, iar prin intermediul
nervilor spinali se comandă contracția mușchilor inspiratori. Cele două faze ale ventilației –
inspirul și expirul – se succed ritmic, cu o frecvență de 12-18 cicluri/minut ( frecvența
respiratorie).

Volumul care intră sau iese din plămâni, în condiții de respirație relaxată sau de repaus
se numește volum curent, aproximativ 500 cm 3 aer. Pe lângă cei 500 cm 3 aer printr-o
respirație forțată se mai por introduce în plămâni cca 1500 cm 3 aer, numit volum inspirator de
rezervă. Printr-o expirație forțată imediat după o expirație normală se poate elimina din
plămâni o cantitate de 1500 cm3 aer, numit volum expirator de rezervă. Suma celor 3 valori
constituie capacitatea vitală – 3.500 - 4.500 cm3 aer. După expirația forțată în plămâni mai
rămân aproximativ 1500 cm3 aer, numit volum rezidual. Capacitatea vitală împreună cu
volumul rezidual formează capacitatea pulmonară totală care în mod normal ajunge la o
valoare de 4.500-5000 cm3 aer. 9

II.2.B. Difuziunea pulmonară

Difuziunea reprezintă procesul de trecere a gazelor pulmonare, în sensul gradientului

de concentrație care are loc între mediul gazos alveolar și sângele capilar pulmonar. În cadrul
acestui proces oxigenul trece din aerul alveolar în sângele venos, iar dioxidul de carbon aflat
în sângele venos trece în aerul alveolar. La plămâni ajunge sânge încărcat cu dioxid de carbon
care se oxigenează prin procesul de hematoză, părăsind plămânii prin venele pulmonare.

10
 Fig. 4. Difuziunea pulmonară

Sângele sosit prin artera pulmonară este încărcat cu dioxid de carbon care are o
presiune parțială de 47 mmHg, în timp ce în aerul alveolar dioxidul de carbon are o presiune
parțială de numai 40 mmHg. Așadar, conform legilor fizicii dioxidul de carbon va difuza la
presiunea mai mare din capilare la presiunea mai mică din aerul alveolar. 9 În aerul alveolar
oxigenul se găsește sub o presiune parțială de 100 mm Hg, iar în sângele capilar are 40 mm
Hg și va difuza din aerul alveolar în sângele capilar.

Fig. 5

11
 II.2.C. Reglarea și controlul respirației

Reglarea respirației constă în modularea activităților centrilor respiratori – situați în regiunea

bulbopontină – prin acțiunea gazelor respiratorii și variații de pH ale sângelui, mai ales ale
lichidului cefalorahidian. Aceste substanțe influențează centrii respiratori acționând direct
asupra neuronilor, dar și indirect prin chemoreceptorii din zonele reflexogene ale aparatului
cardiovascular. 10

II.2.D. Tipuri respiratorii

II.2.D.A. Respirația abdominală

Respiraţia abdominală (diafragmatică) este respiraţia caracteristică bărbaţilor şi se

realizează prin intermediul muşchiului diafragm. Respiraţia de tip abdominal este totuşi, o
respiraţie incompletă, pentru că aerarea se realizează numai in zonele inferioare ale
plămânului. Cu toate acestea, ea prezintă unele avantaje, printre care amintim: stimulează
activitatea inimii, contribuie la scăderea tensiunii arteriale ridicate, stimulează digestia şi
reglează activitatea intestinala, realizând un adevărat masaj al viscerelor şi echilibrând
excitabilitatea acestora. Respiraţia abdominală şi-o însușesc mai uşor bărbații, o executa mai
corect cei sănătoși şi în special cei care practică alpinismul, înotul, canotajul, cântăreții vocali
şi suflătorii.

II.2.D.B. Respirația costal inferioară

Respiratia costal inferioara (mijlocie) este denumită de unii autori şi laterală. Se

întâlnește în mod frecvent la bărbații între 45-50 ani ce desfăşoară o activitate fizică mai
intensă. Dutu Acest tip de respiraţie include, în mică masură, o parte din respiraţia
abdominală. Aerul este dirijat în special in zonele mijlocii ale plămânilor, realizindu-se în
acest fel tot o aerare superficială, aşa cum am văzut şi la tipul de respirație abdominală, unde
localizarea era bazală.

În respiraţia de tip costal acţiunea diafragmului este mai mică şi în sens invers decât in
respiraţia abdominală. Aceasta se explică prin presiunea exercitată de peretele abdominal
asupra diafragmului, pe care îl fixează sau chiar îl ridică, ceea ce permite o creştere a
volumului cutiei toracice, datorată elasticităţii şi mobilităţii articulaţiilor costo-vertebrale şi
costo-sternale.

II.2.D.C. Respirația costal superioară

12
 Respiraţia costal superioară (claviculară) este specifica femeilor. În acest tip de
respiraţie, cutia toracică este ridicată de către coastele superioare, umeri şi clavicule. Se
realizează în acest fel o deblocare a zonelor superioare, permiţând aerului să pătrundă spre
vârfurile plămânilor. În acţiunea de dirijare a aerului spre vîrfuri, un rol important îl joacă
diafragmul, care prin ridicare în timpul inspiraţiei împiedică dilatarea plămânilor în jos. Acest
tip de respiraţie reprezintă, de fapt, adaptarea organismului la diferiţi factori, cum ar fi: poziţia
corpului şi a segmentelor în acţiunile statice şi dinamice, intensitatea efortului, particularitățile
de sex, mediu. 12

II.2.D.D. Respirația corectă

Definim respiraţia corectă ca fiind reunirea în cadrul unui singur act respirator a celor
trei tipuri respiratorii. Respiraţia completă mobilizează întreg aparatul respirator prin
dilatarea, in limite normale, a cutiei toracice în cele trei planuri, cu participarea musculaturii
implicate în actul respiraţiei. Deşi este modul cel mai corect de a respira -respiraţia completă
-, acest tip nu poate fi automatizat, el fiind realizat de om în timpul zilei ca o modalitate
conştientă de a aera întreaga suprafaţă pulmonară şi deci de a asigura condiţii optime de
funcţionalitate întregului organism. 12

II.3. Anatomia funcțională a mușchilor respiratori

II.3.A. Musculatura inspirului liniștit
II.3.A.A. Diafragmul

Diafragmul este principalul mușchi respirator deoarece în condițiile unei respirații de

repaus, acesta realizează aproximativ 70-80% din efortul respirator. 8 Acesta este caracterizat
ca fiind un dom musculotendinos care formează baza cavității toracice, separând-o de
7
cavitatea abdominlă. Fibrele lui musculare se inseră într-o largă circumferință
sternocostovertebrală, iar de la acest nivel converg spre o formațiune aponevrotică centrală
denumită centrul frenic. În stare de repaus respirator, acest centru frenic se proiectează între
coastele a 5-a și a 7-a. 4 Diafragmul permite trecerea, prin niște orificii, a aortei, esofagului și
8
venei cave; inervația este asigurată de nervul frenic cu fibre din segmentele cervicale 3,4,5.
(Fig. )

Acesta este împărțit în două hemidiafragme, amândouă fiind vizibile pe radiografie.

Hemidiafragmul drept este mai puternic decât cel stâng care este mai predispus la rupturi și
hernie. 7

13
 Fig. 6. Diafragmul

În timpul respirației liniștite diafragmul se contractă, determinând coborârea tendonului

central și ca urmare, diafragmul se aplatizează. Contracția acestui mușchi crește dimensiunile
toracelui, ceea ce determină scăderea presiunii în cavitatea toracică cauzând simultan scăderea
volumului și creșterea presiunii în cavitatea abdominală. 7

Poziția corpului are o importanță semnificativă în gradul de amplitudine a diafragmului.

De exemplu, în respirația normală decubitul dorsal facilitează cea mai mare ampliație e
mișcare, iar poziția șezând determină cea mai redusă mobilizare a diafragmului. 4

II.3.A.B. Intercostalii

Mușchii intercostali sunt 2 straturi subțiri musculare care ocupă fiecare spațiu intercostal.

Mușchii intercostali externi pornesc dorsal de la tuberculul coastei superioare, au direcție

8
oblică inferior și ventral și se inseră pe cartilajul coastei inferioare. Contracția acestor
mușchi ridică coasta inferioară spre cea superioară, producând astfel expansiunea cavității
toracice.

Mușchii intercostali interni au originea pe marginea superioară a coastei inferioare, la nivelul

unghiului costal și inserția la joncțiunea sternocostală. Fibrele lor sunt invers orientate față de
cele ale mușchilor intercostali externi, formând un unghi drept cu acestea. 7,8

14
 Fig. 7. Mușchii intercostali

II.3.A.C. Scalenii

Cei trei scaleni – anterior, median și posterior – care au originea pe apofizele transverse ale
vertebrelor C2-C7 se inseră pe prima coastă. Aceștia sunt în acțiune în orice inspirație
liniștită, inclusiv în cea strict diafragmatică, când contracția lor izometică „posturează”
toracele. 4

II.3.B. Musculatura inspirului profund

Inspirul profund este realizat de către diafragm, intercostali și scaleni, cărora li se adaugă o
serie de mușchi accesori:

- Sternocleidomastoidianul; este un mușchi accesor specific omului care ridică

sternul, mărind diametrul antero-posterior al cutiei toracice; capacitatea sa de a
genera presiune este aproximativ aceeași cu cea a mușchilor scaleni; 8
- Ridicătorii coastelor: ridică în inspir coastele și extind coloana vertebrală, ceea ce
mărește profunzimea respirației; 4
- Micul dințat postero-superior: ridică porțiunile posterioare ale primelor coaste;
- Sacrospinalii: în inspir ei întind coloana, mărind diametrul antero-posterior.

II.3.C. Musculatura inspirului forțat

În primul rând în inspirul forțat participă musculatura inspirului liniștit și profund, dar și
următorii mușchi: ridicătorul scapulei, trapezul, romboidul, pectoralul mic și mare și marele
dințat.

15
 II.3.D. Musculatura expirului forțat

Musculatura expirului forțat este reprezentată de transversul abdominal, oblicii abdominali,

drepții abdominali, pătratul lombar dințatul postero-inferior și intercostalii interni.

Acești mușchi au 2 acțiuni principale:

- Trag peretele abdominale în interior, cresc presiunea intra-abdominală și împing

diafragmul cranial în cavitatea toracică, ceea ce duce la creșterea presiunii pleurale
și scăderea volumului pulmonar.
- Trag coastele inferior, comprimând cutia toracică. 8

III. Patologia respiratorie

III.1. Definiția astmului bronșic

Astmul bronșic este o boală eterogenă caracterizată prin inflamarea cronică a căilor
respiratorii de calibru mic. Este caracterizat prin accese de dispnee, respirație șuierătoare,
constricție toracică și/sau tuse, dar și prin limitarea variabilă a fluxului aerian expirator.
Simptomele și limitarea fluxului aerian expirator variază ca durată și intensitate. Aceste
variații sunt declanșate de mai mulți factori – exercițiul fizic, alergeni, expunere la iritanți,
13
schimbări ale temperaturii și infecții respiratorii virale. Boala are un caracter episodic,
evoluând în accese – separate de perioadele asimptomatice –, crizele durează de la câteva
minute până la ore.
Crizele de astm sunt mai frecvente noapte și dimineața devreme.
Limitarea fluxului de aer în astmul bronșic este recurentă și datorată schimbărilor care
au loc în căile respiratorii. Acestea includ:
- Bronhoconstricția: în astmul bronșic principalul eveniment fiziologic care duce la
apariția simptomelor este îngustarea căilor respiratorii. În exacerbările acute,
contracția mușchiului neted bronhial se realizează rapid ca un răspuns la stimulii
alergeni. 14
- Edemul: pe parcurs ce boala devine mai persistentă și inflamația progresează,
apare edemul, hipersecreția de mucus și modificări structurale cum ar fi hipertrofia
și hiperplastia mușchiului neted al căilor aeriene.

16
 - Hiperexcitabilitate bronșică: este un răspuns exagerat bronhoconstrictor la o largă
varietate de stimuli.
Astmul se prezintă sub trei aspecte:
i. Astmul cu accese intermitente, în forma tipică prezintă dispnee paroxistică
și la tineri poate apărea forma alergică ce se instalează în zece minute.
Accesul poate fi precedat de:
 Hidroree nazală
 Hipersonoritate permanentă
 Cianoză de tip central
 Wheezing (expir prelungit, șuierător )
De obicei este bradipnee, dar este întâlnită li polipneea, iar tusea poate dura de la
câteva minute până la câteva ore.
ii. Astmul cronic: caracterizat de o obstrucție respiratorie severă progresivă.
Se întâlnește mai frecvent după 40-50 ani, prezintă istorie veche, dispnee
de efort, dispnee minimă în repaus, iar accesele de astm sunt severe și
cedează greu la bronhodilatatoare. 4
iii. Starea de rău astmatic (status asmaticus): este o formă specială deoarece nu
răspunde la bronhodilatatoare și pot apărea fenomene de insuficiență
pulmonară gravă, hipoxemie cu hipercapnie, stupor, comă, cianoză
extremă, tremor și colaps. 4

Astmul bronșic se manifestă prin;

a. Dispneea - este o respirație dificilă, zgomotoasă, percepută de bolnav sau de către
rude. Respirația devine șuierătoare, superficială, cu frecvență crescută, de o intensitate
mai înaltă la expir, bolnavul având senzația că aerul iese greu.
b. Tusea în formele ușoare este rară, uscată, nocturnă și matinală, iar la un debut mai
brutal apare sufocarea. Așadar devine mai dificil și expirul, dar și inspirul. Cantitatea
secreției crește datorită faptului că spasmul musculaturii bronșice împiedică eliminarea
lui, iar când secrețiile devin mai fluide tusea aduce ușurare pacientului. De obicei
după un atac de tuse pacientul se panichează, iar informarea insufici
c. entă a bolnavului sau a aparținătorilor despre cum se poate acorda primul ajutor poate
agrava mai mult evoluția crizei de astm.

17
 d. Neliniștea – este componenta psihică generată de starea de sufocare în care se află
pacientul și pe care nu o poate înlătura.
e. Hipoxia – definită ca o scădere a cantității de oxigen tisular se manifestă printr-o stare
de oboseală intensă, dispnee cu caracter polipneic sau bradipneic, tahicardie.
f. Polipneea – definită ca o creștere a frecvenței respiratorii determină o respirație
superficială și incompletă. Ameliorarea volumului curent în timpul crizei se realizează
prin punerea în acțiune a diafragmului, ceea ce duce la o diminuare a frecvenței
respiratorii.

III.2. Clasificarea severității astmului (GINA 2018)

Severitatea astmului poate și persistentă și intermitentă: ușoară, medie sau severă. Astmul
necesită o colaborare permanentă între pacienți și personalul medical.

Severitatea astmului este cuantificată pe baza simptomelor pe care pacientul le are ziua și
noapte, dar și pe baza variației PEF sau a VEMS-ului cum este exemplificat în următorul
tabel.

Simptome peste zi Simptome peste VEMS

noapte Variația PEF
Intermitent S <1 dată pe ≤ 2 ori pe lună ≥80%
săptămână <20%
PEF normal
asimptomatic între
crize
Persistent ușor > 1 dată pe > 2 ori pe lună ≥80%
săptămână dar > 1 20-30%
dată pe zi
Persistent moderat Zilnic > 1 dată pe 60-80%
săptămână >30%
Persistent sever Permanent Frecvent ≤60%
Activitate fizică >30%
limitată
Tabel I.

III.3. Etiopatogenia astmului bronșic

18
Factorii care declanșează sau înrăutățesc episodul astmatic sunt numeroși, dar pot fi clasificați
în:

- Factorii gazdei
o Factori genetici: astmul bronșic are o componentă moștenită, dar procesul
genetic care este implicat în eventuala dezvoltare a astmului este complex
și deocamdată incomplet 15
o Sexul: în copilărie băieții sunt cei mai predispuși la această boală, dar după
adolescență s-a constatat că astmul apare preponderent la femei. 14
- Factori de mediu
o Alergeni: praf, polen, animale de companie, mucegai, acarieni, alergeni
alimentari, fumul de țigară, poluarea aerului, dieta, modificări de
temperatură
o Infecții respiratorii

19