Bătălia de la Kosovo Polje (sau Bătălia de la Câmpia Mierlei; în sârbă: Косовски бој ori Бој на

Косову, a avut loc în ziua de Sf. Vitus (15 iunie, astăzi aniversată pe 28) 1389 între o coaliție de
boieri sârbi și Imperiul Otoman.

Sunt puține izvoare istorice care vorbesc despre această bătălie, dar o examinare critică a acestora
și o comparație cu bătălii similare contemporane cu ea (cum ar fi bătălia de la Angora sau cea de
la Nicopole) permite o reconstruire fidelă.[7]

Cuprins

 1Pregătiri
o 1.1Mișcări de trupe
o 1.2Compoziția armatelor
 2Bătălia
o 2.1Dispunerea trupelor
o 2.2Început
o 2.3Moartea lui Murad
o 2.4Contraatacul turcilor
 3Urmări
 4Note
 5Legături externe

Pregătiri[modificare | modificare sursă]
Mișcări de trupe[modificare | modificare sursă]
După înfrângerea otomanilor de către sârbi și bosniaci în Bătălia de la Plocnik,[2] Murad I,
conducătorul Imperiului Otoman, a început să-și strângă trupele la Philippoupolis (Plovdiv) în
primăvara lui 1389, și a sosit la Ihtiman după un marș de trei zile. De acolo, a ales ruta pe la Velbužd
(Kyustendil) și Kratovo. Deși mai lungă decât ruta alternativă prin Sofia și valea râului Nișava
(Nišava) care i-ar fi dat acces direct la pâmănturile lui Lazăr, l-a condus la Kosovo, care avea o
importanță strategică mare, fiind una din cele mai importante intersecții de drumuri comerciale
din Balcani: de la Kosovo, Murad putea ataca fie posesiunile lui Lazăr, fie pe cele ale lui Vuk. După
ce a stat o vreme în Kratovo, Murad a trecut prin Kumanovo, Preševo și Gnjilane spre Priština, unde
a ajuns pe 14 iunie.[7]

Despre pregătirile lui Lazăr există puține date, dar se poate presupune că și-a adunat trupele
lângă Niš, posibil pe malul drept al râului Morava de Sud. Se pare că a stat acolo până a aflat că
Murad s-a deplasat spre Velbužd, când a mers și el, probabil prin Prokuplje, spre Kosovo. Lazăr a
sosit la Câmpia Mierlei chiar după sosirea lui Murad la Priština. Aceasta a fost alegerea optimă
pentru câmpul de luptă întrucât era la întretăierea tuturor direcțiilor posibile pe care le putea lua
Murad.[7]

Compoziția armatelor[modificare | modificare sursă]

Nu este sigur cât de mari erau cele două armate, mai ales pentru că sursele mai recente tind să
mărească numerele, ducându-le pe acestea în ordinul sutelor de mii.[8]
Armata lui Murad ar fi numărat 27-40.000 de ostași.[3][4][5][7] Luând drept reper, estimarea de 40.000,
probabil că acest număr includea 5.000 de ieniceri, 2.500 de soldați din garda de cavalerie a lui
Murad, 6.000 de spahii, 20.000 azapi și akinci și 8.000 de oșteni din armatele vasalilor săi.[7] Lazăr ar
fi avut vreo 12-30.000.[3][4][5][6] Luând de reper o estimare de 25.000, aproximativ 15.000 erau la
comanda lui Lazăr, 5.000 ai lui Vuk, și cam tot atâți ai lui Vlatko.[6] Dintre aceștia, câteva mii
alcătuiau cavaleria, dar probabil numai câteva sute aveau armuri complete.[8]

Ambele armate includeau trupe străine: de exemplu, sârbii aveau de partea lor pe banul croat Ivan
Paližna cu o mică oaste, probabil ca parte din contingentul bosniac în timp ce turcii erau susținuți de
boierul sârb Konstantin Dejanović. Aceasta i-a determinat pe unii istorici să descrie armatele
drept coaliții.[8]

...dacă toți ne-am preface acum în sare, tot n-am fi destui să sărăm mâncarea turcului...
“ [9]
”