Cuprins

Introducere............................................................................................................................1

Capitolul I.Conceptul de autoritate părintească....................................................................4

1.1.Reglementare și definire.............................................................................................4

1.2.Autoritatea părintească ȋn Uniunea Europeană.........................................................12

1.3.Autoritatea părintească ȋn dreptul altor state............................................................14

Capitolul II.Autoritatea părintească ȋn dreptul civil roman................................................16

2.1.Autoritatea părintească ȋn Noul Cod Civil................................................................16

2.2.Durata autorității părintești.......................................................................................18

2.3. Conținutul autorității părintești................................................................................20

Capitolul III. Drepturile și ȋndatoririle părintești................................................................22

3.1.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la persoana copilului minor..............22

3.2.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului..........................33

3.3.Modul de ȋndeplinire a drepturilor și ȋndatoririlor....................................................37

Capitolul IV. Exercitarea autorității părintești....................................................................43

4.1.Autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi..........................43

4.2. Autoritatea părintească exercitată de unul dintre părinți.........................................43

4.3. Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ...........................................................46

Capitolul V. Decăderea din exercițiul depturilor părintești................................................47

5.1.Noțiuni generale........................................................................................................47

5.2.Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești..........................................48

5.2.Intinderea decăderii..................................................................................................49

5.3. Instituirea tutelei......................................................................................................49

5.4. Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti...............................................................49

Concluzii.............................................................................................................................50

Bibliografie.........................................................................................................................53
Introducere

Această lucrare tratează acele drepturi şi îndatoriri ce revin părinţilor în creşterea

copiilor minori, drepturi şi îndatoriri a căror totalitate este numită ocrotirea părintească.
Ocrotirea părintească fiind concepută pentru a servi exclusiv interesele copilului,
au întâietate îndatoririle, în timp ce drepturile sunt recunoscute numai pentru a servi la
îndeplinirea îndatoririlor si în acelaşi timp sunt puse pe primul plan drepturile, îndatoririle
ce privesc persoana copilului si în plan secundar cele ce se referă la bunurile acestuia.
Ocrotirea minorilor este o constantă a preocupărilor umanității din cele mai vechi
timpuri, una dintre condițiile perpetuării speciei noastre. Copilăria este pândită de pericole
și are nevoie de apărare. Pentru o lungă perioadă, copilul nu poate rezista unor eventuale
agresiuni exterioare, iar capacitatea de a înțelege riscurile și consecințele faptelor sale este
mult diminuată ori îi lipsește cu desăvârșire.
În România, ocrotirea copilului, educarea și pregătirea sa psiho-fizică în vederea
încadrării în societate și respectării normelor morale și de conviețuire socială, constituie o
preocupare importantă a tot mai multe organisme și organizații de stat sau
neguvernamentale.
Promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor inerente fiinţei umane, în mod
special ale copilului, reprezintă elementul esenţial al asigurării progresului, bunăstării şi
gradului de civilizaţie al oricărei societăţi, al democraţiei şi statului de drept.
Drepturile copilului ocupă un loc aparte în cadrul ramurii de drept, fiind alcătuită
din ansamblul normelor juridice ce reglementează drepturile omului. Obligaţia
fundamentală de a creşte copilul revine părinţilor. Ea reprezintă nucleul drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti.
Instituția juridică civilă a ocrotirii persoanei fizice nu este destinată ocrotirii
tuturor oamenilor, așa cum sugerează denumirea sa, ci numai acelor categorii care nu-și
pot administra bunurile sau proteja singure interesele datorită vârstei, stării de sănătate
mintală sau alte situații deosebite.1
Astfel, legiuitorul a considerat necesar să instituie măsuri de ocrotire pentru
minori, alienații și debilii mintali și persoanele aflate în alte situații deosebite.

1
Moldovan Bogdan D. – Protecția copilului, Ed. Colecția Științele Educației, Bistrița, 2008, p.28
1
 Noul Cod Civil consacră ocrotirii persoanei fizice prevederile Titlului III – (art.
104 – art. 186) din Cartea I și pe cele care reglementează raporturile dintre părinți și copii,
conținute de Titlul IV – Autoritatea Părintească, din Cartea a II-a.
Autoritatea părintească nu este însă o insituție nouă, ci este doar noua denumire a
aceleiași instituții, al cărei scop este asigurarea ocrotirii copilului de către părinții săi. 2
Afirmația își găsește suportul în prevederile art. 483 alin. 1 NCCiv, care definește astfel
instituția în discuție: „Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și indatoriri care
privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.”
În mod firesc minorii se află sub ocrotirea părinților lor și numai în cazuri
excepționale, prevăzute de lege, se recurge le celelalte mijloace juridice civile de ocrotire.
Din definiția legală dată autorității părintești de art. 483 alin. 1 NCCiv rezultă că aceasta
cuprinde o latură personală și o latură patrimonială.
Latura personală privește ocrotirea persoanei copilului, având aplicabilitate în
acest sens prevederile art. 487 NCCiv, potrivit cărora „părinții au dreptul și îndatorirea de
a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de
educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri,
însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.”
Latura patrimonială a ocrotirii minorului constă în administrarea bunurilor și
reprezentarea minorului sub vârsta de 14 ani în actele juridice și în încuvințarea actelor
juridice civile ale minorului care a împlinit această vârstă. Este ceea ce rezultă din
prevederile art. 501 NCCiv: „părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile
copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile, ori de a-i
încuviința aceste acte, după caz”.
După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută
obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a
instanței de tutelă.
Părinții au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri cu cele ale tutorelui, în ceea ce
privește exercitarea laturii patrimoniale a autorității părintești, dispozițiile care
reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător (art. 502 alin. 1, NCCiv). Cu
toate acestea, în cazul care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal, întocmirea
intervalului prevăzut de art. 140 NCCiv nu este necesară.

2
Emese Florian- Protecția drepturilor copilului, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p.84
2
 Dacă părinții nu vor exercita ocrotirea părintească a copilului lor minor sau aceasta
ar fi exercitată necorespunzător poate fi angajată răspunderea lor civilă, contravențională
sau chiar penală.
Sancțiunea specifică în această materie este decăderea din exercițiul drepturilor
părintești și ea se dispune de instanța de tutelă (art. 508 NCCiv și art. 38 lit. c din Legea
nr. 272/2004).

3
Capitolul I.Conceptul de autoritate părintească

1.1.Reglementare și definire

Familia constituie unul dintre factorii primordiali cu conotaţii în multe domenii.

Pornind de la domeniul social o regăsim tratată cu importanţa de rigoare din punct de
vedere juridic, psihologic, social, economic şi religios.
Principalele funcţii ale familiei sunt: economică, juridică, de socializare, de
solidaritate şi sexual-reproductivă.
Funcţia economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale,
financiare, necesare existenţei familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcţia
economică dă libertatea familiei de a se concentra şi a îndeplini şi celelalte funcţii.
Această funcţie este realizată de cei doi soţi prin aducerea veniturilor în urma exercitării
unor profesii, prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte prin
transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei.
Funcţia juridică se manifestă, în principal, în dreptul domestic exercitat de capul
familiei.” Tatăl putea să pedepsească cu moartea pe copilul care-i nesocotea porunca.
Când fata făcea ruşine părinţilor, tatăl putea s-o omoare (mudardea la ciora). Neamurile
erau de acord cu acesta. Tatăl fetei putea bate ginerele, când nu se purta bine cu fata sau
cu altă femeie. Bărbatul putea şi el să-şi pedepsească soţia (mardi), în caz de necredinţă
(luhakirdasap). De obicei însă, el nu trebuia să-şi facă singur dreptate (mudaraptu), ci să
apeleze la sprijinul familiei soţiei, la socru şi la cumnaţi”. 3 (obicei al ginţilor matriarhale
albaneze).
Funcţia de socializare este tradusă ca fiind funcţia de educare în scopul asimilării
de către copii, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor,
modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Rolul funcţiei de
socializare este de a integra în societate persoana (copilul), prin educaţia făcută la toate
nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral şi spiritual. Această funcţie are grade
diferite de manifestare, de la o familie la alta în funcţie de preocuparea într-o mare sau
mai mică măsură privind educarea membriilor săi.

3
Obicei moştenit din practicile ginţilor matriarhale din Albania (Cutumiarul Lek Dukadjini)
4
 Funcţia de solidaritate constă în asigurarea unităţii şi stabilităţii familiei, implicând
manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a
încrederii membrilor unii în alţii, a dezvoltării intimităţii, a ajutorării şi susţinerii
reciproce de-a lungul timpului. Această funcţie are un grad din ce în ce mai slab de
manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creşterea ratei divorţurilor, a înmulţirii
relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale.
Funcţia sexual-reproductivă are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a celor
doi soţi şi a ducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcţii sunt
tratate diferit în funcţie de familie punându-se accentul fie pe împlinirea sexuală în unele
familii, în timp ce în alte familii se acordă o importanţă deosebită aducerii pe lume a
copiilor. Realizarea acestei funcţii depinde şi de factori cum ar fi gradul de cultură, avut
de cei doi parteneri, gradul şi tipul de educaţie primit de influenţele religioase, de dorinţa
şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi. S-a constatat că în zilele noastre,
în societăţile mai avansate economic, cuplurile şi familiile tind să pună accent din ce în ce
mai mult pe împlinirea afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.
Nu găsim nicăieri în lege o definiţie a noţiunii de ”părinte”. NCCiv ne spune, în
art. 261, doar că “ Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi
educare a copiilor lor minori”. În acelaşi sens, în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, găsim, la art. 5 alin. 2, o menţiune cu privire la aceleaşi
drepturi şi obligaţii ale părinţilor faţă de copii: “Răspunderea pentru creşterea şi
asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama de
interesul superior al acestuia”. Or, acei copii concepuţi din întâmplare nu au şi ei dreptul
de a avea părinţi care să le ofere îngrijire aşa cum toţi copiii doriţi şi aşteptaţi au? 4 Ba da,
indiferent de maniera în care au venit pe lume şi de întâmplarea prin care au apărut, toţi
copiii au aceleaşi drepturi, iar părinţii lor au aceleaşi obligaţii faţă de ei în ce priveşte
creşterea şi educarea.
În Legea 272/2004, lucrurile par să se repete în mod obsesiv, parcă expres pentru a
ne face să înţelegem importanţa „profesiei” de părinte, atribuţiile şi sarcinile celor care au
copii. Mai multe articole tratează aceeaşi chestiune cu privire la obligaţiile părinţilor,
reluată de fiecare dată prin adăugarea câte unui nou element. Art. 30 alin. 2 spune că
“Părinţii au obligaţia să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în
4
Simona Cimpoca – Noțiunea de “părinte” – între prevederi legale și realitatea de acasă, mai 2012,
București, articol http://www.juridice.ro
5
continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor prevăzute în prezenta lege”.  Puţin mai jos, din art. 31 alin.
2, aflăm din nou că “Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să
aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală
a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el,
prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală
şi administrarea patrimoniului său”. Dar care este acest interes superior al copilului şi cum
este privit el în cazurile în care copiii vin pe lume din întâmplare? 5 În orice fel de situaţie
ce implică existenţa unui copil, oricine are posibilitatea de a oferi sprijin acestuia în
vederea dezvoltării lui trebuie să o facă. Iar dacă părinţii nu sunt cei care, în mod normal,
ar trebui să se îngrijească de copiii lor, cu toţii avem posibilitatea de a anunţa slaba
gestionare a relaţiei dintre un părinte şi copilul său, cu scopul de a restabili echilibrul din
toate punctele de vedere în viaţa acestuia.
Cu toate că părinţii sunt liberi să aleagă maniera în care îşi cresc şi educă propriul
copil, comunităţii vecine îi este atribuit dreptul de a interveni atunci când este necesar,
tocmai pentru a asigura în orice moment realizarea interesului superior al copilului.
Posibilitatea de manifestare a propriului stil de comportament în relaţia cu copiii a dus la
nenumărate cazuri în care copilului nu îi este asigurat traiul dovedit prin drepturile
prevăzute în lege.
Cel mai adesea, dreptul la educaţie este inhibat, şi, ca o consecinţă a retragerii
copiilor de la şcoală sau chiar a neînceperii acestui stadiu obligatoriu din viaţa fiecărei
persoane, părinţii ajung să încalce şi dreptul copiilor la protecţia împotriva exploatării lor
de orice natură. Lucruri pe care un părinte nu ar putea să le facă propriului copil, datorită
însuşi statutului său de fiinţă care dă viaţă unei alte fiinţe, el le face. Îşi trimite copilul la
muncă forţată, îl învaţă să cerşească, îl predă traficanţilor, îl neglijează şi îl abuzează. Şi
mai ales, mult mai frecvent, îi aplică rele tratamente capabile să îi pună viaţa în pericol,
deşi în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, la art. 90, este
menţionat expres: “Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi
privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică
a copilului, atât în familie cât şi în orice instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi
educarea copiilor”.

5
Simona Cimpoca –op. cit, http://www.juridice.ro
6
 Noţiunea de părinte nu poate fi gândită separat de noţiunea de copil/urmaş, după
cum noţiunea de educator nu poate fi gândită independent de noţiunea de educat. Relaţiile
dintre părinţi şi copii se construiesc prin comportamente specifice, elaborate şi consolidate
în direcţia unor obiective derivate din idealul educaţional al etapei sociale pentru care se
proiectează urmaşii noii generaţii.
Sursa principală şi faza initială a relaţiilor dintre părinţi şi copii rezidă, în structura
personalităţii părinţilor, în comportamentele lor, în trăsăturile caracteriale, atitudini
manifeste, tip de temperament. " Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de
influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului şi, de asemenea să fie convinşi
de o nouă educaţie ce trebuie dată copilului pentru că societatea actuală este diferită de
cele precedente şi poate că, societatea viitoare va fi mult mai diferită de cea actuală, iar
copilul trebuie pregătit corespunzător."6
În definirea noţiunii de ”părinte”, Dicţionarul explicativ al Limbii Române se
rezumă strict şi simplist la – tata şi mama, fiecare dintre cei doi părinţi.
În schimb, dicţionarul juridic, defineşte ”decăderea din drepturile părinteşti” drept
- pierderea drepturilor parintesti cu titlu de sanctiune pronuntata prin hotarare
judecatoreasca. Este reglementaa în titlul III, cap. IV, art. 508 si urm. N.C.Civ.
În dreptul civil/familiei modern întâlnim o clasificare a calităţii de părinte după
următoarele criterii:
 Părintele rezident
 Părinte nerezident
 Părinte custodian
Părinte necustodian este acel părinte custodian care are dreptul de a găzdui minorii
la domiciliul său cea mai mare parte a timpului. Noţiunea de părinte rezident şi nerezident
nu este relevantă atât timp cât noţiunea de custodie comună nu a fost implementată în
legislaţia unei ţări. Cu toate acestea legislaţia altor ţări ale Uniunii Europene, SUA sau
Israel permite implementarea custodiei comune, ceea ce pune problema locului unde
minorii vor domicilia. În măsura în care minorii locuiesc o perioadă semnificativă de timp
la domiciliul unui părinte, în conformitate cu hotărârea instanţei sau planul parental
propus de către părinţi şi încuviinţat de către instanţa tutelară, atunci acel părinte este
părinte rezident. Prin opoziţie, celălalt părinte este părinte nerezident.

6
Lupaşcu D.- Dreptul familiei, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 123
7
 În conformitate cu legislaţia românească, începând cu data intrării în vigoare a
N.C.civ., diferenţierea dintre cei doi părinţi nu se mai face, majoritar, între părinte
custodian şi părinte necustodian (cum era cazul în legislaţia determinată de codul familiei)
ci între părinte rezident şi părinte nerezident. Aceasta deoarece în conformitate cu
prevederile N.C.civ. , instanţele de judecată vor acorda sentinţe şi decizii care să marcheze
autoritatea părintească comună (care este acelaşi lucru cu custodia comună) a părinţilor
asupra minorilor lor. Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa trebuie să se pronunţe în
mod explicit cu privire la locuinţa minorului după divorţ alegând, în general, între unul
dintre cei doi părinţi. Astfel părintele cu care copilul va locui majoritatea timpului (locuire
statornică) se va numi „părinte rezident” în timp ce părintele care va găzdui copilul la
domiciliul său o perioadă mai mică de timp se va numi „părinte nerezident”.7
Există şi situaţii excepţionale în care instanţa poate stabili domiciliul copiilor la o
terţă persoană8 (de exemplu la bunici). În această situaţie ambii părinţi sunt părinţi
nerezidenţi.
Noţiunile de părinte rezident şi respectiv părinte părinte nerezident pot înlocui pe
cele de părinte custodian şi părinte necustodian acolo unde instanţa acordă custodie
comună ambilor părinţi. De asemenea noţiunea se poate aplica părinţilor separaţi, dar care
nu au apelat la instanţă pentru clarificarea încredinţării minorului.
În România, custodia comună este regulă odată cu intrarea în vigoare a
prevederilor N.C.civ. al României. Deoarece în majoritatea cazurilor ambii părinţi rămân
părinţi custodieni, literatura de specialitate din străinătate a introdus noţiunile de părinte
rezident (cel cu care minorul locuieţte în mod statornic) şi părinte nerezident. Noţiunile
par să intre şi în limbajul colocvial din România apărînd deja în materiale publicate de
CSM şi Ministerul Justiţiei. Aceste patru noţiuni pot totuşi coexista, deoarece chiar şi
după intrarea în vigoare a N.C.civ., vor fi situaţii în care anumiţi părinţi vor avea
aranjamente de tip custodie unică în timp ce alţi părinţi vor avea aranjamente de tip
custodie comună. Se pot întâlni deci situaţii în care un părinte este părinte custodian şi, în
acelaşi timp, părinte rezident sau situaţii în care un părinte este părinte nerezident dar în
acelaşi timp părinte custodian etc.

7
Art.400 - Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial nr. 505/15 iulie 2011, adoptat prin legea
287/2009 privind Codul Civil și modificat prin legea nr. 71/2011 ptr. punerea in aplicare a legii 287/2009,
completat cu legea 60/2012
8
Art. 400 lit. (3) - Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial nr. 505/15 iulie 2011, adoptat prin legea
287/2009 privind Codul Civil și modificat prin legea nr. 71/2011 ptr. punerea in aplicare a legii 287/2009,
completat cu legea 60/2012
8
 Noţiunea de părinte rezident primar apare în acele legislaţii 9 care acceptă timpi
aproximativ egali în care fiecare dintre părinţi găzduieşte minorul pentru a distinge, între
doi părinţi care ambii sunt părinţi rezidenţi. În România unde doar noţiunea de custodie
legală comună este acceptată o asemenea distincţie nu este necesară.
Fenomenul creşterii, îngrijirii şi educării copiilor este unul complex şi diferit de la
caz la caz. A fi părinte nu înseamnă doar aducerea pe lume a unui copil, este una dintre
cele mai satisfăcătoare experienţe pe care un om le poate avea. A fi părinte este aproape o
meserie. Foarte mulţi adulţi ajung, la un moment dat, să fie părinţi. Cei care nu trec prin
această experienţă fie se confruntă cu probleme de sănătate, fie nu-şi doresc copii. Dar
sunt şi foarte mulţi oameni care ajung în rolul unui părinte întâmplător, fără să se aştepte
sau fără să-şi dorească, ceea ce ne pune în situaţia de a învesti acest ultim caz cu un nivel
înalt de gravitate10.
Autoritatea părintească sau responsabilitatea părintească (numită şi autoritate
parentală sau responsabilitate parentală) reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri pe
care un părinte le are cu privire la copilul său. Autoritatea părintească include printre
altele încredinţarea copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia
copilului, la intervenţiile medicale, întreţinerea şi educaţia copilului. Ea se poate defini ca
puterea atribuită părinţilor prin care li se permite acestora să decidă în privinţa întreţinerii,
supravegherii, educaţiei şi locuinţei copilului. Aceasta putere este destul de vastă, un copil
fiind considerat de lege sub autoritatea părinţilor până atinge vârsta majoratului.
Autoritatea parentală comună înseamnă egalitatea drepturilor şi îndatoririlor tatălui şi
mamei în educaţia copiilor. În condiţii excepţionale autoritatea parentală poate fi delegată
către alte persoane decât părinţii copilului.11
"Autoritatea părintească” [...] Constituie cadrul general cu privire la drepturile şi
îndatoririle părinteşti privind persoana şi bunurile copilului minor, exercitarea autorităţii
părinteşti şi decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti. [...] Părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a creşte copilul, asigurându-i o dezvoltare fizică, mentală, spirituală, morală
şi socială armonioasă. Autoritatea părintească se exercită împreună de ambii părinţi, în
principiu chiar şi atunci când sunt divorţaţi."12

9
este vorba de legislațiile care acceptă noțiunea de custodie fizică comună
10
Simona Cimpoca –op. cit, http://www.juridice.ro
11
Recomandare a Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei
12
CODURI_Expunere De Motive Cod Civil Adoptat In Sedinta Guvernului Din 11 martie 2 009.doc
9
 Autoritatea parentală a unui părinte, atunci când este recunoscută, nu devine
niciodată un drept absolut şi nelimitat: ea se opreşte acolo unde încep drepturile copilului,
mai ales în cazul părinţilor divorţaţi apare o anumită limitare legată de faptul că ambii
părinţi trebuie să cadă de acord cu privire la aspectele ce ţin de organizarea vieţii
minorului (viaţa şcolară, sportivă, culturală, religioasă, tratamente medicale, vacanţe,
etc..). De asemenea, tot în cazul părinţilor divorţaţi, programul de relaţii personale ale
minorului cu celălalt părinte dar şi cu alte persoane semnificative din viaţa copiilor (de
exemplu bunicii) poate limita exercitarea autorităţii parentale a respectivului părinți.
În România există două frazări juridice ce reprezintă: "responsabilitatea
părintească" şi "autoritatea părintească". Cei doi termeni s-au încetăţenit deoarece, pe de o
parte, în traducerile obligatorii efectuate de Ministerul Justiţiei unor acte europene s-a
folosit termenul "responsabilitate părintească" ca traducere a termenului englezesc de
"parental responsibility" iar pe de altă parte N.C.civ. a definit noţiunea de "autoritate
părintească" considerat mai cuprinzător. Este de presupus că documentele juridice
ulterioare intrării în vigoare a N.C.civ. vor întări utilizarea termenului de autoritate
părintească cu privire la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părinţilor cu privire la copiii
lor. Totuşi există cel puţin un text legislativ european (încă este neclar dacă a fost sau nu
însuşit de România) care precizează dorinţa de a se înlocui termenul de autoritate
părintească considerat perimat cu termenul de responsabilitate părintească ceea ce
sugerează faptul că legiuitorul român a utilizat un termen care la nivel european este
considerat deja perimat.
Conținutul reglementărilor mai sus citate, coroborat cu cel al dispozițiilor legale
incidente, permite declararea următoarelor principii care guvernează autoritatea
părintească:
 Drepturile părintești se exercită numai în interesul superior al copilului (art. 483,
alin 2 NCC; art. 2 alin. 2 și art. 31 alin. 2 din Legea nr. 272/2004; art. 18 pct. 1 din
Convenția privind drepturile copilului.)13
● prioritatea autorității părintești față de alte forme de ocrotire a minorului (art. 5 alin. 2
din Legea nr. 272/2004);
● ansamblul de drepturi și îndatoriri care formează conținutul autorității părintești
aparține în mod egal ambilor părinți (art. 483 alin.1 și art. 503 alin.1 N.C.Civ), care sunt
deopotrivă responsabili pentru creșterea copiilor lor (art. 483 alin. 3 N.C.Civ). Aceleași

13
I. P. Filipescu - Noțiunea de interes al minorului și importanța determinării lui. RRD. Nr. 2/1998 p 23-27.
10
idei se desprind și din prevederile art. 31 din Legea nr. 272/2004 și art. 18 pct. 1 din
Convenția privind drepturile copilului.
● conținutul autorității părintești este același indiferent dacă este vorba despre copiii
minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. (art. 260, art. 448 și art. 471
N.C.Civ, precum și art. 7 din Legea nr. 272/2004).
● independența patrimonială care constă în faptul că părintele nu are niciun drept asupra
bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afara dreptului la
moștenire și la întreținere. (art. 500 N.C.Civ).
● exercitarea autorității părintești se realizează sub controlul societății, realizat în
deosebi prin intermediul serviciilor publice de asistență socială 14, înființate de fiecare
autoritate publică locală, organismele specializate ale statului (art. 34 din Legea nr.
272/2004 și art 508 alin. 1 N.C.Civ) și al instanței de tutelă ( art. 486, art. 494, art. 495,
art. 496 alin. 3, art. 497 alin. 2, art. 498 alin. 2, art. 499 alin.4, art. 505 alin. 2, art. 506 și
art. 508 N.C.Civ).
În realizarea autorității părintești și controlul modului în care aceștia respectă
drepturile copilului trebuie să se țină seama și de următoarele principii, instituite de art. 6
din Legea nr. 272/2004:
 Egalitatea șanselor și nediscriminarea;
 Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor părintești;
 Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și
parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
 Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
 Respectarea demnității copilului;
 Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de
vârsta și gradul său de maturitate;
 Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
 Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
 Interpretarea fiecărie norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație
cu ansamblul reglementărilor în materie.

14
Rusu Marcel I. – Considerații cu privire la atribuțiile autorității tutelare, Revista Pandectele Române nr. 2
din 2005
11
1.2.Autoritatea părintească ȋn Uniunea Europeană

Principiul 3:1 din Principiile Dreptului European al Familiei relativ la autoritatea

părintească defineşte Conceptul de autoritate părintească:
Autoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi şi obligaţii, ce au drept
scop promovarea şi protejarea bunăstării copilului. Ele se referă în special la:
(a) îngrijire, protecţie şi educaţie;
(b) menţinerea relaţiilor personale;
(c) stabilirea rezidenţei;
(d) administrarea proprietăţii
(e) reprezentarea legală.
Termenul încetăţenit la nivelul documentelor internaţionale europene este acela de
responsabilitate părintească. Această noţiune acoperă mai ales drepturile legate de
educaţia şi de îngrijirile care trebuie aduse unui copil, dreptul de a se ocupa de acesta şi de
bunurile acestuia, dreptul de a hotărî unde locuieşte acesta, de a -l plasa într-o familie
substitutivă sau o instituţie sau acela de a -l duce pe acesta în afara acestui loc pentru o
durată determinată (dreptul de vizită la sfârşitul săptămânii sau al perioadelor de vacanţe
şcolare).
De cele mai multe ori, părinţii sunt titularii răspunderii părinteşti asupra unui
copil, însă răspunderea părintească poate să revină şi unei instituţii căreia i-a fost
încredinţat copilul.
În Uniunea Europeană există norme care să permită facilitarea exercitării
drepturilor, în special în cazul în care titularii răspunderii părinteşti şi copilul nu locuiesc
toţi în aceeaşi ţară.
Astfel, în caz de litigiu între titularii acestui drept - de cele mai multe ori, este
vorba de părinţi - normele sunt cele care determină care va fi tribunalul competent pentru
a trata cazul: scopul este mai ales de a evita, dacă cei doi părinţi locuiesc în ţări diferite, ca
fiecare dintre ei să se adreseze tribunalului din ţara sa şi ca două hotărâri să fie pronunţate
pentru acelaşi caz. Principiul este că tribunalul competent este cel al statului în care
copilul îşi are reşedinţa obişnuită.
De asemenea, pentru a asigura aplicarea concretă în celelalte ţări ale Uniunii
Europene a hotărârii pronunţate, a fost prevăzut un mecanism de recunoaştere şi de

12
executare a hotărârilor, care facilitează exercitarea răspunderii părinteşti de către titularii
acesteia.
Îndeosebi, dreptul de vizită al unui părinte va fi recunoscut foarte uşor într-un alt
stat membru al Uniunii Europene, în vederea favorizării relaţiilor dintre copil şi ambii săi
părinţi.
Noţiunea de autoritate părintească există în Codul Civil Francez, Codul Civil
Elveţian sau cel German. Noţiunea de autoritate părintească apare, de altfel, în codurile
civile ale majorităţii statelor din Europa sau pe continentul nord-american, apărând sub
denumirea de custodie (custody) sau responsabilitate părintească (parental
responsibility)15.
Autoritatea parentală, dacă pare naturală în societatea de azi, nu este decât o
creaţie recentă şi este absentă din numeroase sisteme juridice actuale. Introducerea
autorităţii parentale în România s-a făcut cu ocazia adoptării noului Cod civil pe
exemplul dreptului francez; mai precis codul civil francez a fost preluat de codul civil din
Quebec iar acesta din urmă a fost folosit drept model pentru noul cod civil român. În fapt,
chiar şi în dreptul francez, autoritatea parentală este o noţiune relativ nouă, ea fiind
introdusă în anul 1970, ocazie cu care a înlocuit "puterea maritală" (sau "autoritatea
paternă") termen decurgând din Codul Civil Napoleonian. Introducerea autorităţii
parentale în Franţa constituie dovada egalizării îndatoririlor soţului şi soţiei. De la Codul
Civil instituit în 1804, sub egida lui Jean-Jacques Régis de Cambacérès, soţia avea în
familie un rang abia mai de invidiat decât copiii. Într-adevăr, femeia era considerată
minoră (nu avea dreptul de a lua singură decizii pentru ea, şi cu atât mai puţin legate de
copii) şi subordonată «şefului familiei». Această noţiune a dispărut în Franţa în anul 1970,
legea stabilind că "cei doi soţi asigură împreună direcţia morală şi materială a familiei»:
autoritatea parentală înlocuieşte puterea paternă". În România Noul Cod civil a intrat în
vigoare în octombrie 2011.
În cazul în care părinţii trăiesc separat sau sunt divorţaţi, se pune problema de a
decide cu privire la locuinţa minorului. Aceasta poate fi la unul dintre ei, care astfel
devine părinte rezident sau copilul poate locui un timp relativ egal la fiecare dintre
părinţi, sistem care poartă denumirea de domiciliu alternant: copiii trăiesc o săptămână cu
tatăl, săptămâna următoare cu mama şi ala mai departe. Alternanţa poate avea şi o
periodicitate de 2 săptămâni, 1 lună, ... Ea se adaptează în funcţie de interesul copiilor şi

15
Recomandare a Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei
13
de posibilităţile părinţilor. În Franţa, acest sistem a fost legalizat prin legea din 4 martie
2002 privind autoritatea parentală. El permite celor doi părinţi să îşi exercite efectiv
autoritatea parentală. În România autoritatea părintească comună a fost legalizată prin
intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, la data de 1 octombrie 2011.

1.3.Autoritatea părintească ȋn dreptul altor state

Codul civil din Quebec a avut o influență semnificativă în redactarea noului Cod

civil al României. Quebec este o provincie a statului federal Canada.
Această provincie are o legislație de influență franceză, date fiind istoria și tradiția sa, spre
deosebire de celelalte provincii ale Canadei. Codul civil din Quebec a intrat în vigoare în
1994 și a reprezentat o recodificare și nu doar o simplă aducere la zi a legislației existente
până la acel moment. Cu acel moment s-au codificat și soluții jurisprudențiale.  Acesta
grupează, într-o concepție monistă, instituțiile fundamentale din dreptul civil: persoana
fizică și juridică, familia, succesiunile, bunurile, obligațiile, inclusiv contractele
speciale, prioritățile și ipotecile, probele, prescripția extinctivă, publicitatea drepturilor,
precum și normele de drept internațional privat.
Concepția monistă reprezintă principalul aspect care a fost urmărit atât de
legiuitorul din Quebec, cât și de legiuitorii din celelalte țări care au preluat ca model
reforma din această provincie.Concepția monistă constă în reglementarea raporturilor de
drept privat dintr-o singură perspectivă, renunțându-se la dualismul civil-comercial.
Menționăm în acest sens că structura noului Cod civilromân este, în principiu, aceeași cu
cea a Codului civil din Quebec, structură pe care o găsim de altfel și în celelalte coduri
care au optat pentru o concepție monistă în cadrul reformelor de recodificare.
În ceea ce priveşte noţiunea de autoritate părintească, guvernul României, în
Hotărârea privind aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Cod civil,
statuează că „va fi consacrată noţiunea de autoritate părintească după modelul Codului
civil francez şi al celui al provinciei Quebec din Canada, iar ca elemente de noutate se va
prevedea că, în principiu, părinţii vor exercita împreună această autoritate, chiar şi atunci
când sunt divorţaţi; va fi definită noţiunea de locuinţă a copilului şi va fi stabilit regimul
juridic al administrării bunurilor copilului”

14
Capitolul II.Autoritatea părintească ȋn dreptul civil roman

2.1.Autoritatea părintească ȋn Noul Cod Civil

15
 Definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât
şi bunurile copilului, autoritatea părintească aparţine, potrivit N.C.Civ. ,ambilor părinţi,
care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului (Titlul IV din N.C.Civ. –
Autoritatea părintească). În acest sens, urmează a fi avute în vedere şi dispoziţiile legii
speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului ,care afirmă prevalenţa principiului interesului superior al copilului în toate
demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de
organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele
judecătoreşti (art. 2 din Legea nr. 272/2004).
Inspirată după modelul Codului civil francez şi al celui din Québec, autoritatea
părintească vine cu elemente de noutate, ce prevăd în principiu, că părinţii vor exercita
împreună acestă autoritate, chiar şi atunci când sunt divorţaţi. Tot acum se defineşte şi
noţiunea de ”locuinţă a copilului” şi va fi stabilit regimul juridic al administrării bunurilor
copilului16.
Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri
între părinţi asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti; în această ipoteză,
instanţa de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exerciţiul drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după caz, precum şi în funcţie
de concluziile raportului de anchetă socială17.
În materia ascultării copiilor, N.C.Civ. introduce o noutate, în sensul că poate fi
ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa de tutelă consideră
acest lucru necesar în justa soluţionare a cauzei. Mai mult, textul legal consacră dreptul
copilului de a fi ascultat, precum şi importanţa opiniilor copilului, ce urmează a fi luate în
considerare, raportat la vârsta şi gradul său de maturitate (art. 264 N.C.Civ. – Ascultarea
copilului)18.
Dată fiind noua reglementare, credem că probleme mai interesante şi, probabil,
soluţii jurisprudenţiale pe măsură vom regăsi în materia raporturilor dintre părinţi şi
copiii lor minori, în caz de divorţ şi în situaţia copilului din afara căsătoriei.
De la bun început, facem precizarea că situaţia copilului din afara căsătoriei a
cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii rămâne în noua reglementare aceeaşi ca a
16
Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Niţă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie – Codul Civil pe înţelesul tuturor,
Ed. Adevărul Holding, Bucureşti 2011., p. 196
17
Christina VLĂDESCU - Exercitarea autoritatii parintesti in noul Cod civil. Specificul noii reglementari
http://www.juridice.ro
18
Christina VLĂDESCU, op. cit.
16
copilului din căsătorie, în caz de neînţelegeri aplicându-se prin asemănare regulile de la
divorţ.
Potrivit art. 397 din N.C.Civ. , regula o reprezintă exercitarea autorităţii părinteşti
de către ambii părinţi, „afară de cazul în care instanţa decide altfel” (art. 397 N.C.Civ. –
Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi).
La rândul ei, decizia instanţei se circumscrie interesului superior al copilului,
urmând a se raporta, în mod firesc, şi la concluziile raportului de anchetă psiho-socială, la
învoiala părinţilor, dacă există şi/sau la opinia copilului în această privinţă. Per a
contrario, decizia instanţei va putea fi alta, dacă din probele administrate în cauză, va
rezulta că o altă soluţie este în interesul superior al copilului. O altă soluţie ar urma să fie
reprezentată de situaţiile de excepţie de la regula sus-menţionată, şi anume exercitarea
autorităţii părinteşti de către un singur părinte sau de către alte persoane19.
Astfel, dispoziţiile art. 398 N.C.Civ. prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti
de către un singur părinte, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul
superior al copilului” (art. 398 N.C.Civ. – Exercitarea autorităţii părinteşti de către un
singur părinte).
În acest context, prin coroborarea art. 397 şi art. 398 N.C.Civ. cu art. 506
N.C.Civ. , instanţa de tutelă ar putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un
singur părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de părinţi în acest sens, desigur cu
luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 264 N.C.Civ. Aceasta întrucât, pe de o parte,
art. 506 N.C.Civ. stabileşte că părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii
părinteşti, dacă este respectat interesul superior al acestuia şi, după caz, cu ascultarea
copilului, iar, pe de altă parte, art. 398 N.C.Civ. consacră excepţia de la regulă, operantă
pentru motive întemeiate (or, învoiala părţilor, în coroborarea articolelor sus-menţionate,
ar putea fi circumstanţiată motivelor întemeiate, în interesul superior al copilului).
În mod corespunzător, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra
modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia
acestuia.
Numai în mod excepţional şi, cu aceeaşi cerinţă, a respectării interesului superior
al copilului, instanţa poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori
persoană sau la o instituţie de ocrotire.

19
Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Niţă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie –op.cit., p. 197
17
 Desigur, şi în noua reglementare instanţa de tutelă are căderea de a modifica
măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copiii minori, în cazul
schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la decizia iniţială.
Conchizând, N.C.Civ. oferă o reglementare amplă, de detaliu, mult mai bine
adaptată contextului social existent şi, desigur, prevederilor dreptului comunitar, materia
raporturilor dintre părinţi şi copii fiind una dintre acelea în care soluţiile jurisprudenţiale,
aparent facile, pot ridica în realitate probleme complexe, de apreciere subtilă a situaţiei de
fapt existente, a probelor administrate şi, nu în ultimul rând, de impact real în formarea
personalităţii copilului, în dezvoltarea sa fizică şi emoţională.

2.2.Durata autorității părintești

Conform art. 484 N.C.Civ. - Autoritatea părintească se exercită până la data când
copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Definiţia legală a capacitatii civile de exercitiu este data în Secţiunea a II-a art. 37-
48 din N.C.Civ. Conform art. 37 , capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei  de a
încheia singură acte juridice civile.
De asemenea, conform unei definitii elaborate de doctrină 20, capacitatea civilă de
exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea
persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civiie, precum şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt existenţa capacităţii
civile de folosinţă si a discernământului, adică existenţa puterii individului de a realiza
care sunt consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă. Această premisă se
apreciază în raport cu vârsta, dar şi cu starea sănătăţii mentale.
Regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu se referă numai la încheierea
actelor juridice civile. Totusi, în materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa
discernământului. De exemplu, lipsa discernamantului la săvârşirea unei fapte va antrena
lipsa vinovăţiei.
Referitor la capacitatea civila de exerciţiu a persoanei fizice, pot exista
urmatoarele situaţii:
 Lipsa capacităţii civile de exerciţiu;
20
Beleiu G.- Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ed. a VI-a, revăzută şi
adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed. Hamangiu., Bucureşti, 2007. p. 97
18
  Capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;
 Capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

Caracterele juridice ale capacitătii civile de exerciţiu depline şi restrânse a

persoanei fizice sunt: legalitatea (1), generalitatea (2), inalienabilitatea (3), intangibilitatea
(4), egalitatea (5).
(1) Legea reglementează toate aspectele ce privesc instituirea, stabilirea
conţinutului şi încetarea capacităţii civile de exerciţiu. Deci, această capacitate tine
exclusiv de domeniul legii, nu de cel al voinţei individuale. De aceea, unul din caracterele
juridice ale capacitatii civile este legalitatea.
(2) Generalitatea este acel caracter care constă în faptul că prin capacitatea civilă
de exerciţiu a persoanei fizice se exprimă aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile
subiective civile şi de a executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice
civile, cu excepţia celor pe care legea le interzice. Gradul de generalitate al capacităţii de
exerciţiu diferă după cum este vorba de capacitate de exerciţiu deplină sau restrânsă.
(3) Prin inalienabilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se
desemnează caracterul, instituit expres prin art. 6 din Decretul nr. 31/1954. Conform
acestui articol,  nimeni nu poate renunţa la capacitatea de exercitiu, nici măcar parţial.
(4) Prin intangibilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se înţelege
acel caracter, consacrat expres de art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954. Potivit
articolului precizat, lipsirea totală sau parţială de capacitate de exerciţiu poate interveni
numai în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.
(5) Egalitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată,
împreună cu egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, de art. 4 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954, de art. 3 şi art. 26 din Pactul int internaţional privind drepturile
civile şi politice ale omului, precum şi de art. 14 din CEDO.

2.3. Conținutul autorității părintești

Art. 487 din N.C.Civ., sub denumirea marginală „conţinutul autorităţii părinteşti”,
dispune că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia , învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului.

19
Ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a
drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
Inspirat din Principiul 3:19 Îngrijire, protecţie şi educaţie din Principiile Legislaţiei
Europene Privitoare la Autoritatea Părintească, alin. (1) Titularii autorităţii părinteşti ar
trebui să ofere copilului îngrijire, protecţie şi educaţie, conform personalităţii şi nevoilor
de dezvoltare specifice copilului.
Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa (art. 485 N.C.Civ.,).
Respectul este un sentiment ce se traduce prin a trata pe ceilalţi şi lucrurile din jur
cu mare grijă si atenţie. Orice copil trebuie să înveţe cât mai curând să arate respect faţă
de sine, faţă de alţii, faţă de mâncare, de jucării sau faţă de diferenţele care există între el
si ceilalţi. Cel mic trebuie să înţeleagă că lumea nu se învârte în jurul său şi că nevoile şi
dorinţele sale nu trebuie să aibă prioritate! Respectul este o noţiune care se învaţă foarte
devreme, chiar de la câteva luni. Până la patru ani, noţiunea de respect intră în conflict cu
faza de opoziţie prin care trece copilul, o etapă a afirmării de sine, în care copilaşii
împing, lovesc, muşcă, vorbesc tare, îşi exagerează trăirile şi, mai ales, spun cu o mare
voluptate "nu". Aceasta este o fază importantă şi normală, pe care specialiştii o numesc
adesea "mica adolescenţă": copilaşul devine conştient de puterile sale şi vrea să-şi extindă
controlul asupra celor din jur. Dar după vârsta de patru ani, atunci când cel mic stăpâneşte
mai bine limbajul, agresivitatea sa scade de la sine şi poate fi învăţat, practic şi teoretic,
ce presupune exact a respecta lucrurile si oamenii din jur21.
Constatăm că art. 485 din N.C.Civ.,, cu titlu de noutate absolută în sistemul de
drept român, instituie îndatorirea copilului, indiferent de vârsta lui, de a-şi respecta
părinţii.
Facem, de asemenea, precizarea că, în limbajul curent, termenul „respect” are şi
semnificaţia22 de atitudine sau sentiment de stimă, consideraţie sau de preţuire deosebită a
unei presoane faţă de o altă persoană. În lipsa unei semnificaţii speciale stabilite de
legiuitor, termenul „respect” are aceeaşi semnificaţie şi în limbaj juridic. Instituind pentru
copil doar îndatorirea de respect, iar pentru părinţi o multitudine de obligaţii, legiuitorul a
creat un dezechilibru juridic între aceştia, fiind semnificativ regimul special de protecţie şi
de asistenţă în realizarea drepturilor copilului.
Articolul 486 N.C.Civ. ne arată că ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi
cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de
21
Teodor Bodoaşcă -Dreptul familiei, Edi. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.87
22
Gabriela Cristina Frentiu- Comentariile Codului civil (Familia), Ed.Hamangiu,Bucuesti, 2012,p.45
20
tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor
la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea
copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Este important ca părinţii să încerce să reconcilieze pe cale amiabilă majoritatea
punctelor de vedere diferite pe care le pot avea cu privire la bunăstarea copilului, odată ce
divorţul este finalizat. Justiţia poate stimula acest lucru prin introducerea unor planuri
parentale agreate de cei doi părinţi şi supervizate de către instanţa de judecată care
pronunţă divorţul. Recomandarea este ca instanţa să ofere părinţilor, un timp suficient
pentru a negocia aceste planuri parentale (30-60 de zile) prin intermediul unui mediator
sub sancţiunea unei amenzi civile pentru ambii părinţi, în caz că acest lucru nu se
întâmplă. În cazul în care părinţii ajung la o concluzie cu privire la modul în care se vor
lua deciziile cu privire la copii (ca parte mai largă a planului parental) instanţa va revizui
planul parental şi îl va încuviinţa. În cazul în care părinţii nu vor ajunge la o decizie, pe
lângă sancţiunea cu amenda civilă, instanţa va decide un algoritm de luare a deciziilor
standard.

Capitolul III. Drepturile și ȋndatoririle părintești

3.1.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la persoana copilului

minor

 Dreptul îndatorirea părinţilor de a creşte copilul

Această îndatorire este reglementată prin prevederile art. 101 alin(2) N.C.Civ.
conform cu care părinţii au obligaţia de a creşte copilul, având grijă de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profedională a acestuia.
În conţinutul noţiunii de creştere a copilului găsim un complex de activităţi pe care
în parte le aminteşte şi legiuitorul, anume: îngrijirea sănătăţii şi dezvoltării fizice a

21
minorului, datoria de a se îngriji de educarea copilului şi pregătirea sa profesională.Aceste
obligaţii se referă la procesul de asistenţă şi ocrotire diferenţiată a copilului în funcţie de
nevoile fiecărui stadiu de dezvoltare.
În vederea realizării acestor scopuri părinţii trebuie să folosească, cel mai mai
adesea, metoda convingerii, astfel încât să dobândească acele însuşiri necesare pentru a
învăţa să aleagă singur între bine şi rău.Nu sunt excluse atunci când este nevoie, nici unele
măsuri de constrângere, cu precizarea că ele trebuie păstrate în anumite limite, astfel încât
să nu dăuneze dezvoltării armonioase, pe toate planurile copilului.
Atunci când s-ar depăşi aceste limite s-ar justifica plasamentul familial, sau
încredinţarea copilului unei persoane, familii sau instituţii de ocrotire, deasemenea se
poate ajunge la decăderea din drepturile părinteşti (art.109 N.C.Civ.) Sau chiar la
sancţionarea penală pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art.306
C.pen.).
Părinţii au obligaţia de a creşte copilul potrivit cu însuşirile acestuia spre a-1 face
folositor colectivităţii.Cheltuielile necesare pentru realizarea acestor îndatoriri, în măsura
în care nu sunt suportate de către stat şi dacă în acest caz copilul nu are venituri revin
părinţilor (art.86 alin.1 şi art.107 alin.2 N.C.Civ.)
Ca un mijloc de formare şi educare, copii au datoria de a munci şi în familie, de a-
şi ajuta părinţii în diferite sarcini gospodăreşti6.Această îndatorire diferă de aceea de a
învăţa pentru o pregătire profesională corespunzătoare.Creşterea copilului constituie
pentru părinţi nu numai o îndatorire ci şi un drept, art.44,pct.1 din Constituţia României
referindu-se la dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor.

 Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil

Pentru aducerea la îndeplinire a îndatoririi de a creşte copilul, părinţii trebuie să

folosească metoda de convingere şi să formeze pe copil astfel încât acesta să-şi poată da
seama de ce este bine şi ce este rău astfel încât să aleagă singur calea cea mai bună.În
cazul în care această metodă se dovedeşte nesatisfăcătoare în privinţa unor copii, care sunt
recalcitranţi, părinţii au dreptul de a folosii, în interesul acestora, anumite măsuri
disciplinare. 23

23
Tudor R. Popescu- op. cit., p. 287;
22
 Părinţii pot lua faţă de copil şi unele măsuri mai severe, mai exigente, dar acestea
nu trebuie să depăşească limitele unei comportări fireşti a părintelui faţă de copil şi să nu
primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală sau sănătatea copilului.Dreptul de
aplicare a aceste măsuri faţă de copil trebuie folosit în sensul indreptarii acestuia. Măsura
care depăşeşte aceste limite, în raport cu gravitatea şi pericolul pe care-1 reprezintă pentru
copil justifică fie plasamentul ori încredinţarea copilului unei persoane sau familii, fie
decăderea din drepturile părinteşti, fie sancţinea pentru infracţiunea de rele tratamente
aplicate minorului.
Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil nu este reglementat de lege.Deşi în
doctrină nu există referiri exprese cu privire la sursa acestui drept, se admite că el decurge
din grija faţă de copil şi este o formă de manifestare a acesteia, a dreptului părinţilor de a-
şi educa copii, inclusiv prin folosirea unor metode disciplinare.Acest drept, sancţionează
însă o traditie contradictorie.
Cel puţin două imagini diametral opuse, se suprapun peste dreptul părinţilor de a
lua anumite măsuri faţă de copil.Una dintre cele mai vechi imagini asociază părintele şi
copilul cu relaţia de grijă.Ea este o legătură bazată pe iubire, întemeiată pe sentimentul
interiorizat al identităţii, responsabilităţii, loialităţii şi reciprocităţii.
Copilul este parte din părinte şi atunci nici un sacrificiu nu este prea mare pentru
a-1 creşte şi ocroti.
Cealaltă imagine este un coşmar din care abia am început să ne trezim.Cu cât ne
întoarcem mai mult în istorie, cu atât va fi mai scăzut nivelul grijii acordate copiilor, cu
atât va fi mai mare probabilitatea ca aceştia să fie ucişi, abandonaţi, maltrataţi şi
abuzaţi.Familia este instituţia socială primară cea mai importantă pentru creşterea,
educarea şi protecţia copiilor, dar ea poate şi deseori devine o arenă a violenţei şi
suferinţei.
Peste tot în lume milioane de copii suferă din cauza violenţei în familie, sunt
maltrataţi, mutilaţi şi uneori chiar ucişi.Cei mai inocenţi şi fragili membri ai societăţii sunt
cei mai vulnerabili şi cei mai victimizaţi.Deşi violenţa şi abuzul împotriva copiilor nu sunt
fenomene noi, incrimiarea lor în legislaţiile penale naţionale este relativ recentă şi a
întâmpinat numeroase dificultăţi.
În familiile caracterizate de violenţă există numeroase reacţii anxioase, care duc la
apariţia mai multor membri simptomatici când unul dintre părinţi recurge la abuzuri
verbale, sexuale sau fizice.Deoarece părintele abuziv prezintă cu siguranţă un simptom –
23
comportamentul său violent – în mod invariabil unul sau mai mulţi copii din familie vor
dezvolta şi ei în timp, diverse simptome.
Intensitatea implicării emoţionale a părintelui este legată direct de problemele
nerezolvate de ei înşişi şi familiile lor de origine.Cu cât este mai mare distanţarea
părinţilor de famliile lor de origine, ca modalitate de rezolvare a conflictelor şi tensiunilor,
cu atât implicarea emoţională în problemele de comportament ale copiilor creşte.
În cazul copiilor abuzaţi este întotdeauna prezent un conflict marital.Modul în care
părinţii îşi percep copii este dictat de situaţia căsniciei.Unii părinţi apelează la copii pentru
satisfacerea unor nevoi ce sunt împlinite în mod normal în cadrul marital.Pentru alţi copii
constituie o ameninţare la adresa căsniciei.Iar alţi părinţi sunt divorţaţi şi nu beneficiază
de nici un sprijin din partea, de nici o susţinere din partea familie, inclusiv a soţului/soţiei.
Modul în care părinţii şi-au administrat relaţiile în familiile de origine şi în căsnicie are o
influenţă profundă asupra calităţii relaţiilor cu copii.În ultimă instanţă, modul în care îşi
tratează copii este strâns legat de tipul celorlalte relaţii semnificative din viaţa părinţilor.
De obicei copii care au crescut în familii cu o incidenţă ridicată a violenţei
domestice vor întâmpina dificultăţi în relaţiile intime de la maturitate, dar şi în alte aspecte
ale vieţii de adult.
Principala explicaţie se bazează pe obişniunţele şi traumatismele care apar în astfel
de familii.Totuşi traumele din copilărie afectează comportamentul adultului, dar nu au o
influenţă atât de mare asupra acestuia precum şaboanele relaţionale din familia nucleară şi
din cea extinsă.
Sunt cazuri de copii din familii afectate de violenţa domestică care s-au dezvoltat
mai bine datorită faptului că au stabilit relaţii proprii cu unii membri ai familiei extinse –
un bunic, o mătuşă sau un văr, ori un alt adult important din afara familiei.Legăturile
continue cu familia extinsă au un rol important în neutralizarea efectelor exercitate de
violenţa familială din copilărie.
Deseori, părinţii violenţi au suferit la rândul lor, în copilărie, o anumită formă de
violenţă.Sau, în caz contrar au fost separaţi emoţional sau fizic de familia nucleară, cât şi
de cea extinsă.
Părinţii care se confruntă cu situaţii de violenţă şi abuz în familie şi care vor să
remedieze această situaţie au la dispoziţie cel puţin trei zone asupra cărora pot să se
concentreze.Deşi simptomul trebuie tratat, este bine ca părinţii să analizeze şi situaţiile din
căsnicie care au contribuit la apariţia lui.De asemenea este de dorit ca ei să studieze şi
24
trecutul propriilor familii, fapt ce va implica att studiul relaţiilor, cât şi al datelor generale
cu privire la ele.
Deoarece orice efect inclusiv un astfel de comportament îşi are rădăcinile în
trecutul familiei, cu cât ne vom înţelege mai bine familia, tensiunile şi rocesele emoţionale
din cadrul ei, cu atât vom avea o imagine mai clară a problemei imediate cu care ne
confruntăm şi a poziţiei pe care trebuie să o adoptăm.Cu alte cuvinte, având această
imagine de ansamblu părinţii pot plasa problema respectivă în contextul ei general.Îndată
ce contextul este clar, ei îşi pot da seama se propria lor contribuţie la tensiunile din
familie, pot înţelege ce ar însemna o întrerupere a violenţei şi ce anume ar fi necesar
pentru a declanşa o astfel de schimbare.Multor familii afectate de violenţă domestică se
recomandă să apeleze la un consultant specializat în teoria familiei, ca să- i asiste în
efortul de a recăpăta cotrolul asupra situaţiei şi de a învăţa cum să treacă la un alt nivel,
mai bun, de funcţionare.
Un fapt dovedit este că de multe ori cei mai buni "experţi" cei mai buni consultanţi
în privinţa membrilor agresivi din familie sunt chiar familiile în cauză.Ajutor în aceste
probleme familiale pot primi şi din partea counităţii.
Aceste ajutoare sunt utile prin faptul că acordă timp familiei aflată în plin proces
de remediere a situaţiei şi se concretuzează în asistenţă din partea unor membri, arbitri şi
dădace, dar şi prin cursuri pentru sporirea controlului individual şi în familie.Aceste
măsuri pot duce la scurtarea perioadelor de spitalizare şi de detenţie.Sunt cazuri în care
poate copii, poate chiar întreaga familie, au de suferit pe urma abuzului,
comportamentului unui părinte chiar dacă nu este vorba de violenţă în forma sa
clasică.Copii pot avea de suferit şi pe urma comportamentului excesiv de autoritar al
unuia dintre părinţi.
Atitudinea de dominarea părintelui îi comunică micuţului că nu este în starea să
ducă la bun sfârşit o sarcină încredinţată decât dacă este supravegheat.Părintele petrece
mult timpspunând copilului ce să fac, cum şi când; o astfel de comunicare părinte copil nu
va permite dezvoltarea controlului interior şi a încrederii în propriile capacităţi.Legăturile
continue cu familia extinsă au un rol important în neutralizarea efectelor exercitate de
violenţa familială din copilărie. Neconştietizată faţă de părinte; copilul nu va avea
niciodată ocazia să ia singur hotărâri, să-şi asume riscuri.

25
 Dacă în primii ani este de dorit ca mediul copilului să fie controlat permanent,
odată cu trecerea anilor, părinţii trebuie să-şi diminueze tendinţa cărte protecţie şi
sufocare; căci o astfel de atitudine va stopa progresul copilului.
Sunt şi părinţi care au o atitudine de respingere faţă de copii prin lipsa de interes faţă de
tot ceea ce înseamnă gânduri, activităţi sau interese importante pentru copil.
Efecte cele mai distrugătoare apar în familiile în care părinţii fie nu au timp, fie au
fost privaţi emoţional experimentând relaţii lipsite de iubire în propria familie.
Aceste atitudini de respingere sau acceptare comunicate copilului variază în
funcţie de moment sa de context: când părintele este fericit poate tolera mai mult timp
comportamentul indezirabil al copilului comunicându-i nonverbal răbdare şi înţelegere;
când parintele a avut o zi grea şi coeficientul de acceptare va cobori la un nivel foarte
scăzut îi v a comunica copilului intoleranţă şi respingere,in timp copilul va reacţiona
emoţional la toate aceste mesaje pe care părinţii, conştient sau nu, i le transmit.

 Dreptul de a cere înapoierea copilului

Părinţii au dreptul de a cere, prin acţiune în justiţie, înapoierea copilului de la

persoana care-1 ţine fără drept (art. 103 N.C.Civ.)În această situaţie poate fi atât o
persoană străină, cât şi celălalt părinte, căruia nu i-a fost atribuit copilul, ca efect al
acţiunii de divorţ, al nulităţii căsătoriei,cazul copilului din afara căsătoriei.
În ceea ce priveşte acţiunea tutorului pentru înapoierea copilului (art. 122, 123,
125 combinat cu art. 103 N.C.Civ) la domiciliu, s-a decis că tutorele este în drept să-şi
alăture acţiunea celei penale, fie să se adreseze direct instanţei civile.Pentru identitate de
motive, părintele va putea să procedeze în acelaşi fel pentru, înapoierea copilului de cel
care îl ţine fără drept.Părintele are dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice
persoană care-1 ţine fără drept; raporturile de afecţiune care-i leagă pe bunici de minorul
aflat la ei nu justifică prin ele însele respingerea acţiunii tatălui de înapoiere a copilului.Iar
acest drept al părintelui de a cere înapoierea copilului este inprescriptibil. Deasemenea
înapoierea copilului este subordonată interesului acestuia, ceea ce înseamnă că acţiunea
poate fi respinsă (art. 103 alin. 2 N.C.Civ )În cazul în care părinţii cer înapoierea
copilului, instanţa este obligată să dispună efectuarea anchetei sociale la domiciliul
părinţilor şi la cel al persoanei care deţine copilul; în acest caz instanţa va ţine seama nu

26
numai de situaţia materială şi locativă ci în special de climatul moral şi familial.Atunci
când copilul a împlinit zece ani, instanţa este obligată să îl asculte.
În mod excepţional, dreptul poate fi refuzat părintelui dacă înapoierea copilului ar
fi contrară intereselor acestuia.Instanţa va trebui să stabilească la cine sunt mai satisfăcute
interesele copilului şi mai bine asigurate condiţiile de dezvoltare fizică şi intelectuală24.
Părintele poate cere instanţei judecătoreşti înapoierea copilului de la persoana care
îl ţine fără drept, aceasta neputând formula cererea neconvenţională pentru încredinţarea
copilului pe care îl ţine în fapt.

Tutorele are dechisă calea acţiunii de înapoiere a minorului la domiciliu împotriva

oricărei persoane care 1-ar ţine făă drept.Chiar dacă fapta terţei persoane constituie
infracţiune, tutorele este îndreptăţit să se adreseze instanţei civile cu acţiune pentru
înapoierea copilului.

 Dreptul de a consimţi adopţia copilului

Acest drept îl au numai părinţii fireşti ai copilului.Părintele adoptator nu are

dreptul de a consimţi adopţia copilului adoptat.
Pentru încuviinţarea adopţiei este necesar consimţământul, exprimat în formă
autentică, al părinţilor sau, după caz a părintelui la adopţia copilului de către o persoană
sau familia presupusă de comisia pentru protecţia drepturilor copilului.
Amândoi părinţii fireşti trebuie să-şi dea acordul, să consimtă la adopţia copilului care nu
a dobândit capacitate deplină de exerciţiu.Acest consimţământ se cere chiar dacă părinţii
fireşti au divorţat.
De asemenea, acest consimţământ se cere şi în cazul în care cel ce urmează să fie
adoptat este încredinţat unei a treia persoane sau unei familii în condiţiile art. 42 N.C.Civ.
În cazul în care numai unul dintre părinţi este de acord cu adopţia, iar celălalt se opune,
adopţia nu se poate încheia.
Neînţelegerea dintre părinţi nu poate fi soluţionată în această situaţie nici de către
instanţa de judecată, nici de către autoritatea tutelară, întrucât, în caz contrar, părintele că
nu a consimţit la adopţie ar fi tratat ca părintele decăzut din drepturile părinteşti, iar codul

 Bacaci A. - Dreptul familiei, curs, Ed. „All-Beck” Bucuresti, ediţia IV, 2005,
24
p.245
27
familiei reglementează expres cazurile în care instanţa judecătorească sau autoritatea
tutelară decid pentru părinţii ce au ajuns la dezacord.
S-a propus de multe ori modificarea legii pentru ca instanţa de judecată să
aprecieze şi să încuviinţeze la adopţie dacă este in interesul copilului, iar părintele firesc
nu consimte în mod abuziv.
În cazul părintelui minor, când avem de-a face cu un copil din afara căsătoriei,
acesta poate să-şi exprime valabil consimţământul la adopţie. Nefiind nevoie să fie
reprezentat, dacă este sub vârsta de 14 ani sau încuviinţat în prealabil dacă depăşeşte
această vârstă.
Această soluţie a fost motivată prin faptul că părintele este, titularul ocrotirii
părinteşti. Iar autoritatea tutelară va încuviinţa sau nu adopţia dacă aceasta este sau nu în
interesul celui care urmează să fie adoptat.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de
45 de zile de la naşterea copilului şi poate fi revocat de către aceştia într-un termen de 30
de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat.
După trecerea acestui termen consimţământul devine irevocabil, iar revocarea lui
după expirarea termenului nu va mai produce efecte. Totuşi, dacă motivele care au
determinat-o sunt întemeiate instanţa poate să respingă încuviinţarea adopţiei.
Pentru încuviiţarea adopţiei este suficient consimţământul doar unuia dintre părinţi
atunci când celălalt a fost decăzut din drepturile părinteşti, este decedat, necunoscut, pus
sub interdicţie, declarat mort, sau dispărut.Consimţământul părinţilor fireşte nu este
necesar atunci când aceştia au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, decedaţi, puşi sub
interdicţie, declaraţi morţi, necunoscuţi sau se află în orice situaţie care îi împiedică să-şi
exprime voinţa.
Deasemenea nu este necesar consimţământul părinţilor fireşti la adopţie atunci
când copilul a fost declarat abandonat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
fiind sancţionată în acest caz atitudinea pasivă a părinţilor care timp de 6 luni nu s-au
interesat de copil.
In cazul copilului lipsit de ocrotirea părintească asupra adopţiei sale va decide
tutorele întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.

 Dreptul de a avea anumite legături personale cu copilul

28
 Dreptul şi obligaţia părinţilor de creştere şi îngrijire presupune existenţa unor
relaţii personale între părinţi şi copii lor minori.
Acest drept se menţine şi în situaţiile în care copilul nu se găseşte la părintele
său.Părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copilul.Acest drept se realizează
prin însuşi faptul că minorul se află la părinţii săi. De aceea, problema acestui drept se
pune în mod practic, în toate cazurile în care copilul nu se găseşte la părintele său.

In cazul când copilul este încredinţat unuia dintre părinţii săi sau când copilul unei
alte persoane ori instituţii de ocrotire.În acest caz problema dreptului de a avea legături
personale cu minorul se pune doar pentru unul dintre părinţi sau pentru amândoi.Părintele
căruia i s-a încredinţat copilul îşi realizează acest drept prin însuşi faptul că minorul se
găseste la el.
Părintele care nu are copilul, are deptul de a-1 vizita.Dreptul părintelui de a-şi
vizita copilul implică obligaţia legală de creştere, educare şi supraveghere aşa că nu poate
fi exercitat dacă este limitat, prin restrângerea lui la câteva ore din anumite zile.Dacă însă
părintele exercită acest drept în mod abuziv, se va cere încetarea tulburării, eventual prin
interzicerea vizitelor la anumite ore.Cât timp această situaţie nu se iveşte limitarea
anticipată a dreptului părintelui de a-şi vizita copilul este nejustificată.Până în acest
moment exercitarea în concret a dreptului părintelui nu trebuie îngrădită, eventual, de
prezenţa obligatorie a celuilalt părinte, comunicarea dintre copil şi părintele căruia nu i-a
fost încredinţat copilul urmând să aibă loc firesc fără nici o restrângere.Pot, însă, apărea
situaţii în care nu este în interesul copilului să aibe legături personale cu celălalt părinte,
cum ar fi atunci când se face dovada că acest părinte suferă de o boală ce ar putea
constitui un risc pentru copil.Dacă se schimbă situaţia de fapt care a justificat stabilirea
programului în care se realizează dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul,
se poate modifica acest programis.
1.În cazul încetării căsătoriei în condiţiile (recăsătorirea soţului persoanei declarate
moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre anulată apoi după data căsătoriei.
În acest caz se aplică prin asemănare, dispoziţiile din materia divorţului.Astfel, în
împrejurări proprii soţul care nu are copilul, are dreptul de a avea legături personale la
domiciliul cu copilul la domiciliul soţului ce are copilul, fiind total neindicată luarea
copilului de acasă o dată pe lună pentru a fi adus înapoi a doua zi, deplasându-se, de multe
ori, în altă localitate.
29
 Când copilul are o hipersensibilitate de climă, părinţii locuind în localităţi diferite,
s-a permis părintelui să i-a copilul de la părintele care îl ţine o perioadă de timp numai în
vacanţa de vară a copilului, nu şi în cea de iarnă şi cea de primăvară.
2.În cazul desfiinfării căsătoriei, se aplică prin asemănare, dispoziţiile din materia
divorţului
Încredinţarea copilului din afara căsătoriei - când a fost stabilită filiaţia faţă de
ambii părinţi, se aplică prin asemănare dispoziţiile din materia divorţului (art. 65
N.C.Civ.).
3.În cazul încredinţării copilului unei alte persoane sau familii ori în cazul
plasamentului, părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copilul, deoarece nu sunt
decăzuţi din drepturile părinteşti.Astfel, ei au posibilitatea de a veghea asupra modului în
care copilul este crescut.
În ceea ce priveşte acest drept există unele deosebiri între situaţia în care părintele
are capacitatea de exercitare şi aceea în care este decăzut din drepturile părinteşti.
În cazul decăderii din drepturile părinteşti.Această sancţiune poate fi pronunţată de
instanţa judecătorească numai împotriva unuia dintre părinţi sau ambilor părinţi.În această
situaţie, spre deosebire de cele precedente părintele decăzut din drepturile sale de părinte
va putea avea legături personale cu copilul doar dacă autoritatea tutelară va încuviinţa
aceasta, iar în celelalte cazuri, părintele va avea dreptul la legături personale cu copilul
fără încuviinţarea autorităţii tutelare.
Legăturile personale cu copilul sunt permise în aceste situaţii numai în măsura în
care acestea nu pun în pericol creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a
copilului.
De asemenea dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului nu aparţine părintelui decăzut din drepturile părinteşti.Se face
presupunerea că încuviinţarea unui astfel de părinte de a avea legături personale cu copilul
să fie de competenţa instanţei judecătoreşti.
Bunicii nu au dreptul de a avea legături personale cu copilul în sensul în care
acesta este recunoscut părinţilor, deoarece legea nu precede un asemenea drept.
Tot astfel, trebuie menţionat că legea nu prevede că dreptul de a avea legături personale
cu copilul aparţine numai părinţilor, noţiunea de familie necuprinzând doar părinţii şi
copii, ci şi alte rude, minorul putând fi încredinţat bunicilor care fac parte din persoanele
ce au obligaţia de întreţinere a nepoţilor lor.
30
 De aici rezultă dreptul bunicilor de a avea legături personale cu copilul, iar acest
drept trebuie stabilit în raport de interesele copilului.Modalităţile de a avea legături
personale cu copilul ar putea consta în:vizitarea copilului la locuinţa lui, vizitarea
copilului la şcoală, inclusiv prin manifestarea preocupării faţă de rezultatele acestuia la
învăţătură, petrecerea vacanţelor de către copil cu fiecare dintre părinţi, etc.
 Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
copilului

Problema acestui drept apare în aceleaşi cazuri ca şi în cazul dreptului de a avea

legături personale cu copilul, iar soluţiile sunt asemănătoare.În cazul decăderii din
drepturile părinteşti, dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului există părinţi, independent de vreo încuviiţare din partea unui
organ, deoarece aceasta ar fi în interesul copilului şi în acelaşi timp nu există nici un text
de lege care să prevadă altfel.

 Dreptul de a stabili locuinţa copilului şi de a-1 ţine

Îndeplinirea în mod corespunzător a îndatoririlor părinteşti şi exercitarea

drepturilor lor în ceea ce priveşte copilul nu se pot îndeplini decât dacă copilul locuieşte
împreună cu părinţii săi.Art. 100 alin (1) din N.C.Civ reliefează faptul conform căruia
"copilul minor locuieşte cu părinţii săi", iar art. 14, alin. (1) statorniceşte că domiciliul
copilului este la părinţii săi25.Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili de
comun acord, la care dintre ei va locui copilul.Dacă părinţii nu cad de acord, în această
privinţă, va decide instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe
copil dacă acesta a împlinit zece ani, având în vedere interesele copilului. Pentru stabilirea
domicilului copilului la unul din părinţi, trebuiesc avute în vedere mai multe împrejurări,
care să evidenţieze existenţa celor mai bune condiţii în vederea dezvoltării
corespunzătoare sub aspect material, moral şi afectiv.
Stabilirea domiciliului la unul dintre parinti în condiţiile art. 100 N.C.Civ Se face
după aceleaşi criterii ca şi în cazul incredintării minorului.
Părinţii se bucură de legitimitate procesuală activă de a cere instanţei judecătoreşti
stabilirea domiciliului minorului ce a trecut de vârsta de 14 ani.Părintele poate introduce

25
E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein-op. cit., p. 147.

31
acţiunea pentru stabilirea locuinţei minorului la el, în conformitate cu art. 100 N.C.Civ
Chiar dacă minorul a împlinit 14 ani.
Autoritatea tutelară poate încuviinţa copilul ce a împlinit vârsta de 14 ani, la
cererea acestuia, să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii lui sau pregătirii
lui profesionale.
Dreptului părinţilor de a stabili locuinţa copilului i se pot aduce anumite limitări
atunci când este exercitat contrar intereselor minorului.Dacă minorul a împlinit vârsta de
14 ani poate solicita autorităţii tutelare să-i încredinţeze o locuinţă separată de cea a
părinţilor săi cu condiţia ca această măsură să fie, cum aminteam şi mai sus, în interesul
desăvârşirii învăţăturii şi pregătirii sale profesionale.Astfel de situaţii constituie excepţii,
iar pentru adaptarea unor astfel de măsuri trebuie analizat de către autoritatea tutelară
întreg ansamblul de factori şi împrejurări pentru a hotărâ în scopul amintit.
Schimbarea locuinţei copilului se va face aprecierea comparativă a condiţiilor de
trai, de creştere şi de educare, oferite de ambii părinţi, precum şi de gradul de afecţiune pe
care au dovedit-o faţă de copil.
Dacă părinţii locuiesc împreună, de exemplu, dacă, un părinte este reintegrat prin
hotărâre judecătorească la domiciliul conjugal, nu este posibil să se stabilească prin
această hotărâre că minorul locuieşte la unul din părinţi. În cazul în care domiciliul
copilului a fost stabilit la tată, iar soţia care a fost obligată la plata pensiei de întreţinere se
opune la executarea hotărârii judecătoreşti, reţinând abuziv copilul şi nepermiţând
executorului judecătoresc accesul la locuinţa ei, astfel dată fiind această situaţie, copilul s-
a aflat în continuare la mamă, deşi i s-a stabilit domiciliul la tată, cererea soţiei pentru
obligarea tatălui la plata pensiei de întreţinere este inadmisibilă, cu motivările prezentate
mai sus şi datorită faptului, că nu au intervenit motive noi, care să ducă la stabilirea
domiciliului la mamă.

3.2.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului

 Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului

După cum am văzut, art. 105, alin. 1, N.C.Civ. face vorbire despre "dreptul şi
indatorirea" părintelui de a administra bunurile copilului minor.Din dispoziţiile pe care
vom avea prilejul să le examinăm, va rezulta că, termneul "administrare" este luat, în
32
cuprinsul art. 105, alin. 1 N.C.Civ., precum şi în curpinsul altor texte din codul familiei
care folosesc acest termen, într-un înţeles larg.Este vorba, desigur, despre actele de
administrare propriu-zisă (acte de administraţie).Dar este vorba şi despre acte de
conservare, după cum este vorba – în condiţiile şi cu restricţiile stabilite de lege – şi
despre acte de dispoziţie (intrând, după cum vom vedea, în categoria actelor de
administrare a patrimoniului)26.Ceea ce art. 105, alin. 1, are în vedere, când se referă la
administrarea bunurilor, reprezintă, în realitate, cu mult mai mult decât s-ar părea.

1.Actele de conservare."Administrarea" la care se referă art. 105, alin. 1 din

N.C.Civ. cuprinde şi actele de conservare.Codul familiei nu face vorbire expresă despre
actele de conservare dar nici nu era nevoie.Înţeleasă în sens larg, "administrarea"
cuprinde, în mod necesar, şi actele de conservare.
Aşa fiind, ori de câte ori sunt în discuţie acte "trebuitoare pentru dobândirea unui
drept sau pentru a evita strângerea lui şi care nu comportă decât cheltuieli reduse faţă de
valoarea drepturilor se conservă"27, părintele are şi îndatorirea şi îndreptăţirea e a le
săvârşi.
Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului.Nu implică nici un
risc.Prezintă numai avantaje.Interesul minorului reclamă ca ele să fie permise părintelui.

2.Actele de administrare propriu-zise.

"Administrarea" bunurilor minorului cuprinde, însă, pe lângă actele de conservare,
şi actele de administrare propriu-zise.Legea însăşi recunoaşte tutorelui şi, deci. Şi
părintelui, dreptul de a săvârşi astfel de acte.Dar dacă e evident că dreptul de a administra
cuprinde şi dreptul de a săvârşi acte de administraţie. Nici un text din N.C.Civ. nu
lămureşte în ce constă actele de administrare propriu-zise.Aşa fiind, vom reţine distincţia
dintre actul de administraţie şi actul de dispoziţie şi, dacă, în prezenţa unui anumit act,
trebuie să decidă că actul e de dipoziţie sau numai de administraţie.Menţionăm că se pot
considera ca acte de administraţie acele acte destinate a permite folosirea unui bun sau

26
M.N. Costin - op. cit., p.227
27
T.R. Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect
patrimonial a lipsei şi a restrângerii acestei capacităţi, în lumina recentei legislaţii a R. P. R., în
S.C.J. nr. 1/1956, p. 72 şi urm.

33
întrebuinţarea veniturilor pe care bunul le produce ori a sumelor la care minorul are
dreptul.
După cum s-a observat, N.C.Civ., referindu-se la "administrare", a avut în vedere
atât acte de administraţie referitoare la diferitele bunuri ale minorului privite singular, cât
şi – noţiune cu mult mai largă – "actele de administrare a patrimoniului".Iar în această din
urmă categorie vor intra chiar şi "actele de dispoziţie folositoare pentru buna funcţionare a
patrimoniului" astfel cum apare din dispoziţiile art. 129, alin. Final din codul familiei,
potrivit cărora tutorele poate înstrăina,fără prealabilă îmcuvinţare a autorităţii tutelare,
bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru
minor. Actele sunt privitem, de data aceasta, în funcţie de scopul pe care îl au sau de
urmările – favorabile – pe care sunt suscectibile a le produce cu referire la patrimoniu,
considerat în totalitatea lui.

3.Actele de dispoziţie.
Pe lângă actele de conservare, actele de administrare propriu-zise şi actele de
administrare a patrimoniului. Părintele mai are "dreptul şi indatorirea" de a săvârşi şi acte
de dispoziţie,adică acele acte pe care codul familie le arată ca depăşind dreptul de a
administra.
In ceea ce prevede art. 129, alin. 2 din N.C.Civ., care se ocupă de imputernicirile
tutorelui dar, prin efectul dispoziţiilor art. 105. Alin. 3, şi de imputernicirile părintelui şi
care constituie sediul materiei.Art. 129, alin. 2, menţionează o serie de acte privite ca acte
de dispoziţie şi precizează că pentru săvârşirea acelor acte e necesară prealabila
încuviinţare a autorităţii tutelare.Este vorba despre acte care cuprind un element de
înstrăinare sau care, în temeiul legii, şi faţă de consecinţele posibile, sunt asimilate unor
asemenea acte.Problema este care sunt celelalte acte care – "depăşesc dreptul de a
administra" sau, mai precis, care acte depăşesc dreptul de a administra şi care acte nu
depăşesc. Dreptul îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i incuviiţa
aceste acte
Drepturile părintelui de a reprezenta pe minor sau de a-i încuviinţa actele este cu
privire la bunurile minorului, dar uneori poate fi folosit şi cu privire la persoana

34
copilului.În acest sens pot fi date, ca exemplu, prevederile art. 59 N.C.Civ.., cu privire la
introducerea acţiunii în justiţie pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.
Până la vârsta de 14 ani, copilul – fiind lipsit în întregime de capacitatea de
exerciţiu, - este reprezentat de părinţi în actele civile.Între 14-18 ani, copilul – având
capacitatea restrânsă de exerciţiu – îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel
obligaţiile însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-1 apăra de abuzurile
de partea celor de-al treilea (art. 105 N.C.Civ. Şi Decretul nr. 31 din 1954 art. 9-
10).Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur, fără încuviinţarea
părinţilor ori tutorelui, acte de conservare, precum şi acte de administrare patrimonială,
dar numai în măsura în care nu-i produc leziuni, caz în care minorul poate să ceară
desfiinţarea actului (art. 105 N.C.Civ și art. 9 Decretul nr. 31 din 1954).Dacă minorul
participă la o împărţeală prin bun totală ori numai parţială, este nevoie, şi de încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare (art. 3 Legea nr. 603 din 18 septembrie 1943, pentru
simplificarea procedurii împărţelilor judecătoreşti; art. 129 N.C.Civ.).În cazul împărţelii
unei moşteniri pe cale judecătorească la care participă minorul, nu este nevoie de
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, deoarece interesele minorului sunt ocrotite
prin formalităţile prevăzute de lege pentru această formă de impărţeală.
Trebuie subliniat că dacă încuviinţarea unui act juridic se dă printro singură
manifestare de voinţă din partea părinţilor sau a tutorelui, dimpotrivă, asistarea în justiţie a
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu se poate realiza printr-o încuviinţare
prealabilă şi unică pentru întregul proces. Partea vătămată. Sub 14 ani nu se poate împăca,
valabil, cu inculpatul, împăcarea făcându-se numai de reprezentanţii legali.
În privinţa întregirii capacităţii minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu, în
cazul exercitării drepturilor procesuale, printr-o decizie de îndrumare s-a decis:
A) minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având o capacitate de exerciţiu
restrânsă, trebuie să figureze personal la judecarea cauzelor civile, în care scop urmează să
fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură;
B) părinţii sau tutorele asistă pe minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, semnând
alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind citat în acest scop la judecarea cauzei.
S-a decis că în cazul în care părintele minorului sub 14 ani renunţă la o cale de
atac, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, actul său procesual este lovit de
nulitate relativă, care poate fi invocată de către partea interesată numai într-un anumit
tremen şi în cadrul procesului respectiv.Renunţarea la dreptul la despăgubiri patrimoniale
35
ale minorului lipsit de capacitatea de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă
făcută de părintele acestuia nu este valabilă fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, întrucât acţiunea civilă — în aceste cazuri — se porneşte şi se exercită din
oficiu.În speţă, mama copilului a fost victima unui accident de circulaţie, iar tatăl acestuia
a renunţat la dreptul de despăgubiri civile cuvenite copilului său minor.Măsurile privitoare
la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de comun acord.Dacă "măsura" nu
reclamă exercitarea dreptului de reprezentare ori de încuviinţare a actelor, credem că
participarea ambilor părinţi nu este necesară.În caz că părinţii ar decide, spre pildă, ca
minorul să fie trimis să locuiască un timp oarecare la o rudă, nu se va susţine că ambii
părinţi trebuie să însoţească pe minor până la acea rudă. E suficient ca părinţii să fie de
acord.Dacă, "măsura" reclamă exercitarea dreptului de reprezentare ori de încuviinţare a
actelor, de date aceasta, ni se pare că participarea (şi, figurarea în înscris) a ambilor părinţi
este necesară.
Problema care se pune e, o problemă de capacitate.Minorul, după caz, nu va putea
săvârşi actul decât prin reprezentarea de către ambii părinţi sau cu încuviinţarea
amândurora.În lipsa, deci, a unuia dintre ei, actul nu se va încheia valabil.Vom fi — cu
aplicarea dreptului comun a nulităţilor relative — în prezenţa unui act anulabil şi anume
pentru "lipsă de capacitate" (adică lipsa capacităţii depline de exerciţiu).

3.3.Modul de ȋndeplinire a drepturilor și ȋndatoririlor

Drepturile şi îndatoririle părinteşti, revin, în principiu, ambilor părinţi.Din

principiul egalităţii părinţilor cât priveşte drepturile şi îndatoririle părinţilor rezultă că
măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de comun acord
(art. 98 alin. 1 N.C.Civ.).
În literatura juridică s-a arătat că, în privinţa reprezentării sau încuviinţării actelor
de drept material ale minorului, acordul părinţilor trebuie să fie expres.
În privinţa reprezentării sau asistării minorului în materie procesuală(art. 42 C.
Proc. Civ.) S-a pus problema dacă acordul părinţilor poate fi presupus, nu numai expres.
Astfel într-o părere, s-a spus că, în cazul în care vine în instanţă numai unul dintre părinţi,
deşi celălalt nu se află în nici una din situaţiile de împiedicare prevăzute de art. 98 alin 2
N.C.Civ., instanţa poate socoti când nu se dovedeşte o neînţelegere între părinţi, că

36
părintele prezent are acordul celuilalt28.Aceasta până la proba contrarie.Dacă părinţii nu
sunt căsătoriţ, instanţa va hotărâ de la caz la caz.Într-o altă părere acordul părinţilor nu se
poate presupune până la dovada contrarie, în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă o
asemenea prezumţie.Legea nu a arătat ce se întâmplă în situaţia în care vine în instanţă
numai unul dintre părinţi, deşi celălalt are exerciţiul drepturilor părinteşti, fiindcă nu era
nevoie, nevalabilitatea unui asemenea act rezultând virtual din neîndeplinirea condiţiilor
cerute imperativ,pentru întregirea capacităţii minorului.

 Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte

Există unele situaţii în care nu este cu putinţă ca minorul să fie ocrotit de ambii
părinţi ci numai de către unul.Asemenea situaţii sunt următoarele (art. 108 N.C.Civ.)
1.Moartea unuia dintre parinti
Potrivit art 113 N.C.Civ., tutela se deschide în cazul în care ambii părinţi sunt
morţi.Prin urmare între cele două texte există concordanţă.Ocrotirea minorului revine
părintelui rămas în viaţă.
Situaţia este aceeaşi când unul dintre părinţi este declarat mort, prin hotărâre
judecătorească (art. 16-18 Decretul ar. 31 din 1954) deoarece asemenea hotărâre instituie
prezumţia că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţi, iar în
data când hotărârea a răma definitivă.Aşa fiind, problema ocrotirii părinteşti se pune
numai pentru copii minori concepuţi până la data morţi, căci copii care au fost concepuţi
în perioada cuprinsă între această dată şi aceea a rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte, care beneficiau de prezumţia de paternitate câtă
vreme nu a intervenit hotărârea, când este vorba de copii din căsătorie , încetează de a fi
socotiţi ai bărbatului declarat mort.
Desigur, şi un copil din afara căsătoriei, conceput după data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreţti declarative de moarte, nu poate fi socotit al bărbatului declarat
mort.Ocrotirea copiilor minori concepuţi după data stabilită de hotărârea judecătorească
declarativă ca fiind aceea a morţi se face potrivit cu situaţia lor juridică în care se găsesc,
după intervenirea hotărârii fără a prezenta interes, felul în care se realiza ocrotirea înainte
de această dată.
28
Al. Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale cazurile de
ȋncuviinţare prealabilă din partea ocrotitorilor săi legali, în L.P., nr. 9, 1958, p. 56

37
 Aşadar, dispărutul se consideră mort pe data stabilită prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă ca fiind acea a morţi.Care este situaţia cât priveşte ocrotirea minorului,
în perioada cuprinsă între această dată şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
declarative?
Ocrotirea minorului s-a realizat tot printr-un singur părinte, anume cel rămas în viaţa,
căruia, în continuare, îi revine ocrotirea şi după rămânerea definitivă a hotărârii, dar
aceasta în temeiul art. 98 alin. 2 N.C.Civ., potrivit cu care exerciţiul drepturilor părinteşti
revine numai unui părinte, ori de câte ori celălalt se află, din orice împrejurare în neputinţă
de a-şi manifesta voinţa.Prin urmare un alt temei juridic.
În cazul reapariţiei celui declarat mort şi a anulării hotărârii declarative de moarte,
părintele recapătă exerciţiul drepturilor părinteşti în privinţa copilului respectiv.
2.Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti.
Spre deosebire de situaţia precedentă, când în mod necesar drepturile şi
îndatoririle părinteşti revin numai unui singur părinte, în cazul decăderii se impun unele
precizări.Potrivit art. 110 N.C.Civ.Decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe
părinte de îndatorirea de a da întreţinere copilului.Autoritatea tutelară poate da
încuviinţare părintelui decăzut din drepturile părinteşti de a avea legături personale cu
copilul dacă, prin asemenea legături, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a acestuia nu sunt în primejdie.
Art. 98 alin. 2 N.C.Civ., nu distinge între decăderea din drepturile părinteşti
pronunţată prin hotărâre penală, în condiţiile art. 64-66 N.C.Civ.(ca pedeapsă
complementară) şi art. 71 din acelaşi cod (ca pedeapsă accesorie).Aşa fiind, potrivit uneia
dintre regulile fundamentale de interpăretare, trebuie să ajungă la concluzia că decăderea
din drepturile părinteşti, oricare ar fi natura hotărârii prin care se pronunţă, are efectul că
minorul, cu precizările făcute, rămâne sub ocrotirea celuilalt părinte.
În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decăderea şi nu mai există
pentru minor, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare sau a părintelui
interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorităţii tutelare, poate reda părintelui decăzut
exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 112 N.C.Civ.); 3.Punerea sub interdicţie a unuia
dintre părinţi.
Deşi nu există un text expres ca în cazul decăderii din drepturile părinteşti, totuşi
părintele pus sub interdicţie nu este scutit de îndatorirea de a da întreţinere copilului

38
minor29.Dar, după cum s-a spus, această obligaţie există în sarcina celui pus sub interdicţie
numai dacă şi în măsura în care mijloacele sale depăşesc nevoile normale ale îngrijirii şi
vindecării.
În caz contrar, cel pus sub interdicţie nu poate avea obligaţia de întreţinere, căci o
asemenea obligaţie în sensul art. 91 N.C.Civ.Revine părintelui care "are mijloace
indestulătoare" pentru a acoperi nevoile celui îndreptăţit la intreţinere, iar prin "mijloace
îndesulătoare" se înţeleg cele care depăşesc nevoile de existenţă minime ale celui obligat,
nevoi prin care figurează şi cheltuielile de îngrijire şi de grăbire a vindecării.Interzisul
devine incapabil e a exercita drepturile părinteşti, astfel că exerciţiul acesta revine celuilalt
părinte (art. 98 alin. 2 N.C.Civ.Acesta are şi exerciţiul îndatoririlor părinteşti cu privire la
persoana copilului minor (ca de altfel şi cele privind bunurile acestuia) cu precizare
făcută, deoarece ele nu ar putea fi executate de o persoană lipsită de discernământ.În
privinţa datei când se produc efectele hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie, se
aplică art. 144 N.C.Civ.Faţă de cel pus sub interdicţie, data la care hotărârea rămâne
definitivă, iar faţă de terţi data transcrierii hotărârii în registrul special ţinut de judecătoria
locului unde a fost inregistrată naşterea celui pus sub interdicţie sau data cunoaşterii
interdicţiei de cel de-al treilea, pe altă cale, înainte de data transcrierii.
În legătură cu curatela provizorie instituită unui părinte a cărui punere sub
interdicţie a fost cerută, se pune problema dacă acesta continuă să exercite drepturile
părinteşti împreună cu celălalt părinte până la data de la care punerea sub interdicţie îşi
produce efectele? Curatela provizorie se instituie potrivit art. 146 N.C.Civ."ȋn caz de
nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie" de către autoritatea tutelară,
la sesizarea preşedintelui instanţei chemate să se pronunţe asupra punerii sub interdicţie.
Curatorul se numeşte pentru ingrijirea persoanei şi repezentarea celui a cărui
interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor.În literatura noastră
juridică s-a arătat că măsura numirii acestui curator are efectul de a face ca drepturile
părinteşti să se exercite de către celălalt părinte, deoarece asemenea măsură, din punctul
de vedere al ocrotirii părinteşti, "trebuie socotită ca echivalentă cu punerea sub
interdicţie", cu alte cuvinte soluţia se întemeiază pe identitatea de "figură juridică dintre
tutorele interzisului şi curatorul prevăzut de art. 146 N.C.Civ."

29
Eugen A.Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. Cit., p. 176

39
 S-a mai arătat că înfinţarea unei curatele în temeiul art. 146 N.C.Civ.,nu dă naştere
unei incapacităţi legale, curatela înfiinţată în cursul procedurii de interdicţie fiind curatela
unei persoane legalmente capabilă, totodată considerându-se că soluţia – în sensul că
asemenea curatelă are efectul că drepturile părinteşti se exercită numai de celălalt părinte,
s-ar putea sprijini pe "interesele minorului ocrotit".Considerăm că dacă unui părinte i se
numeşte un curator în cursul procedurii de punere sub interdicţie a sa, drepturile părinteşti
se exercită numai de către celălalt părinte.
Finalitatea curatelei provizorii amintite exclude posibilitatea exercitării de către
respectivul părinte, a drepturilor părinteşti.Cel care are el însuşi nevoie de ocrotire nu
poate asigura o ocrotire efectivă altei persoane.A admite contrariul ar însemna a se da o
soluţie formală şi ineficientă.
Faptul că părintele respectiv nu mai are exerciţiul drepturilor părinteşti nu este
incompatibil cu teza conform căreia cel căruia i s-a instituit curatela provizorie, la care ne
referim, rămâne legalmente capabil, deoarece această excludere nu se întemeiază
întotdeauna pe ideea de incapacitate.Aceasta nu este singura situaţie în care un părinte ce
are capacitate de exerciţiu nu are, împreună cu celălalt, exerciţiul drepturilor
părinteşti.Textul o spune expres.Se prevede printre altele, că un singur părinte exercită
drepturile ori de câte ori celălalt, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-şi
manifesta voinţa.Instituirea curatelei provizorii unui părinte a cărui punere sub interdicţie
s-a cerut, reprezintă, după cum credem, a asemenea situaţie.
Înseamnă că în cazul ce avem în vedere. Drepturile părinteşti se exercită de către
un singur părinte înainte de punere sub interdicţie ( de la instituirea curatelei provizorii )
cât şi după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicţie.

4.Imposibilitatea unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa

Această situaţie trebuie apreciată cu toată seriozitatea pentru a nu constitui un
pretext care să ducă la înlăturarea unui părinte de la exercitarea drepturilor
părinteşti.Situaţiile în care textul este aplicabil pot fi diferite.Este suficient numai ca unul
dintre părinţi să se găsească în situaţia menţionată.Asemenea situaţii ar putea fi:
- Dispariţia unui părinte.Nu se cere ca aceasta să fie declarată printr-o hotărâre
judecătorească.Prin urmare dispariţia în fapt duce la acelaşi rezultat. Deoarece, în ambele
cazuri, soluţia se întemeiază pe apărarea intereselor copilului.

40
- Contrarietatea de interese între minor şi unul din părintii săi.Desigur aceasta nu ar mai
prezenta suficiente garanţii că îşi va exercita atribuţiile numai în interesul celui ocrotit, din
moment interesele sunt contrare.de aceea, un asemenea părinte, deşi materialmente ar
putea să-şi manifeste voinţa, care însă nu ar putea avea valoarea unui act de reprezentare
sau a unei încuviinţări prealabile, se găseşte juridic în neputinţă de a-şi manifesta
voinţa30.0crotirea minorului se va realiza prin celălalt părinte, fără a se numi un curator
special care să exercite drepturile părinteşti impreună cu acesta, deoarece nu se vede care
ar fi justificarea unei soluţii contrare.Ar însemna ca drepturile părinteşti să se exercite
împreună cu o persoană care nu este părinte.Un exemplu de contrarietate de interese între
minor şi părinte ar fi cazul când se introduce acţiune pentru întreţinerea minorului în
numele acestuia de către un părinte împotriva celuilalt.
- Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului.Se instituie
curatela dacă din cauza bolii sau din alte motive părinţii sau tutorele sunt împiedicaţi să
îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărui acte le
încuvinţează.După cum s-a stabilit în literatura juridică, se va numi un curator minorului
aflat sub ocrotire părintească numai dacă ambii părinţi sunt împiedicaţi să reprezinte sau
să încuvinţeze un act în interesul minorului.
 Delegarea exerciţiului drepturilor părintesti

Declararea judecătorească a abandonului copilului.În acest caz, exerciţiul

drepturilor părinteşti se deleagă instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat, ori
instituţiei private legal constituite sau unei alte persoane în condiţiile legi.
Protecţia copilului aflat în dificultate, în cazul în care copilul a fost declarat
abandonat prin hotărâre judecătorească, drepturile părinteşti asupra copilului se exercită
de către consiliul judeţean, respectiv de către consiliile locale ale municipiului prin
comisia pentru protecţia copilului.În acest fel, soluţia a fost modificată

30
Al. Silvian- op. cit., p. 56

41
Capitolul IV. Exercitarea autorității părintești

4.1.Autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi

S-a arătat că exerciţiul comun al autorităţii părinte şi atunci când părinţii sunt
căsătoriţi presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părinteşti împreună şi în
mod egal de către ambii părinşi, în fiecare zi31.
Astfel, dacă părinţii convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate
drepturile şi îndatoririle părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă şi prezumţia mandatului
tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCCiv.
Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se
concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea
şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite

31
Dispoziţii ale Noului Cod Civil în materia Dreptului Familiei – unificarea practicii judiciare, INM,
București 20 februarie 2012
42
de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi,
fie că sunt divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii
părinteşti este prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea
concretă de exercitare diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii în comun întrucât, în
concret, copilul va locui cu unul din părinţi, iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil
pentru a se putea ocupa de creşterea şi educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale
curente.

4.2. Autoritatea părintească exercitată de unul dintre părinți

Conform art. 507 din N.C.Civ., un părinte care nu este mort, nu este declarat mort
sau nu este incapabil de a-şi exprima voinţa are autoritate părintească deplină asupra
copilului sub rezerva cazului în care instanţa, din motive bine întemeiate ce ţin de
interesul superior al copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijenţă, etc.) I-a
retras acestui părinte autoritatea părintească asupra minorului (conform Art. 398 sau Art.
399) sau, mai mult, l-a decăzut din drepturile părinteşti (conform Art. 508). Prin urmare
un părinte nu poate cere decăderea sa din exerciţiul drepturilor părinteşti sau ca
exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului să îi fie retrasă conform art. 398.
Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un
drept al părintelui ci şi un drept al copilului de care copilul poate fi lipsit doar în situaţii
speciale ce ţin de interesul său superior, iar pe de altă parte autoritatea părintească asupra
minorului implică numeroase obligaţii pentru părintele în cauză. În acest sens, instanţa
trebuie să cerceteze cu precauţie tranzacţiile sau înţelegerile prezentate de părinţi care
implică faptul că unul dintre părinţi doreşte să renunţe benevol la autoritatea părintească.
Instanţa trebuie să încuviinţeze o astfel de tranzacţie doar dacă există motive foarte bine
întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să o facă să
creadă că păstrarea autorităţii părinteşti de către acel părinte ar daună intereselor copilului.
Ar putea fi considerate motive serioase faptul că părintele respectiv este dependent de
alcool sau substanţe psihotrope, suferă de o boală care l-ar putea pune pe copil la risc
direct sau indirect, părintele este agresiv la adresa copilului, abuzator, etc.
Totuşi există cazuri în care după divorţul sau separarea părinţilor custodia comună
nu este în interesul copilului. Deşi regula impusă de noul cod civil este aceea de a se pleca
pe prezumţia de autoritate părintească comună, dacă interesul superior al copilului o

43
reclamă, judecătorul poate opta pentru autoritate părintească exercitată de către unul
dintre părinţi (adică custodie unică). Este importantă, din acest punct de vedere,
jurisprudenţa statelor care au implementat custodia comună acum 10-20 de ani, ca de
pildă Olanda. Conform jurisprudenţei olandeze:
Se acordă custodie unică atunci când un părinte este alcoolic sau suferă de o boală
psihică gravă, spre exemplu, este posibil ca respectivul părinte să nu poată lua decizii
referitoare la şcolarizarea minorului sau tratamentul medical pe care acesta ar trebui să îl
urmeze32.
Nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodie unică faptul că unul dintre
părinţi nu doreşte să mai colaboreze cu fostul soţ sau fosta soţie în procesul decizional
privind creşterea copilului, acest fapt nu este suficient ca instanţa să se abată de la regula
generală şi să garanteze custodie unică 33.
Chiar dacă ambii părinţi solicită un aranjament de tip custodie unică completat de
un drept de acces, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a
instanţei34. De fapt, singura modalitate care garantează acordarea custodiei unice este dacă
părinţii pot convinge instanţa că un aranjament de tip custodie unică serveşte mai bine
intereselor copilului decât custodia comună.
Curtea Supremă a Olandei a formulat un test pentru a determina când trebuie
aprobată cererea de custodie unică formulată de unul dintre părinţi. Judecătorul procesului
trebuie să fie convins că problemele dintre părinţi sunt atât de serioase încât riscul ca
minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune, să fie atât de mare încât să nu
poată fi acceptat. Ba mai mult, nu trebuie să existe nicio aşteptare ca problemele părinţilor
să poată fi rezolvate în viitorul apropiat35.
Legislaţia naţională şi internaţională este cât se poate de clară în sensul de a nu
face discriminări între copiii proveniţi din căsătorie sau născuţi dintr-o relaţie
neoficializată a părinţilor. Filiaţia faţă de mamă este cât se poate de bine dovedită prin
simpla naştere a copilului iar câtă vreme tatăl a recunoscut copilul, de asemenea filiaţia
faţă de tată este clară. Vorbind de o filiaţie clară, toate prevederile aplicabile copiilor ai

32
Curtea Supremă a Olandei 18 martie 2005, LJN AS 8525
33
Curtea Supremă a Olandei 10 septembrie 1999, NJ2000, 20 m. nt. S.F.M. Wortmann ; Curtea Supremă a
Olandei 15 decembrie 2000, NJ 2001, 123 m. nt S.F.M. Wortmann.
34
35
Curtea Supremă a Olandei 18 martie 2005, LJN AS8525, Curtea Supremă a Olandei 15 februarie 2008,
LJN BB9669). Aceasta regula are de la 1 martie 2009 putere statutară deoarece este inclusă în Articolul 1 :
251a(1) al Codului Civil Olandez (Continuare al actului Parenthood and Careful Divorce Act, 27 noiembrie
2008, Staatsblad 2008, 500 Articolul J. Rezoluţie de Implementare 6 februarie 2009, Staatsblad 2009, 56.
44
căror părinţi au divorţat se aplică şi copilului născut în afara căsătoriei. Prin urmare
considerăm că argumentele invocate de către părintele custodian în întâmpinare sunt
eronate36.
Nediscriminarea copiilor în baza oricăror criterii (inclusiv al statului copilului la
naştere – adică provenit din căsătorie sau din afara căsătoriei) este enunţată de foarte
multe prevederi internaţionale fiind prezentă şi în legea 272/2004 (a se vedea articolul 7).
Deci prevederile art. 403  se aplică, prin asemănare, atât copiilor provenind din familii
divorţate cât şi celor provenind din afara căsătoriei. În speţă nu e relevant fostul statut
civil al părinţilor ci interesul superior al copilului şi dreptul său de a creşte alături de
ambii părinţi. De altfel art. 483 şi art. 260 din N.C.Civ., vorbesc despre părinţi fără a
distinge în vreun fel cu privire la cei divorţaţi sau separaţi, iar art. 505 alin.  (2 ) din
N.C.Civ., explică fără putinţă de tăgadă că prevederile privitoare la autoritatea părintească
se aplică şi copiilor născuţi din afara unei căsătorii valabil încheiate, prin asemănare cu
prevederile referitoare la copiii ai căror părinţi au divorţat37.
Un ultim aspect pe care am dori să îl aducem în discuţie este legat de faptul că
N.C.Civ. stabileşte implicit, (prin introducerea regulii exercitării autorităţii părinteşti în
comun) faptul că autoritatea părintească exercitată în comun este în beneficiul copilului,
indiferent dacă părinţii sunt divorţaţi sau doar separaţi. Copilul are dreptul de a fi
îndrumat de către către ambii părinţi

4.3. Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ

Exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ este guvernată de art. 396 – 403
N.C.Civ, coroborat cu art. 505 N.C.Civ. Regula este că, după divorţ, autoritatea
părintească revine în comun ambilor părinţi, operând prezumţia (art. 397 N.C.Civ.) că este
în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să se exercite în comun.
În acest caz ambii părinţi sunt părinţi custodieni.
Excepţia de la regulă (art. 398 lit. 1 N.C.Civ.) poate apărea dacă există motive întemeiate
de natură a sugera că nu ar fi în interesul superior al copilului ca ambii părinţi să păstreze
36
36 Lupascu D.- op.cit, p.234

37
Reinstaurarea autoritatii parintesti comune pentru copiii care nu provin din casatorie, http.//
www.arpcc.ro

45
autoritate părintească. În aceste cazuri instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie
exercitată numai de către unul dintre părinţi, numit părinte custodian. Celălalt părinte,
numit părinte necustodian, păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi
educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia (art.398 lit. 2
N.C.Civ.).
În mod cu totul şi cu totul excepţional, dacă interesul superior al copilului o
reclamă, instanţa poate decide cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către alte
persoane ori de către o instituţie de ocrotire specializată (art. 399 lit. 1 N.C.Civ.). Acestea
exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. În
acest caz, instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de
către părinţi în comun sau de către unul dintre ei (art. 399 lit. 2 N.C.Civ.).

Capitolul V. Decăderea din exercițiul depturilor părintești

5.1.Noțiuni generale

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este reglementată de N.C.Civ.intrat

în vigoare la 01.10.2011. Ea are natura unei sancţiuni şi se dispune de către instanţa de
tutelă, adică Judecătoria în a cărei rază domiciliază minorul.
N.C.Civ.reglementează această materie în art. 508 – 512.
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti se dispune de către instanţa de tutelă
la cererea autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, dacă părintele
faţă de care se dispune această sancţiune pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea
copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante,
prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, ori prin
atingerea gravă a interesului superior al copilului.
Aşa cum am mai arătat şi în unele articole anterioare, acest principiu al interesului
superior al copiluluireprezintă criteriul de bază în toate litigiile de familie în care sunt
implicaţi copii minori.
Cererea de decădere din exerciţiul drepturilor părinteşti se judecă de urgenţă, cu citarea
părinţilor, pe baza raportului de anchetă psihosocială şi cu participarea obligatorie a
procurorului.
46
 Din dispoziţiile Codului de procedură civilă reiese că şi procurorul poate formula
o astfel de cerere, mai ales că unele din faptele pentru care se dispune aceastză sancţiune
(relele tratamente aplicate minorului) sunt prevăzute şi ca infracţiuni în Codul penal.
Decăderea este totală şi se aplică, de regulă, pentru toţi copii născuţi la data
pronunţării hotărârii instanţei de judecată. Totuşi se poate aplica şi doar cu privire la unele
drepturi şi cu privire doar la anumiţi copii, în funcţie de fiecare caz în parte.
Obligaţia de întreţinere a copiilor minori nu încetează pentru părintele decăzut din
drepturile părinteşti, care este obligat a presta în continuare întreţinere.
În cazul în care după decăderea din drepturile părinteşti, copilul se află în situaţia
de a fi lipsit de grija ambilor părinţi, se instituie tutela, prin numirea unui tutore.
Dacă motivele pentru care s-a dispus decăderea au încetat, instanţa de tuelă poate
reda părintelui decăzut, exerciţiul drepturilor părinteşti.
Între criteriile de deliberare ale instanţei, cel mai important rol îl are desigur
interesul superior al copilului, cu care se coroborează toate celelalte, respectiv capacitatea
părintelui de a exercita drepturile părinteşti în mod corespunzător la momentul pronunţării
hotărârii de redare a acestora.
Aceatsă capacitate va fi apreciată de către instanţa de tutelă în urma
unui nou referat de anchetă psihosocială, care se va întocmi cu această ocazie.
Participarea procurorului este de asemenea obligatorie şi în acest caz.
Reţinem aşadar că decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşi este deopotrivă
atât o sancţiune civilă aplicată părintelui cât şi un mijloc de protecţie a copilului minor
faţă de acţiunile părintelui care îi pun în pericol dezvoltarea fizică şi psihică, iar uneori
chiar viaţa.

5.2.Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești

Conform art. 508 din Noul Cod Civil -Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor
administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa
decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa,
sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul

47
de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului38.
Pe cale procedurală, cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza
aportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti va putea fi pronunţată de instanţa
tutelară, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei
copilului, dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin
relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare
abuzivă ori prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti.
In cazul în care, după decăderea din exercitiul drepturilor parinteşti, copilul se află
în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se va institui tutela.
Instanţa va reda părintelui exercitiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat
împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune
în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului.
Pană la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături
personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

5.2.Intinderea decăderii

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra

tuturor copiilor născuti la data pronunţării hotărârii. Cu toate acestea, instanţa poate
dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar
numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a copiilor.

5.3. Instituirea tutelei

În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află
în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela (art. 511 N.C.Civ.)
Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau
numit, în condiţiile prezentului cod, precum şi de către consiliul de familie, ca organ
consultativ.

38
http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-508-conditii-decaderea-din-exercitiul-drepturilor-parintesti
48
 Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la cererea
persoanelor interesate.
În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi
exercitate de către instanţa de tutelă.

5.4. Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti

Tutela minorului, ca instituţie juridică este o măsură de protecţie alternativă, şi
reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care reglementează ocrotirea unui minor de
către o altă persoană decât părinţii săi – o persoană căreia i s-a atribuit funcţia de tutore -,
în vederea protejării intereselor sale, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea
permanentă a autorităţii tutelare39.

Concluzii

Este cert că între ceea ce scrie în lege şi ceea ce se întâmplă în realitatea

înconjurătoare există diferenţe uriaşe, care nu vor fi înlăturate probabil niciodată, deoarece
teoria imitaţiei va dăinui şi peste generaţiile viitoare, iar lucurile mai puţin bune vor fi şi
ele copiate în egală măsură cu celelalte. Şi nicio forţă specială a naturii nu va reuşi să
schimbe defectele societăţii dacă noi, oamenii, nu vom încerca să facem asta prin propriile
puteri.
În ochii legii, însă, interesul minorului este acelaşi, indiferent de statutul său şi, de
aceea, toate mijloacele de ocrotire au ca scop suprem satisfacerea acestui interes.
În orice societate civilizată, statul, ca reprezentant al acesteia, trebuie să se preocupe de
soarta minorilor , pentru că dezvoltarea lor în bune condiţii prezintă un important interes
social.
Împrumutând prevederi din sisteme de legislaţie străine, Noul Cod Civil nu face
altceva, decât să adapteze norma de drept evoluţiei umanităţii
În ceea ce priveşte noţiunea de autoritate părintească, Guvernul României, în
Hotărârea privind aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Cod civil,
statuează că „va fi consacrată noţiunea de autoritate părintească după modelul Codului
civil francez şi al celui al provinciei Quebec din Canada, iar ca elemente de noutate se va

39
Ionaşcu Aurelian, M. Costin, M. Mureşan, Victor Ursa- Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Cluj- Napoca, Ed.
Dacia,1980 p. 233.
49
prevedea că, în principiu, părinţii vor exercita împreună această autoritate, chiar şi atunci
când sunt divorţaţi; va fi definită noţiunea de locuinţă a copilului şi va fi stabilit regimul
juridic al administrării bunurilor copilului” . Autoritatea părintească este prevăzută, în
noul Cod, în Titlul IV din Cartea a II-a „Despre familie”; este definită, în articolul 483
aliniatul 1, ca fiind „ansamblu de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi
bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”.
Noţiunea de „autoritate părintească” este nouă în dreptul românesc, fiind inspirată
din dreptul francez şi cel al provinciei Quebec, deşi există şi în alte sisteme de drept,
printre care cele belgian, elveţian, german etc.
Referitor la această noţiune, s-a arătat că exerciţiul comun al autorităţii părinteşti
atunci când părinţii sunt căsătoriţi presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor
părinteşti împreună şi în mod egal de către ambii părinţi, în fiecare zi. Astfel, dacă părinţii
convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate drepturile şi îndatoririle
părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă şi prezumţia mandatului tacit reciproc, prevăzută
de art. 503 alin. (2) NCC.
Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se
concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea
şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite
de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi,
fie că sunt divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii
părinteşti este prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea
concretă de exercitare diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii în comun întrucât, în
concret, copilul va locui cu unul din părinţi iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil
pentru a se putea ocupa de creşterea şi educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale
curente.
În toate sistemele de drept care cunosc noţiunea de „autoritate părintească”
(Franţa, Belgia, Germania, Quebec, Elveţia), exerciţiul autorităţii părinteşti după divorţ
constă în consultarea părinţilor la luarea deciziilor importante pentru copil. În cauzele de
divorţ este important să li se explice părinţilor că atunci când judecătorul va pronunţa
exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi în comun, aceştia nu trebuie să
înţeleagă că vor trebui să se ocupe amândoi zi de zi de copil; ceea ce excede actelor
curente de zi cu zi intră în conţinutul noţiunii de „autoritate părintească exercitată în
comun” (de exemplu, alegerea şcolii la care copilul va studia, a medicului de familie, a
50
cursurilor extraşcolare) şi aceste decizii care vor organiza viaţa copilului aparţin ambilor
părinţi, indiferent de părintele la care copilul va locui. Cu privire la actele curente va
decide părintele la care copilul locuieşte.
Explicarea acestei noţiuni de către judecător părţilor, este cu atât mai importantă
cu cât, în practică, de foarte multe ori unul dintre părinţi solicită acordarea exerciţiului
autorităţii părinteşti exclusive, având impresia că dacă instanţa ar pronunţa exercitarea în
comun a autorităţii părinteşti, ambii părinţi ar trebui să se afle zi de zi alături de copil şi să
se ocupe de educaţia acestuia.
Raportul dintre noţiunea de „autoritate părintească” şi aceea de „exerciţiu al
autorităţii părinteşti” poate fi comparat cu cel dintre capacitatea de folosinţă în materia
drepturilor şi obligaţiilor părinteşti şi cea de exerciţiu a acestor drepturi.
Confuzia dintre cele două noţiuni îşi are sorgintea în modul în care a fost preluată
această instituţie din Codul civil Quebec, care reglementează, pe lângă noţiunea de
„autoritate părintească şi exercitare a acesteia în comun” (în sensul dat de Codul civil, cu
menţiunea că reglementarea străină vizează doar drepturile referitoare la persoana
copilului, nu şi la bunuri), noţiunile de „custody”, respectiv „la garde”. Acestea din urmă
se referă la modul în care copilul este crescut zi de zi de părinţi, sens în care se
reglementează custodia exclusivă, dreptul de vizitare, cu limite specifice, custodia
partajată, cu consecinţe, de exemplu, cât priveşte calculul pensiei de întreţinere (în funcţie
de timpul petrecut de copil la fiecare dintre părinţi şi veniturile fiecărui părinte). Părintele
căruia îi este încredinţat copilul este obligat să consulte în permanenţă celălalt părinte cu
privire la elementele fundamentale care privesc viaţa copilului.

51
Bibliografie
A.Lucrări cu caracter general, tratate, cursuri
1. Bacaci A. - Dreptul familiei, curs, Ed. „All-Beck” Bucuresti, ediţia IV, 2005
2. Baias Flavius-Antoniu, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei –
Noul cod civil, Edit. C.H. Beck, 2012
3. Beleiu G.- Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului
civil, ed. a VI-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed.
Hamangiu., Bucureşti, 2007
4. Bodoaşcă T. -Dreptul familiei, Edi. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
5. Emese Florian – ”Protecția drepturilor copilului”, Ediția 2, Editura C.H. Beck,
București, 2007
6. Filipescu I.P., A. I. Filipescu – ”Tratat de dreptul familiei”, Editura Universul
Juridic, București, 2006
7. Frentiu Gabriela Cristina- Comentariile Codului civil (Familia),
Ed.Hamangiu,Bucuesti, 2012
8. Lupaşcu Dan, Crăciunescu Cristiana-Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012
9. Moldovan Bogdan D. – Protecția copilului, Ed. Colecția Științele Educației,
Bistrița, 2008,

52
 10. Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Nişă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie – Codul
Civil pe înţelesul tuturor, Edit. Adevărul Holding, Bucureşti 2011

B.Legislaţie
1. Noul Cod Civil
2. Convenția cu privire la drepturile copilului
3. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
4. Decretul nr. 31/1954

C.Articole și studii de specialitate

1. Al. Bacaci – ”Precizări privind insituția ocrotirii părintești, Dreptul nr. 10/2000
2. P. Filipescu - Noțiunea de interes al minorului și importanța determinării lui.
RRD. Nr. 2/1998 p 23-27
3. Rusu Marcel I. – Considerații cu privire la atribuțiile autorității tutelare, Revista
Pandectele Române nr. 2 din 2005
4. Simona Cimpoca – art. mai 2012, Bucureşti, http://www.juridice.ro

53