POVESTEA LUI HARAP-ALB

ION CREANGĂ

BASM CULT

CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un

basm cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru realizarea

personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);

2. - prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales, prin raportare la

conflictul / conflictele textului narativ studiat;

3. - relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade / secvenţe
narative / situaţii semnificative sau prin citate comentate;

În cultura română, perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea este denumită „Epoca marilor
clasici”. Atunci au apărut operele de valoare ale lui M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici,
critica lui T. Maiorescu, revistele „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Literatorul”.
Opera lui Ion Creangă este redusă sub raportul cantitatăţii („Poveşti”, „Povestiri”, „Amintiri din
copilărie”, nuvela „Moş Nechifor Coţcariul” etc.), dar este înzestrată cu un generos fond de idei
exprimate într-un limbaj de o savuroasă oralitate.
Cel mai cunoscut basm al lui Creangă, „Povestea lui Harap-Alb” a fost considerat „o adevărată
epopee a poporului român” (G. Ibrăileanu), „cel mai complex, nu cel mai bun basm” (N. Manolescu).
Opera a apărut în „Convorbiri literare”, în 1877.
1. Basmul este o operă epică de întindere medie, care înfăţişează lupta dintre bine şi rău,
confruntare încheiată întotdeauna cu victoria binelui. El are o mare vechime în literatura lumii, fiind
întâlnit în folclorul tuturor zonelor şi reflectând plăcerea oamenilor de a povesti.
Valorificând categoria estetică a fabulosului/ a miraculosului, basmul este o naraţiune structurată
pe un singur plan epic, având o acţiune convenţională (subiectul e organizat într-un tipar consacrat),
la care participă personaje sau forţe supranaturale, neindividualizate, definite ca funcţii, ca
arhetipuri. Basmul cult poartă mărcile originalităţii autorului, amprenta stilului său particular, a
principiilor estetice şi a viziunii sale artistice.
În opinia mai multor teoreticieni, basmele, mai ales cele populare, au o construcţie a subiectului
stereotipă. Desfăşurarea evenimentelor urmăreşte un tipar narativ în patru secvenţe, inegale ca
lungime, dar la fel de importante. Orice basm începe cu o stare de echilibru. Apare apoi un eveniment
care dereglează echilibrul iniţial (o lipsă, o nedreptate, un furt etc). Se desfăşoară o acţiune de refacere
a acestuia, iar în final echilibrul este restabilit, iar eroul este răsplătit.
În opera lui Creangă, acest tipar se concretizează în povestea unui crai care are trei feciori şi trăieşte
fericit la curtea sa. Împăratul Verde, fratele craiului, nu are moştenitori la tron şi cere un nepot. Fiul cel
mai mic al craiului pleacă spre unchiul său şi pe drum primeşte o lecţie de viaţă, fiind supus la mai multe
probe care îl vor ajuta să se maturizeze. În finalul basmului, Harap-Alb devine împărat şi se însoară cu
fata Împăratului Roş.
 Motivele literare sunt de inspiraţie folclorică: motivul împăratului fără urmaşi, cel al superiorităţii
mezinului, al probelor depăşite, al călătoriei, al încălcării interdicţiei, al supunerii prin vicleşug, al
animalelor fabuloase (calul, crăiasa furnicilor şi a albinelor), al obiectelor magice (obrăzarul şi sabia lui
Statu-Palmă-Barbă-Cot, cele trei smicele de măr dulce, apa vie şi apa moartă), al prietenilor şi
ajutoarelor (Sfânta Duminică, cei cinci uriaşi), al demascării şi pedepsirii răufăcătorului, al căsătoriei.
Predomină însă motivul omului bun şi milos, menit să aibă o viaţă fericită, după încercări dure pe care
le depăşeşte ajutat fiind de divinitate, de oameni, de animale, de gâze, de elemente magice.
Acţiunea este simplă, lineară, constituită din episoade care se înlănţuie. Eroul porneşte spre curtea
lui Verde-Împărat şi după mai multe peripeţii îşi îndeplineşte misiunea.
Timpul, neprecizat, situează întâmplările în atemporalitate, „în vremurile acelea”, cum spune
povestitorul. Spaţiul se defineşte prin peisaje fantastice: pădurea spânului, grădina ursului, pădurea
cerbului solomonit.
Deşi basmul are drept incipit o formulă consacrată („amu cică era odată…”), această scriere a lui
Creangă debutează ex abrupto, cu o frază care cuprinde, pe scurt, intriga.
Ca orice basm, şi acesta are un final închis, marcat de un deznodământ bine închegat: eroul trece
proba supremă (moarte şi înviere), îşi redobândeşte rangul şi este răsplătit cu o nuntă care „şi acum mai
ţine încă”.
Naraţiunea se realizează la persoana a III-a, este pusă pe seama vocii auctoriale şi se caracterizează
prin oralitate şi limbaj popular. Este ordonată într-un subiect clădit din două părţi distincte:
confruntarea cu spânul şi confruntarea cu împăratul Roş, susţinând tema binelui biruitor.
2. Harap-Alb, fiul cel mic al craiului, este personajul principal şi eponim. Numele lui este un
oximoron („Harap”- „negru” poate să trimită şi la ideea de rob, în vremea robiei ţiganilor, în vreme ce
„Alb” e atributul stăpânului). Eroul este atipic, deoarece, spre deosebire de un Făt-Frumos obişnuit, din
basmele populare, are atât calităţi, cât şi defecte.
În mod semnificativ, protagonistul şi antagoniştii (Spânul şi împăratul Roş) nu au însuşiri
supranaturale. Harap-Alb, novicele aflat pe calea iniţierii, se va afla în conflict cu răul din
lumea oamenilor, nu cu fiinţe fabuloase (zmei, căpcăuni etc). „Omul spân” şi „omul roş”
întruchipează răutatea, viclenia, cruzimea, lăcomia. Lor li se opune „crăişorul” care devine un
adevărat erou, deşi nu în maniera clasică a lui Făt-Frumos din basmul canonic.
Statutul personajului, la începutul basmului, este cel de neiniţiat. Tinereţea sa justifică lipsa
experienţei vieţii. Deşi are calităţi umane deosebite, acestea nu sunt actualizate de la început, fiind
descoperite prin intermediul probelor la care este supus. Primele fapte ale feciorului de crai, de fapt
întâlnirile cu iniţiatorii săi, cu Sfânta Duminică, în grădină, cu calul năzdrăvan şi apoi cu Spânul, pun în
lumină naivitatea, lipsa de experienţă, incapacitatea de a distinge adevărul de aparenţă.
Imaturitatea relevată în secvenţa coborârii în fântână, subliniată în caracterizarea directă a
naratorului („Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi intră în fântână,
fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”), este sancţionată prin pierderea însemnelor
originii şi a dreptului de a deveni împărat. Astfel, personajul devine rob şi este pus în situaţia de a trece
prin încercări dificile, de fapt probe de iniţiere, aşadar de a se maturiza şi de a dobândi calităţile
necesare unui conducător. Numele „Harap-Alb”, primit la coborârea în fântână, prima moarte iniţiatică
a eroului, defineşte traseul devenirii spirituale a tînărului, de la ipostaza de rob, la cel de „luminat”, de
împărat.
3. Portretul lui Harap-Alb se conturează treptat, în special prin mijloace indirecte de
caracterizare, deoarece majoritatea trăsăturilor reies din fapte, vorbe, comportament, atitudine. Dacă
portretul fizic este aproape absent, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral
se defineşte treptat, prin însumarea trăsăturilor. El este un tânăr harnic, milostiv, sociabil, având o fire
veselă şi simţul prieteniei şi al onoarei, virtuţi consacrate în sistemul etic popular.
Dacă naivitatea se înscrie în codul ritual al iniţierii prin care trece fiul craiului, bunătatea este
calitatea înnăscută, aşa cum declară Sfânta Duminică: “Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei
şi inima ta cea bună te ajută”. Această principală trăsătură a protagonistului reiese din aproape toate
întâmplările.
Fiul cel mic este supus iniţial la proba milosteniei de către Sf. Duminică, personaj fabulos, cu
conotaţii religioase, deţinătoare a darului divinaţiei, care îi proroceşte mezinului: „ ...mare norocire te
aşteaptă. Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit,
de slăvit şi de puternic”). Prin bănuţul da cerşetoarei, în grădina palatului, bunătatea protagonistului
este probată, iar el devine vrednic de a fi ajutat, la rândul său.
Tot bunătate dovedeşte eroul în alte două episoade semnificative. Dorind să treacă un pod peste o
apă mare, întâlneşte o nuntă de furnici şi se hotărăşte să le salveze viaţa, punând-o pe a sa în pericol:
„Dar mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”.
Mai târziu face, dintr-un buştean, un adăpost unui roi de albine, în confecţionarea stupului dovedind
hărnicie şi pricepere, calităţi necesare unui împărat. Comportamentul faţă de furnici şi de albine îl arată
milos cu fiinţele neajutorate. Acestea se vor constitui apoi în personaje donatoare, ajutându-l, la rândul
lor, pe erou.
Astfel Harap-Alb învaţă lecţia omeniei, a dobândirii propriei experienţe, condiţie absolut necesară,
în concepţia populară, dar şi a lui Creangă, pentru echilibru şi dreaptă judecată. Această lecţie este
sintetizată de Sfânta Duminică, atunci când îi spune crăişorului: „Când vei ajunge şi tu odată mare, îi
căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.
Dar până atunci mai rabdă, Harap-Alb...”. Scenariul iniţiatic pe care îl traversează protagonistul
conferă operei caracterul de Bildungsroman. Drumul iniţierii crăişorului este o călătorie înspre sine,
spre a revela calităţile latente ale fiinţei.
În concluzie, deşi în „Povestea lui Harap-Alb” Creangă porneşte de la modelele populare, arta
scriitorului se manifestă prin îmbinarea acestor elemente într-o nouă structură, care îndepărtează opera
de aceste modele, ea devenind, aşa cum afirma Pompiliu Constantinescu, „o sinteză a basmului
românesc”.