Constitutia Romaniei Comentata PDF

Constituţia României revizuită.
Comentarii şi explicaţii
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan,

loan Muraru, Elena Simina Tănăsescu
Copyright © 2004 - Editura ALL BECK

Toate drepturile sunt rezervate Editurii ALL BECK
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a
Editurii ALL BECK
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.
Copyright © 2004 by Editura ALL BECK
AH rights reserved.
The distribution of this book outside România, without
the written permission of Editura ALL BECK is strictiy prohibited.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ROMÂNIA [Constituţie]
Constituţia României revizuită: comentarii şi explicaţii / Muraru loan,
Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie,... - Bucureşti: AH Beck. 2004
ISBN 973-655-436-8
376 p., 20 cm (Legi comentate)
I. Muraru, loan
II. Constantinescu, Mihai
III. Iorgovan, Antonie
342.2(498)
Editura ALL BECK Bucureşti, Str. Serg. Nuţu Ion, nr. 2, sector 5
9 (021)335.32.12
Fax: (021)335.32.18
Departamentul 9 (021)335.32.39,(021)335.32.44
distribuţie E-mail: comenzi@allbeck.ro
Redactor: Dorina Călin, Dorel Pădurariu

Tehnoredactor: Anca Vasile
C6P
Mihai Constantinescu
Antonie Iorgovan
Ioan Muraru
Elena Simina Tănăsescu
Constituţia României
revizuită
- comentarii şi explicaţii -
Contribuţia autorilor Ia realizarea acestei lucrări este următoarea:
Titlul I
Mihai Constantinescu (art. 1-14)
Titlul II
Cap. I. loan Muraru (art. 15-21)
Cap. II. Simina Tănăsescu (art. 22-53)
Cap. III. Simina Tănăsescu (art. 54-57)
Cap. IV. loan Muraru (art. 58-60)
Titlul III
Cap. I. Mihai Constantinescu (art. 61-79)
Cap. II. Mihai Constantinescu (art. 80-101)
Cap. III. Antonie Iorgovan (art. 102-110)
Cap. IV. Antonie Iorgovan (art. 111-115)
Cap. V. Antonie Iorgovan (art. 116-123)
Cap. VI. loan Muraru (art. 124-134)
Titlul IV
Antonie Iorgovan (art. 135-141)
Titlul V
loan Muraru, Mihai Constantinescu (art. 142-147)
Titlul VI
Simina Tănăsescu, Mihai Constantinescu (art. 148-149)
Titlul VII
Simina Tănăsescu (art. 150-152)
Titlul VIII
Simina Tănăsescu (art. 153-156)
Cuprins
Prefaţă XI
Titlul I. Principii generale

Art. 1. Statul român 1
Art. 2. Suveranitatea 4
Art. 3. Teritoriul 5
Art. 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni 6
Art. 5. Cetăţenia 7
Art. 6. Dreptul la identitate 8
Art. 7. Românii din străinătate 9
Art. 8. Pluralismul şi partidele politice 10
Art. 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale 11
Art. 10. Relaţii internaţionale 12
Art. 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern 12
Art. 12. Simboluri naţionale 14
Art. 13. Limba oficială 15
Art. 14. Capitala '. 15
Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Capitolul I. Dispoziţii comune 17
Art. 15. Universalitatea 17
Art. 16. Egalitatea în drepturi 20
Art. 17. Cetăţenii români în străinătate 23
Art. 18. Cetăţenii străini şi apatrizii 24
Art. 19. Extrădarea şi expulzarea 26
Art. 20. Tratatele internaţionale privind drepturile omului 30
Art. 21. Accesul liber la justiţie 32
Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale 35

Art. 22. Dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică 35
Cuprins Constituţia României revizuită
Art. 23. Libertatea individuală 38

Art. 24. Dreptul la apărare 45
Art. 25. Libera circulaţie 46
Art. 26. Viaţa intimă, familială şi privată 48
Art. 27. Inviolabilitatea domiciliului 51
Art. 28. Secretul corespondenţei 55
Art. 29. Libertatea conştiinţei 56
Art. 30. Libertatea de exprimare 60
Art. 31. Dreptul la informaţie 64
Art. 32. Dreptul la învăţătură 66
Art. 33. Accesul la cultură 70
Art. 34. Dreptul la ocrotirea sănătăţii 72
Art. 35. Dreptul la mediu sănătos 73
Art. 36. Dreptul de vot 74
Art. 37. Dreptul de a fi ales 76
Art. 38. Dreptul de a fi ales în Parlamentul European 78
Art. 39. Libertatea întrunirilor 80
Art. 40. Dreptul de asociere 82
Art. 41. Munca şi protecţia socială a muncii 85
Art. 42. Interzicerea muncii forţate 89
Art. 43. Dreptul la grevă 90
Art. 44. Dreptul de proprietate privată 92
Art. 45. Libertatea economică 96
Art. 46. Dreptul la moştenire 97
Art. 47. Nivelul de trai 97
Art. 48. Familia 99
Art. 49. Protecţia copiilor şi a tinerilor 100
Art. 50. Protecţia persoanelor cu handicap 102
Art. 51. Dreptul de petiţionare 103
Art. 52. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.. 105
Art. 53. Restrângerea exerciţiului unor drepturi
sau al unor libertăţi 108
Capitolul 111. îndatoririle fundamentale 110

Art. 54. Fidelitatea faţă de ţară 110
Art. 55. Apărarea ţării 111
VI
Constituţia României revizuită Cuprins
Art. 56. Contribuţii financiare 112

Art. 57. Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor 114
Capitolul IV. Avocatul Poporului 115

Art. 58. Numirea şi rolul 115
Art. 59. Exercitarea atribuţiilor 117
Art. 60. Raportul în faţa Parlamentului 118
Titlul III. Autorităţile publice

Capitolul I. Parlamentul 119
Secţiunea 1. Organizare şi funcţionare 119
Art. 61. Rolul şi structura 119
Art. 62. Alegerea Camerelor 120
Art. 63. Durata mandatului 121
Art. 64. Organizarea internă 122
Art. 65. Şedinţele Camerelor 124
Art. 66. Sesiuni 126
Art. 67. Actele juridice şi cvorumul legal 126
Art. 68. Caracterul public al şedinţelor 127
Secţiunea a 2-a. Statutul deputaţilor şi al senatorilor 127
Art. 69. Mandatul reprezentativ 127
Art. 70. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor 128
Art. 71. Incompatibilităţi 128
Art. 72. Imunitatea parlamentară 129
Art. 73. Categorii de legi 130
Secţiunea a 3-a. Legiferarea 130
Art. 73. Categorii de legi 130
Art. 74. Iniţiativa legislativă 132
Art. 75. Sesizarea Camerelor 134
Art. 76. Adoptarea legilor şi a hotărârilor 137
Art. 77. Promulgarea legii 137
Art. 78. Intrarea în vigoare a legii 138
Art. 79. Consiliul Legislativ 139
VII
Capitolul II. Preşedintele României 140

Art. 80. Rolul Preşedintelui 140
Art. 81. Alegerea Preşedintelui 141
Art. 82. Validarea mandatului şi depunerea jurământului 142
Art. 83. Durata mandatului 143
Art. 84. Incompatibilităţi şi imunităţi 144
Art. 85. Numirea Guvernului 144
Art. 86. Consultarea Guvernului 145
Art. 87. Participarea la şedinţele Guvernului 146
Art. 88. Mesaje 146
Art. 89. Dizolvarea Parlamentului 147
Art. 90. Referendumul 148
Art. 91. Atribuţii în domeniul politicii externe 148
Art. 92. Atribuţii în domeniul apărării 149
Art. 93. Măsuri excepţionale 151
Art. 94. Alte atribuţii 151
Art. 95. Suspendarea din funcţie 152
Art. 96. Punerea sub acuzare 153
Art. 97. Vacanţa funcţiei 154
Art. 98. Interimatul funcţiei 154
Art. 99. Răspunderea preşedintelui interimar 155
Art. 100. Actele Preşedintelui 155
Art. 101. Indemnizaţia şi celelalte drepturi 156
Capitolul IU. Guvernul 156

Art. 103. învestitura 162
Art. 104. Jurământul de credinţă 170
Art. 106. încetarea funcţiei de membru al Guvernului 175
Art. 107. Primul-ministru 179
Art. 108. Actele Guvernului 184
Art. 109. Răspunderea membrilor Guvernului 193
Art. 110. încetarea mandatului 199
VIII
Constituţia României revizuită Cuprins
Capitolul IV. Raporturile Parlamentului cu Guvernul 202

Art. 111. Informarea Parlamentului 202
Art. 112. întrebări, interpelări şi moţiuni simple 205
Art. 113. Moţiunea de cenzură 210
Art. 114. Angajarea răspunderii Guvernului 214
Art. 115. Delegarea legislativă 220
Capitolul V. Administraţia publică 230

Secţiunea 1. Administraţia publică centrală de specialitate 230
Art. 116. Structura 230
Art. 117. înfiinţarea 234
Art. 118. Forţele armate 237
Art. 119. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării 246
Secţiunea a 2-a. Administraţia publică locală 249
Art. 120. Principii de bază 249
Art. 121. Autorităţi comunale şi orăşeneşti 254
Art. 122. Consiliul judeţean 257
Art. 123. Prefectul 260
Capitolul VI. Autoritatea judecătorească 264

Secţiunea 1. Instanţele judecătoreşti 264
Art. 124. înfăpruireajustiţiei 264
Art. 125. Statutul judecătorilor 267
Art. 126. Instanţele judecătoreşti 268
Art. 127. Caracterul public al dezbaterilor 271
Art. 128. Folosirea limbii materne şi a interpretului Injustiţie 271
Art. 129. Folosirea căilor de atac 273
Art. 130. Poliţia instanţelor 274
Secţiunea a 2-a. Ministerul Public 275
Art. 131. Rolul Ministerului Public 275
Art. 132. Statutul procurorilor 276
Secţiunea a 3-a. Consiliul Superior al Magistraturii 277
Art. 134. Atribuţii 279
IX
Titlul IV. Economia şi finanţele publice

Art. 135. Economia 283
Art. 136. Proprietatea 288
Art. 137. Sistemul financiar 297
Art. 138. Bugetul public naţional 299
Art. 139. Impozite, taxe şi alte contribuţii 304
Art. 140. Curtea de Conturi 307
Art. 141. Consiliul Economic şi Social 312
Titlul V. Curtea Constituţională

Art. 142. Structura 317
Art. 143. Condiţii pentru numire 318
Art. 145. Independenţa şi inamovibilitatea 319
Art. 146. Atribuţii 320
Art. 147. Deciziile Curţii Constituţionale 324
Titlul VI. Integrarea euroatlantică

Art. 148. Integrarea în Uniunea Europeană 327
Art. 149. Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord 335
Titlul VII. Revizuirea Constituţiei

Art. 150. Iniţiativa Revizuirii 337
Art. 151. Procedura de revizuire 339
Art. 152. Limitele revizuirii 341
Titlul VIII. Dispoziţii finale şi tranzitorii

Art. 153. Intrarea în vigoare 347
Art. 154. Conflictul temporal de legi 348
Art. 155. Dispoziţii tranzitorii 354
Art. 156. Republicarea Constituţiei 356
Index alfabetic 359

Prefaţă
Cnmtiţuţulf vf> nrlnptn într-un anumit timp dar ele Sunt destinate
viitorimii, reprezentând atât o reflectare a momentului adoptării, cât şi
un program pentru istorie.
O Constituţie este rezultatul al unor condiţionări istorice, politice,
sociale şi economice specifice. Importanţa ei pentru funcţionarea
democratică a instituţiilor statului şi a societăţii este esenţială, de
vreme ce prin Constituţie se reglementează atât drepturile fundamentale
ale cetăţeanului, cât şi principiile de organizare şi funcţionare a
puterilor în stat. Tocmai de aceea, dreptul constituţional modern a
impus principiul stabilităţii constituţionale, potrivit căruia modificarea
legii fundamentale a unui stat trebuie să intervină la intervale mari de
timp, în funcţie de transformările ce au loc la nivelul societăţii, de
periodicitatea şi intensitatea lor. Cerinţa revizuirii Constituţiei poate
apare însă mai devreme decât ar accepta doctrina, din imperative
obiective ce depăşesc estimările teoretice. Aşa, de pildă, Constituţia
Franţei, adoptată în 1958, a trebuit să fie modificată esenţial, sub
aspectul modului de alegere a Preşedintelui Republicii, după mai bine
de 10 ani de la adoptare. într-o astfel de situaţie, marcată de
imperativele istorice ale integrării României în NA TO şi în U.E., precum
şi de caracteristicile perioadei de tranziţie, s-a aflat, oarecum, România
în cursul anului 2003.
Constituţia României a fost adoptată prin referendum la 8 decembrie
1991; rolul său a fost acela de a consfinţi noua ordine politică, socială şi
economică creată în România în urma Revoluţiei din decembrie 1989. Ea
a corespuns exigenţelor de reglementare a societăţii româneşti la momentul
istoric respectiv, autorităţile optând inclusiv pentru varianta creării unor
forme ce urmau să îşi determine conţinutul la un moment ulterior.
Revizuirea Constituţiei din cursul anului 2003 a urmărit nu doar
să elimine, pe cât posibil, imperfecţiunile textului observate mai ales în
practică, ci, în primul rând, să permită integrarea României în
structurile euroatlantice. Revizuirea unei Constituţii, ca şi adoptarea
XI
acesteia, este, însă, şi un delicat exerciţiu de democraţie şi de negociere
politică, ea implicând o înţelegere între diferitele forţe politice şi curente
de idei, precum şi interese, iar interpretarea soluţiilor juridice, mai
ales a celor mai dificile, trebuie realizată prin luarea în considerare şi
a acestor aspecte. In constituţionalism idealul îl reprezintă realizarea
unei Constituţii care să dea expresie „pactului" la care au ajuns după
laborioase negocieri forţele politice ale ţării. Este motivul pentru care
textele Constituţiei sau, după caz, ale Legii de revizuire a acesteia,
conţin uneori şi soluţii ce reprezintă rezultatul unui compromis politic.
Comentariul Constituţiei revizuite încearcă să aducă unele lămuriri
asupra originilor reglementărilor constituţionale şi asupra modifi-
cărilor care le-au fost aduse, analiza fiind îmbogăţită şi cu elemente de
drept comparat sau ilustrări din reglementările internaţionale în
domeniu.
Prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument de lucru util atât
specialiştilor în drept, cât şi celor care resimt nevoia unui plus de
informaţie în domeniul juridic.
Bucureşti Autorii
Martie, 2004
XII
Titlul I
Principii generale
Art. 1
Statul român (1) România este stat naţional, suveran şi indepen-
dent, unitar şi indivizibil.
(2) Forma de guvernământ a statului român este re-
publica.
(3) " România este stat de drept, democratic şi social, în
care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori su-
preme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului
român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi
sunt garantate.
2>
(4) Statul se organizează potrivit principiului sepa-
raţiei şi echilibrului puterilor—legislativă, executivă şi
judecătorească-în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) în România, respectarea Constituţiei, a supre-
maţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Comentariu
I. Trăsăturile statului şi anume, caracterul său naţional, suveran şi

independent, unitar şi indivizibil, sunt esenţiale pentru definirea sa în
cadrul democraţiei constituţionale. Din aceste trăsături rezultă şi celelalte
elemente caracteristice privind forma de guvernământ, care este repub-
'•Alin. (3) al art. 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 429/2003.
2)
Alin. (4) şi (5) ale art. 1 au fost introduse prin art. I, pct. 1 din Legea nr. 429/2003.
Constantinescu
Art. 1 Titlul I. Principii generale
lica, şi anume supremaţia legii, în toate domeniile vieţii sociale, care este
definitorie pentru statul de drept, destinaţia socială a statului asigurând în
cât mai mare măsură egalitatea de şanse a cetăţenilor săi, ca element funda-
mental al statului social, indisolubil legat de caracterul său democratic. De
aceea, în democraţie, statul este expresia voinţei cetăţenilor săi şi există cât
timp aceştia cred în el. în consecinţă, demnitatea omului, libera dezvoltare a
personalităţii sale, dreptatea şi pluralismul politic, ce se exprimă în drepturile
şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, sunt constituţional garantate.
Aceasta corespunde spiritului tradiţiilor democratice ale poporului nostru
şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989. Este o precizare a Legii de
revizuire din noiembrie 2003. Tot prin această lege s-a consacrat expres
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, între principalele funcţii ale
starului - legislativă, executivă, judecătorească - ce sunt la baza organizării
acestuia. Principiul neagă opusul său, care este cel al unanimităţii, carac-
teristic statului totalitar şi dictatorial.
2 Toate aceste trăsături şi elemente sunt instituite de Constituţie. De
aceea, respectarea Constituţiei, şi a supremaţiei sale în structura piramidală
a sistemului legislaţiei şi a normelor de drept sunt obligatorii. Prin aceasta
se exprimă principiul legitimităţii constituţionale, aşa cum respectarea
obligatorie a legii exprimă principiul legalităţii.
3 II. Dreptul comparat cunoaşte o largă răspândire a consacrării explicite
în textul constituţiilor a principiului separaţiei puterilor în stat. Practic, nu
există constituţie a unui stat membru al Uniunii Europene care să nu
cuprindă o referire la principiul separaţiei puterilor în stat.
4 III. Principii fundamentale. Legea de revizuire a completat prevederile
art. 1 cu două principii fundamentale: separaţia şi colaborarea puterilor
în stat şi supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor.
5 Primul principiu, fundamentat de Montesquieu înainte de revoluţia
franceză din 1789, are ca scop evitarea abuzurilor în dauna drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, separaţia puterii legislative, executive şi
judecătoreşti având drept scop ca astfel, datorită regimului de separaţie,
„puterea să oprească puterea". întrucât separaţia priveşte cele trei funcţii
principale prin care puterea se exercită în stat (funcţia legislativă, funcţia
executivă şi funcţia judecătorească) ele trebuie îndeplinite de autorităţi
diferite, ce colaborează însă între ele, pentru a evita ruperea însăşi a
2 Constantinescu
Titlul I. Principii generale Art. 1
puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar dacă se
manifestă în modalităţi şi forme diferite.
Pentru prima dată principiul a fost proclamat în Declaraţia drepturilor 6
omului şi cetăţeanului adoptată în plină desfăşurare a Revoluţiei franceze
din 1789, potrivit căreia o societate în care separaţia puterilor nu este
determinată „nu are Constituţie" (art. 16 din Declaraţie). Soluţia a fost
preluată în toate constituţiile democratice ulterioare, chiar dacă nu în mod
expres ci, aşa cum arată însuşi Montesquieu, prin „amenajarea lucrurilor",
adică prin determinarea echilibrului instituţional al autorităţilor publice.
Aceasta este concepţia normativă a Constituţiei din 1991, ce se regăseşte
şi în majoritatea constituţiilor democratice şi care a permis Curţii
Constituţionale în numeroase decizii să proclame separaţia şi echilibrul
puterilor ca fiind un principiu constituţional.
Consacrarea expresă a acestui principiu are însă avantajul pe care 7
întotdeauna o normă expresă îl prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare,
anume certitudinea, în mod strict, previzibilitatea, în mod indubitabil.
în ceea ce priveşte referirea la democraţia constituţională, legiuitorul 8
constituant a avut în vedere autorităţile ce nu se pot încadra în nici una
din cele trei puteri clasice, puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea
judecătorească, întrucât sunt expresia şi consecinţa colaborării lor, cum
este Curtea Constituţională, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi.
Referitor la principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii 9
legii, prevederea a reluat soluţia din vechiul art. 51 din Constituţie, pe
care, pe cale de consecinţă, îl abrogă. Avantajul constă în faptul că, pe
lângă o obligaţie fundamentală a cetăţenilor, principiul supremaţiei
Constituţiei se întemeiează pe poziţia sa supraordonată în vârful piramidei
sistemului juridic, generând supralegalitatea constituţională, aplicabilă
întregului sistem, astfel încât legea însăşi exprimă voinţa generală numai
cu respectarea normei constituţionale.
Obligativitatea legii, principiul legalităţii, asigură ordinea de drept. 10
Ca şi principiul supremaţiei Constituţiei, legalitatea este de esenţa
cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei legii în reglementarea
relaţiilor sociale, în sensul art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia
„nimeni nu este mai presus de lege".
în altă ordine de idei, menţionăm că la alin. (3), prin care sunt reglementate 11
caracteristicile statului legate de drepturile omului, s-a precizat că acestea
Constantinescu 3
s
se fundamentează pe tradiţiile democratice ale poporului român şi pe idealurile

Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
12 IV. Caracterul naţional al statului. în procesul de revizuire a
Constituţiei, o dezbatere a fost legată de caracterul naţional al statului,
continuare a controverselor ce au avut loc pe această temă şi în cadrul
Adunării Constituante din 1991. Amendamentul referitor la această
trăsătură urmărea eliminarea caracterului naţional al statului de la alin. (1)
al art. 1 cu argumentul că, în esenţă, ar fi o trăsătură depăşită. Acest punct
de vedere nu a triumfat. Au trebuit numeroase generaţii pentru a se forma
naţiunea şi a trebuit să treacă primul război mondial pentru ca principiul
naţionalităţilor să triumfe. De aceea, noi, cei de astăzi, nu putem să uităm
că libertatea şi propăşirea fiecăruia depind de libertatea şi propăşirea
naţiunii. Deformarea etnică a conceptului de naţiune este o chestiune
diferită. Ea nu are nici o legătură cu concepţia democratică a statului
naţional. Naţiunea este a tuturor cetăţenilor. Tocmai de aceea, în Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa al Uniunii Europene se prevede, în
mod expres, că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre.
Art. 2
Suveranitatea (1) " Suveranitatea naţională aparţine poporului ro-
mân, care o exercită prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,
precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita
suveranitatea în nume propriu.
Comentariu
1 I. Suveranitatea naţională este una din consecinţele caracterului

naţional al statului. De aceea, ea aparţine naţiunii, care o exercită, însă, nu
în mod nemijlocit, ca în cadrul democraţiei directe, ci prin intermediul
organelor sale reprezentative, ca în cadrul democraţiei reprezentative.
''Alin. (1) al art. 2 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 2 din
Legea nr. 429/2003.
4 Constantinescu
Astfel, se îmbină principiul suveranităţii naţionale, ce implică autorităţile

constituite şi împuternicite să-1 exercite, cu cel al suveranităţii populare,
ce ar implica exercitarea acestei suveranităţi în mod nemijlocit.
II. Exercitarea suveranităţii. Pentru a se sublinia caracterul democratic al
reprezentativităţii autorităţilor constituite, prin Legea de revizuire din noiembrie
2003 s-a precizat că aceste autorităţi se formează prin alegeri libere, periodice
şi corecte. Este o precizare de esenţa democraţiei constituţionale, deoarece în
lipsa unor asemenea alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului
ci, dimpotrivă, suprapuse lui. într-o societate democratică, întotdeauna, statul
iese din urne. Pe cale de consecinţă, nimeni nu poate exercita suveranitatea
pentru sine şi în numele său.
Art. 3
Teritoriul (1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele ţării sunt consimţite prin lege orga-
nică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme
general admise ale dreptului internaţional.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ,
în comune, oraşe şi judeţe. In condiţiile legii, unele
oraşe sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate
sau colonizate populaţii străine.
Comentariu
I. Inalienabilitatea teritoriului. Teritoriul este unul din elementele

constitutive ale statului, împreună cu populaţia şi cu organizarea politică.
De aceea, potrivit primului alineat al art. 3, teritoriul este inalienabil, adică
nu poate fi înstrăinat, nici cedat, nici concesionat sau colonizat iar apărarea
sa este este o problemă de interes naţional. Apărarea teritoriului priveşte
nu numai forţele armate, statul în general, dar şi pe fiecare cetăţean în
parte. în acest sens, respingerea oricărei agresiuni este o problemă de
interes naţional.
Constantin eseu 5
II. Organizarea teritoriului. în mod distinct, organizarea teritoriului

presupune o latură internă şi una externă.
Pe plan intern, sub aspect administrativ, teritoriul este organizat în
comune, oraşe şi judeţe, cu posibilitatea ca unele oraşe să fie declarate
municipii. Este un mod de organizare care corespunde stadiului actual de
dezvoltare a societăţii.
Pe plan extern, inalienabilitatea teritoriului presupune apărarea sa
împotriva oricărei agresiuni, indiferent de unde ar veni. Este un aspect
în care esenţial este sistemul de alianţe. în mod corespunzător, legea
stabileşte frontierele ţării, pe baza principiului bunei vecinătăţi, adică
ţinând seama de interesele naţionale cele mai stringente. Este un principiu
de drept internaţional îndeobşte cunoscut.
III. Populaţii străine. Potrivit tradiţiilor constituţionalismului românesc,
ale cărui izvoare sunt în Constituţia din 1923, alin. (4) interzice colonizarea
pe teritoriul naţional de populaţii străine prin strămutare sau colonizare.
Este un aspect ce priveşte populaţia ca element al statului şi care priveşte
practici revolute, anterioare epocii statului modern.
Art. 4
Unitatea (1)'' Statul are ca fundament unitatea poporului român
poporului şi solidaritatea cetăţenilor săi.
ş i egalitatea (2) R o m â n i a e s t e
indivizibilă a
p a t r i a c o m u n ă şi
intre cetăţeni t u t u r o r c e tăţenilor săi, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie,

de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau
de origine socială.
Comentariu
1 I. Fundamentele statului. Unitatea poporului şi solidaritatea

cetăţenilor sunt fundamentele statului, ce rezultă din caracterul naţional,
democratic şi social al acestuia, potrivit art. 1 alin. (1) şi (3).
11
Alin. (1) al art. 4 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 3 din
Legea nr. 429/2003.
6 Constantinescu
II. Solidaritatea cetăţenilor. Completarea alin. (1) cu referire la

solidaritatea cetăţenilor ţării asigură, pe de o parte, fundamentul social al
unităţii poporului, ca şi al statului însuşi, iar, pe de altă parte, corespunde
unui principiu de bază al Uniunii Europene şi al democraţiilor occidentale
în care solidaritatea, pe temeiul unor valori comune, este de esenţa vieţii
în comun a oamenilor.
Solidaritatea presupune legătura indisolubilă de interese şi comuniune
între membrii unei societăţi indiferent de natura relaţiilor ce îi diferenţiază.
De aceea, ea presupune şi loialitatea ca element component, adică un
comportament loial, atât în relaţiile dintre autorităţile publice, cât şi dintre
cetăţeni.
Totodată, solidaritatea corespunde unui principiu fundamental al
Uniunii Europene, prevăzut ca atare în Tratatul mstituind o Constituţie
pentru Europa. în vederea integrării României în Uniunea Europeană şi a
necesarei corelări la nivel legislativ dintre prevederile dreptului comunitar
şi legislaţia internă, era normal ca revizuirea Constituţiei să se refere şi la
acest aspect.
IU. Indivizibilitatea. Pe cale de consecinţă, România este patria tuturor
cetăţenilor săi, comună şi indivizibilă, în care sunt interzise orice
discriminare pe criterii de rasă, naţionalitate, de origine etnică, de limbă,
de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
origine socială. Acestea sunt criteriile după care este interzisă orice
discriminare, aşa cum precizează art. 16 alin. (1) din Constituţia revizuită.
Art. 5
Cetăţenia (1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau
se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică.
(2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care
a dobândit-o prin naştere.
Comentariu
I. Cetăţenia exprimă relaţia politico-juridică dintre o persoană şi un stat. 1

Această relaţie constituie unul dintre motivele solidarităţii cetăţenilor şi
Constantinescu 7
totodată a unităţii poporului nostru. în sprijinul acestei idei este şi faptul că,
în primul rând, dobândirea cetăţeniei are loc potrivit principiului filiaţiei
materne şi nu a principiului locului de naştere, cunoscut în alte ţări.
II. Regim juridic. Cetăţenia se dobândeşte, se păstrează sau se pierde
cu îndeplinirea procedurilor, actelor, deciziilor şi celorlalte condiţii
prevăzute de legea organică.
III. Cetăţenia română dobândită prin naştere. Dacă a fost dobândită
prin naştere, cetăţenia română nu poate fi retrasă. Este o dispoziţie ce se
justifică prin tradiţiile constituţionalismului românesc - Constituţia din
1923 - şi contravine practicilor existente încă în unele state de pierdere,
pe această cale, a cetăţeniei.
Art. 6
Dreptul la (1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor
identitate aparţinând minorităţilor naţionale dreptul Ia păstrarea,
la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie
conforme cu principiile de egalitate şi de
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.
Comentariu
I. Dreptul la identitate. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale

fac parte din poporul român. Prin urmare, dreptul la identitate constituie un
drept individual, nu colectiv şi, de aceea, în temeiul său, nimeni nu poate
revendica un privilegiu sau oricare alt interes. Este un aspect esenţial
dovedit, atât în comportamentul politic al partidelor reprezentate în Parlament
şi al autorităţilor publice, cât şi în mijloacele de informare în masă, deşi unii
au încercat să infirme acest comportament spre a obţine o situaţie privilegiată.
In chiar rândul minorităţilor naţionale, replica a dovedit că, în marea lor
majoritate, acestea sunt împotriva unui astfel de punct de vedere.
8 Constantinescu
De aceea, legea şi toate autorităţile publice trebuie să le asigure

păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase. în acelaşi timp, aceste măsuri de protecţie nu
trebuie să conducă la discriminarea majorităţii populaţiei de origine etnică
română şi, în consecinţă, trebuie respectate principiile de egalitate şi
nediscriminare în raport cu populaţia română majoritară.
II. Criteriul etnic se bazează pe originea maternă a cetăţeanului şi se
determină liber, fără nici un fel de constrângere, dar nu poate fi conceput
ca arbitrar. De aceea, criteriul etnic trebuie să corespundă tradiţiilor, for-
mate istoric, din cele mai îndepărtate timpuri deşi, aşa cum rezultă din
realităţile contemporane, el a evoluat. Astăzi există unele etnii, mâine vor
fi altele. Totul este ca acest criteriu să nu provoace atâtea suferinţe cum a
provocat şi la noi în ţară şi în alte ţări. Pentru aceasta solidaritatea
internaţională este esenţială.
Art. 7
Românii din Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din
străinătate afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea
legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt.
Comentariu
întărirea legăturilor cu românii din străinătate se întemeiază pe

apartenenţa lor etnică la poporul român. Sprijinul statului este esenţial,
atât pentru păstrarea identităţii lor etnice, cât şi pentru asigurarea loialităţii
faţă de statul pe teritoriul căruia se află. în acest scop, un rol esenţial îl are
asigurarea bazei materiale necesare - cărţi, manuale, reviste - atât de
către autorităţile de stat abilitate, cât şi de către fiecare dintre noi, oriunde
am locui. Aceasta nu împietează, în nici un fel, obligaţiile ce le revin
românilor din străinătate faţă de statul unde se află. Dar, în acelaşi timp,
presupune stabilirea de ajutoare şi măsuri care să contribuie la asigurarea
identităţii lor.
Constantinescu
Art. 8
Pluralismul (1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie
şi partidele Ş' ° garanţie a democraţiei constituţionale.
politice (2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea
şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor,
respectând suveranitatea naţională, integritatea
teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.
Comentariu
I. Pluralismul. Pe temeiul solidarităţii sociale, pluralismul este de esenţa

democraţiei constituţionale şi, în cadrul său, cel politic este decisiv. Desigur
că nu se poate reduce pluralismul numai la cel politic pentru că ar trebui
să-1 considerăm doar pluripartidism şi, potrivit unei concepţii vehiculate
mai ales în străinătate, cu caracter îndeosebi doctrinar, ar fi antidemo-
cratic. De aceea, pluralismul condiţionează întreaga noastră viaţă statală
şi socială, mai exact, dezvoltarea sa prin realizarea obiectivelor stabilite
prin programul de guvernare aprobat.
II. Rolul partidelor politice. Partidele sunt subiecte de drept public.
Este o caracteristică ce rezultă din funcţia lor de intermediari dintre societate
şi stat, prin originea pregătirii funcţionarilor şi cadrelor de conducere
necesare, precum şi susţinerea lor spre a fi aleşi, atât în Parlament, cât şi
ca Preşedinte al României, în Guvern sau în alte autorităţi.
în acelaşi timp, partidele se deosebesc de grupurile de presiune.
Acestea nu au reprezentaţivitate politică, ci constituie o grupare urmărind
anumite interese specifice, cum sunt organizaţiile neguvernamentale,
sindicatele şi altele.
Privite în ansamblul lor, partidele, autorităţile publice şi grupurile de
presiune alcătuiesc clasa politică, care are un rol esenţial, atât în
dezvoltarea ţării, cât şi a societăţii în ansamblul său. Este un rol de
neînlocuit de care depinde, în final, dezvoltarea întregii societăţi.
în acest cadru, partidele politice, ca intermediari între stat şi societate,
trebuie să contribuie la definirea, prin convingere, a voinţei politice a
cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot. Totodată, acţiunea partidelor politice
trebuie să respecte principiul suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale
10 Constantinescu
Titlul I. Principii generale Art.9
a ţării, ordinea de drept, ca o consecinţă a statului de drept, şi principiile
democraţiei, în sensul autentic al termenului.
III. Democraţia constituţională presupune ca întreaga dezvoltare 6
economico-socială a ţării să se realizeze cu respectarea ordinii
constituţionale, atât la nivel central, cât şi local. De aceea, democraţia
constituţională presupune poziţia suprapusă a Constituţiei în cadrul
sistemului juridic, supremaţia normei constituţionale şi respectul ei de
către toate autorităţile publice şi cetăţeni. Este un principiu de bază pentru
dezvoltarea întregii societăţi.
1(
Art. 9
Sindicatele, Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se
patronatele şi constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit
asociaţiile statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la
profesionale apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.
Comentariu
I. Sindicate, patronate, asociaţii profesionale. Rol. în societate

pluralismul implică nu numai rolul partidelor politice, prevăzut la
art. 8, ci şi cel al societăţii civile, îndeosebi a principalelor forme asociative
din societate, reprezentate de sindicate,-patronate şi celelalte forme
asociative. Indicarea, în mod expres, şi a patronatelor, prin Legea de
revizuire din noiembrie 2003, a urmărit sublinierea rolului acestora în
dezvoltarea economico-socială a ţării.
Fiind forme asociative, statutul, aprobat cu respectarea legii,
reglementează acţiunea sindicatului, organizaţiei patronale sau a oricărei
alte modalităţi de asociere.
în sistemul democraţiei constituţionale, rolul acestor forme de asociere
este de a apăra drepturile şi de a promova interesele de ordin profesional,
economic şi social ale sindicaliştilor, patronilor sau membrilor altor
asociaţii, după caz, cu respectarea prevederilor legale.
"Art. 9 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. \ din Legea
nr. 429/2003.
Constantinescu 11
Art. 10-11 Titlul I. Principii generale
4 II. Subiect de drept. Aceasta nu înseamnă că membrii lor sunt titulari

de drepturi. Pe plan juridic, drepturile aparţin asociaţiei, ca titular al
drepturilor respective. De aceea, membrii sunt doar beneficiari ai
rezultatelor obţinute, pe care le pot folosi aşa cum cred de cuviinţă.
Art. 10
Relaţii România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate
internaţionale statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate,
întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general
admise ale dreptului internaţional.
Comentariu
Politica externă a României se întemeiază pe principiile şi pe celelalte

norme general admise ale dreptului public internaţional. De aceea, ca stat
democrat, relaţiile externe ale României sunt paşnice şi se întemeiază pe
promovarea relaţiilor de bună vecinătate. Aceasta înseamnă că, în relaţiile
cu alte state, raporturile statului nostru trebuie să se întemeieze nu numai
pe principiile generale ale dreptului internaţional, ci, mai mult, pe temeiul
unor tratate istorice, formate ca urmare a legăturilor cu popoarele locuind
în imediata apropiere a statului român. Este un aspect privilegiat ce nu
contrazice principiile unanim admise ale dreptului internaţional şi, în acelaşi
timp, corespund intereselor ambelor părţi. De aceea, este în interesul
părţilor ca asemenea raporturi să se extindă cât de mult, indiferent de
alianţele militare sau economice din care ar face parte şi de scopurile pe
care aceste alianţe le urmăresc.
Art. 11
Dreptul (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai
internaţional şi cu bună- credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele
şi dreptul la care este parte.
intern ^ T r a t a t e j e r a tjf l c a te de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern.
12 Constantinescu
(3) " In cazul în care un tratat la care România

urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei.
Comentariu
I. Generalităţi. în definirea comunităţii internaţionale, tratatele au un 1

rol aparte, întrucât obligă părţile între care au fost încheiate la respectarea
lor şi asigură cadrul legal pentru angajarea răspunderii statelor ca urmare
a încălcării obligaţiilor asumate. De aceea, statul nostru, prin autorităţile
publice competente, este ţinut să îndeplinească întocmai şi cu bună
credinţă obligaţiile prevăzute în aceste tratate, care, prin ratificarea lor de
către Parlament, fac parte din dreptul intern, legiuitorul constituţional
optând pentru sistemul dualist.
II. Dispoziţii internaţionale contrare Constituţiei. Prin Legea de 2
revizuire din noiembrie 2003, tocmai ca urmare a asimilării tratatelor re-
spective în dreptul intern, la alin. (3) s-a prevăzut că, dacă un asemenea
tratat este contrar unei dispoziţii constituţionale, ratificarea lui poate
avea loc numai după revizuirea Constituţiei, pentru punerea de acord a
normei constituţionale încălcate cu prevederile tratatului. Este consecinţa
logică a principiului supremaţiei Constituţiei, prevăzut la art. 1 alin. (5).
în acelaşi timp, potrivit art. 20 din Constituţie, în domeniul drepturilor 3
omului, prevederile tratatelor încheiate pentru apărarea acestor drepturi
au prioritate faţă de legile interne, iar dacă există o neconcordanţă între
prevederile acestor tratate sau pacte, indiferent de denumire, ultimele se
aplică, pe temeiul priorităţii lor. Este o regulă aplicată consecvent de
Curtea Constituţională, dar care ar trebui să-şi găsească aplicare, tot aşa
de consecvent, şi în activitatea instanţelor judecătoreşti.
III. Principiul aplicării legii mai favorabile. O regulă nouă, îmbogăţind 4
prevederile acestui articol, este aceea potrivit căreia sunt exceptate cazurile
în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Ea se
justifică prin efectele sale favorabile celui îndreptăţit, care, astfel, îi asigură,
" Alin. (3) al art. 11 a fost introdus prin art. I, pct. 5 din Legea nr. 429/2003.
Constantinescu 13
în condiţii corespunzătoare, interesele şi este similară cu principiul aplicării

legii mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie. Tocmai de
aceea, aplicarea priorităţii dreptului internaţional se face cu asigurarea
interpretării în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu celelalte pacte şi tratate la care ţara noastră este parte.
IV. Dreptul comunitar. Prioritar este şi dreptul comunitar, după
aderarea ţării la Uniunea Europeană, ca urmare a transferării unor atribuţii
către instituţiile comunitare şi exercitării în comun cu celelalte state membre
a competenţelor prevăzute în tratatul de aderare, în condiţiile legii adoptate
de cele două Camere ale Parlamentului, cu majoritatea calificată de două
treimi. Se asigură astfel că, în toate cazurile, prioritar este interesul naţional.
Art. 12
Simboluri (1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt
naţionale aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la
lance: albastru, galben, roşu.
(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul naţional al României este „Deşteaptă-te
române".
(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin
legi organice.
Comentariu
Simbolurile naţionale identifică ţara. De aceea, ele sunt prezente în

orice manifestare de bucurie sau tristeţe ori, după caz, pe acte oficiale, în
care însăşi ţara este reprezenta.
Patru sunt simbolurile naţionale proclamate de Constituţie: Drapelul,
care este tricolorul, pentru prima oară instituit de domnitorul Al.I. Cuza;
Ziua naţională, care este 1 Decembrie a fiecărui an; Imnul Naţional
„Deşteaptă-te române", care este cel al Revoluţiei din 1989, renăscut
spontan în vâltoarea evenimentelor după decenii de prohibiţie; Stema
ţării şi sigiliul statului, stabilite prin lege organică.
14 Constantinescu
Titlul I. Principii generale Art. 13-14
Art. 13
Limba oficială în România, limba oficială este limba română.
Comentariu
I. Limba oficială este limba română. Ea este limba în care sunt redactate
actele oficiale ale statului nostru. Astfel este posibilă înţelegerea şi, după
caz, răspândirea acestor acte pe întreg teritoriul naţional. Pe cale de
consecinţă, limba oficială implică şi obligativitatea exprimării oficiale în
cadrul autorităţilor publice, indiferent de nivel, conform exigenţelor sale.
II. Limba maternă. Această dispoziţie trebuie corelată şi cu prevederile
art. 120 alin. (2) şi ale art. 128 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie, privind
folosirea limbii materne în administraţie şi injustiţie. Esenţiale pentru
realizarea acestor norme constituţionale sunt nu numai legea, ci mai ales,
aplicarea ei.
Art. 14
Capitala Capitala României este municipiul Bucureşti.
Comentariu
Oraşul în care sunt concentrate autorităţile publice centrale este

capitala unei ţări. Bucureştiul reprezintă oraşul desemnat de către unionişti
spre a fi capitala Principatelor Unite. De atunci, el a rămas Capitala
României.
Constantinescu 15
Titlul II
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
Capitolul I
Dispoziţii comune
Art. 15 5>
Universalitatea (1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au
obligaţiile prevăzute de acestea.
(2)" Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Comentariu
L Definiţie. Concept. Aşa cum lesne se observă, titlul privind drepturile, 1

libertăţile şi îndatoririle fundamentale începe prin consacrarea principiului
universalităţii drepturilor şi îndatoririlor. Este azi îndeobşte admis şi
recunoscut faptul că drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile.
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă
a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă
vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne ale
fiecărei ţări, de a beneficia de toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al
doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se
pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o
posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de Constituţie
fiecărui cetăţean. Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor
drepturi şi libertăţi sunt, de asemenea, garantate de Constituţie, ceea ce
nu poate fi interpretat decât în sensul că depinde de fiecare cetăţean, de
capacităţile şi eforturile sale, în condiţiile conferite de ordinea constituţi-
onală, cât şi de starea sa socială, în sensul dat de către Alexis de
''Alin. (2) al art. 15 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 6
din Legea nr. 429/2003.
Muram 17
Art.15 Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
Tocqueville, apropierea rezultatelor exercitării acestor drepturi. Constituţia

oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile juridice pentru ca cetăţeanul
să le poată valorifica.
în definirea universalităţii drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor,
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor
două pacte privitoare la drepturile omului (Pactul internaţional relativ
la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional
relativ la drepturile civile şi politice, ratificate de România la 31 octombrie
1974). în aceste pacte, plecându-se de la constatarea că recunoaşterea
demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în
lume, se statuează că aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei
umane şi statelor le revine obligaţia de a promova respectul universal şi
efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor.
Este de altfel, în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi
obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Această regulă este
explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la
drepturile omului, care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă
de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în
promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute" în pacte. Articolul
15 din Constituţie exprimă, pe fond, legătura indisolubilă dintre drepturi,
libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. într-o viziune largă, îndatoririle
devin garanţii ale drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să
creezi, să produci, să depui eforturi. Universalitatea, astfel cum este
concepută prin art. 15, priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle, fără
deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau
prin alte legi.
II. Neretroactivitatea legii. Constituţia consacră în alin. (2) al art. 15

un principiu de drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie, şi
anume neretroactivitatea legii. Este, fără îndoială, recunoscut faptul că o
lege o dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai
pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează
subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând
atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă subiect de drept să
18 Muraru
«Capitolul I. Dispoziţii comune Art. 15
răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei

legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să
prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal
şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept atunci în vigoare.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, 5
art. 1, în sensul căruia „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere
retroactivă", precum şi în Codul penal, art. 11, în sensul căruia „legea penală
nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute
ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice
numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi în legislaţie două mari
excepţii, anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind
legile interpretative. Alineatul (2) al art. 15 prevede excepţia legii penale şi
contravenţionale mai favorabile. Cealaltă ipoteză rămâne valabilă, ea fiind
însă la dispoziţia autorităţii statale căreia îi revine atribuţia interpretării
general-obligatorii a legilor. Această ipoteză însă nu este, în fond, o excepţie
de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca
orice interpretare de altfel, lămureşte înţelesul normei interpretate, nici nu
adaugă şi nici nu modifică acest înţeles. Deci, prin interpretare se explicitează
conţinutul pe care norma interpretată 1-a avut ab initio.
Orice act de aplicare a unei norme de drept presupune interpretarea 6
ei prealabilă, spre a se stabili dacă este sau nu aplicabilă situaţiei juridice
avute în vedere. Interpretarea general-obligatorie intervine pentru a curma
conflictele de interpretare, produse sau posibile. De regulă, o asemenea
interpretare este de competenţa organului care a emis norma, dar acesta-
mai ales dacă este organul legiuitor - va adăuga la normă, tocmai în scop
de clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteză este necesar
însă de distins ceea ce constituie interpretarea - stricto sensu - de ceea
ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de
asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor,
lovindu-se de principiul neretroactivităţii.
III. Cu prilejul revizuirii Constituţiei, în anul 2003, s-a adus o completare 7
alin. (2), în sensul extinderii retroactivităţii şi la legea contravenţională
mai favorabilă. Deşi în sistemul juridic românesc, răspunderea contra-
venţională este considerată administrativă, printr-un exces de reglementare
s-a ajuns, în multe situaţii la o adevărată „penalizare" a contravenţiilor. Ca
Muram 19
Art. 16 Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
atare, s-a impus o soluţie simetrică şi pentru legea contravenţională.

Trebuie să observăm, încă aici, că legiuitorul constituant, în dorinţa de a
evita pe viitor asemenea confuzii a completat art. 23 stabilind că sancţiunea
privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
IV. Constituţionalizarea. Observând sistemul de drept în evoluţia şi
actualitatea sa, vom consemna că alin. (2) al art. 15 marchează o
transformare a unui principiu legal într-unui constituţional. Această
transformare are importante semnificaţii juridice. Astfel, neretroactivitatea
legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate ramurile de
drept, fără excepţie nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în
afara excepţiei stabilite prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate
aduce limitări acestui principiu constituţional, orice alte prevederi legale
contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi atacate
pe căile controlului de constituţionalitate.
Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală
a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.
Valoarea şi actualitatea principiului sunt incontestabile şi de notorietate,
orice atenuare a sa semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor şi
libertăţilor umane.
Art. 16
Egalitatea (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
în drepturi publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3)" Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român
garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi
pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
11
Alin. (3) al art. 16 este reprodus astfel cum a fost modificat prin
art. I, pct. 7 din Legea nr. 429/2003.
20 Muram
Capitolul I. Dispoziţii comune Art. 16
(4) " în condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc
cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi
aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Comentariu
I. Noţiune. Universalitatea, ca principiu de bază al instituţiei drepturilor 1

şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, este completată printr-un alt
principiu, şi anume egalitatea în drepturi. Egalitatea în drepturi este prin
ea însăşi o egalitate de şanse pe care Constituţia o acordă tuturor
cetăţenilor. Acesta este şi sensul alin. (1) din art. 16, care garantează
egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări. Prin conţinutul său, alin. (1) se corelează cu art. 4 alin. (2),
care determină criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, naţionalitatea,
originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea
sau originea socială.
II. Principiul legalităţii. Privitor la alin. (2), în sensul căruia nimeni 2

nu este mai presus de lege, trebuie să observăm că suntem în prezenţa
unui text care, într-o desăvârşită tehnică juridică, putea desigur lipsi.
Acest text a fost introdus însă chiar de către Adunarea Constituantă, în
ideea de a întări principiul egalităţii în drepturi şi ca un ecou firesc al
prevederilor Cartei de la Paris (1990) relative la statul de drept.
III. Funcţii publice. Explicaţii aparte impune alin. (3). Astfel, pentru 3
ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare, persoanele
trebuie să aibă cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Această regulă
este o dispoziţie comună care, prin conţinutul său, excede titlului II.
In legătură cu nuanţarea terminologiei - funcţii şi demnităţi publice, 4
explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai
precis sfera de aplicabilitate a principiului. Astfel, se poate observa că
misiunea de deputat, senator, şef de stat, ministru este totuşi altceva
decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare, cât şi ca dimensiune a
atribuţiilor şi, bineînţeles, ca mod de încetare. Pentru dreptul constituţional
"Alin. (4) al art. 16 a fost introdus prin art. I, pct. 7 din Legea nr. 429/2003.
Muram 21
o asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea este de fond pentru

că demnitarii nu sunt simpli funcţionari publici. Demnitatea publică este
prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional, această ramură
principală a dreptului care se individualizează în ansamblul sistemului
dreptului nu numai prin obiectul său de reglementare, ci şi prin specificul
noţiunilor şi categoriilor cu care operează. Fără a proceda la delimitări
rigide, va trebui să reţinem că funcţiile şi demnităţile publice sunt într-o
incontestabilă legătură, fără însă a se confunda.
Cât priveşte funcţiile publice menţionate în alin. (3), este neîndoielnic
că textul se referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale.
Faţă de prevederile alin. (3), este firesc ca ocuparea unei funcţii sau
demnităţi publice să se facă numai de către persoane care îndeplinesc
toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc). Alineatul (3) se
referă la două condiţii de maximă importanţă şi generalitate, şi anume:
cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României. Cât priveşte
prima condiţie, de a avea cetăţenie română, ea trebuie corelată cu
dispoziţiile legii române care îngăduie dubla cetăţenie.
Este important să menţionăm că alin. (3) a cunoscut o modificare esenţială
în anul 2003. în vechea redactare textul permitea accesul la funcţiile şi
demnităţile publice acelor care aveau numai cetăţenia română. Faţă de
perspectiva integrării României în Uniunea Europeană s-a considerat că nu
mai este justificată interdicţia accesului la aceste funcţii şi demnităţi a
cetăţenilor români care au şi o altă cetăţenie. Condiţia de domiciliere pe
teritoriul ţării este şi ea o condiţie firească. Ea se practică în majoritatea
sistemelor constituţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a
ataşamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca
demnitar sau funcţionar public. Totodată, trebuie subliniat că art. 16
alin. (3) se referă numai la funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare,
de unde rezultă că, în ceea ce priveşte ocuparea unor funcţii private, aceasta
nu este condiţionată de asemenea circumstanţieri, ceea ce, desigur, nu
exclude alte reguli de protecţie, în măsura în care sunt necesare.
IV. Egalitatea de şanse. O completare, cu profunde semnificaţii juridice

s-a adus cu prilejul revizuirii Constituţiei. Astfel, la alin. (3) s-a adăugat o
teză nouă în sensul căreia statul român garantează egalitatea de şanse
dintre femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor publice, civile şi militare.
22 Muraru
Este astfel exprimată la nivel constituţional evoluţia aparte a principiului

egalităţii. Legiuitorul va trebui să identifice formulele juridice cele mai
potrivite pentru ca acest text să nu rămână o simplă declaraţie.
V. Cetăţeni europeni. O altă completare a art. 16 se regăseşte în 8
alin. (4) care dă dreptul cetăţenilor europeni de a alege şi de a fi aleşi în
autorităţile administraţiei publice locale. Este efortul constituţional
pentru integrare în structurile europene, textul devenind aplicabil în
condiţiile legii organice şi ale aderării României la Uniunea Europeană.
Art. 17
Cetăţenii Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia
români în statului român şi trebuie să-şi îndeplinească
străinătate obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile
cu absenţa lor din ţară.
Comentariu
I. Cetăţenia română, ca apartenenţă a persoanei fizice la statul român, 1

apartenenţă în virtutea căreia persoana poate fi titular al drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi de legi, este de fapt
legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, care, prin efectele sale,
determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul,
cât şi în afara frontierelor. De aceea, în temeiul acestei apartenenţe, cetăţenii
români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia
autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda
protecţia necesară. De altfel, între state există deja acorduri şi convenţii
care permit şi reglează această colaborare juridică.
II. Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt desigur 2

dependente de sistemul juridic, în care regulile cuprinse în principiile şi
celelalte norme general admise ale dreptului internaţional au importanţa
lor. Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se
află în afara frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i
revin potrivit Constituţiei şi legilor române.
Muram 23
Faptul că el, temporar, se găseşte în afara frontierelor României nu-1

scuteşte de îndeplinirea acestor obligaţii normale şi fireşti, afară de cazul
în care acestea sunt incompatibile cu absenţa sa din ţară. Important este
însă faptul că simpla absenţă din ţară nu-1 exonerează pe cetăţeanul român,
de exemplu de îndeplinirea, în condiţiile legii a îndatoririlor militare, sau de
obligaţia de plată a impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este, ori
de obligaţia de creştere, întreţinere şi educaţie a copilului său minor etc.
Art. 18
Cetăţenii (1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
străini şi România se bucură de protecţia generală a persoanelor
apatrizii şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile
legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
Comentariu
I. Populaţia unui stat cuprinde, în afara cetăţenilor, şi străinii şi apatrizii

care locuiesc pe teritoriul său. Sistemul juridic şi, desigur, Constituţia nu
pot să nu recepteze această realitate şi să nu reglementeze, plecând de la
categoria generală de om sau de fiinţă umană, statutul juridic al tuturor
persoanelor fizice. în reglementarea constituţională a statutului străinilor
şi apatrizilor din România se au în vedere următoarele:
a) Străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi
naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate,
la conştiinţă).
b) Din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine
numai cetăţenilor români, care, prin cetăţenie, sunt ataşaţi destinelor
statului român. în sistemele constituţionale există regula potrivit căreia
numai cetăţeni au drepturi politice (de a alege sau de a fi ales în autorităţile
reprezentative la nivel naţional) pentru că numai ei pot şi trebuie să
participe la guvernarea statului propriu. De asemenea, pentru dobândirea
şi exercitarea anumitor drepturi, Constituţia sau legile cer ca o condiţie
indispensabilă şi calitatea de cetăţean român. Este suficient să amintim că
24 Muram
această calitate este expres cerută pentru ocuparea unei funcţii de
magistrat. Mai mult, cetăţenii proprii nu pot fi extrădaţi, la cererea unui
stat străin, decât în cazuri excepţionale.
c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în
calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective, a căror dobândire şi
exercitare legea nu le condiţionează de calitatea de cetăţean. Asemenea
drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau
locuiesc în România.
Este, deci, de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite
drepturi şi libertăţi şi, bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare. Deşi clară
şi simplă, problema a ridicat serioase dificultăţi atunci când a trebuit să
primească exprimarea tehnico-juridică într-un articol constituţional. Intr-
o primă variantă, cu prilejul formulării principiilor şi structurii viitoarei
Constituţii a României această idee a fost astfel exprimată: „în România,
străinii şi apatrizii au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de Constituţie
şi de legi, în afara acelora care aparţin în exclusivitate cetăţenilor români"
(titlul II cap. I teza IV). O asemenea exprimare ridica desigur multe semne
de întrebare. Ar fi însemnat, în orice caz, să fie urmată de un inventar al
drepturilor şi libertăţilor care aparţin în exclusivitate cetăţenilor români.
Ca atare, s-a considerat că formularea alin. (1) aşa cum apare în Constituţie
- inspirată evident după art. 9 al Constituţiei române din anul 1923 - este
cea mai potrivită. Aceasta pentru simplul fapt că protecţia persoanelor şi
a averilor este ceea ce interesează, în fond, străinii şi apatrizii.
Formularea constituţională este generoasă şi cuprinzătoare. Practic
străinii şi apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile
afară de acelea pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de
cetăţean român.
II. Dreptul de azil. Articolul 18 reglementează dreptul de azil, ştiut
fiind că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi
apatrizilor. Dreptul de azil reprezintă găzduirea şi protecţia pe care statul
român le acordă acestor persoane, deoarece în statul lor de origine sunt
urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru
activităţi politice (se mai numeşte şi azil politic) şi nu pentru fapte de
drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către România se
Muraru 25
bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor care

aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, potrivit alin. (1).
Din examinarea alin. (2) rezultă următoarele: a) recunoaşterea dreptului
de azil ca un drept fundamental; b) obligaţia legiuitorului de a stabili
printr-o lege cazurile şi condiţiile în care dreptul de azil se acordă sau se
retrage; c) România acordă şi retrage dreptul de azil în concordanţă cu
tratatele şi convenţiile la care este parte.
III. Documente juridice internaţionale. Potrivit documentelor
internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate
fi considerat ca un act inamical faţă de un stat. De asemenea, principalele
documente juridice internaţionale, precum şi practica statelor în acest
domeniu consideră că orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a
obţine azilul într-o altă ţară. Un asemenea drept nu poate fi invocat de
persoanele asupra cărora există indicii serioase de a le considera că au
comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii,
în sensul instrumentelor internaţionale care au dispoziţii referitoare la
asemenea crime. în fine, aprecierea asupra motivaţiei azilului revine statului
care îl acordă, în exerciţiul suveranităţii sale''.
Art. 19
Extrădarea şi (l) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat
expulzarea din România.
(2) 2 ) Prin derogare de la prevederile alineatului (1),
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai
în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii
de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
"A se vedea, mai ales, art. 14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
precum şi Declaraţia asupra azilului teritorial adoptată de O.N.U. la 14 decembrie 1967.
2)
Alin. (11) al art. 19 a fost introdus prin art. I, pct. 8 din Legea nr. 429/2003.
26 Muram
Comentariu
I. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc 1
prin excelenţă libertatea individuală (art. 23) şi dreptul la liberă circulaţie
(art. 25). Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu
sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de
detaliu să fie realizate prin lege. Alineatul (1) al art. 19 exprimă o regulă de
tradiţie, care rezultă şi din Constituţiile străine, precum şi din documentele
juridice internaţionale, potrivit căreia cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi
şi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură
contrară raportului de cetăţenie, care, aşa cum s-a arătat la comentariul
art. 18, implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure
tuturor cetăţenilor săi. în literatura juridică se menţionează relaţiile dintre
Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care extrădarea propriilor cetăţeni
este admisă. Acest caz este desigur explicabil prin istoria şi legăturile
sociale şi politice deosebite dintre cele două state. De regulă, pot fi extrădaţi
sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
II. Excepţii. De la adoptarea Constituţiei, în anul 1991, în viaţa 2

internaţională s-au impus unele realităţi noi. S-a constatat o intensificare
a fenomenului infracţional la nivel european (mai ales o anumită ofensivă
a crimei organizate), terorismul a făcut şi face tot mai multe victime, s-au
multiplicat faptele de fabricare şi vânzare a drogurilor, traficul de femei şi
copii, traficul de arme. Aceste realităţii presupun colaborarea eficientă
între autorităţile judiciare pentru realizarea unui spaţiu european de
securitate juridică şi, mai ales, pentru judecarea în cadrul jurisdicţiei unice
a delicvenţilor. Ca atare, legiuitorul constituant român a completat art. 19
cu o excepţie, stabilind că, prin derogare de la prevederile alin. (1), cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România
este parte, în condiţiile legi şi pe bază de reciprocitate.
III. Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere 3

altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-1
predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales ai unor infracţiuni
internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-
se pe teritoriul altor state. Tehnic juridic extrădarea este un act de asistenţă
judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui
Muraru 27
individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii judiciare

a unui stat în domeniul celuilalt stat.
Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care
extrădarea este admisibilă, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat
şi, desigur, ineficient. Urmează ca autorităţile care vor avea de rezolvat
asemenea probleme să procedeze la o interpretare şi aplicare a normelor
juridice internaţionale care privesc direct sau tangenţial acest domeniu,
şi, desigur, a legislaţiei româneşti. Câteva reguli însă sunt deja de largă
aplicaţie şi, am putea spune, universal recunoscute de sistemele şi
practicile juridice. Astfel, nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice
sau atunci când în ţara respectivă persoana în cauză ar putea fi condamnată
la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante etc. Extrădarea se admite şi se
practică în cazurile de piraterie maritimă şi aeriană, traficului de femei şi
copii, traficului de arme, traficului de stupefiante, terorism, genocid etc.
IV. Expulzarea este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile

publice dintr-un stat pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid)
să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei
persoane pe teritoriul său. Codul penal reglementează expulzarea străinilor
în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis
fapte prevăzute de legea penală. Aşa cum se arată în literatura juridică,
măsura expulzării se ia de regulă pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind
motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic, menţionându-
se în acest context tulburări ale ordinii publice, acţiuni contrare legii sau
acţiuni politice contra siguranţei statului, ofense aduse statului de
reşedinţă sau unui stat străin.
în dreptul internaţional sau stabilit totuşi unele reguli privind
expulzarea, în sensul ca executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil
brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege
statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se
facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei. în mod firesc, aceste
reguli, în măsura în care sunt consemnate în pacte, convenţii sau protocoale
la care România este parte, fac parte din dreptul intern (potrivit art. 11) şi
sunt aplicabile în domeniul expulzării.
28 Muraru
Articolul 19 stabileşte şi regula în sensul căreia extrădarea străinilor şi 7
apatrizilor se poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul
juridic al extrădării.
V. Autoritatea competentă. Ultimul alineat al art. 19 stabileşte că numai 8
justiţia poate hotărî extrădarea sau expulzarea. în istoria acestor două
instituţii juridice, decizia a revenit autorităţilor administrative'', limitarea
controlului judiciar fiind explicată, mai ales în ce priveşte expulzarea, prin
aceea că ea răspunde în general unor motive de oportunitate care nu pot fi
supuse aprecierii judecătorului. Aşa cum am remarcat deja, faţă de realitatea
că ambele măsuri aduc atingeri grave unor libertăţi fundamentale, apare
motivat textul constituţional în sensul căruia justiţia trebuie să decidă,
pentru că în structura şi sistemul Constituţiei României puterea
judecătorească este unul din garanţii drepturilor şi libertăţilor constituţionale.
VI. Documente internaţionale. Credem că nu este lipsită de interes 9

prevederea art. 7 din Declaraţia privind drepturile omului aparţinând
persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (ONU, 13
decembrie 1985), ce stabileşte că „un străin care se găseşte legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii
luate conform legii, afară de cazul în care raţiuni imperioase de securitate
naţională nu se opun; el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele
contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de către
autoritatea competentă sau de una ori mai multe persoane special
desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
Expulzarea individuală sau colectivă a străinilor ce se găsesc în această
situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de origine naţională
sau etnică este interzisă".
"A se vedea şi CA. Colliard, Liberte publiques, Dalloz, Paris, 1982, p. 334-338
Şi p. 341-342.
Muraru 29
Art. 20
Tratatele (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
internaţionale libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
privind concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
drepturile Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
omului România este parte.
(2) " Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
Comentariu
I. Articolul 20 cuprinde două reguli care privesc de fapt transpunerea

în practică a dispoziţiilor constituţionale privind drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale. Dispoziţiile acestui articol trebuie interpretate
prin coroborarea lor mai ales cu art. 11 care consacră corelaţia dintre
dreptul internaţional şi dreptul intern, ele fiind o aplicaţiune specifică a
acestei corelaţii în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor
internaţionale la care România este parte. Aşa cum rezultă din lectura
textului, este nominalizată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ceea ce priveşte celelalte documente
internaţionale, se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o viziune largă,
ştiinţifică, pactele sunt tratate. Explicaţia acestui limbaj al art. 20 stă în
ataşamentul pe care România îl proclamă explicit mai întâi faţă de Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, acest document de început şi de referinţă
în domeniu, care a marcat începutul unei ere noi în proclamarea şi protecţia
drepturilor omului. în ideea de a se marca ataşamentul şi respectul faţă
de cele două pacte, şi anume Pactul internaţional relativ la drepturile
1J
30 Muraru
economice, sociale şi culturale şi Pactul relativ la drepturile civile şi politice,

în textul art. 20 s-a menţionat şi cuvântul pactele.
Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, 3
desigur celor cuprinse în tratate ratificate de România, în situaţia în care
s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte, neconcordanţe între
ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate
stabilită prin alin. (2) este acordată numai reglementărilor din domeniul
drepturilor omului.
II. Rolul şi motivarea reglementării. Soluţiile cuprinse în 4
art. 20 privesc corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele in-
terne, corelaţie care se prezintă astăzi ca rezultatul unei evoluţii
îndelungate, începute o dată cu adoptarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului în anul 1948. Declaraţia Universală este actul de naştere
a unei viziuni şi a unei construcţii politico-juridice noi în domeniul
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fiinţei umane. Valorificându-se desigur
tradiţiile în domeniu, acest document de referinţă a exprimat tendinţa
drepturilor umane de a depăşi sfera şi limitele strâmte ale frontierelor unui
stat, ele devenind o problemă a comunităţii internaţionale, o limbă comună
a oamenilor de pretutindeni.
Legitimitatea unei asemenea viziuni rezultă din aceea că oamenii au 5
anumite drepturi naturale, imprescriptibile şi inalienabile prin natura
lor de fiinţe umane. Oamenii se nasc cu dreptul la viaţă, la libertate, la
demnitate, la căutarea fericirii şi în toate acestea există ceva universal,
comun, spre care aspiră.
O dată ce această vocaţie naturală şi universală a fost identificată şi 6
recunoscută, comunitatea internaţională a procedat la elaborarea de
documente politice şi juridice (pacte, declaraţii, protocoale, convenţii,
tratate), realizându-se, în timp, un sistem internaţional de norme,
cuprinzător şi eficient, care s-a impus. Construcţia acestui sistem, realismul
său, eficienţa sa în protecţia drepturilor omului i-au dat şi o forţă juridică
aparte, păstrându-se desigur şi rolul reglementărilor juridice interne în
proclamarea şi protejarea concretă a drepturilor cetăţeneşti. Astăzi, ideea
fundamentală care domină această instituţie este tocmai preeminenţa
reglementărilor internaţionale.
Nu este lipsită de interes şi constatarea în sensul căreia drepturile 7
din generaţia a doua şi mai ales cele din generaţia a treia (precum dreptul
Muram 31
la un nivel de trai decent, liberă circulaţie, dreptul la informaţie) pot fi

realizate în deplinătatea dimensiunilor lor numai prin colaborarea
internaţională.
g Soluţia constituţională dată de art. 20 exprimă nu numai ataşamentul
faţă de reglementările internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de
dinamica posibilă şi previzibilă. în domeniul drepturilor omului sunt încă
multe lucruri de înfăptuit, care presupun colaborarea între state şi care
se vor realiza prin tratate internaţionale.
9 III. Regula priorităţii. Legiuitorul constituant din anul 2003 a
completat regula priorităţii prin adaosul „cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile". Acest adaos
este în spiritul şi litera principalelor instrumente judiciare internaţionale
în domeniul drepturilor omului.
10 IV. Consecinţe juridice. Dispoziţiile art. 20, în perspectiva aplicării lor,
implică două consecinţe majore. O primă consecinţă îl priveşte chiar pe
legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele
de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale
la care România este parte. O a doua consecinţă priveşte autorităţile publice
competente a negocia, încheia şi ratifica tratatele internaţionale, care vor
trebui să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre
prevederile actului internaţional şi dreptul românesc, iar în situaţii mai dificile
să se folosească de procedeele rezervelor sau declaraţiilor.
Art. 21
Accesul (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
liber la apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor
justiţie sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) " Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt faculta-
tive şi gratuite.
" Alin. (3) şi (4) ale art. 21 au fost introduse prin art. I, pct. 10 din Legea nr. 429/2003.
32 Muram
Comentariu
I. înfăptuirea justiţiei. Necesitatea reglementării. în sistemul 1
Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării
efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează
prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor publice şi prin
funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de către judecătorii
care sunt independenţi şi se supun numai legii. Raportarea activităţii
judecătoreşti numai la lege asigură tocmai aplicarea necondiţionată a
legii şi numai a legii. Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile
la cazurile concrete, de a judeca şi aplica sancţiuni, de a face dreptate.
Realizarea corectă a acestor funcţii este asigurată de reguli de desfăşurare
a activităţii de judecată, printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi
contradictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de motivare a hotărârilor,
posibilitatea exercitării căilor de atac etc.
Prin generalitatea formulării sale, art. 21 permite oricărei persoane 2
accesul la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid. în al doilea
rând, el permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau
libertate şi a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din
Constituţie sau din alte legi.
II. Interese legitime. Dreptul la acţiune în justiţie. Obligaţia de 3
ocrotire. S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşte
exprimarea interese legitime? Nu ar fi aceasta o restrângere a posibilităţii
de a acţiona în justiţie şi, deci, nu ar fi fost suficient doar termenul
„interese"? Pentru a se răspunde la aceste întrebări, trebuie să arătăm că
Legea fundamentală şi celelalte legi nu apără şi nu garantează orice
interese, ci numai pe acelea care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în
general pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie
ocrotite, ele fiind contrare legalităţii şi statului de drept. Articolul 21 implică
o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia
constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri
a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul
legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va
rezulta numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin
hotărârea judecătorească. Folosind exprimarea „interese legitime", textul
Muraru 33
constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii injustiţie, ci

obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime.
III. Sesizarea justiţiei. Pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a
intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin
orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstitu-
ţionalitate menţionate de art. 146 lit. d). Trebuie să adăugăm că accesul
liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din alin. (2),
în sensul căruia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este
firească.
IV. Dreptul la un proces echitabil. Prin revizuirea efectuată în anul
2003, art. 2 1 a cunoscut completări de mare importanţă şi actualitate.
Astfel, se garantează dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţio-
narea cauzelor într-un termen rezonabil. Este evidentă valorificarea art. 6
din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, o
valorificare explicită, deoarece acest articol era oricum aplicabil injustiţie
în temeiul art. 20.
Cât priveşte termenul rezonabil, acesta exprimă realitatea că justiţia
nu trebuie realizată cu întârzieri care să compromită eficienţa şi
credibilitatea sa. Aşa cum se precizează în doctrină, termenul rezonabil se
apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei: complexitate,
comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor publice, dificultatea
probelor, aspectul internaţional al situaţiei, claritatea regulii de drept
aplicabile. Aşa cum a decis şi Curtea Constituţională a României, termenul
rezonabil include şi durata unor proceduri prealabile sesizării justiţiei şi
se calculează până la soluţionarea definitivă a cauzei.
V. Jurisdicţii speciale administrative. O altă completare adusă acestui
articol este cea din alin. (4) în sensul căruia jurisdicţiile speciale adminis-
trative sunt facultative şi gratuite. Se exprimă astfel rolul acestor jurisdicţii
în descongestionarea justiţiei, iar gratuitatea este un mijloc de încurajare
pentru a se recurge la asemenea proceduri.
Sintagma Jurisdicţii speciale administrative" are în vedere acele
activităţi de soluţionare a litigiilor care se desfăşoară în faţa unui organ
administrativ-jurisdicţional prin emiterea unui act administrativ-
jurisdicţional. Nu intră în această categorie recursurile prealabile sau
ierarhice, cerute de unele acte normative drept condiţii pentru introducerea
34 Tănăsescu
Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale Art. 22
unei acţiuni injustiţie, între care şi Legea contenciosului administrativ,

recursuri care nu presupun contradictorialitatea, soluţionându-se pe baza
unor reguli ale procedurii administrative necontencioase. De asemenea,
nu intră sub incidenţa alin. (4) nici concilierile, la care sunt obligate părţile
în materie comercială, de exemplu.
Raţiunea noului text o reprezintă protejarea cetăţenilor în faţa unor 9
posibile abuzuri legislative, motiv pentru care atunci când legea oferă
posibilitatea autorităţilor pârâte să revoce actul care vatămă un drept sau
un interes legitim al cetăţeanului sau, după caz, când oferă posibilitatea
cetăţenilor, părţilor în general, aflate în litigiu să soluţioneze litigiul pe
cale amiabilă, apelând şi la un „arbitru" nu poate fi vorba de abuz legislativ
şi obstrucţionarea accesului la justiţie. în aceste ipoteze nu suntem în
prezenţa „unor jurisdicţii" de genul celor avute în vedere de alin. (4). în
orice caz, textul la care ne referim trebuie interpretat şi prin raportare la
modificările aduse, în 2003, textului consacrat Curţii de Conturi, în sensul
eliminării atribuţiilor jurisdicţionale ale acesteia.
Capitolul II
Drepturile şi libertăţile fundamentale
Art. 22
(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică
Dreptul la şi psihică ale persoanei sunt garantate.
viaţă şi la
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel
integritatea
de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
fizică şi
psihică (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
Comentariu
I. Generalităţi. Articolul 22 reglementează trei drepturi fundamentale 1

intr-un unic conţinut normativ, anume dreptul la viaţă, dreptul la integritate
fizică şi dreptul la integritate psihică. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă,
drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile din punct de vedere juridic.
Tănăsescu 35
II. Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului, fiind consacrat
încă din primele declaraţii de drepturi, precum Magna Charta Libertatum,
Petition of Right sau Declaraţia de independenţă a Statelor Unite.
Reglementarea sa la nivelul legilor fundamentale ale statelor lumii a devenit
regulă în materie după cel de-al doilea război mondial, urmare a consacrării
sale în cele mai importante acte internaţionale din acest domeniu. Astfel,
Declaraţia universală a drepturilor omului stabileşte în art. 3 că „orice om
are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei". Convenţia
europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
consacră în art. 2 că „dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege.
Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea
este sancţionată de lege cu această pedeapsă", iar Pactul privitor la drepturile
civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „dreptul la viaţă este inerent
persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi
privat de viaţa sa în mod arbitrar".
Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă, pentru că el

are mai multe accepţiuni. într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă
priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune
largă viaţa persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe
şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică. în această
accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin întreg sistemul
constituţional. Articolul 22 din Constituţie se referă la accepţiunea
restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai eficientă din punct
de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în
primul rând, ca nimeni să nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar,
art. 22 alin. (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor
naturale ale omului. Interzicerea prin Constituţie a pedepsei cu moartea
exprimă tendinţa dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice,
politice şi sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu
moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar
este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată
eficientă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de
multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu totdeauna a
pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit. Interdicţia prevăzută de art. 22
alin. (3) este absolută, nici o excepţie nefiind posibilă.
36 Tănăsescu
III. Dreptul la integritate fizică. Este clar definit prin chiar formularea 4
constituţională din alin. (2) al art. 22. Respectul integrităţii fizice obligă în
egală măsură atât autorităţile publice cât şi toate celelalte subiecte de
drept să nu aducă nici o atingere integrităţii fizice a persoanei, sub
sancţiunea aplicării rigorilor legale. Merită precizat în acest context că în
situaţia în care o anumită limitare a integrităţii fizice a persoanei este
necesară pentru garantarea cel puţin la acelaşi nivel a altor drepturi
fundamentale sau pentru protejarea unor alte valori deopotrivă de
importante pentru societatea organizată în stat se poate recurge la
restrângerea exerciţiului acestui drept, realizată numai prin lege, în
condiţiile art. 53 din Constituţie (de exemplu, vaccinarea pentru
combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea
intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul
pacientului etc).
IV. Dreptul la integritate psihică. Este ocrotit şi considerat de valoare 5

constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex
de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia
sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane.
V. Interzicerea torturii. Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a 6
integrităţii psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor
sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres
art. 22 alin. (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o
încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primi-
tive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor
în garantarea drepturilor omului, prevederi privind interzicerea torturii, a
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se regăsesc în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul internaţional
relativ la drepturile civile şi politice (art. 7) şi, mai ales, în Convenţia
contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (ONU, 10 decembrie 1984). Această Convenţie defineşte
tortura ca un act prin care o durere sau suferinţă ascuţite, fizice sau
mentale, sunt produse intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de
la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un
act pe care ea sau o terţă persoană 1-a comis sau se presupune că 1-a comis,
de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face
Tănăsescu 37
presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe
o formă de discriminare indiferent care este, dacă o asemenea durere sau
asemenea suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau
orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau
cu consimţământul său expres sau tacit. Acest termen nu se limitează doar
la durerea sau suferinţele rezultate din sancţiunile legitime sau ocazionate
de acestea, ci se referă la oricare astfel de comportamente, ale oricăror
subiecte de drept. De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul statelor
de a lua măsurile legislative, administrative, judiciare şi orice alte măsuri
eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortură, aplicare de pedepse
sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub
jurisdicţia lor.
7 VI. Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţă de

toate subiectele de drept, deci atât faţă de autorităţile publice, cât şi faţă de
ceilalţi cetăţeni. Formularea dispoziţiilor acestui articol nu lasă nici un dubiu
cât priveşte obligaţia generală, a tuturor subiectelor de drept, de a respecta
viaţa, integritatea fizică şi integritatea psihică a persoanei. Este adevărat că
autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul nu trebuie
interpretat ca referindu-se numai la aceasta.
Art. 23
Libertatea (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt
individuală inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei
persoane sunt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4)" Arestarea preventivă se dispune de judecător şi
numai în cursul procesului penal.
"Alin. (4) al art 23 a fost introdus prin art. I, pct 11 din Legea nr. 429/2003.
38 Tănăsescu
(5)" în cursul urmăririi penale arestarea preventivă

se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate
prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata
totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai
mult de 180 de zile.
(6) 2 ) în faza de judecată instanţa este obligată, în
condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu
de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării pre-
ventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat
arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa
constată că nu există temeiuri noi care să justifice
menţinerea privării de libertate.
(7) 3 ) încheierile instanţei privind măsura arestării
preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la
cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele
reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai
scurt termen; învinuirea se aduce Ia cunoştinţă numai
în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat
este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au
dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară
punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar
sau pe cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi în temeiul legii.
11
2)
3)
Tănăsescu 39
(13)" Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât

de natură penală.
Comentariu
I. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Acest articol

are un conţinut normativ complex şi relativ minuţios reglementat
faţă de nivelul de generalitate obişnuit în cazul legilor fundamentale,
în primul său alineat, art. 23 din Constituţie foloseşte două concepte,
anume cel de libertate individuală şi cel de siguranţă a persoanei.
Aceste două noţiuni nu sunt unul şi acelaşi lucru, nu formează o
categorie juridică unică, deşi sunt şi trebuie folosite şi explicate
împreună. în contextul art. 23 din Constituţie, libertatea individuală
priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea
comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă
servitute, de a nu fi reţinută, arestată sau deţinută decât în cazurile şi
după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea
individuală este expresia constituţională a stării naturale umane, omul
născându-se liber. Societatea are obligaţia de a respecta şi proteja
libertatea omului. Acestea fiind spuse, nu trebuie înţeles de aici că
libertatea individuală ar fi un drept absolut. Ca toate drepturile subiective,
ea cunoaşte anumite limite în exercitare, prima dintre ele fiind libera
exercitare a drepturilor celorlalte subiecte de drept. Prin urmare,
ea se realizează în coordonatele impuse de ordinea de drept.
încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile
publice la intervenţii de tip represiv, ceea ce implică, dacă este
cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, chiar unele măsuri care
privesc direct libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări.
Acţiunea de tip represiv a autorităţilor publice de restabilire a ordinii
de drept este şi trebuie să fie condiţionată şi clar delimitată, astfel
încât libertatea individuală să fie respectată şi nici o persoană care
este inocentă să nu fie victima unor acţiuni abuzive sau determinate
eventual de raţiuni pur politice. Intervine astfel noţiunea de siguranţă
a persoanei care exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana
l)
40 Tănăsescu
în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor,

iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură
ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanţii permite
realizarea represiunii faptelor antisociale sau nelegale, dar în acelaşi timp
asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară. Noţiunea de libertate
individuală are însă o sferă de cuprindere mai mare decât cea de siguranţă
a persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii
individuale, ce priveşte legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către
autorităţile publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
II. Restrângeri. Articolul 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în
care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări; acestea pot fi dispuse
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Prin cazuri prevăzute
de lege urmează să înţelegem situaţiile, împrejurările în care autorităţile
publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Prin
procedura prevăzută de lege, urmează să înţelegem regulile procedurale
a căror respectare obligatorie se impune. Textul constituţional obligă
totodată legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile, cât şi
procedurile. în orice caz, legiuitorul, în stabilirea cazurilor şi procedurilor,
va trebui să aibă în vedere că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie,
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
Percheziţia este o măsură prevăzută în Codul de procedură penală,
reglementată astfel: „Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun
obiect sau vreun înscris (...) tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora,
precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei
percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se
poate dispune efectuarea acesteia". Prin ea însăşi percheziţia priveşte
direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei în accepţiunea
pe care am formulat-o mai înainte. De aceea percheziţia se poate efectua
numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Trebuie să adăugăm
că revine procedurii penale stabilirea de reguli, până la detaliu, privind
încuviinţarea, timpul, procedura de efectuare a percheziţiilor.
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, de asemenea
reglementată în Codul de procedură penală, prin care persoana faţă de
care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de
Tănăsescu 41
lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o

durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea individuală,
reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin legislaţia
penală. în legătură cu durata maximă a reţinerii, care nu poate depăşi 24
de ore, ea trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depăşită şi nu ca
o durată practicată în orice caz de reţinere. Aceasta înseamnă că reţinerea
poate dura şi mai puţin de 24 de ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de
operativitatea organelor de anchetă în rezolvarea problemelor pe care le
ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică, din punct de vedere juridic
răspunderea autorităţii care ar fi realizat o reţinere până la limita maximă
dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că, deci, ea nu era
necesară. Desigur, este rolul legislaţiei procesual-penale să detalieze
procedurile reţinerii până la amănunte, un loc important trebuind să-1
ocupe evidenţele strict necesare.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea
având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a
vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă
bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De
aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme,
dispunerea acestei măsuri fiind de competenţa unor autorităţi care
acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial, anume
judecătorilor. Două reguli constituţionale importante sunt prevăzute ex-
plicit în art. 23: a) arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare,
şi b) dispunerea acestei măsuri revine doar judecătorului. Coroborând
alin. (4) cu alin. (2) al art. 23 rezultă că arestarea se poate dispune numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Apărarea intereselor legitime care au fost încălcate grav prin infracţiune
implică intentarea unui proces penal făptuitorului, proces care poate dura
şi durează mai ales în cauzele mai complicate. De aceea, printre alte
probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării
persoanelor implicate, atunci când, în condiţiile legii, o asemenea arestare
s-a decis. Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este recoman-
dabilă o soluţie rigidă, care ar risca să conducă la o aplicare dificilă. Din
analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut
observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată
care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului
42 Tănăsescu
nai, c a t şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Având în vedere

aceste realităţi obiective, revizuirea constituţională din 2003 a adus mai
multe precizări în această materie, făcând distincţie, în mod expres, între
cele două faze ale procesului penal, urmărirea şi judecata. Diferenţele se
referă doar la aspecte de detaliu (durata arestării şi ritmicitatea verificării
legalităţii măsurii arestării), nu şi la Autoritatea competentă să emită mandatul
sau la regulile juridice fundamentale de emitere a acestuia. Astfel, în cursul
urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru maxim 30 de
zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără ca durata
totală a arestului preventiv al unei persoane să poată depăşi un termen
rezonabil, şi, în nici un caz, să nu fie mai mare de 180 de zile. în cursul
judecăţii, instanţa de judecată este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic şi nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia luării măsurii
arestării. Ea are obligaţia să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile acestei măsuri nu mai există. Evident că acestea
fiind duratele stabilite ca maxime, arestarea poate opera şi pentru termene
mai mici decât cele precizate în textul constituţional.
în toate situaţiile, cel arestat are posibilitatea de a cere liberarea
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Controlul judiciar şi
cauţiunea sunt două instituţii procesual penale care garantează că
persoana liberată provizoriu va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor
judiciare, solicitări legate desigur de procesul penal în care este implicată.
Liberarea provizorie, regulă a încrederii, încearcă să valorifice la maxi-
mum prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă la minimum riscul unei
erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. Liberarea provizorie
sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează potrivit unor reguli
detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale. De asemenea, cel
arestat are oricând posibilitatea de a ataca hotărârile judecătoreşti
referitoare la arestarea sa prin căile de atac prevăzute de lege.
Constituţia stabileşte şi alte reguli, comune reţinerii şi arestării.
Deoarece atât reţinerea cât şi arestarea privesc libertatea individuală, ele
se pot ordona numai atunci când există motive legale, iar în ideea de
respect a libertăţii şi siguranţei persoanei aceasta are dreptul să cunoască
motivele care impun măsuri atât de grave şi care, desigur, o privesc. De
aceea Constituţia prevede două reguli în legătură cu aceste motive,
pnma privind timpul de comunicare şi a doua privind limba în care se face
această comunicare. Astfel autoritatea care efectuează reţinerea sau
Tănăsescu 43
arestarea, are obligaţia constituţională de a comunica de îndată persoanei

reţinute sau arestate motivele măsurii luate. Această prevedere este foarte
importantă nu numai pentru transparenţa acţiunii autorităţilor publice, ci
şi pentru evitarea unor erori. Cât priveşte limba în care se face
comunicarea ea este limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere
firească, este o garanţie a siguranţei persoanei. Atunci când se conturează
culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoştinţă în cel mai scurt
termen, dar şi, acest lucru este esenţial, numai în prezenţa unui avocat,
ales sau numit din oficiu. învinuirea este deja un mare pas spre formularea
culpabilităţii şi răspunderii persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja
să funcţioneze. Avocatul devine practic un garant al siguranţei persoanei,
el poate sprijini profesional clarificarea problemelor cu care clientul său
este confruntat. Prezenţa avocatului în această secvenţă procesuală este
obligatorie, de aceea autoritatea publică trebuie să ia măsurile eficiente
pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci când nu se realizează
prezenţa unui avocat ales. Regula constituţională este atât de clară şi,
desigur, imperativă încât nu admite nici un subterfugiu juridic, încălcarea
ei fiind o gravă încălcare a Constituţiei.
10 Arătam că reţinerea şi arestarea unei persoane se justifică prin existenţa
unor motive, desigur legale. Dacă aceste motive au dispărut, spune
Constituţia, cel reţinut sau arestat trebuie în mod obligatoriu eliberat.
Deşi textul nu stabileşte un termen în care eliberarea să se producă, el
trebuie să fie cel al constatării legale şi oficiale a dispariţiei motivelor.
11 III. Prezumţia de nevinovăţie. Principiul legalităţii. în fine,
art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli fundamentale, de mare tradiţie
în sistemele juridice şi de incontestabilă actualitate, anume prezumţia de
nevinovăţie şi legalitatea pedepsei. La acestea, revizuirea constituţională
a adăugat încă o regulă devenită cu timpul tradiţie în mai multe state
dezvoltate, aceea a imposibilităţii de a prevedea prin lege sau aplica
sancţiuni privative de libertate în alte domenii decât cel penal, făcându-se
astfel corelaţia cu revizuirea intervenită la art. 15 alin. (2), care se
fundamentează, între altele, şi pe caracterul eminamente administrativ al
sancţiunilor contravenţionale.
44 Tănăsescu
Art. 24
Dreptul (1) Dreptul la apărare este garantat.
la apărare ^) în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Comentariu
I. Dreptul la apărare este un drept fimdamental cetăţenesc, de tradiţie 1
în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl
reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi
cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes
pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele
penale, cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ etc.
II. Accepţiuni. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect conţinutul 2
dreptului la apărare, sub cele două accepţiuni ale sale. într-o accepţiune
largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva
acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală
nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ, dreptul la apărare, ca totalitate de drepturi şi reguli
procedurale, oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau
de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. în această accepţiune
se include şi posibilitatea folosirii avocatului.
In accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar 3

posibilitatea folosirii unui avocat. Accepţiunea restrânsă are însă o mare
utilitate, iar alin. 2 insistă cu privire la acest aspect. Prima regulă
constituţională este în sensul că, în proces, părţile au dreptul la asistenţă
din partea unui avocat. Suntem deci în prezenţa unui drept al persoanei,
pe care ea şi-1 poate exercita sau nu, pe riscul său. De aceea textul vorbeşte
şi de avocat ales, în sensul că partea în proces (persoana, deci) îşi alege ea
msaşi apărătorul calificat. Există însă procese pentru care asistenţa din
partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică
competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză.
Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii
Tănăsescu 45
sunt minori sau în care se judecă infracţiuni grave. Legile vor trebui deci să
prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţile competente au obligaţia
să numească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanei în cauză dacă
aceasta, din diferite motive, nu-şi alege un avocat. De altfel, aşa cum am
explicat deja, o asemenea prevedere există chiar în Constituţie în legătură
cu asistenţa obligatorie din partea unui avocat în momentul comunicării
învinuirii.
Art. 25
Libera (1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate,
circulaţie este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării
acestui drept.
(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi
stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din
ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Comentariu
1 I. Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de

mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care
formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie
pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. în acest sens
se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale
constitutive.
2 II. Condiţii. Este firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea
trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea
unor condiţii, stabilite de lege. De regulă, aceste condiţii privind exercitarea
dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi
sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a
relaţiilor cu alte state etc. Reglementările legale privind actele de identitate,
paşapoartele sau celelalte documente, regulile privind trecerea frontierelor,
şi, în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt şi nu pot fi
considerate ca restricţii la libera circulaţie a persoanelor, ci, dimpotrivă, ca
norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept.
46 Tănăsescu
Bineînţeles, aceste reglementări trebuie să nu suprime prin tehnici şi

nroceduri abuzive sau şicanatorii dreptul omului la libera circulaţie.
III. Documente internaţionale. Chiar Pactul internaţional privitor la 3
drepturile civile şi politice stabileşte prin art. 12 că libera circulaţie poate
face obiectul unor restricţii dacă sunt: a) prevăzute de lege; b) necesare
pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau
moralităţii publice; c) compatibile cu celelalte drepturi recunoscute.
Exercitarea acestui drept poate fi, astfel, condiţionată prin lege dacă această
condiţionare se impune pentru evitarea unui pericol grav ce ar ameninţa
ordinea constituţională, pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii,
a consecinţelor unei calamităţi naturale. Unele restricţii se pot motiva şi
prin protecţia minorilor împotriva abandonului sau pentru combaterea unor
infracţiuni ori pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti.
IV. în legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 4
se asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula nestânjenit pe
teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice
localitate. Precizarea „în orice localitate" a fost necesară pentru a evita
riscul unor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe
probleme concrete de soluţionat. Această subliniere a textului dă o claritate
deosebită regulii constituţionale, localităţi fiind cele desemnate ca atare
prin legile româneşti, înlăturându-se astfel interpretarea (absurdă, dar
posibilă) că textul permite stabilirea domiciliului pe un pisc de munte
singuratic sau într-un punct geografic pe care persoana şi l-ar putea imagina
şi alege în mod discreţionar. Nu este inutil a adăuga că libera circulaţie în
sensul pe care-1 discutăm aici nu exclude respectarea legilor privind
domiciliul, reşedinţa, proprietatea etc.
V. Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea 5
este, de asemenea, garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară.
Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice
internaţionale şi de tradiţie în materie, în sensul căreia orice persoană este
liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice
om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula
liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. Documentele juridice internaţionale
prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în
propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
Tănăsescu 47
expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate cu legea şi,

dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să
aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva
expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea
competentă, ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de
această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
Art. 26
Viaţa intimă, (1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa
familială intimă, familială şi privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi,
dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică sau bunele moravuri.
Comentariu
[ I. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut

complex. El se referă doar la o parte din aspectele ce privesc obligaţia de
respectare a demnităţii şi personalităţii omului, obligaţie proclamată prin
art. 1 din Constituţie ca valoare supremă. Constituţia impune autorităţilor
publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată,
recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la
propria sa viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni
- viaţa intimă, viaţa familială, viaţa privată - pe care însă nu le defineşte,
căci nu este rolul reglementărilor constituţionale să dea definiţii. însă,
trebuie observat că o definire a acestor trei noţiuni este dificilă, ele fiind
concepte destul de vaste, dar şi destul de apropiate unul de celelalte;
stabilirea concretă a conţinutului fiecăreia dintre ele revine autorităţilor
care operează cu ele în cazuri şi contexte determinate. Constituţia obligă
autorităţile publice la respectul vieţii intime, familiale şi private şi la
ocrotirea lor împotriva oricăror atingeri, din partea oricărui subiect de
drept (om sau autoritate, grup etc). Nimeni nu poate să se amestece în
viaţa intimă, familială sau privată a persoanei fără consimţământul acesteia,
consimţământ care, desigur, trebuie să fie explicit şi exprimat liber.
48 Tănăsescu
Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile 2

pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Astfel,
judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de judecată în
procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun
serviciu legii sau justiţiei. Se consideră, de asemenea, că este un atentat
la viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea printr-
un aparat oarecare a imaginilor sau a vorbelor pronunţate de o persoană,
fără consimţământul acesteia.
II. Dreptul persoanei la propria imagine intră, de asemenea, în 3
dimensiunile vieţii intime, familiale şi private. Dreptul la propria imagine
şi respectul intimităţii sunt inseparabile. în Franţa, de exemplu, s-au dat
hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia
asupra imaginii sale. Tot aici tribunalele au stabilit că publicarea imaginii
unui minor se poate face numai cu consimţământul său, precum şi cu cel
al titularului puterii părinteşti. Este, de asemenea, interzisă şi, desigur,
sancţionată aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa
conjugală a persoanelor sau a unor date personale.
III. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este un aspect al 4
vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şi
imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul
constituţional, acest drept era încorporat de multă vreme în catalogul
drepturilor omului, chiar dacă nu în mod explicit. Astfel, Declaraţia de
independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) arăta că toţi oamenii se nasc
egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi
se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care
presupun mai mult căutări, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile
de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de
definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi.
Acest drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de a 5
dispune de corpul său sau cea de libertate corporală. Multă vreme această
libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive
cutumiare. De aceea ea apare explicit în legislaţii mult mai târziu decât alte
drepturi şi libertăţi. Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său este
o veche revendicare feministă, strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea
nscului maternităţii. în timp această libertate a cuprins în conţinutul său
Tănăsescu 49
dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se cum se

spune deseori, o nouă etică), transsexualismul (problemă încă discutabilă
juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi
pentru transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică.
6 Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două
aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa
fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie
să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest
drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. în temeiul
acestuia, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete,
investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale sau de altă natură,
de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a
accepta prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a
participa ca subiect la operaţiile de inginerie genetică etc. Prin consacrarea
acestui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care
au apărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu. Uneori acest
drept se confundă cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decât o
amuzantă eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăşi este în afara oricărei
reglementări convenţionale sau legale. Dreptul persoanei de a dispune
de ea însăşi îşi găseşte temeiul juridic şi în art. 7 din Pactul internaţional
privitor la drepturile civile şi politice, potrivit căruia nimeni nu poate fi
supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante şi care interzice, în special, „ca o persoană să fie supusă, fără
consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice".
7 în mod firesc, dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă
limite determinate de protecţia celorlalţi, a grupului social. Fără a intra în
detalii în această privinţă, vom menţiona, printre alte limitări: examenul
sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie; examene
medicale instituite în mediile şcolare şi studenţeşti pentru depistarea unor
maladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea bolilor venerice,
a toxicomaniei, vaccinările obligatorii şi altele.
8 IV. Documente internaţionale. Respectul şi ocrotirea vieţii intime,
familiale şi private, consacrate prin art. 26 din Constituţie, se corelează cu
dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi
politice, care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare
50 Tănăsescu
sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul sau corespon-

denţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană
- spune art. 17 - are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri (atentate). Cât priveşte constituţiile străine, putem
cita pe cea a Spaniei, care prin art. 18 alin. 1, garantează fiecăruia „dreptul
la onoare, la intimita»-personală şi familială şi la propria imagine", pe cea
a Olandei care, prin art. 10, arată că orice persoană are dreptul „la
respectarea vieţii sale private, în afara restricţiilor stabilite prin lege sau
în virtutea unei legi. Legea va stabili reguli în vederea protecţiei vieţii
private cu privire la înregistrarea şi comunicarea de date cu caracter
personal. Legea va stabili reguli cuprinzând drepturile persoanelor de a
lua cunoştinţă de datele înregistrate în legătură cu ele şi de utilizarea lor
şi, de asemenea, de a rectifica aceste date".
Art. 27
Inviolabilitatea (1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni
domiciliului nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2)" De Ia prevederile alineatului (1) se poate deroga
prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei
hotărâri j udecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea
fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectu-
ează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în
afară de cazul infracţiunilor flagrante.
" Alin. (2)-(4) ale art. 27 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin
Tănăsescu 51
Comentariu
1 I. Generalităţi. Respectul personalităţii umane implică şi respectul

domiciliului său, care cuprinde două aspecte şi anume: inviolabilitatea
domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului. Cât
priveşte cel de al doilea aspect, şi-a găsit exprimarea juridică în art. 25 din
Constituţie, privind libera circulaţie.
2 II. Domiciliu. Terminologie juridică. Inviolabilitatea domiciliului
exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane. Deşi în
titlul său art. 27 marchează acest drept prin expresia inviolabilitatea
domiciliului, în conţinutul alin. (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă.
Ambele exprimări sunt, desigur, corecte. Trebuie să avem în vedere că în
dreptul constituţional (şi în cel public, în general) noţiunea de domiciliu
are o accepţiune diferită de cea pe care i-o dă dreptul civil. Se ştie că în
dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are
locuinţa sa statornică şi principală. în dreptul constituţional noţiunea de
domiciliu are o accepţiune iargă, cuprinzând practic atât domiciliul în
sensul dreptului civil cât şi reşedinţa unei persoane fizice. Această
accepţiune largă este utilizată şi în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul
penal. în dreptul constituţional prin domiciliu se înţelege, de fapt, locul
(locuinţa) unde trăieşte o persoană şi familia sa (desigur, dacă are o familie).
El cuprinde nu numai camera în care doarme, camerele unde trăieşte
persoana fizică ci şi dependinţele, curtea, grădina, garajul sau orice loc
împrejmuit ţinând de ele. în unele situaţii însă şi în dreptul constituţional
se utilizează conceptul de domiciliu ca în dreptul civil (vezi, de exemplu,
ocuparea funcţiilor publice). Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu
cea de proprietate sau de proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă
este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul,
dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc,
cameră închiriată). De altfel, inviolabilitatea domiciliului se fundamentează
mai mult pe respectul personalităţii umane decât pe dreptul de proprietate.
3 III. Pătrunderea în domiciliul unei persoane. Din examinarea art. 27

rezultă cu claritate două situaţii distincte privind pătrunderea în domiciliul
unei persoane. O primă situaţie este aceea când se poate pătrunde în
locuinţa unei persoane cu consimţământul acesteia, mai exact cu învoirea
acesteia. Cea de a doua situaţie, derogatorie, este situaţia în care se poate
52 Tănăsescu
pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea acesteia, dar numai în

cazurile prevăzute de art. 27 alin. (2) din Constituţie.
IV. Pătrunderea în domiciliul unei persoane iară învoirea acesteia.
Prin alineatul al doilea, textul constituţional urmăreşte limitarea situaţiilor
în care se poate deroga prin lege de la principiul constituţional de bază în
sensul căruia nimeni, nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. Examinând aceste situaţii
putem observa că acestea sunt necesare, legale şi excepţionale; ele
sunt, de asemenea, limitativ enumerate, nici o lege neputând adăuga
situaţii noi la cele deja stabilite de Constituţie. Juridic, ele exprimă realitatea
că inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi absolută. Inviola-
bilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc
de protejare a răufăcătorilor, nu poate duce la imposibilitatea luării
măsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau averii unei persoane,
apărarea siguranţei naţionale, ordinii publice etc. Situaţiile prevăzute în
acest alineat sunt complexe şi urmează a fi detaliate prin lege.
Dacă în ce priveşte situaţiile prevăzute la literele a), c) şi d) ele sunt
exclusiv acelea în care legea ordonă, pentru aplicarea ei, să se pătrundă
în locuinţa unei persoane (percheziţiile domiciliare, arestarea unei
persoane, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor
asigurătorii), situaţia prevăzută în lit. b) cuprinde şi cazurile în care, deşi
legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei
persoane fără învoirea acesteia. Aceste măsuri formează în drept starea
de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea
vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni,
fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar
salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea
unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca ilicită. în aceste situaţii
fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se consideră
comisă în stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie în anumite
condiţii cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei care exclude
existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale. Se consideră a fi stare de
necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ. în asemenea
situaţii nu numai autorităţile, dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa
unei persoane în scopul de a înlătura primejdia privind viaţa, integritatea
Tănăsescu 53
sau bunurile unei persoane. De asemenea, se mai poate pătrunde în

locuinţa unei persoane, fără învoirea acesteia, şi pentru salvarea unei
persoane care a încercat să se sinucidă sau a unei persoane accidentate
sau, bineînţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru. Asemenea fapte,
comise în atari situaţii, beneficiază de efectele stării de necesitate.
6 Percheziţia. Având în vedere implicaţiile juridice, morale dar şi sociale
ale percheziţiilor, Constituţia consacră acestora două alineate distincte,
în alin. (3) este stabilită autoritatea competentă să dispună percheziţii,
precum şi procedura de efectuare. După revizuirea Constituţiei din 2003
autoritatea competentă este exclusiv judecătorul, iar în ceea ce priveşte
procedura, ea urmează a fi stabilită prin lege, ştiut fiind că regulile
procedurale nu pot aduce atingere substanţei dreptului.
7 Alineatul al patrulea al textului constituţional interzice percheziţiile
în timpul nopţii, în afară de situaţia flagrantului delict. Cât priveşte aceste
dispoziţii ele se explică prin aceea că o acţiune a autorităţilor publice,
legală desigur, trebuie să se efectueze ziua, o percheziţie efectuată noaptea
producând prin ea însăşi efecte nedorite cât priveşte nu numai persoana
în cauză ci şi familia acesteia, eventual vecinii. De aceea, textul
constituţional le interzice. Tratamentul juridic al flagrantului delict este
ca regulă diferit şi, ca atare, în asemenea situaţii, interesul justiţiei (în
sensul cel mai larg) are prioritate. Alineatul (4) nu defineşte expresia „în
timpul nopţii". O constituţie nici nu-şi poate propune aşa ceva. Din punct
de vedere juridic însă problema se pune şi, prin urmare, va reveni legii
obligaţia de a stabili (prin ore) diferenţa dintre „în timpul zilei" şi „în timpul
nopţii". Legea va trebui să aibă în vedere, desigur, şi dimensiunile
astronomice ale acestor noţiuni precum şi deviaţiile orare din timpul unui
an calendaristic, în situaţia în care există un orar de iarnă şi un orar de
vară. Trebuie, de asemenea, precizat că ultimul alineat al art. 27 se referă la
percheziţiile domiciliare. Acest text se delimitează de percheziţiile efectuate
asupra unei persoane care se află fie la domiciliul sau reşedinţa sa, fie
legal la domiciliul sau reşedinţa altuia.
54 Tănăsescu
Art. 28
Secretul Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
corespondenţei poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte
mijloace legale de comunicare este inviolabil.
Comentariu
I. Generalităţi. Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze

posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin
alte mijloace de comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute
de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei.
Acest principiu este rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au
lipsit abuzurile, primitivismul, încălcările repetate.
II. Noţiune. Formulat simplu, prin art. 28 din Constituţie, secretul cores-
pondenţei are totuşi un conţinut complex, plin de semnificaţii şi aspecte juridice.
Prin „corespondenţă" textul constituţional înţelege scrisori, telegrame,
trimiteri poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convor-
birile telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. Formularea art. 28
încearcă să surprindă, şi reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin
care oamenii comunică între ei.
Pentru exercitarea acestui drept fundamental au fost prescrise câteva
reguli riguroase. Astfel, sfera subiectelor de drept faţă de care este ocrotită
corespondenţa cuprinde atât persoanele fizice, cât şi autorităţile publice.
Practic, nimeni nu are dreptul să atenteze la corespondenţa cuiva. în al
doilea rând, nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da publicităţii
o corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui
destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De asemenea,
nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a
divulga conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunoştinţă
întâmplător. Aceleaşi reguli se aplică corespunzător şi în legătură cu alte
trimiteri poştale sau mijloace legale de comunicare între oameni. Obligaţii
aparte revin funcţionarilor din poştă şi telecomunicaţii care, prin natura
muncii lor şi, uneori, prin natura comunicărilor şi trimiterilor (cărţi poştale,
telegrame, convorbiri telefonice prin intermediul centralelor neautomate)
iau cunoştinţă de conţinutul acestor corespondenţe. Ei sunt ţinuţi a
păstra secretul, iar statutul acestor funcţionari trebuie să sancţioneze
aspru orice abatere de la principiul constituţional.
Tănăsescu 55
III. Limite. Nici un drept fundamental nefiind absolut, şi secretul

corespondenţei poate cunoaşte unele limite. în exercitarea sa. Atât
legislaţia cât şi practica juridică au evidenţiat că exerciţiul acestei libertăţi
poate comporta o restrângere necesară în interesul justiţiei, mai exact în
interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor. Acest drept al
magistraţilor de a obţine, reţine, citi şi folosi în proces corespondenţa
care vine sau pleacă de la persoane învinuite de săvârşirea unor fapte
penale trebuie însă a) să fie prevăzut de lege, b) realizat după o procedură
strictă şi c) numai pe bază de ordonanţe scrise, cu respectarea celorlalte
drepturi ale persoanei, mai ales a dreptului la viaţa familială, intimă şi
privată. Legile care vor reglementa aceste restrângeri, vor trebui elabo-
rate numai cu stricta respectare a art. 53 din Constituţie.
Art. 29
Libertatea (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi liber-
conştiinţei tatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici
o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie
ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convin-
gerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să
se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează
potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
(4) în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme,
mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se
bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea
asistenţei religioase în armată, în spitale, în peniten-
ciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit
propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine.
56 Tănăsescu
Comentariu
I. Istoric. într-o accepţiune largă, libertatea conştiinţei este 1

posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o concepţie a
sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este reglementată prin
art. 29 din Constituţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai
ales conţinutul şi denu/nirea sa, precum şi locul ce-1 ocupă în sistemul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în 2
catalogul drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea religioasă (ca
parte a acestei libertăţi) a avut o istorie a sa, îndelungată şi presărată cu
intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şi
dureri. în decursul acestei istorii s-au formulat teorii şi exprimări juridice,
rolul dreptului de factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil,
în formularea conceptului juridic de libertate a conştiinţei şi mai ales în
înţelegerea exprimărilor din art. 29 nu este lipsită de interes menţionarea
celor trei puncte de vedere care s-au susţinut şi se mai pot susţine încă.
Astfel, dacă într-o concepţie se considera că libertatea religioasă include
şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consideră că libertatea
conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte. în fine,
teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea
conştiinţei are o sferă largă cuprinzând în ea şi libertatea religioasă. Mai
mult, se mai consideră că există şi libertatea cultelor ca libertate distinctă.
II. Noţiune. Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea 3

conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima
în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea
înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine
sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea
credinţă. Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească
are un conţinut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai multe
„libertăţi". Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate numai împreună pentru
că există şi se pot concretiza numai împreună şi pentru că ele configurează
din punct de vedere juridic un singur drept, o singură libertate.
Sunt interesante în acest sens şi formulările din Pactul internaţional 4
relativ la drepturile civile şi politice care, în art. 18, consacră dreptul
persoanei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, pe care îl
Tănăseseu 57
defineşte ca implicând libertatea persoanei de a avea sau de a adopta o

religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a manifesta
religia sau convingerea, individual sau în comun, în public sau privat,
prin cult şi rituri, practici şi învăţământ.
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa
şi conţinutul altor libertăţi, precum libertatea cuvântului, libertatea presei,
libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloace de
exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor. Art. 29 din Constituţie dă dreptul
fiecărei persoane de a avea o concepţie a sa proprie despre lumea
înconjurătoare.
în general concepţiile despre lume sunt religioase sau laice. Conştiinţa
omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace administrative,
ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi exterioriza
gândurile sale. Orice constrângere este o încălcare a acestui drept natural
şi imprescriptibil, este o schilodire a spiritului uman. De aceea Constituţia
stabileşte că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere
la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
III. Culte. Raporturile dintre stat şi culte. Mai multe prevederi se
referă la cultele religioase. Trebuie să observăm că termenul cult are
două accepţiuni. într-o accepţiune organică prin cult se înţelege o
asociaţie, o organizaţie religioasă; într-o accepţie funcţională se înţelege
ritualul practicat. în ambele accepţiuni însă cultul religios înseamnă
exteriorizarea unei credinţe religioase, atât prin unirea celor de aceeaşi
credinţă într-o asociaţie religioasă (biserică sau cult), cât şi prin ritualurile
cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile, adunările religioase etc.
Organizarea cultelor religioase este liberă, ea concretizându-se prin
statutele proprii. Dar, mai spune Constituţia, această libertate de organizare
se realizează în condiţiile legii. Urmează, deci, ca o lege să stabilească
aceste condiţii. Este fără îndoială că o asemenea lege nu va putea afecta
libertatea cultelor religioase, ea va stabili unele coordonate juridice care
să facă efective toate dispoziţiile constituţionale privind libertăţile
cetăţeneşti. De altfel, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice, prin art. 18 stabileşte că libertatea de exprimare a religiei şi
convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevăzute de
lege şi care sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţii publice,
moralei sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora. Textul
58 Tănăsescu
constituţional dă rezolvarea juridică şi raporturilor dintre stat şi culte.

în legătură cu aceste raporturi trebuie doar să menţionăm că istoria şi
dreptul comparat au practicat şi practică trei mari formule: a) statul,
autoritate politică, se confundă cu autoritatea religioasă; b) statul se
poate alia cu autoritatea religioasă; şi c) statul adoptă o poziţie de
indiferenţă cu privire la religii şi, evitând a le favoriza sau a le contracara,
veghează ca exerciţiulcultelor să nu tulbure ordinea publică. Constituţia
României consacrând separarea statului de biserică, garantează
autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv
prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare,
în azile şi orfelinate.
IV. Raporturile dintre culte. O altă realitate căreia prevederile
constituţionale îi dau expresie juridică priveşte raporturile dintre religii
(culte) între ele, căreia i se aduce o rezolvare în concordanţă cu prevederile
instrumentelor internaţionale în materie. Astfel, garantând libertatea
conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea între credincioşi şi necredin-
cioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţă şi de respect reciproc
între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase, ca şi între
credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele
religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii şi moralei, spirituale şi
religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace,
acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă, aşa cum a statuat şi Curtea
Constituţională în jurisprudenţa sa.
V. Educaţia religioasă. Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca
un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul
natural dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor.
In mod firesc creşterea şi educaţia copiilor în familie se face în concordanţă
cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi şi o relaţie
spirituală, părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori juridică
pentru faptele şi actele, pentru atitudinile copiilor lor minori. In acelaşi
mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilor
minori revine altor persoane decât părinţii fireşti. Exprimând aceste
corelaţii, libertăţi şi răspunderi morale, religioase, politice şi juridice,
Constituţia stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit
propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine,
aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa.
Tănăsescu 59
Art. 30
Libertatea (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau
de exprimare a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu
grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa
publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în
masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia
demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi
nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială,
de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la sepa-
ratism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru
creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului
sau realizatorului, autorului, organizatorului manifes-
tării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare,
al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.
Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Comentariu
I. Generalităţi. Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale de

orice fel intră în circuitul juridic numai dacă sunt exteriorizate,
comunicate, exprimate. Aceasta pentru simplu motiv că, atâta timp cât
rămân în universul spiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de
alţii, de către ceilalţi, gândirea umană rămânând încă un domeniu protejat
natural de indiscreţia semenilor.
60 Tănăsescu
II. Noţiune. Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de 2

exprimare consacrată prin Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului
de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin
alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele
religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Aşa cum este reglementată la
nivel constituţional libertatea de exprimare are un conţinut complex. Ea
este una din cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, o libertate de tradiţie,
cunoscută fie sub această denumire, fie sub denumirile diferitelor aspecte
ale sale, libertatea cuvântului sau libertatea presei.
Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce forme şi 3
mijloace se poate realiza acest lucru. Astfel, pot fi exprimate liber, gândurile,
opiniile, credinţele şi creaţiile de orice fel. Această formulare largă exprimă
atât domeniul reglementat cât şi imposibilitatea nominalizării prin Constituţie
a tuturor creaţiilor spirituale pe care mintea iscoditoare a omului le poate
imagina şi realiza, fantezia umană fiind nemăsurată şi imprevizibilă. De
aceea, prin formularea creaţii de orice fel textul constituţional reuşeşte să
fie eficient şi cuprinzător. Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare
textul constituţional este de asemenea cuprinzător: viu grai, scris, imagini,
sunete, alte mijloace de comunicare în public.
III. Condiţii. Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetăţenească 4

trebuie realizată în public. Exprimarea în „public" este definitorie pentru
conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul public fiind desigur cel
definit prin legi. Am menţiona astfel că art. 152 C. pen. defineşte ce
înseamnă, în sensul legii penale, o faptă săvârşită în public.
IV. Cenzura. Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, posibilitatea 5
de a crea şi a exprima creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane
au dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare; interzicerea
cenzurii; responsabilitatea. Aceste reguli au avut o istorie aparte, forţa
libertăţii de exprimare (mai ales libertatea presei) fiind, din păcate, deseori
contracarată nu prin inteligenţă, ci prin cenzură severă şi răspundere
exagerată. Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o
prevedere constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare. De
asemenea, este interzisă suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unei
publicaţii, ca sancţiune, este o sancţiune exagerată, ea vine, prin duritatea
sa, în conflict cu ideea de respect a libertăţilor umane. Faţă de art. 25 din
Tănăsescu 61
Constituţia României din anul 1923, Constituţia actuală nu interzice şi

suspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune
atât de severă ca suprimarea. Faptul că prin Constituţie ea nu este explicit
interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în
lege (legea presei, de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea
sancţiune trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica în
domeniul presei.
V. Libertatea de a înfiinţa publicaţii. Libertatea de exprimare ridică şi
probleme de ordin material, fapt ce explică prezenţa unor asemenea
dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de exprimare are, aşa cum
am mai arătat, un conţinut complex care cuprinde, pe de o parte, un aspect
spiritual şi, pe de altă parte, un aspect material. Aspectul material care
priveşte, de fapt, toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru
libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei
unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc. De aceea,
prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a
înfiinţa publicaţii. De aici rezultă permisiunea înfiinţării şi gestionării unor
asemenea structuri care să asigure baza materială necesară. Pentru a garanta
libertatea de exprimare, se permite legii să poată impune mijloacelor de
comunicare în masă, obligaţia de a face publică sursa finanţării. Această
prevedere constituţională se interpretează ca o garanţie a acestei libertăţi
şi, mai ales, a responsabilităţii atât de necesare în acest domeniu.
VI. Limitări. Libertatea de exprimare permite subiectelor de drept să

participe la viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public
gândurile, opiniile, credinţele etc. Dar această libertate de exprimare nu
poate fi absolută şi, ca atare, este supusă unor coordonate juridice. Aceste
coordonate juridice trebuie să fie însă expres prevăzute de lege şi necesare
ocrotirii unor valori politice, economice, sociale, umane. Sub acest aspect
este interesant de remarcat că Pactul internaţional privitor la drepturile
civile şi politice, prin art. 19 alin. (3), stabileşte că exerciţiul libertăţii de
exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că
poate fi supus anumitor restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin
lege şi sunt necesare: respectului drepturilor sau reputaţiei altora;
salvgardării siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii
publice. Tot acest Pact, prin art. 20, stabileşte că legile trebuie să interzică:
62 Tănăsescu
propaganda în favoarea războiului; apelarea la ură naţională, rasială sau

religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la
violenţă. Rezultă, fără putinţă de tăgadă, că existenţa unor limitări în
acest domeniu este deja consacrată, pentru a se preîntâmpina abuzul în
exerciţiul libertăţii de exprimare. într-o asemenea viziune juridică,
dispoziţiile constituţionale interzic acele exprimări care urmăresc:
prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul
său la propria imagine; defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică; manifestări
obscene, contrare bunelor moravuri. Din aceasta rezultă ideea de protecţie
constituţională a unor importante valori umane, statale, publice.
VII. Răspundere juridică. Existenţa unor coordonate juridice 8

înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare implică şi
răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus pentru
abuzul în exercitarea acestei libertăţi aşa de importante. De aceea art. 30
stabileşte formele răspunderii şi subiectele răspunderii. Astfel, în alin.
(8) sunt stabilite explicit două forme ale răspunderii şi anume răspunderea
civilă şi răspunderea penală. Cât priveşte răspunderea civilă, textul
constituţional stabileşte că ea revine editorului sau realizatorului,
autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului
de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.
Pnn exprimarea „în condiţiile legii" se dă legiuitorului misiunea de a stabili
în detaliu condiţiile stabilirii răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea
răspunderii civile, pe cei răspunzători. Cât priveşte ordinea în care se
răspunde ea este cea stabilită expres prin textul constituţional, acesta
urmărind de fapt să asigure responsabilitatea necesară într-un domeniu
atât de important. Privitor la răspunderea pentru delictele de presă (răspun-
dere penală) ea va fi cea stabilită prin lege.
Tănăsescu 63
Art. 31
Dreptul la (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie
informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le
revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a
cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra
problemelor de interes personal.
(3)" Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze
măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea
naţională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi pri-
vate, sunt obligate să asigure informarea corectă a
opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt
autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi
politice importante exercitarea dreptului la antenă.
Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar
asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.
Comentariu
1 I. Noţiune. Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia

României din instrumentele juridice internaţionale în acest domeniu. El
este un adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi
spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi
mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele
religioase şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea
recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică, economică,
ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie este complex,
dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare. Articolul 31 dă expresie
juridică unui conţinut complex şi dinamic, garantând accesul persoanei la
orice informaţie de interes public. Dacă privim în general conţinutul
"Alin. (3) al art. 31 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 13
64 Tănăsescu
dreptului la informaţie, cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată

prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai ales luate
de autorităţile publice; accesul liber la sursele de informaţie publică,
ştiinţifică şi tehnică, socială, culturală, sportivă etc; posibilitatea
persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi
televiziune^ obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile
materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice
natură. Dreptul la informaţie presupune şi colaborare internaţională.
Articolul 31 din Constituţie cuprinde dispoziţii privind: a) informaţiile
în general, atunci când în alin. (2) foloseşte exprimarea „orice informaţie
de interes public"; b) informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte
de către autorităţile publice - alin. (2); c) informaţii cu caracter per-
sonal - alin. (2).
II. Garanţii juridice. Asigurând dreptul la informaţie, Constituţia
stabileşte obligaţii corelative în sarcina autorităţilor publice: de a informa
corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public dar şi de ordin per-
sonal; de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă; de a asigura
protecţia tinerilor şi securitatea naţională. Trebuie să subliniem că dreptul
la informaţie (şi această subliniere marchează exact dimensiunile acestui
drept) priveşte numai informaţiile de interes public. De aici rezultă că
acest drept nu implică nici accesul la informaţii cu caracter secret, nici
obligaţia autorităţilor publice de a da asemenea informaţii. Anumite
informaţii nu trebuie şi nu pot fi date, cum ar fi de exemplu unele informaţii
cu caracter judiciar sau privind anchete parlamentare, informaţii privind
apărarea naţională sau siguranţa naţională etc.
III. Mijloace de informare în masă. Având în vedere rolul aparte în
realizarea dreptului la informaţie a mijloacelor de informare în masă, în
mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora,
în primul rând, trebuie menţionat dreptul la antenă care revine
principalelor grupuri sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui drept
revine serviciilor publice de radio şi televiziune. Este o prevedere
constituţională de mare importanţă, pentru că aceste servicii fiind
autonome, ar fi putut să refuze asigurarea unui asemenea drept. Desigur,
s-ar putea pune problema de a şti ce sunt sau care sunt grupurile sociale
şi politice importante. Constituţia, ca şi în alte cazuri, nu a mers până la
Tănăsescu 65
detalii, până la cataloage concrete. Este şi imposibil ca printr-o constituţie

să se facă o asemenea precizare. Este clar însă că forţele sociale şi politice
reprezentate în sistemul de guvernare sunt cuprinse în această formulare
mai largă. în plus, asemenea definiri şi detalieri se vor face prin Legea
electorală, mai ales prin dispoziţiile legale privind campania electorală etc,
prin care se vor determina toate aspectele privind durata şi numărul timpilor
de antenă. De altfel, chiar alin. (5) face trimiterea la legea organică. în al
doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de
a asigura informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în
valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de informaţie şi
anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi, desigur, corectitudinea.
5 IV. Limitări. Dreptul la informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de
exprimare şi de răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite
coordonate juridice, anumite limite. Este şi motivul pentru care prin
alin. (3) se stabileşte că prin exercitarea acestui drept nu se poate şi nu
trebuie să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea
naţională. Cât priveşte serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia
a impus adoptarea unei legi organice relative la organizarea lor şi controlul
parlamentar al activităţii lor. Revizuirea constituţională din 2003 a făcut
mai mult decât o simplă modificare de cosmetizare a textului atunci când a
înlocuit termenul de siguranţă naţională cu cel de securitate naţională, în
cuprinsul alin. (3) al art. 31. Dincolo de considerente legate de
omogenitatea textului normativ şi simetrie terminologică (aceeaşi sintagmă
fiind înlocuită şi în alte articole ale Constituţiei) modificarea ilustrează şi o
racordare a României la circuitul internaţional în acest domeniu şi adaptarea
legislaţiei sale la cerinţele rezultate din participarea activă la organizaţii
internaţionale de apărare comună.
Art. 32
Dreptul la (1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul
învăţătură general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel
profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin
alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.
66 Tănăsescu
(2) învăţământul de toate gradele se desfăşoară în

limba română. în condiţiile legii, învăţământul se poate
desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a
putea fi instruite în această limbă sunt garantate;
modalităţile de exercitare a acestor drepturi se
stabilesc prin lege.
(4) " învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii.
Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor
proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţio-
nalizaţi, în condiţiile legii.
(5) învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi
de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
(6) Autonomia universitară este garantată.
(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios,
potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. în şcolile
de stat, învăţământul religios este organizat şi
garantat prin lege.
Comentariu
I. Noţiune. Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, 1

de aceea el nu poate lipsi din catalogul drepturilor fundamentale. Dreptul
la învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin
semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept
implicate în realizarea sa. în ce priveşte conţinutul, se poate remarca nu
numai multitudinea elementelor componente, ci şi un specific juridic
rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la
învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, se explică obligativitatea
unor forme de învăţământ (primar, general etc). Acest conţinut mixt
determină şi specificul reglementărilor constituţionale şi legale. Exercitarea
Alin. (4) şi (5) ale art. 32 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin
art. I pct. 14 din Legea nr. 429/2003.
Tănăsescu 67
detalii, până la cataloage concrete. Este şi imposibil ca printr-o constituţie

să se facă o asemenea precizare. Este clar însă că forţele sociale şi politice
reprezentate în sistemul de guvernare sunt cuprinse în această formulare
mai largă. în plus, asemenea definiri şi detalieri se vor face prin Legea
electorală, mai ales prin dispoziţiile legale privind campania electorală etc,
prin care se vor determina toate aspectele privind durata şi numărul timpilor
de antenă. De altfel, chiar alin. (5) face trimiterea la legea organică. în al
doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de
a asigura informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în
valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de informaţie şi
anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi, desigur, corectitudinea.
5 IV. Limitări. Dreptul la informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de
exprimare şi de răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite
coordonate juridice, anumite limite. Este şi motivul pentru care prin
alin. (3) se stabileşte că prin exercitarea acestui drept nu se poate şi nu
trebuie să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea
naţională. Cât priveşte serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia
a impus adoptarea unei legi organice relative la organizarea lor şi controlul
parlamentar al activităţii lor. Revizuirea constituţională din 2003 a făcut
mai mult decât o simplă modificare de cosmetizare a textului atunci când a
înlocuit termenul de siguranţă naţională cu cel de securitate naţională, în
cuprinsul alin. (3) al art. 31. Dincolo de considerente legate de
omogenitatea textului normativ şi simetrie terminologică (aceeaşi sintagmă
fiind înlocuită şi în alte articole ale Constituţiei) modificarea ilustrează şi o
racordare a României la circuitul internaţional în acest domeniu şi adaptarea
legislaţiei sale la cerinţele rezultate din participarea activă la organizaţii
internaţionale de apărare comună.
Art. 32
Dreptul la (1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul
învăţătură general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel
profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin
alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.
66 Tănăsescu
(2) învăţământul de toate gradele se desfăşoară în

limba română. în condiţiile legii, învăţământul se poate
desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a
putea fi instruite în această limbă sunt garantate;
modalităţile de exercitare a acestor drepturi se
(4) " învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii.
Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor
proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţio-
nalizaţi, în condiţiile legii.
(5) învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi
de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
(6) Autonomia universitară este garantată.
(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios,
potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. în şcolile
de stat, învăţământul religios este organizat şi
garantat prin lege.
Comentariu
I. Noţiune. Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie,

de aceea el nu poate lipsi din catalogul drepturilor fundamentale. Dreptul
la învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin
semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept
implicate în realizarea sa. în ce priveşte conţinutul, se poate remarca nu
numai multitudinea elementelor componente, ci şi un specific juridic
rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la
învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, se explică obligativitatea
unor forme de învăţământ (primar, general etc). Acest conţinut mixt
determină şi specificul reglementărilor constituţionale şi legale. Exercitarea
Tănăsescu 67
dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei

pentru ca aceasta să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol
util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina
dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea
respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii,
toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase,
promovarea ideii de pace. Iată numai câteva temeiuri pe care se sprijină
reglementările constituţionale în acest domeniu, temeiuri ce rezultă din
pactele şi tratatele internaţionale în domeniu.
2 II. Modalităţi de realizare. Prin art. 32, Constituţia stabileşte formele
organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură: învăţământul
general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional,
învăţământul superior şi alte forme de perfecţionare. Constituţia nu
enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale,
tradiţionale. Dar, prin formularea „alte forme de instrucţie şi perfecţionare",
permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin care dreptul la învăţătură
se va putea realiza.
3 III. Instituţii de învăţământ. Unele dispoziţii constituţionale privesc

instituţiile de învăţământ. Din analiza acestor dispoziţii rezultă că există
trei categorii de instituţii de învăţământ, de stat, particulare şi
confesionale. Această enumerare nu utilizează un criteriu omogen, dar
menţionează unele noutăţi pentru sistemul constituţional românesc,
recunoscând existenţa nu doar a instituţiilor particulare de învăţământ, ci
şi a celor confesionale (realitate receptată după revizuirea Constituţiei
din 2003). Indiferent de categoria din care fac parte, toate instituţiile de
învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii,
aşa cum s-a stabilit în urma revizuirii constituţionale. Pentru o singură
categorie de instituţii de învăţământ constituantul a prevăzut o regulă
specifică, existentă însă şi în alte legi fundamentale (de exemplu art. 6 din
Constituţia Greciei), anume garantarea la nivel constituţional a autonomiei
universitare. Din această prevedere constituţională rezultă anumite
obligaţii pentru legiuitor în reglementarea mai ales a funcţionării
instituţiilor de învăţământ.
4 IV. Gratuitatea învăţământului. Dreptul la învăţătură, mai mult decât

alte drepturi şi libertăţi, implică obligaţii şi prestaţii materiale din partea
68 Tănăsescu
statului. în afara obligaţiilor ce rezultă din reglementările care stabilesc

asigurarea dreptului la învăţătură, în mod distinct se garantează
gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii, precum şi
posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor şi
tinerilor care provin din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi.
Anumite explicaţii se impun. Este fără îndoială că învăţământul obligatoriu
trebuie să fie gratuit şi aceasta, am spune, fără deosebire de realizarea sa
în forme statale sau particulare. De mare interes cât priveşte gratuitatea
învăţământului sunt şi prevederile art. 13 din Pactul internaţional relativ
la drepturile economice, sociale şi culturale care practic recomandă
gratuitatea în toate formele de învăţământ. Prin referirea la condiţiile care
urmează să fie stabilite prin lege dispoziţia constituţională permite, cum
este şi firesc, stabilirea unor criterii şi condiţii care să valorifice principiul
la adevărata sa valoare juridică şi morală. Acelaşi lucru este valabil şi în
privinţa burselor sociale de studiu, care favorizează accesul la educaţie
al persoanelor ce provin din medii defavorizate, dar în condiţii care urmează
a fi mai detaliat precizate printr-o lege.
V. învăţământ religios. O mare componentă a dreptului la educaţie şi 5
învăţământ este învăţământul religios. în acest domeniu, în afara
menţionării posibilităţii de a organiza instituţii de învăţământ de stat cu
specific confesional, Constituţia stabileşte două reguli, una privind
învăţământul religios organizat de culte şi a doua privind învăţământul
religios în şcolile de stat. Prima regulă asigură libertatea învăţământului
religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. Este o regulă ce
transpune în domeniul învăţământului exigenţele juridice ale libertăţii
conştiinţei. Cât priveşte învăţământul religios în şcolile de stat, textul
prevede că este organizat şi garantat prin lege. Deosebirea de regim
juridic este evidentă. Legea îl va organiza, îl va garanta, dar astfel încât să
nu contravină marilor principii ce rezultă din art. 29 din Constituţie. într-o
asemenea viziune legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul
religios în şcolile de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere
dând satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor
sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.
VI. Limba în care se realizează. Organizarea şi desfăşurarea 6

învăţământului trebuie să se realizeze în limba oficială a statului. Potrivit
Tănăsescu 69
art. 13, în România, limba oficială este limba română. Pentru a transpune
acest principiu şi în domeniul învăţământului, dar pentru a valorifica şi
alte reguli în acest domeniu, dispoziţiile constituţionale stabilesc două
reguli. Prima regulă este o reiterare a celei din art. 13 cu aplicaţie la
învăţământ, în sensul că limba română este cea în care se desfăşoară
învăţământul de toate gradele. Este o regulă constituţională firească.
Constituţia ia însă în considerare şi realitatea că în România există şi
cetăţeni români de altă naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi, germani,
lipoveni, armeni etc. Aceşti cetăţeni români au, potrivit art. 6, dreptul la
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase. Mai mult, potrivit Documentului Reuniunii de la
Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. (1990),
„Statele participante se vor strădui să garanteze că persoanele care aparţin
minorităţilor naţionale, independent de faptul că ele vor trebui să înveţe
limba sau limbile oficiale ale statului respectiv, să aibă posibilitatea să
înveţe limba lor maternă sau să fie instruite în această limbă, precum şi,
dacă este posibil şi necesar, să o utilizeze în raporturile lor cu autorităţile
publice, conform legislaţiei naţionale în vigoare". Corelându-se cu aceste
realităţi şi reglementări, Constituţia garantează dreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul
de a putea fi instruite în această limbă. Legea urmează să stabilească
modalităţile de exercitare a acestor drepturi. Textul constituţional are însă în
vedere şi o altă realitate, mai exact o perspectivă strâns legată de libera
circulaţie nu numai a oamenilor ci şi a ideilor, a informaţiilor. Aceasta
presupune şi o pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca
învăţământul să se poată desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională,
desigur, în condiţiile legii.
Art. 33 •»
Accesul (1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii.
(2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea
şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale
nu poate fi îngrădită.
"Art. 33 a fost introdus prin art. I, pct. 15 din Legea nr. 429/2003.
70 Tănăsescu
(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii

spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea
artelor, protejarea şi conservarea moştenirii
culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane,
promovarea valorilor culturale şi artistice ale
României în lume.
Comentariu
I. Corelaţii. Accesul ia cultură este un drept fundamental nou, 1

introdus în urma revizuirii Constituţiei din 2003, adevărat complement al
dreptului la învăţătură exprimat în Legea fundamentală şi, împreună cu
acesta, parte integrantă a unui drept Ia educaţie văzut într-un sens mai
larg, de posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de acces la informaţia
cu caracter educativ şi cultural. Trebuie observat că dreptul de acces
liber şi nediscriminatoriu la cultură constituie o noutate pentru sistemele
constituţionale în genere dar el este deja reglementat în alte Constituţii
adoptate relativ recent (de exemplu art. 23 din Constituţia Bulgariei).
II. Noţiune. Noua reglementare constituţională pune accentul pe 2

posibilitatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, care nu trebuie să
fie îngrădită de nimeni, nici de autorităţile publice, dar nici de alte
persoane. însă şi acest drept are un conţinut normativ complex, el fiind
reglementat ca o obligaţie de abţinere din partea statului de a aduce vreo
atingere posibilităţii oricărei persoane de a accede la valorile culturii
naţionale, inclusiv cea a minorităţilor naţionale, şi la patrimoniul cultural
universal, dar şi ca o obligaţie pentru stat de a desfăşura un amplu efort,
la nivel normativ, instituţional şi concret-material, pentru a asigura
păstrarea identităţii spirituale a oricărei persoane.
III. Titularii dreptului. Este interesant de observat în acest context 3
că titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci toate persoanele
cărora nu trebuie să le fie îngrădit accesul la valorile culturale naţionale şi
universale. Fireşte însă că statului român nu îi poate reveni obligaţia de
asigura condiţiile efective de realizare a acestui drept decât pentru cetăţenii
proprii, iar acest aspect urmează a fi reglementat printr-o lege ulterioară.
Tănăsescu 71
Art. 34
Dreptul la (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea
sana a,n igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului
de asigurări sociale pentru boală, accidente, mater-
nitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor
medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte
măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a
persoanei se stabilesc potrivit legii.
Comentariu
1 I. Noţiune. Preluând coordonate juridice de principiu din Pactul

internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
art. 34 din Constituţie consacră un drept complex la ocrotirea sănătăţii.
Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă,
prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea
calităţilor sale fizice şi mentale care să-i permită o reală şi eficientă
participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală. Aşa
cum rezultă din prevederile instrumentelor juridice internaţionale în acest
domeniu, realizarea acestui drept implică obligaţiile şi eforturile statului
pentru: scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum
şi dezvoltarea sănătoasă a copilului; îmbunătăţirea tuturor aspectelor
igienei mediului înconjurător şi ale igienei industriale; profilaxie şi
tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum
şi lupta împotriva acestor maladii; crearea de condiţii care să asigure
servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală etc.
2 II. Obligaţiile statului. Textul constituţional răspunde exigenţelor

juridice şi practice în domeniul ocrotirii sănătăţii. Garantând dreptul la
ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative clare şi ferme în
sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea
igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru
autorităţile publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii
legislative misiunea de a reglementa principalele domenii şi aspecte
72 Tănăsescu
Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale Al*t. 35
nrecum: asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a

sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul
exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale.
x
Art. 35 >
Dreptul (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un
Ia mediu mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
sănătos p) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea
acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a
proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
Comentariu
I. Generalităţi. Continuare firească a prevederilor constituţionale

referitoare la ocrotirea sănătăţii, dreptul la un mediu înconjurător sănătos
îşi dezvăluie pe deplin valenţele de drept de generaţia a treia prin
modalitatea în care este consacrat în Constituţie. Introdus în textul
Constituţiei României ca urmare a revizuirii realizate în cursul anului 2003,
acest nou drept fundamental era implicit menţionat la nivel constituţional
şi înainte de modificarea Legii fundamentale, în art. 134 (potrivit numerotării
anterioare) acolo unde se preciza că „statul trebuie să asigure: (...) e)
refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic". Evoluţia realităţilor sociale a dovedit că stabilirea
unor adevărate obiective prin precizarea unor obligaţii în această materie
pentru stat trebuie însoţită şi de prevederea unor veritabile drepturi
subiective ale persoanelor, care să ofere posibilitatea unei mai clare definiţii
a tipurilor de acţiune la care este ţinut statul.
II. Titularii dreptului. Articolul 35 din Constituţie precizează că statul

recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt doar
cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de drept. Pentru a realiza
"Art. 35 a fost introdus prin art. I pct. 16 din Legea nr. 429/2003.
Tănăsescu 73
acest obiectiv statul este ţinut să instituie şi să asigure cadrul legislativ

necesar pentru exercitarea deplină a dreptului. Dincolo de obligaţiile de ordin
legislativ care îi sunt impuse prin chiar textul constituţional însă, starul trebuie
să participe activ la cooperarea internaţională în acest domeniu, ştiut fiind că
problema protecţiei mediului înconjurător face tot mai des în zilele noastre
obiectul nu doar al colaborărilor în plan ştiinţific, dar mai ales al negocierilor
politice şi al documentelor internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă, de
multe ori, acestea nu îmbracă în mod necesar forma constrângătoare a unor
obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare.
3 III. Noţiune. Dreptul la un mediu sănătos are un conţinut normativ

complex, el fiind un drept subiectiv dar, în acelaşi timp, şi o obligaţie
pentru orice subiect individual de drept. Obligaţia proprietarilor de a
respecta sarcinile referitoare la protecţia mediului era menţionată în
Constituţia noastră şi înainte de revizuire sa, dar ca o obligaţia corelativă
a dreptului de proprietate. Modificarea Legii fundamentale face din
protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător o veritabilă obligaţie juridică
pentru toate subiectele de drept, persoane fizice, persoane juridice sau
autorităţi ale starului.
Art. 36
Dreptul de vot (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani,
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi
sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin
hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale.
Comentariu
I. Dreptul de vot. Dreptul de a alege. Dreptul de vot este un drept

fundamental înscris, de regulă, în categoria drepturilor electorale
fundamentale, denumite şi drepturi exclusiv politice, întrucât prin
intermediul lor cetăţenii participă în mod direct la guvernare.
Denumirea acestui drept fundamental necesită unele precizări, căci
unele legi fundamentale îl consacră şi cu denumirea de drept de a alege.
74 Tănăsescu
Fără a intra în prea multe detalii şi explicaţii privind terminologia juridică

si sursele doctrinare sau legislative ale unuia sau altuia dintre textele
constituţionale, trebuie totuşi să remarcăm că într-un limbaj riguros
ştiinţific există deosebiri între alegere şi votare. Astfel, se foloseşte
termenul alegere atunci când cetăţenii aleg membrii unei autorităţi publice.
Dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex, care conţine
elemente constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de
nivelul legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind doar votul
(sau dreptul de vot). în schimb, se utilizează termenul de vot atunci când
cetăţenii se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau hotărâri, existând
sinonimie între votare şi referendum.
II. Titularii dreptului. Trebuie precizat că dreptul de vot are ca titulari 3
doar pe cetăţenii români, numai aceştia putând să participe nemijlocit la
exercitarea puterii statale şi la desemnarea autorităţilor reprezentative
ale statului. Revizuirea Constituţiei din 2003 a făcut posibilă exercitarea
dreptului de a alege şi de către cetăţenii Uniunii Europene, rezidenţi în
România, în condiţiile art. 16 alin. (4), însă doar în cadrul alegerilor pentru
desemnarea autorităţilor administraţiei publice locale, alegeri prin care
nu se exprimă suveranitatea de stat.
III. Trăsături. Regim juridic. Reglementarea dreptului de vot din 4
Constituţia României reflectă trăsăturile votului, aşa cum sunt ele
exprimate în primul alineat al art. 62 din Legea fundamentală. Astfel, în
România, votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Cetăţeanul român poată participa la vot dacă a împlinit vârsta de 18 ani
cel mai târziu până în ziua alegerilor inclusiv, dacă este în deplinătatea
facultăţilor mintale şi are aptitudinea morală de a vota. Vârsta minimă de
18 ani permite o largă participare la vot a tinerilor, ea fiind vârsta la cai e
o persoană are maturitatea politică necesară exercitării dreptului de vot.
La această vârstă persoana capătă capacitatea electorală care este un
aspect al capacităţii de drept constituţional. Deplinătatea facultăţilor
mintale este o condiţie firească, elementară şi de aceea Constituţia nu
acordă drept de vot debililor ori alienaţilor mintal puşi sub interdicţie.
Astfel se realizează o dublă protecţie juridică, atât a persoanelor în cauză,
cât şi a întregii societăţi, actul votării implicând responsabilitatea alegerii
făcute. Cât priveşte aptitudinea morală de a vota, Constituţia stabileşte
m
Tănăsescu 75
A r t . 37 Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
că nu o au persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă,

la pierderea drepturilor electorale. Putem observa că în România votul este cu
adevărat universal, condiţiile cerute de lege fiind fireşti, minimale şi rezonabile.
IV. Limite. Faţă de această redactare a textului constituţional, ar putea
fi ridicate două probleme juridice: una privind persoanele arestate
preventiv şi alta privind persoanele aflate în executarea unei pedepse
privative de libertate. Cu privire la prima categorie de persoane va trebui
să observăm că nici un impediment legal sau practic nu există în calea
exercitării dreptului de vot. în baza art. 23 alin. (11), aceste persoane se
bucură de prezumţia de nevinovăţie şi, prin urmare, de deplinătatea
exercitării drepturilor lor politice şi civile. Ca atare, pentru aceste persoane,
în măsura în care ele îndeplinesc şi celelalte condiţii stabilite prin art. 36
din Constituţie, legea electorală trebuie să creeze condiţiile exercitării
dreptului de vot. în schimb, pentru persoanele care se află în executarea
unei pedepse privative de libertate soluţia nu poate fi aceeaşi. Dificultăţi
de ordin practic şi juridic pledează pentru soluţia suspendării exerciţiului
dreptului de vot în asemenea cazuri, având în vedere şi prevederile art. 53
din Legea fundamentală.
Art. 37
Dreptul de (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot
a fi ales care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16
alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în
partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) " Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua
alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru
a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele
administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de
ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de
ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
11
Alin. (2) al art. 37 este reprodus aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din
Legea nr. 429/2003.
76 Tănăsescu
Comentariu
I. Caracterizare. Cel de-al doilea drept fundamental exclusiv politic de 1
tradiţie, respectiv dreptul de a fi ales, este reglementat în Constituţie la
art. 37. Fiind vorba de un drept prin care cetăţenii pot participa la guvernare,
şi el revine doar unei categorii precis delimitate de subiecte de drept. Din
analiza dispoziţiilor constituţionale rezultă că un cetăţean poate fi ales ca
deputat, senator, şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are
drept de vot şi dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite de constituant.
Adăugarea unor condiţii suplimentare decât cele prevăzute pentru dreptul
de vot se motivează prin importanţa acestor demnităţi publice, prin rolul
organelor reprezentative în exercitarea puterii suverane a poporului, prin
ideea unei reprezentări responsabile şi eficiente care presupune un grad
sporit de maturitate politică şi civică, o onorabilitate mai strictă.
II. Regim juridic. O primă condiţie pentru a avea dreptul de a fi ales 2

constă în îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru dreptul de vot. La
acestea, se adaugă cumulativ şi cele prevăzute de art. 16 alin. (3), potrivit
cărora cetăţeanul trebuie să aibă domiciliul în ţară şi cetăţenia română.
Aceste prevederi au suferit şi ele modificări, în urma revizuirii consti-
tuţionale, condiţia referitoare la exclusivitatea cetăţeniei române nemaifiind
reţinută. Prin urmare, şi cetăţenii care au dublă cetăţenie pot fi aleşi în
autorităţile publice reprezentative române.
O altă condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoanei să 3
nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, în conformitate cu
prevederile art. 40 alin. (3). Potrivit acestuia, nu pot face parte din partide
politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici
stabilite de lege. Motivaţia textului constituţional este relativ evidentă şi
ea ţine de necesitatea de a avea alegeri libere şi corecte, aşa cum se
precizează şi în art. 2 din Constituţie, în urma revizuirii. Trebuie precizat
însă că aceste persoane nu pot fi alese, dar limitarea funcţionează doar
pe perioada cât persoana ocupă una din funcţiile nominalizate în art. 40
alin. (3). Dacă una din aceste persoane doreşte să candideze în alegeri, ea
o poate face, dacă în prealabil demisionează din funcţia pe care o are, iar
demisia trebuie să fie dovedită cu ocazia înregistrării candidaturii.
Tănăsescu 77
A r t . 38 Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
4 în fine, Constituţia pune şi limite minime de vârstă. Dacă pentru

dreptul de vot limita minimă este de 18 ani, pentru dreptul de a fi ales,
pretutindeni în lume, această limită este substanţial mai ridicată. Explicaţia
se regăseşte în importanţa acestor demnităţi publice, în marea
responsabilitate ce revine celor desemnaţi să guverneze, responsabilitatea
care-şi găseşte suport de credibilitate şi în maturitatea şi experienţa practică
a candidaţilor. De aceea art. 35 din Constituţie stabileşte trei limite minime
de vârstă pentru cei care candidează şi deci pot fi aleşi şi anume: 23 de ani
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentru
Camera Deputaţilor sau organele locale; 33 de ani împliniţi până în ziua
alegerilor inclusiv pentru cei care candidează pentru Senat; şi 35 de ani
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv pentru cei care candidează pentru
funcţia de Preşedinte al României. Revizuirea Constituţiei din 2003 a
introdus o diferenţiere între vârsta minimă pentru dreptul de a fi ales în
Senat şi cea prevăzuta pentru funcţia de Preşedinte, în general în lume
coborârea vârstei minime pentru exercitarea drepturilor electorale fiind
considerată ca o dovadă a tendinţei generale de accentuare a caracterului
democratic al alegerilor.
5 III. Sancţiuni. Cele de mai sus fiind condiţii constituţionale de

eligibilitate, îndeplinirea lor trebuie verificată cu mare atenţie, încă de la
propunerea şi înregistrarea candidaturilor în alegeri. Orice nesocotire a
acestor condiţii atrage nulitatea alegerii, de aceea înregistrarea
candidaturilor trebuie făcută numai cu verificarea atentă a îndeplinirii
condiţiilor legale.
Art. 38 »>
Dreptul de în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană,
a fi ales în cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
Parlamentul Parlamentul European.
European
11
Art. 38 a fost introdus prin art. unic pct. 18 din Legea nr. 429/2003.
78 Tănăsescu
Comentariu
I. Generalităţi. Drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi 1
cetăţeneşti fundamentale. în clasificările date drepturilor fundamentale,
drepturile electorale sunt grupate, de regulă, într-o categorie distinctă
numită drepturi exclusiv politice. Aceasta se datorează faptului că, prin
conţinutul lor, aceste drepturi pot fi exercitate de către cetăţeni numai
pentru participarea la guvernare. Caracterizarea drepturilor electorale
ca drepturi exclusiv politice permite delimitarea lor de drepturile şi
libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare,
dreptul de asociere etc.) dar şi explicarea altor consecinţe juridice. Astfel,
drepturile exclusiv politice aparţin numai cetăţenilor, pentru că ele pot fi
folosite numai pentru participarea la guvernare şi pentru că este pretutindeni
recunoscut şi admis că la guvernarea unei societăţi participă numai cetăţenii,
deoarece ei sunt legaţi de destinele acestei societăţi. Această realitate
este, de altfel, exprimată şi prin art. 2 din Constituţia României, care stabileşte
că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum şi că „nici un grup şi nici o
persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu".
II. Justificare. în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană 2

şi ale necesarei participări a ţării noastre la instituţiile şi structurile acestei
organizaţii, drepturile fundamentale electorale ale cetăţenilor români s-au
îmbogăţit cu încă două, care însă nu implică participarea la guvernare la
nivel naţional, ci participarea cetăţenilor români în cadrul singurei instituţii
europene reprezentative, aleasă printr-un proces electoral asemănător
celor utilizate pentru desemnarea parlamentelor naţionale. Este vorba de
noi drepturi electorale, care însă nu se încadrează în categoria celor exclusiv
politice în sens tradiţional, întrucât nu implică o participare la exercitarea
suveranităţii de stat, ci o participare la un proces electoral menit să
desemneze un organ reprezentativ la nivel continental. Aceste drepturi,
de a alege şi a fi ales în Parlamentul european, pot fi considerate şi în
contextul mai larg al noţiunii de cetăţenie europeană, instituită prin Tratatul
de la Maastricht şi aprofundată prin Tratatul de la Amsterdam. Merită
menţionate în acest sens şi prevederile Proiectului de Tratat de instituire
a unei Constituţii pentru Europa, adoptat prin consens de Convenţia
Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2003, care, în art. 1-19 precizează că
Tănăsescu 79
„Parlamentul European este ales prin vot universal direct de către cetăţenii
europeni, prin scrutin liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani". De
asemenea, titlul al II-lea al aceluiaşi proiect de Tratat, referitor la Drepturile
fundamentale şi cetăţenia Uniunii menţionează în art. 1-8 că cetăţenii şi
cetăţenele Uniunii au dreptul de a vota şi dreptul de a fi aleşi în Parlamentul
European, precum şi în cadrul alegerilor locale în statul membru unde îşi
au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Chiar dacă
nu are încă valoare normativă obligatorie, şi Charta drepturilor
fundamentale, adoptată la Nisa în decembrie 2002, face menţiune despre
aceste două drepturi, art. 11-39 arătând că oricare cetăţean sau cetăţeană
a Uniunii are drept de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru
Parlamentul European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat.
III. Terminologie. După cum se poate constata, din punct de vedere
terminologic, constituantul derivat român a ţinut seama de denumirea
utilizată în dreptul comunitar pentru a desemna aceste drepturi electorale
speciale (dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales) şi nu de cea uzitată în
textul în vigoare al Constituţiei. Diferenţa terminologică se explică, desigur,
şi prin diferenţa de natură juridică dintre dreptul de vot pentru autorităţile
reprezentative naţionale şi cel de a alege membrii unei adunări
reprezentative la nivel continental.
Art. 39
Libertatea Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice
întrunirilor alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura
numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.
Comentariu
I. Generalităţi. Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social

- politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni
private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Prin
conţinutul său, această libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea
conştiinţei, precum şi cu libertatea de exprimare. Este şi motivul pentru care
80 Tănăsescu
în mod tradiţional şi constant aceste libertăţi sunt clasificate în aceeaşi

categorie de drepturi, cele social - politice, denumite şi libertăţi de opinie.
Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace. 2
Dintre acestea Constituţia enumera mitingurile, demonstraţiile şi
procesiunile. Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza
această libertate şi caracterul deschis, receptiv al dispoziţiilor constitu-
ţionale, au determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge
şi exprimarea „orice alte întruniri". Astfel, art. 39 nu restrânge formele şi
mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme
nominalizate. Cât priveşte înţelesul celor trei termeni - mitinguri,
demonstraţii, procesiuni - este acelaşi din vocabularul curent, obişnuit,
fiind şi în drept deseori greu de realizat o diferenţiere prea strictă între ei.
II. Noţiunea de „întrunire" Există anumite trăsături comune tuturor 3
întrunirilor, fără deosebire de formele în care se realizează. Astfel, orice întrunire
este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar,
destinată schimbului de idei, concepţii, opinii etc. Orice întrunire, în sensul
legii, presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună
şi totdeauna un minimum de organizare. Aceste trăsături au importanţă din
punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă,
de desfăşurare sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile de
grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane.
întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul 4
constituţional, nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând
a fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire.
III. Regim j uridic. Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli în 5
legătură cu întrunirile, şi anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul paşnic
al întrunirilor; c) interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei
reguli au caracter constituţional. Desigur, deşi textul nu o spune expres,
alte reguli, dar nu cu un asemenea caracter, pot fi stabilite prin lege. Aceasta
rezultă din corelaţia art. 39 cu art. 53 din Constituţie, potrivit căruia exerciţiul
libertăţii întrunirilor poate comporta anumite restrângeri.
Tănăsescu 81
Art. 40
Dreptul (1)" Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în
de asociere sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori
prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului
politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii,
a integrităţii sau a independenţei României sunt
neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii
Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
Comentariu
1 I. Generalităţi. Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-

politic, clasificat de regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc, cu care şi prin care se
explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea
cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni
politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi
şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi
culturală, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune.
2 II. Domeniu de reglementare. înţelegerea sferei de aplicare a

dispoziţiilor constituţionale din art. 40 presupune o corectă şi clară
delimitare a asociaţiilor ce sunt rezultatul exercitării acestui drept şi a altor
asociaţii şi societăţi care sunt rezultatul unor contracte între asociaţi.
Altfel spus, art. 40 din Constituţie se referă la asociaţii de drept
constituţional. Ele sunt asociaţii de drept public, temeiul lor fiind libertatea
de asociere şi nu contractul care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor de
drept privat. Asociaţiile prevăzute în art. 40 nu au scopuri lucrative, nu
"Alin. (1) al art. 40 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 19
82 Tănăsescu
urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii, ele trebuie să aibă

scopuri politice, religioase, culturale etc, scopuri care să exprime libertatea
de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor. Asemenea
precizări urmăresc să arate că art. 40 din Constituţie nu poate fi socotit
temeiul juridic al creerii unor societăţi comerciale sau al unor alte asociaţii
cu caracter lucrativ sau eventual al persoanelor juridice. Modificarea Legii
fundamentale din cursul anului 2003 a conferit şi acestor din urmă asociaţii
un statut constituţional, în art. 45 referitor la libertatea economică. Diferenţa
de natură juridică dintre aceste două tipuri de asocieri explică şi regimul
juridic diferit pe care ele îl cunosc în privinţa creerii şi înregistrării lor.
III. Forme de asociere. Garantând dreptul la liberă asociere, dispoziţiile 3

constituţionale stabilesc şi formele de asociere. Ca şi în alte situaţii,
dificultatea stabilirii unui inventar complet a determinat folosirea a două
procedee, şi anume: a) nominalizarea partidelor, a sindicatelor şi, mai nou,
în urma revizuirii Constituţiei, şi a patronatelor; b) enunţarea celorlalte
forme organizatorice prin formularea „alte forme de asociere". Nominalizarea
partidelor politice, a sindicatelor şi, mai nou, a patronatelor era obligatorie,
având în vedere corelaţia dintre art. 40 şi art. 8 alin. (2) şi art. 9 din Constituţie,
articole care privesc direct scopurile acestor forme de asociere.
IV. Limite. Dreptul de asociere nu poate fi însă un drept absolut. De 4
aceea, în mod firesc, se stabilesc anumite limite. Aceste limite consti-
tuţionale privesc trei aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii;
c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de constituire.
Cât priveşte scopurile şi activitatea, prin alin. (2) sunt considerate 5
neconstituţionale partidele sau organizaţiile care militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii
ţării. Din simpla lectură a textului rezultă că el urmăreşte protejarea unor
valori politice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al
Constituţiei. Aceste valori intrând practic în ordinea constituţională nu
pot fi afectate nici prin exercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De
aceea, asociaţiile care atentează la aceste valori sunt neconstituţionale.
Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei asociaţii revine
Curţii Constituţionale.
Limitele privind membrii asociaţiilor privesc de fapt numai partidele 6
politice, având în vedere rolul lor în viaţa politică şi statală. în acest sens,
Tănăsescu 83
potrivit alin. (3) nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,
poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
Se poate observa că este vorba practic numai de funcţionari publici. Unii
sunt nominalizaţi chiar în text, aici impedimentul fiind de ordin
constituţional. Dar pentru că şi alţi funcţionari publici nu pot să se asocieze
în partide politice, asocierea fiind un obstacol în buna exercitare a funcţiilor
lor, Constituţia permite legii organice să stabilească ea aceste categorii.
Nu mai suntem deci în prezenţa unei nominalizări constituţionale, ci doar
a unui temei constituţional în baza căruia legea organică poate face
asemenea nominalizări. Explicaţia unei asemenea interdicţii privind unele
categorii de funcţionari trebuie căutată în aceea că serviciile publice nu
au voie să facă nici o diferenţiere, între cei cărora le furnizează prestaţii pe
motive politice şi, în general, pe alte motive spirituale.
în sistemele constituţionale democratice se practică teoria neutra-
lităţii serviciilor publice, care implică o detaşare a funcţionarilor publici
(sau doar a unor categorii de funcţionari publici) de problemele politice.
Asemenea prevederi constituţionale se explică şi prin egalitatea cetăţenilor
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără discriminări şi fără privilegii. Din
acest principiu constituţional rezultă foarte clar că funcţia publică este
accesibilă în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea şi aptitudinile
cerute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice. De aceea, o lege care
ar condiţiona ocuparea unei funcţii publice de opţiunile publice, ar fi,
categoric, neconstituţională.
în legătură cu caracterul asociaţiei vom observa că, potrivit Constituţiei,
sunt interzise asociaţiile cu caracter secret. Această dispoziţie
constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei
constituţionale faţă de anumite forte obscure care ar dori să atenteze la ele.
84 Tănăsescu
Art. 41
Munca şi (1)" Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea
protecţia profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a
socială locului de muncă este liberă.
a muncii (2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială.
Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor,
regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea
unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal,
concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii
deosebite sau speciale, formarea profesională, precum
şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de
cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă
şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt
garantate.
Comentariu
I. Generalităţi. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este 1

un drept social-economic de tradiţie, un drept cu un conţinut juridic
complex, ce poate fi considerat la fel de bine şi o obligaţie. Calificarea sa
precisă poate depinde şi de denumirea utilizată pentru a preciza conţinutul
său normativ, deseori fiind ridicată problema de a şti dacă în cazul său e
mai corectă cea de „drept" sau cea de „libertate". Argumente la fel de
valabile pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, din
punct de vedere strict tehnic-juridic, dreptul şi libertatea nu se diferen-
ţiază. Totuşi, folosirea exprimării de drept la muncă evocă ideea existenţei
şi a unor obligaţii corelative. De altfel, chiar Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale foloseşte exprimarea de drept
la muncă (art. 6) şi acest lucru nu este întâmplător, pentru că acest Pact
a
rt. I pct. 20 din Legea nr. 429/2003.
Tănăsescu 85
stabileşte obligaţii clare în sarcina statelor semnatare. Mai mult, unele

constituţii consacră în egală măsură dreptul şi obligaţia de a munci. Astfel
Constituţia Franţei stabileşte că fiecare are îndatorirea de a munci şi dreptul
de a obţine un serviciu (preambulul Constituţiei din 1946 care este parte
integrantă a celei franceze actuale), Constituţia Spaniei stabileşte că toţi
spaniolii au îndatorirea de a munci şi dreptul la muncă (art. 35). Desigur,
obligaţia de a munci poate fi considerată o obligaţie morală, dar exprimările
constituţionale evocă importanţa vitală a muncii pentru orice societate
organizată în stat.
II. Noţiune. Prin exprimarea „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit",
reglementarea constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept
subiectiv la muncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru om, cât
şi pentru societate. Acest drept fundamental nu poate fi îngrădit pentru că,
într-o viziune ştiinţifică îndeobşte admisă, dreptul la muncă este dreptul
fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca
sa. într-o asemenea viziune, dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei
umane, natural şi imprescriptibil. Conceput ca un drept cu un conţinut
complex, dreptul la muncă include: libertatea alegerii profesiei, meseriei sau
ocupaţiei; libertatea alegerii locului de muncă; protecţia socială a muncii;
retribuţia muncii depuse; dreptul la negocieri colective; caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective încheiate ca urmare a acestor negocieri.
III. Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea

alegerii locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă considerat
ca o libertate din prima generaţie a drepturilor. Acestea sunt libertăţi
fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, exprimări ale libertăţii persoanei,
ca drepturi naturale. Consacrând aceste libertăţi, Constituţia dă fiecărui om
posibilitatea de a-şi alege liber profesia, meseria sau ocupaţia şi, desigur, de
a-şi alege singur locul de muncă. Asemenea alegeri sunt în general determi-
nate de aptitudini, dorinţe, anumite coordonate de ordin economic şi, desigur,
de voinţa celor interesaţi. Problema este mult mai complexă şi mai complicată
atât în teorie cât şi în practică, toate aspectele fiind de domeniul legii. Mai
mult, într-o societate care funcţionează pe principii economice, sociale şi
morale sănătoase, ocuparea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei,
acesta asigurând eficienţă şi bunăstare.
86 Tănăsescu
IV. Documente internaţionale. Este interesant de reţinut faptul că 4

statul trebuie să-şi manifeste eficient caracterul său social în realizarea
acestor componente ale dreptului la muncă. Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale, prin art. 6, prevede că statele
părţi recunosc dreptul la muncă şi că acesta cuprinde dreptul pe care-1
are orice persoană de a obţine posibilitatea procurării cele necesare vieţii
sale printr-o muncă liber aleasă sau acceptată, precum şi că statele părţi
vor lua măsurile corespunzătoare pentru asigurarea acestui drept. Pactul
precizează, de asemenea, că măsurile pe care fiecare stat le va lua în
vederea asigurării deplinului exerciţiu al acestui drept trebuie să cuprindă
orientarea şi formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe,
de politici şi de tehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială
şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de
muncă, în condiţii care garantează indivizilor exerciţiul libertăţilor politice
şi economice fundamentale.
V. Protecţia socială a muncii este un domeniu complex, prin care se 5
exprimă corelaţia strânsă dintre libertatea oricărei fiinţe umane de a munci
şi necesara intervenţie a statului pentru a face posibil şi realizabil în
concret acest lucru.
Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii include câteva 6
aspecte, enumerate în textul constituţional şi care trebuie să formeze
obiectul legilor din acest domeniu. Aceste componente alte dreptului la
protecţia socială sunt: securitatea şi igiena muncii; regimul de muncă
al femeilor şi al tinerilor; salariul minim pe economie; repausul
săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiţii
grele etc. La acestea, revizuirea constituţională a adăugat şi formarea
profesională. Textul constituţional face doar o enumerarea exemplificativă,
precizând „precum şi ale situaţii specifice", marcând astfel caracterul său
receptiv, deschis spre soluţii legislative care să asigure cât mai eficient
protecţia socială a muncii.
VI. Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub trei 7

exprimări ce presupun unele explicaţii, şi anume: durata normală; în medie,
cel mult 8 ore. în mod firesc, timpul de muncă trebuie stabilit printr-un act
normativ care să precizeze perioada de timp dintr-o zi în care salariatul are
îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă.
Tănăsescu 87
în stabilirea unui asemenea lucru s-au avut în vedere mai multe aspecte.
Mai întâi că, tradiţional, legislaţiile multor state au consacrat o durată
maximă a zilei de lucru de 8 ore. Această durată este în firescul vieţii
umane, pentru că permite ca celelalte 16 ore din 24 posibile să fie folosite
pentru odihnă, recreere, alte ocupaţii casnice, culturale, ştiinţifice, potrivit
dorinţelor şi preferinţelor fiecăruia. O asemenea repartizare a orelor unei
zile răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei muncii.. Limita de
8 ore, este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să muncească.
Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă (sau
săptămânii) este legal posibilă şi ea s-a şi realizat. Aceasta explică formu-
larea cel mult 8 ore. Constituţia stabileşte doar limita maximă, calculată ca
medie zilnică orară. Desfăşurarea, tot normală, a unor activităţi poate însă
implica unele prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi (transporturile
pe rute lungi, sănătate etc). Ar fi absurd ca un salariat să oprească
activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă (un pilot care dirijează un
avion de cursă lungă) şi acest lucru explică formularea constituţională în
medie 8 ore. Aceasta implică obligaţia pentru cel care angajează şi pentru
salariat de a stabili un program de muncă, în funcţie de natura muncii, care
să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămânii de lucru, fie la
nivelul altei perioade convenite. Dispoziţiile constituţionale privitoare la
durata normală a zilei de muncă receptează practic obligaţiile ce rezultă
din art. 7 al Pactului internaţional relativ la drepturile economice, sociale
şi culturale şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi favorabile
printre care repausul, timpul liber, limitarea rezonabilă a duratei muncii,
concedii periodice plătite, remuneraţia zilelor de sărbătoare.
VII. Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală
exprimă, în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii
proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie constitu-
ţională va trebui atent observată şi, desigur, respectată fără abateri, atât
în elaborarea normelor juridice privind munca, precum şi în încheierea
oricăror convenţii (contracte) de muncă. încălcarea acestei reguli
constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării nulităţii sau
anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.
VIII. Negocieri colective. Convenţii colective de muncă. în fine,
art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii
şi al protecţiei sociale a muncii, cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective de muncă.
88 Tănăsescu
Art. 42
Interzicerea (1) Munca forţată este interzisă.
muncii forţate (2)
^ constjtuie m u n c ă forţată:
a) " activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor
militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în
locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în
condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi
ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din
obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Comentariu
I. Noţiunea de „muncă forţată". Am explicat că dreptul la muncă 1

implică libertatea alegerii profesiei precum şi libertatea alegerii locului de
muncă şi că, din punct de vedere juridic, în sistemul juridic românesc el
nu este şi o obligaţie. Mai mult, dreptul la muncă este o expresie a libertăţii
şi personalităţii umane, în complexitatea dimensiunilor lor juridice. Aşa
văzute lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă, dar nu
poate fi obligată să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a ales-o (sau nu a
acceptat-o liber) sau să muncească într-un loc de muncă pe care nu 1-a
ales sau acceptat liber.
II. Documente internaţionale. Pactul internaţional relativ la drepturile 2
civile şi politice, în contextul libertăţilor individuale, arată că nimeni nu
va putea fi ţinut în sclavie, în servitute şi nu va putea fi constrâns să
îndeplinească o muncă forţată sau obligatorie (art. 8). Pactul adaugă că,
privitor la interzicerea muncii forţate, aceasta nu trebuie interpretată ca
interzicând, în ţările unde anumite crime pot fi pedepsite prin detenţie
combinată cu munci forţate, executarea unei pedepse de muncă forţată
hotărât§ de către un tribunal competent. De asemenea, Pactul stabileşte
ce nu este muncă forţată sau obligatorie.
11
Lit. a) a alin. (2) al art. 42 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin
Tănăsescu 89
III. Regim juridic. Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului

internaţional interzicând munca forţată şi stabilind totodată, prin art. 42,
ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată
activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare sau activităţile
desfăşurate în locul acestora de cei care, potrivit legii, nu prestează
serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau de conştiinţă. Aceste
prevederi constituţionale privesc aşa-numiţii „obiectorii de conştiinţă" şi
activităţile alternative pe care aceştia pot fi obligaţi să le desfăşoare.
Dacă religia pe care o persoană o practică sau convingerile sale intime îi
interzic îndeplinirea unor obligaţii cu caracter militar (portul sau folosirea
armelor de foc), respectul libertăţii religioase sau, mai larg, al libertăţii
conştiinţei impune scutirea persoanei de asemenea obligaţii. în locul
activităţilor cu caracter militar, această persoană va putea fi obligată să
presteze alte activităţi similare. De altfel, art. 55 din Constituţie permite
legii să stabilească condiţiile în care urmează să fie stabilite obligaţiile
militare ale cetăţenilor români.
De asemenea, nu constituie muncă forţată munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată. în legătură cu aceste din urmă prevederi
constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile
stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.
Totodată, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de situaţia
creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din
obligaţiile civile normale stabilite de lege. Privitor la situaţiile create de
calamităţi ori alt pericol, vom observa că este vorba de situaţii care pun în
pericol viaţa, securitatea sau sănătatea întregii sau unei părţi din populaţie.
Numai o asemenea interpretare este în concordanţă cu prevederile art. 8
din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale.
Art. 43
Dreptul la (1) Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea
grevă intereselor profesionale, economice şi sociale.
(2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării
acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării
serviciilor esenţiale pentru societate.
90 Tănăsescu
Comentariu
I. Noţiune. Scop. Dreptul la grevă este, prin natura sa, atât un drept 1
social-economic, cât şi un drept social-politic, încadrarea sa riguroasă în
una din categoriile de drepturi nefiind posibilă. Ca drept fundamental
cetăţenesc, dreptul la grevă are o istorie a sa aparte. Fiind un important
mijloc de obţinere de către salariaţi a unor drepturi sau ameliorarea
condiţiilor de muncă, de salarizare şi de viaţă, dreptul la grevă fie a fost
reglementat prin constituţii, fie a fost pur şi simplu uitat, aceasta
echivalând cu nerecunoaşterea sau chiar cu interzicerea sa.
Este îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi volun- 2
tară a muncii de către salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector
de muncă, încetare prin care se urmăreşte obţinerea, prin constrângere,
(obligarea patronatului) a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă.
Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi
precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul de
asociere şi, mai ales, cu asocierea în sindicate. De altfel, este uşor de
observat că, potrivit art. 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea
drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale
ale salariaţilor, iar, potrivit art. 43 alin. (1), greva are ca scop apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la
grevă intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului
de muncă au eşuat, fiind astfel soluţia ultimă, extremă prin care patronatul
(administraţia) trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. 3
Mai întâi, că dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se
încadrează în prevederile art. 43 şi nu beneficiază de regimul juridic al
grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea
de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. Cât
priveşte scopul grevei, el este apărarea intereselor profesionale, econo-
mice şi sociale. Aşa stând lucrurile, sunt licite numai grevele care-şi
propun şi afirmă asemenea interese. în general sunt considerate ilicite
grevele ou caracter politic. Din Constituţie nu rezultă că dreptul la grevă
priveşte şi interese politice.
H. Condiţii şi limitări. Textul constituţional permite legii să stabilească 4

anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au
Tănăsescu 91
scopul de a evita greva abuzivă sau altfel spus exercitarea abuzivă a

dreptului la grevă. Aceste condiţii şi limite privesc, în general, concilierea
conflictelor de muncă, declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei,
responsabilităţile etc.
III. Greva şi serviciile publice. Un aspect teoretic important priveşte
greva şi serviciile publice. Reglementările juridice din acest domeniu au
cunoscut în sistemele constituţionale mari variaţii în timp. Deseori se
consideră că greva funcţionarilor publici este ilicită pentru că ea vine în
contradicţie cu noţiunea de serviciu public şi, mai ales, cu principiul
continuităţii serviciilor publice. încetarea serviciilor publice, cum ar fi
transporturile, poşta, ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri prea
mari celorlalţi, încât grevele în acest domeniu cunosc deseori un regim
juridic aparte. Constituţia noastră prevede obligaţia legii de a stabili
garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. Este
deci în competenţa legiuitorului identificarea şi nominalizarea serviciilor
esenţiale care trebuie să funcţioneze în orice condiţii şi de a stabili măsurile
ce se impun în acest sens.
IV. Documente internaţionale şi drept comparat. Merită menţionate

în acest context reglementările internaţionale sau cele din alte state. Astfel,
Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale,
prin art. 8 reglementând libertatea sindicală şi dreptul la grevă, stabileşte
că acest articol „nu împiedică de a supune restricţiilor legale exerciţiul
acestor drepturi de către membrii forţelor armate, poliţiei sau funcţiei
publice". Constituţia Spaniei, prin art. 28 alin. (2) recunoaşte lucrătorilor
dreptul la grevă pentru apărarea intereselor lor, stabilind că legea
„reglementând exerciţiul acestui drept va stabili garanţiile necesare pentru
a asigura menţinerea serviciilor esenţiale ale colectivităţii".
A r t . 44 »>
Dreptul de (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
proprietate statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor
privată drepturi sunt stabilite de lege.
11
Denumirea art. 44 este reprodusă aşa cum a fost modificată prin art. I pct. 22
92 Tănăsescu
(2) n Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în

mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini
şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege
organică, precum şi prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză
de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă
şi prealabilă despăgubire.
(4) 2) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte
măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor
bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase,
politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea
publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imo-
biliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul
pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz
de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sar-
cinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi Ia respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.
Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
"Alin. (2) al art. 44 este reprodus aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 22 din
Legea 429/2003.
2)
Alin. (4) a fost introdus prin art. I pct. 22 din Legea nr. 429/2003.
Tănăsescu 93
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din

infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în
condiţiile legii.
Comentariu
I. Noţiune. Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche

tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantat
fiecărui cetăţean. în conţinutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei
fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în
legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia.
Constituţia poate stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitări
clar şi expres definite şi determinate numai de interesul constituirii unor
regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de
proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea
obţinută pe căi licite.
Constituţia României garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată,
precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea
privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul căreia nu
există drepturi absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili
conţinutul şi limitele drepturilor reglementate prin art. 44.
II. Limite. Garantând dreptul de proprietate Constituţia conţine
reglementări privitoare la naţionalizare, expropriere şi la folosirea
subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, limite
care se constituie în tot atâtea garanţii ale dreptului de proprietate privată.
Astfel, naţionalizarea reprezintă trecerea silită în proprietatea statului
a terenurilor şi construcţiilor fără plata unei despăgubiri echivalente şi
pentru temeiuri, de cele mai multe ori, arbitrare. Introducerea unui nou
alineat la art. 44, ca urmare a modificării Constituţiei, prin care se interzice
naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a
unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau
de altă natură constituie atât o referinţă istorică cu puternice conotaţii
morale, cât şi o garanţie juridică de ordin constituţional pentru protecţia
dreptului de proprietate. Trebuie precizat că menţionarea expresă a
interdicţiei naţionalizării se realizează doar în funcţie de criterii enunţiativ
94 Tănăsescu
erate, c a r e fac trimitere la anumite calităţi ale titularilor, putând constitui

t atâtea temeiuri arbitrare sau vădit nedemocratice pentru o astfel de
âsură Textul constituţional nu a exclus cu desăvârşire naţionalizarea din
rândul modalităţilor de trecere silită a proprietăţii private în proprietate
nublică, ştiut fiind faptul că, în condiţii de reciprocitate şi în situaţii
particulare, în relaţiile internaţionale mai pot apare situaţii în care aceasta
să fie singurul mijloc de soluţionare a unor probleme inter-statale.
Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor 5
şi construcţiilor pentru cauze de utilitate publică, după plata unei prealabile
şi juste despăgubiri. Cele două condiţii definitorii ale exproprierii sunt
expres menţionate în textul constituţional, cauza de utilitate publică
trebuind să fie ea însăşi definită prin lege, iar despăgubirile trebuind să
fie stabilite de comun acord cu proprietarul, sau, în caz de divergenţă,
prin justiţie. Această dublă condiţionare a exproprierii asigură caracterul
său previzibil şi echitabil, conferindu-i trăsături indispensabile securităţii
juridice ce trebuie respectată într-o societate guvernată de principiile
justiţiei şi dreptăţii. Tocmai de aceea, deşi reprezintă o extrem de serioasă
atingere adusă nu doar exercitării dreptului de proprietate, ci o limitare a
chiar conţinutului său normativ, exproprierea rămâne singura modalitate,
acceptată în ţările democratice, de transfer al proprietăţii prin transformarea
dreptului de proprietate privată în proprietate publică.
Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către 6
autorităţile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligaţia
constituţională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele
ce le sunt imputabile.
Alte garanţii ale dreptului de proprietate se regăsesc în alin. (8) şi (9) 7
ale art. 44 din Constituţie. Astfel, se interzice confiscarea averii dobândite
licit. Mai mult, Constituţia conţine şi o regulă de procedură de mare
eficienţă, în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă
că sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă
un asemenea lucru. Desigur, în situaţia unor bunuri destinate, folosite
sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, acestea pot fi confiscate în
condiţiile-legii.
«I. Conţinut. Trebuie să observăm că prevederile constituţionale 8
dau dreptului de proprietate un conţinut complex, de drept şi obligaţie.
Tănăsescu 95
Aşa trebuie explicate prevederile art. 44 alin. (7), în sensul cărora dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Art. 45 "
Libertatea Accesul liber al persoanei la o activitate economică,
economică libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile
legii sunt garantate.
Comentariu
I. Generalităţi. Corolar firesc al dreptului de proprietate privată, sau,

într-o altă viziune, premisă indispensabilă a acestuia, libertatea economică
ţine de esenţa unei economii de piaţă şi presupune posibilitatea oricărei
persoane de a iniţia şi întreprinde o activitate cu scop lucrativ. Bază a
teoriilor filozofice şi economice liberale, element definitoriu pentru evoluţia
istorică a însuşi statului, libertatea economică a apărut o dată cu cea de a
doua generaţie a drepturilor omului, fără a avea însă conţinutul juridic al
unui drept din generaţia sa, deşi cealaltă denumire sub care este cunoscută
în doctrină, dreptul de liberă iniţiativă, sugerează destul de clar această
filiaţie. Dreptul comparat cunoaşte de multă vreme acest drept fundamen-
tal (de exemplu art. 27 din Constituţia Elveţiei), de cele mai multe ori
consacrat alături de libertatea sa complementară, dreptul la muncă.
II. Regim juridic. în legea noastră fundamentală libertatea economică

a fost introdusă abia ca urmare a revizuirii constituţionale din 2003, deşi
despre dezideratul unei economii de piaţă se făcea vorbire şi anterior
modificării Constituţiei, în art. 134 (vechea numerotare). A fost astfel
consacrată la nivel constituţional nu doar libertatea de asociere
(art. 40), ca expresie particulară a libertăţii conştiinţei (art. 29), ci şi libera
exercitare a unor activităţi lucrative, prin care se urmăreşte obţinerea sau
împărţirea de beneficii. Art. 45 din Constituţie reglementează acest drept
11
Art. 45 a fost introdus prin art. I pct. 23 din Legea nr. 429/2003.
96 Tănăsescu
Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale Art. 46-47
0
libertate din prima generaţie, precizând că dreptul oricărei persoane
A a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând doar
accesul neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acesteia.
Art. 46
Dreptul la D
moştenire
Comentariu
în mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire,
drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în
condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din
Constituţie care stabileşte că „Dreptul la moştenire este garantat".
Art. 47
Nivelul (1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare
de trai economică şi de protecţie socială, de natură să asigure
cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) " Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de
maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile
sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de
asigurări sociale publice sau private, prevăzute de
lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă
socială, potrivit legii.
Comentariu
I. Generalităţi. Articolul 47 din Constituţie consacră un drept funda- 1

mental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor
umane.E\ este, în mare măsură, şi rezultatul unei noi viziuni privind
Alin. (2) al art. 47 este reprodus aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 24 din
Legea nr. 429/2003.
Tănăsescu 97
asigurarea drepturilor cetăţeneşti nu numai prin eforturile individuale ale

fiecărui stat, ci şi prin eforturile colective ale comunităţii internaţionale.
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul
cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei,
un trai civilizat, decent.
2 II. Conţinut. Ca şi în cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa
unui drept complex. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile
de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte
şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar
prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie
decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele
civilizaţiei. De aceea Constituţia obligă statul la luarea măsurilor de
dezvoltare economică şi de protecţie şi asistenţă socială corespunzătoare.
3 III. Documente internaţionale. Complexitatea acestui drept, dificultăţile

pe care statul le întâmpină, fac ca efortul acestuia să nu fie suficient, ceea
ce implică rolul cooperării internaţionale, pentru a pune fiinţele umane la
adăpost de foame şi mizerie. în acest sens, Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale consideră că statele vor trebui
să adopte, individual şi prin cooperare internaţională măsuri şi programe
pentru: îmbunătăţirea metodelor de producţie, de conservare şi de
distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor
tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte
alimentaţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel
încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor
naturale; pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare
mondiale în raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se pun
atât ţărilor importatoare, cât şi ţărilor exportatoare de produse alimentare.
Formularea constituţională permite luarea tuturor acestor măsuri, asigură
receptivitatea la elementele noi ce pot apărea în acest domeniu, permite
atât cooperarea internaţională cât şi colaborarea dintre autorităţile statale
şi alte asociaţii neguvernamentale etc.
4 IV. Garanţii instituţionale. Articolul 47 din Constituţie nominalizează

anumite domenii în care cetăţenii au drepturi, domenii care într-o viziune
juridică largă sunt cuprinse sau au contingenţă cu conceptul de nivel de
98 Tănăsescu
r
trai decent. Această nominalizare cuprinde: dreptul la pensie, la concediu

d maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la
ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale prevăzute de lege.
Textul permite legii să identifice şi să nominalizeze şi alte asemenea forme
rin care anumite categorii de persoane să primească asistenţă socială.
Revizuirea Constituţiei din 2003 a instituţionalizat asistenţa socială,
ca o dimensiune modernă a măsurilor necesare pentru asigurarea unui
trai decent. De asemenea, a fost făcută o referinţă expresă la cele două
forme posibile de asigurări sociale, publice şi private.
Art. 48
Familia (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită
între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia
şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate
a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă
poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii
cu cei din căsătorie.
Comentariu
I. Generalităţi. Dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii

reprezintă un drept fundamental mai rar reglementat în Constituţie, deşi
constituie unul din drepturile elementare ale oricărei fiinţe umane. De
altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale (art. 10), familia este elementul natural şi
fundamental al societăţii. Articolul 48 al Constituţiei exprimă această
realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei liber consimţite. Dreptul la
căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă.
H. Regim juridic. Constituţia stabileşte regulile care conturează
conţinutul acestui drept. Aşa cum am precizat deja, familia trebuie să se
întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al doilea rând, familia trebuie
Tănăsescu 99
să se întemeieze pe egalitatea femeii şi bărbatului. Egalitatea soţilor este

de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu constituţional
privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex. în fine, se
consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte
toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara
căsătoriei. Această interpretare este firească faţă şi de dispoziţia
constituţională în sensul căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali în
faţa legii cu cei din căsătorie. Iar această regulă valorifică principiul egalităţii
în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de naştere, principiu prevăzut în
cele două pacte internaţionale relative la drepturile omului.
III. Reguli procedurale. Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor
reguli privind încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce nu
au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la lege.
Constituţia stabileşte o singură regulă şi anume cea privind succesiunea
celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.
Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar atunci
când se desfăşoară, ca un lucru firesc în exercitarea libertăţii religioase, ea
trebuie sâ fie precedată de celebrarea căsătoriei civile. De aici rezultă o
regulă foarte clară, care obligă autorităţile religioase de a constata dacă
cei care solicită căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă,
potrivit legii.
Art. 49
Protecţia (1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de
copiilor protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
(2) " Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare
pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte
forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se
'•Alin. (2) al art. 49 este reprodus aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 25 din
Legea nr. 429/2003.
100 Tănăsescu
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi

care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar
pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt
interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca
salariaţi.
(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la
asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a
tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală
şi sportivă a ţării.
Comentariu
I. Generalităţi. Articolul 49 din Constituţie, prin conţinutul său, conturează l

un drept fundamental cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi
tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este interesantă. Din lectura
întregului titlu II al Constituţiei se poate lesne constata că multe drepturi şi
libertăţi privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate. în această categorie pot
fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la căsătorie şi la
întemeierea unei familii etc. Deci multe articole care consacră drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti nominalizează copiii şi tinerii. Articolul 49 însă dă contur
unui drept sinteză, care valorifică realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii
constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al societăţii, că
ei sunt continuitatea şi viitorul, perspectiva umană. Acest potenţial uman
are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi corespunde
obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării
armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
II. Titulari. Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, fără a preciza 2

şi criteriile după care pot fi identificaţi beneficiarii săi, însă această
categorie este uşor de identificat prin utilizarea criteriului natural şi cert
al vârstei titularului. Pentru aceste categorii de persoane Constituţia
garantează un regim special de protecţie şi de asistenţă. Acest text
comandă chiar conţinutul unor alte dispoziţii constituţionale. Am arătat
deja că, potrivit art. 41, tinerii au dreptul la măsuri speciale de protecţie
socială a muncii. Mai mult chiar, alin. (4) din art. 49 din Constituţie
Tănăsescu 101
stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani.

Această interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulă
internaţională în sensul căreia vârsta minimă de angajare într-o funcţie
salarizată sau într-o muncă nu trebuie să fie inferioară vârstei până la care
şcolarizarea este obligatorie şi nici într-un caz sub 15 ani.
3 III. Protecţia socială. Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi
măsurilor care privesc regimul special de protecţie şi de asistenţă explică
formulările juridice constituţionale. în primul rând sunt nominalizate măsurile
mai importante şi certe, domenii în care obligaţiile statului sunt clar concretizate,
în acest sens se stabileşte obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii
şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Caracterul deschis
al prevederilor constituţionale spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar
şi a posibilităţilor, mai ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea
acordată legii de a stabili şi alte forme de protecţie socială. In al doilea rând,
textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept. în
acest sens se interzice exploatarea minorilor. Se valorifică practic prevederile
art. 10 alin. (3) din Pactul internaţional privitor la drepturile economice, sociale
şi culturale potrivit cărora copiii şi tinerii trebuie protejaţi împotriva exploatării
economice şi sociale. De asemenea, prevederile constituţionale interzic
folosirea copiilor şi minorilor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii
sau le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. în fine, trebuie să
observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la asigurarea
condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
Art. 50 •»
Protecţia Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială.
persoanelor Statul asigură realizarea unei politici naţionale de
cu handicap egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a
persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând
drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
11
Art. 50 este reprodus aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 26 din Legea
nr. 429/2003.
102 Tănăsescu
Comentariu
I. Dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială din partea

statului are la bază nu doar necesitatea asigurării pentru aceste persoane
a egalităţii de şanse cu persoanele fără handicap, dar şi trăsătura statului
român, definită în art. 1 din Constituţie, de a fi un stat social. Revizuirea
Constituţiei din 2003 a introdus o formulare diferită la nivelul titlului
marginal al articolului, ca şi în cuprinsul său, persoanele anterior denumite
handicapate" fiind acum desemnate drept „persoane cu handicap", într-o
terminologie conformă cu ultimele evoluţii ale exprimării juridice la nivel
european şi internaţional.
II. Principiul egalităţii de şanse. Modificarea Constituţiei a afectat
însă şi substanţa normativă a art. 50, fiind redefinită politica naţională în
acest domeniu, acum structurată pe principiul egalităţii de şanse, astfel
încât să permită o participare efectivă a persoanelor cu handicap la viaţa
comunităţii. Rezultă din această formulare că statului îi revine obligaţia
corelativă (pentru acest drept) de a asigura, prin promovarea unei legislaţii
corespunzătoare şi prin măsuri concrete de implementare a acestei
legislaţii, nu doar condiţiile necesare pentru prevenirea şi tratarea oricăror
forme de handicap, ci şi o politică coerentă de inserţie socială a persoanelor
vizate de text. Astfel de măsuri adoptate de stat nu trebuie în nici un fel
să afecteze drepturile ce revin, conform legii, părinţilor sau tutorilor unor
astfel de persoane. Trebuie precizat aici şi că această dispoziţie specială
a Constituţiei nu este singura prin care sunt protejate persoanele cu
handicap; în fapt toate dispoziţiile cu caracter social din Constituţie pot
fi utilizate pentru atingerea scopului fixat prin acest text.
Art. 51
Dreptul de (1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor
petiţionare publice prin petiţii formulate numai în numele
semnatarilor.
(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să
adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe
care le reprezintă.
Tănăsescu 103
(3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de

taxă.
(4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii
în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
Comentariu
I. Generalităţi. Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de

tradiţie în sistemul juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare
este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau
care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de
drepturi în categoria drepturilor garanţii, el fiind şi o garanţie juridică
generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.
II. Titulari. în condiţiile art. 51 din Constituţie, dreptul de petiţionare
poate fi exercitat fie individual, de către cetăţean, fie de către un grup de
cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite. Petiţiile adresate
autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de regimul juridic stabilit prin
art. 51 din Constituţie, se fac numai în numele petiţionarilor sau în situaţia
de la alin. (2), în numele colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le
reprezintă. De aici rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi, deci, trebuie să
conţină datele de identificare a petiţionarului. Prin formularea sa clară, textul
constituţional nu priveşte şi, deci, nici nu protejează juridic petiţiile anonime.
Aceasta dă dispoziţiei constituţionale şi un evident caracter moral.
IU. Regim juridic. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona,

articolul prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde
la petiţii în termenele şi condiţiile stabilite prin lege. Aceasta implică
obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora o lege prin care să se
prevadă aceste condiţii şi termene. Din modul cum este formulat art. 53
din Constituţie rezultă că legea nu va putea diminua dreptul în sine, ci va
trebui să prevadă numai procedura şi, desigur, responsabilităţile ce vor
reveni pentru încălcarea Constituţiei şi a legii. Constituţia nu a stabilit
explicit aceste termene şi condiţii.
Explicaţiile, sau măcar una din ele, constau în realitatea că, din punct
de vedere juridic, petiţiile se pot prezenta cel puţin sub patru forme şi
anume: cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri. Aceste forme nu sunt
104 Tănăsescu
creaţii terminologice, ci ele diferă sub aspectul conţinutului. De aceea, în

practica legislativă s-au stabilit termene şi condiţii de rezolvare diferite,
nuanţate, în funcţie de forma petiţiei. Aceste termene de rezolvare diferite
s
-au corelat cu conţinutul diferit care presupune din partea autorităţilor
publice acţiuni simple sau complexe. Apoi legiuitorul stabileşte termene
si condiţii şi în funcţie de nivelul statal la care se află autoritatea publică
sesizată. De regulă, termenele de rezolvare pentru autorităţile centrale
sunt mai lungi decât cele pentru autorităţile locale. Totodată, legea va
trebui să cuprindă detalii privind în principal: organizarea primirii petiţiilor;
regulile examinării şi rezolvării petiţiilor; controlul acestei activităţi;
răspunderile ce revin funcţionarilor publici pentru încălcarea dispoziţiilor
legale în materie.
Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare este
o regulă constituţională care asigură acestui drept posibilitatea
realizării sale depline.
Art. 52
Dreptul (1) '• Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un
persoanei interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act
vătămate de administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul le-
o autoritate gal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recu-
publică noaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim,
anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se
stabilesc prin lege organică.
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este
stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă
sau gravă neglijenţă.
Alin. (1) şi (3) ale art. 52 sunt reproduse aşa cum au fost modificate prin
an. I pct. 27 din Legea nr. 429/2003.
105
Comentariu
I. Generalităţi. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

este un drept fundamental, încadrat tradiţional în marea categorie a
drepturilor garanţii, alături de dreptul de petiţionare, cu care, de altfel,
se află într-o strânsă corelaţie. Articolul 52 din Constituţie este temeiul
constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările
produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor, libertăţilor
şi, după revizuirea Constituţiei din 2003, realizată în acest caz pentru
corelarea cu art. 21 şi a intereselor legitime ale acestora. De aici rezultă că
toate celelalte dispoziţii legale îşi au suportul juridic în art. 52 din
Constituţie, cu care trebuie corelate.
II. Regim juridic. Conform art. 52, răspunderea autorităţilor publice

intervine atunci când: a) emit un act administrativ prin care vatămă o
persoană; b) nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane,
c) prin erori judiciare săvârşite în procese se produc prejudicii.
în a doua situaţie se pot surprinde două aspecte practice. Primul se
poate datora rezolvării cererii, în afara termenelor legale, deci cu depăşirea
lor. Dacă acţiunea este deja primită urmează să fie soluţionată prin luarea în
considerare şi a justificărilor autorităţii. Dacă însă acţiunea nu s-a pus în
mişcare urmează ca primirea şi soluţionarea sa să fie apreciate în funcţie de
faptul dacă s-a produs sau nu o vătămare. Al doilea aspect priveşte tăcerea
autorităţii publice atunci când a fost sesizată cu o cerere. în acest caz textul
constituţional dă tăcerii efectele juridice ale unui act administrativ.
Reglementarea constituţională prezintă avantajul că nu permite autorităţilor
publice ca pur şi simplu să ignore o cerere a unui cetăţean.
III. Actele administrative şi actele judiciare. Cât priveşte categoria

de acte la care se referă art. 52 din Constituţie ea rezultă clar din text: actele
administrative [alin. (1) şi (2)] şi actele judiciare [alin. (3)].
Referitor la actele vizate de alin. (1) şi (2), trebuie precizat că textul nu
se referă doar la actele administrative emise de către autorităţile executive
(administrative), ci la toate actele administrative emise de autorităţile
publice, fără deosebire de natura lor juridică. Fiind vorba numai de acte
cu caracter administrativ, în această categorie nu intră, de exemplu, legea
ca act juridic al Parlamentului sau hotărârea unei judecătorii dată într-o
106 Tănăsescu
speţă soluţionată. Dar structurile interne ale Parlamentului, precum şi

conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte administrative.
Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de aplicaţie a art. 52 din Constituţie.
Desigur, stabilirea naturii juridice administrative a unui act se va face, în
context, de către autoritatea competentă a soluţiona cauza.
Cu privire la această ipoteză normativă, art. 52 nominalizează şi pretenţiile 6
pe care le poate formula cetăţeanul, acestea fiind: a) recunoaşterea dreptului
pretins, b) anularea actului, c) repararea pagubei. Este, precum se observă,
o ordine firească. Nu se poate obţine repararea pagubei fără a se
recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără a intra în detalii, trebuie să
subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de
a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a autorităţii publice.
El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către autoritatea
publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetăţeanul are în sarcina sa doar
proba legăturii cauzale între actul autorităţii publice şi paguba (vătămarea)
produsă persoanei. Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze
eventualele prejudicii ce rezultă, de la funcţionarii proprii, vor putea face
un asemenea lucru prin procedurile legale privind raporturile de muncă.
IV. Formularea generală a art. 5 2 din Constituţie poate ridica problema 7

de a şti care este autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile.
Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea acestor
pretenţii revine organului competent potrivit legii. Dar acest articol trebuie
coroborat şi cu art. 21 din Constituţie. Aşa stând lucrurile urmează să
observăm că, în cazul în care legile nu dau soluţii sau proceduri, sau
aceste proceduri sunt considerate nesatisfăcătoare, urmează a se aplica
dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie. Faţă de
conţinutul complex al acestui drept, de bogăţia semnificaţiilor şi
implicaţiilor sale juridice, alin. (2) al art. 52 din Constituţie trimite la lege
pentru stabilirea condiţiilor şi limitele exercitării sale.
V. Erori judiciare. în ceea ce priveşte dispoziţiile alin. (3), care 8

stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate
prin erorile judiciare, trebuie remarcat că revizuirea Constituţiei această
răspundere nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârşite în
procesele penale, ci se referă acum la toate posibilele erori judiciare,
indiferent de natura cauzelor în care au fost ele săvârşite. De asemenea,
Tănăsescu 107
spre deosebire de anterioara redactare a textului constituţional, cel rezultat

în urma revizuirii constituţionale pune accentul pe răspunderea
profesională şi juridică a magistraţilor, prevăzând răspunderea magis-
traţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă,
în subsidiar faţă de răspunderea asumată de stat, în condiţiile legii. Prin
simetrie cu soluţia juridică oricând posibilă în cazul funcţionarilor publici,
se oferă posibilitatea statului ca şi în cazul magistraţilor să dispună de o
acţiune în regres pentru a putea recupera prejudiciile cauzate lui prin
asumarea răspunderii patrimoniale pentru erorile judiciare.
Art. 53
Restrângerea (1) "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate
exerciţiului fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune,
unor drepturi după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a
sau al unor ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor
libertăţi şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei
penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi natu-
rale, aie unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit
de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este
necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie
să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să
fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce
atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Comentariu
I. Noţiune. Articolul 53 din Constituţie oferă o soluţie juridică pentru

adaptarea regimului juridic de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
la realităţile vieţii sociale, economice şi politice în permanentă schimbare.
Pentru ca autorităţile publice să îşi poată îndeplini misiunile chiar şi în situaţii
particulare, fără însă a renunţa la protecţia juridică a drepturilor omului, art. 53
''Alin. (1) şi (2) ale art. 53 sunt reproduse aşa cum a fost modificate prin art. I
pct. 28 din Legea nr. 429/2003.
108 Tănăsescu
nermite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar

numai cu titlu de excepţie şi numai condiţionat.
II. Regim juridic. Potrivit textului, restrângerea se poate înfăptui numai 2
prin lege. Chiar şi legea poate opera o restrângere doar la nivelul exercitării
dreptului, fără a-i atinge substanţa conţinutului normativ. în plus, legea
poate face acest lucru numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea
securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei publice, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale
unui sinistru deosebit de grav. Altfel spus, Constituţia limitează posibilitatea
de intervenţie a legii de restrângere doar la anumite situaţii, clar definite,
limitativ enumerate şi de o incontestabilă importanţă. Situaţiile nominalizate
de art. 53 implică apărarea unor valori sociale şi umane care, prin funcţiile şi
importanţa lor, pot legitima măsuri de natura celor menţionate.
III. Condiţii. Revizuirea Constituţiei a adăugat art. 53 o condiţie 3

suplimentară pentru ca restrângerea să poată opera, anume faptul ca ea
să fie necesară într-o societate democratică, valorificând astfel
prevederile documentelor internaţionale în materie. Criteriul necesităţii
limitării plasat în contextul unei societăţi democratice va constitui un
element de referinţă în analiza particulară a fiecărei situaţii în parte, atât
de către legiuitor, atunci când acesta va adopta astfel de măsuri, cât şi
pentru judecătorul constituţional, atunci când el va fi chemat să controleze
constituţionalitatea unei astfel de măsuri.
Anterior revizuirii constituţionale art. 53 cuprindea doar referirea la 4
necesara proporţionalitate care trebuie să existe între măsura luată şi cauza
care a determinat-o, în vreme ce, ulterior modificării constituţionale, la
această condiţie s-a adăugat şi cea a aplicării sale nediscriminatorii.
Evident că, fiind vorba de o restrângere a exerciţiului drepturilor sau
libertăţilor, această măsură nu poate aduce atingere existenţei drepturilor
şi libertăţilor, ci trebuie să se limiteze doar la condiţiile lor de realizare în
concret.
Tănăsescu 109
Capitolul III
îndatoririle fundamentale
Art. 54
Fidelitatea (1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
a,a de ţara ^ Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a
obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune
jurământul cerut de lege.
Comentariu
1 I. îndatorirea de fidelitate faţă de ţară este o consecinţă logică a

legăturii de cetăţenie şi reprezintă fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri
cetăţeneşti înscrise în Constituţie. Aşa cum legătura de cetăţenie
depăşeşte cadrele înguste ale juridicului pentru a exprima o legătură
permanentă ce se stabileşte între un individ şi colectivitatea umană
organizată în stat, tot astfel şi obligaţia de fidelitate faţă de patrie exprimă
şi un conţinut moral, nu numai juridic, dând expresie devotamentului pe
care orice cetăţean trebuie să îl manifeste faţă de patria sa.
2 II. Funcţionarii publici. Dacă această îndatorire este firească pentru
orice cetăţean, ea capătă valenţe specifice pentru aceia dintre cetăţeni
cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi pentru militari. Ca o
manifestare a regimului juridic particular, de putere, ce caracterizează
funcţiile publice, fidelitatea funcţionarilor publici faţă de ţară este marcată
şi în mod solemn, prin depunerea unui jurământ, în formele cerute de lege.
în privinţa militarilor, ierarhia şi subordonarea strictă a acestora face ca
fidelitatea să fie o dimensiune firească a activităţii lor, iar consacrarea
acestei obligaţii printr-o manifestare formală, marcată de depunerea unui
jurământ de credinţă, să reprezinte încă o coordonată juridică a raportului
de muncă în care aceştia se află.
110 Tănăsescu
Capitolul III. îndatoririle fundamentale Art. 55
Art. 55
Apărarea ţării (1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) " Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor
militare se stabilesc prin lege organică.
(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de
ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia
voluntarilor, în condiţiile legii organice.
Comentariu
I. îndatorirea de apărare a patriei impune cetăţenilor să fie întotdeauna

pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate,
cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această îndatorire
aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de
origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională, şi ea
constituie, în egală măsură, şi un drept al oricărui cetăţean, o posibilitate
pe care legea o recunoaşte şi o protejează.
II. îndatoririle militare. O formă particulară a acestei îndatoriri generale

este cea legată de satifacerea obligaţiilor militare. în varianta sa iniţială,
textul constituţional prevedea că îndatorirea de a satisface serviciul militar
aparţinea numai bărbaţilor, cetăţeni români cu vârste cuprinse între 20 de
ani şi 35 de ani. Prin urmare, sfera de cuprindere a titularilor acestei obligaţii
fundamentale era mai redusă. Cum realitatea socială a dovedit că pot
exista şi categorii de persoane care nu puteau satisface această obligaţie,
textul constituţional anterior prevedea că legea urma să stabilească
excepţiile de la îndeplinirea acestei obligaţii.
Revizuirea Constituţiei din anul 2003 a înlăturat limitarea acestei
obligaţii fundamentale doar la cetăţenii români bărbaţi, precizând că o
lege organică urmează să prevadă condiţiile referitoare la îndeplinirea
îndatoririlor militare; prin urmare, pe de o parte, aceste îndatoriri vor
reveni în egală măsură atât bărbaţilor cât şi femeilor, iar, pe de altă
m
- 1 pct. 30 din Legea nr. 429/2003.
Tănăsescu 111
Art. 56 Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentali
parte, caracterul obligatoriu al satisfacerii stagiului militar a dispăru

din Constituţie, întreaga reglementare a serviciului militar, inclush
stabilirea faptului dacă el va mai fi sau nu obligatoriu, fiind acum di
competenţa legiuitorului. Formularea textului actual al art. 55 se datoreazi
amendamentului propus de Guvern la proiectul legii constituţionale.
Având în vedere şi obiectivul pe termen lung pe care România şi l-i
propus, acela de a avea o armată formată din profesionişti, precum şi ce
pe termen scurt, de a putea participa activ la diverse alianţe militare pi
plan internaţional, legea de modificare a Constituţiei a menţinut limiteli
de vârstă menţionate anterior pentru încorporarea în armată (între 20 şi 3:
de ani), dar a adăugat o excepţie de la acest regim juridic, anume căzu
voluntarilor, pentru care reguli speciale vor fi prevăzute prin lege.
Art. 56
Contribuţii (1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozit
financiare şi prin taxe, la cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigur
aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celo
stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.
Comentariu
1 I. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice. Articolul 56 di

Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, pri
impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Este o îndatorire firească, mai ale
dacă ţinem seama de numeroasele prestaţii, în special cu caracter socia
pe care acelaşi stat este obligat să le realizeze în beneficiul cetăţenilor să
Merită precizat şi faptul că obligaţia se referă la orice fel de cheltuie
publice şi nu doar la cele legate de constituirea veniturilor bugetului d
stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat.
2 H. Titularii obligaţiei. Trebuie făcută aici o precizare şi cu privire 1
sfera titularilor acestei obligaţi fundamentale. Textul constituţional s
referă expres doar la subiectele individuale de drept care sunt cetăţeni
112 Tănăsescu
dar este evident că prin această exprimare nu au fost excluse de la această

obligaţie subiectele colective de drept, persoanele juridice care obţin
venituri. în măsura în care subiectele colective de drept nu sunt altceva
decât ficţiuni juridice, creaţii a căror substanţă este dată de comporta-
mentul indivizilor care le alcătuiesc, toate drepturile şi obligaţiile recunos-
cute sau puse în sarcina unor astfel de subiecte colective evident că
afectează, în ultimă instanţă, subiectele individuale de drept care le-au
constituit. Prin urmare, obligaţia unei persoane juridice de a plăti un
impozit sau o taxă este, în final, suportată tot de către cei în folosul cărora
respectiva persoană juridică realizează activităţile şi îşi valorifică
patrimoniul. Acesta este temeiul în baza căruia şi subiectele colective de
drept sunt ţinute la plata aceloraşi contribuţii financiare ca şi subiectele
individuale de drept, chiar dacă textul constituţional nu nominalizează
decât cetăţenii ca titulari ai obligaţiei.
III. Principiul egalităţii în materie fiscală. Alineatul (2) al aceluiaşi 3
articol precizează o aplicaţie particulară a principiului egalităţii în materie
fiscală şi anume obligaţia al cărui titular expres nominalizat este legiuitorul
şi care constă în aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Caracterul just al
sistemului legal de impuneri face trimitere la principiul proporţionalităţii
şi la cel al echităţii, structurante pentru orice societate democratică.
Precizarea constituţională este extrem de suplă, permiţând în egală măsură
atât o interpretare în sensul unei repartizări formal-egalitare a obligaţiilor
fiscale, prin care se asigură egalitatea de şanse, dar şi o interpretare în
sensul realizării justiţiei sociale, care urmăreşte o distribuire a obligaţiilor
ce tinde la o egalitate de rezultat.
IV. Principiul legalităţii în materie fiscală. Situaţii excepţionale. 4
Alineatul al treilea al aceluiaşi articol interzice stabilirea oricăror alte
prestaţii în sarcina cetăţenilor, în afara celor expres stabilite prin lege şi
numai în situaţii excepţionale. Istoria a dovedit nu o dată că situaţii
neprevăzute pot apare oricând (catastrofe naturale, stări excepţionale
etc); ele nu trebuie însă să justifice un comportament arbitrar din partea
autorităţilor publice, ci trebuie să se înscrie în limitele legalităţii şi ale
statului .de drept. Trebuie precizat totuşi că, deseori în astfel de situaţii,
legiuitorul stabileşte doar obligaţia fiscală şi natura sa, lăsând organelor
ce trebuie să aplice legea grija de a preciza cuantumul şi modalităţile
concrete de colectare a respectivelor sarcini fiscale.
Tănăsescu 113
Art. 57
Exercitarea Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie
drepturilor şi să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale
a libertăţilor cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi.
Comentariu
I. Principiul exercitării drepturilor cu bună-credinţă. Articolul 57 din

Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României,
cetăţeni, străini sau apatrizi, şi prin care se consacră la nivel constituţional
două principii extrem de generoase ale dreptului. Se observă că buna credinţă
(bonafides), principiu tradiţional de drept civil, dar şi concept de mare valoare
morală, este considerată o regulă constituţională obligatorie. Domeniul de
aplicare al acestei reguli constituţionale este precis circumscris, în măsura în
care această transformare de natură juridică are consecinţe doar în rezolvarea
problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Dar
această limitare nu prejudiciază cu nimic nici forţa juridică supremă a regulii
astfel instituite şi nici valoarea sa intrinsecă, de principiu moral ce vizează
exercitarea drepturilor şi libertăţilor în sine, indiferent de manifestarea în plan
juridic a drepturilor şi libertăţilor celorlalte subiecte de drept.
II. îndatorirea de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Dimensiunea socială, de raportare a individului la societate, a fost inclusă
în cuprinsul aceleiaşi norme juridice prin referirea la îndatorirea de a nu
încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi (neminem laedere). Aceasta este
o obligaţie firească, ce ţine de chiar conceptul de drept şi de libertate.
Limita unui drept sau a unei libertăţi a unui titular o reprezintă dreptul sau
libertatea celorlalţi titulari, iar această dinamică socială nu ar putea
funcţiona în condiţii de securitate în absenţa respectării acestui principiu
cu valoare universală. Dacă în ceea ce priveşte garantarea drepturilor
cetăţenilor faţă de posibilele abuzuri ale autorităţilor publice, Constituţia
şi întreg sistemul normativ prevăd numeroase mecanisme de protecţie, în
special de natură jurisdicţională, în ceea ce priveşte protecţia drepturilor
faţă de posibilele abuzuri realizate de alte subiecte individuale de drept
singura formă de garantare o reprezintă tocmai comportamentul acestor
subiecte individuale, ce trebuie să se conformeze regulilor prescrise de
art. 57 din Constituţie.
114 < Muraru

'
r
Capitolul IV. Avocatul Poporului Art. 58
Capitolul IV
Avocatul Poporului
Art. 58 »
Numirea şi (1) Avocatul Poporului este numit pe o perioadă de 5
rolul ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoa-
nelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt
specializaţi pe domenii de activitate.
(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini
nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul
Poporului se stabilesc prin lege organică.
Comentariu
I. Generalităţi. Avocatul Poporului este denumirea constituţională

sub care s-a organizat şi funcţionează în România clasica instituţie a
ombudsmanului. Ombudsmanul este de sorginte suedeză şi s-a răspândit
îndeosebi în Europa sub denumiri diferite precum: comisar parlamentar;
apărătorul poporului (Spania); apărătorul public; mediatorul public,
provedor de justiţia (Portugalia); mediatorul republicii (Franţa); avocatul
poporului; procuror parlamentar. Este ştiut că în ţările vest-europene în
afara ombudsmanilor cu competenţă generală, există şi ombudsmani
(mediatori, comisari parlamentari etc.) specializaţi pe domenii precum:
pentru protecţia consumatorilor; pentru drepturile copilului; pentru
protecţia persoanelor cu handicap; pentru presă; pentru armată; pentru
pensii etc. în unele state, în afara ombudsmanului naţional există şi
ombudsmani locali (Olanda). Există, de asemenea, şi un mediator european
care se află în fruntea Asociaţiei Ombudsmanilor Europeni. Mai mult,
există şi Asociaţia Ombudsmanilor Francofoni.
Ombudsmanul, de fapt, este o persoană independentă, numită de
regulă de către Parlament, pentru a supraveghea administraţia în relaţia
'Art. 58 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din Legea
«*• 429/2003.
Muraru 115
sa cu cetăţeanul. Ombudsmanul încearcă să deblocheze conflictele

cetăţean-administraţie publică, conflicte datorate îndeosebi birocra-
tismului, care a fost şi a rămas o gravă maladie a administraţiei.
3 II. Terminologie. Constituantul român a optat pentru denumirea
Avocatul Poporului, considerându-se că este denumirea care exprimă cel
mai clar şi, mai ales, pe înţelesul tuturor, rolul şi semnificaţiile juridice ale
acestei instituţii. Din experienţa practică a statelor în care funcţionează
ombudsmanul rezultă că eficienţa instituţiei constă în calităţile persoanei
care este desemnată şi din maniera de lucru.
4 Articolul 58 din Constituţie, în noua redactare, trebuie corelat cu
art. 65 alin. (2) lit. i), iar revizuirea priveşte numirea Avocatului Poporului
în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, şi nu numai de către
Senat, având în vedere că, prin rolul pe care-1 îndeplineşte, este o garanţie
importantă a drepturilor omului.
5 III. Regim j uridic. Numirea se face pentru o durată de 5 ani. Cu prilejul
revizuirii s-a adăugat o nouă dispoziţie, în sensul căreia Avocatul Poporului
va avea adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate. Această dispoziţie
va da o eficienţă sporită activităţii instituţiei şi realizează o bună corelare
cu reglementările din alte ţări unde este organizat şi funcţionează
ombudsmanul.
6 IV. Incompatibilităţi. în fine, noul text îndreaptă o eroare a vechii
reglementări privind compatibilitatea funcţiei de Avocat al Poporului cu
alte funcţii. Se stabileşte astfel că această funcţie este incompatibilă cu
altă funcţie publică sau privată „cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior". Se realizează astfel o simetrie în reglementare cu
art. 125 alin. (3) care priveşte judecătorii, cu art. 132 alin. (2) care priveşte
procurorii, cu art. 144 care priveşte judecătorii Curţii Constituţionale
precum şi cu alte texte constituţionale.
116 Muram
Capitolul IV. Avocatul Poporului Art. 59
Art. 59
Exercitarea (1) Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu
atribuţiilor sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în
libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
(2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure
Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea
atribuţiilor sale.
Comentariu
Acest articol stabileşte pe de o parte, importante aspecte procedurale
prin care Avocatul Poporului îşi realizează competenţa sa şi, pe de altă
parte, obligaţia constituţională a autorităţilor publice de a sprijini Avocatul
Poporului în realizarea atribuţiilor ce îi revin.
în detalierea textului constituţional a fost elaborată Legea nr. 35/1997
privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului,
modificată prin Legea nr. 181 /2002. în temeiul dispoziţiilor constituţionale
şi legale, Avocatul Poporului se poate autosesiza în problemele ce ţin de
competenţa sa. Persoanele fizice se pot adresa acestuia prin cereri, prin
telefon (există un dispecerat telefonic) sau direct prin audienţe. In
soluţionarea problemelor, Avocatul Poporului poate face anchete, poate
formula recomandări care nu pot fi supuse nici controlului parlamentar,
nici controlului judecătoresc.
Dacă, de regulă, Avocatul Poporului se implică în rezolvarea
conflictelor dintre persoanele fizice şi administraţia publică, totuşi, faţă
de generalitatea textului constituţional, s-a resimţit nevoia unor modificări
legislative. Este motivul pentru care Legea nr. 181/2002 a stabilit prin
art. 18 că, în cazul în care Avocatul Poporului constată că soluţionarea
cererii cu care a fost sesizat este de competenţa autorităţii judecătoreşti,
el se poate adresa, după caz, Ministerului Justiţiei, Ministerului Public
sau preşedintelui instanţei de judecată, care sunt obligaţi să comunice
masurile luate. Este o modalitate legală prin care aceste autorităţi sprijină
Avocatul Poporului în soluţionarea unor reclamaţii privind încălcarea
art- 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în legătură cu realizarea
unui proces echitabil într-un termen rezonabil.
Muram 117
Art. 60 Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamenta
Art. 60
Raportul Avocatul Poporului prezintă celor două Camere a
în faţa Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestor
Parlamentului Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţ
sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturili
şi a libertăţilor cetăţenilor.
Comentariu
I. Trăsături. Aşezarea instituţiei Avocatul Poporului în Capitolul I
Titlul II, al Constituţiei, adică nu în titlul privind autorităţile publice, ci
cel privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, confe
acesteia trăsături juridice particulare. în aprecierea naturii sale juridii
trebuie observate astfel clarificările legale potrivit cărora: este autorita
publică autonomă şi independentă faţă de orice autoritate publică; nu |
substituie autorităţilor publice, nu poate fi supusă nici unui mand
imperativ, iar activitatea sa are un caracter public; are buget propriu ca
face parte integrantă din bugetul de stat; funcţia de avocat al poporul
se asimilează cu funcţia de ministru, funcţia de adjunct al avocatul
poporului, cu cea de secretar de stat, iar funcţiile de conducere şi <
execuţie de specialitate se asimilează cu funcţiile din serviciile Senatuli
II. Răspunderea juridică. Toate acestea sunt rezultatul poziţi
constituţionale aparte a instituţiei şi explică de ce, în fapt, Avocat
Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, răspundere care i
materializează prin obligaţia prezentării de rapoarte.
III. Raportul anual este, o spune chiar denumirea, bilanţul activită
instituţiei pe un an calendaristic. El poate cuprinde şi recomandări <
modificare a legislaţiei sau propuneri de măsuri ce sunt utile în protecţ
drepturilor omului. Raportul anual se înaintează celor doi preşedinţi
Camerelor Parlamentului până la data de 1 februarie a anului următor..
este examinat de comisiile parlamentare şi apoi supus dezbaterii în şedin
comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Dezbaterea este urmată de i
vot al Parlamentului. Bineînţeles că acest raport se dă publicităţii
solicitarea Camerelor parlamentare. Avocatul Poporului are obligaţia dt
prezenta şi alte rapoarte, pe probleme, rapoarte care s-au înscris în practi
instituţiei ca rapoarte speciale. Rapoarte speciale s-au prezent
Parlamentului şi din iniţiativa Avocatului Poporului precum: unul privii
sistemul public de pensii; altul privind asigurările de sănătate.
118 Tănăsescu
le
le TitlulIII
a.
ia Autorităţile publice
Capitolul I
Parlamentul
Secţiunea 1. Organizare şi funcţionare

Art. 61
Rolul şi (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
structura poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor
şi Senat.
Comentariu
I. Având o competenţă materială generală, Parlamentul este, după 1

cum prevede alin. (1), organul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţării. Prin competenţă materială generală se
subînţelege că în sfera acesteia intră orice problemă de interes public.
De aceea, în calitate de organ suprem, Parlamentul poate angaja 2
răspunderea Preşedintelui României, chiar dacă acesta se bucură de o
legitimitate similară Parlamentului, fiind ales, ca şi parlamentarii, prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Primordialitatea celor două
Camere ale Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul, conferă regimului
politic constituţional caracterul său de regim parlamentar, chiar dacă,
urmare a alegerii Preşedintelui de către corpul electoral, acesta are, din
acest punct de vedere, şi un caracter mixt.
De asemenea, cum e firesc într-un asemenea regim politic, Guvernul 3
răspunde politic faţă de Parlament, care îl poate demite prin adoptarea
unei moţiuni de cenzură.
H. In ce priveşte calitatea Parlamentului de organ unic legiuitor, 4
a
ceasta rezultă, atât din monopolul elaborării şi adoptării legii, cât şi din
abilitarea, în termen limitat, a Guvernului de a emite ordonanţe simple, pe
Constantinescu 119
Art. 62 Titlul III. Autorităţile publice
care apoi să le supună, de regulă, aprobării sale, sau din controlul în

aprobarea ori, după caz, respingerea ordonanţelor de urgenţă.
III. Rezultă că, în regimul nostru constituţional, Parlamentul are un
loc central, de funcţionarea sa depinzând, în ultimă analiză, eficienţa
întregii activităţi statale şi, implicit, social-economice. în acelaşi timp,
parlamentarii răspunzând în faţa alegătorilor, Parlamentul este o instituţie
centrală a dezvoltării democraţiei.
Art. 62
Alegerea (1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot
Camerelor universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit
legii electorale.
(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de
voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul
la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.
Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi
numai de o singură organizaţie.
(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte
prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.
Comentariu
1 I. Principiul alegerii parlamentarilor de către corpul electoral prin

vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat este de esenţa democraţiei
reprezentative începând încă din secolul XX.
2 II. Unicitatea regimului nostru constituţional constă în dreptul
organizaţiilor apartinînd minorităţilor naţionale de a fi reprezentate în
Parlament. Reprezentarea se asigură prin desemnarea, de către organizaţie,
a unui deputat, cu condiţia de a întruni, la alegerile generale, numărul de
voturi, pe întreaga ţară, corespunzător unei norme de reprezentare specifice.
Este o discriminare pozitivă fiind în favoarea minorităţilor respective,
justificată pe dreptul la identitate, prevăzut la art. 6 alin. (1).
120 Constantinescu
Capitolul I. Parlamentul Art. 63
III Norma de reprezentare. Ca expresie a caracterului său reprezen- 3

tativ numărul parlamentarilor din fiecare Cameră se stabileşte pe un temei
demografic, spre a se asigura egalitatea votului, prin norme de reprezen-
tare instituite de legea electorală.
Art. 63
Durata (1)" Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru
mandatului un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în
stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă,
până la încetarea acestora.
(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru
Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea
mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.
(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea
Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la
alegeri.
(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la
întrunirea legală a noului Parlament. în această
perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi
adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
(5) Proiectele de legi sau propunerile legislative
înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent
îşi continuă procedura în noul Parlament.
Comentariu
I. Mandatul parlamentarilor ce alcătuiesc Camerele Parlamentului

este de 4 ani. Termenul corespunde unei practici majoritare din alte state,
având ca scop să asigure o legătură cât mai strânsă dintre aleşi şi alegători.
Potrivit Legii de revizuire din 2003, termenul la care mandatul
parlamentarilor ar expira se prelungeşte de drept pe perioada stării de
moblizare, de război, de asediu sau de urgenţă.
11
art- I, pct. 32 din Legea nr. 429/2003.
Constantinescu 121
Alegerile generale pot avea loc în cel mult 3 luni de la expirarea

mandatului parlamentarilor sau de la dizolvarea Parlamentului. Este o
durată rezonabilă având în vedere riscul pe care l-ar avea un termen fix.
De la data alegerilor, în termen de cel mult 20 de zile, parlamentarii sunt
întruniţi de Preşedintele României în cadrul noului Parlament. Pe această
perioadă, mandatul se prelungeşte de drept până la întrunirea legală a
Camerelor Parlamentului, potrivit art. 70 alin. (1), adică până la validarea
mandatului fiecărui parlamentar, asigurându-se astfel continuitatea vieţii
statale la nivelul funcţiei de parlamentar şi a Camerelor Parlamentului,
întrucât, până la validare, parlamentarii nu intră în deplinătatea executării
mandatului, pe durata respectivă ei nu pot revizui Constituţia şi nu pot
adopta, modifica sau abroga legi organice. Este necesar ca cel puţin să
poată fi întrunită, în acest scop, majoritatea absolută.
II. Consecinţele bicameralismului. în mod tradiţional instituţiile

legislative expiră la data expirării mandatului, întrucât vor forţa politica şi
noii parlamentari vor configura Camerele Parlamentului. Pentru a evita
această consecinţă, mai ales în considerarea efortului depus în comisiile
parlamentare şi în faze anterioare revizuirii Camerei competente, se prevede
că, dacă sunt înscrise pe ordinea de zi, care este un document
esenţialmente politic, de ordonare a lucrărilor în plen, proiectele de lege
sau propunerile legislative îşi continuă procedura în noul Parlament.
Art. 64
Organizarea (1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se
internă stabilesc prin regulament propriu. Resursele
financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele
aprobate de acestea.
(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Preşedintele
Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor.
Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi
la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor
permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea
mandatului.
122 Constantinescu
(3) Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri

parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei
Camere.
(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente
şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii
speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.
(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare
se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei
Camere.
Comentariu
I. Pricipiul autonomiei parlamentare este de esenţa parlamen- 1

ţarismului. El presupune autonomia regulamentară, autonomia financiară
şi autonomia instituţională.
II. Autonomia regulamentară implică, sub aspect juridic, ca 2
organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere să se facă potrivit unui
regulament propriu. Există în sfera celor două regulamente - unul al
Camerei Deputaţilor şi altul al Senatului - şi regulamentul şedinţelor
comune, potrivit procedurii reglementate de art. 65 alin. (2) lit. k).
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere presupune constituirea 3
biroului său permanent, numirea preşedintelui, organizarea în grupuri
parlamentare a membrilor fiecărei Camere, constituirea comisiilor
permanente şi a celor temporare care sunt de anchetă, speciale dar comune
ambelor Camere. Sub aspect politic alcătuirea tuturor acestor structuri
trebuie să fie conformă configuraţiei politice.
III. Autonomia financiară se asigură prin bugetul fiecărei Camere, 4
aprobat de către acestea, ca o componentă a bugetului de stat.
IV. Autonomia instituţională presupune, pe de o parte, constituirea 5
structurilor organizatorice menţionate anterior, iar, pe de altă parte, a
aparatului de lucru alcătuit din funcţionari parlamentari încadraţi într-o
structură administrativă aparte.
Constantinescu 123
Art. 65
Şedinţele (1)2) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe
Camerelor'' separate.
(2) 3 ) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe
comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării totale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f)4> aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;,
g) *> examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării;
h) 6> numirea, la propunerea Preşedintelui României, a
directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea
controlului asupra activităţii acestor servicii;
i) 1 numirea Avocatului Poporului;
8|
j ) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor,
stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
"Denumirea art. 62 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I,
2)
Alin. (1) al art. 62 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 33
31
Partea introductivă a alin. (2) al art. 62 este reprodusă astfel cum a fost modificată
prin art. I, pct. 33 din Legea nr. 429/2003.
41
Lit. f) de la alin. (2) al art. 65 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin
5)
Lit. g) de la alin. (2) al art. 65 a fost introdusă prin art. I, pct. 33 din Legea
nr. 429/2003.
6)
Lit. h) de la alin. (2) al art. 65 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin
art. 1, pct. 33 din Legea nr. 429/2003.
7)
Lit. i) de la alin. (2) al art. 65 a fost introdusă prin art. I, pct. 33 din Legea
nr. 429/2003.
8>
Lit. j) de la alin. (2) al art. 65 a fost introdusă prin art. I, pct. 33 din Legea
nr. 429/2003.
124 Constantinescu
k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei

sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.
Comentariu
I. Şedinţa reprezintă forma de constituire a Camerei în reuniune plenară. 1

Şedinţele Camerelor pot fi separate sau comune. în această din urmă
ipoteză, cele două Camere se reunesc, potrivit regulamentului adoptat în
acest scop pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la lit. a)-k).
Şedinţa separată se desfăşoară pe parcursul a patru zile pe săptămână, 2
cea de vineri fiind rezervată activităţii parlamentarilor în circumscripţiile
electorale, fiecare în aceea în care a fost ales.
II. Publicitatea şedinţelor. Şedinţele, atât separate cât şi comune, 3
sunt publice, în afara cazurilor prevăzute în regulamentele celor două
Camere, când pot fi secrete. La şedinţele publice participă parlamentarii,
membrii Guvernului - în anumite cazuri chiar obligatoriu - reprezentanţii
mass-media, diplomaţi şi alţi invitaţi.
III. Şedinţa comună. în ceea ce priveşte atribuţiile exercitate în şedinţă 4
comună ele se referă la aspecte ce reclamă, datorită importanţei lor, maximum
de reprezentanţi: primirea mesajului prezidenţial, aprobarea bugetului naţional
- alcătuit din cel de stat şi cel al asigurărilor sociale de stat - declararea stării
de mobilizare sau de război, suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare.
Prin Legea de revizuire din 2003, pe temeiul aceluiaşi criteriu menţionat 5
s-au mai adăugat: aprobarea strategiei naţionale de apărare, examinarea
rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, numirea directorilor
serviciilor de informaţii la propunerea Preşedintelui României, competenţă
partajată între Parlament, ca autoritate decizională, şi Preşedintele
României, ca unică autoritate ce poate face propunere, numirea Avocatului
Poporului, având în vedere specificul funcţiei acestuia ce priveşte întreaga
societate, stabilirea statutului parlamentarilor din cele două Camere.
în fine, Legea de revizuire din 2003 nu a modificat ultima atribuiţie ce 6
se referă la posibilitatea ca în şedinţă comună Camerele reunite să aprobe
orice alte atribuţii prevăzute de Constituţie sau regulamentele parlamentare.
Constantinescu 125
Art. 66-67 Titlul III. Autorităţile publice
Art. 66
Sesiuni (1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două
sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna
februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A
doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate
depăşi sfârşitul lunii decembrie.
(2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în
sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României,
a biroului permanent al flecarei Camere ori a cel puţin o
treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.
(3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.
Comentariu
Sesiunea este perioada în care Camerele Parlamentului se pot întruni

în şedinţe pentru a-şi exercita competenţa şi a adopta legi sau alte acte de
competenţa lor.
Sesiunile pot fi ordinare în perioada februarie şi sfârşitul lunii iunie şi,
respectiv, în septembrie şi finele lunii decembrie, precum şi extraordinare
la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere
sau a unei treimi din parlamentarii fiecărei Camere.
în temeiul autonomiei parlamentare, convocarea Camerelor în sesiune
ordinară sau extraordinară se face de preşedinţii acestora.
Art. 67
Actele juridice Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotar
şi cvorumul şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor.
legal
Comentariu
1 Două sunt normele instituite prin acest articol: prima priveşte atribuţiile
Camerelor Parlamentului de a adopta legi, hotărâri şi moţiuni, iar a doua
priveşte că cvorumul necesar pentru adoptarea acestora, care este prezenţa
majorităţii membrilor.
126 Constantinescu
Capitolul 1. Parlamentul Art. 68-69
Prima normă se referă la actele juridice, cu precizarea că moţiunea nu 2

are efecte juridice, ea constituie doar un act politic ce exprimă atitudinea
Camerei într-o anumită problemă naţională sau internaţională, cum ar fi
rezoluţia, apelul, proclamaţia etc.
Cea de a doua normă priveşte exclusiv votul final prin care se adoptă, 3
de exemplu, o lege în ansamblu, iar nu faza anterioară, cum ar fi a dezvoltării
pe articole a unei legi cu condiţia de cvorum este exclusiv de domeniul
regulamentelor parlamentare.
Art. 68
Caracterul (1) Şedinţele celor două Camere sunt publice.
public al
(2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie
şedinţelor
secrete.
Comentariu
Transparenţa implică şi publicitate. De aceea, în condiţiile prevăzute de

regulamentele parlamentare, participarea publicului, reprezentanţii mass-me-
dia, ambasadori, invitaţi, cetăţeni este liberă.
Secţiunea a 2-a. Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Art. 69
Mandatul (1) în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii
reprezentativ sunt în serviciul poporului.
(2) Orice mandat imperativ este nul.
Comentariu
Principiul mandatului reprezentativ este specific democraţiei

parlamentare. De aceea parlamentarii sunt în serviciul poporului, ceea ce
implică nulitatea mandatului imperativ, adică în care reprezentantul este
obligat să aducă la îndeplinire întocmai voinţele celor reprezentaţi. O
Constantinescu 127
asemenea reprezentanţă naţională ar fi alcătuită numai din orbi şi surzi. Ea

este specifică regimurilor politice dictatoriale şi totalitare.
Art. 70
Mandatul (1)" Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului
deputaţilor şi la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub
al senatorilor condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului.
Jurământul se stabileşte prin lege organică.
(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează la
data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în
caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale,
de incompatibilitate ori de deces.
Comentariu
Mandatul parlamentar. Validarea alegerilor constă în verificarea

regularităţii scrutinului. Ea se face de Camerele Parlamentului. De aceea
este o condiţie a legitimităţii lucrărilor fiecărei Camere.
Prin Legea de revizuire din 2003, obligaţia depunerii jurământului a
devenit o condiţie pentru exercitarea mandatului, după validare. Jurământul
este individual şi conţinutul său se stabileşte prin lege organică.
Art. 71
Incompati- (1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
bilităţi
(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompa-
tibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de
autoritate, cu exepţia celei de membru al Guvernului.
(3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege
organică.
11
128 Constantinescu
Comentariu
Incompatibilitatea este interdicţia cumulului funcţiei de parlamentar

cu o altă funcţie publică. Expres, Constituţia stabileşte două incompa-
tibilităţi: cumulul calităţii de deputat şi senator, precum şi cumulul acestei
calităţi cu exercitarea oricărei funcţii de autoritate, adică a cărei îndeplinire
presupune putere de stat, fiind o demnitate sau o funcţie publică. Potrivit
principiilor regimului parlamentar, sunt exceptaţi membrii Guvernului,
întrucât aceştia sunt învestiţi de însuşi Parlament. Celelalte incompa-
tibilităţi se stabilesc de legea organică.
Art. 72 »
Imunitatea (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
parlamentară juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în
judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau
arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte,
după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată
penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de
judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau
senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul
justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. în cazul în
care Camera sesizată constată că nu există temei
pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei
măsuri.
11
Art. 72 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 35 din Legea
429/2003.
Constantinescu 129
Comentariu
1 Imunitatea este de două categorii, anume lipsa de răspundere juridică -

penală, civilă, contravenţională etc. - cu caracter permanent, pentru voturile
sau opiniile politice ale parlamentarilor şi posibilitatea parlamentarului de a
nu fi reţinut, arestat sau percheziţionat fără încuviinţarea Camerei din care
face parte.
2 Prima formă de imunitatea este o imunitate intrinsecă mandatului, iar a
doua numai pe durata mandatului, ca un mijloc de protecţie împotriva unor
măsuri abuzive, inspirate mai ales din motive politice. Astfel, parlamentarul
poate fi trimis în judecată, dar numai de către Parchetul de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai în faţa acestei înalte instanţe.
3 în caz de infracţiune flagrantă reţinerea şi percheziţia se pot face dar
cu încunoştinţarea, de către ministrul justiţiei, a măsurii respective şi dacă,
considerând că nu există un motiv justificat, Camera nu dispune revocarea
acestei măsuri.
Secţiunea a 3-a. Legiferarea
Art. 73
Categorii (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
de legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a
Constituţiei.
(3)'' Prin lege organică se reglementează:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor
politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea
indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
'• Alin. (3) al art. 73 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 38
130 Constantinescu
r Capitolul I. Parlamentul
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;

e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării;
Art. 73
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a

forţelor armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
1) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se
prevede adoptarea de legi organice.
Comentariu
Articolul 73 stabileşte clasificarea legilor în sistemul constituţional

român. Astfel, trei sunt categoriile de legi: legi constituţionale - cele de
revizuire a Constituţiei, legi organice - cele prevăzute la alin. (3), iar legile
ordinare sunt celelalte legi care nu au caracter constituţional sau organic.
Prin Legea de revizuire din 2003 s-a lărgit sfera de cuprindere a legii
organice prin referire la Autoritatea Electorală Permanentă, finanţarea
Partidelor politice, statutul deputaţilor şi al senatorilor, măsurile pe care le
reclamă starea de război şi cea celei de mobilizare. De asemenea, au fost
Constantinescu 131
avute în vedere şi modificările aduse articolelor cu privire la starea de

urgenţă şi la patronate. Celelalte prevederi ale alin. (3) sunt preluate din
Constituţia revizuită, configurând astfel sfera legii organice şi, pe cale de
consecinţă, a celei ordinare.
Art. 74
Iniţiativa (1)" Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului,
legislativă deputaţilor, senatorilor, sau unui număr de cel puţin
100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi
manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să
provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul
Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de
semnături în sprijinul acestei iniţiative.
(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetă-
ţenilor problemele fiscale, cele cu caracter interna-
ţional, amnistia şi graţierea.
(3) 2> Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin
transmiterea proiectului de lege către Camera competentă
să 3 adopte, ca primă Cameră sesizată.
(4) Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită
dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri
legislative numai în forma cerută pentru proiectele
de legi.
3)
(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai
întâi Camerei competente să le adopte, ca primă
Cameră sesizată.
"Alin. (1) al art. 74 este reprodus astfel cum a fost modificat prin
21
Alin. (3) al art. 74 este reprodus astfel cum a fost modificat pr
3>
Alin. (5) al art. 74 este reprodus astfel cum a fost modificat pr
132 Constantinescu
Comentariu
Iniţiativa legislativă presupune dreptul unor subiecte de drept l

calificate de a sesiza una din Camerele Parlamentului şi obligaţia Camerei
respective de a se pronunţa asupra acestei sesizări, adoptând-o sau
respingând-o. Iniţiativa aparţine Guvernului, fiecărui deputat sau sena-
tor (ceea ce nu exclude posibilitatea ca ei să o formuleze colectiv) sau
unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie
să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare, inclusiv în
Municipiul Bucureşti, să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături ale
susţinătorilor. Cele arătate nu privesc iniţiativa pentru revizuirea
Constituţiei.
în ce priveşte iniţiativa cetăţenească, aceasta nu poate avea ca obiect 2

probleme fiscale, amnistia, graţierea, având în vedere importanţa lor internă
şi legea de obiectivitatea pe care o generează, precum şi probleme externe.
Diferenţa dintre proiectele de lege şi propunerile legislative se 3
stabileşte în funcţie de subiectele de drept care au iniţiativa legislativă; în
cazul proiectelor de lege, sesizarea este a Guvernului, a celorlalţi subiecţi
menţionaţi anterior, ce pot sesiza Camerele Parlamentului. Sub aspectul
formei, însă, modelul constituţional îl constituie proiectele de lege.
Inovaţiile Legii de revizuire nr. 429/2003 se referă la numărul necesar 4
pentru promovarea iniţiativei populare de către cetăţenii cu drept de vot
şi la obligativitatea, atât în cazul proiectelor de lege, cât şi a propunerilor
legislative, de a sesiza Camera competentă, prevăzute la articolul următor.
Constantinescu 133
Art. 75 l)
Sesizarea (1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei
Camerelor Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de
legi şi propunerile legislative pentru ratificarea
tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a
măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor
tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor
organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5),
articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2),
articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3)
literele e), k), 1), n), o), articolul 79 alineatul (2),
articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2),
articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatul (2)
şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126
alineatul (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5).
Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se
supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră
sesizată, Senatului.
(2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de

45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate
deosebită termenul este de 60 de zile. In cazul depăşirii
acestor termene se consideră că proiectele de legi
sau propunerile legislative au fost adoptate.
(3) După adoptare sau respingere de către prima
Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă
se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.
(4) în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o
prevedere care, potrivit alineatului (1), intră în compe-
tenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată
dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. în caz
contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se
întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide
definitiv în procedură de urgenţă.
134 Constantinescu
(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la

întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în
cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere
pentru care competenţa decizională aparţine primei
Camere.
Comentariu
I. Procedura legislativă. Potrivit Legii de revizuire a Constituţiei, noua 1

reglementare constituţională a procedurii legislative este una dintre cele
mai importante reforme pentru optimizarea procesului decizional în cadrul
regimului politic instituit de Constituţie. în noua concepţie se păstrează
egalitate Camerelor dar în sensul unei specializări funcţionale, acestea
fiind diferenţiate, pe de o parte în Cameră decizională şi, pe de altă parte,
în Cameră de reflecţie.
Mecanismul decizional - ce se regăseşte, în esenţă, şi în alte constituţii, 2
cum ar fi al Belgiei - este simplu: în toate cazurile, prima Cameră sesizată
este Camera de reflecţie; aceasta este obligată să dezbată proiectul de
lege sau propunerea legislativă în termen de cel mult 45 de zile, iar pentru
legile de complexitate deosebită, în termen de cel mult 60 de zile, după
care legea în forma astfel adoptată se trimite celeilalte Camere, care va
decide definitiv. Dacă termenele au fost depăşite se consideră că proiectul
de lege sau propunerea legislativă, după caz, a fost adoptată în forma
prezentată de iniţiator. Deci, sistemul se bazează pe succesiunea a două
dezbateri, prima în Camera de reflecţia şi a doua în Camera decizională.
II. Camera de reflecţie şi Camera decizională. Pentru a se păstra 3

egalitatea Camerelor, care corespunde legitimităţii lor electorale,
competenţa decizională a fost astfel distribuită încât Camera Deputaţilor
să aibă rolul de Cameră decizională de drept comun, adică în toate cazurile
în care competenţa decizională aparţine Senatului, iar Senatul să aibă
competenţă de Cameră decizională pentru ratificarea tratatelor şi a altor
acorduri internaţionale, ca şi pentru măsurile legislative ce rezultă din
aplicarea acestora, precum şi în domeniul unor legi organice care privesc
exclusiv organizarea şi funcţionarea statului.
In cadrul primei dezbateri, în Camera de reflecţie, s-ar putea ca aceasta 4
să adopte măsuri din competenţa sa decizională, cum ar fi, de exemplu,
Constantinescu 135
stabilirea unei infracţiuni în legea de ratificare a unui tratat. în acest caz,

sunt două ipoteze posibilie: dacă în cadrul celei de a doua dezbateri,
Camera decizionalâ este de acord cu această măsură adoptată de Camera
de reflecţie, prima sesizată, ea este definitivă, deoarece, deşi ordinea este
inversă decât cea obişnuită, în final s-a respectat competenţa fiecăreia
dintre cele două Camere; pentru acelaşi motiv, dacă în cadrul celei de a
doua dezbateri, Camera decizională nu este de acord cu măsura respectivă
sau o modifică, legea se întoarce, dar numai în legătură cu prevederea în
cauză, la Camera ce o adoptase iniţial, care, în virtutea competenţei sale
decizionale, va decide definitiv.
Aceeaşi este soluţia şi în cazul în care Camera decizională, în cadrul
celei de a doua dezbateri, adoptă o măsură de competenţa decizională a
Camerei ce adoptase legea în primă dezbatere: legea se întoarce, tot în ce
priveşte prevederea respectivă, la Camera ce adoptase proiectul sau
propunerea legislativă în cadrul primei dezbateri, care, în temeiul
competenţei sale decizionale, decide definitiv.
HI. Necesitatea specializării. Noua procedură constituţională asigură
şi o specializare a Camerelor, ca urmare a competenţei lor decizionale, cu
toate avantajele pe care, în general, specializarea le asigură.
în societatea modernă timpul este un factor de risc. De aceea,
optimizarea procesului decizional constituie, în perspectiva integrării
României în marea familie a democraţiilor occidentale, o necesitate.
Altminteri, există pericolul marginalizării ţării, ca urmare a imposibilităţii
sale de încadrare în ritmul, din ce în ce mai alert, al vieţii contemporane.
Tocmai de aceea, în Camera de reflecţie dezbaterea se încheie în 45,
respectiv 60 de zile, termene a căror împlinire prezumă că iniţiativa
legislativă a fost adoptată, dar în cazurile limitative prevăzute de alin. (4)
şi (5) procedura de urgenţă se aplică de drept, fiind deci obligatorie, prin,
derogare de la prevederile art. 76, potrivit cărora trebuie aprobată de
Cameră ca atare. Sunt aspecte reglementate într-o modalitate chiar mai
constrângătoare la art. 115 alin. (5) şi (6), referitor la dezbaterea
ordonanţelor de urgenţă.
136 Constantinescu
Capitolul I. Parlamentul Art. 76-77
Art. 76
Adoptarea (1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele
legilor şi a Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor
hotărârilor flecarei Camere.
(2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul
majorităţii membrilor prezenţi din flecare Cameră.
(3) La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă,
Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau pro-
puneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită
potrivit regulamentului fiecărei Camere.
Comentariu
Legile organice şi hotărârile se adoptă, la votul final, cu majoritatea
absolută a parlamentarilor Camerei. Referirea la hotărâri are în vedere
aprobarea regulamentelor parlamentare.
Legile ordinare şi alte hotărâri decât cele de mai sus se adoptă, tot la
votul final, cu majoritatea relativă.
Din alt punct de vedere, fiecare Cameră a Parlamentului poate adopta
un proiect de lege sau o propunere legislativă în procedură de urgenţă.
Această procedură este stabilită prin regulamentul Camerei Parlamentului
care a aprobat aplicarea ei.
Art. 77
Promulgarea (1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui
' e gii României. Promulgarea legii se face în termen de cel
mult 20 de zile de la primire.
(2) înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.
(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori
dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei,
promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la
primirea legii adoptate după reexaminare sau de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i
s-a confirmat constituţionalitatea.
Constantinescu 137
Comentariu
I. Promulgarea constituie ultima fază a procedurii legislative. Ea este

un atribut al Preşedintelui României şi se realizează prin emiterea unui
decret prezidenţial, în temeiul căruia legea urmează să fie numerotată şi
publicată.
Preşedintele României trebuie să asigure promulgarea legii în cel mult 20
de zile de la data primirii. în acest scop, urmează ca legea să fie examinată sub
aspectul constituţionalităţii sale, al oportunităţii soluţiilor pe care le cuprinde,
al redactării şi acurateţei exprimării dispoziţiilor pe care le instituie etc.
în cazul în care, ca urmare a acestei examinări, rezultă că o anumită
prevedere a legii sau chiar legea în ansamblul său nu este corespunzătoare,
Preşedintele României poate cere Parlamentului să o reexamineze. în caz
de neconstituţionalitate, cererea de reexaminare se adresează Curţii
Constituţionale.
De la primirea legii reexaminate, după parcurgerea procedurii de
adoptare sau a deciziei Curţii Constituţionale de confirmare a legitimităţii
constituţionalităţii legii, Preşedintele României este obligat să promulge
legea în termen de 10 zile. Este un nou termen de promulgare, întrucât
termenul iniţial de 20 de zile, la care ne-am referit anterior, se suspendă.
II. Neconstituţionalitatea. O ultimă precizare priveşte ipoteza în care
Curtea Constituţională a admis, în parte sau în întregime, sesizarea de
neconstituţionalitate. în această ipoteză, potrivit art. 147 alin. (2), legea se
trimite de Curtea Constituţională, spre reexaminare, Parlamentului, termenul
de 10 zile urmând să curgă de la data primirii de către Preşedintele României
a legii în forma adoptată după reexaminare.
Art. 78 "
Intrarea Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi
în vigoare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o
a legii dată ulterioară prevăzută în textul ei.
l}
Art. 78 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 43 din Legea
nr. 429/2003.
138 Constantinescu
Capitolul I. Parlamentul Art 79
Comentariu
Legea se publică în Monitorul Oficial al României. Prin Legea de
revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, s-a prevăzut un termen de 3 zile de la
publicare pentru intrarea sa în vigoare, dacă în textul ei nu s-a prevăzut o
altă dată.
Măsura se justifică întrucât este imposibil să se poată realiza
distribuţia Monitorului Oficial pe întreg teritoriul ţării, astfel încât, în
numeroase situaţii persoanele fizice sau persoanele juridice erau puse în
situaţia de a se conforma dispoziţiilor unei legi pe care nu o cunoşteau.
Mai grav, persoanele fizice sau juridice pot fi sancţionate pentru că nu au
adoptat un comportament conform noii legi care, o dată publicată în
Monitorul Oficial, se prezuma a fi cunoscută. Tocmai pentru a înlătura
aceste neajunsuri s-a impus modificarea textului şi introducerea unui
termen de graţie de trei zile, pentru ca cetăţenii şi autorităţile interesate
să poată intra în posesia Monitorului Oficial în care legea este publicată.
Această modificare realizează aşadar o distincţie foarte clară între
publicarea legii, care coincide cu data publicării în Monitorul Oficial, şi
intrarea în vigoare a legii, care, dacă nu este prevăzută expres în conţinutul
legii, se realizează după împlinirea a trei zile de la data publicării. Cât
priveşte calculul celor trei zile, se înţelege că termenul curge de la data
publicării legii şi se împlineşte a treia zi de la publicare.
Art. 79
Consiliul (1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de
Legislativ specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele
de acte normative în vederea sistematizării, unificării
şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa
oficială a legislaţiei României.
(2) înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ se stabilesc prin lege organică.
Constantinescu 139
Comentariu
I. Rolul Consiliului Legislativ. Rolul acestei instituţii în coordonarea,

sistematizarea şi unificarea legislaţiei, precum şi în asigurarea respectării
regulilor de tehnică legislativă, prevăzute de altfel printr-o lege specială,
este indisolubil legat de întărirea statului de drept şi, mai ales, de realizarea
predictibilităţii legii. în fond, nu se poate cere unui subiect de drept să
realizeze dispoziţiile legii dacă şi ceilalţi nu le respectă, cu condiţia ca
aceste dispoziţii să fie clare, neechivoce, ferme, altfel spus, predictibile,
întrucât atât el, cât şi cei care vin în contact îi dau acelaşi înţeles. Desigur,
interpretarea legii echivalează. Dar atunci când intră în vigoare, legea
trebuie să fie o măsură egală pentru toţi. Este şi raţiunea pentru care
Consiliul Legislativ a existat ca instituţie autonomă şi în Constituţia din
1923, iar în cadrul actualei Constituţii el îşi defineşte funcţionalitatea nu
numai pentru proiectele de lege şi propunerile legislative cu care Camerele
Parlamentului sunt sesizate- ceea ce justifică poziţia sa constituţională de
organ de specialitate al Parlamentului - dar şi pentru hotărârile cu caracter
normativ şi ordonanţele Guvernului.
II. Actele Consiliului Legislativ. în ambele ipoteze, acrul emis este un

aviz, a cărui influenţă, însă, are un rol deosebit, deşi răspunderea, în sensul
politic al termenului, dar şi juridic în ce priveşte hotărârile Guvernului, apaţine
autorităţii legiuitoare, respectiv, emitente a reglementării.
Capitolul II
Preşedintele României
Art. 80
Rolul (1) Preşedintele României reprezintă statul român şi
Preşedintelui este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. In acest scop, Preşedintele exercită funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat
şi societate.
140 Constantinescu
Capitolul II. Preşedintele României Art. 81
Comentariu
Rolul Preşedintelui României, ca şef al statului şi al puterii execu-
tive rezultă din îndeplinirea următoarelor funcţii: de reprezentare a statului
si a Parlamentului, care, în plus, reprezintă şi corpul electoral - fiind ales
prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat; de garant al
independenţei statului, unităţii şi integrităţii teritoriului, precum şi al
Constituţiei, acţionând pentru respectarea acesteia, de mediere între
puterile statului - legislativă, executivă şi judecătorească - potrivit art. 1
alin. (4), precum şi între stat şi societate, ceea ce implică segmente
semnificative ale societăţii politice sau civile, în raport de importanţa
problemei, urmărind asigurarea păcii sociale, pe temeiul legitimităţii sale
populare, la nivelul întregii ţări.
Art. 81
Alegerea (1) Preşedintele României este ales prin vot univer-
Preşedintelui sal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în
primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale.
(3) în cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a
întrunit această majoritate, se organizează al doilea
tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în
ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur.
Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai
mare număr de voturi.
(4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de
Preşedinte al României decât pentru cel mult două
mandate. Acestea pot fi şi succesive.
Comentariu
I. Ca şi parlamentarii, Preşedintele României are o legitimitate 1

populară, fiind ales prin vot uninominal, în cadrul unei circumscripţii ce
Constantinescu 141
cuprinde întreaga ţară. Pentru a fi ales, candidatul la funcţia de Preşedinte

trebuie să întrunească opţiunea majorităţii alegătorilor, ceea ce este de
natură să-i asigure Preşedintelui României ales o reprezentativitate în
legitimitate deosebită. în acest scop, dacă la primul tur de scrutin
candidatul nu a obţinut o asemenea majoritate, se organizează un al doilea
tur, în care este declarat ales cel care a obţinut cel mai mare număr de
voturi. Aceasta are drept consecinţă că acest de-al doilea tur se
organizează între candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi,
ceea ce constrânge la bipolarizarea preferinţelor alegătorilor şi a partidelor
politice şi sociale ce susţin candidaturile.
II. Controlul întregii proceduri electorale şi confirmarea rezultatelor

de care depinde, după caz, organizarea celui de-al doilea tur de scrutin,
desemnarea candidaţilor între care va avea loc alegerea şi a câştigătorului
ce a obţinut în final mandatul se asigură de Curtea Constituţională, potrivit
art. 146 lit. j). Constituţia interzice ca o persoană să candideze la funcţia
de Preşedinte al României, pentru mai mult de două mandate, care pot fi
succesive sau la date diferite. Este o măsură ce are în vedere „tentaţia
totalitaristă" de perpetuare a ocupării de către aceeaşi persoană a funcţiei
de Preşedinte al României.
Art. 82
Validarea (1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte
mandatului şi al României este validat de Curtea Constituţională.
depunerea
jurământului (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în
faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună, următorul jurământ:
„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru
propăşirea spirituală şi materială a poporului român,
să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"
142 Constantinescu
Comentariu
Validarea mandatului de către Curtea Constituţională are o

semnificaţie deosebită: confirmarea alegerii Preşedintelui României de
către o autoritate jurisdicţională, nu politică.
După validare, Preşedintele României depune jurământul prevăzut
de Constituţie, în faţa Camerelor Parlamentului reunite în şedinţă comună,
dată de la care începe exerciţiul funcţiei prezidenţiale.
Art. 83
Durata (1) " Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi
mandatului se exercită de la data depunerii jurământului.
(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până
la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.
(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de
catastrofa.
Comentariu
Decalarea, prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei, a alegerilor

parlamentare este o necesitate pentru viaţa politică din ţara noastră, iar
mărirea cu un an a mandatului Preşedintelui României faţă de mandatul
Parlamentului este necesară pentru a menţine continuitatea instituţiei
prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce
reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
Până la depunerea jurământului de Preşedintele României nou ales,
fostul Preşedinte îşi îndeplinieşte atribuţiile funcţiei pe care a deţinut-o,
spre a se asigura astfel continuitatea vieţii statale.
Ca şi mandatul parlamentar, mandatul prezidenţial poate fi prelungit.
Prelungirea nu este, însă, de drept, ci prin lege organică şi numai în caz de
război sau catastrofă.
'Alin. (1) al art. 83 este reprodus astfel cum a fost modificat prin
Constantinescu 143
Art. 84
Incompa- (1) în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate
tibilităţi fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă
şi imunităţi funcţie publică sau privată.
( 2 ) " Preşedintele României se bucură de imunitate.
Prevederile articolul 72 alineatul (1) se aplică în mod
corespunzător.
Comentariu
1 I. Incompatibilitatea. Prevederile acestui articol cuprind două

incompatibilităţi specifice Preşedintelui României şi două măsuri de
protecţie a mandatului prezidenţial.
l Incompatibilităţile privesc calitatea de membru al unui partid politic şi
îndeplinirea oricărei alte funcţii publice sau private. Ele se justifică prin
necesitatea asigurării independenţei Preşedintelui, corespunzător
legitimităţii sale populare.
} II. Imunitatea. Măsurile de protecţie sunt imunitatea, care priveşte
orice formă de răspundere juridică, cu excepţia demiterii de către corpul
electoral, potrivit art. 95 alin (3), sau de către înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, potrivit art. 96 alin. (4), precum şi imunitatea parlamentară, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei.
Art. 85
Numirea (1) Preşedintele României desemnează un candidat
Guvernului pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul
pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
(2) în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă
a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la
propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului.
l)
144 Constantinescu
(3) "Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă

structura sau compoziţia politică a Guvernului,
Preşedintele României va putea exercita atribuţia
prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării
Parlamentului, acordată la propunerea primului-
ministru.
Comentariu
Numirea Guvernului este consecinţa faptului că Preşedintele

României este şeful puterii executive, pe de o parte, şi că această putere
este duală, pe de altă parte. Din această cauză, atribuţia legată de numirea
Guvernului diferă după cum priveşte învestirea acestuia, pe baza votului
de încredere acordat de Parlament, sau remanierea Guvernului, la
propunerea primului-ministru.
în prima ipoteză, potrivit art. 103 alin. (1), Preşedintele României
desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Acesta cere
Parlamentului acordarea votului de încredere, pe temeiul căruia
Preşedintele României numeşte Guvernul.
în cea de-a doua ipoteză, Preşedintele României revocă pe unii membri
ai Guvernului.
Art. 86
Consultarea Preşedintele României poate consulta Guvernul cu
Guvernului privire Ia probleme urgente şi de importanţă deosebită.
Comentariu
Consultarea are ca scop informarea reciprocă şi o mai temeinică pregătire

a deciziei. De aceea, în practica activităţii sale de şef al statului, folosirea de
către Preşedintele României a acestei metode în caz de urgenţă sau pentru
soluţionarea unor probleme deosebit de importante este firească.
11
Constantinescu 145
Art. 87
Participarea (1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele
la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
Guvernului naţional privind politica externă, apărarea ţârii,
asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-
ministru, în alte situaţii.
(2) Preşedintele României prezidează şedinţele
Guvernului la care participă.
Comentariu
întrucât a numit Guvernul, Preşedintele României poate participa la

şedinţele acestuia, fie din proprie iniţiativă, fie la cererea primului-
ministru. în prima situaţia, este necesar ca obiectul şedinţei de Guvern
să îl formeze probleme de interes naţional din domeniul politicii externe, al
apărăriii sau al ordinii publice. în a doua situaţie, participarea Preşedintelui
României are loc numai dacă acceptă.
în ambele situaţii şedinţa Guvernului este prezidată de Preşedintele
României, dar fără drept de vot, deoarece, în caz contrar, ar răspunde
solidar cu membrii Guvernului pentru hotărârile şi măsurile aprobate,
ceea ce este inadmisibil.
Art. 88
Mesaje Preşedintele României adresează Parlamentului
mesaje cu privire la principalele probleme politice ale
naţiunii.
Comentariu
Prin mesaj, Preşedintele României aduce la cunoştinţa Parlamentului

probleme politice de importanţă deosebită ale naţiunii. întrucât el nu
răspunde politic faţă de Parlament, eventualele dezbateri nu au loc în
prezenţa sa şi, de regulă, mesajul este rostit, în numele Preşedintelui
României, de o altă personalitate pe care a desemnat-o în acest scop.
146 Constantinescu
r Capitolul II. Preşedintele României
Art. 89
Art. 89
Dizolvarea (1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi

Parlamentului a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele
României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a
acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului
în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
(2) în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o
singură dată.
(3) " Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6
luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici
în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu
sau de urgenţă.
Comentariu
Dizolvarea Parlamentului are ca efect încetarea mandatului

parlamentarilor şi a activităţii celor două Camere ale Parlamentului, ca
urmare declarându-se campania electorală. în cadrul parlamentarismului
modern, dizolvarea Parlamentului este o prerogativă a şefului statului,
preşedinte sau monarh.
Potrivit normei constituţionale la care ne referim, dizolvarea
Parlamentului presupune parcurgerea unor etape obligatorii: o criză
guvernamentală caracterizată prin refuzul acordării votului de încredere
pentru formarea unui nou Guvern timp de 60 de zile de la prima solicitare
şi după respingerea a două asemenea solicitări; consultarea de către
Preşedintele României a preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor
grupurilor parlamentare. Numai în urma acestor consultări, Preşedintele
României poate emite decretul de dizolvare a Parlamentului.
Dipoziţia constituţională instituie trei interdicţii. Prima se referă la
faptul că în cursul unui an, dizolvarea Parlamentului este permisă o singură
dată. A doua priveşte faptul că în ultimele 6 luni ale mandatului prezidenţial,
Constantinescu 147
Tit
Art. 90-91 lul HI. Autorităţile publice
Preşedintele României nu poate dizolva Parlamentul. A treia, introdusă de

Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei, se referă la interdicţia de drept
a dizolvării Parlamentului în timpul stării de mobilizare, de război sau de urgenţă.
Art. 90
Referendumul Preşedintele României, după consultarea Parlamentului,
poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum,
voinţa cu privire Ia probleme de interes naţional.
Comentariu
Norma constituţională priveşte referendumul consultativ, adică ale

cărui rezultate nu sunt obligatorii pentru legiuitor. Această consultare
referendară trebuie să privească probleme de interes naţional la care
alegătorii să se exprime prin vot, optând, ca la orice referendum, între
„Da" şi „Nu".
Art. 91
Atribuţii (1) " Preşedintele încheie tratate internaţionale în
în domeniul numele României, negociate de Guvern, şi le supune
politicii externe spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale
se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii
stabilite prin lege.
(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează
şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi
aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea
rangului misiunilor diplomatice.
(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt
acreditaţi pe lângă Preşedintele României.
1(
Alin. (1) al art. 91 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 48
148 Constantinescu
Comentariu
I. Tratatele internaţionale. Legea nr. 429/2003 de revizuire a
Constituţiei a prevăzut că tratatele internaţionale încheiate de Preşedintele
României, în urma negocierii lor de către Guvern, se supun Parlamentului
spre ratificare într-un termen rezonabil. Noţiunea de „termen rezonabil"
este prevăzută şi în Convenţia europeană a drepturilor omului. în ce
priveşte celelalte tratate şi acorduri internaţionale, încheierea şi, respectiv,
aprobarea sau ratificarea lor, după caz, se face potrivit procedurii stabilite
prin lege ordinară.
II. Reprezentanţii diplomatici. Tot în domeniul politicii externe,
Preşedintele României, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai ţării şi aprobă înfiinţarea de noi misiuni
diplomatice - ambasade, consulate etc. - desfiinţarea lor sau modificarea
rangului acestora. în ambele ipoteze, decretul poate fi emis de Preşedintele
României numai dacă este contrasemnat, în prealabil, de primul-ministru.
Reprezentând statul, potrivit art. 80 alin. (1), ambasadorii altor state
sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.
Art. 92
(1) Preşedintele României este comandantul forţelor
Atribuţii în armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al
domeniul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
apărării
(2) £1 poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a
forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale,
hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
(3) în caz de agresiune armată îndreptată împotriva
ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru
respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la
cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de
drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
Constantinescu 149
( 4 ) " în caz de mobilizare sau de război Parlamentul

îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări,
iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în
24 de ore de la declararea lor.
Comentariu
Atribuţiile în domeniul apărării privesc nemijlocit nu numai pe

Preşedintele României, ca şef al statului, ci şi Parlamentul. Astfel,
Preşedintele României este comandantul forţelor armate, al căror înţeles
este cel prevăzut de art. 118, şi preşedintele Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării, potrivit statutului său constituţional prevăzut de art. 119.
în calitate de comandant al forţelor armate, Preşedintele României le
poate mobiliza, cu aprobarea Parlamentului; excepţional, aprobarea se
poate solicita în cel mult 5 zile de la decretarea mobilizării.
Respingerea agresiunii armate trebuie să fie pornită imediat. De aceea,
Preşedintele României decide asupra măsurilor necesare pe care le aduce
totodată la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj; dacă acesta nu
este în sesiune ordinară, el se convoacă de drept în sesiune extraordinară
de Preşedinţii Camerelor, în cel mult 24 de ore.
în ambele situaţii, Preşedintele României emite un decret contrasemnat
de primul-ministru, potrivit art. 100 alin. (2).
Primordialitatea Parlamentului se vădeşte, deci, în exercitarea de către
Preşedintele României a atribuţiilor sale în domeniul apărării. Ea este cu
atât mai evidentă în caz de mobilizare sau de război, când Parlamentul se
convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor şi îşi continuă activitatea
cât timp existenţa acestei stări nu a încetat.
150 Constantinescu
r Capitolul II. Preşedintele României Art. 93-94
Art. 93
Măsuri (1) " Preşedintele României instituie, potrivit legii,
excepţionale starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară
ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel
mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea
stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează
pe toată durata acestora.
Comentariu
Starea de asediu se referă la acţiuni de natură politică, iar starea de

urgenţă la acţiuni de altă natură, care creează, însă, o stare de pericol
deosebit. De aceea, instituirea acestei stări se face de Preşedintele
României, în condiţiile legii, fie în întreaga ţară, fie - după cum a prevăzut
Legea de revizuire a Constituţiei - în unele unităţi administrativ-teritoriale.
Măsura aprobată de Preşedintele României trebuie supusă
încuviinţării Parlamentului în cel mult 5 zile de când a fost luată. Ca şi în
cazul anterior, de la art. 92 alin. (4), privitor la mobilizare şi război,
Parlamentul este convocat de drept pe toată durata de existenţă a măsurii
excepţionale, spre a putea exercita un control permanent asupra modului
de realizare a măsurilor încuviinţate.
Art. 94
Alte atribuţii Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele
atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute
de lege;
d) acordă graţierea individuală.
Constantinescu 151
Comentariu
în afara atribuţiile la care ne-am referit, Preşedintele României

îndeplineşte şi alte atribuţii, prevăzute de lege, din care cele menţionate
de lit. a), b), şi d) dacă sunt contrasemnate de primul-ministru, potrivit
art. 101 alin. (2).
Art. 95
Suspendarea (1) în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care
din funcţie încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României
poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi
de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi

iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor
şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă
Preşedintelui.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este
aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un reff—
Feren-
du m pentru demiterea Preşedintelui
Comentariu
Suspendarea din funcţie a Preşedintele României este o măsură adoptată

de Camerele Parlamentului reunite în şedinţă comună, cu majoritatea absolută
a voturilor şi după consultarea, pe calea unui aviz, a Curţii Constituţionale,
pentru demiterea, prin referendum, a Preşedintelui.
Propunerea de suspendare poate fi depusă de cel puţin o treime de
parlamentari. Neîntârziat ea se aduce la cunoştinţa Preşedintelui, spre a
se putea apăra.
în ce priveşte referendumul care se organizează de Guvern în cel mult
30 de zile, justificarea acestei proceduri constă în aceea că, deoarece
Preşedintele României a fost ales de întreg corpul electoral, în cadrul unei
circumscripţii cuprinzând întreaga ţară, potrivit art. 81 alin. (1), el nu poate
fi demis decât tot de corpul electoral astfel delimitat.
152 Constantinescu
Art. 96 "
Punerea sub (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu
acuzare votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintele
României pentru înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată
de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României
pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută.
(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data
demiterii Preşedintele este suspendat de drept.
(4) Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţiei. Preşedintele este demis de drept la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Comentariu
Punerea sub acuzare are semnificaţia ridicării imunităţii preziden-

ţiale, prevăzute de art. 84 alin. (2), în domeniul penal. Ţinând seama de
înalta magistratură pe care o exercită cel acuzat, Preşedintele României
poate să fie pus sub acuzare numai cu votul a două treimi din parlamentarii
celor două Camere ale Parlamentului. Pe data punerii sub acuzare,
Preşedintele României este suspendat din funcţie. în ce priveşte
competenţa de judecată, aceasta aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Acuzarea poate fi numai pentru „înaltă trădare", care, tradiţional, în
constituţiile democratice, se exprimă prin acesta sintagmă. Astfel
Parlamentul nu îndeplineşte o funcţie jurisdicţională, iar înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie va putea stabili calificarea juridică în funcţie de
infracţiunile cele mai grave prevăzute de Codul penal.
De drept, hotărârea de condamnare are ca efect demiterea Preşedintelui.
Este singurul caz în care Preşedintele României, deşi ales de corpul elec-
toral, este demis de autoritatea supremă a jurisdicţiilor naţionale, deci de
puterea judecătorească.
Constantinescu 153
Art. 97
Vacanţa (1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României
funcţiei intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de
imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau
de deces.
(2) în termen de 3 luni de la data la care a intervenit
vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul
va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
Comentariu
Vacanţa funcţiei are semnificaţia că Preşedintele, deşi nu este demis,

nu-şi poate exercita atribuţiile. De aceea se declanşează interimatul, potrivit
prevederilor art. 98. Acesta însă, prin natura lui, nu poate fi decât
provizoriu, întrucât preşedintele interimar nu se bucură de legitimitatea
celui ales. De aceea, Guvernul trebuie să organizeze scrutinul pentru
alegerea noului Preşedinte, în maximum 3 luni de la data interimatului.
Art. 98
Interimatul (1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă
funcţiei ^ Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se
află în imposibilitate temporară de a-şi exercita
atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei
Deputaţilor.
(2) Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu pot fi
exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale.
Comentariu
în cazul în care Preşedintele României este suspendat din funcţie sau

se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, îndeplinirea
atribuţiilor sale se asigură, în primul rând, de preşedintele Senatului şi,
apoi, de cel al Camerei Deputaţilor, în calitate de preşedinţi interimari.
154 Constantinescu
Capitolul II. Preşedintele României Art. 99-100
Potrivit art. 146 lit. g), existenţa împrejurărilor care justifică interimatul
se constată de Curtea Constituţională.
Neavând o legitimitate populară, preşedintele interimar nu exercită toate
atribuţiile funcţiei prezidenţiale, ci doar sesizarea Parlamentului cu mesaje,
dizolvarea acestuia şi consultarea poporului prin referendum.
Art. 99
Răspunderea Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de
preşedintelui Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin
interimar care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică
articolul 95 şi articolul 98.
Comentariu
Preşedintele interimar, în cazul săvârşirii unor fapte grave de încălcare

a Constituţiei, poate fi suspendat din funcţie, potrivit art. 95 alin. (1), sau
pus sub acuzare, potrivit art. 96.
Art. 100
Actele (1) în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele
Preşedintelui României emite decrete care se publică în Monitorul
Oficial al României. Nepubiicarea atrage inexistenţa
decretului.
(2) Decretele emise de Preşedintele României în
exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91
alineatul (1) şi (2), articolul 92 alineatul (2) şi (3),
articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi
d) se contrasemnează de primul-ministru.
Comentariu
Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor 1

sale se publică în Monitorul Oficial, Partea I, sub sancţiunea inexistenţei
lor, în sens juridic.
Constantinescu 155
Pentru decretele contrasemnate de primul-ministru, la care ne-am

referit anterior, răspunderea politică în faţa Parlamentului aparţine
Guvernului. Este consecinţa faptului că Preşedintele României nu
răspunde politic în faţa Parlamentului, având o legitimitate populară ce
rezultă din alegerea sa de corpul electoral.
O altă concluzie este că decretele ce nu sunt supuse procedurii de
contrasemnare se emit de Preşedintele României exclusiv în temeiul
atribuţiilor conferite, bineînţeles cu excepţia acelora care Preşedintele
României, dacă acceptă propunerea făcută, este ţinut să o respecte, cum
ar fi numirea Guvernului, potrivit art. 85 alin. (1), sau a judecătorilor şi a
procurorilor, cu excepţia celor stagiari, potrivit art. 134 alin. (1).
Art. 101
Indemnizaţia Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui
şi celelalte României se stabilesc prin lege.
drepturi
Comentariu
Preşedintele României, prin comportamentul său, este un simbol şi

un exemplu pentru cetăţeni. De aceea, prin Legea nr. 429/2003 de revizuire
a Constituţiei, s-a prevăzut că indemnizaţia şi celelalte drepturi ce i se
cuvin se stabilesc prin lege, asigurându-se astfel şi transparenţa lor.
Capitolul III
Guvernul
Art. 102
Rolul şi (l) Guvernul, potrivit programului său de guvernare
structura acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
156 Iorgovan
Capitolul III. Guvernul Art. 102
(2) în îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul

cooperează cu organismele sociale interesate.
(3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri
şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Comentariu
I. Regimul semiparlamentar. Textul reglementează raţiunea de a fi a
Guvernului ca instituţie publică, mai precis ca instituţie cardinală a
executivului, implicit a administraţiei publice, text care n-a suferit modificări
prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003. De altfel, din întregul
capitol consacrat Guvernului (art. 101-109 în versiunea din 1991 a
Constituţiei) prin Legea de revizuire au suferit modificări doar fostul
art. 106 (în prezent, art. 107), şi acestea de ordin tehnic - legislativ (o mai
bună redactare şi corectare a textelor). Capitolul consacrat Guvernului
nu a suferit, aşadar, modificări, în 2003, de natură conceptuală, de drept
substanţial, de filozofie a reglementării.
De aici, rezultă că Legea de revizuire a Constituţiei, implicit, întăreşte
ideea legiuitorului constituant din 1991 de a stabili pentru Guvern un rol
primordial în sfera Executivului şi, pe cale de consecinţă, în viaţa politică
a ţării. Nici capitolul consacrat Preşedintelui României, ca, de altfel, nici
cel consacrat Parlamentului nu au suferit modificări care să marcheze o
schimbare de fond, de esenţă a rolului Preşedintelui României, respectiv
a Guvernului în sfera Executivului.
Legea de revizuire a Constituţiei întăreşte soluţia unui Executiv bicefal,
cu un Preşedinte al României implicat direct în guvernare, doar în câteva
domenii de activitate (politică externă, apărarea ţării şi ordinea publică) şi
cu un Guvern care apare ca fiind autoritatea esenţială de natură politică
a Executivului. Oricât ar părea de paradoxal, dar atât în baza Constituţiei
din 1991, cât şi a celei revizuite din 2003, „Patronul" executivului în
România este Guvernul şi nu Preşedintele Republicii, ca în Franţa, de
exemplu. Tocmai din acest motiv, chiar în primul comentariu al Constituţiei
României din 1991, Florin Vasilescu menţiona că regimul politic consacrat
de această Constituţie este un regim de esenţă parlamentară, chiar dacă
Preşedintele României, adică al Republicii, este ales în mod direct. Mai
precis, un regim „semiprezidehţial atenuat sau parlamentarizat", cum s-a
exprimat autorul citat şi nu numai la locul citat.
Iorgovan 157
Art. 102 Titlul HI. Autorităţile publice
După părerea noastră, la fel de bine putem să folosim şi sintagma regim

semiparlamentar, care se utilizează în doctrina juridică şi care ni se pare mai
potrivită în raport cu realităţile constituţionale din România.
II. Semnificaţia şi implicaţiile alin. (1). Una din cele mai delicate
probleme pe care au avut-o de rezolvat legiuitorii constituanţi a fost tocmai
reglementarea rolului constituţional al Guvernului. în puţine cuvinte
trebuie sintetizat ceea ce este aproape imposibil de formulat succint, ştiut
fiind că, peste tot, guvernele se confruntă cu probleme economice
(scăderea inflaţiei, creşterea investiţiilor şi a locurilor de muncă etc), cu
cele care ţin de siguranţa naţională şi ordinea publică, cu diverse chestiuni
ce ţin de servicii publice naţionale, (sănătate, învăţământ, cultură etc.)
până la problemele relaţiilor ţării respective cu alte state. în lumea pe care
o trăim, Guvernul - ca realitate politico-juridică - apare ca un fel de
paratrăsnet naţional, orice cetăţean în orice colţ al planetei are câte ceva
de reproşat Guvernului, care este de vină şi pentru că el nu are bani suficienţi
şi pentru faptul că i-a fost concediat un membru al familiei de un patron
care a înţeles să reducă activitatea ş.a.m.d.
Nu întâmplător, raportându-ne la Constituţiile ţărilor membre în UE,
întâlnim situaţii în care nu există o reglementare expresă a rolului
Guvernului, acesta se deduce din coroborarea mai multor articole (de
exemplu coroborarea art. 94 cu 95 din Constituţia Italiei sau coroborarea
art. 64 cu 65 din Constituţia Germaniei).
Constituţiile ţărilor membre în UE, care conţin dispoziţii exprese cu
privire la rolul Guvernului, la rândul lor, sunt nuanţate, unele reglementează
trei categorii de sarcini: politice, legislative şi administrative (de exemplu
art. 97 din Constituţia Spaniei, art. 185 din Constituţia Portugaliei), altele
se opresc numai la două categorii de sarcini, politice şi administrative, ca
altele să reţină fie un rol exclusiv politic (de exemplu art. 45 alin. 3 din
Constituţia Olandei sau art. 82 din Constituţia Greciei), fie un rol exclusiv
administrativ (de exemplu Austria, Norvegia).
Cât priveşte rolul politic al Guvernului în ţările UE, întâlnim două mari
situaţii: a) Guvernul stabileşte exclusiv liniile politicii naţiunii pe plan
intern şi extern, iar execuţia acestei politici este supusă controlului
parlamentar (de exemplu Franţa, Grecia, Germania etc.) şi b) Guvernul
conduce chiar politica generală a ţării, în limitele stabilite de Parlament (de
158 Iorgovan
r Capitolul III. Guvernul Art. 102
exemplu Finlanda, Portugalia, Spania etc.) sau, după caz, de Şeful Statului
(de exemplu Norvegia).
Legiuitorul constituant român s-a apropiat mai mult de cea de-a doua 9
soluţie, fără a se îndepărta categoric de prima soluţie, a rolului esenţial al
Guvernului în stabilirea liniilor politicii interne şi externe ale ţării.
într-o primă fază, în procesul de elaborare a Constituţiei, s-a folosit, lo
în alin. (1) al art. 102 la care ne referim, sintagma „aprobat de Parlament",
care ar fi sugerat ideea de însuşire a programului de guvernare de către
Parlament, cu riscul transformării Parlamentului în „copărtaş" al guvernării,
ceea ce îl punea în imposibilitatea de a mai iniţia o moţiune de cenzură, în
ipoteza unei guvernări ineficiente.
Sintagma „acceptat de Parlament", care a devenit text de Constituţie, 11
prin folosirea verbului „a accepta" scoate în evidenţă, fără echivoc, faptul
că programul de guvernare este şi rămâne al Primului-ministru şi al restului
echipei guvernamentale, votul Parlamentului însemnând doar faptul ju-
ridic care legitimează respectivul program ca program oficial al Guvernului
României în funcţiune.
Formularea „exercită conducerea generală a administraţiei publice" j2
din finalul alin. (1) al art. 102 a fost necesară pentru a pune în consonanţă
acest text din Constituţie cu principiile consacrate în art. 1. Este de la sine
înţeles că într-un stat unitar nu poate fi vorba decât despre un singur
Guvern, care se află, astfel, în vârful tuturor structurilor administraţiei
publice (ministere, agenţii, departamente etc). Verbul „a conduce" nu a
fost ales întâmplător, ci tocmai pentru a sublinia că nici o structură a
administraţiei publice, fie aceasta centrală sau locală, numită sau aleasă
de cetăţeni, nu se poate sustrage „veghei" guvernamentale.
Desigur, formele juridice prin care Guvernul realizează „conducerea 13
generală" a unor structuri administrative sau a altora, diferă după cum
este vorba despre structuri subordonate Guvernului, despre structuri
centrale autonome, înfiinţate prin lege sau despre structuri alese, care
înfăptuiesc autonomia locală. Pentru a înţelege relaţia Guvern -
administraţia publică locală, textul la care ne referim trebuie coroborat şi
cu art. 123 referitor la Prefect.
III. Semnificaţia şi implicaţiile alin. (2). Prin alin. (2) al art. 102 se 14
stabileşte principiul de funcţionare a Guvernului, ca instituţie cardinală a
Iorgovan 159
puterii executive. Lupta pentru putere într-o societate democratică

înseamnă, în definitiv, lupta politică dintre partide şi formaţiuni (alianţe)
politice pentru dobândirea statutului de echipă politică cu legitimitatea
de a guverna, iar guvernarea presupune desemnarea miniştrilor şi a celorlalţi
conducători de organe centrale de specialitate ale administraţiei publice
subordonate Guvernului. Aceste operaţiuni juridice, care au în centrul lor
învestitura Guvernului, nu reprezintă un scop în sine, ele vizează buna
funcţionare a ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate,
adică a serviciilor publice de interes naţional, dirijate de membrii Guvernului,
iar buna funcţionare a acestor servicii nu este de conceput, în spiritul
valorilor supreme şi garantate prevăzute de art. 1 alin. (3) din Constituţie,
decât prin „cooptarea" la actul de guvernare şi de administrare a ţării a
organismelor societăţii civile interesate, în primul rând a organizaţiilor
sindicale, apoi a organizaţiilor patronale, a diferitelor organizaţii
profesionale, a fundaţiilor şi asociaţiilor organizate ca persoane de drept
privat fără scop patrimonial, a diferitelor grupuri de presiune, inclusiv a
mijloacelor de informare în masă, în general.
15 IV. Regimul constituţional şi legal al structurii Guvernului. Alineatul

(3) al art. 102 are ca obiect de reglementare structura Guvernului. Din
modul în care este redactat textul rezultă fără dubii că legiuitorul
constituant din 1990-1991 a urmărit să consacre pentru România formula
unui Guvern cu o structură simplă, fără ierarhii şi praguri interioare. La
data intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 era în vigoare Legea de
organizare a Guvernului din 1990, care între funcţia de prim-ministru şi
funcţia de ministru mai cuprindea şi funcţia de „ministru de stat".
16 De altfel, primele guverne după Revoluţia din Decembrie 1989 au fost
constituite cu această structurare, după o inspiraţie occidentală, fiind de
reţinut că guvernele constituite după alegerile parlamentare din 1992 şi
1996 au conţinut şi funcţia de „ministru de stat", dându-se prioritate
dispoziţiilor legii, deşi era anterioară Constituţiei.
17 în legătură cu această aparentă nepotrivire, în literatura de specialitate,
inclusiv de către autori ai acestei lucrări, s-a susţinut teza după care
funcţia de „ministru de stat", de vreme ce nu este prevăzută expres de
Constituţie, ar fi neconstituţională. S-a susţinut, în replică, de către
reprezentanţi ai clasei politice, că sintagma din final „şi alţi membri stabiliţi
160 Iorgovan
f Capitolul III. Guvernul Art. 102
prin lege organică" admite şi ideea de membri ai Guvernului, care să aibă

rolul de a coordona activitatea mai multor ministere. Nu se poate nega
faptul că la această interpretare s-a ajuns atât din necesităţile practice ale
concilierii pretenţiilor partidelor politice care au participat la alcătuirea
echipelor guvernamentale, cât şi din nevoia unei structuri guverna-
mentale care să dea cât mai mare eficienţă actului de guvernare.
După alegerile parlamentare din 2000, constituindu-se un Guvern 18
monocolor, iar prim-ministru ajungând chiar preşedintele partidului care
constituia Guvernul, nu s-a mai simţit nevoia unor miniştri de stat, fiind
redactată, în consecinţă, şi noua lege de organizare şi funcţionare a
Guvernului.
Astfel, Legea nr. 90/2001 de organizare şi funcţionare a Guvernului 19
României şi a ministerelor, în art. 3 conţinea următoarea redactare: „(1)
Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. (2) Din Guvern pot
face parte şi miniştri cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru,
prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea
votului de încredere".
Rezultă clar că legea organică a Guvernului din 2001, iniţiată de echipa 20
guvernamentală formată după alegerile parlamentare din 2000, renunţa la
funcţia de ministru de stat, iar funcţia de ministru o nuanţa, vorbind
despre miniştri ca titulari de ministere (miniştrii tradiţionali), precum şi
despre miniştri delegaţi, cu însărcinări pe anumite probleme.
Exigenţele finalizării negocierilor cu Uniunea Europeană pe fondul 21
unui an electoral au determinat modificarea Legii nr. 90/2001 la începutul
anului 2004 şi reintroducerea funcţiei de ministru de stat, prin Legea
nr. 23/2004 ".
Problema constituţionalităţii funcţiei de ministru de stat, implicit a 22
textelor legale care o consacră, a fost tranşată de Curtea Constituţională
prin deciziile nr. 88/2004 şi nr. 89/20042>.
Legea nr. 23/2004 de modificare şi completare a Legii nr. 90/2001, a fost 23
atacată, înainte de promulgare, la Curtea Constituţională, de un grup de
deputaţi, între altele, şi pentru faptul că reintroduce funcţia de ministru
de stat. Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţio-
"Publicată în M. Of. nr. 187/3.03.2004.

21
Publicate în M. Of. nr. 226/15.03.2004.
Iorgovan 161
A r t 103
învestitura (1) Preşedintele României desemnează un candidat
pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării
partidului care are majoritatea absolută în Parlament
ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor
reprezentate în Parlament.
(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va
cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de
încredere al Parlamentului asupra programului şi a
întregii liste a Guvernului.
(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul
acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor.
162 Iorgovan
operaţiunea de numire de către Preşedintele nou ales, cu avizul Senatului, a
Secretarului de stat şi a celorlalţi miniştri. Aşa se explică de ce atât în limbajul
academic, cât şi în limbajul curent s-a încetăţenit expresia .Administraţia
S.U.A.", identificată prin numele preşedintelui în funcţiune (în prezent
„Administraţia Bush"), în loc de expresia „Guvernul S.U.A.", specifică ţărilor
cu regim parlamentar sau semiparlamentar, cum este şi cazul României.
II. Drept comparat. Modalităţile de constituire a guvernelor în ţările
UE sunt relativ diferite, efect firesc al diferenţei dintre regimurile politice
reglementate de o constituţie sau alta, dar şi al anumitor particularităţi
(de exemplu în cazul statelor federative are loc şi procesul de învestitură
a echipelor guvernamentale la nivelul statelor care formează federaţia,
proces care a influenţat procedura de învestitură a guvernului federal),
respectiv al anumitor tradiţii, legate de percepţia populară asupra rolului
Şefului de Stat sau al Parlamentului.
Ca o notă generală se poate spune că accentul în Constituţiile ţărilor
membre în UE se pune pe persoana primului-ministru (a cancelarului în
cazul R.F.G. şi Austriei), implicit pe programul politic pe care acesta îl
Iorgovan 163
nalitate sub toate aspectele, a confirmat caracterul constituţional al practicii

care s-a creat în constituirea Guvernelor, în baza Constituţiei din 1991,
chiar dacă redactorii textului constituţional au urmărit ca în structura
guvernelor să nu mai apară funcţii echivalente cu cea de „vicepremier".
De la decizia Curţii Constituţionale mai sus citată, discuţia pe problema
constituţionalităţii funcţiei de „ministru de stat" a intrat în istorie. Edificator
este următorul pasaj din considerentele deciziei nr. 88/2004 a Curţii
Constituţionale: „Curtea consideră că legiuitorul constituant a reglementat
modul de alcătuire a Guvernului într-o manieră suplă, care permite acestei
autorităţi publice ca, în scopul realizării programului său de guvernare
aprobat prin acordarea votului de încredere de către Parlament [art. 102
alin. (1) din Constituţie], să propună o structură în raport cu obiectivele
pe care trebuie să le realizeze. Este evident că legiuitorul constituant nu a
reglementat într-o manieră rigidă modul de alcătuire a Guvernului prin
nominalizarea tuturor ministerelor (...). Aşa fiind, se impune concluzia că
noţiunea de «miniştri» ca, de altfel, şi cea de «membri ai Guvernului» sunt
utilizate în sens generic şi permit, aşadar, includerea în sfera lor şi a funcţiei
de «ministru de stat», «ministru delegat cu însărcinări speciale pe
lângă primul-ministru», «ministru fără portofoliu»".
Comentariu
I. Noţiune. Prin învestitura Guvernului înţelegem complexul de fapte

juridice, cu procedurile corespunzătoare prevăzute de Constituţie, care
definesc legalitatea şi fundamentează legitimitatea instalării la „cârma
ţării" a unei echipe guvernamentale.
într-un stat de drept, într-o adevărată democraţie constituţională formarea
unei echipe guvernamentale are la bază votul popular, expresie a suveranităţii
naţionale, principiu consacrat expres în mai toate constituţiile ţărilor membre
în UE (art. 1 alin. 2 din Constituţia Spaniei; art. 3 alin. 1 din Constituţia
Franţei; art. 1 alin. 1 din Constituţia Portugaliei; art. 1 alin. 2 din Constituţia
Suediei; art. 1 alin. 2 din Constituţia Italiei).
Operaţiunile politico-juridice de formare a echipei guvernamentale se
derulează, de regulă, după alegeri parlamentare generale. De la această regulă
fac excepţie ţările cu regim prezidenţial (exemplu tipic S.U.A.) unde formarea
„echipei guvernamentale" este legată de alegerile prezidenţiale şi nu de cele
parlamentare. Problema formării „echipei guvernamentale" în regimul
prezidenţial de tip nord-american - regim în care nu există funcţia de prim-
ministru şi nici Guvernul, ca autoritate publică distinctă - se reduce la
propune şi nu pe echipa cu care primul-ministru doreşte să plece la drum.

într-o formulare metaforică, interesează garanţiile care se pot da pentru
calitatea arăturii şi nu culoarea cailor cu care se intenţionează a realiza
arătura. Pe această filozofie în unele ţări nici nu mai este necesar votul de
învestitură, liderul partidului care a obţinut majoritatea în Parlament devine
prim-ministru, fiind formal juridic numit de Şeful Statului (exemplu tipic
Anglia), iar dacă are loc un vot de învestitură, acesta vizează doar
programul politic propus de primul-ministru desemnat (de exemplu R.F.G.).
în Italia, Preşedintele Republicii numeşte Preşedintele Consiliului de
Miniştri, iar la propunerea acestuia, pe miniştri (art. 92 alin. 2 din Constituţia
Italiei), dar după numire Guvernul trebuie să obţină, în termen de 10 zile,
încrederea fiecărei Camere a Parlamentului (art. 94 din Constituţia Italiei).
Constituţia Greciei (art. 37 alin. 2) dă dreptul Preşedintelui Republicii să
numească pe primul-ministru, iar la propunerea acestuia pe ceilalţi membri
ai Guvernului şi pe secretarii de stat, dar stabileşte reguli foarte precise de
urmat de către Preşedintele Republicii, după cum un partid dispune sau
nu de majoritate parlamentară.
Uzanţele constituţionale britanice, care au consacrat o monarhie
parlamentară, au fost receptate, în esenţa lor, de către majoritatea
constituţiilor ţărilor în sensul că este stabilit dreptul exclusiv al Regelui
de a „numi şi revoca pe miniştri săi". Această formulă de învestitură se
regăseşte, cu unele nuanţări, la ora actuală în: Belgia (art. 96 alin. 1 din
Constituţie); Norvegia (art. 12 din Constituţie); Olanda (art. 43 din
Constituţie) şi Danemarca (art. 14 din Constituţie). Constituţia Suediei,
în schimb, se îndepărtează de „uzanţele britanice" consacrând o formulă
de învestitură specifică unui regim parlamentar clasic, cu vot de încredere
al Parlamentului, care poate fi şi tacit, la expirarea celor 4 zile, cu precizarea
că primul-ministru este numit, după votul expres sau implicit al
Parlamentului, de către Preşedintele acestuia, iar Constituţia Spaniei
consacră o interesantă formulă de învestitură, cu mai multe etape prin
implicarea atât a Regelui, cât şi a Parlamentului (art. 99 din Constituţie),
formulă după care s-a inspirat şi legiuitorul constituant român din 1991.
Dintre ţările UE care practică un regim politic semiparlamentar, denumit
şi semiprezidenţial reţinem, cu titlu de exemplu, soluţia din art. 8 al
Constituţiei Franţei - „Preşedintele Republicii numeşte primul-ministru.
El pune capăt funcţiilor acestuia prin prezentarea de către primul-ministru
164 Iorgovan
a demisiei Guvernului. La propunerea Primului-ministru, el numeşte pe

ceilalţi membri ai Guvernului şi pune capăt funcţiilor lor". în realitate,
Preşedintele Republicii este ţinut de „coloratura politică" a Adunării
Naţionale, Camera cu rol politic în ecuaţia Parlamentului bicameral al
Franţei. O formulă asemănătoare există şi în Austria, unde Consiliul
National (Parlamentul), foarte interesant, poate reacţiona printr-un vot de
neîncredere faţă de Guvern, în ansamblul său, sau numai faţă de anumiţi
membri ai acestuia.
III. Geneza reglementării. Formula de învestitură a Guvernului 9
consacrată de Constituţia României din 1991, text care nu s-a modificat
prin Legea de revizuire din 2003, este inspirată de soluţia din Constituţia
Spaniei (care, la rândul ei, reprezintă o sinteză, dar şi o dezvoltare a
soluţiilor anterioare din Europa) şi pentru faptul că această soluţie a fost
cea mai apropiată de cea consacrată prin „Constituţia provizorie", adoptată
de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, adică prin Decretul - Lege
nr. 92/1990, pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României."
Astfel, în art. 82 din acest decret-lege se menţiona că Preşedintele României
„desemnează" ca prim-ministru pe reprezentantul partidului sau formaţiunii
politice care a obţinut majoritatea mandatelor în Parlament, iar în cazul
nerealizăni acestei majorităţi, Preşedintele desemnează pe un alt deputat
sau senator, cu consultarea partidelor şi formaţiunilor politice reprezentate
în Parlament. De asemenea, se menţiona obligaţia aprobării de către
Adunarea Deputaţilor şi de către Senat a „componenţei Guvernului".
Textele la care ne referim n-au ridicat probleme deosebite în 10
operaţiunea de desemnare a Primului-ministru şi de învestitură a
Guvernului după alegerile din 20 mai 1990, dar au devenit supărătoare, ca
să ne exprimăm metaforic, când, în septembrie 1991, se proiecta o formulă
guvernamentală de coaliţie, în jurul unui prim-ministru care nu era nici
senator nici deputat. în orice caz, s-a interpretat foarte strict textul referitor
la aprobarea de către Parlament a „componenţei Guvernului", în sensul
că lista Guvernului care urma să fie aprobată de către fiecare Cameră a
Parlamentului trebuia să includă şi pe primul-ministru.
"Abrogat prin Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României,

publicată în M. Of. nr. 164/16.07.1992.
Iorgovan 165
11 După unele comentarii ale Constituţiei, art. 103 (fost art. 102 în versiunea
din 1991) nu contribuie cu nimic la clarificarea problemei dacă primul-
ministru trebuie sau nu inclus pe lista membrilor Guvernului, deoarece, în
final, se dispune doar că „Programul şi lista Guvernului se dezbat în Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încrederea
Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor".
12 în realitate, textul Constituţiei la care ne referim consacră foarte clar, în
cele trei alineate, operaţiunile politico-juridice, în sens de fapte juridice
prevăzute de Constituţie, care trebuie parcurse pentru realizarea
„contractului de guvernare" între echipa Primului-ministru desemnat, pe
de o parte, şi majoritatea parlamentară, pe de altă parte, cu precizările
făcute la articolul anterior.
13 Din interpretarea logică a celor trei alineate ale art. 103 rezultă fără
putinţă de tăgadă că procedura de învestitură, în sensul de operaţiuni
care au efecte juridice şi dau naştere la drepturi subiective, cuprinde trei
faze: a) desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru de către
Preşedintele României; b) obligaţia candidatului la funcţia de prim-ministru
de a redacta programul de guvernare şi de a întocmi lista Guvernului, în
termen de 10 zile de la desemnare; c) obligaţia Parlamentului, în şedinţa
comună a celor două Camere, de a dezbate programul de guvernare şi
lista membrilor Guvernului, listă care, logic, trebuie să înceapă cu cel care
a fost desemnat de Preşedintele României drept candidat pentru funcţia
de prim-ministru.
14 IV. Regimul juridic. Cât priveşte fondul regimului juridic al desemnării

Guvernului, este de reţinut ideea etapelor la care a achiesat şi legiuitorul
constituant din 1991. Astfel, prima etapă vizează implicarea Preşedintelui
României, care apare ca fiind singura autoritate publică, competentă să
desemneze, desigur, atunci când Constituţia permite, un candidat pentru
funcţia de prim-ministru. Decizia Preşedintelui României este legată de
configuraţia politică a Parlamentului, în ipoteza în care un partid deţine
majoritatea absolută în Parlament, Preşedintele are obligaţia
constituţională de a consulta acest partid şi numai după această consultare
poate să nominalizeze candidatul la funcţia de prim-ministru; în ipoteza în
care nu există un asemenea partid, Preşedintele României trebuie să
consulte toate partidele cu prezenţă parlamentară. Se subînţelege că în
această din urmă situaţie, Preşedintele României caută soluţia care să
166 Iorgovan
întrunească adeziunea mai multor partide, spre a se asigura majoritatea în

Parlament nu numai pentru votul de învestitură, dar pentru realizarea
programului legislativ, ca dimensiune a programului de guvernare.
Este, aici, un examen politic foarte serios nu numai pentru Preşedintele 15
României, ci pentru întreaga clasă politică a ţării, textul constituţional fiind
redactat de aşa natură încât să permită cât mai multe formule pentru
desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, acesta putând fi liderul
unui partid politic, un tehnocrat dintr-un partid, un tehnocrat din afara
partidelor, un specialist care este şi deputat sau senator ori un specialist care
nu este membru al Parlamentului.
La acest text nu s-a ajuns uşor dacă avem ca punct de plecare art. 82 16
lit. a) din Decretul-lege nr. 92/1990, respectiv Tezele pentru elaborarea
Proiectului de Constituţie care, pe de o parte, conţineau soluţia numirii
Primului-ministru de către Preşedintele României, iar pe de altă parte,
cereau Primului-ministru ca în termen de 5 zile de la numire să supună
Adunării Deputaţilor componenţa şi programul Guvernului, solicitând
votul de încredere al acesteia. Discuţiile din Adunarea Constituantă,
îndeosebi cele din şedinţa din 23 aprilie 1991'' au fost de natură a limpezi
lucrurile, în sensul accentuării rolului Parlamentului în procedura de
învestitură a Guvernului, aspect la care vom reveni.
Cronologic, însă, după desemnarea candidatului la funcţia de prim- 17
ministru urmează etapa întocmirii de către acesta a listei Guvernului şi,
respectiv, a redactării programului de guvernare, etapă pentru care
Constituţia a prevăzut un termen de 10 zile. Două probleme ridică acest
text, prima este legată de limitele în care se proiectează structura şi
componenţa Guvernului, iar a doua priveşte natura termenului de 10 zile.
Mai exact, candidatul la funcţia de prim-ministru este legat de structura
şi componenţa Guvernului în funcţiune sau poate cere învestitura şi
asupra altei formule guvernamentale, dincolo de prevederile legii organice
a Guvernului?
Este în afară de orice îndoială că primul-ministru desemnat poate să 18
ceară învestitura pentru formula guvernamentală pe care o consideră
potrivită, rezultată din pertractările politice cu partidele care participă la
guvernare sau, după caz, care susţin, numai în Parlament, guvernarea. A
11
M. Of., Partea II, nr. 12/25.04.1991.
Iorgovan 167
interpreta altfel înseamnă a judeca contrar sensului învestiturii ca instituţie

a dreptului public, drept care, se ştie, are rolul de a asigura armătura
juridică pentru Jocurile" politice. Nu mai puţin, trebuie să interpretăm că
după obţinerea învestiturii şi după numirea de către Preşedintele României,
deci după preluarea mandatului, Guvernul are obligaţia de a înainta, în
procedură de urgenţă, proiectul legii de modificare a legii sale organice,
respectiv a celorlalte legi ale administraţiei ministeriale pentru a pune în
consonanţă „structura şi componenţa Guvernului" cu legea, potrivit
hotărârii Parlamentului de acordare a învestiturii.
19 După cum se va arăta şi în comentariul de la art. 115, în baza Legii de
revizuire a Constituţiei nu mai este de conceput ca modificarea Legii de
organizare şi funcţionare a Guvernului să se facă prin ordonanţă de urgenţă.
Pe cale de consecinţă logică, nu este de conceput ca restructurarea unui
Guvern, în timpul mandatului, să se facă fără ca, în prealabil, Parlamentul
să fi adoptat legea de modificare a legii sale organice, aşa cum s-a procedat
la restructurarea din luna martie 2004.
20 Din interpretarea sistematică a Constituţiei rezultă că numai în cazul
învestiturii unui nou Guvern se poate admite constituirea şi funcţionarea
acestuia, provizoriu, în structura negociată politic exclusiv în baza hotărârii
Parlamentului, de acordare a votului de învestitură şi a decretului prezidenţial
de numire, nu şi în cazul restructurării Guvernului în funcţiune. Se înţelege
că, dacă într-un termen rezonabil, Guvernul nou învestit nu promovează
proiectul legii de modificare a legii sale organice sau Parlamentul nu adoptă
această lege, se poate pune problema constituţionalităţii funcţionării echipei
guvernamentale, ceea ce ar putea implica şi competenţa Curţii
Constituţionale, în baza art. 146 lit. e) din Constituţie, republicată.
21 Cât priveşte termenul de 10 zile, trebuie să interpretăm că suntem în
prezenţa unui termen de recomandare şi nu de decădere, cum s-a susţinut
şi în comentariul din 1992, acest termen semnifică „limita de la care
Preşedintele României poate retrage candidatului mandatul acordat spre
a începe noi negocieri".
22 Operaţiunea următoare o reprezintă acordarea votului de încredere,
fapt ce se realizează în şedinţa comună a celor două Camere, spre deosebire
de soluţia din Decretul-lege nr. 92/1990, care reglementa votul de încredere
în şedinţe separate ale Camerelor şi, în plus, pentru fiecare membru în
parte al Guvernului. Textul Constituţiei precizează, foarte clar, că votul de
168 Iorgovan
încredere se dă asupra programului şi a „listei Guvernului", ceea ce

înseamnă că parlamentarii ori acceptă lista propusă de candidatul la funcţia
de prim-ministru ori o resping în întregime. Nimic nu opreşte, însă, ca lista
să sufere modificări, urmare a dezbaterilor în Comisii sau în şedinţa în plen,
dar până la vot. Acesta este şi sensul discutării programului în şedinţa
comună a Camerelor, respectiv a audierilor de către comisiile de specialitate
ale Camerelor a celor propuşi pentru viitorul Guvern.
V. Practica parlamentară. După alegerile parlamentare şi prezidenţiale 2 3
din 1992 s-a impus soluţia acordării votului de învestitură prin adoptarea
unei hotărâri a celor două Camere, care cuprinde în Anexa 1, lista
Guvernului, iar în Anexa 2, programul de guvernare. Se înţelege că lista
Guvernului este legată şi de o anumită structură a acestuia, respectiv de
o anumită compoziţie politică, la care s-a convenit în discuţiile anterioare
dintre partide politice şi, desigur, în discuţiile cu Preşedintele României.
Tocmai de aceea prin Legea de revizuire a Constituţiei, cum s-a arătat la
art. 85, s-a prevăzut necesitatea unui nou vot de învestitură dacă, în
timpul mandatului Guvernului, se modifică structura sau compoziţia
politică acceptate la învestitură. Aceste modificări vin să întărească
regimul parlamentar, scoţând în evidenţă rolul decisiv al votului
Parlamentului în procedura de învestitură a Guvernului, de unde şi
explicaţia logică, a răspunderii politice a Guvernului numai în faţa
Parlamentului, consacrată de art. 109.
Adoptarea hotărârii comune a celor două Camere cu privire la 24
programul de guvernare şi lista Guvernului are semnificaţia faptului ju-
ridic care dă naştere „raportului juridic de guvernare", marchează
încheierea „contractului de guvernare", cum se exprimă unii autori, între
Parlament, pe de o parte, şi echipa guvernamentală, pe de altă parte.
Din această perspectivă, ultima etapă a procedurii de învestitură, 25
anume numirea Guvernului de către Preşedintele României, ne apare ca
un act pur protocolar, fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte
raporturile dintre Preşedintele României, pe de o parte şi Guvern, pe de
altă parte.
Iorgovan 169
Art. 104
Jurământul (1) Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai
de credinţă Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui
României, jurământul de la articolul 82.
(2) Guvernul în întregul său şi fiecare membru în
parte îşi exercită mandatul, începând de la data
depunerii jurământului.
Comentariu
I. Geneza textului. Suntem în prezenţa unui text „inofensiv", care nu a fost

vizat de Legea de revizuire a Constituţiei, dar nu trebuie înţeles că impunerea
acestui text în Constituţia României s-a realizat fără discuţii şi amendamente.
în primul rând, ab originem, este de reţinut că în Tezele pentru
elaborarea Proiectului de Constituţie a României se prevedea un text dis-
tinct al jurământului pentru membrii Guvernului de cel care a fost prevăzut
pentru Preşedintele României. Astfel, textul pentru jurământul
Preşedintelui României era mai elaborat „Jur credinţă poporului român,
idealurilor sale de libertate şi prosperitate. Jur să respect Constituţia şi
legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, suveranitatea şi integritatea teritorială a României", în timp ce
pentru membrii Guvernului se preconiza un text mai sintetic: „Jur să slujesc
cu credinţă poporul român, să respect Constituţia şi legile ţării".
în al doilea rând, este de reţinut că dintre cele trei amendamente
formulate la teza cu privire la jurământul membrilor Guvernului,
amendamentul care cerea ca membrii Guvernului să depună jurământul în
faţa Parlamentului a întrunit 215 voturi pentru " fiindu-i necesare, spre a fi
acceptat, încă vreo 40 de voturi. A fost, desigur, un vot sentimental,
membrii Adunării Constituante erau foarte sensibili la amendamentele
care vizau atribuţii ale „puterii legislative" în dauna „puterii executive",
dar Comisia de redactare a Proiectului de Constituţie nu a susţinut
amendamentul pentru considerente de logică a raporturilor dintre
Preşedinte-Guvern şi Parlament. De vreme ce în ecuaţia învestiturii
Guvernului, ultimul act juridic, anume numirea membrilor Guvernului s-a
convenit că aparţine Preşedintelui României, ca Şef al statului, atunci
»M. Of., Partea a Ii-a, nr. 13/1991.
170 Iorgovan
firesc depunerea jurământului de credinţă faţă de statul român, fapt ce

marchează data începerii mandatului, trebuie realizată tot în faţa
Preşedintelui României.
II. Semnificaţia reglementării. Stabilirea în Adunarea Constituantă a
aceluiaşi jurământ pentru Preşedintele României şi pentru membrii
Guvernului, dincolo de avantajele tehnico-juridice, oferă argumente şi
pentru justificarea filozofiei executivului prin comparaţie cu legislativul şi
puterea judecătorească. Constituţia României a conceput un executiv
bicefal, cu doi şefi, Preşedintele României şi Guvernul, dar care desfăşoară,
în esenţă, aceeaşi activitate statală, formând aceeaşi putere, puterea
executivă. Ca atare, la identitate de activităţi se impune identitate de
jurământ. De aici, apare, logic, ca membrii puterii legislative să aibă un
jurământ specific, stabilit prin lege organică, cum cere art. 70 alin. (1) din
Constituţie, iar magistraţii, de asemenea, să fie obligaţi să depună un
jurământ corespunzător rolului acestora în înfăptuirea justiţiei, ca putere
distinctă de legislativ şi executiv.
Observăm că, potrivit textului constituţional la care ne referim,
momentul începerii exerciţiului funcţiei de membru al Guvernului coin-
cide cu depunerea jurământului specific celor doi şefi ai Executivului.
Deci, începerea exercitării mandatului de membru al Guvernului este
condiţionată de depunerea jurământului, rezultând, logic, că persoana
care refuză să depună jurământul, deşi a făcut parte din lista votată de
Parlament, nu dobândeşte învestitura legală de membru al Guvernului.
Depunerea jurământului de către membrii noului Guvern pune capăt
funcţionării Guvernului anterior, asigurându-se, astfel, continuitatea
acţiunii guvernamentale.
Art. 105
Incompati- (1) Funcţia de membru al Guvernului este incom-
bilităţi patibilă cu exercitarea altei funcţii publice de auto-
ritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De
asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei
funcţii de reprezentare profesională salarizate în
cadrul organizaţiilor cu scop comercial.
(2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege
organică.
Iorgovan 171
Comentariu
I. Fundamente. Problema incompatibilităţilor ne apare ca o dimensiune

a rezonabilităţii şi credibilităţii care trebuie să caracterizeze exerciţiul unei
funcţii publice într-o societate democratică, într-un stat de drept. înainte
de toate, ideea de incompatibilitate între o funcţie publică şi alta are ca
fundament principiul separaţiei puterilor, consacrat expres prin Legea
de revizuire a Constituţiei ca alin. (4) la art. 1. Cum s-ar putea vorbi despre
o separaţie şi un echilibru al puterilor dacă una şi aceeaşi persoană ar
putea fi, în acelaşi timp, judecător şi parlamentar, de exemplu?
în al doilea rând, ideea de incompatibilitate are ca fundament principiul
legalităţii în activitatea statală, principiu care se bazează pe două prezumţii
în ceea ce priveşte actele oficiale, prezumţia de autenticitate (actul emană
de la cine se afirmă că emană) şi prezumţia de veridicitate (actul conţine
ceea ce în mod real s-a decis), dar ambele prezumţii pleacă de la premiza
obiectivitătii celor care exercită funcţiile publice. Aceştia trebuie să exprime
interesul public şi nu interese personale sau ale unor grupuri izolate.
Tocmai pentru a se evita posibile situaţii de conflicte de interese pentru
toate categoriile de funcţii publice, corespunzătoare clasicelor puteri, dar
şi autorităţilor publice de menţinere a echilibrului (Avocatul Poporului,
Curtea Constituţională), legiuitorul constituant a înţeles să prevadă şi
incompatibilităţile specifice.
II. Semnificaţie şi drept comparat. Textul la care ne referim nu a suferit
modificări prin Legea de revizuire a Constituţiei, ceea ce nu înseamnă că
nu a fost vizat în discuţiile dintre partidele politice sau din cadrul Comisiei
de revizuire, reiterându-se, în esenţă, o problemă mult comentată în
Adunarea Constituantă, anume compatibilitatea dintre funcţia de membru
al Guvernului şi cea de deputat sau senator. Dincolo de simetria care
trebuia realizată faţă de art. 71 alin. (2) din Constituţie, pe fond, soluţia
compatibilităţii între calitatea de membru al Guvernului şi cea de parlamentar
ne apare ca un argument al naturii regimului politic la care s-a oprit legiuitorul
constituant român, anume de regim parlamentar în ceea ce priveşte
raporturile dintre Guvern şi Parlament, fiind o soluţie specifică regimului
parlamentar clasic, soluţie susţinută cu tărie de reprezentanţii Guvernului
care au transmis mesajul acestuia în Adunarea Constituantă. Aşa, de
pildă, ministrul justiţiei în funcţiune în şedinţa Adunării Constituante din
172 Iorgovan
23 aprilie 1991 declara: „O a treia consecinţă asupra căreia am văzut că au

fost discuţii în ziua de ieri, este aceea că membrii Guvernului pot fi şi
parlamentari. Numai în republicile prezidenţiale această soluţie nu se
prea întâlneşte, dar în republicile parlamentare, poziţia de membru al
Guvernului şi de membru al Parlamentului este o soluţie care se întâlneşte
în mod obişnuit şi nu este nici un obstacol ca să o adoptăm şi noi în
cadrul Constituţiei'" fiind de menţionat că teza care conţinea această
soluţie a fost aprobată de Adunarea Constituantă cu doar câteva voturi
peste pragul minim (258), mai exact, s-au exprimat 261 voturi pentru, 6
voturi împotrivă şi 11 abţineri2.
în adevăr, Constituţia Franţei care consacră un regim politic cu un ^
Preşedinte de Republică puternic, care prezidează şedinţele Guvernului
şi semnează hotărârile acestuia menţionează, în art. 23, în mod expres
incompatibilitatea dintre calitatea de membru al Guvernului şi cea de
parlamentar. Dispoziţii similare se găsesc şi în Constituţia Austriei
(art. 70 alin. 2) sau a Portugaliei (de exemplu art. 157), care reglementează
regimuri politice apropiate de cel francez.
în schimb, art. 98 alin. 3 din Constituţia Spaniei sau art. 65 din *•
Constituţia Italiei permit „cumulul" între calitatea de membru al Guvernului
şi cea de parlamentar, fiind vorba de Constituţii care reglementează un
regim politic parlamentar, o monarhie parlamentară, respectiv o republică
parlamentară. Exemplele pot continua, fiind de reţinut că în Germania, de
pildă, una din Camerele Parlamentului Federal - Bundesrat-ul se compune
tocmai din membrii guvernelor Landurilor, iar mulţi dintre aceştia fac
parte şi din parlamentele Landurilor, nu în puţine situaţii deţinând şi
funcţii de conducere în cadrul Parlamentului de Land, cum este şi cazul
Landului Bavaria.
III. Regimul constituţional. Cât priveşte sfera incompatibilităţilor, 7

legiuitorul constituant român s-a menţinut pe linia soluţiilor din dreptul
comparat, nominalizând expres anumite incompatibilităţi în alin. (1) al
art. 105, astfel ele devenind incompatibilităţi de ordin constituţional, în
sensul că pot fi modificate doar prin revizuirea Constituţiei şi înserând în
alin. (2) un text de trimitere la legea organică. Pentru comparaţie ne oprim
"M. Of., Partea a Ii-a, nr. 13/26.04.1991.

2)
Idem.
Iorgovan 173
la textul din Constituţia Spaniei: „Membrii guvernului nu pot exercita alte

funcţii reprezentative cu excepţia celor care sunt proprii mandatului de
parlamentar, nu pot exercita nici o altă funcţie publică decât cele care
decurg din însărcinările lor şi nici o activitate profesională sau comercială"
[art. 98 alin. (3)].
8 în practica aplicării Constituţiei României au apărut discuţii şi
interpretări cu privire la sintagma „funcţii publice de autoritate",
punându-se problema de a şti dacă în sfera acestora intră funcţiile din
consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale, funcţiile de
consilieri locali, funcţiile didactice, funcţiile de directori la edituri sau la
diferite publicaţii, funcţiile de conducere ale unor fundaţii, calificate
expres ca fiind de utilitate publică etc.
9 în doctrina juridică s-a exprimat părerea în sensul că orice funcţie de
conducere din administraţia publică este funcţie publică de autoritate,
incompatibilă cu calitatea de membru al Guvernului, inclusiv funcţiile de
conducere din învăţământ (rector, decan etc.) sau din sănătate (de exemplu
director de spital). Fireşte, nu intră în această categorie funcţiile de execuţie
din sfera diferitelor servicii publice, cum ar fi profesor universitar sau medic.
10 De altfel, în mare parte aceste discuţii au rămas fără obiect deoarece
Legea nr. 161/2003 '', conţine enumerări ample ce nu mai pot da naştere la
echivoc. Legea ne apare, aşadar, nu numai ca o aplicare a alin. (2) al art.
105, textul de trimitere, dar şi ca o dezvoltare a alin. (1) din acelaşi articol.
11 Mai este de menţionat, cum s-a reţinut şi în primul comentariu al
Constituţiei din 1992, că prin alte texte ale Constituţiei sunt prevăzute
excepţii de la alin. (1) al art. 105, la care ne referim, fiind vorba de cumulul
de funcţii în perioada interimatului de cel mult 45 de zile, ipoteză prevăzută
de art. 107, la care vom reveni.
12 IV. Regimul legal. Concret,potrivit art. 84 alin. (1) din Legeanr. 161/2003,
funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu: a) orice altă funcţie
publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori a
altor situaţii prevăzute de Constituţie; b) o funcţie de reprezentare profesio-
nală salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial; c) funcţia de
preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale,
174 Iorgovan
^
inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi

cele financiare, precum şi la instituţiile publice; d) funcţia de preşedinte
sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la
societăţile comerciale prevăzute la lit. c); e) funcţia de reprezentant al
statului în adunările generale ale societăţilor comerciale prevăzute la
lit. c); f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale; g) calitatea de
comerciant persoană fizică; h) calitatea de membru al unui grup de interes
economic; i) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor
funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Legea îngăduie, totuşi, ca în mod excepţional Guvernul să poată 13
aproba participarea unor membri ai săi (ceea ce înseamnă că şi a Primului-
ministru) ca reprezentanţi ai statului în adunarea generală a acţionarilor
ori ca membri în consiliul de administraţie al regiilor autonome,
companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor
comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de
asigurare şi cele financiare, de interes strategic sau în cazul în care un
interes public impune aceasta [alin. (3)].
Este un text care a stârnit proteste vehemente ale opoziţiei 14
parlamentare, dar distinct de acestea, textul poate ridica şi probleme de
constituţionalitate. Se pare că disputa teoretică evocată mai sus nu se va
stinge cu desăvârşire, aceasta şi dacă se au în vedere prevederile alin. (4)
al art. 84 din Legea nr. 161/2003, care îngăduie membrilor Guvernului „să
exercite funcţii (deci şi de conducere) sau activităţi în domeniul didactic,
al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice".
Art. 106
încetarea Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma
funcţiei de demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale,
membru al a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în
Guvernului alte cazuri prevăzute de lege.
Iorgovan 175
Comentariu
I. Definiţii şi clasificări. Textul are ca obiect ipotezele în care o

persoană îşi poate pierde calitatea de membru al Guvernului, dar motivele
pentru care devine incidenţă o ipoteză sau alta pot fi sau nu imputabile
persoanei în cauză, de aceea se impun câteva precizări şi nuanţări de la
modalitate la modalitate.
Astfel, demisia ca act de voinţă unilaterală poate să fie determinată
de o situaţie imputabilă, de o stare de pericol creată în departamentul
condus de respectivul membru al Guvernului, de o conduită incorectă a
acestuia dezvăluită opiniei publice etc. Aici vorbim fie despre o demisie
de onoare sau asumată, fie despre o demisie forţată sau provocată.
Este posibil, însă, ca demisia să reprezinte şi o formă de protest, o formă
de atenţionare a partidului, a opiniei publice asupra unor pericole, o
modalitate de trezire la realitate, cum, la fel de bine, demisia poate să fie
rezultatul unei înţelegeri politice, apărând ca o retragere tactică, mai ales
înaintea campaniilor electorale. Am fi în prezenţa unei demisii deliberate.
Se practică formula retragerii din Guvern, în anul electoral, a „pieselor grele"
ale partidului aflat la guvernare pentru a se concentra asupra campaniei
electorale, contribuind la un nou succes în alegeri al partidului în cauză.
Nuanţele motivaţionale, fie că sunt declarate sau nu, în măsura în care ele
sunt percepute ca atare de opinia publică, determină şi comportamentul
politic al Primului-ministru, respectiv al Preşedintelui României.
în primul rând, trebuie admis, de principiu, că dintr-o funcţie publică şi
îndeosebi din funcţia de membru al Guvernului nu se poate pleca după
bunul plac al celui în cauză, funcţia publică apare ca o servitute asumată
pentru interesul public, Aşa se explică de ce demisia trebuie acceptată de
autoritatea constituţională şi legală competentă. în al doilea rând, trebuie
făcută cuvenita distincţie între demisia provocată şi demisia asumată sau
cea deliberată; în primul caz, demisia se acceptă de îndată, în celelalte cazuri
se poate solicita rămânerea pe post, fie şi o anumită perioadă de timp şi,
desigur, în funcţie de situaţie, poate interveni şi refuzul acceptării demisiei.
Nu există precizări în Constituţie sau în lege în sensul de mai sus, dar
aceste concluzii se impun din spiritul principiilor care conturează
democraţia noastră constituţională. Aici este vorba nu numai despre ştiinţa
dreptului, ci şi despre arta guvernării, fireşte, cu folosirea ştiinţei dreptului.
176 Iorgovan
Revocarea unui membru al Guvernului, cu excepţia Primului-ministru,

este o atribuţie a Preşedintelui României condiţionată de existenţa unei
propuneri din partea Primului-ministru, urmare a unei remanieri
guvernamentale.
Remanierea guvernamentală şi, implicit, revocarea unui membru al
Guvernului pot fi determinate de situaţii obiective, de înţelegeri, de tactici
şi strategii politice sau de cauze subiective, imputabile celui în cauză.
Vom putea spune că în prima ipoteză suntem în prezenţa unei revocări ca
soluţie de program politic (revocare politică), iar în ipoteza a doua suntem
în prezenţa unei revocări cu semnificaţie de tragere la răspundere
(revocare sancţionare). în termeni consacraţi în dreptul public, revocarea,
ca sancţiune, mai poartă şi denumirea de destituire, termen, adevărat,
neinclus în Constituţie, dar nimic nu opreşte să fie consacrat în lege,
inclusiv în Legea răspunderii ministeriale. Suntem de părere că revocarea
ca sancţiune poate să intervină atunci când împotriva unui membru al
Guvernului una dintre Camere a adoptat o moţiune simplă, problemă la
care vom reveni.
II. Pierderea drepturilor electorale. Pierderea drepturilor electorale se

referă atât la situaţiile prevăzute de art. 36 alin. (2), cât şi la cele prevăzute de
art. 37 alin. (1), cu trimitere la art. 16 alin. (3) şi art. 40 alin. (3) din Constituţie.
Este vorba de punerea sub interdicţie pentru debilitate sau alienare mintală,
de pierderea drepturilor electorale urmare a unei condamnări prin hotărâre
judecătorească definitivă, de pierderea cetăţeniei române ori de dobândirea
calităţii de judecător al Curţii Constituţionale, de avocat al poporului, de
magistrat, de membru activ al armatei, de poliţist sau de alt funcţionar care,
potrivit legii organice, nu poate face parte din partide politice.
Este greu de presupus ca un membru al Guvernului să ajungă în situaţia
de a fi declarat debil sau alineat mintal şi pus sub interdicţie (deşi există
precedentul din 1908 al lui Dimitrie Sturdza, care, fiind prim-ministru, s-a
băgat sub masă la o şedinţă de Consiliu şi a început să ciupească de pantaloni
membrii Cabinetului, ajungând pacientul neurologilor), dar este posibil ca un
membru al Guvernului să fie condamnat şi la pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor electorale, cum există un grad mare de probabilitate ca
un membru al Guvernului, jurist de elită, să devină membru al Curţii
Constituţionale etc.
Iorgovan 177
10 Nimic nu opreşte ca în cazul unui proces penal, fie şi din considerente

de imagine să intervină revocarea din funcţie, înainte ca soluţia să rămână
definitivă şi irevocabilă, mai ales că Preşedintele României poate dispune
suspendarea acestuia din funcţie, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituţie,
imediat după ce „s-a cerut urmărirea penală".
11 III. Dubla cetăţenie. Din coroborarea art. 106, nemodificat prin Legea
de revizuire, cu art. 16, care a fost modificat esenţial prin Legea de revizuire,
reţinem că dubla cetăţenie nu mai constituie un motiv de pierdere a
drepturilor electorale, dar a rămas condiţia domiciliului în ţară pentru
ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, inclusiv prin exercitarea
drepturilor electorale. Prin urmare, dacă un membru al Guvernului, care
are o dublă cetăţenie (fiind, se înţelege, şi cetăţean român) în timpul
mandatului îşi stabileşte domiciliul în străinătate va intra sub incidenţa
acestui motiv de pierdere a calităţii de membru al Guvernului.
22 în mod corespunzător, trebuie admis că o persoană cu dublă cetăţenie,
fiind, însă, şi cetăţean român, nu poate dobândi calitatea de membru al
Guvernului României dacă refuză să-şi stabilească domiciliul în ţară,
condiţia domiciliului trebuind să fie îndeplinită la momentul includerii
sale pe listă de către candidatul la funcţia de prim-ministru sau, după caz,
în momentul înaintării, de primul-ministru, a propunerii de numire către
Preşedintele României, în ipoteza remanierii guvernamentale. în caz contrar,
suntem în prezenţa unui comportament neconstituţional, putându-se
sesiza Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. e).
13 IV. Alte ipoteze. Textul art. 106, la care ne referim, prevede şi posibilitatea
ca prin lege să se stabilească şi alte cazuri în care încetează funcţia de
membru al Guvernului, în afara celor la care ne-am referit, reglementate
expres de Constituţie. O asemenea ipoteză o constituie legea
responsabilităţii ministeriale, prevăzută de art. 109 alin. (3), cu referire
specială la membrul Guvernului condamnat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, dar nu sunt excluse dispoziţii de acest gen şi în
alte acte normative, cum ar fi cele care au ca obiect declaraţia de avere şi
controlul veridicităţii acesteia.
178 Iorgovan
Art. 107
primul-ministru (1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează
activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile
ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor
sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
(2)" Preşedintele României nu îl poate revoca pe
primul-ministru.
(3) 2 ) Dacă primul-ministru se află în una dintre
situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia
revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita
atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt
membru al Guvernului ca prim-ministru interimar,
pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până
la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada
imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă
primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.
(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod
corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la
propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de
cel mult 45 de zile.
Comentariu
I. Fundamente. Aproape toate constituţiile care consacră un regim 1

politic parlamentar conţin o dispoziţie, adică un articol cel puţin, care se
referă exclusiv la funcţia care simbolizează Guvernul, denumită prim-
ministru, Preşedinte de Guvern (Spania), Preşedinte al Consiliului sau
Cancelar (de exemplu art. 65 din Constituţia R.F.G.; art. 21 din Constituţia
Franţei; art. 95 din Constituţia Italiei; art. 98 alin. 2 din Constituţia Spaniei;
art. 82 alin. 2 din Constituţia Greciei; art. 45 alin. 2 din Constituţia Olandei;
art. 1 alin. 2, art. 6, art. 7 din Cap. III al Constituţiei Suediei etc).
l'Alin. (2) al art. 107 a fost introdus prin art. I, pct. 52 din Legea nr. 429/2003.
Iorgovan 179
Faţă de versiunea din 1991, art. 107 a suferit două modificări prin
Legea de revizuire: s-a introdus un nou alineat, care a devenit alin. (2) şi
s-a făcut o precizare la alin. (2), devenit alin. (3).
Alineatul nou introdus reglementează expres ceea ce se deducea din
coroborarea textelor Constituţiei. De vreme ce votul de învestitură aparţine
Parlamentului, iar Guvernul răspunde politic exclusiv în faţa acestuia, se
deducea că Preşedintele României nu-1 poate revoca pe primul-ministru şi
că revocarea, ca modalitate de încetare a mandatului, viza exclusiv pe
ceilalţi membri ai Guvernului. Cum, în mandatul din 1996-2000, Preşedintele
României în funcţiune, din motive care nu au relevanţă în prezentul
comentariu, a revocat pe primul-ministru, precedent foarte periculos pentru
democraţia constituţională, în Comisia de revizuire a Constituţiei s-a
convenit să se introducă în mod expres această interdicţie, pe de o parte,
iar pe de altă parte, la alin. (2) [devenit alin. (3)] să se facă precizarea că
revocarea de la articolul anterior nu-1 priveşte pe primul-ministru.
Faţă de filozofia Constituţiei, adică a regimului parlamentar, pe care
Legea de revizuire 1-a accentuat, „revocarea" Primului-ministru
echivalează cu „revocarea" Guvernului, iar această operaţie juridică,
denumită retragerea încrederii, se poate face numai de către Parlament, pe
calea unei moţiuni de cenzură.
II. Limitele coordonării. Cât priveşte soluţia din alin. (1), care n-a fost
modificată, este de precizat că legiuitorul constituant român s-a menţinut
pe linia soluţiilor din ţările cu tradiţii democratice din Europa occidentală,
făcând cuvenitele precizări pentru a asigura coerenţa textelor
constituţionale. Astfel, teza după care primul-ministru conduce activitatea
Guvernului, fără a avea putere de injoncţiune, este prezentă, între altele,
în Constituţia Franţei, a Germaniei, a Spaniei etc.
De pildă, în art. 65 din Constituţia R.F.G. se menţionează că fixarea
marilor orientări politice este sarcina Cancelarului şi că „în acest cadru,
dat de marile orientări, fiecare ministru federal conduce propriul său
departament de o manieră autonomă şi sub propria responsabilitate". De
asemenea, în Constituţia Spaniei se menţionează că „Preşedintele con-
duce acţiunile guvernamentale şi coordonează funcţiile celorlalţi miniştri,
fără a prejudicia competenţa şi responsabilitatea directă a acestora în
gestionarea lor". Exemplele pot continua.
180 Iorgovan
r
Ţinând seama de rolul pe care îl are în formarea Guvernului, primul-ministru 7
trebuie să coordoneze activitatea echipei guvernamentale. Pentru a se
asigura autonomia şi responsabilitatea fiecărui membru al Guvernului,
corespunzător funcţiei încredinţate, primul-ministru este obligat să
respecte atribuţiile specifice fiecărei funcţii. Această regulă are o
semnificaţie aparte în cazul guvernelor ce au la bază coaliţii de partide. în
absenta ei ar exista riscul ca un prim-ministru autoritar să se substituie, în
fapt unui ministru, impunând o anumită linie politică şi nu linia politică a
programului acceptat de Parlament, urmare a înţelegerii dintre partidele
politice care participă la guvernare.
Pe de altă parte, primul-ministru poate prezenta celor două Camere 8
ale Parlamentului rapoarte şi declaraţii privind politica Guvernului, care
se dezbat cu prioritate. Desigur, aceasta nu împiedică ca, în numele Primului-
ministru, asemenea rapoarte şi declaraţii să fie prezentate de un alt membru
al Guvernului, cum ar fi ministrul pentru relaţia cu Parlamentul. Esenţial
este că, pentru politica Guvernului în ansamblul său, singurul îndreptăţit
să o reprezinte este primul-ministru, întrucât el a format echipa
guvernamentală, o coordonează şi răspunde de ea.
III. Primul-ministru interimar. Având în vedere poziţia constituţio- 9
nală a Primului-ministru, în cazul în care acesta se află în una din situaţiile
care, potrivit art. 105, au ca efect încetarea funcţiei de membru al
Guvernului, cu excepţia revocării, sau dacă este în imposibilitate de
a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna, după cum
prevede art. 107 alin. (2) la care ne referim, un prim-ministru interimar.
Primul-ministru interimar nu poate fi decât un alt membru al Guvernului
care, prin efectul desemnării, va îndeplini atât funcţia unde este titular,
cât şi aceea de prim-ministru.
Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată. Astfel, dacă 10
motivul ce a determinat numirea Primului-ministru interimar este faptul că
funcţia Primului-ministru titular a încetat, potrivit art. 110 alin. (2),
Guvernul se consideră demis. în această ipoteză, primul-ministru interimar
va conduce Guvernul demisionar până la depunerea jurământului de
către noul Guvern.
Dacă motivul cea determinat numirea Primului-ministru interimar este 11
faptul că primul-ministru titular se află în imposibilitatea de a-şi exercita
Iorgovan 181
atribuţiile, cum ar fi din motive de sănătate, datorită unui accident etc,

interimatul durează până când primul-ministru titular îşi reia activitatea în
Guvern. Este necesară însă o distincţie. în cazul în care perioada de
interimat este mai mare de 45 de zile, potrivit art. 110, alin. (2) Guvernul
este demis. în această ipoteză, chiar dacă primul-ministru titular îşi reia
activitatea în Guvern, după epuizarea celor 45 de zile el va conduce un
Guvern demisionar. Termenul de 45 de zile are ca scop să limiteze la mini-
mum perioada în care Guvernul este condus de o altă personalitate decât
aceea care, pe baza votului de încredere, a primit învestitura de prim-ministru.
în mod firesc, situaţia în care primul-ministru nu-şi mai poate exercita
mandatul primit trebuie să conducă la formarea unui nou Guvern. în acelaşi
timp, termenul de 45 de zile, în cadrul căruia, deşi primul-ministru titular se
află în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia, Guvernul nu este demis,
unnăreşte evitarea consecinţelor unor împrejurări aleatorii, care ar putea
însă să conducă la destabilizarea echipei guvernamentale.
12 Rezultă, de asemenea, din cele arătate că primul-ministru nu-şi poate
delega atribuţiile, chiar dacă lipseşte din ţară sau absentează din alt motiv.
Numai Preşedintele României poate da o asemenea delegare prin numirea
unui prim-ministru interimar, în cazurile limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 107.
13 IV. Ministrul interimar. în situaţia în care funcţia unui ministru sau a
altui membru al Guvernului a încetat ori ministrul sau alt membru al
Guvernului este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele
României poate numi un ministru interimar. Dacă în ipoteza anterioară,
referitoare la interimatul Primului-ministru, alegerea dintre membrii
Guvernului pentru numirea unui prim-ministru interimar era de competenţa
exclusivă a Preşedintelui României, în cazul ministrului sau altui membru
al Guvernului alegerea este de competenţa Primului-ministru. Soluţia
corespunde poziţiei constituţionale a Primului-ministru.
14 în cazul interimatului funcţiei de ministru sau a altui membru al
Guvernului numirea este, de asemenea, provizorie, pe o durată de cel mult
45 de zile, după cum se precizează la alin. (3) al art. 107. Primul-ministru,
mai ales în situaţia în care absenţa titularului se datorează încetării funcţiei
sale de membru al Guvernului, poate solicita Preşedintelui României să
numească ca titular - potrivit art. 85 alin. (2) - o altă personalitate, postul
fiind vacant. în această ipoteză va trebui propusă o personalitate din
182 Iorgovan
Capitolul
Cap III. Guvernul Art. 107
afara Guvernului, bineînţeles, dacă nu are loc o remaniere guvernamentală.

Se poate, însă, să fie necesară o perioadă de timp pentru desemnarea
unei asemenea personalităţi. în acest caz, primul-ministru poate recurge
la soluţia numirii unui ministru interimar. După epuizarea termenului maxim
al interimatului, de 45 de zile, numirea unei personalităţi ca titular este
obligatorie, deoarece altminteri, interimatul încetând de drept, postul
rămâne vacant, ceea ce este contrar mandatului primit de Guvern la
învestitura sa.
Chiar dacă interimatul se datorează imposibilităţii titularului de a-şi 15
exercita atribuţiile, primul-ministru poate recurge la soluţia numirii unui
alt titular, mai ales dacă este evident că această imposibilitate va dura mai
mult de 45 de zile. în prealabil este necesar, însă, ca titularul absent,
datorită imposibilităţii în care se află, să fie revocat, potrivit art. 85
alin. (2), deoarece această imposibilitate nu conduce, prin ea însăşi, la
încetarea funcţiei de membru al Guvernului.
Din cele arătate rezultă, pentru aceleaşi motive ca şi în cazul 16
Primului-ministru, că un membru al Guvernului nu-şi poate delega atribuţiile.
V. Fundamentarea atribuţiilor Preşedintelui României. O precizare 17
se impune în legătură cu competenţa Preşedintelui României de a numi
primul-ministru sau ministrul interimar. Aceasta se fundamentează pe
faptul că Guvernul, potrivit alin. (1) al art. 85, este numit de Preşedintele
României pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Pe de altă
parte, observăm că interimatul se asigură întotdeauna de către un membru
al Guvernului. El este limitat. De asemenea, interimatul fiincţiei de prim-ministru
este numai pentru a conduce un guvern demisionar, cu singura excepţie
a interimatului de cel mult 45 de zile pe perioada imposibilităţii Primului-
ministru titular de a-şi exercita atribuţiile.
Rezultă, deci, că procedura interimatului este compatibilă cu mandatul 18
acordat Guvernului prin votul de învestitură, fiind menită să asigure
continuitatea funcţionării Guvernului în condiţiile producerii unor
evenimente fortuite ce ar putea conduce la destabilizarea sa, cu toate că
Parlamentul nu i-a retras încrederea acordată. Faptul că, pe o durată de
cel mult 45 de zile, primul-ministru aflat în imposibilitate de a-şi exercita
atribuţiile poate fi înlocuit de un prim-ministru interimar, fără ca aceasta
sa aibă ca efect demisia Guvernului, iar ministrul aflat, de asemenea în
Iorgovan 183
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, poate fi înlocuit de un ministru

interimar, se explică prin aceea că, pe această durată, exercitarea funcţiei de
către titular este suspendată din motive obiective, independente de voinţa
acestuia. Deci, titularul rămâne în continuare în echipa guvernamentală, iar
înlocuitorul său este, de asemenea, din această echipă. Suspendarea, însă,
este limitată la cel mult 45 de zile pentru ca dualismul pe care îl presupune să
nu ducă, de fapt, la modificarea structurii Guvernului, astfel cum ea a fost
consfinţită prin votul de încredere acordat de Parlament.
19 VI. Semnificaţia textului şi prin geneza acestuia: Precizarea după
care „Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează
dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern" a fost sugerată Adunării
Constituante de Comisia de redactare a Proiectului de Constituţie pentru
a se corela textul respectiv cu cel care reglementa învestitura, respectiv
cu textul care reglementa încetarea mandatului.
20 Comisia a simţit nevoia acestei precizări pentru a se contura mai clar
două idei de bază ale regimului politic consacrat prin Constituţia României:
a) învestitura Guvernului şi, corespunzător, demisia Guvernului sunt
legate de persoana Primului-ministru şi b) interimatul pentru această funcţie
nu poate fi mai mare de 45 de zile, iar dacă în acest interval primul-ministru
titular îşi reia activitatea, chiar şi în a 45-a zi, Guvernul este salvat, rămânând
în funcţiune, cum s-a explicat şi în cele ce preced. Chiar dacă discuţiile din
şedinţa Adunării Constituante, din 5 noiembrie 1991, au avut şi accente
comico-folclorice, ele scot în evidenţă sincera preocupare a majorităţii
membrilor Adunării Constituante de a se ajunge la texte cât mai reuşite,
fiind vorba de perioada romantică a parlamentarismului românesc post
decembrist".
Art. 108
Actele (1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Guvernului . . . . . . „ * ., . x . ..
(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executam
legilor.
"A se vedea M. Of. Partea II nr. 33/7.10.1991.
184 Iorgovan
(3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale

de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta.
(4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se
semnează de primul-ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi
se publică în Monitorul Oficial al României.
Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a
ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se
comunică numai instituţiilor interesate.
Comentariu
I. Noţiune şi clasificări. Actualul art. 108 (fost art. 107) prin legea de 1
revizuire nu a suferit nici o modificare, dar sediul materiei delegării legis-
lative, fostul art. 114, în prezent art. 115, a suferit modificări esenţiale,
fiind de reţinut şi modificarea care vizează dispoziţiile referitoare la
garantarea persoanelor vătămate prin ordonanţe declarate neconstitu-
ţionale, recunoscându-se competenţa instanţelor de contencios admi-
nistrativ de a soluţiona asemenea litigii [art. 126 alin. (6) consacrat
instanţelor judecătoreşti]. Prin urmare, modificările textelor cu care
art. 108 este într-o interferenţă organică determină un comentariu şi în
sensul modificărilor implicite a dispoziţiilor acestuia, îndeosebi în ceea
ce priveşte regimul constituţional al ordonanţelor.
In orice caz, reţinem că, în concepţia legiuitorului constituant din 2
1991, art. 108 reprezintă sediul general al materiei actelor juridice ale
Guvernului, ca autoritate esenţială a puterii executive. După cum s-a
susţinut constant în doctrina juridică, pe lângă hotărâri şi ordonanţe -
care, ca acte juridice, exprimă o decizie politică, dau naştere, modifică
sau sting drepturi şi obligaţii, adică schimbă ceva în ordinea juridică
existentă-, Guvernul adoptă şi acte exclusiv politice, moţiuni, declaraţii
etc, prin care se adoptă o poziţie politică faţă de evenimente politice
interne sau internaţionale.
Guvernul, peste tot în lumea care se conduce după constituţii 3
democratice, este expresia unei competiţii politice pentru putere, el are
prin excelenţă o sorginte politică şi apare ca factorul esenţial sau, după
Iorgovan 185
caz, important (factor esenţial fiind Preşedintele Republicii) de promovare

şi realizare a politicii oficiale a statului. De aici, în mod firesc, în arsenalul
instrumentelor pe care le mânuieşte un Guvern nu pot lipsi cele care se
folosesc uzual în politică de către partide politice, grupuri de presiune,
mass-media sau chiar de către un simplu cetăţean, ca să nu amintim că
declaraţia politică reprezintă „baricada" preferată a profesioniştilor din
politică, îndeosebi a parlamentarilor.
Constituţia României, preluând spiritul constituţional vest european,
se ocupă numai de actele juridice ale Guvernului, adică de hotărâri şi
ordonanţe, pentru că numai acestea au nevoie de un regim constituţional,
care să reprezinte baza regimului juridic aplicabil. în cazul unei declaraţii
politice a Guvernului nu se pune problema unei acţiuni în contenciosul
administrativ, pe când în cazul unei hotărâri a Guvernului apare această
problemă, existând nu numai un drept fundamental (art. 52), dar şi dispoziţii
de principiu în articolul consacrat instanţelor judecătoreşti [art. 126 alin. (6)].
Pentru actele exclusiv politice ale Guvernului nu mai este nevoie de
un sediu general, nu mai vorbim de sedii speciale pentru diferite categorii
ale acestora, este suficient un temei constituţional, iar acesta este dat
tocmai de articolul din Constituţie care reglementează rolul Guvernului ca
instituţie a Executivului, fiind vorba de art. 103 la care ne-am referit. De
vreme ce Guvernul este autoritatea Republicii care „asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării", se subînţelege că această misiune,
când este cazul, obligă Guvernul să adopte declaraţii, să trimită mesaje
etc, adică să facă acte exclusiv politice. Nimic nu opreşte ca un act exclusiv
politic să fie întărit nu numai printr-un act juridic, ci printr-un întreg pro-
gram normativ de sorginte guvernamentală, tocmai pentru a se confirma
coerenţa şi spiritul de responsabilitate în actul de guvernare. Este şi aici
o problemă care ţine nu numai de ştiinţa guvernării, ci şi de arta guvernării,
care, desigur, nu trebuie confundată cu prestaţia „actorilor", cu sau fără
studii la Academia de teatru, ajunşi în echipele guvernamentale.
II. Caracterele actelor juridice. în concluzie, potrivit Constituţiei,

Guvernul României poate adopta: a) hotărâri care pot fi individuale sau
normative; b) ordonanţe, care nu pot fi decât normative şi c) diferite acte
exclusiv politice (programe, moţiuni, declaraţii, mesaje etc).
Trebuie arătat că în practică s-au emis şi ordonanţe de urgenţă cu
caracter individual pentru: trecerea unui imobil dintr-o proprietate în alta;
186 Iorgovan
trocedarea unor imobile către anumite comunităţi etnice; recuperarea

datoriilor unui anume agent economic (de exemplu O.U.G. nr. 72/1997
privind regularizarea datoriilor fostei Companii Române de Petrol") etc.
Apariţia acestei categorii de acte juridice guvernamentale a condus, în
practica judiciară, la un veritabil cerc vicios. Persoana care se considera
vătămată nu se putea apăra împotriva ordonanţei într-o acţiune în
contenciosul administrativ pentru simplu motiv că o asemenea acţiune,
în baza Constituţiei din 1991 şi a Legii contenciosului administrativ, era
inadmisibilă. Eram în prezenţa unui act exceptat. Dacă se ajunge în faţa
Curţii Constituţionale, problema reparării prejudiciului produs prin
ordonanţă nu se putea pune pentru că justiţia constituţională este o justiţie
obiectivă nu subiectivă, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
situaţiei de drept, anume dacă textul atacat este sau nu contrar Constituţiei,
neavând relevanţă părţile din litigiul în care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate sau obiectul acestui litigiu. Paradoxul juridic era cu
atât mai mare în ipoteza în care Curtea Constituţională declara ordonanţa
de urgenţă sau dispoziţii ale acesteia ca fiind neconstituţionale, întrucât
instanţele de fond şi în această situaţie, tot respingeau acţiunile ce aveau
ca obiect separarea pagubei produse prin ordonanţă, ca fiind inadmisibile.
Aceste aspecte, şi multe altele despre care se va vorbi în comentariile
viitoare, au condus la necesitatea regândirii sediului special al
ordonanţelor, îndeosebi în privinţa ordonanţelor de urgenţă, (art. 115-
fost art. 114), la regândirea regimului constituţional al deciziilor Curţii
Constituţionale (art. 147-fost art. 145) şi la completarea art. 126-fost art. 125
- cu teza finală a alin. (6) „Instanţele de contencios administrativ sunt
competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe
sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale".
Este aici nu numai o motivare a necesităţii Legii de revizuire a
Constituţiei din 2003, dar şi o explicaţie a dialecticii fenomenului constitu-
ţional, care trebuie înţeles, pe numere mari, ca fiind într-o permanentă
mişcare, ca şi viaţa socială însăşi. De unde nevoia unei permanente
conlucrări a oamenilor politici, a oamenilor de ştiinţă, a practicienilor
dreptului, într-un spaţiu academic, al dezbaterilor teoretice, sens pentru
care este concepută şi prezenta lucrare.
Iorgovan 187
10 III. Drept comparat. Dreptul comparat european ne oferă o varietate

de soluţii în ceea ce priveşte reglementarea în Constituţie a actelor
Guvernului, aceasta datorită tradiţiilor dintr-o ţară sau alta, regimului politic
consacrat etc. Probabil că într-o etapă următoare, după intrarea în vigoare
a Constituţiei UE se va realiza un proces de armonizare şi sub acest
aspect a soluţiilor din constituţiile ţărilor UE, proces în care, desigur, va
intra şi România, dacă în ianuarie 2007, cum se preconizează, va dobândi
statutul de membru al UE.
11 Pentru conturarea unei imagini şi pentru familiarizarea cititorului cu
reglementările din ţările UE ne oprim, exemplificativ, la câteva Constituţii.
Astfel, în Constituţia Germaniei (art. 80) se reţine că Guvernul federal,
un ministru federal sau guvernele de land pot fi autorizaţi, prin lege, de a
adopta decrete reglementare, care, dacă legea nu dispune altfel, trebuie
aprobate de către Bundesrat. Distinct de acest aspect, potrivit art. 84
alin. 2, Guvernul federal poate, cu aprobarea Bundesrat-ului, să edicteze
reguli administrative generale.
12 Constituţia Franţei conţine mai multe dispoziţii cu privire la materia
actelor ce emană de la Consiliul de Miniştri şi de la primul-ministru. Amintim,
mai întâi art. 13 alin. 1 (din titlul consacrat Preşedintelui Republicii) unde
se menţionează că Preşedintele Republicii semnează ordonanţele şi
decretele deliberate în Consiliul de Miniştri (se conturează două categorii
de acte), apoi art. 22 (din titlul consacrat Guvernului), unde se vorbeşte,
generic, despre „actele Primului-ministru", precizându-se regula
contrasemnării acestora de către „miniştrii însărcinaţi cu executarea", iar
în articolul anterior se menţionează că primul-ministru „exercită puterea
reglementară".
13 Constituţia Spaniei, în linii generale, vine pe direcţia constituţiona-
lismului european, marcată de Constituţiile Germaniei şi a Franţei, ne
referim la instituţia delegării legislative, dar vine şi cu un element nou faţă
de acestea, anume emiterea de către Guvern a decretelor legislative în caz
de necesitate (pentru situaţii extraordinare şi urgenţă), instituţie prezentă,
însă, şi în Constituţia Italiei (art. 76-77), în Constituţia Portugaliei (art. 164
lit. e) sau în Constituţia Suediei (art. 7-13 din Cap. VIII).
14 Restul ţărilor membre ale UE, care consacră o monarhie parlamentară
după modelul clasic al Constituţiei Belgiei din 1831 (Belgia, Danemarca,
Olanda, Luxemburg), conţin soluţii după care Regele (Marele Duce) adoptă
188 Iorgovan
hotărâri şi regulamente necesare executării legilor, care trebuie să fie

contrasemnate de miniştrii, ce poartă şi răspunderea asupra conţinutului
şi efectelor acestora.
IV. Regimul constituţional al hotărârii. Cât priveşte fondul 15
reglementării actelor juridice ale Guvernului legiuitorul constituant român
din 1991 s-a menţinut pe linia doctrinei juridice româneşti tradiţionale
care a făcut mereu distincţie între actele Guvernului, adică hotărâri în
termenii Constituţiei, care erau supuse controlului instanţelor de
contencios administrativ şi „actele de guvernământ", adică ordonanţe în
termenii Constituţiei, „care datorită caracterului lor esenţialmente politic
erau supuse numai controlului Parlamentului" n.
Guvernul fiind autoritate a puterii executive, are rolul de a executa 16
legile, sens în care, atunci când apare necesar, emite hotărâri. De vreme
ce legea este direct aplicabilă, necesitatea şi legitimitatea unei hotărâri de
Guvern apare numai în măsura în care punerea în aplicare a unei prevederi
legale, până la faptul juridic concret, reclamă stabilirea de măsuri sau a
unor reguli subsecvente, care să asigure corecta lor aplicare, înlăturarea
unor greutăţi sau organizarea corespunzătoare a unor activităţi.
Hotărârea reprezintă, prin excelenţă, actul prin care Guvernul îşi 17
exercită rolul constituţional, prevăzut de alin. (1) al art. 102, privind
conducerea generală a administraţiei publice. Prin hotărâre se
reglementează, aşadar, relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare
ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. Hotărârea nu poate fi
decât secundum legem şipraeter legem şi intervine ca obiect nemijlocit, în
orice domeniu, ramură sau sector de activitate, deoarece Guvernul are o
competenţă materială generală. A administra, cum s-a stabilit încă de la
începutul secolului XX de către Henri Fayol, înseamnă: a prevedea, a
organiza, a coordona, a comanda şi a controla. Faţă de această situaţie
din doctrină, urmează să interpretăm că expresia „organizarea executării
legilor" din cuprinsul alin. (1) al articolului ce-1 comentăm trebuie
interpretată într-un sens larg.
" P- N egulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol.I, ed. IV,
Bucureşti, 1934, p. 305.
Iorgovan 189
18 Ca act administrativ, hotărârea poate fi atacată în faţa instanţei de

contencios administrativ, în temeiul dreptului fundamental prevăzut de
art. 52 şi a art. 126 alin. (6) din Constituţie.
19 V. Regimul constituţional al ordonanţei. Ordonanţa este expresia unei
competenţe legislative delegate. Deci, ordonanţa depăşeşte sfera strictă a
conducerii generale a administraţiei publice, fiind o modalitate de participare
a Guvernului la realizarea puterii legislative, corespunzătoare rolului
constituţional ce îi revine potrivit alin. (1) al art. 102, în legătură cu realizarea
politicii interne şi externe a ţării.
20 în conformitate cu prevederile art. 115, ordonanţele sunt fie în temeiul
unei legi speciale de abilitare, fie ordonanţe de urgenţă, în temeiul alin. (4) şi
următoarele ale acestui articol. Ordonanţele date în temeiul unei legi speciale
de abilitare se pot emite numai cu respectarea strictă a prevederilor acestei
legi. Asemenea ordonanţe, la rândul lor, pot fi, aşa cum rezultă din prevederile
alin. (3) al art. 115 ordonanţe ce se supun aprobării ulterioare a Parlamentului
şi ordonanţe pentru care nu este necesară o asemenea aprobare.
21 Regula de drept comun este aceea că ordonanţele nu se supun
aprobării Parlamentului, întrucât, aşa cum rezultă din prevederile
art. 115 alin. (2), aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o
cere în mod expres.
22 Prin ordonanţe se stabilesc reguli care, întrucât nu se referă la organizarea
executării legilor, sunt de domeniul legii, fie în sensul că reprezintă reguli
noi, fie în sensul că modifică sau abrogă reguli existente. Tocmai de aceea
ele nu se pot emite decât în temeiul unei legi de abilitare. Desigur, aceasta
nu înseamnă că ordonanţa nu poate cuprinde şi măsuri pentru aplicarea
unei legi, dar esenţiale sunt regulile pe care Guvernul nu le-ar putea institui
decât în temeiul, în limitele şi în condiţiile legii de abilitare.
23 întrucât, potrivit art. 115 alin. (1), Parlamentul nu poate delega
competenţa sa legislativă din domeniile rezervate legilor organice, rezultă
că prin ordonanţele emise pe baza unei legi speciale de abilitare nu vor
putea fi instituite, modificate sau abrogate reguli de drept care, prin natura
lor, fac parte din domeniul acestor legi.
24 Ordonanţele ce nu se supun aprobării ulterioare a Parlamentului se
emit pentru detalierea sau precizarea unor dispoziţii reglementate prin
lege, aprobarea unor formulare, dacă legea o cere, a unor reguli
metodologice etc. în toate cazurile, însă, legea trebuie să prevadă
190 Iorgovan
necesitatea emiterii lor, inclusiv limitele competenţei legislative astfel

delegate şi termenul până la care urmează să fie exercitată, precum şi
eventuale alte condiţii. în aceste limite, asemenea ordonanţe sunt expresia
unei anumite puteri de reglementare acordate Guvernului prin legea de
abilitare. De asemenea, fiind acte de aplicare a legii de abilitare, abrogarea
sau modificarea acestei legi are ca efect abrogarea sau modificarea
corespunzătoare a ordonanţei emise în temeiul ei.
Legea specială de abilitare poate fi dată şi de o dispoziţie de învestire 25
a Guvernului cu competenţa de a emite o ordonanţă, cuprinsă într-o lege
reglementând un anumit sector de activitate. Deci, sensul termenului
lege de abilitare este acela de dispoziţie instituită prin lege pentru abilitarea
Guvernului, în scopul emiterii ordonanţei.
Cu toate că, prin efectul abilitării, Guvernul emite un act care, prin 26
conţinutul său, are caracter legislativ, fiind consecinţa unei delegări
legislative, ordonanţa rămâne un act administrativ, specific al Guvernului.
Cum este un act administrativ emis în relaţia cu Parlamentul, potrivit
art. 126 alin. (6) teza 3, el nu poate fi atacat în contenciosul administrativ,
dar controlul constituţionalităţii acesteia poate interveni pe calea excepţiei
de neconstituţionalitate ce intră în competenţa jurisdicţională a Curţii
Constituţionale [art. 146 lit. d)]. Dacă Curtea Constituţională declara
ordonanţa sau dispoziţii ale acesteia neconstituţionale, persoana vătămată
se poate adresa instanţei de contencios administrativ, cum s-a arătat deja,
fiind elementul de noutate introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei.
în cazul ordonanţelor ce se supun aprobării Parlamentului, caracterul 2 7
lor legislativ este şi mai pregnant. Tocmai de aceea valabilitatea lor, după
epuizarea termenului de abilitare, este condiţionată de supunerea spre
dezbaterea şi aprobarea Parlamentului. De regulă, asemenea ordonanţe se
emit pe baza unei legi speciale de abilitare. Până la împlinirea termenului de
abilitare, Guvernul este obligat să supună ordonanţele spre aprobarea
Parlamentului, sub sancţiunea încetării de drept a efectelor lor.
Până la împlinirea acestui termen, Guvernul poate să le modifice sau 28
să le abroge, deoarece sunt în exclusiva sa competenţă, După împlinirea
termenului şi sesizarea Parlamentului, Guvernul nu le mai poate modifica,
deoarece ar însemna să exercite o competenţă delegată ce a expirat. Pentru
acelaşi motiv nu poate nici să le abroge, dar poate obţine, practic, acelaşi
efect revenind asupra iniţiativei legislative prin care a supus ordonanţa
Iorgovan 191
aprobării Parlamentului, ceea ce are drept consecinţă caducitatea ordo-

nanţei, dacă, bineînţeles, termenul până la care trebuia exercitată această
iniţiativă a expirat.
29 Rezultă, din cele arătate, că modificarea sau abrogarea ordonanţei,
după sesizarea Parlamentului şi epuizarea termenului de abilitare, se poate
face numai prin lege.
30 Ordonanţele de urgenţă prevăzute de alin. (4) şi următoarele ale
art. 115 au un caracter aparte. Delegarea legislativă este dată, în acest caz,
de însuşi textul constituţional. Aplicarea unor astfel de ordonanţe este
condiţionată de supunerea lor, în prealabil, spre aprobare Parlamentului
şi, respectiv, de publicarea în Monitorul Oficial. Sunt doar unele aspecte,
întrucât ne vom opri mai pe larg asupra acestei categorii de ordonanţe în
comentariul privind dispoziţiile art. 115.
31 VI. Sancţiunea inexistenţei. Actele Guvernului se semnează de

primul-ministru, ţinând seama de poziţia sa constituţională, reglementată
de prevederile art. 107 şi se contrasemnează de miniştri, care au obligaţia
executării lor. După adoptare, hotărârile şi ordonanţele se publică în
Monitorul Oficial al României, cu excepţia celor cu caracter militar, care se
comunică instituţiilor interesate. Sancţiunea încălcării obligaţiei de
publicare este inexistenţa actului. Deci, publicarea constituie o condiţie
de validitate a actului, în sensul că hotărârea sau ordonanţa, chiar legal
adoptate, sunt valabile şi deci pot fi aplicate numai de la data publicării.
32 în practica aplicării Constituţiei s-a dat o interpretare mai largă „sferei
miniştrilor" care trebuie să contrasemneze, existând acte juridice ale
Guvernului semnate şi de către conducători ai unor autorităţi administra-
tive autonome, ceea ce, în opinia noastră, excede textului Constituţiei.
33 Mai trebuie remarcat că, prin menţionarea expresă a sancţiunii
inexistenţei, Constituţia din 1991 tranşează şi o veche dispută teoretică în
jurul acestei probleme. Inexistenţa ca sancţiune a actului administrativ,
distinctă de nulitate, a dobândit un statut constituţional. Dacă nulitatea
actului administrativ, fie absolută, fie relativă, trebuie constatată sau
„decisă" de autoritatea publică competentă, de regulă, de către instanţa
de contencios administrativ, inexistenţa nu mai trebuie constatată de
cineva, ea operează din textul Constituţiei. Dacă actul administrativ, nul
sau anulabil, până „se pronunţă" autoritatea competentă, se bucură de
192 Iorgovan
prezumţia de legalitate şi este executoriu din oficiu (executio ex officio),

hotărârea de Guvern nepublicată şi orice alt act administrativ „lovit de
inexistenţă" nu se mai bucură de această prezumţie şi nici de executarea
din oficiu. A executa un act inexistent înseamnă a încălca legea, a săvârşi
un abuz, cu implicaţiile juridice de rigoare, inclusiv de ordin penal.
Art. 109
Răspunderea (1) Guvernul răspunde politic numai în faţa
membrilor Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare
Guvernului membru al Guvernului răspunde politic solidar cu
ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi
pentru actele acestuia.
(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României au dreptul să ceară urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală,
Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui
membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcţie. Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile
membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o
lege privind responsabilitatea ministerială.
Comentariu
I. Originea şi fundamentarea noţiunilor. Pe tema răspunderii

membrilor Guvernului în general si a răspunderii politice în particular s-au
exprimat, de-a lungul secolului trecut, diverse opinii în literatura de drept
public, fiind vorba despre reiterarea discuţiilor pe tema instituţiei punerii
sub acuzare (impeachmeni), cu rădăcini în precedentele constituţionale
britanice. Se consideră că primul impeachment din istorie a fost împotriva
unui ministru al Regelui Eduard al III-lea. Cert este că în Anglia medievală
s-a impus regula după care Camera Comunelor pune sub acuzare miniştrii
Iorgovan 193
în faţa Camerei Lorzilor ca o necesitate de contracarare a abuzurilor

guvernării, în condiţiile în care guvernarea era o „treabă" a Regelui, iar
persoana Regelui era iresponsabilă.
Pe fondul acestor precedente britanice încă din secolul XIX în
constituţiile scrise din Europa continentală, cum a fost Constituţia Belgiei
din 1831, apare reglementată, în mod expres, responsabilitatea miniştrilor
pentru actele Regelui, dar încet, încet s-a conturat şi ideea unei răspunderi
a Guvernului în ansamblul său, mai ales acolo unde în mod real a funcţionat
principiul „Regele domneşte, dar nu guvernează", adică ideea unei
răspunderi pentru acţiunile sale politice. De unde şi denumirea de
răspundere politică, preluată şi de Constituţia României, în virtutea
tradiţiei, în 1991, deci, cu 9 ani înainte de sfârşitul secolului XX.
Conceptul de răspundere politică nu s-a conturat uşor. Au fost autori,
între care constituţionalistul francez J. Barthelemy, care au negat categoric
că am fi în prezenţa unei forme de răspundere, apoi au fost autori, inclusiv
la noi, care susţineau că „responsabilitatea ministerială" cuprinde o formă
politică şi o formă juridică, iar aceasta din urmă ar fi de două categorii:
a) responsabilitatea penală şi b) responsabilitatea civilă (A. Teodorescu,
n.a.). Prin urmare, deşi existau texte de Constituţie care foloseau sintagma
„răspunderea politică a Guvernului" sau, după caz, „răspunderea politică a
miniştrilor" această răspundere era privită ca ceva para-juridic. A fost,
desigur, o etapă. în dreptul public constantele doctrinare s-au impus cu
mari eforturi şi după succesive organizări statale şi experienţe constituţionale,
în timp ce în dreptul privat, în special în dreptul civil, în spaţiul Europei
continentale (sistemul de drept romano-germanic) există noţiuni care îşi
păstrează semnificaţia din perioada Romei antice.
De vreme ce suntem în prezenţa unei noţiuni utilizată de Constituţie, care
este Legea fundamentală a ţării, de vreme ce există o procedură şi sancţiuni
specifice prevăzute de Constituţie, de regulamentele Camerelor, dar şi de
Legea răspunderii ministeriale, este firesc ca răspunderea politică a Guvernului
şi a membrilor acestuia, la care se referă alin. (2) al articolului ce-1 comentăm,
să fie înţeleasă ca o formă de răspundere juridică, o instituţie mixtă ale cărei
norme aparţin dreptului constituţional şi dreptului administrativ.
în toate cazurile răspunderea politică nu poate interveni decât pentru
o conduită culpabilă a Guvernului în ansamblul său sau a unui membru al
acestuia, o „culpă politică" adevărat, dar culpă, care poate să constea pur
194 Iorgovan
si simplu în neputinţa de a face faţă unei situaţii sau în rezolvarea

defectuoasă a unui caz, ceea ce înseamnă că implicit Guvernul sau
ministrul în cauză, fie au încălcat cadrul constituţional şi legal, fie au
acţionat dincolo de acest cadru, deci cu exces de putere.
' Dacă s-a promovat o moţiune de cenzură, iar Parlamentul, care a dat g
votul de învestitură, după o anumită perioadă, retrage încrederea acordată,
logic, acest fapt, în filozofia ecuaţiei democraţiei constituţionale, într-un
regim parlamentar, se întâmplă din vina Guvernului şi nu a Parlamentului.
Formele pe care le îmbracă răspunderea politică a Guvernului şi a 7
membrilor acestuia sunt nuanţate, de la obligaţia de a răspunde la întrebări,
interpelări, de a da informaţiile cerute (inclusiv de către preşedinţii comisiilor
parlamentare), de a prezenta rapoarte, mai ales Primului-ministru, potrivit
art. 107 alin. (1), până la adoptarea unei moţiuni simple, potrivit art. 112
alin. (2), sau a unei moţiuni de cenzură, potrivit art. 113 din Constituţie.
în concluzie, nu trebuie confundată tragerea la răspundere a unui 8
partid politic, care a fost la guvernare, de către electorat prin votarea
partidelor de opoziţie, fapt ce ţine de competiţia pentru putere, cu formele
de tragere la răspundere politică a Guvernului, în ansamblul său sau a
membrilor acestuia, de către Parlament, fapt ce ţine de exercitarea puterii.
Prima este o problemă care interesează ştiinţele politice, cea de-a doua
este o problemă care interesează ştiinţele juridice, fiind o instituţie juridică,
o instituţie mixtă de drept constituţional şi de drept administrativ.
De asemenea, nici răspunderea în faţa electoratului, nici răspunderea 9
în faţa Parlamentului nu trebuie confundate cu răspunderea Guvernului,
în ansamblu, sau a membrilor acestuia, în faţa „instanţelor" partidului
sau partidelor care şi-au asumat sarcina guvernării.
Toate acestea, într-un limbaj comun, se consideră a fi „răspunderi 10
politice", dar art. 108 alin. (1), la care ne referim, are în vedere „răspun-
derea politică" ca instituţie juridică, la care, fireşte, ne vom referi şi noi
în cele ce urmează.
II. De ce Guvernul răspunde numai în faţa Parlamentului? Cum s-a 11
arătat într-un comentariu anterior, răspunderea politică a Guvernului
numai în faţa Parlamentului reprezintă un argument pentru regimul
parlamentar, dar, în procedura de învestitură a Guvernului, ultimul act îl
reprezintă numirea acestuia de către Preşedintele României, de unde
Iorgovan 195
întrebarea de ce Guvernul răspunde numai în faţa Parlamentului, nu şi în

faţa Preşedintelui României?
j2 Aşa cum rezultă din prevederile art. 103 şi 85 alin. (1), hotărâtor pentru
învestirea Guvernului este votul de încredere acordat de Parlament, iar
prevederile alin. (1) al art. 109 consacră principiul potrivit căruia Guvernul
răspunde politic numai în faţa Parlamentului, tocmai pentru a fi în
consonanţă logică cu textele respective. Teoretic, Guvernul ar putea
răspunde şi în faţa Preşedintelui României, care, aşa cum prevede art. 85
alin. (1), 1-a numit. Numirea este, însă, un act obligatoriu pentru Preşedinte,
ea făcându-se pe baza votului de încredere exprimat. De aceea, hotărâtoare
în procedura de învestitură este încrederea Parlamentului, ce rezultă din
votul acordat. Cât timp această încredere nu este retrasă, Preşedintele
României nu ar putea reveni asupra numirii făcute, deoarece ar însemna
să încalce obligaţia de a numi Guvernul potrivit votului de încredere al
Parlamentului. Iar încrederea acordată poate fi retrasă, aşa cum prevede
art. 113 alin. (1), numai prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
13 Demiterea unui prim-ministru în funcţiune de către Preşedintele
României care a exercitat acest mandat între 1996-2000 a fost un abuz,
care trebuia să atragă declanşarea procedurii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui, adică răspunderea politică a acestuia.
14 De aceea, singura autoritate publică în faţa căreia Guvernul răspunde
politic nu poate fi decât Parlamentul. Aceasta reprezintă o altă consecinţă
a poziţiei constituţionale a Guvernului, apropiată mai ales de aceea specifică
regimului parlamentar.
15 Sancţiunea cea mai gravă, corespunzătoare răspunderii politice a
Guvernului este demiterea sa, ca urmare a retragerii încrederii acordate la
învestitură. Demiterea ne apare, aşadar, ca o sancţiune specifică dreptului
public, prin care se concretizează „răspunderea politică" la care ne referim.
Astfel, sub aspectul naturii juridice, „răspunderea politică" ne apare ca o
răspundere constituţional-administrativă. Răspunderea politică
fundamentează, cum s-a arătat mai sus, şi celelalte modalităţi de control
parlamentar asupra activităţii Guvernului - întrebări, interpelări, anchete
parlamentare, dezbaterea unor moţiuni privind activitatea Guvernului etc,
deoarece toate ar putea să conducă la formarea şi adoptarea unei moţiuni
de cenzură, ca modalitatea cea mai gravă de control, întrucât pune în
mişcare însăşi sancţiunea cea mai gravă prin care se realizează răspunderea
politică a Guvernului, demiterea acestuia, potrivit alin. (2) al art. 110.
196 Iorgovan
Capitolul III- Guvernul Art. 109
III Principiul răspunderii solidare. Guvernul a fost învestit pe baza 16

otului de încredere acordat, în bloc, prin acceptarea întregii liste
prezentate de candidatul la funcţia de prim-ministru şi a programului
guvernamental. Este ceea ce rezultă din prevederile art. 103 alin. (2). De
aceea şi răspunderea politică a fiecărui membru este solidară cu a tuturor
celorlalţi. Pentru greşeala unuia, Guvernul poate fi demis în întregime,
deoarece această greşeală priveşte echipa guvernamentală, cabinetul în
întregul său, nu exclusiv pe cel care a făcut-o. De aceea, aşa cum s-a
observat în doctrina franceză, „membrii cabinetului au interes să se
supravegheze reciproc". Guvernul nu poate acţiona decât ca un tot.
Altminteri, coeziunea şi coerenţa, de care depind eficienţa politicii sale,
sunt compromise. încrederea Parlamentului fiind acordată întregii echipe
guvernamentale, mandatul de încredere ce rezultă din învestitură este
pentru Guvern în întregul său, astfel încât retragerea acestei încrederi şi,
în mod corespunzător, încetarea mandatului primit nu pot privi decât pe
cel căruia i-a fost acordată, adică Guvernului ca autoritate publică
autonomă. Altminteri, ar însemna ca răspunderea să fie atomizată, deşi
ea rezultă din mandatul de încredere acordat Guvernului ca subiect de
drept public distinct de membrii care îl compun şi deci răspunderea să nu
mai corespundă obligaţiei din care ea rezultă, întrucât ar privi un alt
subiect decât cel în sarcina căruia a fost constituită obligaţia. Nimic nu
opreşte, însă, ca la o moţiune de cenzură să se ajungă tocmai în urma
prestaţiei politice a unui ministru, dar tocmai acest fapt evocă principiul
solidarităţii răspunderii la care ne referim.
IV. Regimul constituţional al răspunderii penale. în ceea ce priveşte 17

angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului, situaţia este inversă
decât în cazul răspunderii politice: ea poate privi numai pe fiecare membru în
parte, întrucât, prin natura sa răspunderea penală este exclusiv individuală.
Având în vedere că răspunderea penală priveşte fapte săvârşite de i g
membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi că acestea reprezintă atât o
încălcare a mandatului de încredere acordat de Parlament, cât şi a actului
de numire a Guvernului de către Preşedintele României pe baza acestui
mandat, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României
au dreptul să ceară angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului.
Dacă s-a cerut angajarea acestei răspunderi, Preşedintele îl poate 19
suspenda din funcţie pe membrul Guvernului a cărui urmărire penală s-a
Iorgovan 197
cerut, pentru a facilita desfăşurarea urmăririi, în cadrul căreia se poate

dispune arestarea sa şi, mai ales, pentru că este contrar exercitării în
condiţii normale a funcţiei respective dacă ar îndeplini-o în continuare.
20 Pe perioada suspendării considerăm că sunt aplicabile dispoziţiile
art. 107 alin. (4), suspendarea constituind o cauză juridică de imposibilitate
a exercitării atribuţiilor. In cazul în care cel urmărit penal a fost trimis în
judecată, suspendarea este de drept Competenţa de judecată aparţine înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca şi în cazul trimiterii în judecată a Preşedintelui
României, potrivit art. 96. în caz de condamnare, membrul Guvernului este
demis de drept dacă, prin hotărârea de condamnare, şi-a pierdut drepturile
electorale. După suspendare primul-ministru poate cere revocarea celui în
cauză, mai ales având în vedere gravitatea faptelor imputate. Instituţia
suspendării nu creează o situaţie privilegiată care ar exclude posibilitatea
revocării cât timp revocarea priveşte orice membru al Guvernului, chiar
dacă el se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile.
21 Precizăm că, potrivit alin. (3), cazurile de răspundere şi pedepsele
aplicabile sunt stabilite printr-o reglementare specială - Legea
responsabilităţii ministeriale nr. 115/1999, cu modificările ulterioare.
22 Două precizări mai sunt necesare: 1) textele Constituţiei se aplică atât
miniştrilor în funcţie, cât şi celor care au fost în funcţie, dar pentru fapte
săvârşite în timpul mandatului şi 2) pentru săvârşirea altor infracţiuni,
care nu au legătură cu exerciţiul funcţiei, membrii Guvernului „răspund
potrivit dreptului comun".
23 V. Răspunderea patrimonială a membrilor Guvernului. în ceea ce
priveşte răspunderea patrimonială a unui membru al Guvernului, ea rezultă
din principiile generale de drept, fie ca urmare a acţiunii civile în cadrul
procesului penal, fie care urmare a unui proces în faţa instanţei de
contencios administrativ. Răspunderea poate privi şi Guvernul ca
autoritate publică în faţa instanţei de contencios administrativ,
corespunzător dreptului fundamental al cetăţenilor prevăzut de art. 52 şi
principiilor prevăzute în art. 126 alin. (6) din Constituţie. Legea
contenciosului administrativ nr. 29/1990 admite ca acţiunea să se facă şi
împotriva „funcţionarului vinovat" de emiterea actului administrativ,
formulare care trebuie interpretată într-un sens larg. Ideea de „funcţionar
vinovat" coincide cu ideea de „persoană fizică vinovată", care, în cazul
Guvernului, poate fi primul-ministru sau miniştrii titulari de ministere.
198 Iorgovan
Potrivit principiului disponibilităţii, cel vătămat poate chema în 24

judecată şi personal, pentru a răspunde patrimonial în solidar cu Guvernul,
pe toţi membrii Guvernului care au votat pentru adoptarea hotărârii atacate
sau numai pe cei care au semnat-o. De altfel, în acest sens a început să se
şi contureze practica instanţelor de contencios administrativ.
Art. 110
încetarea (1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data
mandatului validării alegerilor parlamentare generale.
(2) ''Guvernul este demis la data retragerii de
către Parlament a încrederii acordate sau dacă
primul-ministru se află în una dintre situaţiile
prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, ori
este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai
mult de 45 de zile.
(3) în situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt
aplicabile prevederile articolului 103.
(4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit
alineatelor (1) şi (2) îndeplineşte numai actele
necesare pentru administrarea treburilor publice,
până la depunerea jurământului de membrii noului
Guvern.
Comentariu
L Modificările aduse prin Legea de revizuire. Textul art. 110, în

versiunea din 1991, a suferit o modificare, la alin. (2), prin Legea de
revizuire a Constituţiei, modificare de ordin strict redacţional, în sensul
că, după formularea „situaţiile prevăzute la articolul 105", s-a introdus
precizarea „cu excepţia revocării" pentru a se pune în consonanţă această
prevedere constituţională cu cea de la art. 107 alin. (3), unde s-a introdus
aceeaşi precizare. S-a urmărit să se menţioneze expres că „revocarea", ca
art- I, pct. 53 din Legea nr. 429/2003.
Iorgovan 199
modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, nu se poate

aplica şi Primului-ministru. De vreme ce, în rest, textul art. 110 a rămas
identic, iar modificările intervenite la alte articole destinate Guvernului,
evocate anterior, n-au influenţe asupra modului de interpretare a textului,
comentariile noastre din 1992 îşi păstrează pe deplin actualitatea.
II. Ipotezele încetării mandatului. încetarea mandatului Guvernului
are loc la data validării alegerilor generale sau la data demiterii sale.
Prima ipoteză reprezintă consecinţa faptului că mandatul acordat
Guvernului de Parlament, prin votul de încredere exprimat, expiră o dată
cu validarea alegerilor generale, deoarece numai din acel moment nou
Parlament este în situaţia să-şi manifeste încrederea în echipa
guvernamentală pe care înţelege să o sprijine. în mod firesc, până ce
Parlamentul rezultat din alegeri nu este încă în situaţia să se manifeste,
voinţa Parlamentului anterior îşi produce în continuare efectele. în schimb,
o dată validate mandatele deputaţilor şi senatorilor, noul Parlament va
trebui să-şi exprime propria sa opţiune cu privire la componenţa Guvernului
şi programul acestuia, pentru ca acestea să corespundă configuraţiei
politice rezultate din alegeri.
Demiterea Guvernului este consecinţa încetării mandatului chiar pe
timpul funcţionării Parlamentului care a acordat acest mandat. Dacă în
situaţia anterioară încetarea mandatului primit de Guvern era consecinţa
faptului că el expirase, de această dată încetarea mandatului este consecinţa
fie a faptului că Parlamentul 1-a retras, ca urmare a adoptării potrivit
art. 113 a unei moţiuni de cenzură, fie a faptului că primul-ministru a
încetat să mai fie, potrivit art. 106, membru al Guvernului, respectiv a
faptului că primul-ministru este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile
mai mult de 45 de zile.
Prin urmare, încetarea mandatului acordat de Parlament intervine nu
numai când acesta îşi retrage încrederea acordată la învestitură, Guvernul
nemaiavând sprijinul majorităţii parlamentare prin votul căreia a fost învestit,
dar şi în situaţia în care primul-ministru şi-a pierdut această calitate sau nu
o poate exercita mai mult de 45 de zile, fiind înlocuit de un prim-ministru
interimar, potrivit art. 107 alin. (3). Rezultă că, deşi votul de încredere se
acordă pentru întreaga listă a Guvernului şi acesta este învestit „în bloc"
şi nu fiecare membru în parte, pentru primul-ministru încrederea acordată
200 Iorgovan
are un caracter intuitu personae, deoarece el este cel care, în calitate de

candidat la această funcţie, a solicitat acordarea încrederii şi a reuşit să
obţină votul necesar, potrivit art. 103 alin. (2).
III. Guvernul demisionar. Guvernul al cărui mandat a încetat
îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor
publice. Este o soluţie constituţională de natură să asigure, chiar într-o
formă amputată, continuitatea acţiunii guvernamentale. De această dată,
funcţionarea Guvernului nu mai este consecinţa încrederii acordate de
Parlament, ci a prorogării atribuţiilor sale, similar cu prorogarea
mandatului Camerelor după expirarea acestuia, potrivit art. 63 alin. (4).
Prorogarea este până la depunerea jurământului de către membrii noului
Guvern, deoarece conform art. 104 alin. (2), de la acea dată ei îşi vor
începe exerciţiul mandatului lor. Aşa cum, în cazul prorogării mandatului
Camerelor, acestea nu îşi vor putea îndeplini integral atribuţiile, cum rezultă
de altfel din prevederile art. 63 alin. (4) şi în cazul prorogării atribuţiilor
Guvernului al cărui mandat a încetat, acesta nu îşi va putea îndeplini
toate atribuţiile, activitatea sa fiind exclusiv de administrare a treburilor
publice, ceea ce înseamnă îndeosebi activitatea de conducere generală a
administraţiei publice.
De aici rezultă că un Guvern demisionar nu poate finaliza negocieri
politice internaţionale, angajând statul român în realizarea anumitor
obiective cu participarea altor state sau sub egida diferitelor organisme
internaţionale sau regionale. Aceste aspecte şi altele asemenea exced
sfera „administrării treburilor publice", reprezentând acţiuni pe linia
realizării politicii externe a României. Desigur, în ceea ce priveşte
problemele interne, trebuie făcută distincţie între acţiuni de esenţă politică,
ce intră în competenţa unui Guvern cu depline puteri şi acţiuni de esenţă
administrativă, care pot fi realizate de un Guvern demisionar. Graniţa nu
este uşor de realizat de fiecare dată, dar Constituţia obligă la identificarea
acesteia. Se înţelege că în caz de conflict politic deschis şi pentru a evita
blocarea Guvernului demisionar se va ajunge la „arbitrajul" Preşedintelui
României, potrivit art. 80 alin. (2) sau, după caz, la „arbitrajul" Curţii
Constituţionale, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie.
Iorgovan 201
Capitolul IV
Raporturile Parlamentului cu Guvernul
Art. 111
Informarea (1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
Parlamentului publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii
lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat
sau de comisiile parlamentare, prin intermediul
preşedinţilor acestora. în cazul în care o iniţiativă
legislativă implică modificarea prevederilor bugetului
de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat,
solicitarea informării este obligatorie.
(2) Membrii Guvernului au acces Ia lucrările
Parlamentului. Dacă Ii se solicită prezenţa, participarea
lor este obligatorie.
Comentariu
I. Geneza textului. Originea acestui text se află în textele care preconizau

dreptul Adunării Deputaţilor de a controla activitatea Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării, respectiv dreptul Senatului de a controla activitatea
Serviciului Român de Informaţii. în Comisia de elaborare a Proiectului de
Constituţie, după discutarea Tezelor în Adunarea Constituantă, încet,
încet s-a conturat ideea necesităţii unui text care să reprezinte un fel de
sediu general al controlului parlamentar asupra Guvernului şi, mai apoi,
asupra întregii administraţii publice. Este cert că atunci când s-a conceput
structura Proiectului Constituţiei şi s-a ajuns la concluzia unui capitol
consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul, pentru conţinutul
acestuia s-a avut în vedere Titlul V din Constituţia Spaniei. Cum spaniolii
au inclus în acest titlu, în primul articol (art. 108) problema răspunderii
politice a Guvernului, pe care Proiectul Constituţiei României a inclus-o
în capitolul consacrat Guvernului, informarea Parlamentului (art. 109 din
Constituţia Spaniei) a devenit prima problemă a capitolului la care ne
referim din Constituţia României.
202 Iorgovan
Capitolul IV. Raporturile Parlamentului cu Guvernul Art. 111
Prima parte a alin. (1) în Proiectul Constituţiei a avut redactarea: 2

Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice sunt obligate să
prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de
Senat sau de Comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor
acestora", la care, în urma dezbaterilor din Adunarea Constituantă, s-a
adăugat partea finală „în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor".
La această formulare s-a ajuns plecându-se de la un amendament care
cerea să se prevadă expres că Guvernul îşi desfăşoară activitatea sub
controlul Parlamentului, iar trimiterea de informaţii reprezintă tocmai o
dimensiune a acestui control, idee care coincidea cu viziunea Comisiei
de elaborare a Proiectului de Constituţie.
în Adunarea Constituantă au fost discuţii foarte serioase, atât asupra 3
noţiunilor utilizate, ca de pildă noţiunea de „organe ale administraţiei
publice", cât şi asupra sferei de extensie a controlului parlamentar asupra
Guvernului şi administraţiei publice''.
Se spune că legiuitorul nu face confidenţe, inclusiv legiuitorul 4
constituant, dar, nu mai puţin, dezbaterile din Parlament în general, şi în
Constituantă în particular, argumentele aduse pentru admiterea sau, după
caz, pentru respingerea unui amendament sunt esenţiale în procesul de
interpretare a textului, de descifrare a ceea ce uzual numim „voinţa
legiuitorului" sau „rado legis". In acest sens, este de reţinut că Adunarea
Constituantă a respins un amendament formulat de un deputat al opoziţiei,
care cerea ca informaţiile să fie date şi la solicitarea grupurilor parlamentare.
Pentru respingerea amendamentului din partea Comisiei Constituţionale
s-a argumentat că membrii unui grup parlamentar pot solicita asemenea
informaţii prin intermediul preşedinţilor comisiilor din care fac parte,
prezumându-se că solicitarea informaţiilor în acest cadru reflectă un interes
politic mai larg, al mai multor grupuri parlamentare, întrucât Comisiile, ca
şi birourile Camerelor, se constituie cu respectarea configuraţiei politice
a Parlamentului2).
H. Principii ale reglementării. Cu privire la această instituţie, cum 5

remarca şi Ion Vida într-o lucrare consacrată puterii executive, se impun
câteva precizări: a) controlul sub forma obligaţiei de a prezenta informaţii
'•M. Of. Partea a Ii-a, nr. 33/1991.

2)
M. Of. Partea a H-a, nr. 33/1991.
Iorgovan 203
priveşte atât Guvernul, cât şi orice organ al administraţiei publice, atât de

la nivel central, cât şi de la nivel local (inclusiv autorităţile locale alese, ce
realizează administraţia publică în virtutea principiului autonomiei locale);
b) este vorba, prin excelenţă, de un control politic, cu toate consecinţele
care decurg de aici (nu este de conceput, de pildă, anularea unui act
administrativ de o Cameră sau comisie parlamentară); c) solicitările făcute de
către Camere sau comisii nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a
administraţiei publice; d) obligaţia de a prezenta informaţii şi documente există
numai dacă cererea vine din partea preşedinţilor Camerelor sau comisiilor, şi
nu din partea unui parlamentar; e) solicitarea informaţiilor şi documentelor
trebuie să vizeze situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi
nu de interese personale ale parlamentarilor; f) obiectul controlului îl reprezintă
doar informaţiile şi documentele care pot fi făcute publice.
în mod corect, autorul citat reţine că art. 31 alin. (2) al Constituţiei,
referitor la dreptul la informaţie nu consacră „privilegii" pentru parlamentari
în raport cu restul cetăţenilor, textul protejând deopotrivă şi instituţiile
publice care sunt obligate să asigure „informarea corectă" numai în
problemele care ţin de competenţa lor şi numai dacă „informarea" nu
pune în pericol realizarea atributelor legale ale autorităţilor.
III. Semnificaţii în procesul legislativ. Prezentarea informaţiilor şi
documentaţiilor cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile
parlamentare are o deosebită importanţă, îndeosebi în cadrul procesului
legislativ, pentru analiza şi fundamentarea diferitelor opţiuni. Tocmai
de aceea, potrivit alin. (1), în cazul în care o iniţiativă legislativă implică
modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor
sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. Nerespectarea acestei
obligaţii, dacă are ca efect încălcarea interdicţiei prevăzute la art. 138
alin. (5), referitoare la aprobarea unor cheltuieli bugetare fără stabilirea
sursei de finanţare, are drept consecinţă neconstituţionalitatea măsurii
astfel adoptate care, sub aspect strict economic şi financiar, tocmai fiindcă
nu poate fi executată, apare ca fiind nerealistă, demagogică.
Ultimul alineat al art. 111 se referă la accesul membrilor Guvernului la
lucrările Parlamentului. Fiind învestiţi pe baza votului de încredere al
Parlamentului, evident că accesul membrilor Guvernului la lucrările în plen
sau în comisiile Camerelor este liber şi asigurat, mai ales că ei pot avea şi
204 Iorgovan
r Capitolul III. Guvernul Art. 112
calitatea de parlamentari, potrivit art. 71 alin. (2) şi art. 105 alin. (1). în fond,
accesul membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului este una dintre
consecinţele implicate de mandatul de încredere acordat Guvernului. Pentru
acelaşi motiv, dacă li se solicită prezenţa, participarea este obligatorie. Este
o obligaţie ce rezultă din însăşi logica mandatului încredinţat, pe baza
căruia membrii Guvernului au fost numiţi în funcţiile pe care le deţin.
De altfel, soluţia participării membrilor Guvernului, ca regulă, fără
condiţionări şi proceduri prealabile, este specifică regimului parlamentar,
fiind înscrisă expres în unele constituţii (de exemplu art. 110 din Constituţia
Spaniei), iar alte constituţii admit prezenţa membrilor Guvernului la
lucrările Parlamentului numai când această prezenţă este solicitată (de
exemplu art. 100 din Constituţia Belgiei).
Art. 112 •>

întrebări, (1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia
interpelări şi să răspundă la întrebările sau la interpelările formu-
moţiuni simple late de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute
de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o
moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu
privire Ia o problemă de politică internă sau externă
ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul
unei interpelări.
Comentariu
1. Noţiuni şi clasificări. Textul constituţional la care ne referim are ca

obiect de reglementare întrebarea şi interpelarea, care sunt instrumentele
juridice uzuale într-un regim parlamentar de control al Parlamentului
asupra executivului, implicit, cum s-a arătat la un comentariu anterior,
forme juridice prin care se concretizează răspunderea politică a Guvernului
faţă de Parlament.
"Art. 124 este reprodus astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I,
Iorgovan 205
De asemenea, textul la care ne referim are ca obiect de reglementare şi

instrumentul juridic prin intermediul căruia Camera, în ansamblul ei, adoptă o
poziţie faţă de o problemă politică care a făcut sau nu obiectul unei interpelări.
Astfel, dacă întrebările şi interpelările sunt instrumente juridice la
îndemâna fiecărui parlamentar, moţiunea, la care se referă acest text,
denumită prin legea de revizuire a Constituţiei, moţiune simplă, este
instrumentul juridic prin intermediul căruia se exprimă, într-o chestiune
politică, una dintre Camerele Parlamentului.
întrebările, după cum constant s-au exprimat autorii de drept public,
sunt, de regulă, orale, şi se referă la o chestiune concretă.
Prin întrebare se cere Guvernului sau, după caz, unui membru al
Guvernului, să confirme dacă o anumită informaţie este exactă, dacă este
cunoscută o anumită problemă şi, desigur, dacă se intenţionează să se
adopte o poziţie cu privire la o problemă ce a făcut obiectul întrebării.
în Regulamentul Senatului României ", pentru întrebare întâlnim
următoarea definiţie: „ (...) solicitarea de a răspunde dacă un fapt este
adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul să comunice
Senatului documentele ori informaţiile solicitate de senator sau dacă are
intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată." [art. 153
alin. (2)]. în acelaşi Regulament, prin interpelare se înţelege „o cerere
adresată Guvernului sau unui membru al acestuia de către un senator sau
un grup parlamentar, prin care se solicită explicaţii asupra politicii
Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe"
[art. 157 alin. (1)].
Interpelarea, aşadar, se referă la strategii politice care conduc la
dezbateri politice, de unde şi soluţia logică a Constituţiei, a posibilităţii
adoptării de către Cameră a unei moţiuni simple cu privire la problema ce
a făcut obiectul interpelării.
Din coroborarea art. 112, la care ne referim, cu art. 67, referitor la actele
juridice, rezultă că moţiunea simplă adoptată în baza art. 112 este un act
juridic al Camerei Deputaţilor şi, respectiv, al Senatului şi nu un act exclusiv
politic, chiar dacă acest act este rezultatul, nu de puţine ori, al unei aprige
dispute politice între majoritate şi opoziţie. De aici, necesitatea anumitor
reguli de formă şi de fond ale moţiunii simple, care conturează regimul
"Republicat în M. Of. nr. 58/2.02.2001.
206 Iorgovan
. • J jc apiicabil, în Regulamentele Camerelor. Nerespectarea acestor reguli

oate da dreptul Preşedintelui Camerei de a nu supune moţiunea simplă
dezbaterii plenului.
II. Justificarea revizuirii. în practica parlamentară creată pe baza 9
Constituţiei din 1991 s-au iniţiat constant de către opoziţie, în fiecare Cameră
a Parlamentului, moţiuni, care, dincolo de litera alin. (2) a fostului art. 111,
nu reprezentau o „reacţie" a Camerei la problema care a făcut obiectul unei
interpelări, ci pur şi simplu reprezentau atacuri politice ale parlamentarilor
din opoziţie la Guvern, în ansamblul său, ori la anumiţi membri ai acestuia.
Pentru ca aceste moţiuni să fie deosebite de moţiunile de cenzură, care se
finalizau prin votul ambelor Camere în şedinţă comună şi care aveau drept
scop demiterea Guvernului, au fost denumite moţiuni simple.
Textul Constituţiei din 1991 nu era, însă, foarte explicit în legătură cu 10
situaţiile în care putea interveni o asemenea moţiune, mai mult, noţiunea
ca atare, de moţiune simplă s-a conturat prin cutumă parlamentară, nefiind
prevăzută expres de Constituţie, dar nici nu se putea spune că era interzisă
de vreun text constituţional.
Dată fiind această situaţie, prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a u
modificat fostul art. 111, devenit art. 112, atât prin înscrierea în denumirea
articolului şi a noţiunii de moţiune simplă, cât şi prin arătarea nuanţată a
ipotezelor în care poate să intervină aceasta, rezultând din noua redactare
a textului că moţiunea prin care una dintre Camerele Parlamentului îşi exprimă
poziţia cu privire la problema care a făcut obiectul unei interpelări este doar
o specie a moţiunii simple.
Aici suntem într-un caz tipic de modificare a textului Constituţiei pentru 12
a fi pusă şi litera acesteia în acord cu practica creată în spiritul Legii
fundamentale. Noua formulare a alin. (2) scoate în evidenţă, fără echivoc,
posibilitatea adoptării unei moţiuni simple pentru o problemă oarecare de
politică internă sau externă, respectiv a unei moţiuni ad-hoc, la răspunsul
oferit de un ministru la o interpelare. în felul acesta se pune la dispoziţia
parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control
a Parlamentului asupra Executivului şi a administraţiei publice.
Adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct căderea 13
Guvernului sau revocarea ministrului interpelat, dar are, în schimb, efecte în
plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o,
Iorgovan 207
cu ecoul corespunzător în ochii opiniei publice. în Danemarca, de exemplu,

este consacrat principiul după care„Nici un ministru nu mai poate rămâne
în funcţiune dacă Fulketing-ul (Parlamentul) i-a retras încrederea" (art. 14
din Constituţie).
14 Nu mai puţin, revenind la practica parlamentară de la noi, excesul de
moţiuni simple, care sunt respinse, fără probleme, de către majoritatea
parlamentară a Camerei respective, este de natură a transmite în electorat
un mesaj negativ asupra forţei şi seriozităţii partidelor politice care formează
minoritatea parlamentară. Sunt, aici, motive majore care ne îndreptăţesc
să afirmăm că noua versiune a alin. (2) va conduce la un plus de
responsabilitate în viaţa parlamentară a ţării, cu efecte benefice nu numai
asupra democraţiei constituţionale în România, dar şi asupra nivelului de
trai al românilor.
15 Este de reţinut că în procesul de revizuire a Constituţiei s-a formulat
un amendament care propunea ca într-o sesiune parlamentară să se poată
iniţia un număr de cel mult trei moţiuni simple. în mod înţelept, Parlamentul
a respins acest amendament, limitarea numărului de moţiuni este o soluţie
contrară libertăţii luptei politice în Parlament şi ar conduce la limitarea
artificială a controlului parlamentar asupra Guvernului. Excesul de moţiuni,
cum s-a subliniat mai sus, poate conduce la fortificarea politică a opoziţiei
şi la erodarea forţelor politice de la guvernare, dar poate avea şi efecte
contrare. Cine iniţiază o moţiune simplă îşi asumă un risc şi într-un sens şi
în celălalt, dar acest aspect ţine de esenţa luptei politice.
16 III. Semnificaţia revizuirii. în ceea ce priveşte alin. (1), prin Legea de
revizuire a Constituţiei s-a introdus formularea din final „în condiţiile
prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului" tocmai
pentru a înlătura interpretările politicianiste în legătură cu procedura de
formulare a întrebărilor şi interpelărilor şi, respectiv, de redactare a
răspunsurilor Guvernului. De altfel, pe această linie atât în Adunarea
Constituantă, cât şi în procedura de revizuire a Constituţiei s-au exprimat
diferite puncte de vedere, fie în sensul restricţionării dreptului
parlamentarilor de a adresa întrebări şi interpelări, fie în sensul obligării
Guvernului de a răspunde în termene cât mai scurte. Aşa, de pildă,
Adunarea Constituantă a respins amendamentul care cerea să se precizeze
în Constituţie termenul de cel mult 10 zile pentru formularea răspunsurilor
la întrebările şi interpelările Parlamentului, precum şi amendamentul care j
208 Iorgovan
erea să fie menţionată sancţiunea ce intervine pentru Guvern şi membrii

Guvernului dacă nu răspund în termenul fixat de Constituţie ", iar
Parlamentul, în procedura de revizuire a Constituţiei, a respins un
amendament care propunea ca într-o sesiune parlamentară să se iniţieze
un număr de cel mult 3 moţiuni simple.
IV. Problema înlocuitorului. în procedura de revizuire a Constituţiei 17
s-a formulat şi propunerea de amendare şi a alin. (1), în sensul de a obliga
pe primul-ministru şi fiecare dintre membrii Guvernului de a răspunde
personal la întrebările şi la interpelările formulate de deputaţi sau de
senatori. în mod corect Parlamentul a respins şi acest amendament
deoarece răspunsul la o întrebare sau la o interpelare se face, în orice
Parlament, şi printr-o persoană împuternicită. Nu în puţine ţări, cum este
şi în cazul ţării noastre, un membru al Guvernului se ocupă de relaţia cu
Parlamentul. De aici nu trebuie înţeles că Primul ministru sau miniştrii nu
au obligaţia de a veni în Parlament să răspundă la întrebări şi interpelări,
dar atunci când sarcini ale Executivului, interne sau externe, îi pun în
imposibilitatea de a se prezenta (de exemplu, sunt plecaţi în misiune
oficială în străinătate) în Parlament, pot împuternici o persoană (de exemplu
primul-ministru pe ministrul în relaţia cu parlamentul; un ministru pe un
secretar de stat) să prezinte răspunsul. Nimic nu opreşte pe cel care a
formulat interpelarea, dacă apreciază că absenţa Primului-ministru sau a
ministrului interpelat nu este justificată, să depună diligentele politice
necesare pentru adoptarea unei moţiuni simple.
In felul acesta, prin cutumă parlamentară, în timp, se vor contura 18
anumite reguli şi în relaţia politică dintre Guvern şi Parlament, cu privire
la răspunsul la întrebări şi interpelări, dar pentru aceasta textul Constituţiei
trebuie să permită un joc politic mai elastic, ceea ce nu ar fi fost posibil
prin adoptarea amendamentului propus.
In orice caz, practica parlamentară contemporană confirmă că nu de 19
puţine ori de la întrebări sau interpelări se ajunge la Comisii de anchetă,
la cereri de demisii şi chiar la demisii din funcţii guvernamentale, fiind
motivul pentru care limitarea numărului de moţiuni ar fi apărut ca o soluţie
nedemocratică, necunoscută de Constituţiile ţărilor Uniunii Europene.
"M. Of. Partea a Ii-a nr. 33/7.11.1991.
Iorgovan 209
Este adevărat, însă, unele Constituţii trimit la regulamente cu precizarea

că prin regulamentele Camerelor se poate rezerva un timp minim pentru
acest tip de dezbateri (de exemplu art. 111 alin. 1 din Constituţia Spaniei).
Art. 113
Moţiunea (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună,
de cenzură pot retrage încrederea acordată Guvernului prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o
pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor
şi se comunică Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la
data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor
două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii
şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi
sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului
în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit
articolului 114.
Comentariu
I. Fundamentarea instituţiei. Moţiunea de cenzură este simetric opusă

votului de încredere, întrucât prin adoptarea ei Parlamentul retrage
încrederea acordată Guvernului la învestitură. Prin adoptarea moţiunii de
cenzură, mandatul de încredere acordată de Parlament încetează, iar
Guvernul, potrivit art. 110 alin. (2), este demis. Rezultă, deci, că mandatul
de încredere are nu numai semnificaţia învestirii, pe baza sa, a Guvernului,
dar şi a necesităţii ca, pe toată durata misiunii sale, Guvernul să se bucure
de sprijinul majorităţii parlamentare prin votul căreia el s-a format. Atunci
când acest sprijin, şi deci încrederea pe care o presupune, nu mai există,
adoptarea moţiunii de cenzură, curmând situaţia anormală astfel produsă,
creează posibilitatea ca, prin formarea unui nou Guvern, echilibrul dintre
Parlament şi Guvern să fie restabilit.
210 Iorgovan
Mandatul de încredere, singurul pe temeiul căruia Guvernul poate în

mod normal funcţiona, constituie esenţa raporturilor dintre Parlament
i Guvern, din care rezultă autonomia acestora, ca expresie a principiului
separaţiei şi echilibrului dintre puterea legislativă şi cea executivă, în
îndeplinirea rolului constituţional ce le revine, potrivit art. 61 alin. (1) şi,
respectiv, art. 102 alin. (1), precum şi a funcţiilor lor specifice. Comentariul
acestui text ne conduce, prin logica internă a instituţiilor la care ne referim,
la unele din comentariile anterioare, în afară de articolele deja citate avem
în vedere şi art. 109. S-a arătat cu acel prilej că în procesul de elaborare a
Proiectului de Constituţie verbul „a aproba" din formularea fostului
art. 101 al Proiectului, consacrat rolului şi structurii Guvernului (în prezent
art. 102) a fost înlocuit de verbul „ a accepta" tocmai pentru a nu fi pus
Parlamentul când votează o moţiune de cenzură într-o situaţie de
duplicitate politică.
Programul politic de guvernare este şi rămâne al Guvernului, dar
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat expres prin Legea
de revizuire, la alin. (4) al art. 1 al Constituţiei, impune regula după care
Guvernul nu îşi poate realiza programul de guvernare decât atâta timp cât
Parlamentul îi îngăduie să o facă.
Iniţierea unei moţiuni de cenzură poate să fie legată şi de imperfecţiuni
ale programului de guvernare, care se dovedesc a fi necorespunzătoare
nevoilor politicii reale ale ţării sau se dovedeşte că formulări corecte la
data învestiturii, între timp, au devenit depăşite faţă de evenimente,
fenomene politice interne şi externe, dar ea poate fi iniţiată şi din
considerente legate de prestaţia Primului-ministru sau a unuia dintre
membrii Guvernului.
Faţă de rigiditatea procedurii de dizolvare a Parlamentului prevăzută de
art. 89 nu este exclus ca o moţiune de cenzură, cu şanse de reuşită, să fie
iniţiată, paradoxal, de majoritatea parlamentară pentru a forţa alegeri antici-
pate, cum iniţierea acesteia în acelaşi scop poate să fie şi rezultatul unei
înţelegeri a partidelor cu prezenţă parlamentară, înţelegere la care a achiesat
sau nu Preşedintele României. Dacă se împlinesc condiţiile prevăzute de
art. 89, Preşedintele este obligat să dizolve Parlamentul.
Este de presupus că într-o viaţă politică coerentă, odată ce un Guvern
a primit votul de învestitură de la o majoritate parlamentară, aceasta ar
trebui să îl spijine, dar acest lucru nu este obligatoriu, mai ales atunci
Iorgovan 211
când majoritatea parlamentară este rezultatul unei alianţe de partide sau

când mai multe partide participă cu reprezentanţi în Guvernul format, aşa
cum a fost cazul Guvernului Stolojan (1991-1992) sau a guvernelor din
perioada 1997-2000. Alta este situaţia când un singur partid formează
Guvernul, cu sprijinul, însă, în Parlament, al altor partide politice, cum
este cazul, în prezent, al Guvernului Năstase, format după alegerile
parlamentare din 2000.
7 II. Iniţierea şi comunicarea moţiunii. Este de precizat că textul la care
ne referim nu a făcut obiectul revizuirii Constituţiei, dar Parlamentul a
respins un amendament prin care se propunea ca moţiunea de cenzură să
aibă ca obiect retragerea încrederii unui membru al Guvernului.
g Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul
total al deputaţilor şi senatorilor, fiind o condiţie de validitate. în cazul în
care moţiunea nu a fost iniţiată de un număr de parlamentari care să
satisfacă această cerinţă, ea nu poate, în mod legal, să fie luată în discuţie,
nici supusă votului. Este o cerinţă de natură să prevină iniţierea moţiunii
nereprezentative, făcute în scop şicanator, numai din dorinţa de a
destabiliza încrederea în Guvern şi sprijinul de care se bucură ca urmare a
acestei încrederi. Aceluiaşi scop îi este subordonată şi interdicţia ca
semnatarii unei moţiuni respinse să poată iniţia o nouă moţiune, în aceeaşi
sesiune, cu excepţia cazului în care Guvernul şi-a angajat răspunderea,
potrivit art. 114.
9 O dată cu depunerea moţiunii, ea se comunică Guvernului, pentru ca
acesta, cunoscându-i conţinutul, să se poată apăra. Este o măsură de
raţionalizare a procedurii parlamentare, pentru a se evita adoptarea, prin
surprindere, a unei moţiuni. în fond, demiterea Guvernului este un act tot
atât de important ca şi învestirea lui, deschiderea unei crize guvernamentale
fiind un act ale cărui consecinţe pot să conducă, în condiţiile art. 89
alin. (1) la dizolvarea Parlamentului. Pentru aceeaşi raţiune, moţiunea de
cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere.
1o Textul constituţional nu reglementează în cât timp trebuie convocate
Camerele Parlamentului în şedinţă comună după depunerea moţiunii. Având
în vedere că depunerea moţiunii declanşează procedura parlamentară şi că,
la data depunerii, moţiunea trebuie comunicată Guvernului, rezultă că şi
convocarea Camerelor trebuie făcută la aceeaşi dată.
212 Iorgovan
Aceste două acte, sesizarea Guvernului, prin comunicarea moţiunii, 11

şi convocarea Parlamentului, pentru dezbaterea ei, nu pot fi decât
concomitente, spre a se respecta caracterul urgent al procedurii şi
echilibrul pe care ea 1-a instituit.
III. Dezbaterea şi adoptarea moţiunii. Moţiunea de cenzură poate fi j 2
adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Este o soluţie simetrică cu aceea a
art. 103 alin. (3), privind acordarea încrederii pentru formarea Guvernului,
care se face tot în Camerele reunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor. Singura deosebire este că, dacă la votul de
încredere cei ce absentează sunt o piedică pentru întrunirea majorităţii
necesare, în cazul moţiunii de cenzură ei pot împiedica adoptarea moţiunii.
Este o soluţie care îngreunează, în egală măsură, atât formarea Guvernului,
cât şi demiterea lui, cum se arată şi în comentariul din 1992 al Constituţiei.
O dată cu demiterea Guvernului, ca urmare a adoptării unei moţiuni 13
de cenzură, se declanşează procedura de învestire a unui nou Guvern,
prevăzută de art. 103 şi art. 85 alin. (1).
IV. Efectele moţiunii. Până la depunerea jurământului de către membrii 14
noului Guvern, echipa guvernamentală anterioară, a Guvernului
demisionar, răspunde, potrivit art. 110 alin. (4), de îndeplinirea actelor
necesare pentru administrarea treburilor publice. Astfel, se conciliază
principiul potrivit căruia Guvernul se poate forma şi poate funcţiona
numai în condiţiile mandatului de încredere acordat de Parlament, cu
necesitatea asigurării continuităţii acţiunii guvernamentale, prevenindu-se
pericolele extrem de grave pe care le-ar implica întreruperea, oricât de
puţin, a acestei activităţi.
Trebuie observat că, între sarcinile Guvernului demisionar şi sarcinile 15
Guvernului învestit prin votul Parlamentului [adică între art. 110 alin. (4)
şi art. 102 alin. (1)] există o semnificativă nuanţare. Dacă Guvernul care a
primit votul de învestitură „are puteri depline", în sensul că asigură
realizarea politicii interne a ţării în tot şi în toate, iniţiind negocieri, purtând
tratative, încheind acte internaţionale, promovând proiecte de legi în
Parlament, adoptând acte exclusiv politice etc, Guvernul demisionar
îndeplineşte numai actele necesare „pentru administrarea treburilor
publice". Sintagma „administrarea treburilor publice", cum s-a arătat şi
Iorgovan 213
la comentariul de la art. 110, nu este echivalentă, nici în planul ştiinţei

dreptului public, nici în planul ştiinţei politice cu sintagma „asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării". Este evident că un Guvern
demisionar nu poate negocia şi încheia capitole în procedura de integrare
Europeană a României.
16 Tocmai aceste dificultăţi au determinat Comisia de elaborare a
Proiectului de Constituţie şi, apoi, Comisia de revizuire a Constituţiei, să
sugereze clasei politice soluţia moţiunii'de cenzură pozitivă, în sensul că
adoptarea moţiunii de cenzură, care conduce la demiterea Guvernului în
funcţiune, să aibă ca efect şi aprobarea unei alte echipe guvernamentale,
soluţie care se practică în R.F.G., de exemplu. Din păcate, această idee nu
a fost acceptată nici de către Adunarea Constituantă, în 1990-1991, şi nici
în faza negocierilor politice, în 2002-2003, de revizuire a Constituţiei, soluţie
care ar fi determinat folosirea moţiunii de cenzură în viaţa politică a ţării cu
un spirit sporit de responsabilitate, mai cu prudenţă.
17 Va fi aici una dintre punţile de încercare a liderilor partidelor politice, cu
prezenţă parlamentară, a Parlamentului, în general, în anii ce vin, fiind una
din problemele care, cu un grad mare de probabilitate, va figura pe lista
obiectivelor viitoarei revizuiri, desigur, după adoptarea şi intrarea în vigoare
a Constituţiei UE şi după integrarea României în Uniunea Europeană.
Art. 114
Angajarea (1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
răspunderii Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună,
Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege.
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură,
depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului,
a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de
lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.
(3)" Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2),
proiectul de lege prezentat, modificat sau completat,
214 Iorgovan
itolul IV. Raporturile Parlamentului cu Guvernul Art. 114
după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se

consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a
declaraţiei de politică generală devine obligatorie
pentru Guvern.
(4) în cazul în care Preşedintele României cere
reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3),
dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a
celor două Camere.
Comentariu
I. Noţiune. Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură
parlamentară prin care, pentru a face faţă unei împrejurări deosebite, ce
reclamă stabilirea de măsuri urgente, care sunt de competenţa
Parlamentului, Guvernul urmăreşte adoptarea unui program, a unei
declaraţii de politică penală cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care
se întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate.
Prin angajarea răspunderii sale, Guvernul se expune riscului formulării
şi adoptării unei moţiuni de cenzură. In acest scop, angajarea răspunderii
Guvernului se face prin prezentarea programului, a declaraţiei de politică
generală sau a proiectului de lege în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună. în termen de 3 zile de la prezentare, potrivit
alin. (2) al art. 114 se poate formula o moţiune de cenzură, în condiţiile
prevăzute de art. 113 alin. (2).
Este o moţiune de cenzură provocată, de aceea ea poate fi formulată
şi de parlamentarii care, potrivit art. 113 alineatul ultim, nu mai sunt în
drept să iniţieze o asemenea moţiune, fără a fi provocată de Guvern.
II. Fundamentarea instituţiei. Instituţia la care ne referim pleacă de la
teza după care „contractul de guvernare" îngăduie, ca orice contract, şi
o iniţiativă din partea Guvernului pentru denunţare unilaterală.
Guvernul se poate confrunta cu o situaţie parlamentară anormală,
deşi, aparent, se bucură de încrederea majorităţii parlamentarilor, nu
reuşeşte să îşi realizeze programul de guvernare şi programul legislativ
datorită faptului că majoritatea parlamentară nu funcţionează sau nu
doreşte să funcţioneze. Apare, astfel, o situaţie de conflict politic între
Iorgovan 215
Guvern şi majoritatea parlamentară, iar pentru clarificarea acestei situaţii

şi intrarea în normalitate unele dintre Constituţiile ţărilor Uniunii Europene
au reglementat şi această instituţie, de pildă art. 49 alin. 1 din Constituţia
Franţei. Este o instituţie pe care legiuitorul constituant a pus-o la îndemâna
Guvernului, dar nu mai puţin adevărat, ea este dublată de instituţia
tradiţională la îndemâna parlamentarilor a moţiunii de cenzură. Aici este
vorba de un joc politic în forţă al Guvernului, de o provocare a Parlamentului
de către Guvern, joc din care Guvernul poate ieşi înfrânt, dacă se adoptă
moţiunea de cenzură, dar poate ieşi şi victorios, în sensul că se refortifkă
încrederea în Guvern a Parlamentului, implicit a electoratului, dacă nu se
depune o moţiune de cenzură, ori dacă moţiunea depusă a fost respinsă.
Partea interesantă constă în faptul că ceea ce face obiectul angajării
răspunderii nu poate face obiectul manifestării de voinţă a unei majorităţi
parlamentare, în sensul că proiectul de lege, programul de guvernare sau
declaraţia de politică generală sunt supuse votului Camerelor, la fel ca
moţiunea de cenzură, evident, dacă aceasta este iniţiată. Dacă nu există
moţiune de cenzură, nu există dezbatere politică în Parlament, iar dacă
moţiunea se depune, se dezbate conţinutul acesteia şi nu al proiectului
de lege, de exemplu. Nimic nu opreşte ca moţiunea să fie determinată
tocmai de conţinutul legii, al programului de guvernare sau al declaraţiei
de politică generală, ipoteză în care se dezbate moţiunea şi nu
„documentul" guvernamental, la vot se supune moţiunea de cenzură şi
nu documentul pe care Guvernul şi-a angajat răspunderea.
Prin Legea de revizuire a Constituţiei s-au adus modificări la
alin. (3) al art. 114 la care ne referim, în sensul că s-a admis formularea de
amendamente, problemă la care vom reveni.
III. Procedura depunerii moţiunii de cenzură. Moţiunea trebuie
depusă până la împlinirea termenului de 3 zile, sub sancţiunea decăderii,
având în vedere necesitatea soluţionării rapide a situaţiei rezultate din
angajarea de către Guvern a răspunderii sale politice. în fond, sensul
acestei acţiuni constă în faptul că astfel Guvernul îşi afirmă, din iniţiativa
sa, hotărârea de a-şi continua mandatul de încredere acordat numai cu
condiţia să îi fie aprobate programul, declaraţia de politică generală sau
proiectul de lege prezentat. De aceea, problema este dacă, având în vedere
cele solicitate de Guvern, majoritatea parlamentară înţelege să îi acorde în
continuare încrederea şi sprijinul pe baza cărora el a fost învestit. Potrivit
216 Iorgovan
Ca itolul IV. Raporturile Parlamentului cu Guvernul Art. 114
rt. 113, încrederea şi sprijinul de care se bucură Guvernul, pot fi retrase

numai prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
în cazul nedepunerii unei asemenea moţiuni sau al neadoptării ei 9
dacă a fost depusă, programul, declaraţia de politică generală sau proiectul
d le<*e se consideră acceptate, deoarece Guvernul, nefiind demis, condiţia
de care depindea funcţionarea sa în continuare este îndeplinită. Este
soluţia alin. (3) al art. 114. Moţiunea se dezbate, potrivit art. 113 alin. (3)
în şedinţă comună a celor două Camere.
IV. Semnificaţia angajării răspunderii. Programul sau declaraţia de 10
politică generală, completând sau, după caz, modificând programul de
guvernare acceptat de Parlament la învestitură, odată ce se consideră
adoptate, devin obligatorii pentru Guvern.
Proiectul de lege prezentat are particularitatea că, dacă pentru alte 11
iniţiative legislative respingerea proiectului nu are semnificaţia retragerii
încrederii acordate Guvernului (producându-se fenomenul de disociere
a majorităţilor, adică a majorităţii cerute pentru demiterea Guvernului de
majoritatea necesară pentru adoptarea proiectului, ceea ce sub aspect
politic are o semnificaţie negativă) în ipoteza angajării răspunderii
Guvernului respingerea proiectului se face cu demiterea acestuia (deci
cu evitarea fenomenului de disociere a majorităţilor). Este consecinţa
faptului că însuşi Guvernul a condiţionat rămânerea sa în funcţiune de
acceptarea proiectului de lege pe care 1-a prezentat.
Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă 12
o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, adică nu prin
dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezbaterea
unei problematici prin excelenţă politice, legată de rămânerea sau demiterea
Guvernului. Tocmai de aceea, angajarea răspunderii Guvernului se face în
Camerele reunite, prin votul cărora Guvernul a fost învestit şi poate fi
dezînvestit iar, potrivit alineatului final al art. 114 în cazul în care Preşedintele
României cere reexaminarea legii adoptate în cadrul acestei proceduri,
competenţa aparţine tot Camerelor reunite.
V. Justificarea revizuirii. Rezultă din cele arătate că angajarea 13

răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege constituie şi o
modalitate specifică de manifestare a dreptului de iniţiativă legislativă
prevăzut de art. 74 alin. (1). Procedura parlamentară de adoptare a legii în
Iorgovan 217
această ipoteză corespunde problematicii politice implicate prin angajarea

răspunderii Guvernului şi este de natură să asigure soluţionarea rapidă a
unui moment de criză în procesul de guvernare, fie prin menţinerea în
funcţiune a Guvernului, fie prin demiterea lui, ca urmare a retragerii
încrederii acordate iniţial la învestitură şi declanşarea procedurii pentru
formarea unui nou Guvern.
14 In concluzie, prin angajarea răspunderii sale politice, Guvernul pune
Parlamentul în faţa unei alternative: fie să menţină în funcţiune Guvernul,
fiind obligat să-i acorde ceea ce acesta a cerut, fie să nu îi acorde cele
solicitate pentru a putea acţiona, dar atunci numai prin asumarea
responsabilităţii demiterii sale.
15 Practica creată pe baza art. 114 a scos în evidenţă necesitatea unor
negocieri politice asupra unei soluţii sau alteia din proiectul legii ce face
obiectul angajării răspunderii Guvernului, în alţi termeni a posibilităţii
formulării unor amendamente. S-a ajuns la o situaţie de-a dreptul paradoxală,
primul-ministru declara în Parlament că recunoaşte temeinicia unor
amendamente, dar nu mai poate opera modificări ca urmare a textului
Constituţiei, care nu îngăduie asemenea modificări. Pentru a evita situaţii
de acest gen, alin. (3), aşa cum a fost modificat prin Legea de revizuire a
Constituţiei, permite expres parlamentarilor să formuleze amendamente, dar
cum suntem în prezenţa unei instituţii care are la bază iniţiativa Guvernului,
logic, numai amendamentele acceptate de Guvern vor fi inserate în conţinutul
legii. Astfel, chiar în cadrul acestei proceduri sunt posibile negocieri politice,
ceea ce, de principiu, este de esenţa parlamentarismului. Se înţelege, dacă
Guvernul nu acceptă amendamentele formulate prin nedepunerea moţiunii
de cenzură sau prin respingerea acesteia, se va menţine textul iniţial, pentru
care Guvernul şi-a angajat răspunderea.
16 VI. Problema legilor complexe. Problema care se pune faţă de

modificarea intervenită prin Legea de revizuire a Constituţiei şi faţă de
practica creată prin aplicarea acestui text este aceea de a şti dacă noţiunea
de „proiect de lege" prezentat de Guvern se referă numai la proiecte simple,
dintr-un domeniu sau altul de activitate sau şi la proiecte complexe. Pe de
altă parte, trebuie precizat dacă „proiectul de lege", pe care Guvernul îşi
angajează răspunderea, trebuie să cuprindă numai norme ce reglementează
primar relaţiile sociale sau poate cuprinde şi dispoziţii prin care se modifică
legi existente?
218 Iorgovan
Este în afară de orice îndoială că, de vreme ce legiuitorul nu a înţeles să 17

facă distincţie nici în procesul de adoptare a Constituţiei, nici în procedura
de revizuire a acesteia, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze
dimensiunile şi conţinutul acestui proiect de lege, discuţia glisând din
sfera tehnicii legislative în sfera disputelor politice.
Opoziţia parlamentară mai de fiecare dată când un Guvern sau altul şi-a 18
angajat răspunderea, a criticat procedura şi prin faptul că era vorba de „un
pachet" de proiecte şi nu despre un proiect propriu-zis, evitându-se
dezbaterile parlamentare asupra unor probleme esenţiale.
Probabil că asemenea discursuri specifice limbajului politic dintre 19
opoziţie şi majoritatea parlamentară se vor purta şi în continuare, dar
textul Constituţiei, cum s-a subliniat mai sus, lasă la latitudinea Guvernului
stabilirea obiectului de reglementare a proiectului de lege asupra căruia
înţelege să îşi angajeze răspunderea şi, corespunzător acestui obiect,
stabilirea formei tehnico-juridice a proiectului respectiv.
VII. Analogia legii. în altă ordine de idei, se pune problema de a şti 20
dacă prin analogia legii s-ar putea admite formularea de amendamente şi
la programul de guvernare sau la declaraţia de politică generală, atunci
când Guvernul îşi angajează răspunderea pentru un program sau pentru
o declaraţie de politică generală?
S-a arătat în comentariul textului din 1991 că e posibil să fie modificări 21
chiar şi la proiectul de lege prezentat, deşi textul nu prevedea expres o
asemenea posibilitate. A fost o interpretare extensivă, a instituţiei
angajării răspunderii prin raportare la relaţiile politice generale dintre
Guvern şi Parlament. Practica politică nu şi-a însuşit o asemenea
interpretare, motiv pentru care s-a ajuns la revizuirea textului
constituţional, dar această revizuire, după părerea noastră, este de natură
a admite teza formulării de amendamente pentru îmbunătăţirea programului
prezentat de Guvern sau, după caz, a declaraţiei de politică generală.
In definitiv, în cazul programului sau a declaraţiei de politică generală 2 2
suntem în prezenţa unor acte exclusiv politice, iar interesul Guvernului,
in măsura în care doreşte să îşi fortifice încrederea de care se bucură în
Parlament, impune o anume cooperare cu Parlamentul. Nimic nu opreşte
Guvernul ca să accepte anumite amendamente şi, în consecinţă, să
modifice conţinutul programului, după caz al declaraţiei de politică generală,
bineînţeles, dacă nu s-a depus o moţiune de cenzură, şi dacă s-au formulat
Iorgovan 219
A r t . 115 Titlul III. Autorităţile publice
amendamente, respectiv dacă moţiunea de cenzură depusă nu a fost

adoptată, dar cu prilejul dezbaterii acesteia au rezultat amendamente la
conţinutul programului sau al declaraţiei de politică generală.
Art. 115
Delegarea (i) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare
legislativă a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care
nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu,
domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun
aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legisla-
tive, până la împlinirea termenului de abilitare.
Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor
ordonanţei.
(4) •> Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă
numai în situaţii extraordinare a căror reglementare
nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa
în cuprinsul acestora.
2)
(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai
după depunerea sa spre dezbatere în procedură de
urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după
publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în
mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz,
de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile
de Ia depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra
ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se
trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în
procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă
11
2)
220 Iorgovan
cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă

cu majoritatea prevăzută Ia articolul 76 alineatul (1).
(6)" Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în
domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri
de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
(7)2> Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat
se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi
cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat
potrivit alineatului (3).
(8) 3) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor
reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu
privire Ia efectele juridice produse pe perioada de
aplicare a ordonanţei.
Comentariu
I. Istoric şi drept comparat Una dintre instituţiile cele mai controversate

în sistemul constituţional din Europa este instituţia delegării legislative,
adică instituţia prin care, fie direct Constituţia, fie Parlamentul prin lege, în
baza unui text din Constituţie, acordă Executivului prerogative de a adopta
acte normative cu caracter primar.
Când facem această afirmaţie nu avem în vedere „constituţiile clasice"
care au consacrat şi consacră monarhii parlamentare, după modelul
Constituţiei Belgiei din 1831, aşa cum a fost Constituţia României de la
1866, Constituţii în care se menţiona expres că puterea legislativă se
exercita în comun de către Rege şi Parlament (de exemplu art. 3 din
Constituţia Regatului Danemarca, art. 74 din Constituţia Belgiei etc), ci
constituţiile moderne. Astfel, dintre Constituţiile care consacră forme de
ar
t- I, pct. 56 din Legea nr. 429/2003.
" Alin. (8) al art. 115 a fost introdus prin art. I, pct. 56 din Legea nr. 429/2003.
Iorgovan 221
guvernare republicane pentru instituţia delegării legislative amintim

art. 38 din Constituţia Franţei, art. 77 din Constituţia Italiei sau art. 201 din
Constituţia Portugaliei. Dintre constituţiile care reglementează monarhii
parlamentare ne oprim la art. 82-86 din Constituţia Spaniei şi art. 7 al
Cap. VIII din Constituţia Suediei.
Se impune o precizare în ceea ce priveşte filozofia Constituţiei franceze
care face distincţie între domeniul rezervat legii şi puterea regulamentară
a executivului, în celelalte domenii care nu sunt rezervate legii. Delegarea
legislativă intervine ca regulă în baza unei legi de reglementare, se înţelege,
pentru acele materii a căror reglementare primară, potrivit art. 34 al
Constituţiei Franţei, este de domeniul legii.
Constituţia României din 1991, la fel ca majoritatea Constituţiilor din
ţările europene şi, evident, spre deosebire de Constituţia Franţei, a
consacrat principiul monopolului legislativ al Parlamentului, sub forma
cunoscută a art. 61 alin. (1) „Parlamentul este organul reprezentativ suprem
al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării."
Constituţia Spaniei, în art. 66 alin. 2 menţionează: „Cortesurile generale
exercită puterea legislativă a starului, votează bugetul, controlează acţiunea
guvernamentală şi exercită celelalte atribuţii care le sunt atribuite de Constituţie".
Consacrarea acestui principiu, nu putea, în mod logic, să rămână iară
consecinţe în ceea ce priveşte instituţia delegării legislative.
Este motivul pentru care Guvernul dobândeşte putere legislativă, ca
regulă, prin Legea de abilitare în acest sens, aşa cum se menţionează în
art. 82 alin. 1 din Constituţia Spaniei.
Pe cale de consecinţă, numai în cazuri de necesitate extraordinară
Constituţia României, ca de altfel şi Constituţia Spaniei în art. 86 a prevăzut
posibilitatea pentru Guvern de a adopta ordonanţe de urgenţă pentru
care nu mai este nevoie de lege de abilitare.
Textul consacrat ordonanţelor de urgenţă din versiunea iniţială a
Constituţiei României a determinat numeroase discuţii în toate mediile
politice, academice etc, pentru că în practică s-a ajuns la o avalanşă de
ordonanţe de urgenţă. Aceste discuţii şi această stare anormală a condus
la modificările substanţiale ale art. 115 (fostul art. 114), prin Legea de
revizuire a Constituţiei din 2003. Astfel, a fost regândită redactarea
alin. (4); apoi, au fost introduse două alineate noi, după alin. (4) care au
devenit alin. (5) şi (6) din textul actual, cu aspecte de ordin procedural şi
222 Iorgovan
exceptarea anumitor materii, au fost aduse precizări la alin. (5) care a

devenit alin. (7), şi, în fine, s-a introdus un nou alineat care în redactarea
actuală este alin. (8), aspecte la care vom reveni.
II. Fundamentarea delegării legislative. Constituţia României a înţeles 10
să folosească noţiunea de ordonanţă pentru determinarea actului juridic
prin care Guvernul îşi exercită delegarea legislativă care, aşa cum s-a
subliniat mai sus, fiind o putere pe care Parlamentul o deleagă executivului,
presupune o lege de învestire în acest sens, adică o lege de abilitare.
Aceasta, deoarece legea de învestire a Guvernului cu o anumită 11
competenţă legislativă poate fi numai o lege specială de abilitare, care,
potrivit alin. (2), trebuie să stabilească, în mod obligatoriu domeniul şi
data până la care se pot emite ordonanţe. Desigur, legea de abilitare poate
stabili şi alte condiţii pentru emiterea ordonanţelor. în orice caz, legalitatea
ordonanţei este în funcţie de respectarea întocmai a prevederilor legii de
abilitare, deoarece în măsura în care aceste prevederi au fost încălcate,
ordonanţa este neconstituţională, fiind emisă fără drept şi în afara
competenţei constituţionale a Guvernului.
Este, aşadar, de neconceput o abilitare implicită, subînţeleasă. 12
Abilitarea implicită a Guvernului poate să opereze numai pentru drepturile
acestuia de a emite hotărâri care, potrivit art. 108 alin. (2) se emit pentru
organizarea executării legilor.
Aşa cum s-a comentat şi la articolul respectiv, pentru emiterea unei 13
hotărâri nu este nevoie să existe o delegare expresă într-o lege. în schimb,
pentru emiterea unei ordonanţe care produce efecte similare legii şi care
urmează să fie aprobată de Parlament, transformând Guvernul, şef al puterii
executive, într-un veritabil participant la realizarea puterii legislative specifică
Parlamentului, nu este suficient ca într-o lege să se spună că Guvernul are
drept să emită ordonanţe. Este necesar ca legea respectivă care solicită ca
ordonanţele să fie aprobate de Parlament, să fie iniţiată ca atare, de către
Guvern, să poarte denumirea pe care o prevede Constituţia, şi fireşte,
domeniile la care aceasta se referă să nu intre în sfera de reglementare
rezervată legilor organice potrivit art. 73 alin. (3) din Constituţie.
Competenţa de legiferare în domeniile legilor organice nu poate fi delegată 15
de Parlament, ţinând seama de importanţa şi natura acestor legi, prin care se
organizează statul şi se reglementează raporturile sociale de bază, cum sunt
Iorgovan 223
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii, regimul general privind

raporturile de muncă, sindicatele, patronatele, protecţia socială etc.
16 De altfel, Legea de revizuire a Constituţiei a limitat şi sfera de regle-
mentare a ordonanţei de urgenţă, tranşându-se o dispută teoretică şi
jurisdicţională în jurul problemei de a şti dacă ordonanţele de urgenţă,
spre deosebire de ordonanţele care presupun lege de abilitare, pot fi
emise în domeniile rezervate legilor organice, problemă la care vom reveni.
17 Ordonanţele emise pe baza unei legi speciale de abilitare pot fi afectate
de obligaţia Guvernului de a le supune ulterior Parlamentului spre
aprobare. Neîndeplinirea acestei obligaţii are drept consecinţă încetarea
efectelor ordonanţei. Termenul până la care ordonanţa trebuie supusă
aprobării este însăşi data când încetează delegarea acordată.
18 Rezultă, deci, că acest termen este de decădere a Guvernului din dreptul
de a emite ordonanţe, potrivit legii de abilitare, iar în ceea ce priveşte
nerespectarea obligaţiei de a supune Parlamentului spre aprobare
ordonanţele emise, expirarea termenului are ca efect caducitatea acestora,
ordonanţele încetându-şi de drept efectele. De cele mai multe ori ordonanţele
ce se supun aprobării ulterioare a Parlamentului privesc adoptarea unor
reglementări nepopulare sau privind aspecte critice, pe care, tocmai de
aceea, Parlamentul îşi rezervă dreptul de a le cenzura ulterior, după o perioadă
de aplicare şi, eventual, chiar după soluţionarea problemelor, aşa cum se
exprimă şi autorii străini.
19 III. Regimul abilitării. Regula de drept comun este că ordonanţele nu
trebuie supuse Parlamentului spre aprobare, deoarece, potrivit alin. (3),
aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o cere. Ordonanţele
care nu se supun aprobării ulterioare sunt, în principiu, cele prin care, în
scopul precizării unor prevederi dintr-o lege, Guvernul este învestit cu
competenţa de a stabili anumite formulare, metodologii, instrucţiuni
tehnice sau alte aspecte de detaliu ori norme cu caracter subsidiar,
complementar sau adiacent.
20 în asemenea situaţii, de regulă, competenţa cu care este învestit
Guvernul prin delegarea legislativă acordată este însoţită şi de obligaţia de a
emite ordonanţe. De aceea, în mod obişnuit, norma de abilitare se stabileşte
în cuprinsul unei reglementări cu caracter complex, spre deosebire de
ipoteza în care ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, când norma de
abilitare trebuie să facă obiectul unei legi speciale de abilitare.
224 Iorgovan
Ordonanţe care nu sunt supuse aprobării Parlamentului, au, în fond, 21

caracterul unor acte normative subsidiare de aplicare a legii pe temeiul
căreia urmează a fi emise.
IV. Efecte ale redactării iniţiale. Alineatul (4) al art. 115, în redactarea 22
sa iniţială din 1991, avea următorul conţinut: „în cazuri excepţionale,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare
numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul
nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu."
în baza acestui text, în primul comentariu din 1992 al Constituţiei, cu 23
privire la ordonanţele de urgenţă; s-au reţinut următoarele caracteristici:
se pot emite numai în cazuri excepţionale când, în mod obiectiv, nu a fost
posibilă adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi cu procedură de
urgenţă, nici chiar prin modalitatea angajării răspunderii Guvernului cu
privire la un proiect de lege, tocmai de aceea, în această ipoteză, restricţia
emiterii de ordonanţe în domeniile legilor organice nu a mai fost prevăzută,
este o excepţie de la regulă, determinată de însăşi situaţia excepţională ce
justifică emiterea de ordonanţe de urgenţă.
Aceste comentarii nu au condus nici pe departe la o practică legislativă 24
unitară, şi nici la opinii dominante în doctrina juridică, ca să nu mai vorbim
de meandrele care s-au manifestat şi în practica Curţii Constituţionale,
îndeosebi în legătură cu semnificaţia sintagmei „în cazuri excepţionale".
Nu de puţine ori, o ordonanţă de urgenţă a fost urmată de modificări 25
şi completări prin alte ordonanţe de urgenţă, astfel încât Parlamentul a
ajuns să fie sesizat cu legi de aprobare a unor ordonanţe de urgenţă care
fuseseră abrogate prin altă ordonanţă de urgenţă, ş.a.m.d. Au fost situaţii
în care Guvernul a iniţiat un proiect de lege, sesizând una din Camere, dar
după ce textul a fost adoptat de prima Cameră într-o formulă diferită de
cea din proiect, Guvernul, „supărat" pe Parlament, abandona proiectul în
dezbatere la cea de-a doua Cameră şi emitea o ordonanţă de urgenţă în
versiunea iniţială a proiectului (de exemplu Legea privind circulaţia pe
drumurile publice).
Discuţiile s-au purtat şi în legătură cu obiectul ordonanţei de urgenţă, 26
punându-se problema de a şti dacă ordonanţa de urgenţă poate să se
refere şi la probleme care intră în sfera de reglementare a legilor organice,
fiind o chestiune care a făcut obiectul şi a numeroase decizii ale Curţii
Constituţionale.
Iorgovan 225
27 Apoi s-a pus problema de a şti ce se întâmplă cu efectele produse de

către o ordonanţă de urgenţă după ce Parlamentul adoptă Legea de
respingere a ordonanţei.
28 V. Semnificaţia modificărilor din 2003. Pentru intrarea în normalitate
s-a simţit nevoia să se modifice alin. (4) şi (5) din textul Constituţiei, dar să
se adauge şi alineate noi, după cum s-a arătat. Schimbarea esenţială este
de concepţie. Dacă în forma iniţială ordonanţa de urgenţă se fundamenta
pe situaţii excepţionale care, potrivit art. 93, justificau instituirea stării de
asediu sau de urgenţă, în noua concepţie, situaţia extraordinară constă
într-o stare de urgenţă în reglementarea unui aspect ce nu comportă în
nici un fel amânarea.
29 Se observă, totodată, că alin. (5) din noua redactare vine cu proceduri
parlamentare care impun dezbaterea accelerată a ordonanţei de urgenţă,
în corelare cu procedura de legiferare prevăzută la art. 75: în ambele Camere
se aplică de drept procedura de urgenţă, iar în Camera de reflecţie termenul,
la îndeplinirea căruia ordonanţa se prezumă absolut ca aprobată, este
unic, de 30 de zile. Se evită, astfel, ca asemenea ordonanţe să nu fie
supuse controlului parlamentar şi aprobării sau respingerii, după caz,
timp de luni de zile sau chiar ani.
30 De asemenea, prin alin. (6) se urmăreşte reglementarea expresă a
limitelor de admisibilitate a ordonanţelor de urgenţă, în domeniile respec-
tive asemenea ordonanţe neputând fi emise, iar dacă se adoptă, totuşi,
atunci Guvernul săvârşeşte un abuz, iar ordonanţa este neconstituţională,
fiind un temei de sesizare a Curţii Constituţionale.
31 Legea de revizuire a Constituţiei a înţeles să stabilească limitele
ordonanţelor de urgenţă nu numai după categoriile de legi prevăzute de
art. 73, ci şi după anumite materii, aşa cum se procedează în art. 86 din
Constituţia Spaniei.
32 La prima vedere apare un nonsens grija legiuitorului constituant derivat
de a nominaliza în sfera limitelor ordonanţelor de urgenţă domeniile legii
constituţionale. De altfel, profesorul Ion Deleanu s-a pronunţat în sensul
calificării acestei precizări ca fiind inutilă ]). La o analiză aprofundată şi
avându-se în vedere unele practici neconstituţionale, cum a fost, de
11
I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în revista Dreptul nr. 12/2003, p. 27.
226 Iorgovan
itolul IV. Raporturile Parlamentului cu Guvernul Art. 115
demiterea unui prim-ministru în funcţiune de către Preşedintele

e'' o asemenea precizare a părut, Comisiei de revizuire a Constituţiei
ca fiind necesară.
De asemenea, redactorii legii de revizuire a Consituţiei au considerat 3 3
" includerea legilor constituţionale în „sfera finelor de neprimire" pentru
ordonanţele de urgenţă, în afară de faptul că înlătură orice dubiu, are şi
avantajul de a marca regimul constituţional specific al revizuirii
Constituţiei, materie în care a rămas valabilă procedura de mediere prin
intermediul unei comisii paritare, procedură care a dispărut în cazul
adoptării legilor organice şi legilor ordinare.
Cel de al doilea „fine de neprimire" este intitulat „regimul instituţiilor 3 4
fundamentale ale statului", legea de revizuire a Constituţiei şi, în
consecinţă, alin. (6) al art. 115, interzicând ca printr-o ordonanţă de urgenţă
să se afecteze regimul instituţiilor fundamentale ale statului. Se pune
problema de a şti ce anume vizează cuvântul „regimul", pe de o parte, şi
care este sfera acestor „instituţii fundamentale", pe de altă parte. Această
operaţie de logică juridică se impune cu atât mai mult dacă avem în vedere
faptul că Titlul III din Constituţie este intitulat „Autorităţile publice", că
în art. 58 alin. (3) se vorbeşte despre „instituţia Avocatul Poporului", că
în art. 61 alin. (1) Parlamentul este denumit „organ reprezentativ suprem
al poporului român", că în art. 111 se face vorbire despre „Guvern şi
celelalte organe ale administraţiei publice"; că în art. 141 Consiliul Eco-
nomic şi Social este denumit „organ consultativ al Parlamentului şi al
Guvernului" sau că în art. 155 alin. (2) se vorbeşte despre „instituţiile
prevăzute de Constituţie." După părerea noastră, prin sintagma „nu pot
afecta regimul", legiuitorul constituant a urmărit regulile care sunt stabilite
prin legile care au ca obiect organizarea şi funcţionarea acestor instituţii
fundamentale. De vreme ce, prin excepţia anterioară, ordonanţa de urgenţă
nu poate viza domeniul legilor constituţionale, este de la sine înţeles că
noţiunea de regim, în sensul de regim juridic, care urmează la excepţia
următoare are în vedere regimul legal şi nu pe cel constituţional.
_ Cât priveşte sfera instituţiilor fundamentale, în opinia noastră, trebuie 35
a avem în vedere atât instituţiile cuprinse în Titlul III, fiind vorba de
asicele puteri, dar şi autorităţile publice care sunt reglementate în alte
e hTh a „ C o n s t l t u î i e i > d i n t r e c a r e u n e l e au rolul tocmai de a asigura
Hbrul in mecanismul exercitării puterii, adică în funcţionarea celor trei
Iorgovan 227
puteri clasice. Ne referim, aşadar, la Curtea Constituţională, la Avocatul

Poporului, la Curtea de Conturi şi la Consiliul Economic şi Social. La
această concluzie se ajunge, cu atât mai mult, dacă avem în vedere şi
modul în care prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a consacrat, în art. 1
alin. (4), principiul separaţiei puterilor. Legiuitorul român nu s-a mulţumit
numai să facă un simplu enunţ despre existenţa principiului separaţiei
puterilor, cu indicarea celor trei puteri, el a arătat că în conţinutul principiului
intră şi ideea de echilibru şi totul se subsumează democraţiei constitu-
ţionale. Or, este în afară de orice îndoială că în cadrul democraţiei constitu-
ţionale intră atât clasicele puteri, deci instituţiile prin care se realizează
fiecare dintre ele, cât şi instituţiile fundamentale ale Statului al cărui rol
constituţional îl reprezintă tocmai „gardarea" funcţionării autorităţilor
publice prin care se realizează puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească, după caz.
36 Se observă că printre materiile în care nu pot fi adoptate ordonanţe de
urgenţă sunt enunţate şi drepturile electorale, alături de drepturile, libertăţile
şi îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie. Această enumerare
trebuie înţeleasă ca o repetiţie de întărire. Legiuitorul a dorit să sublinieze, o
dată în plus, că sub nici o formă printr-o ordonanţă de urgenţă nu poate fi
afectat regimul de realizare al drepturilor electorale, în alţi termeni, nu se pot,
prin ordonanţă de urgenţă, adopta legi electorale sau coduri electorale.
37 Faţă de noua redactare a textului constituţional la care ne referim, trebuie
să admitem că ordonanţele de urgenţă nu pot conţine nici reglementări
care să diminueze sfera garanţiilor legale ale oricărui drept şi a oricărei
îndatoriri prevăzută de Constituţie. De altfel, această precizare din art. 115
alin. (6) vine să dea expresie, în sfera regimului constituţional a ordonanţei
de urgenţă, principiului consacrat de art. 152 alin. (2) cu privire la limitele
revizuirii Constituţiei.
38 Referitor la ultima excepţie exprimată prin sintagma „nu pot viza măsuri
de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică", precizăm că aceasta
s-a impus din necesităţi de corelare a art. 44, cu art. 115, la care ne referim.
39 De vreme ce în textul consacrat dreptului la proprietate privată se interzice
în mod expres naţionalizarea şi orice altă cale de trecere silită a bunurilor
proprietate privată în proprietate publică, s-a simţit nevoia ca să se precizeze
expres că aceste măsuri nu pot fi luate nici prin ordonanţe de urgenţă.
228 Iorgovan
VI Efectele produse de ordonanţe. Fostul alin. (5) al art. 114 al 40

Constituţiei din 1991, devenit alin. (7) al art. 115 la care ne referim, a
ferit prin Legea de revizuire a Constituţiei doar o corecţie redacţională,
care nu afectează fondul problemei.
Noua redactare scoate în evidenţă că ordonanţele cu care Parlamentul 41
a fost sesizat, lâsându-se să se înţeleagă că este vorba atât de ordonanţe
emise în baza legii de abilitare cât şi ordonanţe de urgenţă, care se emit fără
o abilitare prealabilă, se aprobă sau, după caz, se resping prin lege, ceea ce
înseamnă că proiectele de legi iniţiate de către Guvern vor fi, după caz,
proiecte de lege pentru aprobarea unei ordonanţe sau pentru respingerea
unei ordonanţe. Practica parlamentară a cunoscut asemenea situaţii.
în fine, alin. (8) al art. 115 rezolvă problema efectelor produse de 42
ordonanţe, legea de aprobare, sau după caz, de respingere a ordonanţei
de urgenţă urmând să reglementeze, când se impune, şi măsurile necesare
cu privire la efectele juridice produse pe perioada cât s-a aplicat ordonanţa,
problemă delicată, dacă avem în vedere raporturile juridice concrete
născute pe baza ordonanţei. Oricât de delicată va fi această problemă de
acum încolo Parlamentul are un temei constituţional pentru rezolvarea ei.
VII. Intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă. Se mai impune o 43
precizare cu privire la momentul intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă.
Alineatul (5) al art. 115, aparent cuprinde două termene. Primul vizează 44
depunerea ordonanţei spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
competentă, iar al doilea, publicarea în Monitorul Oficial. Este numai o
aparenţă, pentru că interpretarea logică a textului, raportată la o interpretare
sistematică a Constituţiei, ne conduce la concluzia după care este de
neconceput ca publicarea ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial să se
facă înainte ca aceasta să fie depusă spre dezbatere la Camera competentă.
Tocmai de aceea, sugerăm Guvernului să instituie regula, în practica 45
elaborării ordonanţelor de urgenţă, după care, în preambulul ordonanţei,
unde se menţionează temeiul constituţional, şi înainte de motivarea
urgenţei, să se facă precizarea că ordonanţa a fost depusă spre dezbatere
la Camera Deputaţilor sau la Senat, după caz, cu indicarea datei. în acest
sens, a fost modificată şi reglementarea care are rolul de drept comun în
materie de tehnică legislativă, adică Legea nr. 24/2000 ", cu modificările
ulterioare, fiind vorba de introducerea art. 10', care, în alin. (2),
„condiţionează" publicarea în Monitorul Oficial de „dovada scrisă" a
depunerii ordonanţei de urgenţă la Camera competentă a fi sesizată.
"M. Of. Partea a H-a, nr. 139/31.03.2000.
Iorgovan 229
Capitolul V
Administraţia publică
Secţiunea 1. Administraţia publică centrală de specialitate
Art. 116
Structura (i) Ministerele se organizează numai în subordinea
Guvernului.
(2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subor-
dinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi
administrative autonome.
Comentariu
1 I. Noţiune şi drept comparat Capitolul V consacrat administraţiei publice

are în vedere autorităţile publice care desfăşoară exclusiv o activitate de
natură administrativă. S-a văzut din comentariile articolelor consacrate
Preşedintelui României şi, respectiv, Guvernului, că şi aceste autorităţi
publice emit pe lângă acte de guvernare, specifice sferei executivului, şi
acte administrative, realizând şi administraţia statală, ca dimensiune a
administraţiei publice.
2 O asemenea viziune teoretică este consacrată şi de alte Constituţii
moderne, de exemplu Titlul IV din Constituţia Spaniei este denumit „Despre
Guvern şi Administraţie", în Titlul III din Constituţia Italiei, prin noţiunea
de „administraţie publică" se au în vedere autorităţile centrale specializate
ce realizează servicii publice de interes naţional, cu folosirea autorităţii de
stat, deoarece administraţia publică locală (din regiuni, provincii, comune),
pe baza principiului autonomiei, este analizată în titluri sau, după caz,
capitole diferite.
3 Sub aspectul tehnicii de redactare şi al modului de sistematizare a
materiei, în Constituţia României s-a adoptat o formă intermediară, în cadrul
aceluiaşi capitol, intitulat „Administraţia publică", o primă secţiune se
referă la autorităţile statale care prestează servicii publice de interes
naţional, inclusiv forţele armate, iar secţiunea a doua are ca obiect
autorităţile administraţiei publice din cadrul judeţelor şi comunelor
230 Iorgovan
Capitolul V. Administraţia publică Art. 116
elor) atât autorităţile care realizează administraţia publică ca efect al

cioiului autonomiei locale, autorităţi alese de către cetăţeni (desemnate
A os în sus), cât şi autorităţile statale numite de Guvern sau de ministere
(desemnate de sus în jos).
II. Administraţia ministerială. Tradiţional, organul specializat al
Executivului prin care se impune rezolvarea într-un domeniu sau altul al
sarcinilor guvernării poartă denumirea de minister, iar titularul acestuia,
de ministru. Procesul istoric de constituire a ministerelor este intim legat
de cel al apariţiei Consiliului de Miniştri sau, după caz, a Guvernului. în
unele ţări întâi au apărut miniştrii şi ministerele şi apoi Guvernul; în altele
procesul a fost invers, dar cert este că a existat acelaşi punct de plecare,
corpul de sfetnici - curia regis - cu care s-au înconjurat monarhii absoluţi.
Pentru prima data, ministerele, implicit funcţia de ministru, în Ţările Române
au fost create prin Regulamentele organice.
în dreptul public modern s-a conturat ideea după care ministerele
reprezintă principala categorie a organelor centrale ale administraţiei de
stat specializate într-un domeniu sau într-o ramură de activitate.
De aici, regula includerii de drept a miniştrilor în componenţa
Guvernului, regulă consacrată expres de majoritatea covârşitoare a
Constituţiilor (de de exemplu art. 98 din Constituţia Spaniei, art. 186 din
Constituţia Portugaliei, art. 92 din Constituţia Italiei, art. 20-21 din
Constituţia Franţei, art. 69 din Constituţia Austriei, art. 96 şi 99 din
Constituţia Belgiei, art. 2 alin. 2 din Constituţia Finlandei, art. 1 Capitolul
VI din Constituţia Suediei etc.) Unele din aceste Constituţii, îndeosebi
cele care consacră monarhii parlamentare, restâng componenţa
Guvernului doar la prim-ministru şi miniştri.
Treptat, necesităţile guvernării sau ale administrării au impus
înfiinţarea ca organe subordonate Guvernului şi a unor autorităţi ce au
fost denumite altfel (comitet, consiliu, departament, agenţie etc.) Titularii
unora din aceste organisme (preşedinţi, directori generali etc), prin legi
speciale, au fost declaraţi membri ai Guvernului. în felul acesta, alături de
organe denumite ministere au fost incluse, ca elemente componente ale
aceleiaşi categorii, şi organe cu denumire diferită, categorie evocată de
doctrină prin sintagma „administraţie ministerială". Folosirea acestei
expresii scoate în evidenţă faptul că autorităţile pe care le evocă sunt în
subordinea directă a Guvernului.
Iorgovan 231
8 III. Administraţia centrală autonomă. De-a lungul anilor, practica

democratică a impus necesitatea unor autorităţi tot la nivel central, cu sarcini
de coordonare sau de control, inclusiv jurisdicţional, care să fie
independente faţă de Guvern, uneori chiar şi faţă de şeful statului. Dintre
acestea, unele, fie prin Constituţii, fie prin legi speciale, au fost instituite ca
autorităţi (de natură administrativă) dependente de Parlament, altele nu.
9 în SUA, de pildă, există un fel de convenţie a oamenilor de ştiinţă,
potrivit căreia formarea primei agenţii independente, Comisia Comercială
Interstatală, reprezintă momentul naşterii dreptului administrativ american,
în ceea ce priveşte eficienţa controlului administrativ sau, după caz,
parlamentar asupra agenţiilor, în doctrina juridică se susţine că, de vreme
ce atenţia Preşedintelui şi a Congresului este totdeauna orientată „spre
problemele curente ale administraţiei, rezultatul este că agenţiile posedă
şi vor poseda o putere proprie foarte mare, al cărei control este făcut în
ultimă instanţă de propria lor responsabilitate".
10 Pentru rezolvarea mai eficientă a problemelor din diferite ramuri, mai
ales când sunt necesare tehnici speciale, s-a creat practica înfiinţării de
autorităţi centrale (adică cu o componenţă pe întreg teritoriul ţării) şi în
subordinea ministerelor. Rezultă, deci, că administraţia publică centrală de
specialitate se realizează numai ca administraţie statală, iar structura ei la
ora actuală şi într-o perspectivă previzibilă, cuprinde autorităţi
guvernamentale şi autorităţi autonome. Cele guvernamentale, la rândul lor,
se împart în două categorii, după cum raporturile de subordonare faţă de
Guvern sunt directe sau indirecte (prin intermediul unui minister). Oricât de
multă autonomie ar avea o asemenea autoritate, ea nu poate fi decât o
autoritate de stat, iar actele sale fac obiectul acţiunilor în justiţie, aspect
reglementat expres de Constituţia României în art. 52 şi 126 alin. (6).
11 IV. Regimul organizării. Articolul 116 din Constituţia noastră, care
nu a suferit modificări prin Legea de revizuire a Constituţiei, nu face
altceva decât să consacre realităţile explicate mai sus ca principii
fundamentale ale organizării administraţiei de stat în România.
12 Astfel, alin. (1) consacră principiul potrivit căruia ministerele nu sunt
de conceput decât în subordinea Guvernului. La prima vedere ar putea
părea că nu este o dispoziţie importantă, dacă ne raportăm şi la art. 102
alin. (3), după care miniştrii fac parte din Guvern. Vom constata că o asemenea
precizare era necesară. în lipsa dispoziţiilor art. 116 alin. (1) s-ar fi putut
232 Iorgovan
r Capitolul V. Administraţia publică Art. 116
interpreta că ministerele se pot organiza şi în mod autonom, ceea ce logico-

juridic este de neconceput.
Alineatul (2) al art. 116, într-o formulare sintetică, are în vedere restul 13
organelor de specialitate, sub aspectul denumirii, precizând că acestea se
not afla în trei situaţii: a) în subordinea Guvernului (la fel ca ministerele) -
administraţia ministerială; b) în subordinea unui minister; c) autonome atât
faţă de oricare minister, cât şi faţă de Guvern.
' Autonomia organelor din ultima categorie faţă de alte autorităţi ad- 14
ministrative nu exclude, cum s-a arătat deja, existenţa controlului
judecătoresc asupra actelor administrative pe care le emit, iar pentru
unele şi a unui control parlamentar specific.
Nu mai puţin, faţă de rolul Guvernului de a exercita conducerea generală 15
a administraţiei publice, consacrat de art. 102 alin. (1), hotărârile Guvernului
sunt obligatorii şi pentru autorităţile administrative autonome, având forţă
juridică mai mare decât actele normative emise de aceste autorităţi.
Dintre autorităţile nominalizate de Constituţie, în sfera autorităţilor 16
administrative autonome intră Consiliul Suprem de Apărare a Ţării,
serviciile de informaţii şi serviciile publice de radio şi TV, pentru că, în ceea
ce priveşte Consiliul Legislativ, acesta ne apare ca un organ consultativ de
specialitate al Parlamentului, iar Consiliul Economic şi Social este organ
consultativ al Parlamentului şi al Guvernului.
în ceea ce priveşte Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului, 17
faţă de filozofia Constituţiei, aşa cum a fost revizuită în 2003, trebuie
admis că suntem în prezenţa unor autorităţi publice care nu intră în nici
una dintre clasicele puteri, dar care au rolul de a menţine echilibrul între
puterea executivă, legislativă şi judecătorească, aşa cum se menţionează
expres în art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Prin legi organice sunt înfiinţate ca autorităţi administrative autonome: 18
Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul Concurenţei, Comisia
Naţională a Valorilor Imobiliare, Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Consiliul
Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare, Societatea Română de
Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Agenţia Naţională
de Presă ROMPRES, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul Român de
Informaţii Externe, Serviciul de Pază şi Protecţie, Institutul Român pentru
Drepturile Omului şi Banca Naţională. Fireşte, la aceste autorităţi se
Iorgovan 233
adaugă şi cele nominalizate de Constituţie: Consiliul Suprem de Apărare

a Ţării, Consiliul Legislativ, Consiliul Economic şi Social şi Curtea de
Conturi, în măsura în care această autoritate mai intră în categoria
„autorităţilor administrative autonome". Constituţia, respectiv legile
organice prevăd pentru toate aceste „autorităţi administrative autonome"
obligaţia de a prezenta rapoarte, dări de seamă, informări, după caz,
Parlamentului, reieşind că, asupra acestor organe centrale de specialitate
autonome ale administraţiei de stat, controlul general al Parlamentului,
prevăzut de art. 111 din Constituţie, este întregit de un control specific, în
baza altor texte ale Constituţiei sau în baza legii.
Art. 117
înfiinţarea (1) Ministerele se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează potrivit legii.
(2) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de
Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în
- subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această
competenţă.
(3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa
prin lege organică.
Comentariu
I. Justificarea reglementării. Dezvoltarea firească a principiilor de

organizare consacrate în art. 116 impune stabilirea unor reguli ale modului
în care se constituie autorităţile administraţiei publice centrale de
specialitate. Dreptul comparat oferă situaţii diferite, după cum în
componenţa Guvernului sunt incluse sau nu şi alte categorii de persoane
decât miniştri, iar unele Constituţii, cum este cazul Franţei, nu cuprind
nici un fel de dispoziţii în această privinţă, lăsând sarcina reglementării pe
seama legii.
Numărul de ministere, cum s-a văzut, conduce implicit şi la o mărire
sau micşorare a numărului de membri ai Guvernului. Nu de puţine ori s-a
putut depăşi o criză guvernamentală tocmai prin restructurarea
234 Iorgovan
administraţiei ministeriale, înfiinţându-se ministere noi faţă de situaţia

anterioară crizei guvernamentale. De aici grija unor legiuitori constituanţi
de a cuprinde dispoziţii cât mai elastice cu privire la regimul juridic al
înfiinţării ministerelor sau pur şi simplu de a nu face nici un fel de referire
la această problemă.
Pe de altă parte, promovarea unei asemenea concepţii poate duce la o 3
creştere exagerată, adesea pe criterii de partid, pur subiective, a numărului
de ministere, implicit a cheltuielilor publice.
II. Regimul înfiinţării ministerelor. Articolul 117, care nu a fost 4
modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei, prevăzând că ministerele
se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii, a statuat
principiul potrivit căruia acest aspect este de competenţa exclusivă a
Parlamentului, care poate, în acest scop, să adopte şi o lege specială, dar
şi o lege generală de organizare şi funcţionare a ministerelor. Dar legea
sau ordonanţa se poate limita la înfiinţarea unui minister, fie şi prin
reorganizarea altor ministere, lăsând detaliile organizării şi funcţionării pe
seama unei hotărâri de Guvern. Este evident, însă, că procesul la care se
referă alin. (1) al art. 117 este intim legat de procesul de constituire a
Guvernului, cum s-a arătat în comentariul de la art. 103.
Prima lege pentru organizarea ministerelor în România a fost publicată 5
în Monitorul Oficial Partea I, nr. 169 din 2 august 1929, deci la un secol de
la înfiinţarea acestora. Este de reţinut că în prima versiune a Constituţiei
din 1952 exista şi o nominalizare a ministerelor.
HI. Regimul înfiinţării altor organe centrale subordonate Guvernului. 6
Cât priveşte înfiinţarea altor organe centrale de specialitate decât
ministerele, dar ca autorităţi guvernamentale, fie în subordinea directă a
Guvernului, fie în subordinea ministerelor, Constituţia, în alin. (2) al
art. 117 consacră dreptul Guvernului sau, după caz, al ministerelor, de a
înfiinţa asemenea organe, dar numai în cazul în care acest drept îi este
recunoscut de lege. Per a contrario, în orice situaţie, chiar şi asemenea
organe nu pot fi înfiinţate decât tot prin lege. Mai mult, textul constituţional
condiţionează exercitarea acestui drept de existenţa avizului Curţii de
Conturi. Din coroborarea art. 117 alin. (2) cu art. 140 rezultă că suntem în
prezenţa unui control prealabil al Curţii de Conturi. Nu nwi puţin, faţă de
modificările aduse prin Legea de revizuire a Constituţiei şi faţă de
Iorgovan 235
'
schimbarea filozofiei cu privire la rolul Curţii de Constituţionale şi a Curţii
de Conturi, trebuie admis că avizul Curţii de Conturi a dobândit caracterul
unui aviz conform. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care se va continua
practica actuală de constituire a unor asemenea structuri, fără solicitarea
avizului Curţii de Conturi sau, după caz, contrar acestui aviz, trebuie să
admitem că suntem în prezenţa unui litigiu de competenţa Curţii
Constituţionale, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie.
7 Nimic nu opreşte ca, în exercitarea atribuţiilor sale, prevăzute în
art. 140 alin. (3) din Constituţie, Curtea de Conturi, prin raportul pe care îl
înaintează Camerei Deputaţilor sau Senatului, să solicite Preşedintelui
Senatului sau, după caz, Preşedintelui Camerei Deputaţilor, sesizarea Curţii
Constituţionale în temeiul art. 146 lit. e), evocat mai sus. Tocmai de aceea,
apreciem că, în Legea organică a Curţii Constituţionale, care va reglementa
procedura şi în această categorie de litigii, ar trebui să se prevadă
necesitatea citării şi a Curţii de Conturi, care a întocmit raportul către
Camera Parlamentului. Astfel, Curţii de Conturi i s-ar putea asigura
posibilitatea de a-şi susţine punctul de vedere, în contradictoriu cu
Guvernul sau cu ministerul, autorităţi acuzate de folosirea iraţională a
banilor publici, prin raportul pe care această Curte 1-a prezentat
Parlamentului. în felul acesta se va justifica şi soluţia din Legea de revizuire
a Constituţiei de trecere a atribuţiilor jurisdicţionale a Curţii de Conturi la
instanţele judecătoreşti.
8 în filozofia Legii de revizuire a Constituţiei, paradoxal la prima vedere,
rolul Curţii de Conturi în sfera instituţiilor fundamentale ale statului a
crescut şi nu s-a diminuat, problemă la care vom reveni în comentariul la
art. 140.
9 IV. Regimul înfiinţării autorităţilor centrale autonome. Autorităţile
administrative autonome se pot înfiinţa numai prin lege organică, regulă
consacrată de alin. (3) al art. 117. Practic este recomandabil ca fiecare
autoritate din această categorie să aibă propria lege organică, dar textul
constituţional admite şi altă posibilitate, care se întemeiază pe expresia
utilizată în text „prin lege organică".
10 în adevăr, formularea „prin lege organică" are o semnificaţie mai largă,
putând conduce atât la ideea unei legi organice pentru fiecare autoritate
autonomă în parte, cât şi la ideea unei legi organice care să vizeze înfiinţarea
236 Iorgovan
mai multor autorităţi autonome, cum poate fi admisă şi ideea unei legi organice
care să conţină reglementări de principiu, un fel de drept comun al autorităţilor
centrale autonome ale administraţiei de stat. La această interpretare ajungem
prin compararea expresiei „prin lege organică" cu expresia articulată „legea
organică". Expresia Jn condiţiile prevăzute de legea organică" [de exemplu
art 5 alin. (1)] are în vedere o lege organică consacrată precis unei anumite
materii (în speţă, legea organică a cetăţeniei).
Art. 118
Forţele armate (1)'' Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului
pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a
unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a
democraţiei constituţionale. în condiţiile legii şi ale
tratatelor internaţionale la care România este parte,
armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de
alianţă militară şi participă la acţiuni privind
menţinerea sau restabilirea păcii.
(2) 2 Structura sistemului naţional de apărare,
pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului
pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare,
se stabilesc prin lege organică.
(3) 3 ) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în
mod corespunzător, şi celorlalte componente ale
forţelor armate stabilite potrivit legii.
(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare
în afara unei autorităţi statale este interzisă.
''Alin. (1) al art. 118 este reprodus astfel cum a fost modificat prin
art. r, pct. 57 din Legea nr. 429/2003.
Iorgovan 237
Art. 118 Titlul III. Autorităţile publi c e
(5) 2) Pe teritoriul României pot intra, staţiona

desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai in
condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care
România este parte.
Comentariu
1. Noţiune şi sediul materiei în dreptul comparat. în lucrările de

drept administrativ, cel puţin de inspiraţie franceză, Armata este analizată
în sfera serviciilor publice administrative de interes naţional, alături de
ordinea publică, siguranţa naţională etc. Este şi explicaţia faptului că
despre un minister al forţelor armate, ca de altfel, şi despre un minister de
interne (al „treburilor dinlăuntru" în exprimarea Regulamentelor Organice
la noi) s-a vorbit de când a apărut ministerul, ca instituţie şi, implicit, de
când au apărut guvernele, în accepţiunea modernă a termenului. Este
greu de conceput, în prezent şi într-o perioadă îndelungată de timp, ca
organizarea ministerială dintr-un stat să nu cuprindă şi un minister ce are
ca obiect de activitate administrarea „treburilor oştirii"; denumirile variază,
cea mai frecventă fiind denumirea de Minister al Apărării. Trebuie precizat,
însă, că în unele state există o organizare ministerială pe categorii de trupe
(de exemplu SUA).
Dată fiind importanţa forţelor armate, pentru că, într-un fel sau altul, şi
nu numai într-o notă metaforică, istoria omenirii este istoria confruntărilor
militare, în constituţiile scrise s-a simţit nevoia să se consacre dispoziţii
cu privire la rolul armatei, a organismelor militare, în general, şi foarte
multe constituţii prevăd şi organisme speciale, în sensul de Comandament
Suprem, Consiliu Suprem de Apărare, aşa cum a prevăzut şi Constituţia
României din 1923, soluţie preluată şi de Constituţia din 1991, cum vom
arăta în comentariul următor.
Reglementările constituţionale sunt foarte variate în ceea ce priveşte
tehnica de reglementare a materiei „forţelor armate", dar se pot identifica
două mari soluţii tehnico-juridice: a) soluţia unui sediu general al dispoziţiilor
referitoare la armată (majoritatea constituţiilor ţărilor membre ale Uniunii
Europene); şi b) soluţia unor norme separate cu privire la obligaţia de a
238 Iorgovan
,tolul V. Administraţia publică Art. 118
Capi'
• face serviciul militar, la comanda armatei, la mobilizarea armatei, la
Nararea stării de război etc. (Constituţiile Franţei, Italiei şi Finlandei).
Trebuie precizat, însă, că şi în constituţiile din prima categorie există 4
H • zitii cu privire la obligaţia cetăţenilor de a efectua serviciul militar, de
^articipa la apărarea patriei ori cu privire la declararea stării de război,
ispozitii cuprinse fie în titlurile, capitolele etc. consacrate drepturilor şi
îndatoririlor fundamentale, fie în titlurile capitolele etc. care vizează
autorităţile publice.
Aşa, de pildă, obligaţia de a îndeplini un anumit serviciu militar apare în 5
Constituţia R.F.G. în art. 12 lit. a) sub forma: „Bărbaţii care au împlinit vârsta
de 18 ani sunt obligaţi să servească în forţele armate, în Corpul Federal de
Protecţie a Frontierelor sau într-un grup de protecţie civilă", text plasat în
Titlul I consacrat drepturilor fundamentale. în acelaşi sens poate fi citat şi
art. 30 din Constituţia Spaniei, art. 52 din Constituţia Italiei etc.
în ceea ce priveşte locul în care este plasat sediul general al materiei 6
consacrate forţelor armate, se pot identifica mai multe situaţii: a) în partea
generală a Constituţiei, de exemplu art. 8 din titlul preliminar al Constituţiei
Spaniei; b) într-un titlu sau capitol distinct, de exemplu Titlul VI „Despre
forţa publică" din Constituţia Belgiei, Titlul X „Apărarea naţională" din
Constituţia Portugaliei, Cap. 3 „Apărarea naţională" din Constituţia
Turciei, Cap. 8 „Forţele armate şi Poliţia" din Constituţia Ungariei, Titlul V
„Despre puterea armatei" din Constituţia României din 1923; c) într-o ^
subdiviziune separată, adică într-o secţiune, într-un paragraf sau într-o
parte separată dintr-un titlu sau dintr-un capitol (de exemplu secţiunea
a H-a, Alte dispoziţii" din Cap. V „Legislaţia şi administraţia din Constituţia
Olandei, art. 87 din Titlul VIII „Executarea legilor federale şi administraţia
federală din Constituţia Germaniei, art. 9 din cap. 10 „Relaţiile cu alte state"
din Constituţia Suediei etc).
II. Regimuri constituţionale europene. Cât priveşte conţinutul 8

reglementării, soluţiile din Constituţiile ţărilor membre UE sunt destul
de vânate, aceasta şi după cum sediul general al materiei „forţelor armate"
iai este sau nu întregit de alte dispoziţii referitoare la drepturile cetăţenilor
sau la competenţele autorităţilor publice.
ata fiind importanţa cu totul specială a acestei probleme în contextul 9
gram ţara noastre în NATO şi pe fondul luptei împotriva terorismului,
Iorgovan 239
Art 118 Titlul III. Autorităţile publice
considerăm că sunt necesare, pentru a se putea face comparaţie între

reglementările din Constituţia României şi reglementările din Constituţiile
ţărilor membre ale UE câteva exemplificări.
10 Astfel, art. 8 din Titlul preliminar din Constituţia Spaniei, în cele două
alineate reglementează componenţa forţelor armate şi precizează misiunea
acestora, anume, garantarea independenţei, a suveranităţii Spaniei,
apărarea integrităţii teritoriale şi, foarte interesant, a ordinii constituţionale.
11 Se precizează, totodată, că bazele organizării militare conform
principiilor prevăzute de Constituţii se vor stabili printr-o lege organică.
12 Reamintim, însă, că în Constituţia Spaniei există şi alte dispoziţii care,
în sens larg, se referă la forţele armate. în afară de art. 30, citat, reţinem art.
62 lit h), care precizează dreptul Regelui de a exercita comanda supremă a
forţelor armate, respectiv art. 63 alin. 3, care precizează regimul
constituţional al declarării războiului şi al încheierii păcii, şi anume decretul
Regal emis cu autorizaţia prealabilă a Cortesurilor Generale.
13 Articolul 87a din Titlul VIII din Constituţia Germaniei, strict formal,
cuprinde numai patru alineate, dar acestea consacră reguli esenţiale ale
regimului constituţional al forţelor armate. Astfel, se menţionează dreptul
Federaţiei de a pune pe picioare forţele armate pentru apărare, precum şi
necesitatea ca efectivele şi cheltuielile pentru organizarea acesteia să fie
prevăzute în buget. Apoi este prevăzută regula după care forţele armate nu
pot fi angajate în probleme de apărare decât în măsura în care legea
fundamentală autorizează în mod expres, text care a ridicat serioase probleme
în momentul în care trupele germane au fost solicitate să facă parte, sub egida
ONU, din forţele de menţinere a păcii în Somalia. S-a solicitat, cum se cunoaşte,
punctul de vedere al Curţii Constituţionale Federale care, după o decizie
provizorie prin care a avizat participarea pentru 1 an de zile, a emis o decizie
definitivă, interpretându-se că este constituţională o asemenea participare.
14 Apoi, este stabilit regimul constituţional al forţelor armate atunci când
este decretată „starea de apărare sau de tensiune" şi, în fine, sunt precizate
condiţiile în care pot fi angajate forţele armate pentru a sprijini Poliţia, Corpul
Federal de Protecţie a Frontierelor, reţinându-se că trebuie să fie vorba de
un caz de pericol pentru menţinerea ordinii constituţionale, liberale şi
democratice a Federaţiei şi a Landurilor, pericol creat „de răsculaţi organizaţi
şi înarmaţi milităreşte".
15 Este de observat că apare şi în această Constituţie ideea implicării
armatei pentru menţinerea ordinii constituţional-democratice.
240 Iorgovan
Constituţia Olandei, în capitolul pe care l-am menţionat mai sus, 16
consacră forţelor armate 7 articole (art. 96-102, cu precizarea că art. 101 în
redactarea iniţială a fost abrogat dobândind o nouă redactare în 1986),
dar plasarea acestor texte nefiind deloc întâmplătoare, după textele prin
care se precizează poziţia Olandei faţă de ordinea juridică internaţională,
raporturile dintre dreptul internaţional şi cel intern etc.
Mai întâi, în ceea ce priveşte forţele armate, se reglementează condiţiile j7
în care Regatul declară starea de război, şi anume necesitatea autorizării
prealabile a Statelor Generale, precum şi excepţiile de la această regulă.
Apoi, este reglementată obligaţia cetăţenilor de a contribui la menţinerea
independenţei Regatului şi la apărarea teritoriului acestuia. Foarte
interesant este de reţinut faptul că o asemenea obligaţie, potrivit art. 97
din Constituţie, poate fi impusă şi persoanelor care nu au cetăţenie
olandeză, dar care sunt rezidente în Olanda. Nici legiuitorul constituant
olandez, mai ales că este vorba de o Constituţie relativ recentă (1983), nu
a scăpat din vedere precizarea scopului forţelor militare, iar Constituţia
Olandei este una dintre puţinele Constituţii din lume care plasează forţele
armate sub autoritatea supremă a Guvernului şi nu a şefului de stat
(art. 98). Este prevăzut, totodată, şi serviciul militar activ, reglementându-se
şi posibilitatea unui serviciu alternativ pentru obiectorii de conştiinţă. în
ceea ce priveşte angajarea de trupe străine, Constituţia consacră regula
potrivit căreia această angajare se face numai pe baza legii, iar legea este
actul juridic al Parlamentului.
Constituţia Belgiei din 1994 reprezintă un criteriu de referinţă în ceea 18
ce priveşte conciziunea materiei forţelor armate, fiindu-i afectate 5 articole
(art. 182-186, toate redactate sintetic într-un singur alineat), care, în ordine,
au ca obiect modul de recrutare al armatei (prin lege, care reglementează
şi modul de avansare şi obligaţiile militarilor); modalitatea de stabilire a
contingentelor armate (prin lege anuală care trebuie reînoită expres);
organizarea Jandarmeriei (se face trimitere la lege); regimul trupelor străine
(acestea sunt admise în serviciul statului sau pot traversa teritoriul numai
în virtutea unei legi); protecţia militarilor (aceştia nu pot fi privaţi de
grade, de onoare sau de pensie, decât în maniera determinată de lege).
Constituţia Austriei, deşi revizuită, practic reelaborată în anul 1995, se 19
menţine, sub aspectul fondului pe o linie tradiţională de reglementare a acestei
materii, iar tehnic juridic se rezumă la un articol ce cuprinde cinci alineate,
apoi la unele alineate sunt prevăzute puncte, litere etc.
Iorgovan 241
20 Ca problematică, se reglementează misiunea forţelor armate şi principiile

organizării acestora, condiţiile în care armata federală poate face apel la
„puterea civilă" (pentru a sprijini apărarea militară a ţării prin care se înţelege
atât protejarea instituţiilor constituţionale şi a libertăţilor democratice ale
cetăţenilor cât şi menţinerea de o manieră generală a ordinii şi securităţii
interne, respectiv pentru sprijinirea în caz de calamitate naturală şi accidente
de o anvergură extraordinară), atribuţiile Preşedintelui federal de comandant
suprem al armatei federale şi rolul ministrului federal, condiţiile în care
Landurile vor colabora în chestiunile de recrutare şi încartiruire a trupelor.
21 Constituţia Suediei din 1974, în singurul articol ce are ca obiect forţele
armate, deci într-o reglementare sintetică, rezolvă câteva probleme esenţiale
care s-au impus drept constante ale constituţionalismului contemporan
şi anume: arată cine poate angaja forţele armate ale Regatului sau o parte
a acestora şi în ce condiţii (Guvernul în cazul unei agresiuni armate contra
Regatului); precizează condiţiile în care forţele armate suedeze pot fi
angajate într-o altă ţară (consimţământul Parlamentului, existenţa unei
legi care să fixeze măsurile admisibile, existenţa unei convenţii sau obligaţii
internaţionale, aprobate de Parlament, care să impună o asemenea
intervenţie); declararea stării de război (numai în caz de atac armat contra
Regatului) şi abilitarea forţelor armate de a recurge la forţă pentru a se
opune violării teritoriului naţional.
22 Constituţia Portugaliei consacră apărării naţionale un titlu care
cuprinde 4 articole, toate cu mai mute alineate, ultimele 2 articole având 6,
respectiv 7 alineate. Este aici şi o explicaţie de ordin istoric, legată de
faptul că în Portugalia, la fel ca şi în Spania în 1978 şi, apoi, în România în
1991, Constituţia a fost elaborată după înlăturarea unui regim dictatorial,
în timp ce în Suedia, un regim constituţional din secolul al XlX-lea, care a
condus la o stabilitate politică şi la o prosperitate economică de excepţie,
a fost actualizat prin Constituţia din 1974.
23 De altfel, Constituţia Portugaliei, cu 298 de articole, este una dintre constituţiile
cele mai „voluminoase" nu numai din Europa, ci din întreaga lume.
24 Pe fond, în titlul consacrat apărării naţionale din Constituţia Portugaliei
sunt reglementate principiile apărării naţionale (este obligaţia statului
ca obiectiv garant al ordinii naţionale, integrităţii teritoriale, a libertăţilor
şi securităţii populaţiei contra tuturor agresiunilor şi ameninţărilor externe
în respectul ordinii constituţionale, a instituţiilor democratice şi a
242 Iorgovan
convenţiilor internaţionale), Consiliul Superior de Apărare Naţională (care

este prezidat de Preşedintele Republicii) regulile de organizare a armatei şi
obligaţiile cetăţenilor pentru apărarea patriei.
Este de observat că şi în Constituţia Portugaliei apare ca scop al 25
apărării naţionale şi, deci, ca misiune a forţelor armate, respectarea ordinii
constituţionale şi a instituţiilor democratice, idee preluată şi în textul
din Constituţia României la care ne referim.
III. Semnificaţia modificărilor din 2003. Analiza dreptului comparat, 26
necesităţile specifice din ţara noastră au condus la formula tehnică actuală,
anume includerea, în cadrul secţiunii ce are ca obiect serviciile publice
administrative, a două articole referitoare la două din aceste servicii,
esenţiale nu numai pentru statul de drept, ci şi pentru însăşi fiinţa statului,
apărarea naţională şi asigurarea ordinii publice.
Reglementarea aparte a statutului constituţional al armatei rezultă din 27
aceea că armata nu constituie, în filozofia Constituţiei, doar o componentă
majoră a administraţiei publice. Rolul esenţial al armatei în societate şi în
stat este definit în primul alineat al art. 118, care consacră principiul
subordonării armatei exclusiv voinţei poporului, pentru garantarea
suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale
a ţării şi a democraţiei constituţionale, respectiv pentru îndeplinirea
misiunilor ce rezultă din tratatele internaţionale.
Din coroborarea art. 118 cu art. (2) din Constituţie rezultă că nici un 28
organ reprezentativ nu poate pretinde armatei decât acţiuni care să
reprezinte garanţii pentru suveranitatea, independenţa şi unitatea statului,
pentru integritatea teritorială a ţării ori pentru democraţia constituţională.
Versiunea iniţială a textului consacrat forţelor armate a fost substanţial 29
modificată, prin Legea de revizuire a Constituţiei, fie prin completarea
unor alineate, fie prin reformularea lor [doar alin. (4) nu a suferit modificări],
pentru a se pune de acord terminologia din legislaţia română cu
terminologia din documentele NATO şi, totodată, pentru a se da expresie
constituţională angajamentelor României faţă de structurile NATO,
espectiv, pentru a se da expresie evoluţiilor care au intervenit în cadrul
orţelor armate, în contextul pregătirii României pentru integrarea în UE.
In aceste condiţii, era firesc şi necesar ca în Constituţia României să 30
se prevadă şi posibilitatea participării armatei române la apărarea colectivă
Iorgovan 243
în sistemele de alianţă militară, respectiv la acţiunile privind menţinerea

sau restabilirea păcii. De altfel, la data revizuirii Constituţiei, componente
ale forţelor armate române erau deja angajate în asemenea acţiuni, şi fără
modificarea textului Constituţiei se puteau ridica semne de întrebare
asupra constituţionalităţii actelor juridice care au stat la baza participării
trupelor române, la asemenea acţiuni în fosta Iugoslavie, Afganistan şi,
mai recent, în Irak.
31 IV. Regimul juridic al organizării armatei. Alineatul 2 al articolului
la care ne referim, în redactarea dată prin Legea de revizuire a Constituţiei,
conţine o enumerare a elementelor din „sfera forţelor armate" ce fac obiectul
de reglementare al legii organice, şi anume: a) structura sistemului naţional
de apărare; b) pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru
apărare; c) statutul cadrelor militare.
32 Dacă se face o comparaţie între redactarea dată prin Legea de revizuire
a Constituţiei şi redactarea iniţială din 1991 se constată că, prin Legea de
revizuire a Constituţiei, a fost înlăturată din text „organizarea armatei",
ca obiect al legii organice. Această înlăturare n-a fost întâmplătoare, la ea
s-a ajuns tocmai datorită dificultăţilor de ordin practic la care a condus
textul constituţional iniţial, dificultăţi care au impus modificări de ansamblu
prin Legea de revizuire a Constituţiei.
33 Este evident că problema organizării armatei, care presupune structuri
diverse aflate pe diferite eşaloane ierarhice, în mod obiectiv, nu poate
face obiectul numai a unei legi organice, a legii ca act adoptat de Parlament,
în general, fiind chestiuni care vizează organizarea armatei, ce sunt
reglementate prin hotărâri de Guvern sau, după caz, prin ordin al ministrului
apărării naţionale
34 Pe de altă parte, completarea sferei legilor organice în art. 73 şi cu
lit. f), care se referă la regimul stării de mobilizare totală sau parţială a
armatei şi a stării de război, a făcut inutilă menţinerea sintagmei
„organizarea armatei" şi în alin. (2) al art. 118.
35 Din modul de redactare a alin. (2), la care ne referim, rezultă că legiuitorul
constituant a avut în vedere elaborarea mai multor legi organice.
36 Alineatul 3 extinde regulile consacrate de primele două alineate şi la
celelalte componente ale forţelor armate cum ar fi serviciile de informaţii
ale statului, jandarmeria etc. în felul acesta, se reflectă la nivel constituţional
doctrina militară actuală, după care armata este doar o componentă a forţelor
244 Iorgovan
armate, şi anume componenta principală. Aşa se explică de ce art. 118 la

care ne referim, este consacrat forţelor armate şi nu numai armatei.
Forţele armate presupun o organizare specifică, un statut militar, 37
tocmai spre a putea realiza scopurile prevăzute de alin. (1), ceea ce con-
duce, logic, la organizarea de activităţi militare numai în sfera competenţei
unei autorităţi statale. Este principiul pe care-1 consacră expres alin. (3) al
art. 118. Această regulă este menţionată şi pentru activităţile paramilitare.
Consacrarea unui atare principiu printr-o normă prohibitivă („organi- 3 8
zarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale
este interzisă") relevă gravitatea şi importanţa problemei reglementate,
mai ales dacă avem în vedere că normele cuprinse în constituţii sunt, de
regulă, permisive. Logica internă a textului ne conduce la ideea după care
activităţile paramilitare fac parte din „sistemul naţional de apărare", de
unde necesitatea înfiinţării unei autorităţi statale care va desfăşura o
asemenea activitate (de ex, garda).
V. Regimul trupelor străine. în ceea ce priveşte alin. (5), se impune a 39
observa că legiuitorul constituant din 1991 a operat cu două ipoteze -
intrarea trupelor străine pe teritoriul ţării şi trecerea trupelor străine pe
teritoriul ţării -, deoarece se vizau două situaţii diferite. S-a considerat,
atunci, că era de la sine înţeles că, de fapt, operaţiunea fizică de trecere a
trupelor străine pe teritoriul ţării presupune şi intrarea acestora pe
teritoriu, chiar dacă nu orice intrare a trupelor străine pe teritoriul României
a fost făcută doar în ideea „tranzitării"; istoria ne-a demonstrat, în repetate
rânduri, că unele trupe străine au intrat ca să rămână. Textul a dat naştere
la discuţii, la interpretări, motiv pentru care în noua redactare se face
referire şi la staţionare şi la desfăşurare de operaţiuni.
Din modul în care este redactat acest alineat se deduce că nu se 40
adoptă o lege-cadru pentru a consacra „catalogul" condiţiilor intrării,
trecerii etc. de trupe străine, şi că este necesară o lege pentru a fixa atari
condiţii de fiecare dată când se va pune o astfel de problemă. Deşi nu se
face o atare precizare, vom trage concluzia că suntem în prezenţa tot a
unei legi organice. Este de precizat, faţă de noua redactare a alin. (1), că la
o asemenea lege se va recurge dacă nu există un tratat internaţional.
Mai menţionăm că principiul consacrat de alin. (5) reprezintă o reiterare 41
a rin
P cipiului similar consacrat de art. 123 din Constituţia din 1923 („Nici o
trupă armată străină nu poate fi admisă în serviciul statului, nici nu poate
m t r as a u
^ece pe teritoriul României, decât în puterea unei anume legi").
Iorgovan 245
Art. 119 «
Consiliul Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi
Suprem coordonează unitar activităţile care privesc apărarea
de Apărare ţării şi securitatea naţională, participarea la
a Ţării menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la
acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.
Comentariu
I. Geneză şi evoluţia reglementării. Consacrarea constituţională a unui

organism cu rolul de a coordona activităţile, serviciile şi structurile naţionale
cu misiuni în domeniul apărării şi securităţii naţionale reprezintă, se poate
spune, o preocupare constantă a legiuitorilor din epoca modernă, iar în unele
ţări, între care şi România, şi a legiuitorilor constituanţi. într-adevăr, o dispoziţie
de acest gen a existat şi în Constituţia României din 1923, este vorba de
art. 122 care prevedea: „Se va înfiinţa un Consiliu Superior de Apărare a Ţării
care se va îngrij i, în mod permanent, de măsurile necesare pentru apărarea ţării."
După Revoluţia din Decembrie 1989, Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării a fost înfiinţat prin Legea nr. 39/19902), fiind constituit din Preşedintele
României, care a fost desemnat şi Preşedinte al acestui organism, din
primul-ministru, care a fost desemnat vicepreşedinte al Consiliului, dintr-un
număr de miniştri (ministrul industriei şi comerţului, ministrul apărării
naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe), secretarul de
stat şi Şef al Marelui Stat Major, Şeful departamentului de analiză politică
al Preşedinţiei României, directorul Serviciului de Infomaţii Externe şi
3)
directorul Serviciului Român de Informaţii .
Desemnarea, prin lege, a Preşedintelui României, ca Preşedinte al CSAT,
ca şi reacţiile liderilor din opoziţia parlamentară din Parlamentul format după
alegerile din mai 1990, care a funcţionat şi ca Adunare Constituantă (au
"Art. 119 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 58 din Legea
nr. 429/2003.
2
> Publicată în M. Of. nr. 142/13.12.1990.
3
» Publicată în M. Of. nr. 142/13.12.1990, a fost abrogată prin Legea nr. 415/2002
privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în
M. Of. nr. 494/10.07.2002.
246 Iorgovan
existat reacţii de respingere a acestui organism, în principal, pe ideea că se

conferă prea multe atribuţii Preşedintelui Republicii care, prin intermediul
acestui organism, poate controla forţele armate care ţin de Guvern, prin
Ministerul Apărării sau Ministerul de Interne), a determinat o atitudine
prudentă a Comisiei de elaborare a Proiectului de Constituţie. Aşa se explică
de ce, în faza Tezelor la Proiectul de Constituţie, Comisia s-a limitat doar la
teza consacrată atribuţiilor Parlamentului României în Camerele reunite, şi
anume „controlează activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării",
iar la teza consacrată Preşedintelui României s-a inclus şi atribuţia
„prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării", teză care a fost aprobată,
nu fără discuţii, în Adunarea Constituantă.
Dacă, în ceea ce priveşte teza referitoare la controlul parlamentar, cu toate
discuţiile purtate în Adunarea Constituantă'', aceasta a fost aprobată fără să
se supună la vot vreun amendament semnificativ, care presupunea eliminarea
acestei atribuţii din sfera atribuţiilor Parlamentului României, în ceea ce priveşte
teza cu privire la prezidarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de către
Preşedintele României, în Adunarea Constituantă, s-a formulat un amendament
cu următoarea redactare: „Armata este subordonată Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, iar acesta Guvernului"2).
In procesul de elaborare a Proiectului, de vreme ce s-a optat ca
problemele referitoare la forţele armate să fie cuprinse în secţiunea
consacrată administraţiei publice centrale, pe ideea că armata realizează
un serviciu public naţional dirijat de Ministerul Apărării Naţionale s-a
impus, în mod logic, şi teza după care tot în acea secţiune să fie cuprins
un articol consacrat Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, text care a fost
acceptat, în final, ca text de Constituţie, prin votul Adunării Constituante.
La textul Proiectului (era art. 117), printr-un amendament al unui deputat
s-a propus completarea cu următoarea teză: „activitatea Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării este subordonată Parlamentului"3', amendament care,
in final, supus la vot a întrunit 16 voturi pentru. 4) .
^Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia
Monitorul Oficial, p. 479-484; Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituţiei,
Ed. Vatra Românească, Tg. Mureş, 1998, p. 221-225
I M. Of. Partea a Ii-a nr. 11/19.04.1991.
Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op.cit.,
P- °78, poziţia 835.
Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op.cit, p.773.
Iorgovan 247
7 Aceste amendamente şi discuţiile generale din Adunarea Constituantă

scot în evidenţă atitudinile de rezervă şi chiar de respingere a legăturii
dintre Preşedintele României şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ale
parlamentarilor partidelor de opoziţie care insistau asupra accentuării
legăturilor acestui organism cu Parlamentul.
8 în condiţiile concrete ale adoptării Constituţiei şi după experienţa a
peste jumătate de secol de regimuri autoritare de la dreapta la stânga,
asemenea reacţii trebuie privite ca fiind fireşti, dincolo de atitudinile
politicianiste legate de personalitatea politică care îndeplinea, în perioada
Adunării Constituante, funcţia de Preşedinte al României.
9 La o analiză ştiinţifică, însă, prin raportarea la constantele din dreptul
public şi la soluţiile din dreptul comparat, nu este de conceput ca Şeful
Statului, de vreme ce este şi comandantul suprem al armatei, să nu fie şi
persoana care prezidează Consiliul Superior de Apărare a Ţării, în ipoteza
în care un asemenea organism este consacrat legislativ sau constituţional.
10 II. Semnificaţia modificărilor din 2003. Faţă de obiectivele politice
fundamentale la care Proiectul de Constituţie trebuia să dea răspuns, în
sfera atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării s-a reţinut doar
ideea organizării şi, respectiv, a coordonării, în mod unitar, a activităţilor
care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională.
11 Din modul în care a fost reglementat acest organism şi avându-se în
vedere coroborarea art. 118 cu articolul care consacra dreptul
Parlamentului, în şedinţe comune, de a examina rapoartele CSAT, respectiv
cu textele prin care se preciza că înfiinţarea Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării se realizează prin lege organică, în primul comentariu al Constituţiei
s-a exprimat părerea că este vorba de o autoritate a administraţiei publice,
că suntem în prezenţa unei autorităţi publice centrale, autonomă faţă de
Guvern, prezidată de Preşedintele României şi supusă expres controlului
Parlamentului.
12 Este în afară de orice îndoială că, odată ce prin Legea de revizuire a
Constituţiei nu s-au schimbat raporturile dintre Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării şi Preşedintele României, pe de o parte, dintre Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării şi Parlament, pe de altă parte, şi nici locul în
structura Constituţiei unde este plasat acest organism, teza cu privire la
natura sa juridică îşi menţine valabilitatea, aşa încât, comentariile în sensul
că acest organism ar reprezenta un Guvern paralel, sunt lipsite de temei.
248 Iorgovan
Legea de revizuire a Constituţiei măreşte, în schimb, sfera atribuţiilor, 13

fără a depăşi domeniul, motiv pentru care nu s-a simţit nevoia schimbării
denumirii acestui organism, iar această lărgire a atribuţiilor Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării apare din necesităţi de corelare a art. 119 cu
art. 118, pe aceleaşi raţiuni ce vizează intrarea României în blocul Nord-Atlan-
tic, respectiv regândirea mecanismelor forţelor armate, în contextul integrării
României în UE. In acest sens, în mod logic, Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării, ca organism specializat al administraţiei publice supus expres controlului
parlamentar, nu se putea limita numai la coordonarea activităţilor care se
referă la securitatea ţării şi la apărarea naţională. Tot acest organism urmează
să coordoneze unitar participarea forţelor armate române, a componentelor
acestora la menţinerea securităţii internaţionale, la apărarea în sisteme de
alianţă militară, la acţiuni de menţinere sau restabilire a păcii.
III. Regimul legal actual. Organizarea actuală a Consiliului Suprem 14

de Apărare a Ţării este realizată prin Legea nr. 415/2002'', iar în compunerea
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pe lângă miniştrii menţionaţi în
Legea din 1991, au mai fost introduşi ministrul justiţiei, ministrul finanţelor
publice şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională.
Menţionăm că organisme similare există şi în alte Constituţii ale ţărilor 15
europene. La exemplul deja citat al Portugaliei, unde este înfiinţat Consiliul
Superior al Apărării Naţionale, amintim şi Constituţia Ungariei care
consacră Consiliul de Apărare Naţională.
Secţiunea a 2-a. Administraţia publică locală
2
Art. 120 >
Principii (i) Administraţia publică din unităţile administra-
tiv-teritoriale se întemeiază pe principiile descen-
tralizării, autonomiei locale şi deconcentrării
serviciilor publice.
''Publicată în M. Of. nr. 494/10.07.2002.

" Art. 120 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 59 din Legea
nr. 429/2003.
Iorgovan 249
(2) în unităţile administrativ-teritoriale în care

cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o
pondere semnificativă se asigură folosirea limbii
minorităţii naţionale respective în scris şi oral în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale
şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile
prevăzute de legea organică.
Comentariu
I. Noţiuni şi drept comparat. Constituţiile contemporane se deosebesc

foarte mult în ceea ce priveşte „spaţiul" acordat problemei administraţiilor
locale. Dacă unele se rezumă la inserarea unei norme de trimitere (de
exemplu, art. 72 din Constituţia Franţei, aceasta a fost şi concepţia
promovată de Constituţia României din 1923, care conţinea, cu privire la
„Instituţiile judeţene şi comunale" un singur articol, art. 108, este adevărat
însă, redactat ca un capitol distinct al Titlului III - „Despre puterile
statului"), altele cuprind titluri întregi (de de exemplu Titlul VIII din
Constituţia Spaniei; Titlul V din Constituţia Italiei; Titulul VIII din
Constituţia Portugaliei).
Astfel, Titlul VIII din Constituţia Spaniei, art. 137-158, este mai departe
structurat pe 3 capitole: Cap. 1 - „Principii generale"; Cap. 2 -
„Administraţia locală"; Cap. 3 - Comunităţile autonome. Ponderea cea
mai mare o are capitolul consacrat comunităţilor autonome, unde întâlnim
texte de mare detaliu, cum este art. 148 care enumera materiile, (22 la
număr), în care îşi pot asuma competenţe comunităţile autonome. In
art. 149 sunt enumerate materiile în care statul are competenţe exclusive,
în număr de 32.
Aceste aspecte nu sunt întâmplătoare în Constituţia Spaniei pentru
că legiuitorul constituant spaniol din 1978 a simţit nevoia unei dezvoltări
în Constituţie a problemelor ce vizează „organizarea teritorială a statului",
cum este denumirea Titlului VIII la care ne referim, tocmai pentru a evita o
formulă de organizare federativă, avându-se în vedere cunoscutele reacţii
ale bascilor şi ale catalanilor.
Aceste dezvoltări din Titlul VIII au fost menţinute tocmai pentru a demonstra
că prin Constituţie se urmăreşte „fundamentarea unităţii indisolubile a naţiunii
250 Iorgovan
spaniole, patrie comună şi indivizibilă a tuturor spaniolilor", cum se menţionează

în art. 2, unde se adaugă că prin Constituţie se recunosc şi se garantează
dreptul la autonomie a naţionalităţilor şi regiunilor care compun Spania, şi la
solidaritate între ele.
Nu este locul într-o carte consacrată comentării Constituţiei României 5
să ne oprim la o analiză adâncită asupra fenomenului Comunităţilor
autonome din Spania, dar autorii acestei lucrări pot confirma că din
discuţiile cu redactori ai Proiectului Spaniol de Constituţie a reieşit că în
intenţia Constituţiei nu a fost organizarea teritoriului Spaniei în integralitate
în comunităţi autonome, ci reglementarea acestei instituţii, ca, prin lege,
să se organizeze numai în anumite zone, asemenea „comunităţi autonome".
Dovadă în acest sens este şi modul în care a fost reglementată desemnarea
senatorilor, Senatul fiind cameră de reprezentare teritorială. Astfel, după
cum rezultă din art. 69 al Constituţiei Spaniei, regula o reprezintă
desemnarea Senatorilor la nivel provinciilor şi excepţia o reprezintă
desemnarea senatorilor la nivelul comunităţilor autonome. Când, după
adoptarea Constituţiei, s-a discutat în Parlamentul Spaniei legea de
înfiinţare a comunităţilor autonome a rezultat ceea ce redactorii Constituţiei
nu au preconizat. întregul teritoriu al Spaniei s-a organizat în comunităţi
autonome, 17 la număr, transformând Spania, practic, într-o c vasifederaţie,
de unde problemele delicate în ceea ce priveşte alegerea senatorilor.
Probleme de aceeaşi natură a avut de rezolvat şi legiuitorul 6
constituant italian din 1947, mai ales pe fondul reacţiilor din diferite zone
ale Italiei, cu privire la implicarea Italiei în cel de-al doilea război mondial.
în acest sens, chiar denumirea Titlului V - „Regiunile, provinciile şi 7
comunele", sugerează o organizare pe două nivele intermediare, lăsând
să se înţeleagă că la al doilea nivel vor fi largi competenţe, inclusiv cu
caracter normativ.
De altfel, în art. 117 sunt enumerate materiile în care, în limitele g
principiilor fundamentale, reglementate prin legile statului, regiunile pot
adopta norme legislative care, însă, nu pot fi în contradicţie cu interesul
naţional şi nici cu interesul altor regiuni.
In plus, în art. 116 se menţionează că prin statutele speciale adoptate, se 9
atribuie forme particulare de autonomie Siciliei, Sardiniei etc.
Cu toate aceste precauţii ale legiuitorului constituant italian din 1947, jQ
nu s-a putut evita constituirea unei formaţiuni politice care promovează
Iorgovan 251
ideea independenţei Nordului sub denumirea de Padania, să nu mai vorbim

de curentele secesioniste din Sicilia sau Sardinia.
11 Existenţa acestor curente politice nu schimbă, însă, sistemul constituţional
italian, Italia fiind un stat unitar cu o organizare administrativ-teritorială
specifică, reglementare care a ţinut seama de zbuciumata istorie de constituire
a statului italian şi de particularităţile geografice.
12 II. Semnificaţia reglementării din 1991. Legiuitorul nostru
constituant din 1991 s-a oprit la o formulă intermediară, reţinând în
Secţiunea a 2-a - „Administraţia publică locală" - a Cap. V - „Administraţia
publică" - din Titlul III - „Autorităţile publice", numai un număr de patru
articole, strict necesare pentru a reflecta autorităţile comunale, orăşeneşti
şi judeţene, respectiv autorităţile statale la nivelul judeţelor şi, bineînţeles,
principiile care stau la baza raporturilor dintre aceste autorităţi. Această
concepţie are în vedere evoluţiile extrem de rapide în domeniul autonomiei
locale, pe măsura dezvoltării economice şi sociale a comunităţilor locale,
care nu poate fi decât conformă legii.
13 Această concepţie reprezintă o îndepărtare de „spiritul tradiţional"
pentru că, în Constituţia României din 1923, problema administraţiei publice
locale era expediată într-un singur articol (art. 108), cum s-a arătat, în
redactarea: „Instituţiunile judeţene şi comunale sunt regulate de legi.
Aceste legi vor avea de bază descentralizarea administrativă. Membrii
Consiliilor judeţene şi consiliilor comunale sunt aleşi de către cetăţenii
români prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu şi cu
reprezentarea minorităţii, după formele prevăzute de lege. La aceştia se
vor putea adâoga prin lege şi membri de drept şi membri cooptaţi. Intre
membrii cooptaţi pot fi şi femei majore."
14 In redactarea din 1991, art. 120 la care ne referim, scotea în evidenţă
cele două principii de ordin constituţional, ale administraţiei publice din
unităţile administrativ-teritoriale, şi anume: principiul autonomiei locale
şi principiul descentralizării serviciilor publice. Textul constituţional
pleca de la ideea că aceste principii se vor regăsi atât în activitatea fiecărei
autorităţi comunale, orăşeneşti sau judeţene, cât şi în raporturile dintre
autorităţile comunale (orăşeneşti) şi cele judeţene.
15 III. Semnificaţia modificărilor din 2003. Prin Legea de revizuire a
Constituţiei s-a adăugat la cele două principii ale textului din 1991 şi
252 Iorgovan
principiul deconcentrării serviciilor publice. Această completare era

necesară pentru că administraţia publică locală, de vreme ce se realizează
la nivel judeţean şi la nivelul localităţilor, presupune, la rândul său, o
aşezare în teritoriu a organismelor specializate, deci o deconcentrare spre
localităţi a serviciilor, care, în prezent, funcţionează numai în "capitala"
judeţului, respectiv în cadrul localităţilor spre cartiere sau, după caz, spre
sate. Acest principiu trebuia, aşadar, înscris expres în textul Constituţiei.
De altfel, aşa cum s-a arătat în comentariul din 1992 al Constituţiei, principiul
descentralizării serviciilor publice includea şi sensul deconcentrării, dar
înscrierea expresă a principiului deconcentrării înlătură orice dubiu.
Este de subliniat că prin sintagma „administraţia publică" se jg
desemnează activitatea pe care o desfăşoară autorităţile create pe baza
principiului autonomiei locale. Nu trebuie, deci, confundată ideea de
administraţie publică locală, care vizează atât comuna (oraşul), cât şi judeţul,
cu ideea de consiliul local, care, în virtutea convenţiei terminologice inserate
la articolul următor, evocă numai autorităţile comunale şi orăşeneşti.
De asemenea, se impune a releva că principiul autonomiei locale stă la 17
baza raporturilor şi dintre autorităţile comunale şi orăşeneşti sau, după
caz, judeţene, desemnate în mod democratic de către cetăţeni (prin vot),
pe de o parte, şi autorităţile statale (guvernamentale sau departamentale)
„implantate" în teritoriu, pe de altă parte.
IV. Folosirea limbii materne. Legea de revizuire a Constituţiei a mai 18
completat textul iniţial din 1991 şi cu un nou alineat, consacrat folosirii, în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale, a limbii materne,
ndicându-se la nivel de normă constituţională un principiu din Legea
nr. 215/2001, Legea administraţiei publice locale: „în comunele sau oraşele
în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de
peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoţtintâ
publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respec-
tive." [art. 40 alin. (7)].
Noua reglementare constituţională, potrivit standardelor europene, 19
admite dreptul cetăţenilor români care aparţin unei minorităţi naţionale,
care are în unitatea administrativ-teritorială respectivă o pondere
semnificativă, de a folosi, în scris sau oral, în relaţiile cu autorităţile locale,
wiba maternă. Legea administraţiei publice locale va veni cu detalii atât
Iorgovan 253
în legătură cu semnificaţia expresiei „pondere semnificativă", cât şi cu

privire la aspectele de ordin procedural, la condiţii, la efecte şi sancţiuni.
20 Este de la sine înţeles că exercitarea acestui drept nu poate fi realizat decât
în consonanţă cu drepturile cetăţenilor care nu vorbesc limba acelei minorităţi,
dar trebuie să cunoască actele şi faptele administraţiei, respectiv, cu observarea
principiului constituţional referitor la limba oficială a statului român.
Art. 121
Autorităţi (l) Autorităţile administraţiei publice, prin care se
comunale realizează autonomia locală în comune şi în oraşe,
şi orăşeneşti sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în
condiţiile legii.
(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în
condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome
şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
(3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot
constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale
ale municipiilor.
Comentariu
1 I. Semnificaţia alineatului 1. Primul alineat al art. 121 arată că

autonomia locală în comune şi oraşe se realizează prin două autorităţi,
consiliul local şi, respectiv, primarul, ambele alese în condiţiile legii. De
asemenea, textul scoate în evidenţă că aceste autorităţi, desemnate, prin
vot, de comunitatea locală, sunt şi autorităţile care realizează administraţia
publică. în felul acesta legiuitorul nostru constituant consacră dubla natură
a autorităţii comunale şi orăşeneşti alese, ceea ce reflectă dubla natură a
comunei şi oraşului: colectivitatea şi unitatea administraţiv-teritorială; în
acest sens, comuna şi oraşul reprezintă în principal o colectivitate locală,
în mod secundar, ele constituie şi o circumscripţie teritorială pentru
gestionarea anumitor servicii de stat. Acest dublu caracter se va regăsi în
dubla serie de atribuţii ale primarului, aşa cum se exprimă, între alţii,
profesorul francez Jean Rivero.
254 Iorgovan
Este de menţionat că, în legislaţia şi doctrina din multe ţări occidentale, 2

noţiunea de comună este folosită pentru a desemna atât comuna rurală,
cât şi oraşul (comuna urbană), terminologie cu care s-a operat şi la noi în
perioada interbelică.
în Constituţia României din 1991, corespunzător împărţirii admi- 3
nistrativ-teritoriale a ţării [art. 3 alin. (3)], s-a consacrat distincţia dintre
comună, ca localitate rurală şi oraş, ca denumire generică pentru localităţile
urbane.
Formularea din alin. (1) la care ne referim este foarte elastică şi ea 4
permite mai multe combinaţii legislative, în funcţie de ceea ce se va consi-
dera a fi soluţia mai potrivită la un moment sau altul. Este cert că prin lege
nu se poate desfiinţa una dintre cele două autorităţi, legea respectivă ar fi
neconstituţională, dar se pot imagina diferite formule de alegere.
Nu se poate ca printr-o lege să se stabilească altă modalitate de 5
desemnare (adică de învestire) a unei persoane cu calitatea de consilier,
respectiv cu calitatea de primar, decât prin alegeri, dar modalităţile de
alegere în sensul sistemului de scrutin, de organizare a circumscripţiilor
etc. rămân la latitudinea şi la înţelepciunea legiuitorului organic, pentru că
această materie intră sub incidenţa art. 73 alin. (3) lit. a), fiind vorba de o
dimensiune a sistemului electoral, mai exact de un subsistem al acestuia,
alegerile locale.
Textul Constituţiei îngăduie, astfel, ca alegerea primarului să se facă 5
separat de alegerea consilierilor, şi acesta să nu aibă iniţial calitatea de
consilier, cum este sistemul reglementat la ora actuală, dar textul
Constituţiei îngăduie şi varianta ca alegerea primarului să se facă pe lista
consilierilor, cum, după părerea noastră, tot constituţională este şi for-
mula după care consiliul local ales alege, mai departe, primarul.
II. Semnificaţia alin. (2). în alin. (2) al articolului la care ne referim se 7
precizează regula după care atât consiliile locale, cât şi primarii funcţionează
ca autorităţi administrativ autonome, în condiţiile legii. Rezultă că
autorităţile comunale şi orăşeneşti, în virtutea principiului autonomiei
|ocale, nu se află într-un raport de subordonare faţă de vreo autoritate
judeţeană sau centrală. Raportându-ne concret la textele următoare din
Constituţie, vom reţine, că între consiliul local, respectiv primar, pe de o
Parte, şi consiliul judeţean, pe de altă parte, nu este un raport de
Iorgovan 255
subordonare, precum şi nici între consiliul local, respectiv primar, pe de o

parte, şi prefect, minister sau Guvern, pe de altă parte.
8 Cu toate că, din logica internă a art. 121 ca şi din coroborarea acestui
articol cu cel consacrat prefectului, rezultă că prefectul nu este o autoritate
supraordonată faţă de consiliul local sau faţă de primar, prin Legea de
revizuire a Constituţiei s-a simţit nevoia unei precizări exprese în acest
sens, în articolul consacrat prefectului, text inutil în opinia noastră, aceasta
deoarece relaţia de subordonare implică pentru organul ierarhic superior
următoarele drepturi faţă de organul subordonat: a) de a-i organiza
activitatea; b) de a-i da îndrumări obligatorii (dreptul de instrucţiune);
c) de a exercita controlul general asupra activităţii sale (asupra tuturor
aspectelor acestei activităţi - economice, financiare, juridice,
organizatorice, culturale etc); d) de a-i anula actele şi chiar de a se substitui
în emiterea unui act; e) de a aplica sancţiuni administrative-disciplinare.
9 Este de la sine înţeles că, în virtutea autonomiei locale, aceste elemente
nu se pot regăsi în raporturile dintre consiliul local, respectiv primar, pe
de o parte, şi oricare altă autoritate locală sau centrală, pe de altă parte,
ceea ce nu exclude însă, tot în baza textelor Constituţiei, exercitarea de
către consiliul judeţean a prerogativelor sale de autoritate coordonatoare,
precum şi de către prefect a dreptului său de control al legalităţii sau de
către Guvern a sarcinii sale de conducător general al administraţiei publice,
prevăzută de art. 102 alin. (1) din Constituţie.
10 De asemenea, se impune a remarca că principiul autonomiei în activitatea
consiliului local şi, respectiv, a primarului presupune şi stabilirea raportului
dintre aceste autorităţi, astfel încât funcţionalităţile lor să fie compatibile,
însuşi textul constituţional în discuţie introduce precizarea „în condiţiile
legii" în ceea ce priveşte funcţionarea consiliilor locale şi a primarilor ca
autorităţi administrative autonome. în acest sens, art. 5 din Legea
administraţiei publice locale, chiar în primul alineat, precizează următoarele:
„Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală
în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii,
ca autorităţi executive...".
11 III. Semnificaţia alin. (3). în fine, alin. (3) al articolului pe care îl

comentăm consacră noţiunea de subdiviziune administrativ-teritoriala
pentru municipii care, potrivit art. 3 alin. (3) din Constituţie, fac parte din
categoria oraşelor. Textul admite, astfel, posibilitatea constituirii acestor
subdiviziuni, iar la nivelul lor, a consiliilor locale şi, respectiv, a primarilor.
256 Iorgovan
Se subînţelege că, în virtutea regulilor prevăzute de alin. (2), legea va 12

stabili şi raporturile dintre consiliile locale şi primarii de la nivelul
subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, pe de o parte, şi
consiliul local, respectiv primarul, de la nivelul municipiului în ansamblul
său, pe de altă parte. Este rezolvată aici problema marilor aglomerări ur-
bane, dar şi problema organizării unor subdiviziuni administrativ-teritoriale
rurale ale municipiilor (comunelor suburbane).
Până la ora actuală o asemenea organizare este cunoscută numai la 13
nivelul Municipilui Bucureşti, capitala ţării, dar trebuie spus că textul
Constituţiei nu a vizat numai Municipilui Bucureşti, ci şi celelalte mari
oraşe ale ţării: Braşov, Cluj, Iaşi, Timişoara, etc. unde nu s-a pus problema
organizării de sectoare cu consilii sau primari de sector, probabil şi datorită
constantelor dispute de la nivelul capitalei, mai ales atunci când primarul
general are o coloratură politică, iar unul sau mai mulţi primari de sector
au altă coloratură politică.
Din perspectiva textului Constituţiei, suntem de părere, tocmai pentru \4
a evita asemenea dispute care se răsfrâng, în final, asupra cetăţenilor, că
se impune reglementarea administraţiei publice locale la nivelul capitalei
în mod distinct faţă de restul municipiilor ţării, necesitatea adoptării unei
legi speciale pentru constituirea şi funcţionarea acestei administraţii lo-
cale, aşa cum a existat în perioada interbelică.
Menţionăm, în finalul acestor comentarii, că articolul la care ne referim 15
nu a suferit nici o modificare prin Legea de revizuire a Constituţiei.
Art. 122
Consiliul (1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei
judeţean publice pentru coordonarea activităţii consiliilor
comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în
condiţiile legii.
Iorgovan 257
Comentariu
I. Noţiuni şi drept comparat. Sistemul organizării administrative a

teritoriului are o influenţă hotărâtoare nu numai asupra conţinutului
autonomiei locale, dar şi asupra locului şi rolului autorităţilor la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale intermediare. Considerând comuna şi
oraşul ca fiind unităţi de bază şi Guvernul ca fiind „şeful administraţiei
publice", vom putea spune că există două mari sisteme de organizare
administrativă a teritoriului, după cum între unitatea de bază (implicit
autorităţile administraţiei publice de la nivelul acesteia) şi Guvern există o
unitate intermediară (sistemul departamental) sau două unităţi
administrativ-teritoriale intermediare (sistemul regional).
De regulă, specialiştii în dreptul public susţin că în sistemul regional
gradul de extensie al autonomiei locale este mai mare, avându-se în vedere că
la nivel regional este constituit un veritabil legislativ local. Terminologia este
convenţională. Nu trebuie înţeles că în toate ţările, indiferent dacă au o „verigă"
sau două intermediare, întâlnim denumirea de „departament" sau de „regiune",
în Constituţia Spaniei, de pildă, se utilizează noţiunea de „comunitate
autonomă" şi nu cea de „regiune", cum s-a arătat, iar alte constituţii, de
exemplu Constituţia Portugaliei, operează atât cu sintagma „regiune
autonomă", cât şi cu sintagma „regiune administrativă". Cât priveşte unitatea
imediat următoare comunei reţinem că unele Constituţii (de exemplu Constituţia
Italiei, Belgiei etc.) o evocă prin termenul de „provincie".
Interesant este de semnalat că noţiunea de „provincie", istoric vorbind,
evoca cea mai mare unitate administrativ-teritorială, judeţul fiind unitatea
de grad departamental. în baza Constituţiei României din 1923 s-a instituit,
prin Legea de unificare administrativă din 1925 un sistem departamental
(judeţean), deoarece plasa nu reprezenta o unitate administrativ-teritorială
(intermediară între comună şi judeţ), ci un element de deconcentrare a
administraţiei publice judeţene, mai exact a anumitor servicii publice. în
fruntea plăşilor era un prim-pretor, care îl reprezenta pe prefect şi funcţiona
sub ordinele acestuia, ca ofiţer de poliţie administrativă, respectiv de
supraveghere, tutelă şi control în ceea ce priveşte administraţia rurală.
Acest sistem a fost menţinut până la Constituţia din 1938, când se creează
ţinuturile ca unităţi administrative superioare judeţelor, care au avut ca
efect înlăturarea oricărei autonomii locale, la fel ca şi regiunile din perioada
258 Iorgovan
Capitolul V. Administraţia publică „- Art. 122
anilor 1950-1968.Toate aceste experienţe din regimurile politice anterioare

nu au nimic comun cu filozofia dezvoltării regionale, cu filozofia
Euroregiunilor din perioada actuală
II. Regimul coordonării. Având în vedere tradiţia noastră în
administraţia locală, dominată de tutela administrativă, chiar şi în cele mai
liberale perioade, pe de o parte, precum şi concepţiile generale actuale din
statele democratice referitoare la departamente sau regiuni, pe de altă
parte, legiuitorul constituant din 1991, a pus accent pe autonomia
comunelor şi oraşelor, rezervând autorităţii judeţene alese doar un rol
coordonator.
Fidel acestei concepţii, legiuitorul constituant precizează în art. 122 că
obiectul coordonării consiliilor comunale orăşeneşti de către consiliul
judeţean este realizarea serviciilor publice de interes judeţean. Totodată,
textul conţine calificarea expresă a consiliului judeţean ca autoritate a
administraţiei publice. La fel ca şi consiliul local, consiliul judeţean are o
dublă natură: a) autoritate a autonomiei judeţene; b) autoritate a
administraţiei publice locale.
Rezultă că, dincolo de semnificaţiile politice sau de fundamentele
ideologice invocate, comparând ceea ce a fost la noi, inclusiv în baza legii
din 1929, cu ceea ce presupune autonomia locală, se poate spune că în
România practic nu a existat niciodată o veritabilă autonomie locală şi că,
pentru prima oară în istoria modernă a ţării noastre, principiul autonomiei
locale a fost consacrat de actuala Constituţie.
Modul în care este redactat alin. (2) al art. 122 îi permite, în timp, o
aplicare elastică, în funcţie de complexitatea factorilor economici, sociali,
politici, culturali, geografici, etnografici etc. raportaţi la ceea ce se va
estima a fi bine pentru poporul român şi statul român, într-o perioadă
istorică sau alta. Astfel, în baza textului constituţional, se pot face alegeri
directe pentru consiliul judeţean sau alegeri indirecte, se pot institui unul
sau mai multe organe permanente cu rol executiv sau nu. După acest text
pare a fi doar autoritate, la nivel judeţean, de ordin constituţional, numai
consiliul judeţean. Avem în vedere, desigur, autorităţile publice ale
autonomiei locale, pentru că tot la nivel judeţean este reglementată şi
funcţia de prefect, autoritate, însă, cu caracter statal, prefectul fiind
reprezentantul Guvernului în judeţ.
Iorgovan 259
8 Din coroborarea art. 122, la care ne referim, cu art. 123 alin. (4), aşa cum
a fost modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei, rezultă că şi
preşedintele consiliului judeţean este o autoritate de ordin constituţional.
Art. 123
Prefectul (1) l) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi
în municipiul Bucureşti.
(2) 2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan
local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
( 3 ) 3 ) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege
organică.
(4) 4) între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari,
precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de
altă parte, nu există raporturi de subordonare.
(5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui
local sau al primarului, în cazul în care consideră
actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
Comentariu
1 I. Fundamentarea instituţiei. Autonomia locală, mai ales într-un stat

unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Aceste limite sunt
inerente, unele având o determinare economică obiectivă, altele fiind deter-
minate de considerente politice. Este de neconceput într-un stat de drepi
11
Alin. (1) al art. 123 este reprodus astfel cum a fost modificat prir
2)
Alin. (2) al art. 123 este reprodus astfel cum a fost modificat prir
3)
Alin. (3) al art. 123 este reprodus astfel cum a fost modificat prii
4
» Alin. (4) al art. 123 a fost introdus prin art. I, pct. 60 din Legea nr. 429/2003
260 Iorgovan
să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a justiţiei pe

motiv de autonomie locală. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în
cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale însuşi fiind
unul din acestea. De aici legătura organică care trebuie să existe între
autonomia locală şi lege, dintre interesele locale (comunale, orăşeneşti,
judeţene) şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se explică de ce în
toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale cu gradul
cel mai mare de extensie, există un reprezentant al statului, mai exact al
executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către
autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor autonome.
După sistemul francez, tradiţional, acest rol la noi 1-a avut prefectul.
Este de menţionat că în Franţa prefectul, până la reforma din 1982, nu 2
era numai reprezentant al Guvernului, dar şi autoritate executivă a
consiliului departamental, situaţie care a caracterizat şi regimul prefectului
din ţara noastră în perioada interbelică, deşi la un moment dat s-au
constituit doi prefecţi, unul politic, ales, care avea rol de executiv pentru
consiliul judeţean şi unul administrativ, numit, care reprezenta Guvernul.
II. Sarcinile prefectului. Potrivit art. 123, prefectul este reprezentantul 3
Guvernului la nivel judeţean. Instituţia prefectului se distinge prin
următoarele calităţi: 1) reprezentant al Guvernului; 2) şef al serviciilor
statului din judeţ (municipiul Bucureşti); 3) autoritate de tutelă
administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile
administraţiei publice locale.
Ca reprezentant al Guvernului, prefectul poate fi supus Jocului poli- 4
tic", iar funcţia sa poate avea caracter politic, dar nimic nu opreşte ca, prin
lege, prefectul să fie inclus şi în sfera funcţionarilor publici, aşa cum de
altfel s-a realizat şi prin Legea nr. 161 /2003, lege prin care s-a modificat şi
anexa la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. în această
optică, prefectul este inclus în categoria înalţilor funcţionari publici.
Cât priveşte calitatea sa de şef al serviciilor publice statale, trebuie să 5
reţinem că textul nu face distincţie între serviciile publice exterioare ale
ministerelor şi serviciile publice exterioare ale autorităţilor centrale de
specialitate.
Până unde se întinde puterea prefectului într-un caz şi în celălalt caz 6
Şi, deci, care este semnificaţia cuvântului „conduce" din alin. (2) se va
Iorgovan 261
stabili prin lege şi ordonanţe, deoarece alin. (2) precizează că atribuţiile

prefectului se stabilesc „potrivit legii".
7 Aşa cum s-a menţionat deja, Legea de revizuire a Constituţiei a
introdus un nou alineat, devenit alin. (4), care consacră expres inexistenţa
raportului de subordonare între prefect şi autorităţile care realizează
autonomia locală, tocmai pentru a elimina orice dubiu.
8 Dincolo de acest aspect, textul vine cu un element de noutate faţă de
reglementările anterioare ale Constituţiei, anume face referire expresă la
preşedinţii consiliilor judeţene.
9 Sub acest aspect, alin. (4) al art. 123 ne apare ca o dezvoltare a alin. (2)
al art. 122, ridicând la rang de noţiune constituţională funcţia de preşedinte
al consiliului judeţean, ceea ce înseamnă că o şi consacră ca o autoritate
publică distinctă, cel puţin în raporturile cu prefectul.
10 Din modul în care a fost redactat alin. (4) al art. 123 se desprinde
intenţia redactorilor textului de a întări poziţia preşedintelui consiliului
judeţean, ca autoritate a administraţiei publice ce realizează principiile
autonomiei locale.
11 în altă ordine de idei, remarcăm că tot prin Legea de revizuire a Constituţiei
din cuprinsul alin. (2) formularea din 1991 „servicii publice descentralizate"
a fost înlocuită cu formularea „servicii publice deconcentrate", punându-se
astfel în consonanţă terminologia folosită de Constituţie cu terminologia
consacrată în ştiinţa dreptului public. în adevăr, serviciile la care se referă
textul sunt cele ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, care sunt
implantate în teritoriu, rămânând însă servicii ministeriale subordonate or-
ganic faţă de acestea, relaţie care, în dreptul public se exprimă tradiţional
prin principiul deconcentrării. După experţii în lingvistică, s-a reţinut că
acesta trebuie reţinut fără litera „s", în timp ce serviciul descentralizării
presupune alegeri de sus în jos, cum s-a arătat în comentariul anterior.
12 Nu a fost o scăpare a redactorilor Proiectului Constituţiei din 1991, ci c
alegere deliberată pentru simplul motiv că, la data respectivă, termenul
„descentralizat", utilizat în Constituţie în locul celui corect, „desconcentrat"
pentru marele public, era mai expresiv. A fost una dintre situaţiile în care
terminologia consacrată în ştiinţa dreptului public a fost sacrificată pentru
a nu se afecta dimensiunea Constituţiei de act politic. Au fost necesari ani
de exerciţiu democratic, de acumulare de experienţă, ca să se „facă dreptate'
şi limbajului ştiinţific.
262 Iorgovan
III. Regimul tutelei administrative. Ca autoritate de supraveghere a 13

respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, prefectul
are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu
ales (local sau judeţean), al unui primar sau al oricărui organ executiv
creat, potrivit legii, la nivel judeţean, atunci când apreciază că acest act
este ilegal. Textul alin. (5), în discuţie, consacră, aşadar, şi instituţia
contenciosului administrativ, a contenciosului administrativ obiectiv, cum
se exprimă unii autori.
Pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile, Constituţia 14
prevede principiul suspendării de drept a actului atacat, fiind consacrată
o normă de protecţie atât a persoanei în faţa unor eventuale abuzuri ale
autorităţii administraţiei publice locale, cât şi a intereselor naţionale, în
raport cu cele locale.
Este de observat că textul nu a suferit modificări prin Legea de revizuire 15
a Constituţiei şi că el nu consacră limite sau condiţii, de unde pare a rezulta
că nu este de conceput vreo materie în care se emit acte administrative de
către autorităţile care vizează autonomia locală şi care să scape controlului
de legalitate al prefectului şi, în consecinţă, acţiunilor în contencios
administrativ. De asemenea, nu e de conceput nici circumstanţierea în timp
a dreptului prefectului de a verifica legalitatea acestor acte şi de a le ataca în
contencios administrativ. Cu toate acestea, prin Legea nr. 69/1991 a
administraţiei publice locale '', în art. 115 s-a stabilit un termen în care
prefectul putea ataca actele în contencios administrativ, problemă care a
făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională,
declarând textul art. 115 ca neconstituţional.2»
Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale nu a fost respectată 16
pentru că, la modificările ulterioare ale legii, nu numai că legiuitorul nu
s-a conformat deciziilor Curţii Constituţionale, dar a reintrodus termenul
pe care 1-a calificat ca fiind de decădere.
Legea nr. 215/2001 în vigoare, în legătură cu această problemă are 17
următoarea formulare, care, în opinia noastră, este neconstituţională: „Ca
urmare a exercitării controlului asupra actelor adoptate sau emise de
"Legea nr. 69/1991 a fost abrogată prin Legea nr. 215/2001 a administraţiei
Publice locale, publicată în M. Of. nr. 204/23.04.2001.
1
Curtea Constituţională, decizia nr. 43/1996, publicată în M. Of. nr. 165/26.07.1996.
Iorgovan 263
autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene, precum şi de

preşedintele consiliului jedeţean, prefectul poate ataca în instanţa de
contencios administrativ actele în termen de 30 de zile de la comunicare
dacă le consideră ilegale, după îndeplinirea procedurii prevăzute de
art. 50 alin. (2), cu excepţia celor de gestiune curentă."
18 Este evident că în perspectivă, faţă de redactarea actuală a art. 14"/
privind deciziile Curţii Constituţionale, atitudinile în sensul de punere Îs
punct de către Parlament a Curţii Constituţionale vor fi imposibile.
Capitolul VI
Autoritatea judecătorească
Secţiunea 1. Instanţele judecătoreşti
Art. 124
înfăptuirea (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) " Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi
(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun nunia
legii.
Comentariu
1. Precizări terminologice. Prealabil comentării propriu zise i

acestui articol se impun cel puţin două precizări, de mare utilitate
pentru interpretarea corectă. Prima priveşte formularea autoritate!
judecătorească utilizată în denumirea capitolului. Cea de a dou:
priveşte corelaţia cu art. 1 alin. (4), în sensul căruia statul se organizeaz
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale
"Alin. (1) al art. 124 a fost introdus prin art. I pct. 61 din Lege
nr. 429/2003.
264 Muraru
Capitolul VI. Autoritatea judecătorească Art. 124
Deşi exprimarea „putere judecătorească" a fost înscrisă explicit în

Constituţie doar prin revizuirea din anul 2003, este în afara oricărei
îndoieli faptul că ea nu a fost necunoscută Constituantului din 1991
şi că separaţia şi echilibrul puterilor rezulta clar din conţinutul
Constituţiei în formularea sa iniţială. Cu toate acestea constituantul a
preferat denumirea „autoritate judecătorească" a Titlului IV sub care
a reglementat instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul
Superior al Magistraturii. Această denumire nu este străină nici unor
constituţii din alte state (cea franceză de exemplu), nu se identifică
cu cea de putere judecătorească pe care o excede ca sferă, dar este
de mare utilitate în tehnica redactării constituţionale. De aceea apare
cu claritate că art. 1 alin. (4) menţionat mai înainte se referă numai la
instanţele judecătoreşti.
Cât priveşte cuvântul justiţie, el are două accepţiuni, ambele corecte şi
utilizate. Prin Justiţie" înţelegem, într-o primă accepţiune sistemul instanţelor
(organelor) judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de
soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă
etc, de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legi-
time încălcate. în limbajul obişnuit, a face justiţie înseamnă a face dreptate.
Iar remarca uluitoare a lui Puffendorf, în sensul căreia „Dacă n-ar exista
justiţie, ne-am mânca între noi", a fost şi rămâne valabilă şi azi.
II. Prin aşezarea sa constituţională, art. 124 comandă întreg conţinutul

reglementărilor privind puterea judecătorească. înfăptuirea justiţiei în
numele legii exprimă realitatea în sensul căreia aceasta este autoritatea
prin care sunt aduse la îndeplinire, în caz de nevoie, comandamentele
dreptului, ale legii. Aceasta implică importante consecinţe, şi anume: sunt
autorităţi care înfăptuiesc justiţia numai cele stabilite prin lege; judecata
se realizează prin proceduri stabilite numai prin lege; sancţiunile ce sunt
aplicate sunt numai cele stabilite prin lege; hotărârile şi deciziile
judecătoreşti se pronunţă în numele legii.
III. Justiţia unică, imparţială şi egală. Cu prilejul revizuirii Constituţiei,

art. 124 i s-a adăugat un alineat nou în sensul căruia justiţia este unică,
imparţială şi egală pentru toţi. S-a valorificat astfel atât un clasic principiu
juridic cât şi o exigenţă din Convenţia europeană privind drepturile omului.
Justiţia este unică, iar aceasta înseamnă că: activitatea de judecată se
Muram 265
înfăptuieşte după aceleaşi coduri şi legi în toată România; judecăţile se

realizează de unul şi acelaşi sistem de autorităţi judecătoreşti; altfel spus
de către o singură putere judecătorească; pentru întreaga ţară există o
singură înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie.
Justiţia este imparţială, în sensul că, fiind înfăptuită de către autorităţi
special create, acestea sunt neutre, nu au şi nu trebuie să aibă nici un
interes particular, concret în procesul pe care-1 judecă. Ea se fondează pe
ideea de neutralitate, fiind exclusă atitudinea de părtinire sau de respingere
faţă de una din părţi. Caracterizarea exprimă constituţional cutuma clasică
în sensul căreia nu poţi fi judecător în propria cauză; exprimă ideea
neutralităţii care este de esenţa justiţiei.
Justiţia este egală pentru toţi, în sensul că marele principiu al egalităţii
în faţa legii şi autorităţilor, se aplică şi părţilor din proces, acestora
aplicându-li-se acelaşi regim juridic. In faţajudecătonilui atât oamenii
luaţi individual, cât şi autorităţile publice, private, confesionale stau pe
picior de egalitate. în faţajudecătonilui toţi sunt părţi, justitiabili. Acest
adaos s-a impus ca urmare a practicii judecătoreşti care, uneori, găsea
cu greu un temei juridic explicit tratamentului egal al părţilor.
IV. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii este un
principiu constituţional de organizare şi funcţionare a justiţiei. Acest
principiu impune ca în soluţionarea pricinilor judecătorul să nu poată
primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea
impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Acest principiu protejează
justiţiabilii contra abuzurilor puterilor publice. Supunându-se numai legii,
se subînţelege că judecătorul se supune şi Constituţiei, care este legea
supremă în stat. Această precizare este deosebit de actuală ştiut fiind că
în justiţia contemporană noutatea este aplicarea directă a dispoziţiilor
constituţionale şi înlăturarea ecranului legii. Iar această nouă viziune,
care desigur completează armonios conceptul justiţiei clasice, este efectul
constituţionalizării dreptului, ca proces în plină desfăşurare.
Principiul constituţional îşi găseşte garantarea sa, îndeosebi, în
modalităţile de recrutare a judecătorilor, în inamovibilitatea judecătorilor,
în avansarea judecătorilor, în controlul judecătoresc şi, nu în ultimul rând,
în salarizareajudecătorilor.
266 Muram
Art. 125
Statutul (1)» Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
j udecătorilor inamovibili, în condiţiile legii.
(2) 2 ) Propunerile de numire, precum şi promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de
competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în
condiţiile legii sale organice.
(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământul superior.
Comentariu
I. Inamovibilitatea. Comentarea dispoziţiilor constituţionale privind 1

autoritatea judecătorească trebuie să fie rezultatul unei coroborări de
texte, deoarece ordinea acestor dispoziţii, aşa cum este stabilită în text a
fost realizată mai mult pe criterii de tehnică redacţională decât pe o
ierarhizare strict valorică rezultată din conţinut.
Pentru înţelegerea alin. (1) din art. 125 trebuie să plecăm de la 2
alin. (1) al art. 134 potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii
propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi
a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. De aceea
alin. (1) al art. 125 nu se referă la judecătorii stagiari, inamovibilitatea
privind doar judecătorii definitivi, numai aceştia fiind numiţi de către
Preşedintele României.
Inamovibilitatea este una din puternicele garanţii ale principiului 3
independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii. Ea înseamnă
că judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe
un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea
pune judecătorul la adăpost de orice revocare şi transferare abuzivă sau
şicanatorie. Măsurile amintite pot fi luate numai în caz de greşeli foarte
grave şi după o procedură jurisdicţională. în Suedia, de exemplu,
a
rt. I pct. 62 din Legea nr. 429/2003.
2)
Alin. (2) al art. 125 a fost introdus prin art. I pct. 62 din Legea nr. 429/2003.
Muraru 267
judecătorii titulari nu pot fi demişi din funcţiile lor decât dacă prin
infracţiune sau prin necunoaştere gravă şi repetată a obligaţiilor, ei se
manifestă evident inapţi de a-şi îndeplini sarcinile sau se pensionează.
Deci, dacă în cursul activităţii sale, judecătorul manifestă o vădită incapaci-
tate profesională, el va putea fi destituit conform procedurii legale.
4 Din examinarea alin. (1) al art. 125 rezultă că inamovibilitatea se acordă
în condiţiile legii. Rezultă de aici obligaţia legiuitorului de a stabili exigenţele
care să asigure inamovibilităţii seriozitatea şi credibilitatea necesare.
5 II. Numirea, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor.
Potrivit art. 125 alin. (2) propunerile de numire, precum şi promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului
Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
6 III. Incompabilităţi. In fine, alin. (3) rezolvă chestiunea compatibilităţii
funcţiei de judecător cu o altă funcţie. Aceasta este compatibilă numai cu
funcţiile didactice din învăţământul superior. Judecătorul nu poate cumula
funcţia sa cu nici o altă funcţie publică sau privată. Această prevedere
constituţională asigură independenţa, neutralitatea şi imparţialitatea
judecătorului, şi îl apără de presiunile exterioare străine spiritului de justiţie.
Art. 126
Instanţele (1) Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie
judecătoreşti" şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura
de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
(3) înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpre-
tarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
(4) Compunerea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin
lege organică.
11
Art. 126 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I
268 Muraru
Capitolul VI. Autoritatea judecătorească (Art. 126
(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.

Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe
specializate în anumite materii, cu posibilitatea
participării, după caz, a unor persoane din afara
magistraturii.
(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative
ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului
administrativ, este garantat, cu excepţia celor care
privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a
actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele
de contencios administrativ sunt competente să
soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin
ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe
declarate neconstituţionale.
Comentariu
I. Generalităţi. Acest articol stabileşte organizatoric ceea ce denumim 1

putere judecătorească. Reglementarea este foarte generală pentru a
permite legiuitorului o anumită mobilitate. în fruntea puterii judecătoreşti
se situează înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ea va prelua rolul şi funcţiile
Curţii Supreme de Justiţie, dar, desigur, va avea şi noi atribuţii. Acest
„transfer" se va realiza în cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a legii
de revizuire [art. 155 alin. (4)].
II. Crearea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este, mai întâi, 2

valorificarea tradiţiilor româneşti în structura puterii judecătoreşti. Ea era
prevăzută în Constituţiile române din anii 1866 (art. 104, sub denumirea
Curtea de Casaţie), 1923 (art. 102, sub denumirea de Curtea de Casaţie şi
Justiţie, dar art. 98 utiliza şi denumirea de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie),
1938 (art. 74, sub denumirea Curtea de Casaţie şi Justiţie, deşi art. 70 o
denumea înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). în al doilea rând, reforma
justiţiei presupune perfecţionări organizatorice şi funcţionale chiar la
nivelul instanţei supreme, iar revizuirea constituţională recentă se înscrie
Pe această idee.
Fără îndoială legile judecătoreşti vor stabili atribuţiile înaltei instanţe, 3
compunerea şi funcţionarea sa.
Muraru 269
4 Textul constituţional stabileşte însă, explicit, atribuţia de a asigura

interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti,
într-un sistem judecătoresc unitar instanţele trebuie să înfăptuiască justiţia
printr-o interpretare şi aplicare unitară a legii. Altfel, atât legalitatea cât şi
justiţia sunt compromise.
5 III. Instanţele judecătoreşti. în afara înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
puterea judecătorească cuprinde şi instanţele judecătoreşti. Constituţia
le evocă doar generic, lăsând în seama legiuitorului ordinar concretizarea.
Supleţea şi generalitatea textului răspund tehnicilor constituţionale care
trebuie să lase loc firesc dinamicii instituţiilor statale şi juridice.
6 Articolul 126 stabileşte însă, chiar el, şi alte câteva reguli privind
organele judecătoreşti şi anume: interdicţia înfiinţării de instanţe
extraordinare; permisiunea înfiinţării de instanţe specializate în anumite
materii; posibilitatea participării în aceste instanţe specializate, după caz,
şi desigur, specific, a unor persoane din afara magistraturii. Posibilitatea
creerii de instanţe specializate explică şi modificările ce s-au adus în
legătură cu activitatea jurisdicţională a Curţii de Conturi (de exemplu şi
art. 140 din Constituţie).
7 Cât priveşte înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, compunerea şi
funcţionarea acesteia se vor realiza printr-o lege organică.
8 Tot prin lege, dar desigur obişnuită, urmează a fi stabilite competenţa
şi procedura de judecată a instanţelor judecătoreşti.
9 IV. Pricipiul legalităţii. Este important de menţionat că art. 126 impune
legalitatea, ca principiu de realizare ajustiţiei, de organizare şi funcţionare
a instanţelor, cât şi pentru procedura de judecată. Aceasta pentru că
justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
J0 V. Contenciosul administrativ. Un alineat al art. 126 este consacrat
contenciosului administrativ care: realizează controlul actelor adminis-
trative; nu se poate însă implica în raporturile cu Parlamentul şi nici în
actele de comandament cu caracter militar. Se dă contenciosului
administrativ, competenţa soluţionării cererilor persoanelor vătămate prin
ordonanţe, sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate
neconstituţionale. Acest text crează măcar speranţa unei practici corecte
de guvernare prin ordonanţe ale Guvernului.
270 Muraru
Capitolul VI. Autoritatea judecătorească Art. 127-128
Art. 127
Caracterul Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile
publicai prevăzute de lege.
dezbaterilor
Comentariu
Principiul publicităţii. Este aici consacrat un clasic principiu de 1

înfăptuire a justiţiei. Publicitatea dezbaterilor sprijină eficient atât rolul
educativ al justiţiei cât şi exigenţele de independenţă şi de imparţialitate.
Aceasta înseamnă că oricine poate veni în sala de judecată şi asista la
dezbateri. Reprezentanţii mass-media pot şi ei participa, dar în condiţiile
impuse de procedurile legale şi de către judecător.
Textul constituţional lasă în sarcina legii şi până la urmă a judecătorilor 2
să stabilească în ce cazuri şedinţele de judecată nu sunt publice. în principiu,
aceste situaţii se întâlnesc în procesele care privesc: securitatea naţională,
minorii, aspecte ce ţin de viaţa privată şi intimă a justiţiabililor etc. Declararea
şedinţei secrete trebuie făcută de către judecător, pentru fiecare cauză în
parte, cu arătarea generică a motivaţiei şi cu indicarea textului legal pe
care se fondează.
Trebuie precizat că pronunţarea hotărârii judecătoreşti, indiferent 3
dacă şedinţa de judecată a fost publică sau secretă, se face în şedinţă
publică, sub sancţiunea nulităţii.
Art. 128
Folosirea limbii (1) Procedura judiciara se desfăşoară în limba română,
materne şi a
interpretului ^ Cetăţenii români aparţinând minorităţilor
în justiţie " naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în
faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.
''Denumirea art. 128 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I pct.
64 din Legea nr. 429/2003.
"> Alin. (2) al art. 128 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 64
dlr
> Legea nr. 429/2003.
Muraru 271
Titlul III. Autorităţile publics
(3)" Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut k

alineatul (2), inclusiv prin folosirea de interpreţi sai
traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice bum
administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuiel
suplimentare pentru cei interesaţi.
(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau ni
vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţi
de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi îi
instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; îi
procesele penale acest drept este asigurat în moi
gratuit.
Comentariu
I. Limba română - limbă oficială. S-a explicat deja că, potrivit art. 1.
din Constituţie, în România limba oficială este limba română. Aces
principiu general, constituţional, este reluat şi în alte articole, ca de exempli
în art. 32 alin. (2) privind dreptul la învăţătură. în mod firesc principiu
interesează justiţia condusă de reguli precum publicitatea, oralitate
dezbaterilor, contradictorialitate etc. Apoi formalismul justiţiei şi deplasare
proceselor (şi, deci, a dosarelor) pe etajele construcţiei puterii judecătoreşl
impun reguli cu privire la limbă injustiţie.
în mod firesc, alin. (1) al articolului comentat stabileşte căprocedur
judiciară se desfăşoară în limba română. Acest alineat comandă conţinuţi
şi interpretarea întregului articol.
II. Dreptul de folosire a limbii materne şi a interpretului. Est
îndeobşte ştiut însă că justiţiabilii pot fi cetăţeni români de naţionalitat
română, dar şi cetăţeni români de alte naţionalităţi. Or, potrivit chiar litere
şi spiritului Constituţiei, aceştia sunt egali în faţa legii şi a autorităţile
publice, iar o dimensiune a acestei egalităţi este tocmai egalitatea de şans<
Apoi, Constituantul a dorit să facă o distincţie între aceşti cetăţeni!
străinii sau apatrizii care, fiind rezidenţi în România, devin, eventual,!
justiţiabili.
"Alin. (3) şi (4) ale art. 128 au fost introduse prin art. I pct. 64 din Legf
nr. 429/2003.
272 Muraru
Pentru prima categorie - cetăţeni români de altă naţionalitate - textul 4

constituţional stabileşte că au dreptul să se exprime în limba maternă în
faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Este misiunea
legiuitorului ca să identifice cele mai bune reguli care să detalieze corect
situaţiile şi să facă aplicabilă şi regula de la alin. (1), în sensul căreia
procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Mai mult, în sensul
alin. (3), aceste detalieri, inclusiv folosirea interpreţilor şi a traducerilor,
nu trebuie să împiedice buna administrare a justiţiei şi nu trebuie să
implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.
în situaţia celor din a doua categorie, străinii şi apatrizii, care nu 5
cunosc limba română, se poate apela la un interpret. în fine, pentru
procesele penale utilizarea interpretului este gratuită.
Putem constata că textul constituţional este redactat într-un frumos 6
limbaj european.
Art. 129
Folosirea împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate
căilor de atac şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii.
Comentariu
Căi de atac. Este îndeobşte ştiut şi acceptat că cei nemulţumiţi de o l

hotărâre judecătorească au, şi trebuie să aibă, dreptul de a cere şi a
obţine revederea cauzei de către o altă instanţă judecătorească decât cea
care a pronunţat-o.
Aceasta se poate realiza prin intermediul căilor de atac, care, de regulă, 2
sunt apelul şi recursul.
Acest lucru este permis de art. 129, numai că el trimite la lege cât 3
priveşte nominalizarea căilor de atac, stabilind că pot utiliza aceste căi
atât părţile din proces, interesate, cât şi Ministerul Public.
Câteva explicaţii sunt pertinente, mai ales că art. 129 a fost invocat de 4
mai multe ori ca motiv de neconstituţionalitate a unor prevederi legale.
Astfel, Curtea Constituţională a decis că această normă constituţională
nu poate fi interpretată în sensul că ar garanta tuturor părţilor din proces
Muraru 273
accesul la toate căile de atac, ci are doar semnificaţia unei reglementări

precise a modalităţilor concrete în care căile de atac vor fi exercitate. De
asemenea, a decis Curtea, accesul la justiţie nu înseamnă accesul, în toate
cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece
competenţa şi procedura sunt stabilite de lege. Ca atare legiuitorul este
liber să amenajeze regimul juridic al căilor de atac, ordinare şi extraordinare,
fără temerea de a încălca vreo regulă constituţională. El poate să organizeze
tot atâtea grade de jurisdicţie câte consideră necesare unei bune
administrări a justiţiei.
Căile de atac şi mai ales numărul şi denumirea lor nu pot fi confundate
cu gradele de jurisdicţie.
Cât priveşte gradele de jurisdicţie se impun aici câteva precizări şi
anume: nu există un principiu constituţional al dublului grad de jurisdicţie;
reglementările internaţionale în materie impun dublul grad de jurisdicţie
dar numai în materie penală (Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană);
gradele de jurisdicţie determină structura instanţelor judecătoreşti, even-
tual „ierarhia" lor, în exercitarea controlului asupra hotărârilor judecătoreşti.
Art. 130
Poliţia Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în
instanţelor serviciul lor.
Comentariu
Este o normă constituţională care asigură două aspecte, obligaţia

statului de a pune la dispoziţia justiţiei poliţia necesară asigurării ordinii
în sediile acesteia şi legitimitatea prezenţei poliţiei în aceste sedii.
274 Muram
Secţiunea a 2-a. Ministerul Public
Art. 131
Rolul (1) în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
Ministerului interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de
Public drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin
procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.
(3)" Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de
judecată, conduc şi supraveghează activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
Comentariu
I. Generalităţi. Ministerul Public este denumirea tradiţională sub i

care sunt desemnaţi organizatoric procurorii. Denumirea exprimă o ficţiune
juridică, este o construcţie juridică particulară, utilă instituţionalizării
ordinii constituţionale. El se deosebeşte desigur de orice alt minister,
care este o structură concretă, condusă de un ministru.
II. Rolul Ministerului Public. Instituţia procurorilor este de veche 2
istorie şi tradiţie în România. în mod firesc şi rolul procurorului a cunoscut
o evoluţie interesantă. Dacă, potrivit Constituţiilor din anii 1866,1923 şi
1938, Ministerul Public avea menirea de a asigura acuzarea, sub regimul
Constituţiilor din anii 1948,1952 şi 1965, acesta, sub denumirea de Parchet
sau de Organele procuraturii (Procuratura) a devenit practic o a patra
putere în stat. Constituţia actuală, stabilind rolul Ministerului Public, dă
acestuia funcţii specifice într-un stat de drept organizat pe principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi pe cel al protecţiei drepturilor
omului. De aceea, Ministerul Public, în activitatea judiciară, reprezintă
interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Se îmbină deci interesul general cu cel
particular, iar acest rol legitimează participarea procurorului atât în
procesele penale cât şi în cele cu caracter privat.
"Alin. (3) al art. 131 a fost introdus prin art. I pct. 65 din Legea nr. 429/2003.
Muram 275
Titlul III. Autorităţile public
3 III. Structura Ministerului Public. Organizatoric Ministerul Publ:

este format din toţi procurorii iar aceştia sunt constituiţi în parchet
Denumirea de parchet dată atât instituţiei în ansamblu cât şi unor structui
eşaloane, este o denumire clasică, de tradiţie şi ea sugerează o poziţ
procesuală egală (la nivelul parchetului) cu orice alt justiţiabil. Acesi
structuri organizatorice sunt organizate şi funcţionează pe lângă instanţe'
judecătoreşti, fapt pentru care acest articol se corelează cu dispoziţii
art. 126.
4 IV. Poliţia judiciară. în fine, alineatul (3), ca urmare a revizuii
constituţionale, aduce o mare noutate şi anume trecerea poliţiei judiciai
sub conducerea şi supravegherea parchetelor. Această regulă înlătură une
paralelisme în procesul penal şi va asigura mai multă operativitate şi eficient
Art. 132
Statutul (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potriv
procurorilor principiului legalităţii, al imparţialităţii şi ;
controlului ierarhic, sub autoritatea ministruli
justiţiei.
(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orie
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiile
didactice din învăţământul superior.
Comentariu
Deşi sunt magistraţi, în sensul larg al cuvântului, procurorii nu f<

parte din puterea judecătorească, şi în mod firesc activitatea lor are
bază unele principii particulare. Dacă principiul legalităţii, care de fa]
înseamnă respectarea legii, şi, deci, se aproprie de cel „în numele legii
precum şi principiul imparţialităţii sunt specifice şi puterii judecâtoreşi
cel de al treilea, al controlului ierarhic departajează clar procurorii c
judecători. Lipseşte independenţa şi datorită acestui lucru procurorii sui
sub autoritatea ministrului justiţiei. Cum se exercită această autoritat
care sunt dimensiunile şi efectele sale, este o chestiune de competen
legii. Aşa trebuie explicat faptul că procurorii sunt consideraţi
276 Muram
componentă a puterii executive, ei sunt parteneri ai justiţiei şi, desigur, au

obligaţia constituţională de a reprezenta şi interesele societăţii şi ordinea
de drept. Alineatul (2) stabileşte aceleaşi incompatibilităţi ca şi în cazul
judecătorilor.
Secţiunea a 3-a. Consiliul Superior al Magistraturii
Art. 133 "

Rolul şi (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul
structura independenţei justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit
din 19 membri, din care:
a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale
magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte
din două secţii, una pentru judecători şi una pentru
procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători,
iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în
domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie
profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia
participă numai la lucrările în plen;
c) ministrul justiţiei, preşedintele înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi
reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2)
litera a).
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Supe-
rior al Magistraturii este de 6 ani.
11
Art. 133 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 66 din Legea
429 /2003.
Muraru 277
(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se

iau prin vot secret
(6) Preşedintele României prezidează lucrările
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.
(7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt
definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la
articolul 134 alineatul (2).
Comentariu
I. Rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii. Regle-

mentarea constituţională este cu totul nouă, ea fiind rezultatul revizuirii
din anul 2003 şi necesitatea acesteia s-a impus deoarece textul votat în
anul 1991 nu a fost un text reuşit, fapt ce a influenţat nefavorabil
funcţionarea acestui organism care este parte componentă a autorităţii
judecătoreşti.
De aceea s-a stabilit că rolul acestui organism este de a fi garantul
independenţei justiţiei. Funcţia de garant poate fi realizată, pe de o parte,
datorită modului de formare şi de organizare, iar, pe de altă parte, prin ceea
ce face acest organism.
Compunerea Consiliului Superior al Magistraturii este astfel gândită
încât să reflecte chiar structura autorităţii judecătoreşti şi să realizeze
legătura cu societatea civilă. Consiliului Superior al Magistraturii, format
din 19 membri, cuprinde judecători (în număr de 9) şi procurori (în număr de
5) repartizaţi în două secţii. Important este că judecătorii şi procurorii sunt
aleşi în adunările generale ale magistraţilor. Ca atare, ei sunt veritabili
reprezentanţi ai celor care, în mod democratic, îi desemnează. Alături de
judecători şi procurori, din Consiliu fac parte şi 2 reprezentanţi ai societăţii
civile, specialişti în domeniul dreptului, şi care se bucură de înaltă reputaţie
profesională şi morală. Aceştia vor fi aleşi de Senatul României, dar ei
participă numai la lucrările în plen.
Textul stabileşte că din Consiliu fac parte şi ministrul justiţiei,
preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi procurorul gen-
eral al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Includerea
acestora în Consiliu este firească, fiindcă faţă de atribuţiile lor în autoritatea
judecătorească, ei trebuie să fie la curent cu toate problemele şi preocupările
278 Muram
Capitolul VI. Autoritatea judecătorească j^rţ 234
în domeniu. Aşa cum vom observa însă, chiar Constituţia impune anumite
limite cât priveşte participarea la activitatea Consiliului.
II. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Textul 5
constituţional rezolvă şi problema privind alegera preşedintelui Consiliului,
rămasă nerezolvată în textul vechi. Astfel, în această funcţie va fi ales un
magistrat, dintre magistraţii membri ai Consiliului. Alegerea se face pentru
un an de zile, iar mandatul nu poate fi reînnoit. Este important de menţionat
că prezidarea lucrărilor Consiliului Superior al Magistraturii revine
Preşedintelui României, în situaţia în care acesta participă la lucrări.
în fine, prin alin. (4) se stabileşte durata mandatului membrilor la 6 ani. 6
III. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii. Cât priveşte 7
actele prin care Consiliul Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile
acestea se numesc hotărâri. în legătură cu hotărârile trebuie reţinute cele
două reguli: 1) se iau prin vot secret; 2) sunt definitive şi irevocabile, cu
excepţia celor în materie disciplinară [ a se vedea şi art. 134 alin. (2)].
J
Art. 134 >
Atribuţii (1) Consiliul Superior al Magistraturii propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor
stagiari, în condiţiile legii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte
rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în
domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi
a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea
sa organică. în aceste situaţii, ministrul justiţiei,
preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.
Art. 134 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 67 din Legea
429/2003.
Muraru 279
(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în

materie disciplinară pot 0 atacate Ia înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte
şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în
realizarea rolului său de garant al independenţei
justiţiei.
Comentariu
1 I. Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Consiliul Supe-

rior al Magistraturii are două funcţii importante şi anume: să propună
Preşedintelui României numirea în funcţie ajudecătorilor şi procurorilor;
să fie instanţă disciplinară pentru judecători şi procurori, în cazul în care
aceştia comit fapte ilicite care sunt abateri disciplinare.
2 în legătură cu prima funcţie, textul constituţional face anumite
precizări. Astfel, Consiliul nu face propuneri pentru numirea în funcţii de
stagiari. Articolul 134 alin. (1) se coroborează cu art. 125, statutul juridic al
stagiarilor fiind altul. Mai mult, din moment ce judecătorii stagiari nu sunt
numiţi de către Preşedintele României, ei nu se bucură de inamovibilitatea
asigurată de art. 125.
3 Mai multe detalii conţine articolul în legătură cu activitatea de instanţă
disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii. Mai întâi Constituţia
îi atribuie rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare.
Acest rol se realizează prin cele două secţii, una pentru judecători şi
cealaltă pentru procurori. Urmează ca legea Consiliului să stabilească
procedura de judecare a pricinilor disciplinare.
4 Pentru a se asigura o reală independenţă şi imparţialitate a acestor
două secţii, Constituţia, în mod înţelept şi prudent, nu acordă drept de
vot, în asemenea situaţii, ministrului justiţiei, preşedintelui înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi procurorului general, deşi, aşa cum am explicat, ei
sunt membri de drept în Consiliul Superior al Magistraturii.
5 II. Calea de atac a hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Articolul 134 se coroborează şi cu art. 21 din Constituţie privind liberul
acces la justiţie. Astfel, prin alin. (3), permite ca hotărârile în materie
280 Muram
Capitolul VI. Autoritatea judecătorească
disciplinară ale Consiliului să poată fi atacate la înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie. în mod de asemenea prudent, la finele art. 134 s-a adăugat
alin. (4) care dă posibilitate legii organice să stabilească şi alte atribuţii,
în acest mod s-a realizat un text suplu şi receptivitate faţă de problemele
noi ce pot apărea în viitor în realizarea rolului de garant al independenţei
justiţiei.
Muraru 281
Titlul IV
Economia şi finanţele publice
Art. 135
Economia (1) " Economia României este economie de piaţă,
bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea
economică, financiară şi valutară;
c ) 2 ) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice
naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu
interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea
calităţii vieţii;
g ) " aplicarea politicilor de dezvoltare regională în
concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.
Comentariu
I. Geneza textului. Cercetarea lucrărilor Adunării Constituante şi

examinarea genezei tezelor Constituţiei, în versiunea din 1991, ne con-
duce la concluzia după care textul cu privire la economie a suferit cele mai
- I, pct. 68 din Legea nr. 429/2003.
Lit. c) a alin. (2) al art. 135 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin
I, pct. 68 din Legea nr. 429/2003.
31
Lit. g) a alin. (2) a fost introdusă prin art. I, pct. 68 din Legea nr. 429/2003.
Iorgovan 283
Art. 135 Titlul IV. Economia şi finanţele publice
mari transformări de la faza ideilor din Teze până la versiunea adoptată de

Adunarea Constituantă. Practic, textul Constituţiei a rezultat dintr-o
colaborare permanentă a Comisiei de elaborare a Proiectului de Constituţie
cu specialişti în probleme economico-fmanciare, membri ai Parlamentului
şi din afara Parlamentului. Tocmai din această cauză, interpretarea textului
constituţional, mai ales că a suferit modificări prin Legea de revizuire a
Constituţiei, nu poate face abstracţie de „odiseea" elaborării acestuia.
Astfel, în Tezele cu privire la Proiectul de Constituţie, ideile pe teme
economice şi financiare au fost cuprinse în Titlul I intitulat „Principiile
fundamentale". Concret, în Teza care a fost concepută drept sediu gen-
eral al marilor sarcini ale statului, erau cuprinse şi următoarele formulări:
„exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional";
„valorificarea potenţialului creator şi productiv al tuturor forţelor sociale";
„ocrotirea mediului înconjurător"; „crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea calităţii vieţii şi protecţia cetăţenilor"; „stimularea liberei
iniţiative". De asemenea, a fost gândită o Teză ce viza aspecte legate de
economie în redactarea: „ în România, economia de piaţă se bazează pe
libera iniţiativă a tuturor participanţilor la viaţa economică", precum şi o
Teză care se referea, în întregime, la aspectele bugetare şi financiare.
în şedinţa Adunării Constituante din 13 februarie 1991, în care
reprezentanţii partidelor politice şi-au exprimat punctul de vedere în
legătură cu prima teză, s-a afirmat, între altele: „La art. 6 asistăm la o
enumerare. Mărturisesc că mi-am pus problema dacă acest text trebuie
menţinut, părându-mi-se pur declarativ, mai ales că nu face nici un fel de
referire la mijloace care sunt reglementate aici. Cred că soluţia, pe ideea
menţionată, ar trebui să fie un text sintetic, care să asigure şi aceleaşi
rigori, să facă o referire la mijloacele care să le producă." în şedinţa Adunării
Constituante din 6 martie 1991, când s-a discutat şi aprobat această teză,
preşedintele de şedinţă a făcut următoarea precizare: „Potrivit
regulamentului, avem propunerea pe care a avansat-o domnul deputat
Ninosu şi care vizează eliminarea acestei teze. Aceasta este prima
propunere. Nu este prima ca ordine, dar, potrivit Regulamentului, trebuie
să votăm începând cu propunerile de eliminare." Rezultă, că deputatul
citat nu s-a mulţumit numai cu o poziţie de principiu, evocată mai sus, ci
a mers mai departe, a înaintat Comisiei de redactare a Proiectului de
Constituţie, un amendament care viza eliminarea sarcinilor statului
284 Iorgovan
Titlul IV. Economia şi finanţele publice Art. 135
referitoare la domeniul economic. Supus la vot, amendamentul a întrunit

numai 28 voturi pentru, cu precizarea că, din totalul de 515 de membri ai
Adunării Constituante, au fost prezenţi 421 n, iar teza, în ansamblul ei, a
fost votată tară modificări faţă de textul propus de Comisie (cu 292 de
voturi pentru), dar stenograma şedinţei consemnează amendamente care
au vizat atribuţiile de natură economică ale statului, fie în sensul întregirii
unora dintre acestea, fie în sensul lărgirii sferei de activitate. De exemplu,
s-a propus introducerea obligativităţii statului de a asigura protecţia
solului împotriva degradării, păstrarea şi sporirea fertilităţii acestuia.
în legătură cu Amendamentul de eliminare, într-una din lucrările citate
mai sus se face următoarea afirmaţie, care, pe măsura trecerii anilor,
dobândeşte semnificaţia unei precizări de ordin istoric asupra genezei
titlului la care ne referim: „Excelează aici amendamentul deputatului, pe
atunci, Petre Ninosu, în sensul eliminării tezei, care a întrunit doar 28 de
voturi. Cu toate acestea, în opera de creaţie care a urmat, într-un fel
amendamentul a fost receptat de Comisie, renunţându-se, în fază de
Proiect la o enumerare a sarcinilor statului, în Titlul I, reţinându-se în
Titlul IV doar sarcinile specifice în domeniul economic şi în condiţiile
calificării exprese a Economiei României ca economie de piaţă" 2) .
După publicarea Proiectului de Constituţie şi sesizarea Adunării
Constituante şi după formularea amendamentelor la Proiect, Comisia de
elaborare a Proiectului de Constituţie, pentru cristalizarea textului, a
conlucrat cu parlamentarii care nu erau membrii ai comisiei, dar aveau o
formaţie economică. Textul din Proiect a fost formulat mai sintetic:
„(1) Economia României este economie de piaţă. (2) Statul trebuie să
asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, valorificarea
tuturor factorilor producţiei; b) exploatarea resurselor naturale, în
concordanţă cu interesul naţional; c) ocrotirea mediului înconjurător şi
menţinerea echilibrului ecologic; d) crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea calităţii vieţii." La acest text au fost formulate un număr de 5
amendamente (poziţiile 933-937 din Raportul Comisiei), primele patru fiind
acceptate după discuţii, pertractări şi o permanentă colaborare între
Comisie şi autorii amendamentelor. După atâtea amendări, textul final a
'Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op.cit.,
P-126.
Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituţiei, op.cit., p.178-179
Iorgovan 285
fost scris din nou de către Comisia de elaborare a Proiectului de Constituţie,

în noaptea de 12 spre 13 noiembrie 1991, şi prezentat în şedinţa din 13
noiembrie 1991 a Adunării Constituante în forma care a devenit textul
Constituţiei din 1991, fiind adoptat cu 263 de voturi pentru, 1 împotrivă şi
12 abţineri 1(. Cu privire la geneza acestui text, în Odiseea elaborării
Constituţiei autorul consemnează: „dacă urmărim de unde a plecat ideea
unui text despre economie, primele discuţii în Comisii, apoi soluţia unor
teze în Titlul I, şi unde s-a ajuns prin votul de mai sus, ne putem contura
o imagine despre travaliul infernal care a presupus scrierea unui articol
din Constituţie" 2) .
6 II. Semnificaţia modificărilor din 2003. „Odiseea" acestui text nu s-
a oprit aici, pentru că el a făcut obiectul a numeroase dezbateri şi în
Comisia de elaborare a proiectului Legii de revizuire a Constituţiei. în
urma acestor discuţii şi a amendamentelor formulate în dezbaterile
parlamentare s-a îmbunătăţit redactarea alin. (1) şi s-au adăugat, la
alin. (2), două noi litere care, în redactarea finală, au devenit literele c) şi
d). Această modificare scoate în evidenţă preocuparea Parlamentului în
legătură cu principiile constituţionale referitoare la economie, care au
importanţa lor în ceea ce priveşte aşezarea legislaţiei pe direcţia valorificării
factorilor de producţie şi a dezvoltării economice, implicit a acţiunilor
guvernamentale.
7 Noua versiune a textului se referă, mai întâi, la „motorul" economiei
de piaţă, anume la „libera iniţiativă", dând mai multă claritate juridică
acestui principiu constituţional. în al doilea rând, prin Legea de revizuire
au fost întregite sarcinile statului în economie şi cu aspectele legate de
dezvoltarea regională, ca dimensiune a integrării României în Uniunea
Europeană, respectiv cu cele referitoare la stimularea cercetării
tehnologice, a artei şi la protecţia drepturilor de autor.
8 III. Drept comparat. Trebuie subliniat însă, că titluri, capitole, deci

mari subdiviziuni în Constituţie, consacrate problemelor economice sau
financiare, se regăsesc în mai toate Constituţiile scrise ale ţărilor Uniunii
Europene.
'>M.Of., Partea II, nr. 37/15.11.1991.

2
> Idem, p. 644.
286 Iorgovan
Titlul IV. Economia şi finanţele publice A r t . 135
Spre exemplu, amintim Titlul VII din Consituţia Spaniei care este 9
intitulat „Economia şi finanţele" (art.128-136), Titlul X din Constituţia
Germaniei intitulat „Finanţele" (art. 104-115), Titlul V din Consituţia Austriei
intitulat „Controlul conturilor şi al gestiunii" (art. 121-128), Titlul V din
Constituţia Belgiei intitulat „Finanţele" (art. 170-181), Titlul VI din
Constituţia Finlandei, intitulat „Despre finanţele publice" (art.61 -74).
Este de precizat că unele dintre aceste Constituţii, care conţin titluri cu io
referire numai la finanţe, se ocupă, în unele articole, şi de economie, cum
este cazul art.71 din Constituţia Finlandei, care, în primul alineat, consacră
principiul după care Parlamentul controlează politica economică a statului,
iar alte Constituţii, în alte titluri decât cel consacrat finanţelor, conţin ample
reglementări cu privire la serviciile publice, la sectoarele economice.
Dintre ţările membre ale Uniunii Europene, exemplificăm prin Constituţia 11
Germaniei, care în Titlul VIII, denumit „Executarea legilor federale şi a
administraţiei federale" conţine articole referitoare la energia nucleară,
navigaţia aeriană, poştă, străzi şi autostrăzi. Exemplele pot continua.
Este în afară de orice îndoială că din tot dreptul comparat, redactorii 12
Proiectului Constituţiei din 1991 s-au inspirat mai mult din soluţia
Constituţiei Spaniei.
IV. Efectele principiului. Formularea din alin. (1) al articolului la care ne 13
referim nu reprezintă „o rugăminte", o dorinţă, ea conţine un principiu de
drept şi încă unul consacrat de legea fundamentală, cu toate consecinţele
care decurg de aici în ceea ce priveşte opera de legiferare, activitatea
guvernamentală, modul de realizare a raporturilor juridice, îndeosebi cele
comerciale, dar şi modul de soluţionare a litigiilor de către instanţele
judecătoreşti. Principiul constituţional pe care-1 analizăm trebuie să se
regăsească în conduita subiectelor de drept, încorporând filozofia
liberalismului; acest principiu contribuie la consolidarea încrederii între
agenţii economici, la formarea unei mentalităţi şi a unui mod de viaţă bazat
pe liberă iniţiativă şi competiţie a valorilor. El este, aşadar, direct aplicabil.
Alineatul 2 vine, de fapt, cu precizarea sarcinilor statului, fie pentru a 14
se crea cadrul necesar liberei iniţiative şi concurenţei loiale, fie pentru a
marca priorităţile naţionale ce trebuie protejate prin acţiuni statale, fără a
e socoti că această protecţie statală încalcă ideea economiei de piaţă şi
a liberei iniţiative.
Iorgovan 287
15 Alineatul 2 al art. 135 ne apare, în egală măsură, o concretizare, dar şi o

circumstanţiere a principiului formulat la alin. (1). Articolul 135, în ansamblul
său, trebuie interpretat în corelare cu art. 45, consacrat libertăţii economice,
în sensul că ideea garantării de la art.45 trebuie privită prin prisma sarcinilor
statului, de la art. 135 alin. (2).
Art. 136 ')

Proprietatea (1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin
lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de
interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului conti-
nental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. în
condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare
regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date
în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile
legii organice.
Comentariu
I. Reacţii la reglementarea din 1991. Articolul 135 din Constituţie, în

redactarea din 1991, consacrat sediului general al proprietăţii, mai ales
prin alin. (1) - „Statul ocroteşte proprietatea" -, a stârnit poate cele mai
aprige discuţii, cunoscut fiind faptul că un partid politic a declanşat o
'• Art. 136 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 69 din Legea
nr. 429/2003.
288 Iorgovan
campanie de colectare de semnături pentru revizuirea acestui text, revizuire 2

care s-a realizat, de altfel, prin Legea nr. 429/2003. între altele, prin Legea
de revizuire s-a renunţat la alin. (1) al art. 135, devenit art.136, dar, în
schimb, s-a introdus verbul „a ocroti" alături de verbul „a garanta" în
redactarea alin. (2) al art. 41, devenit art. 44 - „Proprietatea privată este
garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular" -, fiind
vorba, evident, de un text care încorporează un compromis politic.
Cât de fundamentate, din punctul de vedere al ştiinţei dreptului şi al 3
semanticii, au fost criticile anterioare revizuirii, are, acum, mai puţină
relevanţă; ceea ce este important de ştiut este intenţia legiuitorului
constituant originar, mai ales că legiuitorul constituant derivat n-a înlocuit
noţiunile din formulările iniţiale, le-a dat doar o altă „aranjare" în text. Din
acest motiv, investigaţia referitoare la geneza fostului art. 135 din
Constituţia din 1991 apare ca fiind strict necesară pentru a desluşi
semnificaţia, implicaţiile şi, mai ales, corelaţiile (îndeosebi cu art. 44) ale
actualului art. 136.
II. Geneza reglementării din 1991. In filozofia tezelor Proiectului de 4
Constituţie, Titlul I al acestuia - „Principii fundamentale" - a cuprins şi o
teză consacrată proprietăţii, în redactarea: „Statul ocroteşte proprietatea.
Proprietatea este publică sau privată. Proprietatea publică aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile care fac obiectul exclusiv
al proprietăţii publice constituie domeniul public şi se stabilesc prin lege.
Bunurile domeniului public sunt inalienabile. Ele pot fi concesionate sau
închiriate, în condiţiile legii." în acelaşi timp era cuprinsă o teză (teza 21)
în capitolul consacrat „Drepturilor şi libertăţilor fundamentale" din
Titlul II, care a devenit, ulterior, art. 41 din Constituţie în versiunea din
1991, art. 44 din versiunea 2003, cu modificările aduse prin Legea de
revizuire a Constituţiei.
în legătură cu teza din Titlul I au fost formulate un număr de şapte 5
amendamente, atât de către parlamentari ai grupului majoritar, cât şi de
către lideri marcanţi ai opoziţiei. Aşa, de pildă, un deputat a propus
reformularea tezei în redactarea: „Statul ocroteşte proprietatea publică şi
privată, în pluralitatea formelor lor de manifestare şi organizare". Mai
mulţi deputaţi şi senatori ai opoziţiei, în formulări diferite, au cerut prin
amendamentele lor, ca la alin. (1) să se facă precizarea şi cu privire la
Iorgovan 289
garantare. La vot s-a supus formularea: „Statul ocroteşte şi garantează

proprietatea", care a întrunit 199 de voturi lK
în ceea ce priveşte teza 21 din Capitolul II, după cum se poate observa
din stenograma şedinţei din 20 martie 1991 2) s-au tăcut amendamente de
întregire a textului cu alte elemente, fiind acceptate unele din acestea, dar
s-au formulat şi o serie de propuneri care vizau domeniul public şi regimul
juridic al acestor bunuri, aspecte ce ţineau de Titlul I, sens în care Comisia
de redactare a Proiectului de Constituţie, prin preşedintele acesteia, a
făcut cuvenitele precizări3).
Din aceste precizări rezultă, însă, că la data respectivă, 20 martie 1991, la
nivelul Comisiei nu se depăşise concepţia după care sediul general al
proprietăţii trebuie să se afle în Titlul I al Constituţiei. Dacă în Titlul I -
„Principii fundamentale" - generic se vorbeşte despre proprietate,
menţinându-se formele acesteia şi titularii proprietăţii publice, era de la sine
înţeles ca în partea consacrată drepturilor să se regăsească textul
constituţional cu referire la dreptul la proprietate privată.
Schimbarea filozofiei Proiectului de Constituţie faţă de filozofia Tezelor
şi, pe cale de consecinţă, a structurii Proiectului de Constituţie faţă de
structura Tezelor în privinţa problemelor legate de economie şi de finanţe,
a atras după sine includerea în noul titlu care a apărut în structura
Proiectului faţă de structura Tezelor - Titlul IV „Economia şi finanţele
publice", şi a textului cu privire la proprietate, în sensul de dimensiune a
aspectelor de ordin economic. Din păcate, s-a făcut doar o translaţie
tehnică, formulările proiectate într-o concepţie pentru Titlul I au fost
aduse în Titlul IV, ceea ce a creat o situaţie oarecum ilogică, în redactarea
unui act normativ şi, corespunzător, în interpretarea acestuia. Reieşea că
sediul general al materiei proprietăţii se află în Titlul IV, de la care trebuie
să se plece în procesul de înţelegere, până la urmă, a semnificaţiei
articolului consacrat proprietăţii private, plasat în Tiltul II.
Această schimbare de optică, ca şi refuzul Comisiei de a adăuga lângă
cuvântul ocrotit şi cuvântul garantat, aşa cum au propus lideri ai opoziţiei
11
Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op. cit.,
p.105.
2
» M Of., Partea II, nr. 7/22.03.1991.
3)
Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op.cit-,
p. 253.
290 Iorgovan
Titlul IV. Economia şi finanţele publice A r t . 136
din Adunarea Constituantă, au determinat amendamente şi discuţii în

Adunarea Constituantă, atât la textul consacrat dreptului de proprietate
privată, care în Proiect a fost intitulat „protecţia proprietăţii private" °,
formulare care a devenit text de Constituţie, cât şi la textul consacrat
proprietăţii, din Titlul IV.2)
III. O explicaţie a reglementării din 1991. în felul acesta, elaborarea 10
Constituţiei a oferit o „baricadă" politică pentru partidele din opoziţie.
Liderii acestor partide, încă din perioada Adunării Constituante, apoi în
perioada mandatului 1992 - 1996, mai ales ai partidului care n-a intrat în
Parlament la alegerile din 1992, au inoculat ideea după care în Constituţie
proprietatea este numai ocrotită, nu şi garantată, ceea ce constituia o
greşeală fundamentală.
Riguros ştiinţific, toate aceste discuţii au fost fără temei, pentru că n
articolul destinat proprietăţii private, este adevărat, sub formularea nu
foarte fericită „protecţia proprietăţii private", încă din faza de Proiect a
menţionat expres că „dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului, sunt garantate." Era nevoie, însă, să se dea o interpretare
Constituţiei prin corelare între texte, corelare pe care oamenii politici,
inclusiv de formaţie juridică ai partidelor din opoziţie, în perioada 1990-
1996, nu au avut interesul să o facă. Este, aici, exemplul tipic al unui motiv
provocat al luptei politice.
Textul din Titlul IV, în redactarea din 1991 a Constituţiei, prin sintagma 12
„statul ocroteşte proprietatea" avea în vedere mai degrabă proprietatea
ca şi concept economic. Din această perspectivă, un bun oarecare apare
ca fiind ocrotit şi nu garantat. Spaţiul semantic al verbului „a garanta"
conduce la ideea garantării drepturilor, a executării obligaţiilor şi nu a
bunurilor în sine. Problema nu mai avea însă o conotaţie lingvistică, ea
dobândise o conotaţie politică.
Prin Legea de revizuire a Constituţiei, pentru a se înlătura orice 13
speculaţii, nu numai că s-a eliminat alin. (1) al fostului art. 135 (noua
Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op. cit.,

P- 321-323.
2)
Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op. cit,
P- 827-828.
Iorgovan 291
versiune a art. 136 rămânând în cinci alineate), dar au fost aduse modificări şi
la alin. (2) şi (5). Cu toate aceste,^modificări", Legea de revizuire a Constituţiei
nu realizează o schimbare de optică în ceea ce priveşte regimul constituţional
al proprietăţii, în pofida speculaţiilor cu iz politicianist care se fac.
14 IV. Conţinutul reglementării actuale. Cele cinci alineate conţin trei
categorii de dispoziţii: a) cu privire la tipologia de bază a sistemului
proprietăţii, b) cu privire la principiile de bază ale proprietăţii publice, c) cu
privire la principiul fundamental al proprietăţii private.
15 Constituţia României arată că tipologia de bază a sistemului proprietăţii
este dată de proprietatea publică şi proprietatea privată, legiuitorul
constituant din 1991 înţelegând să nominalizeze numai titularii dreptului de
proprietate publică: statul şi unităţile administrativ-teritoriale, respingându-
se de către Adunarea Constituantă un amendament prin care se cerea ca în
sfera titularilor de proprietate publică să fie incluse şi „instituţiile publice
de interes naţional" '». în procesul de revizuire a Constituţiei trebuie
menţionat că nu s-a pus în discuţie lărgirea sferei titularilor dreptului de
proprietate publică.
16 Din nominalizarea titularilor dreptului de proprietate publică rezultă că, în
sistemul proprietăţii, acesta apare ca fiind excepţia în timp ce regula o reprezintă
proprietatea privată, aşa cum s-a arătat şi în comentariul textului Constituţiei
din 1991:, ,Proprietatea privată, tocmai prin faptul că titularul său nu e prevăzut
prin Constituţie, poate aparţine oricărui subiect de drept, cetăţenii străini,
apatrizii, persoanele juridice, inclusiv autorităţile publice ale statului".
17 Se subînţelege că în ipoteza în care statul sau unităţile administrativ-
teritoriale, respectiv autorităţi publice, sunt titulari ai proprietăţii private,
sub aspect juridic, aceste subiecte nu pot avea decât o poziţie de egalitate,
cu orice alt titular al dreptului de proprietate privată, aşa cum rezultă din
principiul consacrat al art. 44 alin. (2).
18 în conformitate cu modificările care au fost aduse proprietăţii private
prin Legea de revizuire a Constituţiei, asocierea verbului „a ocroti" cu
verbul „a garanta" a dus la modificarea alin. (2) arătându-se că proprietatea
publică e garantată şi ocrotită prin lege, subînţelegându-se că este vorba
de garantarea şi ocrotirea dreptului la proprietate publică al statului sau al
unităţii administrativ-teritoriale.
" M. Of., Partea II, nr. 37/15.11.1991.
292 Iorgovan
V. Sfera proprietăţii publice. Comparându-se textul alin. (3) al 19

art. 136, la care ne referim, cu alin. (4) al art. 135 din versiunea din 1991 a
Constituţiei, constatăm că, prin Legea de revizuire a Constituţiei, s-a
restrâns sfera bunurilor enumerate de Constituţie, pe de o parte, şi s-au
reformulat denumirile unora dintre bunurile menţionate în Constituţia din
1991, pe de altă parte.
Observăm că din noua versiune a textului lipsesc căile de comunicaţie. 20
S-a considerat în Comisia de revizuire a Constituţiei că această eliminare
este necesară pentru că, prin natura lor, unele căi de comunicaţie, cum ar
fi conducte de gaze, petrol sau linii de energie electrică pot fi şi în
proprietate privată, astfel încât textul în formularea din 1991 conducea la
blocaje de netrecut în procesul de privatizare a anumitor domenii şi,
corespunzător, în procesul de negociere în vederea închiderii Capitolelor
de aderare la Uniunea Europeană.
Se observă că formularea din versiunea Constituţiei din 1991 „bogăţiile 21
de orice natură ale subsolului" a devenit „bogăţiile de interes public ale
subsolului", tocmai pentru a scoate în evidenţă că proprietatea publică se
stabileşte în consideraţiunea interesului general. Bunurile proprietăţii publice
sunt supuse unui anumit regim juridic, tocmai pentru a fi păstrate şi transmise
pentru generaţiile viitoare.
De asemenea, s-a reformulat şi textul referitor la ape, care din „apele cu 22
potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public" a
devenit „apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional" o
formulare mai sintetică, dar de natură a înlătura posibilitatea mai multor
interpretări. Textul în noua redactare scoate în evidenţă faptul că este vorba
de acelaşi bun: apele cu potenţial energetic valorificabil, dar pentru un interes
naţional. Pe cale de consecinţă logică rezultă că, acolo unde în mod obiectiv
nu poate fi vorba de valorificarea unor ape în interes public, chiar dacă acelea
au un potenţial energetic, pot deveni bunuri în proprietate privată.
VI. Regimul constituţional al proprietăţii publice. Sub aspectul 23

regimului juridic aplicabil, bunurile proprietăţii publice sunt inalienabile,
ceea ce înseamnă că ele sunt scoase din circuitul civil şi nu pot fi înstrăinate
nici prin voinţa titularului dreptului de proprietate, nici prin voinţa celui
care le deţine, le administrează, în sensul larg al termenului. Corespunzător,
aceste bunuri nu pot fi urmărite de creditori. Inalienabilitatea bunurilor
Iorgovan 293
proprietate publică nu exclude, dimpotrivă, presupune o integrare în

circuitul economic şi juridic a acestor bunuri. După cum se ştie, încă din
antichitate, într-o formă sau alta, exploatarea acestor bunuri a reprezentat
o sursă de venituri pentru regi şi împăraţi, pentru stat, în general. De aici
ideea unei transmiteri temporare pentru folosinţă privată a acestor bunuri,
dar în scopul realizării binelui comun, a interesului public.
24 Constituţia, în versiunea din 1991, s-a oprit la trei modalităţi juridice
de punere în valoare a bunurilor proprietate publică: administrarea,
concesionarea şi închirierea, forme care au fost menţinute prin textul
Legii de revizuire a Constituţiei, dar care a mai adăugat „darea în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică."
25 înainte de toate se impune a se observa că textul, în redactarea din
1991 menţiona, fără echivoc, că atât administrarea, cât şi concesionarea
sau închirierea se realizau în condiţiile legii organice, dar se punea întrebarea
de a şti dacă formularea „în condiţiile legii organice" apare ca numitor
comun şi pentru modalitatea introdusă prin Legea de revizuire a
Constituţiei, pentru că aceasta este adăugată la teza II a alin. (4), după
punct şi virgulă.
26 O interpretare logico-sistematică a textului Constituţiei ne conduce la
concluzia după care regimul juridic al folosirii gratuite de către instituţiile
de utilitate publică, nu poate fi stabilit decât tot prin lege organică,
identitatea de situaţie impunând identitate de soluţii.
27 Legiuitorul constituant a menţinut soluţia şi în 2003, nominalizând
subiectele cărora le pot fi date în administrare bunurile proprietate publică,
oprindu-se la regii autonome şi instituţii publice.
28 La întrebarea, cine dă în administrare, răspunsul este simplu: subiectul
de drept prin care se exprimă titularul dreptului de proprietate publică,
respectiv subiectul de drept prin care se exprimă statul sau, după caz,
municipiul, oraşul sau comuna.
29 Dacă prin Legea proprietăţii publice se prevede că statul, ca titular al
dreptului de proprietate publică, se exprimă prin Guvern, atunci trebuie
admis că Guvernul exercită un fel de drept de administrare generală
asupra bunurilor proprietate publică a statului, pe care le poate încredinţa
într-o administrare concretă, uneia sau alteia dintre instituţiile publice.
30 Cum în Constituţie nu se face nici o distincţie, nu distingem nici noi
în procesul de comentare a textului şi vom spune că, practic, orice autoritate
294 Iorgovan
publică poate primi în administrare bunuri din partea statului prin hotărâre
de Guvern. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în art. 38
lit. f) reţine pentru consiliul local atribuţia administrării domeniului public
sau privat, atribuţie care apare, în mod corespunzător, şi la consiliul
judeţean (art. 104 din Legea nr. 215/2001).
Din cele de mai sus rezultă că, în cazul unităţilor administrativ-teritoriale 31
care, ca persoane de drept public, sunt titulare asupra dreptului de
proprietate publică, rolul de administrator general îl are consiliul local sau
consiliul judeţean. Aceste autorităţi, prin hotărâri adoptate cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege, pot atribui respectivele bunuri în
administrarea unei regii sau, după caz, unei instituţii publice. Se deduce
că atribuirea nu se poate face decât unei regii de nivel judeţean sau unor
instituţii publice judeţene, respectiv de nivel local.
în mod similar, urmează să se raţioneze şi când se pune problema în 32
ceea ce priveşte concesionarea sau închirierea: trebuie respectate condiţiile
pe care le prevede legea, acestea tacându-se în urma unei competiţii, cel
mai adesea sub forma licitaţiei publice.
Nimic nu împiedică legea să învestească anumite autorităţi publice cu 33
dreptul de a organiza licitaţii pentru concesionarea sau închirierea unor
bunuri publice şi a încheia contractele corespunzătoare, dar în baza
principiului constituţional cu privire la rolul Guvernului.
în ceea ce priveşte subiectele cărora urmează să le fie închiriate sau 34
concesionate bunurile proprietate publică, de vreme ce legiuitorul nu
conţine circumstanţieri, concluzionăm că acestea pot fi orice persoane
fizice sau juridice, române sau străine, cu excepţia regiilor autonome şi
instituţiilor publice care sunt nominalizate de Constituţie drept beneficiare
exclusive a dreptului de a administra bunuri aparţinând proprietăţii publice.
Se pune problema de a şti dacă o regie autonomă care are în 35
administraţie un bun proprietate publică poate, mai departe, concesiona
sau închiria bunul respectiv. Răspunsul este pozitiv, în măsura în care
legea organică permite această operaţiune.
Cât priveşte darea bunurilor proprietate publică în folosinţa gratuită 36
a instituţiilor de utilitate publică, suntem de părere că aceasta este o
atribuţie a administraţiei generale, în speţă a Guvernului, pentru bunurile
proprietate publică a statului, a consiliului judeţean pentru bunurile
proprietate publică judeţeană şi a consiliilor locale pentru bunurile
proprietate publică comunală sau orăşenească (municipală).
Iorgovan 295
37 Folosirea de către Legea de revizuire a Constituţiei a sintagmei

„instituţie de utilitate publică", nu este întâmplătoare, ea vizează structuri
de sorginte privată, de tipul fundaţii, asociaţii etc, care au un scop
nepatrimonial, dar care în baza dreptului comun al fundaţiilor şi asociaţiilor
(Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii)]) ori
în baza unor legi speciale, sunt declarate prin hotărâre de Guvern sau
chiar prin lege, de utilitate publică.
38 VIL Inviolabilitatea proprietăţii private. Alineatul ultim prevede că
proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă. Inviolabilitatea
proprietăţii private nu are un caracter absolut, întrucât exerciţiul acestui
drept este afectat de sarcinile ce revin proprietarului pentru protecţia
mediului, asigurarea bunei vecinătăţi, respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii (de exemplu impozitul pe imobile) sau obiceiului (de exemplu
servitutile) revin proprietarului. Este regula alin. (7) al art. 44, iar, potrivit
alin. (3) al aceluiaşi articol, bunurile proprietate privată pot fi expropriate
pentru cauză de utilitate publică, iar potrivit alin. (5), în interes general,
autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare,
cu obligaţia de a plăti eventualele daune produse.
39 Inviolabilitatea proprietăţii publice, deşi nu este exprimată ca atare de
Constituţie, rezultă atât din caracterul său exclusiv, în sensul că bunurile
ce fac obiectul său nu pot fi sub imperiul altui regim de proprietate, cât şi
din caracterul său inalienabil, consecinţă a acestei exclusivităţi.
40 în concluzie, cadrul constituţional consacră, astfel, sistemul proprietăţii
specifice economiei de piaţă, în care dreptul de proprietate este funda-
mental în asigurarea activităţii şi iniţiativei agenţilor economici şi realizării
funcţiei sociale a proprietăţii, Constituţia României înscriindu-se, şi din
acest punct de vedere, în spiritul constituţionalismului european actual,
cum s-a arătat mai sus.
"M. Of., Partea I, nr. 39 /31.01.2000.
296 Iorgovan
Art. 137
Sistemul (1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi
financiar controlul resurselor financiare ale statului, ale
unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor
publice sunt reglementate prin lege.
(2) " Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea
acestuia, banul. în condiţiile aderării la Uniunea
Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte
circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a
Uniunii Europene.
Comentariu
I. Geneza reglementării. Originea textului la care ne referim (în j

Proiectul de Constituţie, art. 135), ca de altfel şi a textelor care urmează din
acest titlu al Constituţiei (art. 138-art. 140), se află într-un punct al
Capitolului I al Tezelor la Proiectul de Constituţie care a avut următoarea
formulare: „Formarea, administrarea şi utilizarea mijloacelor financiare ale
statului şi instituţiilor publice se realizează în conformitate cu prevederile
legii privind finanţele publice".
Ulterior, în Adunarea Constituantă, chiar la propunerea Preşedintelui 2
Senatului, textul a fost completat cu dispoziţiile referitoare la moneda
naţională. Interesant este de reţinut faptul că, în dezbaterile asupra
Proiectului de Constituţie, în şedinţa din 13 noiembrie 1991, s-a discutat
şi un amendament formulat de către un deputat împreună cu Banca
Naţională, după cum a informat Adunarea Constituantă. Concret, se
propunea introducerea a două alineate, alin. (3) şi (4), în redactarea:
„(3) Banca Naţională este singura autoritate monetară, valutară de credit şi
. de plăţi în condiţiile legii. (4) Banca Naţională este subordonată Parlamentului
Şi sprijină politica actuală a Guvernului în interesul naţiunii".2)
Amendamentul a întrunit numai 12 voturi pentru, Comisia de elaborare 3
a Proiectului de Constituţie nu 1-a susţinut pe ideea că dispoziţiile respec-
''Alin. (2) al art. 137 este reprodus astfel cum a fost completat în partea sa
finală prin art. I, pct. 70 din Legea nr. 429/2003.
•' Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op. cit.,
P. 846.
Iorgovan 297
tive nu sunt de ordin constituţional, fiind detalii ce urmează a fi stabilite

prin lege şi care se regăsesc deja în legea Băncii Naţionale, în vigoare la
data respectivă.
Pentru înţelegerea raportului dintre Banca Naţională şi organismele
guvernamentale şi, pe cale de consecinţă, pentru înţelegerea semnificaţiei
textului constituţional la care ne referim, este interesantă precizarea
preşedintelui acestei şedinţe: „Prin legea de organizare a Băncii Naţionale
i se fixează şi sarcinile şi nu întotdeauna este obligată să susţină politica
economică a Guvernului. Nu-i aşa, domnule Raţiu? Uneori este şi împotriva
politicii economice a Guvernului".
Explicaţiile de mai sus ne apar, într-o formulare cu iz metaforic, drept
„confidenţe" ale legiuitorului constituant, reieşind că operaţiunile de
formare, administrare şi întrebuinţare, ca şi cele de control cu privire la
„resursele financiare ale statului" exced sfera acţiunii guvernamentale,
presupunând implicarea Parlamentului, precum şi a unor structuri centrale
autonome ale administraţiei publice, aflate sub un direct control
parlamentar, între care şi, înainte de toate, Banca Naţională a României.
II. Semnificaţia modificărilor din 2003. Articolul 137 la care ne referim,
faţă de formularea din 1991, a fost completat prin Legea de revizuire a
Constituţiei cu teza a Ii-a a alin. (2) prin care se recunoaşte posibilitatea
înlocuirii monedei naţionale cu cea a UE. Era o completare necesară întrucât
integrarea României în Uniunea Europeană presupune integrarea României
într-un spaţiu economic şi cu o monedă comună, Euro, care a fost acceptată
de majoritatea ţârilor din UE. Este aici un argument tipic legat de necesitatea
integrării României în UE, care a justificat Legea de revizuire a Constituţiei.
Prin alin. (1), textul la care ne referim, în consonanţă cu principiul
autonomiei locale, face o delimitare între resursele financiare ale statului
şi cele ale unităţilor administrativ-teritoriale. Se observă că legiuitorul
constituant face vorbire despre operaţia de formare, de constituire a
acestor resurse, despre administrarea şi utilizarea acestora, dar şi despre
operaţia de control, se înţelege, a modului de formare, întrebuinţare,
administrare, precizând că toate acestea sunt de domeniul legii.
Este în afară de orice îndoială că textul constituţional, deşi nu precizează
expres, are în vedere, în principal, impozitele şi taxele, care sunt canalele
de bază de colectare pentru stat şi pentru unităţile administrativ-teritoriale
298 Iorgovan
a resurselor financiare. Textul la care ne referim, într-un fel pregăteşte

terenul pentru articolele care urmează în cadrul acestui titlu, în special
pentru articolul consacrat impozitelor şi taxelor, dar, în acelaşi timp, el
trebuie interpretat şi prin raportare la art. 56 din Constituţie consacrat
unei îndatoriri fundamentale a cetăţenilor, mai exact obligaţiei de a contribui
la cheltuielile publice.
Articolul 137 consacră, totodată, principiul constituţional după care
modul de utilizare a banului public, colectat în principal prin impozite şi
taxe de la persoane fizice şi juridice, nu poate fi utilizat decât în condiţiile
stabilite de lege. De aici şi precizările din textul următor, în sensul că
bugetul public naţional se aprobă prin lege, iar bugetele locale se
elaborează şi se execută în condiţiile legii.
Art. 138
(1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat,
Bugetul public bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale
naţional ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de
stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le
supune, separat, aprobării Parlamentului.
(3) Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului
asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel
puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se
aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la
adoptarea noilor bugete.
(4) Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută
în condiţiile legii.
(5) Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără
stabilirea sursei de finanţare.
Iorgovan 299
Comentariu
I. Ceneza reglementării. Acest text nu a suferit nici o modificare prin

Legea de revizuire a Constituţiei, dar înţelegerea semnificaţiei sale ne obligă,
de asemenea, la un examen al „genezei". Punctul de plecare l-au reprezentat
următoarele formulări din Tezele la Proiectul de Constituţie: „în bugetul de
stat se înscriu anual veniturile şi cheltuielile necesare activităţilor statului,
nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de
finanţare. Bugetul statului, precum şi anexele acestuia, elaborate potrivit
legii, împreună cu conturile de execuţie bugetară, se supun anual aprobării
Adunării Deputaţilor, la propunerea Guvernului. Bugetul asigurărilor
sociale de stat se întocmeşte de Guvern, distinct de bugetul statului, şi se
aprobă de Adunarea Deputaţilor, odată cu acesta. Veniturile şi cheltuielile
necesare administraţiei publice locale se înscriu în bugetele proprii, care
se întocmesc şi se aprobă anual de consiliile locale din fiecare unitate
administrativ-teritorială."
în Adunarea Constituantă, cu privire la alineatul care interesează, mai
întâi, s-a făcut o propunere de sintetizare: «La punctul 12, (...) textul în
redactarea sa actuală nu este de nivelul principiilor fundamentale ale
Constituţiei. Oricum, (...) ar trebui revizuit sau modificat, sau, cu ocazia
formulării sale ca text să fie avută în vedere şi actuala observaţie, mai ales
dacă se consideră util textul pentru a reieşi natura sa constituţională şi
nivelul său de principiu (...)». Preşedintele de şedinţă din data de 6 martie
1991 a atras atenţia în mod special membrilor Adunării Constituante:
„Trecem la discutarea Tezei 12. Stimaţi colegi, în ceea ce priveşte amendamentele
făcute la această teză, sunt mai multe. Domnul Ninosu a făcut o observaţie care
mi se pare pertinentă, felul cum ea este redactată la ora actuală conţine un exces
de reglementare pentru principiile fundamentale şi sperăm că veţi fi de acord ca
în această privinţă Comisia să mai reflecteze." "
într-adevăr, aceste observaţii erau corecte. Pentru „Principii funda-
mentale", dezvoltările respective erau nepotrivite, dar, nu mai puţin
adevărat, era de neconceput ca în Constituţie să nu îşi găsească locul
aspectele referitoare la finanţe, la buget, la controlul banului public, şi aşa
s-a ajuns la necesitatea Titlului IV, problemă la care ne-am mai referit, iar
" Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante,
op. cit., p.107.
300 Iorgovan
din Teza 12 au rezultat patru texte de Constituţie, între care şi articolul pe

care-1 comentăm. Nu trebuie, însă, să se înţeleagă că în Adunarea
Constituantă a existat o unanimitate de păreri în sensul includerii unor
asemenea dispoziţii, dimpotrivă, a fost formulat şi amendamentul în sensul
suprimării Tezei 12 în integralitatea ei, propunere care a întrunit numai 12
voturi pentru.
Interesant este de reţinut că amendamentul potrivit căruia, în locul 4
sintagmei „bugetul statului", trebuia să se introducă formularea
„a bugetului public naţional", care a aparţinut unui deputat, profesionist
în materie, profesor de finanţe la Academia de Studii Economice, ajuns,
ulterior, Preşedinte al Curţii de Conturi, a întrunit numai 227 de voturi,
insuficiente pentru a fi considerată o decizie a Adunării Constituante, dar
sintagma a fost preluată în Proiectul de Constituţie (art. 136), devenit text
de Constituţie.
în final, textul din Proiect a suferit o modificare de ordin stilistic, 5
rezultând textul în vigoare şi la ora actuală al Constituţiei ]). Este de
menţionat, însă, că două amendamente retrase care au aparţinut unui
deputat, care era expert în domeniul administraţiei publice, primul român
care a absolvit celebra E.N.A. din Franţa, ridicau serioase probleme, nu
numai de drept constituţional, de drept administrativ şi de drept financiar,
dar, chiar, şi de filozofie a bugetului. Autorul cerea ca sintagma „bugetul
de stat" să fie înlocuită cu sintagma „bugetul public al organelor centrale"
sau cu „bugetul administrativ central de stat". în argumentarea oferită
de autor, formularea pe care o propunea era de natură a scoate în evidenţă
clar categoriile de bugete şi distincţia dintre actualul buget al organelor
centrale, faţă de bugetele locale, respectiv bugetul asigurărilor sociale de
stat. S-a argumentat şi prin trimitere la Legea nr. 10/1991 privind finanţele
publice, care cuprindea această formulare.
Această propunere, deşi retrasă, ca şi amendamentul respins referitor 6
la introducerea noţiunii de buget public naţional, au contribuit la clarificarea
Comisiei constituţionale asupra problemelor de ordin constituţional legate
de buget, implicit asupra noţiunilor cu care urmează să se opereze,
a
Jungându-se la conceptul de „buget public naţional" în care este inclus
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale.
!)
M. Of. Partea II, nr. 40/21.11.1991.
Iorgovan 301
7 II. Principiile reglementării. Din informaţiile reţinute mai sus, privind

procesul de geneză a Constituţiei, rezultă că bugetul de stat urmează să fie
elaborat pe capitole, în funcţie tocmai de autorităţile publice care compun
clasicele puteri, de instituţiile centrale de specialitate ale administraţiei de
stat, şi ţinându-se seama de structurile lor din teritoriu, adică de serviciile
publice deconcentrate la care se referă art. 123 din Constituţie.
8 Pe cale de consecinţă, rezultă că bugetele locale se referă la autorităţile
şi instituţiile alese la nivelul comunelor, oraşelor şi judeţelor, precum şi la
structurile subordonate acestora sau constituite de acestea, în
consideraţiunea problemelor şi serviciilor de la nivelul fiecărei unităţi
administrativ-teritoriale în parte.
9 Alineatul (2) al art. 138 consacră sarcina expresă a Guvernului de a
elabora anual proiectul bugetului de stat, text care reprezintă o dezvoltare
firească a art. 102 consacrat rolului Guvernului. Cum ar putea Guvernul
să asigure realizarea politicii economice a ţării fără a avea o imagine reală
şi directă asupra banului-public, în alţi termeni fără a fi autoritatea
constituţională care are obligaţia întocmirii bugetului de stat?
10 De asemenea, textul la care ne referim trebuie să fie interpretat în corelare
cu art. 65 alin. (2) lit. a), unde se precizează atribuţia Camerei Deputaţilor şi
a Senatului de a aproba bugetul de stat în Şedinţă comună. Adoptarea legii
bugetului de stat, ca şi a legii privind statutul deputaţilor şi senatorilor şi
stabilirea drepturilor acestora, reprezintă o excepţie de la procedura
dezbaterii separate a proiectelor de lege în cele două Camere, reglementată
de art.75 al Constituţiei. Tocmai această excepţie i-a determinat pe unii
autori să aprecieze că în Constituţia României este reglementat un Parlament
tricameral, ceea ce este, desigur, o exagerare, cum s-a arătat în comentariul
unui articol anterior.
11 III. Prorogarea bugetară. Textul Constituţiei nu precizează un termen
până la care trebuie elaborat proiectul bugetului şi înaintat Parlamentului,
dar se subînţelege că aceste operaţii, în mod normal, trebuie să se realizeze
până la 1 ianuarie al noului an, când începe un nou exerciţiu bugetar.
12 Legiuitorul constituant, prin alin. (3) al textului la care ne referim, a
înţeles să vină cu un text de gardă pentru ipoteza în care, din varii motive,
Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu
au fost adoptate până la începerea noului exerciţiu bugetar, mai exact nu
au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de închiderea vechiului exerciţiu
302 Iorgovan
şi începerea noului exerciţiu bugetar. înseamnă că ultima zi în care se

poate adopta Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor
sociale de stat, potrivit acestui text constituţional, este ziua de 28
decembrie. în ipoteza în care a fost depăşită ziua de 28 decembrie,
Constituţia stabileşte regula potrivit căreia se prelungeşte aplicarea
bugetului de stat din anul precedent până la adoptarea noilor bugete.
Textul s-a dovedit a fi foarte inspirat, deoarece în legislaturile 1992- 13
1996 şi 1996-2000 bugetele s-au adoptat de către Parlament după începerea
noului exerciţiu bugetar. Abia după anul 2000 bugetul a fost aprobat
înainte de expirarea anului fiscal. De altfel, soluţia prelungirii aplicării
bugetului din anul anterior este o soluţie prevăzută în dreptul comparat, ca
de exemplu art. 134 alin. (4) din Constituţia Spaniei.
IV. Identificarea surselor de finanţare. Important este de reţinut în 14
legătură cu raporturile dintre Guvern şi Parlament, inclusiv sub aspectul
dreptului de iniţiativă legislativă al Parlamentului, că dispoziţiile art. 138
la care ne referim, şi îndeosebi ale alin. (5), trebuie coroborate cu
dispoziţiile art. 74 alin. (2) şi, respectiv, ale art. 111 alin. (1) teza II.
Prin alineatul final al art. 138 se stabileşte regula după care nu sunt de 15
conceput înscrierea în buget a cheltuielilor fără stabilirea corespunzătoare
surselor de finanţare, principiu care este valabil pentru toate categoriile
de bugete, pentru că textul foloseşte expresia cu caracter generic: „nici o
cheltuială bugetară".
Aşa se explică de ce legiuitorul constituant a înţeles să excepteze de 16
la dreptul de iniţiativă legislativă al cetăţenilor, „problemele fiscale",
fiind de presupus că aceste probleme comportă o cunoaştere aprofundată
a întregului sistem financiar al statului, a bugetelor în ansamblul lor, atât
la capitolul resurse, cât şi la capitolul cheltuieli, aspecte care necesită
profunde cunoştinţe de specialitate, date şi informaţii complexe,
coordonate şi sistematizate în mod ştiinţific, ceea ce, prin definiţie, nu se
poate realiza decât într-o instituţie publică, anume ministerul de finanţe
Şi structurile sale din teritoriu.
Problemele bugetare şi fiscale, în general, au implicaţii profunde putând 17
sprijini mecanismele economice şi, implicit, posibilităţile de creştere a
nivelului de trai al cetăţenilor sau, dimpotrivă, pot duce la blocaje
economice, la şomaj, la sărăcie. O economie sănătoasă conduce la finanţe
Iorgovan 303
publice puternice şi invers. Este motivul pentru care în art. 111 alin. (1)
teza II din Constituţie se prevede obligaţia avizului Guvernului asupra
iniţiativelor legislative ale parlamentarilor care presupun modificarea
prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Art. 139
Impozite, taxe (1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului
şi alte de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se
contribuţiil) stabilesc numai prin lege.
(2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile
locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii.
(3)2> Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea
unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai
potrivit destinaţiei acestora.
Comentariu
I. Geneza reglementării. Versiunea din 1991 a acestui text a fost

rezultatul adoptării, rară modificări, a textului din Proiect, în şedinţa
3)
Adunării Constituante din data de 13 noiembrie 1991 . Este de menţionat
că articolul din Proiectul de Constituţie a fost adoptat, la data respectivă,
cu o formulare generică la alin. (2): „impozitele şi taxele locale se stabilesc
de către consiliile locale şi judeţene în limitele şi condiţiile legii."
Anterior acestei date, Adunarea Constituantă a adoptat cu modificări
terminologice secţiunea consacrată administraţiei locale. Astfel, Secţiunea
2 din Capitolul V al Titlului III, care în Proiect a fost intitulată „Administraţia
publică locală şi judeţeană" a fost „adjudecată" sub denumirea
„Administraţia publică locală", lăsându-se să se înţeleagă că această
denumire se va generaliza, inclusiv la articolul consacrat impozitelor şi
taxelor, ceea ce a determinat pe reprezentantul Comisiei de elaborare a
''Denumirea art. 139 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I,
2)
3
> M. Of. Partea II, nr. 37/15.11.1991.
304 Iorgovan
Proiectului de Constituţie să facă după votul din 13 noiembrie 1991

precizarea corespunzătoare. °
Aşa se explică de ce, în documentele Comisiei de elaborare a 3
Proiectului de Constituţie, s-a reţinut pentru alin. (2) redactarea „Impozitele
şi taxele locale se stabilesc de către consiliile locale, în limitele şi în
condiţiile legii"2). Ulterior, Comisia a realizat că generalizarea denumirii
secţiunii amintită mai sus, cel puţin în ceea ce priveşte impozitele la care
se referea art. 137 din Proiectul de Constituţie, este incorectă din punct
de vedere ştiinţific, fiind de natură a conduce la confuzii şi la blocaje
instituţionale. Este motivul pentru care, în documentul privind corelarea
generală a textelor adoptate, s-a revenit la forma iniţială a Proiectului,
facându-se precizarea şi la consiliile judeţene, însoţită de unele corecţii
de ordin redacţional, rezultând textul din Constituţia din 1991 3> .
II. Substanţa reglementării. Explicaţiile cu privire la elaborarea şi 4
adoptarea versiunii din 1991 a art. 139 la care ne referim ne ajută să
înţelegem şi substanţa reglementării, în sensul că impozitele şi taxele,
precum şi alte contribuţii financiare la bugetul de stat, vizează deopotrivă
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale,
adică bugetele stabilite de consiliile locale şi de consiliile judeţene.
Versiunea din 1991 a textului, în două alineate, a urmărit ca, pe de o 5
parte, în alin. (1) să se stabilească principiile după care, cum s-a arătat
anterior, numai legea, adică actul juridic votat de Parlament, stabileşte
contribuţiile financiare sub formă de impozite, taxe etc. către bugetele
centrale, adică către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de
stat, iar pe de altă parte, să consacre un principiu constituţional pentru
impozitele locale.
Din formularea „se stabilesc numai prin lege" se deduce că nu este 6
de conceput să se stabilească impozite, taxe sau alte contribuţii la bugetul
de stat prin hotărâre de Guvern sau, mai grav, prin ordine ale miniştrilor,
cum, din păcate, s-a întâmplat şi se întâmplă şi la data prezentelor
comentarii. Există contribuţii financiare, în speţă cota taxei pe valoare
adăugată pentru anumiţi contribuabili, care este stabilită prin ordin al
" M . Of. Partea II, nr. 37/15.11.1991.

2)
Odiseea elaborării Constituţiei, op.cit., p.618.
3)
M. Of. Partea II, nr. 40/21.11.1991; M. Of. Partea II, nr. 41/22.11.1991.
Iorgovan 305
ministrului finanţelor. Formularea categorică a textului constituţional anume

folosirea adverbului „numai" care indică exclusivitatea, conduce în mod
categoric la teza după care este exclusă delegarea de atribuţii în această
materie.
7 Legea nu poate, faţă de formularea categorică a textului constituţional,
să lase la latitudinea Guvernului sau a ministrului de finanţe să stabilească
impozite, taxe ori alte contribuţii la bugetul de stat sau la bugetul
asigurărilor sociale de stat. Se înţelege că dispoziţiile legale care îngăduie
asemenea delegări sunt neconstituţionale, fiind susceptibile de atac, pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate sau prin acţiune directă a
Avocatului Poporului, la Curtea Constituţională.
8 Actele administrative emise pentru stabilirea de taxe, impozite şi alte
contribuţii la bugetul de stat sau la bugetul asigurărilor sociale de stat,
cum ar fi ordine ale ministrului, sunt lovite de nulitate absolută, fiind
susceptibile de atac în faţa instanţei de contencios administrativ.
9 în ipoteza în care asemenea acte administrative nu au fost atacate în
termenul general de 1 an, prevăzut de Legea contenciosului administrativ,
nimic nu opreşte persoana care se consideră vătămată în drepturile sale şi
în interesele sale legitime printr-un asemenea act administrativ să introducă
acţiune prealabilă, solicitând revocarea actului şi intrarea în ordinea
constituţională. Dacă autoritatea administrativă emitentă refuză să
răspundă, acţiunea în contenciosul administrativ va fi întemeiată pe ideea
refuzului nejustificat, respectiv dacă autoritatea administrativă emitentă
răspunde celui vătămat în sensul menţinerii actului, înseamnă că actul
anterior a fost întregit cu actul la care se referea răspunsul, iar cel vătămat
poate ataca acest din urmă act în instanţa de contencios administrativ, în
termenul prevăzut de lege.
10 III. Semnificaţia modificărilor din 2003. Articolul 139, la care ne

referim, prin Legea de revizuire a Constituţiei a suferit două modificări,
în primul rând denumirea acestuia a fost schimbată, din „impozite şi
taxe" în „impozite, taxe şi alte contribuţii", iar în al doilea rând, s-a
adăugat alin. (3).
11 Necesităţile financiare ale ţării au impus necesitatea prelevării,
îndeosebi de la agenţii economici, pe lângă tradiţionalul impozit şi,
respectiv, a diferitelor taxe, atunci când e cazul, şi a altor contribuţii
306 Iorgovan
financiare destinate constituirii unor fonduri la nivel naţional, din care să

fie finanţate diferite servicii sau lucrări publice, ca de exemplu construcţia
şi modernizarea drumurilor, construcţia de locuinţe etc.
Această realitate economico-financiară trebuia să dobândească şi o 12
consacrare constituţională, iar pentru a contura cetăţenilor şi agenţilor
care plătesc asemenea contribuţii speciale un sentiment de încredere,
textul nou introdus precizează principiul după care asemenea fonduri
speciale se folosesc, în regimul stabilit prin lege, dar numai pentru
realizarea destinaţiei pentru care au fost constituite. Este, aici, un criteriu
constituţional pentru verificarea de către Curtea Constituţională a
constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor în materie, respectiv pentru
verificarea de către Curtea de Conturi a activităţii Guvernului şi a
ministerelor, în legătură cu folosirea acestor fonduri.
Art. 140
Curtea de (1) " Curtea de Conturi exercită controlul asupra
Conturi modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare
a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public. în condiţiile legii organice, litigiile rezultate din
activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de
instanţele judecătoreşti specializate.
(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un
raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public
naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi
neregulile constatate.
(3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului,
Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a
resurselor publice şi raportează despre cele constatate.
(4) 2 ) Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament
pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit
''Alin. (1) al art. 140 este reprodus astfel cum a fost modificat prin
ar
t- I, pct. 72 din Legea nr. 429/2003.
2)
Alin. (4) al art. 140 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I,
P«. 72 din Legea nr. 429/2003.
Iorgovan 307
sau înnoit Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi

în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată
durata acestuia. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor
prevăzute de lege pentru judecători.
(5)" Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din
consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3
ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
(6) 2) Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de
către Parlament, în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
Comentariu
I. Geneza reglementării. Se poate spune că instituţia la care se referă

acest text a avut una dintre cele mai interesante evoluţii în ceea ce priveşte
proiecţiile şi reglementările constituţionale postrevoluţionare în România.
Astfel, de la un simplu alineat al uneia din Tezele la Proiectul de Constituţie,
s-a ajuns la textul actual al Constituţiei, cu şase alineate, dar şi la o altă
Curte de Conturi, în opinia noastră, mult mai importantă ca autoritate
publică în mecanismul statal, întrucât Legea de revizuire a Constituţiei a
schimbat natura juridică a Curţii de Conturi, din organ administrativ cu
activate jurisdicţională, în autoritate ce are menirea de a contribui la
asigurarea echilibrului în funcţionarea clasicelor puteri.
Textul Tezelor la Proiectul de Constituţie, cu privire la Curtea de Conturi,
a avut următoarea redactare: „Controlul privind modul de utilizare al
finanţelor publice se realizează de către Curtea de Conturi, precum şi de
alte instituţii de stat în condiţiile legii." Proiectul Constituţiei României s-
a oprit la un articol (art. 138) format din trei alineate, cu următoarea
redactare: „( 1) Curtea de Conturi exercită controlul preventiv şi de gestiune
asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public. (2) Curtea de Conturi prezintă
anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului
21
Alin. (6) al art. 140 a fost introdus prin art. I, pct. 72 din Legea nr. 429/2003-
308 Iorgovan
public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile

constatate. (3) Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi inamovibili,
ca şi judecătorii. Ei se supun aceloraşi incompatibilităţi."
La acest text s-au formulat şapte amendamente atât de parlamentari ai
majorităţii parlamentare, dar şi de parlamentari ai opoziţiei. Discuţiile
Comisiei de redactare a proiectului de Constituţie cu specialiştii de
formaţie economică din Parlament şi din afara Parlamentului, au condus
la textul care a fost acceptat ca articol al Constituţiei în şedinţa Adunării
Constituante din 13 noiembrie 1991''.
II. Drept comparat. Cât priveşte dreptul comparat, menţionăm că nu
toate Constituţiile ţărilor Uniunii Europene conţin dispoziţii cu privire la
un organ de acest gen (de exemplu Constituţia Franţei, Constituţia Italiei),
în alte Constituţii prevederile sunt foarte sintetice, reglementându-se
doar raţiunea de a fi a acestui organism. Amintim în acest sens Constituţia
Germaniei, a Spaniei, cum la fel a fost redactată Constituţia României din
1923. Alte Constituţii ale ţărilor membre în UE prevăd dispoziţii mai
dezvoltate, care au ca obiect atât funcţionarea Curţii, cât şi statutul
personalului, cum ar fi Constituţia Belgiei, a Olandei, a Portugaliei, a
Irlandei, a Finlandei.
Reţinem, pentru conturarea unei imagini asupra dreptului comparat,
soluţia din noua Constituţie a Belgiei. în textul din Constituţia Belgiei
(art. 180) se arată că atribuţia numirii membrilor Curţii de Conturi aparţine
Camerei Reprezentanţilor, iar mandatul membrilor Curţii de Conturi este
pentru un termen fixat prin lege. Apoi se menţionează rolul Curţii de
Conturi, acela de a examina lichidarea conturilor de către administraţia
generală şi de către contabilităţile referitoare la trezoreria publică. în
acest sens se menţionează competenţa Curţii de a verifica dacă articolele
cu privire la buget au fost aplicate corect sau au avut loc deturnări de
fonduri, cum ne-am putea exprima în limba română.
De asemenea, Curtea de Conturi belgiană este învestită cu dreptul de
a
exercita un control general asupra operaţiunilor relative la stabilimentele
publice şi la recuperarea drepturilor incontestabile ale statului, inclusiv a
încasărilor fiscale. Curtea are dreptul să blocheze conturile diferitelor
Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, op.cit.,
P- 847.
Iorgovan 309
administraţii ale statului şi este îndreptăţită să culeagă, în acest sens,

toate informaţiile şi toate documentele contabile necesare. Textul
Constituţiei belgiene menţionează, totodată, că raportul asupra bugetul
general al statului este supus Camerei Reprezentanţilor cu observaţiile Curţii
de Conturi. Constituţia conţine şi un text de trimitere în sensul organizării
Curţii de Conturi prin lege.
III. Justificarea modificărilor din 2003. Legea Curţii de Conturi
nr. 94/1992 '', chiar în art. 1 a calificat Curtea de Conturi ca fiind „organul
suprem", text care prin decizie a Curţii Constituţionale2) a fost declarat
neconstituţional, dar această lege a stabilit un sistem cu caracter
jurisdicţional foarte complex şi complicat, cu structuri jurisdicţionale la
centru şi în teritoriu şi, peste tot, cu procurori financiari, conduşi de un
procuror general, la nivelul Curţii de Conturi.
Organizarea dată prin această lege, al cărei proiect a fost elaborat în
paralel cu Proiectul de Constituţie, dar fără să existe o corelare între cele
două „echipe", a condus la o exacerbare a dimensiunii jurisdicţionale a
Curţii de Conturi, practic la transformarea acesteia într-o justiţie paralelă
faţă de sistemul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Au existat perioade în
care „instanţele" din sistemul Curţii de Conturi obstrucţionau instanţele
din sistemul propriu-zis al justiţiei, mai exact, instanţele de contencios
administrativ, deoarece, în pofida aparenţei de tribunal, în pofida prezenţei
procurorilor financiari în complete, soluţiile pe care le pronunţau structurile
jurisdicţionale din sistemul Curţii de Conturi, ca natură juridică, nu erau
altceva decât acte administrative cu caracter jurisdicţional, susceptibile
de control în faţa instanţelor de contencios administrativ. S-a ajuns, astfel,
la o situaţie anormală, căreia i s-a pus capăt prin Legea de revizuire a
Constituţiei, lege care conţine patru modificări faţă de textul din 1991.
Astfel, din alin. (1) sunt scoase atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii de
Conturi şi se face trimitere la instanţele judecătoreşti specializate. Acest
text trebuie coroborat cu art. 126 care este sediul general al materiei
„instanţele judecătoreşti", unde în alin. (5) teza II se admite idee instanţelor
specializate în anumite materii, respectiv cu art. 155 alin. (6) din,JDispoziţii
finale şi tranzitorii", unde se precizează: „Până la constituirea instanţelor
"Republicată în M. Of. nr. 116/16.03.2000.

21
Curtea Constituţională, decizia nr. 31/1995, publicată în M. Of. nr. 105/30.05.1995.
310 Iorgovan
judecătoreşti specializate, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi

vor fi soluţionate de către instanţele judecătoreşti ordinare." A doua
modificare vizează alin. (4) care egalizează mandatul consilierilor de
conturi cu cel al judecătorilor Curţii Constituţionale. A treia modificare
vizează introducerea alin. (5) prin care, după modelul Curţii Constituţionale
se stabileşte regula înnoirii unei treimi a consilierilor din 3 în 3 ani. A
patra modificare o reprezintă introducerea alin. (6), consacrat revocării
membrilor Curţii de Conturi. Se observă că alin. (2) şi (3) din versiunea
Constituţiei din 1991 au rămas nemodificate.
IV. Semnificaţia modificărilor din 2003. Privite în ansamblul lor,
dispoziţiile art. 140 scot în evidenţă o schimbare de optică a legiuitorului
constituant cu privire la rolul Curţii de Conturi, ea rămânând instituţia
republicii, care exercită controlul asupra modului de formare, de
administrare şi întrebuinţare a resurselor statului şi ale sectorului public,
prezentând anual rapoarte Parlamentului, asupra conturilor de gestiune,
raporturi în care Curtea de Conturi trebuie să menţioneze şi neregulile
constatate în administrarea banilor publici, după cum se menţionează în
alin. (2) al art. 140, lăsându-se soluţionarea litigiilor rezultate din activitatea
sa de control pe seama „puterii judecătoreşti"
Este de observat, din coroborarea alin. (2) al art. 140 cu art. 65 al
Constituţiei, că Parlamentul nu mai are obligaţia de a se întruni în şedinţă
comună pentru a analiza rapoartele Curţii de Conturi cum cerea art. 62
alin. (2) lit. f) din versiunea din 1991 a Constituţiei. Este, după părerea
noastră, un pas înapoi pe care 1-a făcut Legea de revizuire a Constituţiei.
Chiar dacă nu mai există o prevedere expresă în textul consacrat şedinţelor
comune, noi spunem că s-a creat deja o cutumă parlamentară în acest
sens, care poate fi invocată alături de dispoziţiile de ordin principial ale
Constituţiei în legătură cu relaţia dintre Curtea de Conturi şi Parlament.
In acest sens, poate fi invocat şi alin. (3) al art. 140 care stabileşte competenţa
Curţii de Conturi de a acţiona pe linia controlului modului de gestionare a
resurselor publice, raportând despre cele constatate, la cererea Camerei
Deputaţilor sau Senatului. Se subînţelege, că pentru a-şi atinge finalitatea
- controlul Parlamentului asupra administraţiei publice prin intermediul
Curţii de Conturi, rapoartele Curţii de Conturi - fie cele anuale la care se
referă alin. (2), fie cele realizate la cerere, la care se referă alin. (3), trebuie să
facă obiectul dezbaterilor publice.
Iorgovan 311
11 în ceea ce priveşte modul de numire de către Parlament a consilierilor

de conturi, Constituţia a înţeles să facă trimitere la legea organică a Curţii,
limitându-se numai la precizarea duratei maxime a mandatului şi la
introducerea principiului reînnoirii unei treimi din consilierii de conturi,
din 3 în 3 ani. Dispoziţiile din art. 140 trebuie coroborate cu dispoziţiile
alin.(5) ale art. 155 care, potrivit teoriei drepturilor câştigate, menţionează
că pentru asigurarea înnoirii Curţii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea
mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea fi numiţi pentru
încă un mandat de 3 sau de 6 ani.
12 Legiuitorul constituant a înţeles să introducă şi un text cu privire la
revocare, se înţelege, pe perioada mandatului, a membrilor Curţii de
Conturi, de către autoritatea care i-a numit (principiul contrarius adus)
lăsând pe seama legii stabilirea cazurilor şi condiţiilor. Deşi în
alin. (6) al art. 140 nu se face referire la Legea organică a Curţii de conturi,
fiind vorba, evident, de o scăpare a redactorilor textului, din interpretarea
sistematică a art. 140 se deduce că este vorba de cazuri şi condiţii prevăzute
de Legea de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi.
Art. 141 "

Consiliul Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al
Economic şi Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de
Social specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare,
organizare şi funcţionare.
Comentariu
I. încercări în Adunarea Constituantă. Legea de revizuire a

Constituţiei introduce o nouă autoritate, Consiliul Economic şi Social,
care nu a reprezentat o premieră, idea introducerii acestei autorităţi fiind
prezentată în Comisia de elaborare a Proiectului de Constituţie şi în
Adunarea Constituantă. De altfel, într-una din ultimele sale şedinţe, cea
din 18 noiembrie 1991, Adunarea Constituantă a respins un amendament
formulat în acest sens. De fapt, a fost soluţia „cu jumătate de măsură" la
''Art. 141 a fost introdus prin art. I, pct. 73 din Legea nr. 429/2003.
312 Iorgovan
care a recurs Comisia de elaborare a Proiectului de Constituţie care nu a

agreat suficient instituţia, dar nici nu a putut să o respingă categoric, mai
ales că experţii francezi, cu care Comisia a fost în permanentă legătură,
reţineau atenţia Comisiei asupra acestei instituţii, căreia în Constituţia
Franţei îi este consacrat Titlul XI, format din trei articole (art. 69-71).
Oarecum, după modelul francez, amendamentul propunea două 2
articole, în redactarea: „Art.... Componenţa: Consiliul Economic şi Social
se compune din reprezentanţi ai sindicatelor, ai asociaţiilor şi ai
patronatului, desemnaţi de organizaţiile acestora şi din specialişti numiţi
de Guvern pentru o perioadă de 4 ani; mandatul acestora poate fi reînnoit.
Organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social se stabilesc
prin lege organică. Art.... Atribuţii: (1) Consiliul Economic şi Social este
un organ autonom care, la cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă,
întocmeşte rapoarte în probleme de ordin economic şi social. El înlesneşte
colaborarea între diferite categorii socio-profesionale şi asigură
participarea acestora la programul de guvernare. (2) De asemenea, dă
avize consultative asupra proiectelor de legi, de ordonanţe şi de hotărâri
cu caracter economic şi social iniţiate de Guvern, cu excepţia celor financiare,
consultarea Consiliului Economic şi Social fiind obligatorie." '>
Asupra acestui amendament a avut loc în şedinţa Adunării 3
Constituante din 14 noiembriel991 prima dezbatere, când, în afară de
autorii amendamentului care au adus argumente ample de ordin istoric,
de drept comparat, de ordin social etc, pentru admiterea amendamentului
au pledat şi alţi parlamentari ai majorităţii2). Liderul grupului majoritar din
Adunarea Deputaţilor pare a fi susţinut amendamentul prin declaraţia:
„Stimaţi colegi, referitor la amendamentul propus, noi considerăm că nu
este necesară o atât de elaborată pledoarie. în ceea ce ne priveşte,
credem că această instituţie trebuie reţinută în conţinutul dispoziţiilor
constituţionale. Soluţia, după opinia noastră, ar fi următoarea: delegăm
această competenţă comisiei, care urmează să reflecteze şi cu privire la
modul de organizare al articulaţiilor de funcţionare a acestui consiliu,
pentru a-i găsi şi locul în organizarea generală a materiei dispoziţiilor
constituţionale. Prin urmare, vă rog să primiţi această propunere pe care
'*Odiseea elaborării Constituţiei, op. cit., p. 638.

21
M. Of. Partea II, nr. 38/18.11.1991.
Iorgovan 313
am făcut-o. Mulţumesc." 1J Amendamentul a fost respins, în final,

sugerându-se ca un asemenea organism să fie înfiinţat prin lege 2) .
II. Fundamentarea şi semnificaţia reglementării din 2003. Ideea s-a
concretizat prin Legea nr. 109/1997 3), dar în procesul de revizuire a
Constituţiei s-a ajuns la concluzia că trebuie să fie introdus un text şi în
Constituţie.
Consiliul apare ca un organism specific, cu o triplă structură, pe de
o parte în structura sa intră reprezentanţii Guvernului, pe de altă parte
reprezentanţii patronatelor şi ai sindicatelor.
Cuprinderea unui text în Constituţia României cu privire la acest or-
ganism a fost posibilă prin Legea de revizuire a Constituţiei şi pentru
faptul că această lege a stabilit echilibrul şi în ceea ce priveşte modul de
redactare al art. 9 al Constituţiei. Dacă în versiunea din 1991 acest text se
referea exclusiv la sindicate, ca şi cum patronatele nu existau, în urma
modificării prin Legea de revizuire a Constituţiei (art. 9), se referă la
sindicate, la patronate şi la celelalte asociaţii profesionale. Amintim, de
asemenea, modificările aduse dreptului de asociere, în prezent art. 40 din
Constituţie, în al cărui prim alineat s-a introdus referirea şi la patronate.
Articolul 141, la care ne referim, apare, aşadar, ca fiind rezultatul unei
acumulări şi a unei experienţe, al decantărilor şi clarificărilor, inclusiv de
ordin conceptual şi principial. Experienţa dobândită în raporturile dintre
Guvern, sindicate şi patronate de la intrarea în vigoare a Constituţiei până
la data revizuirii acesteia a oferit argumente suficiente pentru necesitatea
nominalizării Consiliului Economic şi Social în Constituţie, legiuitorul
constituant limitându-se să-i precizeze doar rolul, iar pentru detalii
organizatorice şi funcţionale face trimitere la lege.
în cadrul dezbaterilor asupra propunerii de revizuire a Constituţiei s-a
propus ca acest Consiliu, a cărui structură este tripartită- patronat, sindicate,
guvern - să fie organ consultativ numai al Parlamentului. Această propunere
nu a fost acceptată de către Parlament, deoarece rolul activ al Consiliului
este îndeosebi asupra Guvernului, mai mult decât asupra Parlamentului,
iar funcţionalitatea sa presupune o concepţie generală, unitară, indiferent
de autoritatea publică în care ea se realizează.
" M . Of. Partea II, nr. 38/18.11.1991.
21
M. Of. Partea II, nr. 9/20.11.1991.
3)
M. Of. Partea I, nr. 141/7.07.1997.
314 Iorgovan
Titlul IV. Economia şi finanţele publice
Dacă ar fi să-i stabilim natura juridică, trebuie să avem în vedere atât

structura trihotomica, cât şi împrejurarea că s-a ales Titlul IV pentru sediul
constituţional al acestui organism şi nu Titlul III, consacrat „Autorităţilor
publice". Ca atare, va trebui să admitem că suntem în prezenta unei
structuri specifice în genul Consiliului Legislativ, care are un rol pur
consultativ pentru Parlament şi Guvern, fiind mai degrabă o structură
civico-socială, decât politico-statală.
Iorgovan 315
Titlul V
Curtea Constituţională
Art. 142
Structura (1)" Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei.
(2) Curtea Constituţională se compune din nouă
judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu
poate fi prelungit sau înnoit.
(3) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor,
trei de Senat şi trei de Preşedintele României.
(4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot se-
cret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani.
(5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime
din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute
de legea organică a Curţii.
Comentariu
I. Rolul Curţii Constituţionale este acela de a fi garantul supremaţiei

Constituţiei. Această dispoziţie a Legii de revizuire din noiembrie 2003
pune în evidenţă poziţia supraordonată a Constituţiei în cadrul ierarhiei
sistemului juridic, generând o organizare piramidală, şi, bineînţeles, întăreşte
sistemul garanţiilor supremaţiei acesteia. Un asemenea text era necesar,
in lipsa altor dispoziţii constituţionale care să definească funcţiile Curţii
Constituţionale. Este adevărat că Legea de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale (nr. 47/1992, modificată) prevede în art. 1 alin. (3)
opul Curţii, acesta fiind „garantarea supremaţiei Constituţiei", dar
Parlamentul a apreciat că o asemenea dispoziţie este şi trebuie să fie de
nivel constituţional.
"Ahn. (1) al art. 142 a fost introdus prin art. I, pct. 74 din Legea nr. 429/2003.
Muram / Constantinescu 317

Art. 143 Titlul V. Curtea Constituţională
II. Structura Curţii Constituţionale. Curtea este alcătuită din nouă

judecători, din care trei sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi
trei de Preşedintele României. Pentru a se asigura atât continuitatea în
activitatea Curţii, cât şi înnoirea necesară pentru receptarea evoluţiilor stării
de constituţionalitate a societăţii, din 3 în 3 ani, Curtea Constituţională se
reînnoieşte cu o treime din judecători, prin numirea a câte unui judecător
de către autorităţile sus menţionate.
Sistemul înnoirii periodice şi parţiale a autorităţilor publice are mari
avantaje practice, înlăturând întreruperile produse cu prilejul înlocuirii totale.
Acest sistem funcţionează excelent în ţările unde se utilizează, ca de exemplu
în Statele Unite ale Americii, unde senatorii sunt aleşi pentru un mandat de
6 ani, dar Senatul se înnoieşte la fiecare 2 ani cu câte o treime.
Mandatul judecătorilor este de 9 ani. Pentru a se asigura independenţa
lor, mandatul nu poate fi prelungit sau înnoit.
Preşedintele Curţii se alege de către judecători, prin vot secret, pentru
o perioadă de 3 ani. în practica, este adevărat nu prea îndelungată a Curţii
Constituţionale, s-a instaurat regula unui singur mandat de preşedinte
pentru acelaşi judecător.
Art. 143
Condiţii Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă
pentru pregătire juridică superioară, înaltă competenţă
numire profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea
juridică sau în învăţământul juridic superior.
Comentariu
îndeplinirea funcţiei de judecător constituţional este o misiune dificilă

şi de mare răspundere, mai ales dacă avem în vedere impactul deciziilor
Curţii Constituţionale asupra instituţiilor de guvernare. Este şi motivul
pentru care candidatului la această înaltă funcţie i se cere îndeplinirea
unor condiţii deosebite, atât de ordin profesional cât şi civic. Şi, de ce să
nu o spunem, el va trebui să acţioneze cu foarte mult curaj, iar acesta
trebuie să se legitimeze prin calităţi aparte. în primul rând, se cere pregătire
318 Muram / Constantinescu

Titlul V. Curtea Constituţională Art. 144-145
juridică superioară, deoarece judecătorul lucrează cu legile, care pentru a

putea fi comparate cu dispoziţiile constituţionale trebuie cunoscute şi
corect interpretate. înalta competenţă profesională, deşi pare o formulare
cam vagă, se dovedeşte prin rezultatele profesionale de excepţie
materializate în titluri ştiinţifice, cărţi şi studii publicate, participări la
reuniuni ştiinţifice de înaltă ţinută, titluri academice etc. Vechimea în
profesie, de cel puţin 18 ani, este o garanţie a profesionalismului şi a unui
comportament independent în respectarea Constituţiei. Această vechime
trebuie să fie realizată sau în activitatea practică juridică (avocat, consilier
juridic, judecător, procuror) sau în cea universitară cu profil juridic.
Art. 144
Incompatibilităţi Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este
incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţă-
mântul juridic superior.
Comentariu
Incompatibilitatea, adică interdicţia cumulului cu altă funcţie, indiferent

de natura ei, este indispensabilă pentru asigurarea obiectivitătii şi
imparţialităţii inerente funcţiei de judecător. Permisiunea cumulului cu
funcţiile didactice din învăţământul juridic superior realizează o permanentă
implicare a judecătorului constituţional în activitatea de învăţământ şi
cercetare ştiinţifică, iar aceasta sprijină perfecţionarea sa ca jurist.
Art. 145
Independenţa Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi
şi inamovibi- în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata
litatea acestuia.
Muraru / Constantinescu 319

Comentariu
Independenţa judecătorilor Curţii se justifică întrucât ei exercită un

mandat constituţional, nu în subordinea celor care i-au numit.
Inamovibilitatea constă în imposibilitatea celor ce i-au numit de a-i revoca.
Aceste reguli se conformează explicaţiilor date deja la articolele privitoare
lajustiţie.
Art. 146
Atribuţii Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) " se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor,
înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor
de revizuire a Constituţiei;
b) 2 | se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor
sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamen-
telor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parla-
mentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate
privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului;
"Lit. a) şi d) ale art. 146 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin
2)
Lit. b), e) şi 1) ale art. 146 au fost introduse prin art. I, pct. 75 din Legea nr. 429/2003.

Titlul V. Curtea Constituţională Art. 146
e) soluţionează conflictele juridice de natură consti-

tuţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României şi comunică cele constatate Parlamentului
şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare
din funcţie a Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru orga-
nizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
1) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea
organică a Curţii.
Comentariu
I. Atribuţiile Curţii Constituţionale. Totalitatea atribuţiilor Curţii

Constituţionale alcătuieşte competenţa acesteia. Atribuţiile privesc:
controlul preventiv, înainte de promulgare, a legii adoptate de Parlament;
controlul preventiv al tratatelor sau al altor acorduri internaţionale, înainte
de ratificare; controlul posterior, după adoptare, a regulamentelor
parlamentare; controlul posterior, după promulgare şi publicare în
Monitorul Oficial, al legii organice sau ordinare, precum şi a ordonanţelor
guvernamentale, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate; soluţionarea
unor conflicte juridice, de natură constituţională, dintre autorităţi.
Atribuţiile menţionate se exercită la sesizarea subiecţilor menţionaţi la
lit. a)-e) ale art. 146. De asemenea, Curtea mai îndeplineşte şi alte atribuţii,

în condiţiile specifice reglementărilor incidente, şi anume: controlul din

oficiu al iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; controlul respectării
procedurii de alegere a Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor
sufragiului; sconstatarea interimatului în exercitarea funcţiei de Preşedinte
al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului;
emiterea avizului consultativ la propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României; controlul respectării procedurii referendumului
şi confirmarea rezultatului; controlul legalităţii şi constituţionalităţii
iniţiativei legislative a cetăţenilor; soluţionarea contestaţiei având ca
obiect constituţionalitatea unui partid politic.
2 II. Modificarea şi completarea acestui articol sunt rezultatul
valorificării unui deceniu de activitate a Curţii Constituţionale şi au urmărit
sporirea eficienţei sale, ca garant al supremaţiei Constituţiei, în controlul
de constituţionalitate. Totodată, modificările şi completările au realizat o
mai bună corelare cu dispoziţiile constituţionale din ţările vest europene,
având în vedere că instituţia românească este una de model european şi
face parte din Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene. Această
corelare se înscrie pe ideea compatibilităţii instituţiilor, în perspectiva
integrării ţării noastre în Uniunea Europeană.
3 III. Avocatul Poporului. Intr-o asemenea viziune, a realizării unei

compatibilităţi a instituţiilor, în vederea integrării în Uniunea Europeană,
s-a lărgit sfera subiectelor care pot sesiza Curtea Constituţională, în
cadrul controlului prealabil (a priori), prin adăugarea Avocatului
Poporului. Parlamentul a apreciat că Avocatul Poporului, prin legătura sa
directă cu societatea civilă, cu oamenii, este în măsură să semnaleze Curţii
Constituţionale situaţiile în care o lege adoptată de Parlament, dar
nepromulgată încă de către Preşedintele României, contravine Constituţiei.
Ca atare, el este înscris între subiectele de sezină alături de Preşedintele
României, preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului, Guvern, înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori.
4 FV. Tratatele sau alte acorduri internaţionale. Prin modificarea adusă

prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a prevăzut competenţa Curţii
Constituţionale o atribuţie nouă şi anume aceea de a se pronunţa asupra
constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la

sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Este o atribuţie de
mare importanţă în contextul sporirii numărului şi importanţei tratatelor
internaţionale. Această atribuţie trebuie corelată cu dispoziţia alin. (3) al
art. 11 din Constituţie, nou introdus.
V. Excepţia de neconstituţionalitate. Cât priveşte excepţia de 5
neconstituţionalitate două noutăţi sunt evidente şi fireşti. Mai întâi, excepţia
poate fi ridicată şi în faţa instanţelor de arbitraj comercial, nu numai a
celor judecătoreşti. în al doilea rând, excepţia de neconstituţionalitate poate
fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului. Această a doua noutate prezintă
unele particularităţi care o diferenţiază de excepţia „clasică", şi anume: nu
se ridică în faţa instanţei judecătoreşti; nu presupune implicarea Avocatului
Poporului în procesul concret în faţa instanţei, ca parte sau alături de o
parte; excepţia se va fundamenta pe practica Avocatului Poporului în
soluţionarea plângerilor oamenilor faţă de încălcarea drepturilor lor
constituţionale sau legale; excepţia se va ridica direct în faţa Curţii
Constituţionale. Fără îndoială, vor trebui completate dispoziţiile legii de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, pentru a stabili procedura
după care această implicare a Avocatului Poporului se va concretiza.
VL Conflictele dintre autorităţile publice. O completare importantă, cu 6

un conţinut interesant, este aceea în sensul căreia Curtea Constituţională
soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a primului ministru sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii. O asemenea atribuţie au unele tribunale
constituţionale din alte state. Din păcate, în unele state această atribuţie a
dus la conflicte deschise între chiar tribunalele constituţionale şi alte
autorităţii. Aceasta pentru că atribuţia presupune implicarea în zone deseori
delicate, de conflicte greu de arbitrat, de orgolii greu de satisfăcut. în
exercitarea unei asemenea atribuţii, judecătorii constituţionali trebuie să
manifeste o incontestabilă independenţă şi imparţialitate, prudenţă şi tact
Şi, de ce nu, o bogată imaginaţie în spirit constituţional.
VII. Alte atribuţii. Trebuie observată şi o altă completare, în sensul. 7

căreia Curtea Constituţională îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de

legea sa organică. Un asemenea text legal, de tradiţie în sistemul juridic,

permite ca legiuitorul ordinar să poată interveni în situaţii noi, apărute în
viaţa instituţiilor, fără a fi nevoie de modificarea Constituţiei. Este vorba
de acea dinamică a dreptului în corelaţie cu dinamica vieţii sociale.
Adunarea Constituantă din anul 1991, din raţiuni dificil de explicat, a
refuzat, atunci, includerea unui asemenea text. Experienţa de peste un
deceniu impune însă un asemenea text, iar Parlamentul actual a receptat
corect utilitatea sa.
Art. 147 "

Deciziile Curţii (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare,
Constituţionale precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind
neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45
de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale
dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după
caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt
suspendate de drept
(2) în cazurile de neconstituţionalitate care privesc
legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul
este obligat să reexamineze dispoziţiile respective
pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale.
(3) în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau
acordului internaţional a fost constatată potrivit
articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul
unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau
acordul internaţional constatat ca fiind neconstitu-
ţional nu poate fi ratificat.
" Art. 147 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 1, pct. 76 din Legea
nr. 429/2003.
324 Muraru / Constantinescu

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în

Monitorul Oficial al României. De la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor.
Comentariu
Deciziile Curţii Constituţionale. Forţă juridică. Dintotdeauna şi

pretutindeni, punerea în executare a deciziilor tribunalelor constituţionale a
ridicat mari probleme, a provocat interminabile dispute doctrinare şi practice.
Aceasta din cel puţin două motive: pe de o parte tribunalele constituţionale
nu dispun de autorităţi care să le pună în executare deciziile şi hotărârile; şi, pe
de altă parte, eficienţa deciziilor a fost şi este în strânsă legătură cu
comportamentul constituţional loial al autorităţilor publice.
Nici aplicarea deciziilor constituţionale din România nu a fost ocolită
de aceste probleme. în speranţa de a face un pas înainte în acest domeniu,
Parlamentul a intervenit, prin modificări, care să asigure eficienţă deciziilor
constituţionale.
Astfel, toate deciziile Curţii, date atât în soluţionarea obiecţiilor de
neconstituţionalitate cât şi a excepţiilor de neconstituţionalitate prin
care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe au ca
rezultat obligarea Parlamentului şi Guvernului, după caz, de a pune de
acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Până la
realizarea acestei obligaţii, prevederile în vigoare neconstituţionale se
suspendă, iar după 45 de zile, dacă obligaţia nu a fost realizată, îşi încetează
efectele. S-au înlăturat, astfel, situaţiile discutabile, confuze, în care
autorităţile publice puteau neglija sau chiar respinge deciziile Curţii
Constituţionale.
In mod firesc, în corelare cu completarea adusă art. 144 şi în coroborare
cu art. 11, se stabileşte că tratatul sau acordul internaţional constatat ca
fiind neconstituţional nu poate fi ratificat. Mai mult, constituţionalitatea
acestora, constatată de Curte potrivit art. 146 lit. b), nu mai poate fi
reconstatată prin procedura excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru a stabili clar forţa juridică a deciziilor Curţii Constituţionale şi
a înlătura pe viitor practici intolerabile ale unor instanţe judecătoreşti,
noul text constituţional stabileşte că acestea „sunt general obligatorii".

Titlul VI »>
Integrarea euroatlantică
2>
Art. 148
Integrarea în (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale
Uniunea Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii
Europeană către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării
în comun cu celelalte state membre a competenţelor
prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată
în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului,
cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor
şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor con-
stitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile in-
terne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod
corespunzător, şi pentru aderarea Ia actele de revizuire
a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi
autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi
din prevederile alineatului (2).
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale
Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu
înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor
Uniunii Europene.
' T l t l u I VI " „Integrarea euroatlantică" a fost introdus prin art. I, pct. 77 din
Legea nr. 429/2003.
2)
Art. 148 a fost introdus prin art. I, pct. 77 din Legea nr. 429/2003.
Tănăsescu / Constantinescu 327

Art. 148 Titlul VI. Integrarea euroatlantică
Comentariu
I. Uniunea Europeană (UE) este o organizaţie internaţională de

integrare, creată prin acordul statelor membre şi dotată cu o ordine juridică
şi instituţii proprii. Punctul său de plecare îl constituie Comunitatea
Europeană a Cărbunelui si Oţelului, care a început să funcţioneze în 1952,
a continuat cu crearea, prin două noi tratate internaţionale încheiate la
Roma (25 martie 1957) între cele şase state fondatoare (Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) a Comunităţii Europene pentru
Energia Atomică şi a Comunităţii Economice Europene. In timp, numărul
ţărilor membre ale celor trei comunităţi europene a crescut de la 6 la 25, în
cadrul mai multor extinderi succesive, adăugându-se, pe rând, Danemarca,
Marea Britanie, Irlanda, Spania, Portugalia şi Grecia, apoi Austria, Finlanda
şi Suedia, şi, în final, Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria. Tot în timp, cele trei organizaţii internaţionale
distincte au fost contopite într-una singură, denumită Uniunea Europeană,
prin Tratatul de la Maastricht (1992). Actualmente, Bulgaria, România şi
Turcia sunt şi ele state candidate la UE, primele două aflându-se în
negocieri de aderare.
In afara spectaculoasei sale extinderi geografice, organizaţia a cunoscut
şi o extrem de interesantă evoluţie în planul aprofundării integrării
economice dintre statele membre, precum şi al sporirii domeniilor supuse
mai întâi cooperării interguvernamentale şi, mai apoi, integrării, prin
adăugarea politicii externe şi de securitate comună (PESC) şi a domeniului
justiţiei şi afacerilor interne (JAI). Cele trei comunităţi europene iniţiale
erau organizaţii internaţionale eminamente economice; entitatea care le-a
unificat şi înlocuit, Uniunea Europeană, a luat naştere în 1992, prin Tratatul
de la Maastricht, şi a fost aprofundată în continuare prin tratatele de la
Amsterdam (1997) şi de la Nisa (2001). Uniunea Europeană a devenit
astăzi o organizaţie suprastatală cu aspiraţii de tip federalist, deşi structurile
sale instituţionale cunosc încă destul de multe dificultăţi în funcţionare, iar
integrarea statelor membre, mai ales în unele domenii ce ţin eminamente de
suveranitatea naţională este încă pusă sub semnul întrebării.
în schimb, ordinea juridică a Uniunii Europene, instituită prin tratatele
fondatoare şi cele modificatoare şi dezvoltată prin producţia normativă a
instituţiilor sale proprii, la care se adaugă contribuţia extrem de valoroasă,
328 Tănăsescu / Constantinescu

Titlul VI. Integrarea euroatlantică Art. 148
creatoare şi puternic activistă a Curţii de Justiţie de la Luxembourg, se

dovedeşte a fi un instrument juridic eficient pentru realizarea obiectivelor
UE. Urmare a tendinţei manifestate în mod evident la nivelul principalelor
instituţii ale UE de integrare tot mai accentuată, inclusiv la nivel politic,
ordinea juridică europeană s-a îmbogăţit recent cu o Chartă a drepturilor
fundamentale, adoptată la Nisa în decembrie 2000, dar care, pentru mo-
ment, nu are valoare juridică obligatorie. Mai mult, există perspectiva ca
locul actualelor tratate constitutive să fie luat de un singur instrument
juridic, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, a cărui adoptare
de către Conferinţa Interguvernamentală a statelor membre este însă
condiţionată de acordul asupra unor probleme politice dificile.
II. Etapele integrării. Articolul 148 din Constituţie reglementează mai
multe aspecte referitoare la integrarea României în UE, începând cu
aderarea propriu-zisă şi continuând cu participarea României ca stat
membru al UE.
Din punct de vedere juridic, aderarea unui stat la UE presupune
ratificarea mai multor tratate internaţionale, numite de textul Constituţiei
„tratatele constitutive ale UE". Constituţie României cuprindea dispoziţii
generale referitoare la ratificarea tratelor internaţionale (art. 11) şi prevederi
specifice privind doar tratatele internaţionale din domeniul drepturilor
omului (art. 20), însă nu cuprindea şi dispoziţii cu caracter general
referitoare la transferul unor atribuţii statale în sarcina unor organizaţii
internaţionale sau cu privire la exercitarea în comun cu alte state a unor
competenţe specific statale, aşa cum este cazul altor legi fundamentale
europene '». Soluţia normativă preferată de constituantul român a fost
aceea a unor norme juridice specifice pentru fiecare tip de astfel de trans-
fer de atribuţii sau de exercitare în comun de competenţe, grupate în
cadrul unui titlu dedicat doar acestei problematici.
III. Ratificarea tratatelor. Pentru a marca importanţa pe care statul

român o acordă aderării la Uniunea Europeană, normele constituţionale
au prevăzut proceduri particulare de ratificare a tratatelor fondatoare
ale UE, care derogă de la regulile generale stabilite în art. 11 şi 20 din
Constituţie. Astfel, întrucât aderarea la UE presupune ab initio transferul
"A se vedea comentariul art. 149, infra, p. 335.

unor atribuţii specifice suveranităţii de stat către organizaţia internaţională,

şi, mai precis, către instituţiile specifice acesteia, precum şi, ulterior aderării,
exercitarea în comun cu celelalte state membre a unor competenţe
tradiţional de domeniul puterii de stat suverane, tratatul de aderare al
României la UE va fi ratificat printr-o lege care, datorită procedurii sale de
legiferare suigeneris, nu poate fi încadrată în nici una din cele trei categorii
de legi menţionate la art. 73 (legi constituţionale, organice şi ordinare);
alin. (1) al art. 148 prevede că aderarea României la UE, adică ratificarea
tratatului de aderare, se va realiza prin adoptarea unei legi suigeneris în
şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului cu o majoritate de
două treimi din numărul total al parlamentarilor.
Legea de ratificare a tratatului de aderare a României la UE este una
atipică în sistemul normativ român actual, configurat după revizuirea
Constituţiei din 2003. Ea nu este o lege constituţională pentru că nici sub
aspect material, nici din punct de vedere formal nu se încadrează în această
categorie. Din punct de vedere al conţinutului său normativ, ea este cu
certitudine o lege de ratificare a unui act internaţional şi nu una ce vizează
prin chiar conţinutul său modificarea Legii fundamentale. Chiar în condiţiile
în care însuşi conţinutul normativ al actului internaţional de ratificat ar
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei şi s-ar impune o revizuire a acesteia
din urmă, în virtutea art. 11 din Constituţia revizuită, procedura de ratificare
ar trebui suspendată şi ar trebui iniţiată o procedură de modificare a Legii
fundamentale, ce s-ar concretiza într-un act juridic distinct de legea de
ratificare a acestui tratat de aderare. în ceea ce priveşte criteriul formal,
al procedurii de adoptare a acestei legi speciale de ratificare a unui tratat
internaţional, chiar dacă majoritatea calificată menţionată în art. 148 este
aceeaşi cu cea prevăzută de art. 151 alin. (1) (care se referă la procedura
obişnuită de adoptare a unei legi de revizuire a Constituţiei), sub aspect
pur cantitativ majoritatea numerică a membrilor parlamentului astfel
solicitată este una diferită: în primul caz majoritatea de 2/3 se raportează la
numărul total al senatorilor şi deputaţilor, iar în cel de-al doilea caz ea se
referă la numărul senatorilor şi la cel al deputaţilor consideraţi separat, ca
adunări distincte. Nu se poate stabili nici măcar o similitudine cu procedura
de revizuire a Constituţiei ca urmare a medierii, căci, în acest caz, art. 152
alin. (2) prevede o majoritate de 3/4 din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor, ceea ce este sensibil mai mult decât exigenţa prevăzută în

Titlul VI. Integrarea euroatlantică A r t . 148
art. 148 alin. (1). Prin urmare, cel puţin din perspectiva criteriului formal
(referitor doar la procedura de legiferare şi în măsura în care se pot stabili
comparaţii), legea de ratificare a tratatului de aderare la UE are forţă juridică
inferioară legilor constituţionale.
Tot din perspectiva criteriului formal, adică al majorităţii necesare g
pentru adoptarea diferitelor tipuri de legi, legea de ratificare a tratatului de
aderare la UE se distinge şi faţă de legile organice şi de cele ordinare,
întrucât cvorumul la care se face raportarea acestor majorităţi este unul
diferit (în primul caz este vorba de totalitatea parlamentarilor, iar în cel de-al
doilea de senatori şi deputaţi consideraţi ca adunări distincte). încercând
totuşi o comparare a cifrelor absolute ce rezultă din calculul majorităţilor
necesare pentru adoptarea diferitelor tipuri de legi1(, în funcţie de numărul
senatorilor şi cel al deputaţilor, rezultă că legea de ratificare a tratatului de
aderare a României la UE necesită mai multe voturi favorabile (în cifre
absolute) decât legile organice sau, cu atât mai mult, legile ordinare, fapt
din care s-ar putea deduce că ea are o forţă juridică mai mare decât a acestor
două tipuri de legi. Dacă la acest criteriu formal îl adăugăm şi pe cel mate-
rial, al importanţei relaţiilor sociale reglementate, rezultă cu prisosinţă că
transferul unor atribuţii specifice suveranităţii de stat sau exercitarea în
comun cu alte state a unor competenţe proprii puterii de stat prevalează
asupra domeniului de reglementare al legilor organice sau ordinare.
Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă, actul ju- 9
ridic prin care România aderă la UE are forţă juridică inferioară
Constituţiei şi legilor constituţionale, dar superioară legilor organice
şi ordinare. însă legea prin care România aderă la UE rămâne esenţialmente
(prin conţinutul său normativ) o lege de ratificare a unui tratat internaţional,
supusă regulilor de procedură specifice acestui domeniu şi celor precizate
prin art. 11 din Constituţia. Procedura de legiferare suigeneris menţionată
în Constituţie revizuită pentru adoptarea acestei legi nu poate fi justificată
altfel decât prin natura juridică specială a acestei legi şi, mai ales, a tratatului
pe care ea îl ratifică.
Trebuie făcută încă o precizare cu privire la obiectul ratificării prin l o
această lege specială. Textul alin. (1) al art. 148 face referire expresă doar
la tratatele constitutive, fără nici o altă precizare, în vreme ce alin. (3) al
"A se vedea şi art. 76 din Constituţie.

aceluiaşi articol trimite la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale

UE. însă, din economia textului constituţional rezultă că alin. (1) epuizează
ipoteza normativă a procesului de aderare la UE, pentru ca alineatele
următoare să se refere la participarea României ca membru cu drepturi
depline la UE. Prin urmare, expresia „tratatele constitutive ale UE" din
alin. (1) al art. 148 trebuie interpretată în sens larg, cuprinzând atât tratatele
originare de bază, cât şi pe cele de revizuire şi completare a primelor
care au intrat deja în vigoare la data aderării României la UE.
11 IV. Modificarea dreptului comunitar originar. Alineatul (3) al art. 148
vizează situaţia în care, după aderarea României la UE, tratatele constitutive
ale acesteia ar mai suferi şi alte revizuiri, realizate, de regulă, tot prin tratate
internaţionale de tip clasic şi care presupun procedura ratificării pentru a
putea face parte din dreptul intern. Acest alineat precizează procedura pe
care statul român, în calitatea sa de membru al UE, o va utiliza de fiecare
dată când va trebui să ratifice un act normativ de modificare a tratatelor
constitutive, procedură ce va fi identică cu cea utilizată pentru aderare.
Având în vedere conţinutul tratatului, legiuitorul constituant a utilizat tot
termenul de aderare şi pentru această situaţie, deşi, în fapt, este vorba de
ratificarea unui tratat internaţional care va intra în vigoare abia la o dată
ulterioară depunerii instrumentelor de ratificare. Merită însă adăugat faptul
că şi alte state membre ale UE au prevăzut o procedură similară pentru
ratificarea actelor normative de modificare a tratatelor constitutive ale UE
(de exemplu Constituţia Germaniei, art. 23 alin. 1 şi art. 79 alin. 2 şi 3 sau
Constituţie Franţei, art. 88). Ulterior momentului aderării, România va trebui
să îşi îndeplinească obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE şi
instituite prin ordinea juridică europeană.
12 V. Dreptul comunitar şi dreptul intern. Alineatul al doilea al art. 148
tratează delicatul subiect al raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul
intern. Şi în acest caz terminologia utilizată de puterea constituantă derivată
trebuie interpretată în sens larg; „prevederile tratatelor constitutive" le
includ şi pe cele ale actelor de modificare a tratatelor fondatoare ale UE,
făcând de fapt trimitere la izvoarele originare ale dreptului comunitar, iar
„celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu" se referă de
fapt la izvoarele secundare ale dreptului comunitar, inclusiv la ansamblul
consistentului acquis comunitar. Includerea unei prevederi exprese la nivel

Titlul VI. Integrarea euroatlanticâ Art. 148
constituţional doar cu privire la raporturile dintre dreptul comunitar şi cel

intern, în condiţiile în care Constituţia României cuprinde şi un articol cu
vocaţie generală referitor la raporturile dintre dreptul intern şi cel
internaţional (art. 11) şi unul special, care tratează doar cazul particular al
tratatelor internaţionale privind drepturile omului (art. 20), nu constituie
regula în materie de reglementări constituţionale europene şi nu se poate
explica altfel decât prin asumarea din start a poziţiei susţinute în special de
doctrina de drept comunitar care afirmă caracterul profund original al
dreptului comunitar, care s-a desprins din dreptul internaţional public clasic
şi prezintă caracteristici proprii, care îl identifică şi particularizează până
într-atât încât fac din el o nouă ordine juridică.
Dispoziţia alin. (2) din art. 148 din Constituţia României nu consacră 13
decât prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern, în condiţiile
rezultate din actul de aderare, fără a menţiona directa şi imediata sa
aplicabilitate. Atenţia sporită acordată acestui efect particular al dreptului
comunitar nu poate fi explicată decât prin faptul că puterea constituantă
derivată a dorit să consfinţească şi pe această cale caracterul a parte al
ordinii juridice comunitare, tocmai prin precizarea acelui efect care putea
fi considerat ca deplin reglementat prin dispoziţiile cu caracter general în
materie. Pe de altă parte, este greu de imaginat că datorită menţionării
exprese în textul Constituţiei revizuite doar a priorităţii dreptului comunitar
faţă de dreptul intern, celelalte efecte speciale ale dreptului comunitar
(aplicarea directă şi imediată) nu vor fi recunoscute în dreptul românesc.
Ele constituie obiectul unei bogate şi constante (chiar dacă nuanţate)
jurisprudenţe a Curţii Europene de Justiţie şi sunt astăzi acceptate în
practică de toate statele membre ale UE, chiar în absenţa menţionării lor
exprese în dreptul intern sau în cel comunitar. Prin urmare, şi acest alineat
al art. 148 trebuie interpretat în sens larg şi constructiv, conţinutul său
normativ urmărind mai degrabă să confere dreptului comunitar un loc
aparte în cadrul ordinii juridice interne. O ultimă precizare este necesară:
termenul lege utilizat în cuprinsul alin. (2) pentru a desemna actele norma-
tive faţă de care dreptul comunitar are prioritate nu se referă numai la
actul juridic emis de Parlament, ci, ca şi în alte ipoteze normative
constituţionale [de exemplu art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1),
art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (2) etc], reprezintă denumirea generică pentru
orice act normativ emis de autorităţile statului.

14 VI. Garanţii instituţionale. Trimiterea din alin. (4) al art. 148 la

„obligaţiile rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2)" nu trebuie
interpretată nici ea în sens restrictiv; nu se referă doar la dispoziţiile
exprese ale legii de ratificare a tratatului de aderare şi la prioritatea numai
a reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu, ci trebuie avut în
vedere aici sensul cel mai larg posibil al obligaţiilor inerente calităţii de
membru al UE. Pe măsură ce integrarea europeană s-a accentuat şi
aprofundat şi în paralel cu procesul extinderii geografice realizat în timp,
statele care au aderat la UE în momente tot mai îndepărtate de cel al
constituirii sale iniţiale au trebuit să facă faţă nu doar unei ordini juridice
şi unei structuri instituţionale tot mai bogate şi diverse, dar şi să îşi asume
obligaţii tot mai numeroase şi consistente, astfel încât a devenit stringentă
problema asigurării unor garanţii juridice eficiente pentru asumarea şi
realizarea efectivă a tuturor acestor efecte ale aderării la UE. Dacă în
unele Constituţii ale statelor membre cu o vechime înaintată în UE nu se
face nici o referire la structura suprastatală din care fac totuşi parte (de
exemplu Constituţia Olandei), constituţiile statelor intrate mai recent în
organizaţie fac trimitere expres nu doar la implicita limitare a suveranităţii
naţionale pe care acest lucru o presupune, dar prevăd şi garanţii de ordin
instituţional pentru obligaţiile asumate prin actul de aderare (de exemplu
art. 93 din Constituţia Spaniei).
15 Ţinând seama de aceste ultime evoluţii ale practicii din unele state
membre, şi Constituţia revizuită a României a prevăzut anumite garanţii
instituţionale pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din statutul de
membru al UE. în esenţă, aceste obligaţii se referă la participarea efectivă,
la integrarea europeană crescândă şi ireversibilă (în conformitate cu
actualul sistem normativ european), participarea activă la construcţia
instituţională şi juridică europeană, precum şi la obligaţiile ce rezultă din
întreaga ordine normativă europeană. Garanţiile instituţionale menţionate
se referă la toate cele trei puteri în stat, legislativă, executivă şi
judecătorească, în măsura în care participarea la UE nu implică doar
transpunerea în dreptul intern a normelor din ordinea juridică comunitară
prin acte de reglementare primară sau secundară (rezultat al activităţii
Parlamentului sau Guvernului), ci şi, mai ales, aplicarea în concret a acestor
norme, realizată prin intermediul organelor administrative şi judecătoreşti.

Titlul VI. Integrarea euroatlantică Art. 149
VII. Rolul Guvernului. Alineatul final al art. 148 codifică la nivel 16

constituţional reguli necesare pentru buna funcţionare a autorităţilor
statului în cadrul participării la UE. Norma constituţională română nu
este una singulară în peisajul normelor constituţionale europene, art. 23
din Constituţia Germaniei, art. 93 din Constituţia Spaniei sau art. 88-4 din
Constituţia Franţei cuprinzând reglementări asemănătoare. Astfel,
autoritatea executivă la nivel central (Guvernul), adică principala autoritate
publică aflată în legătură cu instituţiile UE, şi în principal cu Consiliul şi
cu Comisia Europeană (instituţia UE cu atribuţii cvasi-exclusive de iniţiere
a actelor normative, precum şi de monitorizare a implementării acestora, o
dată ce au fost adoptate), va informa cele două Camere ale Parlamentului
cu privire la proiectele de acte juridice cu caracter obligatoriu înainte ca
acestea să fie trimise instituţiilor Uniunii Europene. Această procedură
permite exprimarea punctului de vedere al Parlamentului, având în vedere şi
prioritatea dreptului comunitar şi necesitatea armonizării legislaţiei interne
cu acesta.
Art. 149 •>

Aderarea la Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord
Tratatul se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei
Atlanticului Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi
de Nord din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Comentariu
I. Generalităţi. Tratatul Atlanticului de Nord este o organizaţie

internaţională clasică, de cooperare interguvernamentală, diferită deci
de Uniunea Europeană. Tratatul Atlanticului de Nord a rezultat din libera
participare a statelor membre şi este menită, în zilele noastre, să asigure
apărarea colectivă a statelor membre.
Constituţia României nu cuprinde un articol general prin care să se
poată efectua un transfer de competenţe sau atribuţii specifice
suveranităţii statale în favoarea unor organizaţii internaţionale (precum

art. 24 din Constituţie Germaniei sau art. 93 şi 94 din Constituţia Spaniei)

sau prin care să fie posibilă ratificarea unor tratate internaţionale de natură
politică (precum art. 80 din Constituţia Italiei). Constituantul român a
preferat procedeul nominalizării directe a organizaţiei internaţionale
vizate, pentru aderarea la care a prevăzut proceduri originale, grupate în
cadrul unui titlu special al Legi fundamentale ".
II. Procedura aderării. Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord 2)
este însă fundamental diferită de aderarea la UE, prin natura şi specificul
organizaţiei internaţionale vizate în acest caz şi prin obiectivele diferite pe
care le urmăreşte statul român în cele două situaţii. Totuşi, puterea
constituantă derivată a prevăzut acelaşi tip de procedură particulară de
aderare ca şi pentru Uniunea Europeană, adică adoptarea unei legi sui
generis de ratificare a unui tratat internaţional, în şedinţa comună a
Parlamentului, cu o majoritate de 2/3 din numărul total al senatorilor şi
deputaţilor, deşi participarea la Tratatul Atlanticului de Nord corespunde
unui alt tip de prioritate a politicii statale, anume aceea de asigurare a
securităţii şi de creştere a capacităţii sale de apărare.
Trebuie menţionat aici şi faptul că, aşa cum prealabil integrării în UE
există o perioadă de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară,
prin „Parteneriatul pentru pace" semnat anterior aderării la NATO s-au
asigurat condiţiile necesare îndeplinirii acestui obiectiv.
"A se vedea şi comentariul de la art. 148, supra, p. 327.

21
Lege pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord nr. 22/2004
M. Of. nr. 185/3.03.2004.

Titlul VII
Revizuirea Constituţiei
Art. 150
Iniţiativa (1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
revizuirii Preşedintele României la propunerea Guvernului, de
cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni
cu drept de vot
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei
trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele
ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul
Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000
de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Comentariu
I. Generalităţi. Adoptarea unei Constituţii are o importanţă majoră

pentru statul şi societatea unde acest lucru se realizează. De esenţa unei
Constituţii este stabilitatea sa în timp, ea trebuind să fie redactată astfel
încât să reprezinte un sistem de referinţă pentru viaţa politică şi juridică a
unei comunităţi umane o perioadă cât mai lungă de timp. în acest scop au
fost identificate şi inserate în diferite legi fundamentale modalităţi tehnice
de garantare a unui anumit grad de rigiditate a Constituţiei. Rigiditatea
constituţiei nu trebuie însă să devină un scop în sine, ci doar o garanţie
pentru stabilitatea ei, de aceasta din urmă depinzând, în bună măsură, şi
stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat, certitudinea şi
predictibilitatea conduitelor umane fiind necesare pentru a se asigura
siguranţa juridică (şi nu numai) a membrilor comunităţii.
De principiu, iniţierea unui proces de modificare a constituţiei trebuie
să aparţină acelei autorităţi statale sau acelui grup social care ocupă în
cadrul sistemului politic al unei societăţi o astfel de poziţie încât este în
măsură să cunoască evoluţia respectivei societăţi, precum şi perspectivele
sale de dezvoltare. Această autoritate statală sau acest grup social poate
Tănăsescu 337
^
Art. 150 Titlul VII. Revizuirea Constituţiei
fi acelaşi cu autoritatea învestită şi cu adoptarea sau revizuirea constituţiei.

Unele constituţii prevăd expres cine poate avea iniţiativa adoptării
constituţiei. Alte constituţii nu prevăd un asemenea lucru, amănuntul
rezultând din ansamblul sistemului normativ referitor la elaborarea legilor.
Trebuie constatat că în zilele noastre, în lume, un rol tot mai important
tinde să îl aibă iniţiativa constituţională populară.
3 II. Condiţiile revizuirii. Constituţia României aprobată la 8 decembrie
1991 a precizat, dintru început, subiectele de drept calificate să exercite
iniţiativa constituţională. Articolul 150 din Legea fundamentală, al cărui
conţinut normativ nu a fost modificat prin revizuirea constituţională din
2003, reglementează în cele două alineate ale sale autorităţile statului
competente să iniţieze procedura de revizuire a Constituţiei şi modalitatea
concretă prin care se poate exercita iniţiativa constituţională populară.
Ţinând seama şi de dispoziţiile art. 2 din Legea fundamentală, care
stabileşte principalele coordonate în care se poate exercita suveranitatea
naţională, precizând că aceasta se exercită fie direct de către popor, fie
indirect, prin organele sale reprezentative, iniţiativa revizuirii Constituţiei
a fost dată fie în competenţa organelor reprezentative, fie direct
cetăţenilor. Astfel, în ceea ce priveşte adunarea reprezentativă legiuitoare,
iniţiativa revizuirii Constituţiei revine cel puţin unei pătrimi din numărul
deputaţilor sau senatorilor, iar în ceea ce priveşte autoritatea executivă
reprezentativă, Preşedintele poate iniţia revizuirea Constituţiei numai la
propunerea Guvernului. Poporul, deţinătorul suveranităţii statale, poate
exercita direct puterea sub forma iniţiativei populare legislative sau
constituţionale. Urmare a revizuirii Constituţiei în 2003, iniţiativa
legislativă populară a suferit unele schimbări de regim juridic, în sensul
reducerii numărului minim de semnături solicitate de la cel puţin 250.000 la
cel puţin 100.000 [art. 74 alin. (1)]. Nu aceeaşi este soluţia însă cu privire
la iniţiativa populară constituţională, pentru care a fost menţinută condiţia
a minim 500.000 de semnături, distribuite astfel încât să provină din cel
puţin jumătate din judeţele ţării, câte cel puţin 20.000 din fiecare judeţ.
Această condiţie de distribuţie teritorială şi prag în cadrul corpului elec-
toral este menită a asigura un minim grad de reprezentare a populaţiei în
procesul de exercitare directă a puterii de stat şi conduce la asigurarea
legitimităţii acestui demers.
338 Tănăsescu
Pentru a putea fi observat caracterul rigid al Constituţiei României,

art. 150, referitor la iniţiativa constituţională, trebuie corelat cu art. 74 care
precizează regimul juridic al iniţiativei legislative. Comparaţia dintre cele
două articole pune în evidenţă diferenţa valorică şi de forţă juridică dintre
categoriile de legi reglementate, fapt ce întăreşte caracterul rigid al
Constituţiei şi, implicit, sporeşte stabilitatea acesteia.
Art. 151
Procedura de (1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie
revizuire adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un
acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin
referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data
adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Comentariu
I. Puterea constituantă. Realităţile obiective în permanentă schimbare

şi evoluţiile sociale tot mai accelerate impun şi unele ajustări şi adaptări
ale Constituţiei la contextul social, politic, economic etc. al comunităţii
umane căreia normele sale i se adresează. într-un stat de drept, aşa cum
România se declara încă prin art. 1 al Legii sale fundamentale, acest lucru
este posibil numai cu respectarea unor proceduri prestabilite şi numai
dacă el este realizat de autorităţi prestabilite şi special învestite cu această
competenţă prin norme juridice. Procedeul este cunoscut în doctrină sub
denumirea de revizuire sau modificare constituţională, iar problematica
sa aduce în discuţie teoria puterii constituante şi conceptele de putere
constituantă derivată şi putere constituantă instituită.
Puterea constituantă desemnează autoritatea statală ce are în
competenţa sa adoptarea Constituţiei. Puterea constituantă se manifestă
Tănăsescu 339
sub două forme: putere constituantă originară şi putere constituantă

instituită. Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există
sau nu mai există constituţie în vigoare (state noi, revoluţii), iar puterea
constituantă instituită este prevăzută de constituţia în vigoare (sau
anterioară), atât în ce priveşte competenţa, cât şi organizarea şi
funcţionarea ei. Ea poate modifica (se mai numeşte şi putere de revizuire)
sau adopta o constituţie. Marea majoritate a constituţiilor lumii cuprind
cel puţin reglementări de principiu referitoare la puterea constituantă.
II. Procedura de revizuire. Articolul 151 din Constituţiei României
reglementează ipoteza puterii constituante derivate şi precizează că
aceasta aparţine celor două Camere ale Parlamentului, învestite drept
Camere de revizuire prin chiar textul Constituţiei. Procedura revizuirii
Constituţiei este una specială, diferită de cea utilizată pentru adoptarea
celorlalte tipuri de legi: o majoritate calificată de două treimi este necesară
pentru dezbaterea şi adoptarea unei legi constituţionale, iar dacă procedura
medierii a eşuat, doar şedinţa comună a celor două Camere şi votul a cel
puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor poate conduce la
schimbarea Legii fundamentale. Articolul referitor la procedura de revizuire
a Constituţiei nu a comportat nici o schimbare în urma modificării Legii
fundamentale din cursul anului 2003, spre deosebire de cel referitor la
procedura adoptării celorlalte tipuri de legi, ceea ce face ca egala legitimitate
a Camerelor Parlamentului să îşi găsească pe deplin expresia în procedura
medierii, menţinută doar pentru această ipoteză de lucru. Şi în acest caz,
comparaţia acestei reglementări cu art. 75 şi 76 subliniază caracterul
relativ rigid al Constituţiei României, care beneficiază de o stabilitate
sporită faţă de celelalte tipuri de legi.
III. Referendumul. Procedura de revizuire îmbină tehnicile specifice

democraţiei reprezentative cu cele proprii democraţiei directe, atât prin
consacrarea iniţiativei constituţionale populare (art. 150), cât şi prin
posibilitatea oferită corpului social de a interveni în finalul procedurii de
revizuire pe calea referendumului. Referendumul, prevăzut de alin. final al
art. 151 este ulterior adoptării legii constituţionale de către adunarea
reprezentativă cu rol de putere constituantă derivată şi are semnificaţia
unei confirmări populare a modificărilor realizate, cu rol de condiţie
suspensivă pentru producerea efectelor juridice ale revizuirii. El face inutilă
340 Tănăsescu
Titlul VII. Revizuirea Constituţiei ^ r ţ J52
şi lipseşte de efecte juridice orice intervenţie ulterioară a oricărei alte

autorităţi statale în procedura de revizuire. Termenul prevăzut de
Constituţie pentru organizarea acestui referendum este unul de decădere,
expirarea lui înaintea organizării referendumului având ca efect invalidarea
deciziei adoptate de puterea constituantă derivată.
Modificarea Constituţiei din cursul anului 2003 a respectat întru totul
prevederile Legii fundamentale referitoare la revizuire, inclusiv cerinţa
organizării referendumului.
Art. 152
Limitele (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul
revizuirii naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea
teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic
şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută
dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a
garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de
asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.
Comentariu
I. Competenţele puterii constituante. Limitări. Doctrina şi practica

din dreptul comparat sunt de acord în a preciza că puterea constituantă
de astăzi nu poate obliga puterile constituante ce vor urma. însă necesara
conciliere a competenţelor fiecărei puteri constituante cu principiile
democraţiei şi cu garanţiile indispensabile drepturilor fundamentale au
condus atât doctrina cât şi practica la adoptarea unei poziţii de compromis
în ceea ce priveşte definirea competenţelor puterii constituante derivate,
prin care se acceptă ideea posibilităţii şi chiar a necesităţii limitării puterii
constituante derivate de către cea originară prin două principale modalităţi:
limite formale şi limite materiale. Acest lucru permite, în primul rând, o
Tănăsescu 341
mai mare stabilitate a Constituţiei, iar în al doilea rând reprezintă încă o

dovadă a faptului că prin Legea fundamentală sunt consfinţite valorile
esenţiale ale unei societăţi, unele dintre acestea fiind atât de importante
încât limitează în acţiunea sa chiar şi puterea constituantă derivată.
Limitele formale constau, cel mai adesea, în stabilirea unor condiţii
procedurale speciale ce trebuie îndeplinite pentru a se putea realiza o
modificare a Constituţiei. Acestea au fost reglementate în Constituţia
noastră în art. 150 şi 151. Parţial, ele sunt reglementate şi în cuprinsul
art. 152, anume în alin. (3), care precizează că Legea fundamentală nu
poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în
timp de război. Aceste ipoteze sunt excluse datorită caracterului excepţional
al stărilor respective, pe durata cărora exercitarea suveranităţii naţionale
ar risca să fie mult mai dificilă decât în condiţii normale, dacă nu chiar
serios periclitată sau împiedicată.
La rândul lor, limitele materiale pot fi exprese, adică cuprinse în chiar
textul Constituţiei, sau implicite, inerente textului constituţional, sau
rezultând din angajamentele în plan internaţional pe care un stat şi le-ar fi
asumat anterior revizuirii Constituţiei. Indiferent de clasificare, ele
împiedică puterea constituantă derivată să aducă atingere anumitor
reglementări stabilite de puterea constituantă originară şi garantate cu o
stabilitate încă şi mai mare decât cea a ansamblului textului constituţional.
Limitele materiale sunt valabile din punct de vedere juridic, adică, în
conformitate cu teoria validităţii normei juridice, orice normă juridică
validă dintr-un sistem normativ dat produce efectele juridice menţionate
în cuprinsul său. Aceasta înseamnă că precizarea în cuprinsul unei
Constituţii a intangibilităţii de către puterea constituantă derivată a unor
valori protejate sau a modalităţii prin care sunt protejate anumite valori de
către puterea constituantă originară are drept efect juridic garantarea
unei stabilităţi sporite pentru respectivele norme juridice de protecţie,
inclusiv, şi, mai ales, împotriva încercărilor de modificare a lor de către
puterea constituantă derivată. Cu alte cuvinte, teoria conform căreia limitele
materiale ale revizuirii unei Constituţii ar putea fi înlăturate prin metoda
dublei revizuirii este lipsită de fundament juridic, chiar dacă, aparent, ea
se bazează tocmai pe un formalism juridic excesiv. Metoda dublei revizuiri
porneşte de la premisa că ceea ce se interzice constituantului derivat ar fi
doar revizuirea articolelor în care sunt reglementate valorile considerate
342 Tănăsescu
Titlul VII. Revizuirea Constituţiei \ r ^ J52
intangibile, dar nu şi revizuirea chiar a articolului prin care este realizată

această interdicţie, astfel încât pentru a reuşi modificarea regimului ju-
ridic al respectivelor valori ar trebui operată o revizuire constituţională în
doi timpi: întâi s-ar revizui articolul cuprinzând interdicţia şi s-ar elimina
din cuprinsul său menţionarea expresă a valorii ce se doreşte a fi protejată,
iar apoi s-ar opera o a doua revizuire, modificându-se regimul
constituţional al valorii care astfel nu mai beneficiază de o protecţie
constituţională şi o stabilitate specială şi relevă, deci, de competenţa
puterii constituante derivate. Numai că unui astfel de raţionament i se
poate opune argumentul regresiunii ia infinit, conform căruia, pentru a
garanta intangibilitatea unor valori constituţionale selectate de puterea
constituantă originară, Constituţia ar putea prevedea interdicţia expresă
de a fi modificate nu doar articolele prin care sunt protejate respectivele
valori, ci şi chiar articolul prin care se realizează interdicţia. Aplicarea
aceleiaşi metode, de data aceasta zisă a „triplei" revizuirii (întâi a articolului
ce prevede interdicţia revizuirii articolului ce cuprinde interdicţia, apoi a
articolului ce cuprinde interdicţia şi apoi a articolului ce protejează
respectivele valori sociale) ar putea fi din nou contrată cu prevederea
unei duble interdicţii de revizuire ş.a.m.d. Continuând aşa la infinit, regresia
dovedeşte că, dacă o simplă prevedere în Constituţie nu este suficientă
pentru a proteja o valoare socială considerată importantă, atunci însăşi
Constituţia poate fi considerată ca lipsită de efecte juridice şi, în acest
caz, ea nu mai reprezintă decât o simplă declaraţie de intenţii, fără caracter
constrângător. Această concluzie pune sub semnul întrebării nu doar o
întreagă evoluţie a constituţionalismului din ultimele secole, ci şi garanţiile
drepturilor fundamentale ale omului şi permite liberul arbitru în relaţiile
fundamentale din cadrul unei societăţi. Dacă această concluzie nu poate
fi acceptată, înseamnă că nici premisa pe care ea se fundamentează nu
poate fi acceptată; prin urmare, normele constituţionale prin care sunt
precizate limitele materiale în care poate opera o revizuire constituţională
sunt norme juridice pe deplin eficiente şi produc efectele juridice descrise
in cuprinsul lor, adică fac imposibilă modificarea articolelor sau a regimului
constituţional prevăzut pentru valorile sociale expres menţionate.
In ultimă instanţă, faptul că puterea constituantă derivată este limitată
m competenţa sa de către puterea constituantă originară ţine de evidenţa
necesităţii supravieţuirii oricărui sistem viu (aşa cum este şi cel juridic),
Tănâsescu 343
căci, în definitiv, nici un sistem viu nu poate fi utilizat (în mod raţional)
pentru propria sa distrugere. Faptul că o constituţie nu este doar o regulă
fundamentală, ci că ea se bazează pe o serie de principii intangibile, în
absenţa cărora ea îşi pierde raţiunea de a fi, ţine de domeniul evidenţei.
Utilizarea intenţionată a formelor legale, deci considerate şi legitime, pentru
a ajunge la rezultate vădit contrare scopului iniţial al unei reglementări nu
este altceva decât un abuz de drept, noţiune care se poate aplica în egală
măsură şi dreptului privat ca şi celui public.
II. Limitele revizuirii. Textul art. 152 nu a fost modificat prin procesul
de revizuire pe care Legea fundamentală 1-a cunoscut în cursul anului
2003, el continuând să facă trimitere la două categorii de limite materiale.
O prima categorie constă în enumerarea limitativă a anumitor valori,
considerate esenţiale pentru stat şi, ca atare, declarate intangibile; acestea
sunt: caracterul naţional, unitar, independent şi indivizibil al statului român,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. Cu privire la aceste valori
nimic din reglementarea constituţională actuală nu poate fi schimbat,
Constituţia precizând că ele nu pot forma obiectul nici unei revizuiri. Prin
urmare, dezbaterile parlamentare în jurul propunerii de eliminare a limitelor
revizuirii, legat mai ales de caracterul naţional al statului român, nu numai
că nu se puteau finaliza cu un rezultat juridic valabil, dar nu ar fi avut sorţi
de izbândă nici dacă s-ar fi dorit ameliorarea regimului de protecţie
constituţională a acestor valori.
O a doua categorie de limite materiale face referire la imposibilitatea
deteriorării protecţiei constituţionale conferite unui alt set de valori,
precizând că nici o revizuire nu poate avea ca rezultat suprimarea unor
drepturi sau libertăţi fundamentale. Cu alte cuvinte, în privinţa drepturilor
fundamentale ale omului, veritabile garanţii ale democraţiei şi limite pentru
exercitarea puterii de stat, puterea constituantă originară nu a interzis
decât o modificare a regimului lor juridic ce ar conduce la dispariţia unora
dintre cele deja menţionate, dar a lăsat liberă posibilitatea adăugării de
noi drepturi fundamentale la catalogul deja existent, precum şi posibilitatea
unei mai bune şi eficiente protecţii juridice a celor deja consacrate. Textul
este tehnic precis şi corelat cu art. 53, căci nu interzice restrângerea
exercitării unor drepturi fundamentale, ci consacră, la nivel constituţional,
344 Tănăsescu
un principiu general în materie de protecţie a drepturilor omului, anume

acela al permanentei evoluţii a regimului lor de protecţie juridică şi a
imposibilităţii revenirii (cliquet arriere-retour) la un regim juridic mai
puţin favorabil decât cel deja consacrat la un moment dat. Această tehnică
de garantare a drepturilor fundamentale şi de redactare a limitelor materiale
pentru puterea constituantă derivată a făcut posibilă revizuirea Titlului II
din Constituţie, prin care regimul juridic al unora din drepturile deja
consacrate în Legea fundamentală a fost modificat, în sensul sporirii
garanţiilor lor juridice sau au fost adăugate noi drepturi la cele deja
consacrate.
Tănăsescu 345
Titlul VIII
Dispoziţii finale şi tranzitorii
Art. 153
Intrarea Prezenta Constituţie intră în vigoare Ia data aprobării
în vigoare ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din
21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.
Comentariu
I. Tehnica juridică. Acest articol se referă la intrarea în vigoare a l

Constituţiei ca Lege fundamentală, manifestare de voinţă contretizată
sub forma unui act decizional al Adunării Constituante; pe cale de
consecinţă, revizuirea Constituţiei din 2003 nu putea afecta în nici un fel
conţinutul normativ al acestui articol. In forma sa iniţială, Constituţia
României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie
1991, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi
a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8
decembrie 1991. Chiar ulterior revizuirii realizate în cursul anului 2003,
trimiterile la Legea fundamentală a României se vor face în continuare
prin referirea la Constituţia intrată în vigoare ia 8 decembrie 1991,
adăugându-se precizarea că aceasta a fost modificată prin legea
constituţională aprobată prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003 şi
publicată şi intrată în vigoare în data de 29 octombrie 2003 '>.
II. Abrogarea. Caracterizare. Consecinţă inerentă a principiului 2

aplicării legilor în timp, noua Constituţie a preferat abrogarea explicită
directă a Constituţiei anterioare, care intrase în vigoare la 21 august 1965.
Prin urmare, Constituţia din 1965 a rămas în vigoare şi după Revoluţia din
Decembrie 1989, până la intrarea în vigoare a noii Constituţii, cu excepţia
dispoziţiilor referitoare la partidul unic şi organele prin care se exercită de
această putere de stat. Aceste din urmă organe au fost înlocuite cu noile
autorităţi publice, rezultate din Revoluţie.
11
A se vedea şi comentariul la art. 156, infra, p. 356.
Tănăsescu 347
Art. 154 Titlul VIII. Dispoziţii finale şi tranzitorii
Art. 154
Conflictul (1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în
temporal de legi vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei
Constituţii.
(2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data
intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina
conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va
face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri
corespunzătoare.
Comentariu
I. Generalităţi. Titlul modest al acestui articol ascunde în fapt

importanţa sa reală, covârşitoare în adaptarea sistemului normativ
românesc la valorile şi exigenţele noi introduse prin Legea fundamentală;
aplicarea sa în concret a contribuit în mod decisiv la asanarea legislaţiei
de acte normative sau dispoziţii desuete, caduce sau inspirate de o filozofie
juridică lipsită de actualitate. Pe parcursul aplicării sale, filtrul Legii
fundamentale a trebuit să fie aplicat nu doar la un nivel pur formal, al
constatării unei eventuale contradicţii vădite dintre două acte normative
cu forţă juridică diferită, ci, mai ales, la un nivel material, al existenţei unei
reale incompatibilităţi între raţiunea de a fi a unor norme juridice
infraconstituţionale şi noile principii fondatoare şi fundamentale pentru
Constituţia intrată în vigoare la 8 decembrie 1989. Din acest punct de
vedere, intitule'-ul poate chiar induce în eroare, căci nu e vorba aici doar
de aplicarea legilor în timp; acest principiu are, prin excelenţă, ca ipoteză
de lucru, situaţia unor acte normative cu forţă juridică egală, ori acest
articol tratează despre raportul dintre Constituţie şi celelalte acte norma-
tive, adică despre raportul dintre Legea fundamentală cu forţa juridică
supremă şi restul ordinii juridice interne. Ipoteza normativă la care face
trimitere acest articol are legătură, însă, şi cu aplicarea legilor în timp, în
măsura în care el se adresează doar aspectului temporal al conflictului
dintre acte normative cu forţă juridică diferită, precizând că „actele nor-
mative rămân în vigoare" (s.n.) dacă nu contravin Constituţiei; cu alte
cuvinte, acest articol se referă doar la actele normative infraconstitu-
ţionale adoptate înaintea intrării în vigoare a Legii fundamentale şi la
348 Tănăsescu
Titlul VIII. Dispoziţii finale şi tranzitorii ^ r ţ 154
modalitatea concretă în care ele pot fi receptate în noua ordine juridică

instaurată prin Constituţia de la 8 decembrie 1991.
II. Conţinutul normativ al acestui articol a rămas neatins de revizuirea
constituţională din 2003, întrucât e de presupus că el va continua să aibă
aceeaşi funcţie extrem de importantă, anume aceea de a asigura
continuitatea normativă prin adaptarea „din mers" a sistemului juridic la
exigenţele fundamentale ale cetăţenilor exprimate prin Constituţie, chiar
dacă exprimarea acestor exigenţe s-a modificat din punct de vedere for-
mal şi a condus la o schimbare în conţinutul normativ al înseşi Legii
fundamentale. Revizuirea Constituţiei are totuşi o anumită influenţă asupra
aplicării sale în concret. Astfel, raportul juridic de compatibilitate dintre
actele normative infraconstituţionale şi normele constituţionale va trebui
să fie observat de aici înainte prin raportare la noua formă a Legii
fundamentale. Este, şi aceasta, o consecinţă a forţei juridice supreme a
Constituţiei şi a fenomenului de constituţionalizare a dreptului (tot mai
pregnant observat şi în sistemul juridic românesc) ce face imperativă o
adaptare a întregii ordini juridice interne ulterior oricărei modificări din
Legea fundamentală.
III. Finalitatea reglementării. Articolul 154 realizează o abrogare

particulară, indirectă şi oarecum implicită, întrucât nu precizează acţiunea
de abrogare, ci contrariul său, adică sfera actelor normative care vor
continua să rămână în vigoare. Din punctul de vedere al logicii formale
aplicarea acestui articol corespunde principiului dublei negaţii care con-
duce întotdeauna la o valoare logică de adevăr, actul normativ fiind
considerat ca rămânând în vigoare (valoare finală de adevăr) dacă el nu
(negaţie) este contrar (a doua negaţie) noii Legi fundamentale.
Din punct de vedere al exprimării gramaticale, legiuitorul constituant
a preferat să dea acţiunii de asanare a legislaţiei o conotaţie morală şi
socială pozitivă, în măsura în care a evitat menţionarea expresă a acţiunii
de abrogare şi a făcut referinţă doar la rezultatul acestei operaţiuni, acela
de păstrare în vigoare a unor acte normative. Articolul cuprinde două
alineate care vizează două ipoteze normative distincte priveşte două
categorii de subiecte de drept diferite. Primul alineat vizează toate
subiectele de drept, în măsura în care o eventuală contradicţie între
Constituţie şi celelalte acte normative din ordinea juridică internă poate fi
Tănăsescu 349
constatată nu doar de autorităţile statului, ci şi de orice subiect individual

de drept, în acţiunea de aplicare şi realizare în concret a normelor juridice.
Aceasta este consecinţa firească a principiului fundamental al
obligativităţii pentru toate subiectele de drept de a respecta Constituţia
şi supremaţia sa (art. 1 alin. final). Al doilea alineat se adresează unui
subiect de drept identificat de textul constituţional, autoritate a statului
(Consiliul Legislativ) care, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare
a legii sale de organizare şi funcţionare, trebuie să examineze confor-
mitatea legislaţiei cu noua Constituţie şi să facă autorităţilor cu
competenţe legislative primare sau secundare (Parlamentului sau, după caz,
Guvernului) propuneri pentru a remedia eventualele contrarietăţi constatate,
în aplicarea art. 154, dar mai ales a primului alineat, trebuie făcută o
distincţie importantă şi care are consecinţe asupra momentului în care se
produc efectele juridice ale abrogării speciale, indirectă şi implicită. Chiar
dacă nu a menţionat-o expres, constituantul a realizat o distincţie
conceptuală între abrogarea propriu-zisă, care se produce la data intrării
în vigoare a Legii fundamentale (eventual revizuite) şi constatarea acestei
abrogări de către subiectele de drept, abilitate special sau nu. Această
abrogare este rezultatul adoptării de către o autoritate competentă a unui
act normativ ulterior, valid din punct de vedere juridic. Ea cunoaşte însă
o particularitate, anume aceea că presupune şi un act de interpretare şi
aplicare a actului normativ preconstituţional, în urma căruia abrogarea să
poată fi constatată. Prin urmare, deşi abrogarea s-a realizat prin chiar
intrarea în vigoare a Constituţiei (revizuite) şi şi-a produs efectele juridice
încă de la acea dată, constatarea abrogării şi, implicit, a efectelor sale
juridice (adică eliminarea normei juridice din sfera celor ce pot fi aplicate)
se poate produce în practică şi la un moment ulterior, atunci când se
aplică în concret actul normativ respectiv. Tocmai de aceea am arătat
anterior că nu este vorba aici atât de mult de o aplicare a legilor în timp
(căci nici o autoritate publică cu competenţe normative nu poate fi ţinută
să cunoască şi să respecte reglementări ce vor apare în viitor), cât de un
raport de constituţionalitate (abrogarea implicată de art. 154 operând nu
datorită nerespectării unei norme juridice fundamentale ulterioare, ci ca
urmare a schimbării temeiului, şi deci a legitimităţii constituţionale, a actelor
normative respective, e drept, printr-un act de putere manifestat ulterior
intrării lor în vigoare).
350 Tănăsescu
Ceea ce constituantul a urmărit să reglementeze prin acest articol a

fost, în ultimă instanţă, nu o regulă generală de soluţionare a conflictului
temporal de legi, ci o regulă pentru receptarea actelor normative
preconstituţionale în noua ordine juridică instituită şi fundamentată pe o
noua Constituţiei (eventual revizuită). Aceasta are implicaţii şi în ceea ce
priveşte analiza constituţionalităţii unor astfel de acte normative
preconstituţionale, ea trebuind să fie făcută prin raportare la Legea
fundamentală în vigoare la data adoptării lor (respectându-se astfel şi
principiul aplicării legilor în timp) şi nu prin comparaţie cu noua Constituţie,
care nu putea produce nici un efect juridic la acel moment, neexistând.
Prin urmare, există o diferenţă esenţială între instituţia juridică a controlului
constituţionalităţii unor acte normative preconstituţionale (în măsura în
care ordinea juridică valabilă la momentul intrării lor în vigoare reglementa
această instituţie) şi aplicarea în timp a aceloraşi acte normative, even-
tual sub imperiul unor Legii fundamentale succesive, fapt ce conduce la
necesara receptare a lor într-o nouă ordine juridică.
Această interpretare a art. 154 a fost confirmată printr-o jurisprudenţă
constantă a Curţii Constituţionale a României care, în timp, a stabilit mai
multe considerente de principiu în legătură cu această problemă. Astfel,
ea a precizat că „abrogarea unei dispoziţii legale anterioare Constituţiei
presupune neconformitatea sa cu Constituţia, adică este rezultatul
neconstituţionalităţii ei; deci neconstituţionalitatea este cauza abrogării".
Cu privire la legile preconstituţionale efectul abrogator se produce „de la
data intrării în vigoare a Constituţiei". Judecătorul constituţional a înţeles
să nu se raporteze doar în mod formal la raportul de constituţionalitate
presupus de acest articol, ci să analizeze fondul reglementării în detaliu,
afirmând că „până la punerea de acord a întregii legislaţii cu Constituţia,
actele normative anterioare Constituţiei adoptate cu respectarea cerinţelor
legale din acel moment şi care nu contravin pe fond Constituţiei, nu pot fi
considerate ca abrogate". Acest lucru poate fi ilustrat şi prin amintirea,
doar cu titlu de exemplu, a unei bogate şi constante jurisprudenţe, astăzi
doar cu valoare istorică, prin care Curtea Constituţională a României a
constatat abrogarea dispoziţiilor din Codul penal (în forma sa de la acea
dată) prin care se prevedeau şi pedepseau infracţiunile contra avutului
obştesc şi a indicat că ele mai puteau fi considerate în vigoare doar dacă
ipoteza lor normativă era restrânsă la bunurile ce constituiau obiectul
Tănăsescu 351
exclusiv al proprietăţii publice. în ceea ce priveşte subiectele de drept

îndreptăţite să efectueze această constatare, Curtea Constituţională a
României nu a putut să se refere decât la cauzele deduse judecăţii sale,
dar în această materie a stabilit câteva reguli cu valoare de principiu:
a) „abrogarea unei legi în vigoare nu este de competenţa Curţii
Constituţionale a României, ci a legiuitorului", dar b) „judecătorul este
obligat, în vederea soluţionării unei cauze supuse competenţei sale, să
constate dacă o prevedere legală de care depinde această soluţionare,
este în vigoare sau nu", iar c) „în cazul aplicării unei legi anterioare
Constituţiei la raporturi juridice stabilite după intrarea acesteia în vigoare,
obligaţia de a stabili dacă legea contravine sau nu unei dispoziţii
constituţionale şi, în consecinţă, dacă este abrogată sau nu, revine instanţei
de judecată. Curtea decide numai în mod excepţional dacă instanţa şi-a
încălcat obligaţia de a se pronunţa asupra unei asemenea legi sau dacă o
consideră în vigoare şi se invocă excepţia de neconstituţionalitate, precum
şi dacă instanţa consideră că legea este neconstitutională deşi ea nu se
aplică unor raporturi juridice noi, constituite sub imperiul Constituţiei
actuale, ci este vorba doar de efectele aplicării acelei legi
preconstituţionale, deci de raporturi anterioare Constituţiei". în sfârşit, în
ceea ce priveşte efectele juridice deja produse ale unui act
preconstituţional, Curtea Constituţională a României a făcut trimitere la
interpretarea clasică a principiului aplicării legilor în timp, precizând că
„abrogarea unui act normativ lasă nestinse efectele acestuia produse cât
era în vigoare".
IV. Consiliul Legislativ. Adoptarea sau modificarea unei constituţii
reprezintă momente de mare importanţă pentru orice stat şi societate,
însă ele nu schimbă eo ipso întreg edificiul juridic. Dreptul constituţional
modern consideră drept un adevăr universal valabil principiul supremaţiei
Constituţiei. Consecinţă firească a acestui principiu, necesitatea
conformării întregului sistem de drept cu normele din Legea fundamentală,
este, de asemenea, universal acceptată în teorie. Nu întotdeauna însă
teoria corespunde realităţii şi/sau practicii. Gradul de realizare efectivă a
normativităţii Constituţiei se poate evalua doar printr-o atentă observare
a practicii acesteia. Măsura în care Legea fundamentală este respectată şi
aplicată depinde şi de legislaţia subsecventă. Fie pe calea adoptării unor
noi norme de aplicare a textelor constituţionale, fie prin impunerea
352 Tănăsescu
supremaţiei acestora faţă de restul legislaţiei şi, pe cale de consecinţă,

constatarea abrogării lor de către Curtea Constituţională, conceptul de
realizare a dreptului presupune cu necesitate un cadru normativ
infraconstituţional în concordanţă cu prevederile sale.
Acesta a fost scopul pentru care Legea fundamentală a stabilit în 9
competenţa unei autorităţi statale expres identificată în chiar textul său
(Consiliul Legislativ) atribuţia de examinare a conformităţii legislaţiei cu
Constituţia. Respectiva instituţie a fost creată abia la aproape doi ani de
la adoptarea Constituţiei, prin Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ '>. Conform textului
constituţional, ar fi trebuit să procedeze la o examinare a întregului
sistem normativ şi să prezinte propuneri în consecinţă autorităţilor cu
competenţe normative la nivel central cel târziu la sfârşitul anului 1994.
Intenţia puterii constituante originare era să ofere nu doar un instru- 1u
ment eficient pentru asigurarea continuităţii juridice [reglementat prin
alin. (1) al acestui articol], ci şi un instrument normativ constructiv, prin
care să poată fi completată şi desăvârşită ordinea juridică internă. Pentru
atingerea acestui obiectiv, s-a considerat că nu este suficientă doar
reglementarea competenţelor normative primare şi secundare, ci trebuie oferit
şi un cadru juridic şi instituţional cu caracter tehnic, prin care să fie sprijinită
şi chiar impulsionată activitatea de producţie normativă, în special prin
identificarea acelor domenii ale relaţiilor sociale în care problemele legate de
receptarea legislaţiei preconstituţionale şi de necesara respectare a raportului
de constituţionalitate riscă să creeze adevărate viduri legislative.
La aproape zece ani de la realizarea ipotezei normative a alineatului 11
al doilea al acestui articol, extrem de bogata activitate normativă a
autorităţilor publice a eliminat în bună măsura problemele respective;
totuşi, în sistemul normativ românesc mai subzistă încă unele
„inadvertenţe" la care se adaugă cele inevitabil produse prin revizuirea
Legii fundamentale în cursul anului 2003.
" Publicată în M. Of. nr. 260/5.11.1993.
Tănăsescu 353
Art. 155
Dispoziţii (1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs
tranzitorii de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit
dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în
vigoare a legii de revizuire.
(2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente Ia
data intrării în vigoare a legii de revizuire, rămân în
funcţiune până la constituirea celor noi.
(3) Prevederile alineatului (1) al articolului 83 se
aplică începând cu următorul mandat prezidenţial.
(4) Dispoziţiile cu privire la înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie vor fi aduse la îndeplinire în cel mult 2 ani de
la data intrării în vigoare a legii de revizuire.
(5) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie
şi consilierii de conturi numiţi de Parlament îşi
continuă activitatea până la data expirării mandatului
pentru care au fost numiţi. Pentru asigurarea înnoirii
Curţii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea man-
datului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea
fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6 ani.
(6) Până la constituirea instanţelor judecătoreşti
specializate, litigiile rezultate din activitatea Curţii
de Conturi vor fi soluţionate de către instanţele
judecătoreşti ordinare.
Comentariu
I. Principiul neretroactivităţii legii noi. Dinamica socială nu poate fi

oprită sau încetinită pentru a fi sincronizată cu evoluţiile din plan legislativ.
Dispoziţiile tranzitorii au menirea de a pune de acord realitatea juridică şi
pe cea socială, astfel încât dinamicile lor respective să nu conducă la
disfunctionalităţi. Din punct de vedere strict tehnic-juridic, ele corespund
" Art. 155 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct. 78 din Legea
nr. 429/2003.
354 Tănăsescu
necesităţii de a preciza pentru fiecare situaţie juridică în curs de desfăşurare,

generic identificată, regimul juridic aplicabil. Principiul securităţii juridice
impune o regulă clasică de aplicare a legilor în timp, anume neretro-
activitatea legii mai noi. Totuşi, ţinând seama de caracterul vădit accelerat
al schimbărilor şi proceselor sociale, această regulă generală a fost
adăugită cu cea specială a aplicării imediate a legii noi, în special în
materie procesuală.
întreg art. 155 se face ilustrarea acestor două reguli fundamentale, 2
cuprinzând ipoteze normative în care modificarea Legii fundamentale
implică schimbări de esenţă în natura, organizarea sau funcţionarea unor
instituţii reglementate prin Constituţie. Astfel, cu titlu general, alin. (2) al
art. 155 reia regula de principiu, exprimată şi în conţinutul normativ al
art. 151 din anterioara formă a Constituţiei, arătând că instituţiile prevăzute
de Constituţie şi existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire vor
continua să existe şi să funcţioneze în conformitate cu vechile reguli până
la data constituirii celor noi.
II. Ultraactivitatea legii mai vechi se aplică în ceea ce priveşte 3

funcţionarea Parlamentului, în materia procedurii de legiferare, unde
proiectele de legi şi propunerile legislative aflate în curs de dezbatere vor
fi adoptate cu respectarea procedurii legislative consacrate în Constituţie
în forma sa iniţială. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la judecătorii în
funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi la consilierii de conturi numiţi de
Parlament, care îşi vor continua activitatea până la expirarea mandatului
pentru care au fost numiţi.
III. Dispoziţii tranzitorii. Pentru punerea în aplicare a noilor reguli cu 4
privire la organizarea Curţii de Conturi (conform art. 140, consilierii de
conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani şi se reînnoiesc
din 3 în 3 ani în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii) constituantul
derivat a recurs la aceleaşi tip de prevederi tranzitorii ca şi cele utilizate de
constituantul originar pentru organizarea primei Curţi Constituţionale (model
după care, de altfel, s-a şi inspirat atunci când a modificat regimul juridic al
organizării Curţii de Conturi). în ceea ce priveşte funcţionarea Curţii de
Conturi, după intrarea în vigoare a legii de revizuire ea nu va mai avea
atribuţii jurisdicţionale, litigiile rezultate din activitatea sa fiind trecute în
competenţa unor instanţe judecătoreşti specializate prin dispoziţiile
Tănăsescu 355
art. 140 alin. (1). Cum efectele acestei prevederi se pot produce imediat, ele
necesitând înfiinţarea şi funcţionarea instanţelor specializate, până la
constituirea acestora o dispoziţie tranzitorie arată că litigiile respective vor
reveni în competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare.
Pentru punerea în aplicare a noilor reguli referitoare la organizarea şi
funcţionarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituantul derivat a
prevăzut un termen de maxim 2 ani de la intrarea în vigoare a legii de
revizuire a Constituţiei, până la acea dată continuând să ultraactiveze
dispoziţiile anterioare ale Legii fundamentale.
De asemenea, în privinţa duratei mandatului prezidenţial, prelungit
de la 4 la 5 ani prin dispoziţiile art. 83 din Constituţia revizuită, aplicarea
acestei norme se va face începând cu mandatul prezidenţial ce va urma
celui în curs la data modificării Legii fundamentale. în privinţa mandatului
prezidenţial în curs se va face aplicarea Constituţiei în forma sa iniţială.
Art. 156 »
Legea de revizuire a Constituţiei se publică în
Republicarea Monitorul Oficial al României în termen de 5 zile de
Constituţiei la data adoptării. Constituţia, modificată şi completată,
după aprobarea prin referendum, se republică de către
Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor,
dându-se textelor o nouă numerotare.
Comentariu
I. Tehnică legislativă. Din punct de vedere al normelor cu caracter

tehnic, art. 156 corespunde unei necesităţi de eficienţă juridică, corelată
cu imperative ce ţin de celeritatea proceselor sociale, politice şi economice,
în cele două teze ale sale, textul face necesara diferenţiere dintre cele
două acte normative distincte pe care le reglementează, adică dintre legea
de revizuire a Constituţiei şi Constituţia revizuită, prevăzând pentru fiecare
obligaţii distincte referitoare la publicare.
"Art. 156 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I, pct 79 din Legea
nr. 429/2003,
356 Tănăsescu
Titlul VIII. Dispoziţii finale şi tranzitorii A r t . 156
Astfel, în ceea ce priveşte legea de revizuire, aceasta trebuia publicată 2

în Monitorul Oficial în termen de maxim 5 zile de la data adoptării sale.
Această dispoziţie imperativă a fost respectată, căci legea de revizuire a
Constituţiei a fost adoptată în şedinţa comună a celor două Camere ale
Parlamentului în data de 18 septembrie 2003 şi, încă ne-renumerotată,
pentru că nu fusese validată prin referendum, a fost publicată în Monitorul
Oficial nr. 669 din 22 septembrie 2003, adică în a cincea zi calculată de la
data adoptării sale.
Legea de revizuire a Constituţiei a fost ulterior aprobată prin 3
referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi publicată cu
nr. 429 în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003. Ea a intrat în
vigoare la data publicării sale, 29 octombrie 2003, aceeaşi cu data publicării,
în acelaşi Monitor Oficial, şi a Hotărârii Curţii Constituţionale a României
nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatelor referendumului
naţional din 18-19 octombrie 2003.
în temeiul fostului art. 152, devenit, în urma revizuirii, art. 156, 4
Constituţia modificată şi completată a fost republicată de către Consiliul
Legislativ, cu actualizarea denumirilor şi dându-se articolelor o nouă
numerotare, în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Tănăsescu 357
Index alfabetic "
Abuz de drept 152 5 autoritate publică 52

acces la cultură 33 Avocatul Poporului 58-60; 115 35; 146 3
acces liber la justiţie 21
actele Guvernului 109 Buget de stat 138 6
actele Parlamentului 67 buget local 138 8
actele Preşedintelui 100 buget public naţional 138
administrare 136 24 bugetul asigurărilor sociale
administraţie centrală de stat 138 6
autonomă 116 8-18; 117 9-10 bună vecinătate 10
administraţie ministerială 1164-7 bună-credinţă 57 1
administraţie publică 116-123
adoptarea legilor 76; 114 15 Căi de atac 129 1 134 5
alegeri anticipate 113 5 cameră de reflecţie 75 3
alegeri locale 121 5 cameră decizională 75 3
alegeri parlamentare 63 2 capitală 14
alegeri prezidenţiale 81 caracter naţional al statului 1 12
analogia legii 11420 căsătorie 48 4
angajarea răspunderii 114 cenzură 30 5
apărarea ţârii 55 cetăţean european 16 8
apatrid 18; 128 5 cetăţean român 5; 17
apel 129 2 cetăţean străin 18; 128 5
aplicarea legilor în timp 154 1 cetăţenie 5
arestare 23 6 Charta drepturilor fundamentale 38 2
armată 118 1 cheltuială bugetară 138 15
asistenţă socială 47 cheltuieli publice 56 1
asociaţie profesională 9 clasa politică 8 4
autonomie locală 120 16 clasificarea legilor 73' 1
autoritate administrativă comună 3 3
autonomă 116 16, 18 concediu de maternitate 47
autoritate judecătorească 124 1 concediu de odihnă 41 6
11
Prima ciftă, redată cu caractere aldine, indică numărul articolului din Constituţie,
iar cea de a doua, redată cu caractere normale, indică numărul marginal aferent
fiecărui paragraf în care este comentat cuvântul sau expresia respectivă.
359
Index alfabetic Constituţia României revizuită
concesionare 136 24 dreptul de a fi ales 37; 38

conflict politic 114 5 dreptul de asociere 37 3; 40
conflict temporal de legi 154 dreptul de azil 18 7
consilier local 121 5 dreptul de moştenire 46
consiliu judeţean 122 dreptul de petiţionare 51
consiliu local 121 dreptul de proprietate privată 44
Consiliul Economic şi Social 115 36; 141 dreptul de vot 36; 87 2
Consiliul Legislativ 79; 154 8 dreptul la apărare 24
Consiliul Superior dreptul la căsătorie 48 1
al Magistraturii 133-134 dreptul la educaţie 32 1; 33 1
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării 119 dreptul la grevă 43
consultarea Guvernului 86 dreptul la identitate 6
contencios administrativ 10818; 126 10 dreptul la informaţie 31
contract de guvernare 114 4 dreptul la integritate fizică 22 4
contribuţii financiare 56 dreptul la integritate psihică 22 5
control ierarhic 132 1 dreptul la învăţătură 32
control parlamentar 111 1 dreptul la liberă circulaţie 25
dreptul la mediu sănătos 35
copii 49
dreptul la negocieri colective 419
corespondenţă 28
dreptul la ocrotirea sănătăţii 34
criteriu etnic 6 3; 7
dreptul la pensie 47
cult religios 29 7
dreptul la propria imagine 26 3
cultură 33
dreptul la un proces echitabil 21 5
Curtea Constituţională 115 35; 142-147
dreptul la viaţă 22 2-3
Curtea de Conturi 115 35; 140 dreptul persoanei vătămate 52
cutumă parlamentară 112 18 drepturi electorale 106 8; 115 36
cvorum 67 drepturi naturale 20 5
drepturile omului 20 2
Decizie 147
dublă cetăţenie 106 11
decret 100
durata zilei de lucru 41 7
delegare legislativă 115
demisie 1062-4
demiterea Guvernului 1103 Economie 135
democraţie constituţională 1 8 educaţie religioasă 29 9
deputat 70 egalitate de şanse 16 7
dezbateri politice 112 7 egalitate în drepturi 16 1
dizolvarea Parlamentului 89 egalitatea cetăţenilor 4
domiciliu 27 2 eroare judiciară 52 8
drapelul României 12 excepţie de neconstituţionalitate 146 5
drept comunitar 148 12-13 exercitarea drepturilor şi libertăţilor 57
drept intern 11; 148 12 expropriere 44 5
drept internaţional 11 expulzare 19
extrădare 19
360
Constituţia României revizuită Index alfabetic
Familie 48 înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 126 2-4

fidelitate faţă de ţară 54 înaltă trădare 96 2
finanţe publice 137 închiriere 136 24
folosinţă gratuită 136 36 îndatoriri militare 55 2
forţe armate 118 întrebări 112 6
frontieră 3 4 întruniri 39
funcţie publică 16 3; 54 2 învăţământ religios 32 5
învestitura Guvernului 103 1
Grade de jurisdicţie 129 4
Judecător 124 8; 125; 143
gratuitatea învăţământului 32 4 judeţ 3 3
Guvern 102-110 jurământ 82; 104
jurisdicţii speciale administrative 217
Hotărâre de Guvern 109 17; 118 33 justiţie 21 1; 124 2-7
hotărâre judecătorească 127 3
Lege complexă 11416
Igienă 34 2 lege constituţională 73 1
Imn Naţional 12 lege de abilitare 115 11
impozit 139 lege de învestire 115 10
imunitate 72; 84 lege de revizuire 156 2
inamovibilitate 125 1-4; 145 lege electorală 115 36
incompatibilităţi 58 6; 71; 84; 105; lege ordinară 73 1
125 6; 144 lege organică 73 1; 115 15; 117 9-10;
indemnizaţie 101 136 25
independenţa judecătorului 124 8; 1253 legitimitate populară 81 1
informarea Parlamentului 111 liberă circulaţie 25
infracţiune flagrantă 72 3 liberă iniţiativă 45; 145 8
iniţiativă cetăţenească 74 2 liberare provizorie 23 8
iniţiativă constituţională 150 3 libertate corporală 26 5
libertate de exprimare 30
iniţiativă legislativă 74; 114 16
libertate economică 45
instanţă disciplinară 134 3
libertate individuală 23
instanţă judecătorească 126
libertate religioasă 29 2
instituţie de învăţământ 32 3
libertatea alegerii locului de muncă 41 3
instituţie publică 136 27
libertatea alegerii profesiei 41 3
interes legitim 213
libertatea conştiinţei 29 3
interpelări 112 5
libertatea întrunirilor 39
interpret 128
libertatea presei 30 6
interzicerea muncii forţate 42 limba maternă 13 2; 32 6; 120 18-20;
intrare în vigoare 78; 115 43; 153 128 3-4
inviolabilitatea domiciliului 27 limba oficială 13; 128 1
361
Index alfabetic Constituţia României revizuită
Magistrat 52 8 poliţie 130; 131 4

mandat 63 1; 69; 70; 83; 110; 134 6; prefect 123
142 4 Preşedinte 80-101
mandat de încredere 113 2 prezumţie de nevinovăţie 23 11
mediu înconjurător 35 prezumţie de autenticitate 105 2
mesajele Preşedintelui 88 prezumţie de veridicitate 105 2
mijloace de informare în masă31 4 primar 121
minister 116 4; 117 prim-ministru 107
Ministerul Public 129 3 131-132 principiul aplicării legii mai
minoritate naţională 6; 62 2 favorabile 114
monedă naţională 137 principiul autonomiei locale 120 14
moţiune de cenzură 113 principiul autonomiei parlamentare 641
moţiune nereprezentativă 113 8 principiul descentralizării serviciilor
moţiune simplă 112 8-13 publice 120 14
muncă 41; 42 principiul disponibilităţii 109 24
principiul egalităţii de şanse 50 2
Naţionalizare 44 4; 115 39 principiul egalităţii în materie
negociere colectivă 41 9 fiscală 56 3
negocieri politice 114 15 principiul imparţialităţii 132 1
nivel de trai 47 principiul legalităţii 1 10; 16 2; 23 11;
numirea Guvernului 85 56 4; 105 1; 126 9; 132 1
principiul neretroactivităţii legii 154-7;
Ombudsman 58 1 155 1
oraş 3 3 principiul publicităţii dezbaterilor 127 1
ordonanţă 109 19; 115 10-14 principiul răspunderii solidare 109 16
ordonanţă de urgenţă 108 30; 115 16,43 principiul securităţii juridice 155 1
principiul separaţiei puterilor 11; 1051;
Pactul internaţional cu privire la 113 2; 1241; 154 8
drepturile economice, sociale principiul supremaţiei
şi culturale 34 1; 48 1 Constituţiei 1 9; 11 2
Parlament 61-79 principiul suspendării de drept a actului
partid politic 8; 40 3 atacat 123 14
patronat 9 principiul universalităţii 15 1- 3
pedeapsă cu moartea 22 3 procedură legislativă 75 1
percheziţie 23 4; 27 6-7 procedură parlamentară 114 1
persoană cu handicap 50 procuror 132
persoană vătămată de o autoritate program de guvernare 113 3
publică 52 proiect de lege 74 3
petiţie 51 4 promulgarea legii 77
pluralism 8 proprietate privată 44; 115 38; 136
362
Constituţia României revizuită Index alfabetic
proprietate publică 115 38; 136 sesiune parlamentară 66

propunere legislativă 74 3 sigiliul statului 12
protecţia copiilor 49 siguranţa persoanei 23 1-2
protecţia muncii 41 5-6 simbol naţional 12
protecţia persoanelor cu handicap 50 sindicat 9
protecţia tinerilor 49 sistem naţional de apărare 118 38
protecţie socială 49 3 stagiu militar 55 3
publicitatea şedinţelor 68 stare de asediu 93 1
punere sub acuzare 96 stare de necesitate 27 5
putere constituantă 151 1-2; 152 1 stare de urgenţă 93 1
putere judecătorească 126 1 statul român 1
stema ţării 12
Raport de constituţionalitate 154 5 suspendare din funcţie 95
raportul Avocatului Poporului 60 suveranitate 2
răspundere civilă 30 8; 109 23
răspundere penală 30 8; 109 17 Taxă 139
răspundere politică 109 3 teritoriu 3
răspunderea magistraţilor 52 8 termen de decădere 115 18; 1514
ratificare 1486-7 tineri 49
recurs 129 2 tortură 22 6
referendum 90; 151 4 tratat internaţional 18 9; 19; 20; 91 1;
regie autonomă 136 27 1464
regim parlamentar 61 2 Tratatul Atlanticului de Nord 118 29;
regim semiparlamentar 102 4 149
relaţii internaţionale 10 trupe străine 118 39-41
remaniere guvernamentală 106 7 tutelă administrativă 123 13-18
reprezentant diplomatic 91 2
restrângerea exerciţiului unor drepturi 53 Ultraactivitatea legii 155 3
reţinere 23 5 Uniunea Europeană 16 8; 38 2; 118 29;
revizuirea Constituţiei 150-152 137 6; 148
revocare 1066
rolul Preşedintelui 80 Vechime în profesie 143
viaţă familială 26
Salariu minim 41 6 viaţă intimă 26
sănătate 34 viaţă privată 26
scutire de taxă 51 5 voluntar 55 4
secretul corespondenţei 28 vot 62
securitatea muncii 41 6 vot de încreder
Şedinţă secretă 127 2
senator 70
ISBN 973-655-436-8
35,00
«789736»554360

Constitutia Romaniei Comentata PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constitutia Romaniei Comentata PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constituţia României revizuită.

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan,

Copyright © 2004 - Editura ALL BECK

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Redactor: Dorina Călin, Dorel Pădurariu

Titlul I. Principii generale

Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale 35

Art. 23. Libertatea individuală 38

Capitolul 111. îndatoririle fundamentale 110

Art. 56. Contribuţii financiare 112

Capitolul IV. Avocatul Poporului 115

Titlul III. Autorităţile publice

Capitolul II. Preşedintele României 140

Capitolul IU. Guvernul 156

Capitolul IV. Raporturile Parlamentului cu Guvernul 202

Capitolul V. Administraţia publică 230

Capitolul VI. Autoritatea judecătorească 264

Titlul IV. Economia şi finanţele publice

Titlul V. Curtea Constituţională

Titlul VI. Integrarea euroatlantică

Titlul VII. Revizuirea Constituţiei

Titlul VIII. Dispoziţii finale şi tranzitorii

Index alfabetic 359

I. Trăsăturile statului şi anume, caracterul său naţional, suveran şi

se fundamentează pe tradiţiile democratice ale poporului român şi pe idealurile

1 I. Suveranitatea naţională este una din consecinţele caracterului

Astfel, se îmbină principiul suveranităţii naţionale, ce implică autorităţile

I. Inalienabilitatea teritoriului. Teritoriul este unul din elementele

II. Organizarea teritoriului. în mod distinct, organizarea teritoriului

intre cetăţeni t u t u r o r c e tăţenilor săi, fără deosebire de rasă,

naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie,

1 I. Fundamentele statului. Unitatea poporului şi solidaritatea

II. Solidaritatea cetăţenilor. Completarea alin. (1) cu referire la

I. Cetăţenia exprimă relaţia politico-juridică dintre o persoană şi un stat. 1

I. Dreptul la identitate. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale

De aceea, legea şi toate autorităţile publice trebuie să le asigure

întărirea legăturilor cu românii din străinătate se întemeiază pe

I. Pluralismul. Pe temeiul solidarităţii sociale, pluralismul este de esenţa

I. Sindicate, patronate, asociaţii profesionale. Rol. în societate

4 II. Subiect de drept. Aceasta nu înseamnă că membrii lor sunt titulari

Politica externă a României se întemeiază pe principiile şi pe celelalte

(3) " In cazul în care un tratat la care România

I. Generalităţi. în definirea comunităţii internaţionale, tratatele au un 1

în condiţii corespunzătoare, interesele şi este similară cu principiul aplicării

Simbolurile naţionale identifică ţara. De aceea, ele sunt prezente în

Oraşul în care sunt concentrate autorităţile publice centrale este

L Definiţie. Concept. Aşa cum lesne se observă, titlul privind drepturile, 1

Tocqueville, apropierea rezultatelor exercitării acestor drepturi. Constituţia

II. Neretroactivitatea legii. Constituţia consacră în alin. (2) al art. 15

răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei

atare, s-a impus o soluţie simetrică şi pentru legea contravenţională.

(4) " în condiţiile aderării României la Uniunea

I. Noţiune. Universalitatea, ca principiu de bază al instituţiei drepturilor 1

II. Principiul legalităţii. Privitor la alin. (2), în sensul căruia nimeni 2

o asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea este de fond pentru

IV. Egalitatea de şanse. O completare, cu profunde semnificaţii juridice

Este astfel exprimată la nivel constituţional evoluţia aparte a principiului

I. Cetăţenia română, ca apartenenţă a persoanei fizice la statul român, 1

II. Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt desigur 2

Faptul că el, temporar, se găseşte în afara frontierelor României nu-1

I. Populaţia unui stat cuprinde, în afara cetăţenilor, şi străinii şi apatrizii

bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor care