Sunteți pe pagina 1din 3

Studiu de caz: Cultura organiţiei

Ana Georgescu este o proaspăt absolventă de turism a unei facultăţi de profil din
Bucureşti, în căutarea unui loc de muncă în domeniul pe care l-a terminat. Fiind pasionată
de turism şi natură Ana şi-a terminat studiile cu note mari, fiind una dintre cei care a ştiut să
îmbine studiul cu hobby-urile sale astfel încât să nu îi afecteze performanţele şcolare. Având
planuri mari de viitor, Ana s-a înscris la cursurile de master în administrarea afacerilor în
turism sperând că aceste cursuri să îi îmbogăţească cunoştiinţele în domeniul său preferat.
În paralel şi-a depus cv-urile la mai multe companii de recrutare aşteptând cu nerăbdare
ziua cea mare când va fi chemată la interviu de către vreum mare lanţ hotelier.
Nu a trecut mult şi Ana a fost chemată la interviu pentru ocuparea unui post de
director de rezervări la un hotel din Bucureşti. I s-a spus de la început că salariul nu este
unul mare dar, având în vedere lipsa sa de experienţă, acest post ar putea însemna o poartă
de lansare spre viitoarea sa carieră în domeniu.
Nu cunoştea zona dar i s-a spus că locaţia hotelului este undeva la periferia oraşului,
în apropiere de şoseaua de centură. Chiar dacă nu era ceea ce visa ea, Ana s-a hotărât să de
prezinte la interviu pentru a vedea despre ce este vorba.
Hotelul, aşa cum părea la prima vedere, nu era unul mare, probabil cam 30 de
camere după cum estima Ana stând în faţa clădirii cu patru etaje, aflată la intersecţia a două
bulevarde mari, cu trafic intens de maşini care se îndreptau, probabil, spre diverse zone ale
ţării. Arhitectura era una veche, cu faţada nerenovată ce contrasta izbitor cu clădirea
modernă de birouri din vecinătate şi cu cele trei stele afişate ostentativ la intrarea în holul
hotelului.
Holul hotelului era unul elegant, fără a arăta opulenţă, ci mai mult modestie, curat,
dar cu un oarecare iz de anii 90, ce nu a putut fi şters nici după cele câteva renovări în
grabă ale acestuia. În capăt se găsea recepţia, din lemn masiv cu încrustaţii metalice, din
spatele căreia te privea o domnişoară puţin mai mare ca vârstă decât Ana. „Sunt Maria,
viitoarea ta colegă! O să te duc imediat la domnul director. Momentan este într-o şedinţă” –
s-a prezentat domnişoara cu un zâmbet larg pe faţă. Stând de vorbă cu Maria, Ana a aflat
foarte multe amănunte despre ceea ce însemna să lucrezi în acel hotel.
Hotelul era construit în anii 70 şi pe parcursul existenţei sale fusese renovat de trei
ori. Avea 34 de camere duble şi două apartamente, restaurant şi bar la subsol deschis non-
stop. Personalul era format din 4 recepţionere, cinci cameriste, un şofer, 5 directori de
departament, două secretare încă alţi 22 de angajaţi încadraţi la categoria administrativ.
Mobilierul camerelor şi al holului era unul vechi de 20 de ani, în culori palide ca de altfel
întreg hotelul, cu excepţia birourilor celor doi directori în funcţie, unde întreg mobilierul
fusese schimbat cu doi ani în urmă cu un mobilier modern, din lemn de mahon şi canapele
din piele neagră. Toţi angajaţii se prezentau la muncă în uniformă de culori diferite, potrivit
funcţiei şi departamentului unde lucrau, cu excepţia şefilor care adoptau o ţinută office.
Câteodată, atunci când cei doi directori aprobau, se organizau petreceri sau
festivităţi, în general cu ocazia unor onomastici sau zile precum 1 sau 8 martie, sau atunci
când cineva părăsea compania, manifestări la care conducerea nu lua parte niciodată. În
hotel circulau tot felul de povestioare, unele cu iz de romanţă, altele mai puţin plăcute
despre posibila închidere a hotelului. Se vorbea despre o posibilă relaţie a unuia dintre
directori cu secretara sa, cu care nu era bine să te pui pentru că se pare că conducea totul,
despre maşinile şi vilele de lux ale şefilor, despre faptul că patronul străin era minţit şi furat
de către actuala conducere, despre lipsa lichidităţilor care dispăreau imediat cum intrau în
firmă, ceea ce ar face ca închiderea hotelului să nu mai fie doar un zvon.
Lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Cu câţiva ani înainte, fostul acţionar şi
manager al hotelului, Dan Popa, a reuşit să câştige respectul şi încrederea angajaţilor săi,
prin calităţile sale manageriale dar şi prin modul cum relaţiona cu aceştia. Maria îşi
amintea cu plăcere de acele zile când angajaţii de atunci se simţeau ca o familie, în mare
parte datorită lui Dan, un om vesel, comunicativ, care ştia să obţină tot ce e mai bun de la
angajaţi prin stilul său de conducere şi prin încrederea pe care la rândul său acesta le-o
arăta. Dar vremurile nu mai sunt la fel, o parte din foştii angajaţi au plecat odată cu Dan
sau la scurt timp, neputându-se adapta la noul mediu de lucru impus de noua conducere. Din
păcate, hotelul mergea prost, orele de muncă suplimentare neplătite erau din ce în ce mai
multe, clienţi erau din ce în ce mai puţini şi nimeni nu ştia cât va mai dura până când se va
închide din lipsă de fonduri. Noua conducere însă nu asculta pe nimeni şi nimeni nu
îndrăznea să îi contrazică. ”Şeful are întotdeauna dreptate”, spuneau oamenii mai în glumă
mai în serios. În hotel se vorbea de cinste, corectitudine, respect faţă de clienţi şi
performanţă la locul de muncă, dar oamenii ştiau că nimic din toate acestea nu erau
adevărate.
Singura speranţă a Mariei era Bogdan, şeful de la barul hotelului cu care, spunea ea
mândră, este într-o relaţie serioasă. Un tip deştept care a reuşit să capete atenţia şefilor şi
care într-un singur an reuşise să avanseze din picol în omul de încredere al şefului.
”Munca cinstită şi dedicarea fiecărui angajat a fost şi va fi singurul mod de a
progresa” spuneau cei doi directori. Însă oamenii nu înţelegeau asta, veneau la muncă doar
ca să aibă de unde pleca sau pentru a-şi completa salariul cu diverse ”beneficii
suplimentare”. Este adevărat salariul nu era cine ştie ce dar nici angajaţii nu se omorau cu
munca. Pentru a-i motiva, oamenii trebuiau conduşi, controlaţi şi chiar ameninţaţi.
Nu acelaşi lucru i l-a spus Anei la interviu directorul Florea. Om la 40 de ani şi cu
multă experienţă în domeniu, spunea el, Florea vedea un viitor strălucit pentru hotelul său.
Mai ales acum când noua autostradă urma să treacă prin apropiere. Totul însă depindea de
cum hotelul îşi pune în valoare atuurile şi de cum va organiza Ana serviciul de rezervări. În
rest, nu contează! Lucrurile vor merge de la sine. Şi dacă va reuşi, Ana ar urma să fie cel
mai bine plătit angajat din firmă. Va accepta Ana această provocare? Pentru asta i s-a dat
un termen de gândire de două zile.
Ce fel de cultură organizaţională a descoperit Ana în cadrul acestui hotel? Care sunt
componentele culturale care influenţează mediul de lucru şi performanţa angajaţilor?
Realizaţi o paralelă între eroul cultural prezentat în acest caz şi un altul cunoscut de
dumneavoastră, motivând alegerea făcută? Există în acest caz elemente de etică pe care
dumneavoastră le cunoaşteţi? Care credeţi că a fost decizia Anei?
Rezolvare:
Ana a observat o cultura organizationala defectuaza si necaracteristica mediului de lucru.
Conducerea hotelului de la acea perioada nu a pus accent pe stimularea angajatilor,
bunastarea si satisfactia lor.

Componentele culturale ale hotelului:


Studiile Anei si felul ei de a gandi erau puse la incercare de catre angajatii hotelului, dar si de
cei aflati la conducere, prin felul in care erau aplicate ideile, planurile etc.
Performanta angajatilor, dar si a hotelului era in scadere, deoarece nu exista o echipa unita
pentru a mentine forta de munca si motivatia la un nivel ridicat.

Ana, fiind la inceput de drum nu reuseste sa isi fixeze tinte exacte, exemple pe care sa le
urmeze. Aceste aspecte sunt des intalnite de catre tinerii din prezent, deoarece odata iesiti de
pe bancile scolii accepta cu buna stiinta un job care nu promite prea multe si, de frica
schimbarii si a lipsei de experienta raman pe acea pozitie riscand ca in viitor, sa plafoneze.
Ana a reactionat la impulsul oferit de angajator. Dupa un timp in care va capata experienta,
Ana se va lamuri de politica impusa in hotel si va pleca in alta parte.