FUNDAMENTE ALE ȘTIINȚELOR SOCIALE

CUPRINS

I. Științele sociale și problema epistemologică a fundamentelor lor

I.1.Natura științelor sociale

I.2.Problema “fundamentelor științei”. Epistemologia fundaționistă
I.3.Programul empirist al fundamentării cunoașterii și “concepția științifică
despre lume”
I.4.Critica programelor fundaționiste clasice
I.4.1. Karl Popper:critica “mitului inducției” și a “imaginii infailibile a
științei”
I.4.2. W. V. O. Quine și critica “dogmelor empirismului”
I.4.3. W. Sellars și critica “mitului datului”
I.4.4. Th. Kuhn și critica istoristă a epistemologiei fundaționiste
I.4.5. Critica post-empiristă a “miturilor” fundaționiste
I.5.Fundamente ale știintelor sociale

II. Fundamente epistemologice ale științelor sociale

II.1.Condiția epistemică a științelor sociale

II.2.Epistemologia naturalistă a științelor sociale
II.2.1.Știința socială “pozitivă” în viziunea lui A.Comte
II.2.2. John Stuart Mill și “logica științelor morale”
II.2.3 Emile Durkheim și “regulile metodei sociologice”
II.3.Epistemologia anti-naturalistă a științelor sociale
II.3.1. W. Dilthey:dihotomia dintre explicație și înțelegere și contrastul
dintre științele naturii și științele sociale
II.3.2. Max Weber și “înțelegerea explicativă”
II.3.3. Peter Winch: întelegere și limbaj
II.4.Fundamente epistemologice ale științelor sociale

III. Fundamente ontologice ale științelor sociale

1
III.1.Științele sociale și ontologia socialului
III.2.Critica holismului ontologic
III.3.Critica individualismului ontologic
III.4.Niveluri de analiză ale ontologiei socialului

IV. Paradigme ale științelor sociale

IV.1.Fundamente epistemologice și paradigme științifice

IV.2.Matricea tipurilor de gîndire (M. Hollis)
IV.3.Paradigme ale științelor sociale (analiza Burrell-Morgan)
IV.4.Analiza metodei paradigmatice

V. Științele sociale, valorile și comunicarea (Fundamente axiologice ale

științelor sociale)

V.1.Știința și valorile
V.2.Distincția fapte-valori
V.3.Valorile în științele sociale
V.4.Fapte, interpretări, valori. Critica “imaginii-standard” a “științei libere
de valori”
V.5.Științele sociale, valorile și comunicarea

VI. Cercetarea sociologica

VI.1 Etapele cercetării sociologice

VI.2 Eșantionarea în cercetarea socială
VI.3 Mărimea eșantionului
VI.4 Eroarea de eșantionare

VII. Metoda sociologică

VII.1 Metode, tehnici, procedee şi instrumente de lucru

2
I. Științele sociale și problema epistemologică a fundamentelor lor

I.1.Natura științelor sociale.

Științele sociale sunt discipline intelectuale care au ca obiect de

studiu “lumea sociala“sau realitatea socială).
Lumea socială cuprinde acea sferă a realității care este determinată
de existența în comun a oamenilor și de interacțiunile lor în cadrul diferitelor
forme de comunitate.
Dimensiuni ale “lumii sociale”
– indivizii care trăiesc împreună, acțiunile și interacțiunile lor, dar și
produsele acestor interacțiuni ( instituții, structuri și relații sociale )
Științele naturii sunt științele intelectuale care studiază “lumea naturală”
Știința este conceptul care desemnează genul comun. Științele sociale au în
componența lor conceptul care desemnează diferențele specifice.

Exemple de științe sociale

– sociologia, economia, statistica, psihologia, știința comunicării
Prin condiția epistemică a științelor sociale înțelegem natura
proprie cunoașterii pe care o numim “știință”, diferențiind-o de alte tipuri de
cunoaștere, precum cunoașterea comună, sau cunoașterea filosofică,
artistică, religioasă, morală.
În genere, cînd vorbim despre știință avem în vedere faptul că știința
este constituită dintr-un ansamblu de cunoștințe, stabilite de manieră critică,
organizate într-un mod sistematic și vizând explicarea fenomenelor studiate.
Prin asemenea caracteristici descriem condiția sa epistemică.
Examinarea condiției epistemice a unei științe din perspectiva unei teorii
generale epistemologice urmărește să determine ceea ce am putea numi
statutul său epistemologic, adică natura sau tipul acelei științe.
În această privință, distincția care ne interesează este cea dintre
epistemologia generală, adică teoria generală a cunoașterii științifice și
epistemologiile speciale sau“regionale” ca discursuri despre anumite categorii de
științe.

3
 De exemplu, epistemologia științelor sociale este o epistemologie
“ regională” întrucît se ocupă de cunoașterea “lumii sociale, ca regiune
distinctă în cadrul realității globale a “lumii”, care include, de asemenea și
“lumea naturii ” și este o epistemologie specială, în măsura în care cunoașterea
socială este una diferită de cea din “științele naturale”.
Epistemologia este teoria generală a cunoașterii științifice,
indiferent de formele sale, considerată ca o investigație generală asupra
cunoașterii științifice în ce privește “natura, intinderea și limitele sale”

I.2.Problema “fundamentelor științei”.

Epistemologia fundaționistă a științei cunoașterii și “conceptia

filozofică a experimentării, a luat în înțelesul mai specific. În acest sens, un
rezultat experimental este o observarție.De aceea, nici un sistem științific nu
poate pretinde a fi în mod absolut unic.
Fundamentele știintei reprezintă ceva ce asigură cunoașterii o bază sigură și
solidă, adică temeiurile de nezdruncinata ale construcției sale
Fundaționismul este o concepție referitoare la structura sistemului de
cunoștințe, conform căreia acest sistem se împarte în bază (foundation) și
suprastructură, aflate într-o relație determinată numită relație de întemeiere;
cunoștințele din suprastructură depind de cel din bază, dar nu și invers
Trăsătura caracteristică a epistemologiei fundaționisteeste preocuparea de
“a găsi un fundament ferm si invariabil de adevăruri pe care să se
construiască cunoașterea științifică”. Într-un sens general, întreaga reflecție
asupra științei, în măsura în care aceasta caută să-i determine criteriile de
certitudine, întemeiere sau justificare ce o demarchează de alte forme ale
cunoașterii, poate fi considerată fundaționistă.Avem trei principii de bază ale
fundaționismului:
1.exigenta întemeierii cunoașterii;
2.concepția structurală a sistemului de cunoștințe și a relației de întemeiere;
3.determinarea principiului de certitudine epistemică.

I.3. Programul empirist al fundamentării cunoașterii și “conceptia științifică

asupra lumii”.

4
 Empirismul este doctrina filozofică a testării, a experimentării și a
luat înțelesul mai specific conform căruia toată cunoașterea umană provine
dintr-o multitudine de experiențe.
Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei cu care
s-au născut sau că orice se poate cunoaște fără referință la experiență.Empiri
știi susțin că la naștere intelectul este o “tabula rasa”,o "foaie albă, fără nici
un fel de semne pe ea" și
căruia doar experiența îi poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost
răspunsul la întrebarea în ce fel dobând idei care nu au corespondent în
experiență, cum ar fi ideile matematice de punct sau delinie.Empiric are în
știință același sens cu "experimental". În acest sens, un rezultat experimental
este o observație empirică.
În empirism sunt desemnate acele concepții epistemologice care
fixează originea și fundamentul cunoașterii în experiența senzorială a lumii.
Ca program de fundamentare a cunoașterii științifice, empirismul afirmă că
orice cunoaștere derivă direct sau indirect din experientă și prin urmare,
valoarea enunțurilor științifice se determină prin experiențe și observații.În
încercarea de a oferi o prezentare sistematică a viziunii empiriste a științei,
epistemologii recurg adesea la inventarierea tezelor considerate
“fundamentale”. În acest sens, T.Benton și I.Craig rețin ca fiind
caracteristice următoarele șapte doctrine:
1. Ne dobândim cunoașterea din experiența senzorială a lumii și din
interacțiunea noastră cu ea. Empirismul respinge teoria ideilor și principiilor
înnăscute, adevărate în mod absolut, independent de experiență și de
normele referitoare la ea; în schimb susține că întreaga noastră cunoaștere
nemijlocită și mijlocită provine din datele simțurilor, care furnizează sensul
și adevărul propozițiilor cognitive.
2. Orice pretenție de cunoaștere genuină este testabilă prin experiență
(observație și experiment). Empirismul consideră drept cunoaștere validă
doar enunțurile care pot fi verificate prin experiență, adică prin referire la
surse reale sau posibile.
3. Deoarece nu îndeplinesc această condiție, pretențiile de cunoaștere despre
ființe sau entități care nu pot fi observate trebuie să fie excluse.Empirismul
reduce experiența cunoașterii la datele oferite de simțuri și la ceea ce poate fi
controlat doar prin intermediul lor; întrucît conceptele universale nu au o
corespondență perceptuală, ele sunt considerate fără referință reală, ca
simple nume convenționale.
5
4. Legile științifice sunt afirmații despre modele (patterns) de experiență
recurente sau generale. Legile științifice ca generalizări empirice; întrucît nu
acceptă abstracțiunea care conduce de la particular la universal, empirismul
admite doar generalizări despre experiență, probabile, dar nu adevărate în
mod necesar.
5. A explica un fenomen în mod științific înseamnă a arăta că el este un
exemplu sau o “instanță”/un caz/ al unei legi științifice; acesta este numit
adesea modelul explicației științifice prin “legi de acoperire” (law covering )
Un fapt sau un eveniment este explicat ca o concluzie a unui
raționament care are ca premise afirmarea unei legi generale și enunțuri
particulare specificând situația. ”Legea de acoperire”, împreună cu condițiile
particulare, arată că evenimentul de explicat era de așteptat să fie diferit ca și
concepție.
6. Dacă a explica un fenomen presupune a arăta că el este un exemplu sau un
caz ale unei legi generale, atunci cunoașterea legii ar trebui să ne facă apți de
a predicta explicațiile viitoare ale fenomenelor de acel tip. Logica
explicației și predicției este aceeași. Acest principiu este cunoscut ca teza
“simetriei explicației și predicției” și arată legătura dintre explicație și
predicție: dacă știm că un eveniment s-a întâmplat, atunci legea, împreună cu
enunțurile unor circumstanțe particulare îl explică. Dacă apariția
evenimentului nu s-a produs încă, putem folosi cunoașterea legii pentru a
face predicția că se va întâmpla atunci când “condițiile inițiale” adecvate vor
fi satisfăcute.
7. Obiectivitatea în știință se bazează pe o clară separație între judecățile
factual (testabile) și judecățile de valoare (subiective). Empirismul face o
delimitare netă între “fapte”, identificate cu “datele obiective” înregistrate de
simțuri și “valori”, care își au sursa în credințele subiective; în mod
corespunzător, se distinge între “judecătile factuale”, adică aserțiunile despre
fapte care pot fi verificate empiric și “judecățile de valoare”, care exprimă
credințe subiective, pe care știința ar trebui să le evite.

Principiile empirismului logic:

a) Cultul științei - Considerată forma cea mai evoluată a cunoașterii
omenești, știința apare ca o culme și ca un model pentru celelalte forme de
cunoaștere, a căror valoare este judecată prin prisma standardelor sale
metodologice și logice.

6
b) Refuzul metafizici- Împărtășind convingerea empiristă că pretențiile de
cunoaștere a lumii nu pot fi justificate decât prin experiență, ca singura sursă
de cunoaștere și instanță de validare a ipotezelor cognitive. Reprezentanții
empirismului logic considerau că nu suntem îndreptățiți să asertăm existența
a nimic din ceea ce s-ar afla dincolo de această experiență posibilă; întrucât
nu există nici o realitate dincolo de experiența sensibilă, ar fi lipsit de sens să
considerăm drept cunoaștere enunțurile metafizicii,teologiei raționale sau
eticii
c) Principiul verificabilității - Considerarea verificării prin metode empirice
drept “criteriu de inteligibilitate”, adică principiu de determinare a sensului
propozițiilor și a valorii lor de adevăr, implicând convingerea că, în știință
cunoașterea se bazează pe observații particulare și se poate extinde prin
aserțiuni generale doar în măsura în care experiența le poate confirma; se
spune că o propozitie are înteles cognitiv dacă și numai dacă ea este, în
principiu, verificabilă empiric.
d) Principiul fundamentării- Viziunea fundaționistă a empirismului logic se
exprimă în concepția despre structura ipotetico-deductivă a științei; știința ar
consta într-un corp de enunțuri dintre care unele sunt cunoscute ca adevărate
(așa numitele “enunțuri de bază”, justificate prin observație), iar altele
suntem îndreptățiți să le susținem dat fiind ceea ce deja cunoaștem, în
condițiile respectării riguroase a regulilor metodologice de formulare și
verificare a lor; cunoașterea se înfățișează astfel drept “o structură
intelectuală complexă, elaborată în vederea anticipării reușite a experiențelor
viitoare
e) Principiul analizei logice a limbajului -În concepția empirismului logic,
fundamentarea ia forma unei reconstrucții logice a structurii, conținutului și
bazelor cunoașterii omenești, în special a teoriilor științifice, iar analiza
logică se constituie ca un calcul al valorii de adevăr a limbajului științific;
aceasta înseamnă că teoria cunoașterii are ca sarcini principale “să analizeze
înțelesurile enunțurilor științei exclusiv în termeni de observatie sau în
termenii experiențelor accesibile în principiu ființelor umane” și “să arate
cum servesc anumite observații și experiențe la confirmarea unui enunț dat,
în sensul că îl fac să fie în mai mare măsură întemeiat sau rezonabil
Interpretarea convenționalistă a logicii și matematicii susține că în
comparație cu cunoașterea științelor empirice, propozițiile necesare și
universal ale științelor formale sunt considerate a fi adevărate pe temeiul
convențiilor ce le-au stabilit și nu în raport cu cunoașterea despre realitate
7
f) Principiul unității științei - Conceperea filosofiei, în ipostaza sa de teorie a
cunoașterii, ca analiză logică a limbajului științei vizând clarificarea
termenilor și determinarea conținutului problemelor științifice și asigurând
astfel criterii pentru demarcarea științei de celelalte forme de cunoaștere
(mai ales de cele care apar ca “pseudo-știință”).
Raționalismul este o doctrină filozofică care afirmă că adevărul trebuie să
fie determinat în virtutea forțelor rațiunii nu pe baza credinței sau a
dogmelor religioase.
Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane.

I .4.Critica programelor fundaționiste clasice

I.4.1.Karl Popper: critica “mitului inducției” și a “imaginii infailibile a

științei”. Popper consideră că o condiție a teoriilor științifice trebuie să fie
tocmai capacitatea lor de a putea fi dovedite false, ceea ce el numește criteriul
falsificabilității enunțurile care nu îndeplinesc această condiție, adică nu pot fi
supuse riscului falsificării, sunt considerate a nu avea valoare științifică.
Popper consideră că oamenii de știință trebuie să caute în mod
deliberat teorii falsificabile prin contra-exemple și să încerce să le falsifice,
iar cele ce supraviețuiesc testării să fie acceptate ca ipoteze provizorii și
considerate a fi coroborate sau mai apropiate de adevăr decât cele care au
fost falsificate.Astfel,știința este concepută ca un sistem de “ipoteze și
infirmări”. Prin această viziune asupra științei, epistemologia propusă de
Popper, denumită “rationalism critic”,se opune tezei principale a
fundaționismului, care prezintă știința ca o cunoaștere sigură și infailibilă.
Dimpotrivă, pentru Popper, știința este failibilă, supusă erorii,deschisă
revizuirii, niciodată încheiată.
Karl Popper dezvoltă:
Teoria falsificării " drept condiție fundamentală a cercetării științifice. În
contrast cu reprezentanții "Cercului vienez", Popper respinge principiul
inducției, considerându-l lipsit de bază științifică, pentru că, de regulă, în
special în domeniu științelor naturii nu este niciodată posibil să se cerceteze
și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură.
De aceea, nici un sistem științific nu poate pretinde a fi în mod
absolut și pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de
lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se
formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea
8
unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este
invalidată (dovedită"falsă" ). În știință nu se pot face progrese prin acel tip
de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin
probe,care dovedesc "falsitatea" lor și în consecință, conduc la formularea de
noi ipoteze. O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea
ei.

I.4.2.W. V. O. Quine și critica “dogmelor empirismului”

În lucrările epistemologului american W. V. O Quine, critica
empirismului ia, de asemenea, forma denunțării unor “dogme”. Cele două
dogme la care se referă în “Two dogmas of empiricism” sunt:
1. Distinctia empirismului logic dintre propozițiile analitice, care sunt
adevărate în virtutea înțelesului lor, și propozițiile sintetice, al căror adevăr
ar fi întemeiat pe “fapte”
2. Presupoziția empirismului tradițional că “orice propoziție cu sens trebuie
să fie traductibilă într-o propoziție despre experiența imediată. Respingând
aceste dogme, Quine a formulat teza că în orice știință empirică nu este
posibil a verifica sau falsifica o aserțiune izolată, căci pentru a o supune
testului experienței este necesară presupunerea adevărului altor diferite
enunțuri. Quine a devenit faimos în anii '50-'60 pentru critica distincției
dintre enunurile analitice și enunțuri sintetice („TwoDogmas of Empiricism”).
Aceste argumente, împreună cu teza subdeterminării teoriilor
științifice de către evidență sunt folosite pentru a susține holismul semantic:
semnificația expresiilor dintr-un limbaj (sau a conceptelor dintr-o teorie)
este determinată nu individual, ci de întregul limbaj/ întreaga teorie (sau cel
puțin, de un fragment sufficient de cuprinzător).

I.4.3W. Sellars și critica “mitului datului”

Critica presupozițiilor fundaționiste ale empirismului dobândește și
la filosoful american Wilfrid Sellars caracterul denunțării unui “mit” – ceea
ce el numește “mitul datului”(the Myth of the Given).
Sellars numește astfel credința –iluzorie după el – că faptele și
lucrurile sunt date conștiinței într-un mod pre-conceptual și că opiniile pot fi
întemeiate pe această bază.
După Sellars, ”a avea capacitatea de a observa un lucru”înseamnă
“a avea déjà conceptul acelui tip de lucru”. ”Datele” nu pot fi fundament al
cunoașterii de vreme ce ele sunt percepute întotdeauna din perspectiva unor
9
exigente ale fundamentării epistemice: ”Ideea fundamentală este că atunci
când caracterizăm un fenomen sau o stare ca o cunoaștere noi nu dăm o
descriere empirică a acelui fenomen sau a acelei stări; noi îl/o plasăm în
spațiul logic al temeiurilor, al întemeierii și al capacității de a întemeia ceea
ce spunem”.

I.4.4.Th. Kuhn și critica istoristă a epistemologiei fundaționiste

Teoria lui Kuhn, bazată pe observațiile cercetările acestuia pe când
era încă student la fizică, a bulversat lumea academică prin viziunea sa
inedită. Ideile sale principale sunt cuprinse în cartea mai sus amintită, unde
dezvoltă teoria conform căreia dezvoltarea știnței nu este un proces linear,
cumulativ, ci se petrece în salturi, perioadele de cercetare lineare ( știința
normală) alternând cu perioade de criză și revoluții științifice.
Kuhn introduce și susține în lumea academică modelul paradigmelor
de dezvoltare științifică.

Paradigmă - un set de reguli, norme și metode de cercetare folosite de către

o comunitate științifică în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că folosind
aceste paradigme, cercetătorii contribuie la dezvoltarea știintei normale,
adică o perioadă de creștere cumulativă a științei. Dar se întâmplă să apară
fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi cercetate cu
metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri și
explicații mulțumitoare, palpabile, științifice ale fenomenului nou apărut.
Atunci comunitatea academică și procesul de cercetare intră în criză. În
acest moment intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluție
științifică.
Revoluția științifică este înlocuirea unei paradigme cu o alta, care
răstoarnă principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un
nou set de reguli și metode care vor fi folosite de către cercetători în
procesul de cercetare până când și aceasta la rândul ei va intra în criză și va
fi înlocuită de o altă paradigmă.
Kuhn observă de altfel că noile paradigme se întemeiază contra
curentului dominant în cercetare la un moment dat, merge în contra
principiilor paradigmei curente, negându-i chiar principiile, tehnicile și
metodele de cercetare.
Un alt termen cheie în teoria lui Thomas Kuhn este ceea ce el a
numit incomensurabilitatea teoriilor .Conform acestei știința se dezvoltă
10
independent de comunitățile științifice, fiecare comunitate științifică își
dezvoltă o paradigmă proprie de cercetare, total diferită de celelalte
paradigme dezvoltate de alte comunități științifice.
Nu se poate face comparație între paradigme, între modelele de
cercetare, nu se poate spune că o paradigmă este mai bună ca alta deoarece
paradigmele se dezvoltă ținând seama de caracteristicile comunității
științifice căreia îi aparține.
Astfel, modelul paradigmatic de cercetare dezvoltat de către o
comunitate științifică nu poate fi adoptat sau tradus de către altă comunitate
științifică datorită condiționărilor impuse de limbă.

I.5. Fundamente ale științelor sociale

Epistemologia istorică sau “noua filosofie a științei”, cum s-a numit
orientarea reprezentată de Th. Kuhn, StToulminsauP. Feyerabend s-a
preocupat mai ales de tema“dezvoltării științei ” (sau “creșterii cunoașterii ”,cum
spunea Popper) și din această perspectivă, a amendat caracterul
static/structural al tradițiilor fundaționiste în epistemologie. Într-adevăr,
schema simplă a fundamentării științei (bază-suprastrctură) elimină o serie
întreagă de factori care se dovedesc a fi constituienți ai dezvoltării științei,
precum factori istorici, sociali, culturali, psihologici.Noua epistemologie
(asociată cu “cotitura istorică”) este, în esență, anti-fundaționistă, denuntând
chiar “mitul” fundamentării științei.

Tipuri de fundamente ale științei:

1.Fundamente ontologice- referitoare la modul în care arată “lumea” sau
domeniul de realitate ce constituie obiectul cercetării științifice. În teoriile
științifice sunt implicate întotdeauna anumite presupoziții asupra naturii și
devenirii realității studiate. De exemplu, în științele sociale, fundamentele
ontologice se vor referi la presupozițiile despre natura lumii sociale studiate
2.Fundamente epistemologice- referitoare la posibilitățile și limitele
cunoașterii realității cercetate; în cazul științelor sociale, presupoziții cu
privire la modul în care este sau trebuie să fie știința capabilă să cerceteze
lumea socială.
3.Fundamente metodologice- referitoare la căile cunoașterii, adică metodele și
tehnicile prin care poate fi cercetată științific lumea socială

11
4.Fundamente conceptuale sau teoretice- referitoare la presupozițiile
teoriilor, concepțiilor sau doctrinelor care descriu, explică sau interpretează
lumea cercetată
5.Fundamente axiologice- referitoare la modul în care sunt implicate valorile în
cunoașterea științifică si felul în care relaționează cu faptele, normele și
interpretările științei
6.Fundamente praxiologice- referitoare la implicațiile științei ca practică socială
și cognitivă, integrată în contextul acțiunilor prin care oamenii se raportează
atît la lumea naturii, cât și la lumea socială
7.Fundamente sociologice- determinate de condiția socială a științei, ca
activitate realizată în“comunități disciplinare” și integrată în viața politică,
economică și socială a comunităților umane
8.Fundamente antropologice- constituite de presupoziții asupra naturii
umane implicate în concepțiile științifice și care influențează atât modul de
cercetare cât și obiectivele sau funcțiile științelor sociale
9.Fundamente culturale- referitoare la determinările culturale ale practicii
științifice (de ex. imaginea șiinței ca tradiție culturală), cât și la modul în
care, prin ștințele lor sociale, diferitele culturi se înteleg pe sine
10.Fundamente istorice- constituite din determinările istorice ale cunoașterii
științifice, asupra cărora a atras atenția mai ales epistemologia istorică; în
acest sens, o dezbatere de actualitate este aceea despre“știința modernă” și
“știința postmodernă”

II. FUNDAMENTE EPISTEMOLOGICE ALE ȘTIINȚELOR SOCIALE

II.1 Condiția epistemică a științelor sociale
În definirea științelor sociale ca științe care au ca obiect de studiu lumea
socială identificăm două determinări:
•prin obiectul de studiu -referitoare la natura realitătii studiate, este
una ontologică
•prin natura proprie cunoașterii științifice - referitoare la condiția epistemică a
științelor sociale, este una epistemologică
II.1.1 Epistemologia științelor sociale -necesită științele sociale o tratare
aparte sau le putem aplica direct rezultatele epistemologiei generale,
formulate de obicei în epoca modernă din perspectiva științelor naturii?
Poziția epistemologică în care se afirmă unitatea metodologică a științei este
numită monism metodologic; ea susține că metoda științifică este una și
aceeași în toate științele. Dar, întrucât acest tip de monism metodologic era
12
bazat pe ideea că științele sociale trebuie, în vreun fel, să preia sau să imite
metodele științelor naturii, o asemenea concepție a fost numită naturalism
epistemologic De remarcat că naturalismul epistemologic implică și o
presupozitie ontologică specifică, și anume aceea că lumea socială este o
parte a lumii naturale, de care nu s-ar distinge prin caracteristici ontice
esențial diferite; am putea numi această poziție monism ontologic
II.1.2 Antinaturalism- Pozitia epistemologică opusă naturalismului în
științele sociale. Concepțiile anti-naturaliste resping teza tare a
naturalismului conform căreia condiția epistemică a științelor sociale trebuie
să fie modelată după cea a științelor naturii.Antinaturalismul este asociat cu
o poziție opusă monismului metodologic, numită dualism metodologic,care
afirmă, în esență, distincția categorică între metodele științelor sociale și cele
ale științelor naturii. Cea mai cunoscută (dar nu singura) delimitare de acest
gen este cea dintre “explicație” și “întelegere”, conform căreia“metoda”
științelor naturii ar consta în explicarea cauzală a fenomenelor cercetate, în
timp ce “metoda” științelor sociale ar consta în înțelegerea semnificațiilor pe
care oamenii le atribuie faptelor și evenimentelor din lumea lor sociala.
Disputa dintre naturalism si antinaturalism a fost initiată în secolul XIX, o
dată cu apariția științelor sociale și continuă, în diferite forme, și în prezent.
Ea este esențială pentru înțelegerea condiției epistemice a științelor sociale.

II.2. Epistemologia naturalistă a științelor sociale

Naturalismul epistemologic este poziția care susține că disciplinele sociale
nu pot fi științțe decât în sensul în care sunt științele naturii. Prin urmare,
științele naturii sunt considerate paradigmă (model) a științei, iar științele
sociale sunt raportate la situația lor ca la un ideal normativ. Naturalismul
epistemologic presupune și argumentul ontologic al unității lumii, văzută
însă ca o lume naturală, guvernată de aceleași “legi ale naturii” care se
extind și asupra “provinciei” sale numită lume socială. În cadrul
naturalismului putem distinge, asa cum fac unii autori,între două versiuni:
•“naturalismul tare” - care susține că științele sociale, pentru a fi științe,
trebuie să adopte condiția epistemică a științelor naturii și în primul rând, să
se fundamenteze pe aceleași metode
•“naturalismul moderat” -care afirmă că folosirea modelelor explicative și a
procedurilor metodologice din științele naturii le-ar putea îmbunătăți
condiția lor de științe

13
II.2.1.Știința socială “pozitivă” în viziunea lui A.Comte
O poziție epistemologică naturalistă este formulată explicit în
“filosofia pozitivă” a lui A.Comte. Lui Comte se atribuie atât consacrarea
termenului “pozitivism”, cât și inventarea noțiunii de “sociologie”. Comte era
convins că este necesară o știință a socialului, care să identifice legile
societății asa cum fizica descoperă legile naturii, și denumirea pe care a dat-
o inițial acestei științe este aceea de “fizică socială”.
Fizica socială, sau sociologia, a fost deci concepută ca o știință care
să cerceteze originea conflictelor sociale și să ofere soluții pentru restabilirea
armoniei sociale.Comte dă naștere unei teorii a istoriei aplicată la dezvoltarea
cunoașterii ca o trecere de la un sistem de credințe la altul, cuprinzând trei
stadii - ”teologic”,”metafizic”și pozitiv” diferențiate prin modul în care oamenii
își explică desfășurarea fenomenelor:
•în stadiul teologic,” explicația” se bazează pe invocarea divinităților
•în cel “metafizic” se apelează la abstracții conceptuale
•în cel “pozitiv” oamenii de știință se îndreaptă către cercetarea faptelor,
determinate prin observație și experiment. După Comte, fiecare ramură a
cunoașterii urmează “legea celor trei stadii ”, dar în timp ce științele naturii au
atins maturitatea stadiului pozitiv, cele sociale abia urmau să intre pe această
cale, cu condiția să fie fundamentate corespunzător. Comte considera că
științele“ trebuie concepute ca subordonate unei metode unice și ca formând părțile
diferite ale unui plan general de cercetare”.

II.2.2John Stuart Mill și “logica științelor morale”

Mill credea că “întreg cursul naturii este uniform”, adică toate
fenomenele lumii se conformează unor regularități specifice, cele mai
fundamentale dintre ele fiind numite “legi ale naturii ”, iar sarcina științei
constă în a descoperi aceste uniformități, dovedind că ordinea naturii este în
întregime cauzală. El afirma că, la fel ca științele naturii, și cele sociale
trebuie să furnizeze explicații ale fenomenelor studiate, identificând cauze și
formulând legi care să servească drept bază predicțiilor științifice.

II.2.3.Emile Durkheim și “regulile metodei sociologice”

O poziție naturalistă poate fi identificată și în lucrările în care
Durkheim – considerat unul dintre “fondatorii”sociologiei – formula “
regulile metodei sociologice”. Prima regulă a cercetării, afirma sociologul
francez, constă în a considera “faptele sociale ca lucruri ”. Luând ca model al
14
metodei sociologice modul în care științele naturii tratează faptele naturale,
Durkheim argumenta că“faptele sociale” sunt la fel de obiective deoarece
există independent de indivizi și se impun conștiințelor individuale“din
afară” și cu puterea unor constrângeri care le determină comportamentul. El
dă ca exemple de fapte sociale codurile de legi, convențiile sociale,
proverbele populare, statisticile sociale etc; toate acestea sunt realități
definite, obiective, sociale, care există aparte de acțiunile și manifestările
indivizilor (iar Durkheim afirmă că “ele pot exista fără a fi realmente
aplicate la indivizi”). În acest fel, el vrea să sublinieze că faptele sociale sunt
încorporate în instituții și practici colective exterioare consțiintelor
indivizilor, iar realitatea lor este la fel de incontestabilă ca si cea a
“lucrurilor” naturii. Și la fel cum cercetătorii naturii caută să explice faptele
identificând cauze și formulând legi și cei ai societății trebuie să ofere, la
rândul lor, explicații cauzale ale faptelor sociale determinate obiectiv prin
observarea caracteristicilor lor externe. Dar, considera Durkheim, faptele
sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale, idee pe care o formulează ca
“a doua regulă a metodei sociologice”:”cauza determinantă a unui fapt social
trebuie căutată printre faptele sociale care îl preced”.

II.3. Epistemologia anti-naturalistă a științelor sociale

Concepției naturaliste a științelor sociale, a cărei continuitate până
în epistemologia actuală îi conferă caracterul unei “tradiții intelectuale” , i s-
a opus, începând cu sfârșitul secolului XIX, o altă tradiție, care respinge
tezele naturaliste, și în primul rând ideea că metoda științelor sociale trebuie
modelată după cea a științelor naturii. Tradiția intelectuală a anti-
naturalismului s-a afirmat, cum s-a remarcat, ca o reacție împotriva
pozitivismului și a devenit proeminentă către sfârșitul secolului XIX.
Delimitarea cea mai importantă față de naturalism s-a realizat prin susținerea
tezei că metoda ștințelor sociale ar fi diferită de cea a științelor naturii.
Expresia cea mai cunoscută a acestei delimitări o constituie opoziția
dintre“explicație” și “înțelegere”. Ea a fost formulată pentru prima oară de
istoricul și filosoful german J.Droysen care, în1858, afirma că: “
țelul știintei naturale este de a explica; (în timp ce) țelul istoriei este de a întelege
fenomenele care cad în domeniul său”.Cel care a dezvoltat în mod sistematic
aceste idei metodologice a fost W.Dilthey, care a considerat că“explicația”
este proprie științelor naturii, iar “înțelegerea”, științelor spiritului.

15
II.3.1.W. Dilthey: dihotomia dintre explicație și înțelegere și
contrastul dintre științele naturii și științele sociale.Teza de la care
porneste Wilhelm Dilthey în “Introducere în științele spiritului ”este aceea că
modul în care cunoaștem lumea umană este diferit de modul în care
cunoaștem lumea naturii și, de aceea, științele naturii nu pot fi
un model adecvat pentru științele umane sau sociale.A cunoaște – în
experiența externă a științelor naturii - înseamnă a explica faptele supuse
observației, identificând cauze și formulând legi generale, care să facă
inteligibilă desfășurarea fenomenelor.

Distincția între științele naturii și științele umane.

O preocupare care l-a urmat toată viața a fost aceea de a stabili
bazele teoretice și metodologice pentru științele umane, distincte dar în
aceeași măsură științifice ca și cele din științele naturii. Dilthey a sugerat că
orice experiență umană are două părți:
- cea a lumii înconjurătoare condusă de legile necesității obiective și cea a
experienței interioare, caracterizată de dominația voinței, responsabilitatea
pentru acțiuni, capacitatea de a supune totul în fața rațiunii și de a se
împotrivi la orice din fortăreața libertății propriei persoane. Dilthey i-a
susținut folosirea termenului de știința spiritului în lucrările sale susținând că
orice alt termen echivalent ( științe sociale, etc) surprinde doar un aspect dar
pierd din vedere fenomen central prin care toate celelalte sunt percepute și
de care sunt stâns legate - spiritul uman. Pentru Dilthey spiritul nu este o
entitate abstractă lipsită de substanță ci trebuie înțeles în contextul vieții
sociale concrete a indivizilor.

II.3.2.Max Weber și “înțelegerea explicativă”

Cele mai cunoscute contribuții ale sale sunt cunoscute sub
denumirea de:
Tezele weberiene. De reținut: pentru a descifra lumea socială, cercetătorul
trebuie să înțeleagă oamenii din punct de vedere al subiectivității lor, al
valorilor lor și nu numai pornind de la cauze și constrângeri exterioare
•Neutralitatea axiologică – savantul trebuie să evite transformarea valorilor
care îl călăuzesc în perceperea realului în judecata de valoare. Altfel spus,
convingerile sale personale nu trebuie să intervină în evaluarea critică pe
care o efectuează asupra evenimentelor

16
•Deosebind astfel normele de realități, Weber așează sociologia pe un
teritoriu clar demarcat: cel al realităților
•Sociologia este o știință comprehensivă și explicativă
•„A înțelege prin interpretare activitatea socială” – acesta este întâiul demers
sociologic
•Trebuie să adopte un demers specific – metoda comprehensivă
•Metoda comprehensivă – urmărește să reconstruiască sensul pe care
indivizii îl atribuie activității lor; sociologul când aplică metoda
comprehensivă nu mai consideră fenomenele sociale ca o expresie a
cauzelor exterioare
•Acțiunea socială –este produsul deciziilor luate de indivizi care dau ei înșiși
sens acțiunii lor
•Weber sugerează că este necesară distincția între raportarea la valori și
judecata de valoare
Formele acțiunii și ale dominației identifică:
- 4 tipuri ideale fundamentale:
•Acțiunea tradițională ține de tradiție, de obiceiuri; majoritatea acțiunilor
cotidiene apar în acest timp
•Acțiunea afectivă determinată de pasiuni; ex: o palmă trasă în mod impulsiv
•Acțiunea rațională de valoare– este animată de valori de ordin etic, estetic ori
religios; ex: aristocratul care își apără onoarea prin luptă
•Acțiunea rațională de finalitate – este o acțiune instrumentală orientată spre un
scop utilitar și care implică o echivalență între scopuri și mijloace; ex:
strategul militar care își organizează armata și planul de luptă și Weber
adaugă fiecărui tip de activitate un tip particular de dominare.
Dominarea: „ocazie de a găsi o persoana gata să se supună unui ordin cu
conținut determinat”; determinarea este în mod necesar însoțită de o forma
de legitimitate
-3 forme de dominare și legitimitate tipice
•Dominarea patriarhală în cadrul familiei - puterea seniorilor în societatea feudală
•Dominarea carismatică – ex: liderul carismatic
•Dominarea legală – puterea dreptului abstract și impersonal care ține de
funcție și nu de persoană

II.3.3.Peter Winch: înțelegere și limbaj

Concepția lui Peter Winch atrage atenția îndeosebi prin faptul că, prin
analiza relațiilor dintre înțelegere si limbaj, formulează noi argumente în
17
favoarea tezei de bază a anti-naturalismului, aceea a disocierii
epistemologice dintre științele sociale și cele ale naturii. Winch susține că
descrierea și explicarea adecvată ale acțiunilor și comportamentelor umane
sunt posibile doar dacă cercetătorii sociali reușesc să înțeleagă și să adopte
în explicațiile lor sistemul conceptual al membrilor comunitătii studiate.

II.4. Fundamente epistemologice ale științelor sociale

La prezentarea problemelor legate de înțelegerea condiției
epistemice a științelor sociale prin prisma controversei dintre cele două
concepții consacrate

Naturalism si antinaturalism– adăugăm câteva considerații critice mai generale

referitoare la fundamentele epistemologice ale științelor sociale:
1. Reflecția asupra fundamentelor epistemice reprezintă o componentă
esențială a științelor sociale, atât sub aspectul (auto)-definirii identității lor
epistemologice, cât și sub cel al al evoluției lor istorice
2. În definirea identității lor epistemice, științele sociale au fost raportate, cel
mai adesea, la științele naturii, iar cadrul conceptual constituit de această
comparație a fost conservat fie că științele naturii au fost considerate ca ideal
epistemic pentru științele sociale, fie, dimpotrivă, ca antiteză a lor
3. În formularea relației dintre științele sociale și cele ale naturii axul central
a fost considerat adesea metoda științifică. Naturalismul a invocat
argumentul unității metodei, iar anti-naturalismul a susținut disocierea
metodelor
4. Cercetările actuale evidențiază faptul că formele explicației sociale
(incluzând și modalitătile interpretării) sunt, în realitate, mai variate decât
rezultă din opoziția tradițională “explicație-înțelegere”.
5.Un mod de a reevalua distincția dintre explicație și înțelegere este acela de
a le considera pe ambele ca descrieri, dar în timp ce explicația oferă o
descriere slabă, înțelegerea furnizează o descriere bogată .

III.FUNDAMENTE ONTOLOGICE ALE ȘTIINȚELOR SOCIALE

3.1 Științele sociale și ontologia socialului

Știintele sociale sunt acele discipline intelectuale care au ca obiect
de studiu lumea socială sau realitatea socială. În această definiție științele
sociale sunt caracterizate prin determinarea lor ontologică.
18
Ontologie – înțelegem o teorie cu privire la existență. Mai general, orice
cunoaștere despre existență poate fi numită ontologică. În acest sens sunt
ontologice nu numai concepțiile filosofice sau științifice despre realitate, dar
i șoncepțiile sau “teoriile” actorilor sociali despre lumea în care trăiesc.
Problemele ontologice ale științelor sociale sunt identificabile prin
întrebările referitoare la realitatea socială: Ce este lumea socială? sau: Cum
este lumea socială?Sau: Ce entități constituie lumea socială? Asemenea
întrebări implică presupoziția existenței unei forme de ființă renumită “viață
socială ”sau lume socială și vizează identificarea prin cunoaștere a
determinărilor sale specifice.

3.2Realitate și cunoaștere
În sintagma ”cunoaștere a existenței”, ca definiție a ontologiei,
existența apare ca obiect al cunoașterii și deaceea pare firesc să ne gîndim că
obiectul, adică realitatea, precede cunoașterea sa ( în sensul că pentru a se
realiza cunoașterea unui obiect trebuie să existe, mai întîi, obiectul ca atare).
Dacă acceptăm această judecată ca premisă, din ea pot fi derivate
logic unele consecințe importante cu privire la relația dintre existentă și
cunoaștere, precum:
a) realitatea există independent de cunoaștere
b) existența determină conținutul cunoașterii
c) realitatea constituie criteriul de verificare a valorii de adevăr a cunoașterii
Concepțiile care susțin asemenea teze sunt numite realiste.
Pe de altă parte, în relația sa cu realitatea, cunoașterea nu este pur și
simplu ca o “oglindă”. De fapt, cunoașterea “decupează” întotdeauna din
sfera realității “obiectul” cunoscut. În acest sens, ceea ce este considerat
ca“realitate” este determinat de cunoașterea sa. Am putea spune că, de
această dată, cunoașterea precede existența (ca obiect al cunoașterii), iar
“realitatea” apare ca un produs al cunoașterii. Din această judecată pot fi
derivate, de asemenea, consecințe logice la fel de importante, precum:
a) existența (ca obiect al cunoașterii) este dependentă de cunoastere;
b) ceea ce există din perspectiva cunoașterii este determinată de perspetiva
cunoașterii;
c) criteriile de relevanță ale existenței ca obiect al cunoașterii sunt constituite
de semnificațiile ce îi sunt atribuite prin cunoașterea sa. Concepțiile în care
sunt susținute asemenea teze erau numite, în tradiția filosofică, idealiste,
întrucât afirmă primatul “ideii”, adică al cunoașterii, asupra realității. Astăzi
19
denumirile mai frecvent folosite –deși nu întru totul echivalente – sunt cele
precum “constructivism”(denumire care reține ideea că realitatea este
construită, în semnificațiile sale pentru noi, prin cunoaștere) sau “relativism” (
denumire ce trebuie înțeleasă în sensul că realitatea sau, mai exact, ceea ce
se consideră ca real este relativ la ideile sau concepțiile despre realitate).
Cele două concepții realistă și relativistă– au ca fundament presupoziții
ontologice diferite, iar disputa dintre ele se regăsește în științele sociale sub
forma unei dileme fundamentale, pe care am întâlnit-o deja discutând despre
opoziția dintre pozitivism și hermeneutică și anume:
i)cercetătorul social trebuie să vizeze cunoașterea unei realități sociale
obiective, care există independent de conștiința actorilor sociali (poziția
pozitivistă)
ii)întrucât lumea socială este constituită din semnificații (credințe, scopuri,
intenții, valori),cercetătorul social trebuie să studieze înțelegerea subiectivă
pe care o au actorii sociali despre propria lor lume (pozitia hermeneutică).

3.3.Autonomia lumii sociale

Analizând concepțiile naturaliste și antinaturaliste am remarcat că
în viziunile lor despre unitatea sau dimpotrivă, despre diferența
metodelor/științelor erau implicate de asemenea presupoziții ontologice cu
privire la relația dintre “lumea socială” și “lumea naturii”:
i)Teza monismului metodologic susținută de epistemologia naturalistă era
corelată, cel puțin implicit, cu aceea a unui monism ontologic, conform
căreia lumea socială nu este în esență diferită de lumea naturii și tocmai de
aceea ea poate fi cercetată de o știință construită după tipar unic. În
concepția lui J.S.Mill, de exemplu, monismul ontologic era afirmat explicit
prin ideea că științele sociale investighează și ele “natura”, în ipostaza
“naturii umane”, cu legi la fel de fixe ca și cele ale naturii propriu-zise.
ii) Dimpotrivă, dualismului metodologic îi este corelată teza ontologică a
diferenței de esență dintre lumea socială și lumea naturii și tocmai pe baza
argumentelor ontologice despre specificul lumii umane erau sustinute de
disocierea metodelor și antiteza dintre cele două tipuri de științe.
Argumentele ontologice invocate în acest sens se refereau la o serie de
fapte considerate definitorii pentru realitatea socială:
a)faptul că lumea socială este populară de oameni care au voință, scopuri și
intenții, ceea ce face ca acțiunile lor să nu fie explicabile după legile cauzale
ale mișcării corpurilor fizice;
20
b) faptul că în timp ce lumea naturală este guvernată de legi, viața socială se
desfășoară după reguli instituite de actorii sociali, iar aceste reguli sunt
variabile în diferite contexte sociale, culturale si istorice;
c) faptul că lumea socială este o lume construită din semnificațiile pe care
oamenii le atribuie acțiunilor, practicilor și instituțiilor și deci, înțelegerea
acestei lumi presupune întelegerea reprezentărilor subiective ale actorilor
sociali. Asemenea argumente ontologice afirmau autonomia lumii sociale.

3.4.Concepții ale ontologiei socialului

Dincolo de distinctia ontologică dintre lumea socială si lumea
naturii, întrebările privind ontologia socialuluise referă la componentele
lumii sociale: În ce constă lumea socială? Ce entităti o populează? Care este
natura acestor entităti? etc.Răspunsurile la asemenea întrebări relevă faptul
că lumea socială este o realitate complexă, cu multipledimensiuni. Întelegem
acest lucru dacă analizăm din ce perspective putem descrie societatea. Într-o
descrierecurentă, societatea este caracterizată ca “un ansamblu organizat de
indivizi, uniti între ei prin relatii deinterdependentă”.Chiar si o asemenea
descriere simplă indică mai multe componente ale realitătii sociale:
1. indivizii – din care sînt formate societătile, căci, evident, nu pot exista
societăti fără indivizi
2. relatiile dintre indivizi
3. forma organizată a indivizilor si a relatiilor dintre ei.Alte descrieri relevă
faptul că societatea cuprinde, pe lîngă îndivizi si relatiile lor, activitătile care
o sustin – de natură economică, politică, juridică, culturală etc., precum si
rezultatele acestor activităti: bunuri, valori, norme,institutii. Practicile
sociale, precum si rezultatele lor se constituie si functionează ca structuri
specifice organizăriisociale. După unii sociologi, societatea, în ansamblul
său, poate fi privită ca o structură socială, adică un ansamblu alinstitutiilor
care constituie fondul dat, pe care se clădesc actiunile sociale.În ciuda
acestei complexităti a realitătii sociale, problema fundamentelor ontologice
ale teoriilor sociale a fostadesea redusă la antinomia a două conceptii cu
privire la realitatea socială, denumite “
individualism ” si,respectiv ,” holism ”.
O asemenea viziune, care afirmă că lumea socială constă în indivizii care o
compun, este numită i ndividualism ontologic.

21
O asemenea pozitie, care sustine că există entităti sociale autonome si
ireductibile, considerate ca “întreguri” caresînt mai mult decît suma părtilor,
este numită
holism ontologic .
3.5 Niveluri de analiză a ontologiei socialului
Pentru a arăta că nu există o opozitie simplă între holism si individualism,
M. Hollis sustine teoria nivelurilor de analiză”, arătînd că unitatea de analiză
poate fi constituită fie de organizatii, fie de indivizi. De exemplu,
uniieconomisti privesc firmele ca organizatii, care caută să se
individualizeze ca o entitate socială de sine stătătoare, altiiconsideră că ele
trebuie întelese numai prin indivizii care le compun. Ambele perspective sînt
justificabile dacăavem în vedere că ele vizează
niveluri diferite de analiză .
Distingem 4 niveluri de analiză ale ontologiei sociale. Analiza socială poate
viza:
1. Nivelul indivizilor
(ca fiinte sociale) sau al actiunilor/interactiunilor individuale;
2. Nivelul institut iilor, practicilor si normelor sociale ;
3. Nivelul sistemelor de institut ii
, practici si norme sociale , diferentiate functional sistructural în cadrul unei
societăti;
4. Nivelul sistemului de sisteme
sau “sistemul social global”, care integrează sistemeleactivitătilor si
institutiilor sociale diferentiate în cadrul societătii.
IV PARADIGME ALE STIINTELOR SOCIALE
4.1. Fundamente epistemologice si paradigme stiintifice.Fundamente
epistemologice
- întelegem acele elemente constitutive unei discipline intelectuale care îi
conferăstatut de stiintă ( episteme ).Între aceste elemente un rol important îl
au, asa cum am văzut, cele care tin de metoda stiint ifică
- înteleasăfie într-un sens restrîns ( ca tehnici de cercetare propriu-zisă),
fieîntr-un sens general ( cuprinzînd si modele deexplicatie sau întelegere,
proceduri de validare a rezultatelor cercetării etc.).
Metoda stiintifică
- a fost identificată cu capacitatea unei stiinte de a explica, a întelege sau a
descriefenomenele studiate si, ca atare, metoda a fost considerată trăsătura
definitorie a stiintei si criteriul său de demarcatiefată de alte forme ale
22
cunoasterii.Dar metoda, care este în fond, “cale a cunoasterii”, nu se
identifică în întregime cu cunoasterea, iar fundamentele metodologice nu
sînt singurele fundamente ale stiintei. Dacă metoda este un mijloc al
cunoasterii,cunoasterea trebuie înteleasă de asemenea prin scopul pe care îl
vizează, ca si prin structurile elaborate în vederearealizării scopului
respectiv.
V. FUNDAMENTE ONTOLOGICE
– in care scopul stiintei este cunoasterea lumii.
5.1 Cunoastere de fond
- structurile elaborate în procesul cunoasterii stiintifice ce iau forma
specifică a conceptiilor sau teoriilor stiintifice, care se constituie ele însele
ca fundamente ale cunoasterii viitoare Paradigma ansamblu al
angajamentelor ontologice, metodologice, conceptualesi instrumentale
împărtăsite în comun de membrii unei comunitătistiintifice ca bazăa
activitătii lor de cercetare. ( Kuhn ) Dacă avem în vedere elementele descrise
de Kuhn, constatăm că notiunea de paradigmă se referă la f undamentele
epistemologice
ale unei stiinte. Mentionăm, de asemenea, că Th.Kuhn a considerat că
adoptarea uneisingure paradigme care să orienteze “stiinta normală”
reprezintă semnul intrării unei stiinte în stadiul său de“maturitate” si că,
după teoria sa, doar stiintele naturii au atins acest stadiu, fiind propriu-zis “
paradigmatice ”, întimp ce stiintele sociale, în care întîlnim, simultan, mai
multe teorii rivale, s-ar afla în stadiul “ pre-paradigmatic ”.
Aceasta înseamnă că nu orice teorie poate fi numită paradigmă, dar că,
dintre teoriile rivale, cele mai bineconturate pot avea statut de “candidat la
paradigmă”. O asemenea acceptie a permis ca folosirea termenului să
seextindă cat denumire a celor mai influente conceptii dintr-un domeniu
stiintific, presupunînd eventual că acesteaaspiră să devină “
matrice disciplinar ă ” pentru o comunitate de practicieni, la fel ca o
”paradigmă stiintifică” însensul conceptului definit de Kuhn.
• Primul motiv reiese din definitia paradigmei ca ansamblu de angajamente
teoretice, metodologice,ontologice. O analiză paradigmatică va încerca să
identifice asemenea angajamente ca fiind caracteristiceunor conceptii,
diferentiindu-le de altele. În acest sens, paradigma este un
instrument analitic .
• In al doilea rînd, analiza paradigmelor stiintelor sociale poate urmări
evolutia lor istorică, arătînd cum s-austructurat diferite conceptii prin
23
schimbări semnificative la nivelul fundamentelor lor epistemologice. Înacest
sens, sînt cercetate paradigmele traditionale – precum paradigma pozitivistă,
paradigma hermeneutică(interpretativă), paradigma evolutionistă, paradigma
structuralistă, precum si cele considerate mai recente,precum paradigma
constructivismului social, paradigma interactionalismului simbolic,
paradigma post-empiristă, paradigma feministă, paradigma post-modernă.
Privită sub acest aspect, analiza paradigmaticăeste o modalitatea a
reconstruct iei istorice .
• În al treilea rînd, analiza paradigmelor gîndirii sociale ne ajută să întelegem
situatia pluralitătii teoriilor rivale în stiintele sociale. Kuhn o considera ca un
semn al “imaturitătii” lor, dar el era astfel influentat decomparatia cu
stiintele naturii. În stiintele sociale pluralitateateoriilor este, mai degrabă, un
semn dematuritate, avînd în vedere “interesele de cunoastere”, orientarea
valorică si proiectele practice implicate înteorii, care exprimă pozitii sociale,
contexte culturale si traditii istorice diferite.
• În al patrulea rand, analiza paradigmelor stiintelor sociale poate avea si un
rol prospectiv , de identificare amodurilor în care,“stiinta socială se
regîndeste pe sine” sau este regîndită din perspectiva noilor problemesociale.
5.2. Matricea “tipurilor de gîndire” (Martin Hollis)
M.Hollis îsi propune o analiză a “tipurilor de gîndire ” care stau la baza
diferitelor conceptii ale stiintelor sociale printr-o sistematizare ce ia în
considerare două dimensiuni ale fundamentelor lor, si anume cea ontologică
si ceametodologică . Autorul construieste o matrice bidimensională, plasînd
pe cele două axe:1) opozitia ontologică traditională holism vs. individualism
2) opozitia metodologică traditională explicat ie vs. înt elegere
Abordare holist-explicativa– tipul de gandire care poate fi identificat prin
conceptul cheie “sisteme”
A. Teza ontologica
– societatile sau institutiile sociale sunt sisteme, adica intreguri care au
proprietati diferitedecat cele ale partilor component ( indivizii ) sau decat
cele ale insumarii lor
B. Teza epistemologica
– explicarea faptelor sociale trebuie sa aiba in vedere in primul rand
caracteristicilesistemice, functionale si structural ale ansamblurilor sociale in
care sunt integrati indivizii
1. Abordare individualism-explicativa
– tipul de gandire identificat prin conceptual cheie “agenti”
24
A. Tezaontologică
individualistă sustine că nu există decît indivizi si actiuni
B. T ezaepistemologică
afirmă că pentru a explica faptele sociale trebuie să avem în vedere indivizii
umani, cudorinte, intentii si opinii care determină modurile în care ei
actionează si interactionează.
Teoria alegerii rationale
porneste de la situatia (ideal-tipică) a unui agent ce ar actiona singur într-un
mediuindependent.Pentru analiza alegerilor strategice a fost dezvoltată
teoria jocurilor .
1. Abordare holist-interpretativa
– tipul de gandire identificat prin conceptual cheie “jocuri”
A. Tezaontologică
se referă la faptul că lumea socială este alcătuită din “practici”
sau , în sens metaforic, din“ jocuri”, adică din forme de activitate ( ca “
forme de viată ”), guvernate de “reguli” sau norme

B. Teza epistemologică se referă la faptul că lumea socială trebuie înteleasă

“in interior”, descifrîndsemnificatiile pe care actorii sociali le acordă
actiunilor si institutiilor sociale
1. Abordare individualism-interpretativa
– tipul de gandire identificat prin conceptual cheie “actori”
A. O ontologie a relatiilor sociale configurate prin asteptări reciproce, legate
de roluri si norme
B. O viziune metodologică încercînd să combine întelegerea semnificatiilor
actiunii, dar si întelegereamotivelor drept cauze ale actiunilor
C. O perspectivă epistemologică căutînd să depăsească dificultătile corelatiei
dintre cunoasterea actiunii si întelegerea adecvată a semnificatiei sale

VI. CERCETAREA SOCIOLOGICA

Cercetarile sociologice ( de teren sau empirice) apar inaintea crearii
termenului de “ sociologie” de catre Auguste Comte in 1839 . Debutul
acestor cercetari este legat de prima revolutie industriala din Anglia. In 1722
Daniel Defoe cunoscut autor al romanului “ Viata si nemaipomenitele

25
aventuri ale lui Robinson Crusoe “(1719), publica “ Jurnal din anul ciumei”,
in care prezinta realist lumea interlopa londoneza. Sunt folosite actele
statistice din “ Buletinele mortuare saptamanale” , informatiile din
conversatiile cotidiene,din ordonantele Lordului primar al Londrei, din
istorioarele si anecdotele referitoare la “ ciuma saracilor” precum si datele de
observatie exploatate jurnalistic.
Parintele anchetei sociale stiintifice trebuie considerat Charles
Booth. El are meritul de a fi realizat o tipologie a familiilor d.p.d.v al
saraciei si de a fi folosit ceea ce mai tarziu s-a numit “ metoda interviului
global”. Cercetarile sociologice privind saracia au fost continuate in Marea
Britanie , raspamdindu-se in toate tarile industrializate; astfel ele au patruns
si in Romania, au o vechime de cel putin 100 de ani si au aparut ca urmare
a schimbarilor sociale.
Termenul de cercetare sociologica se refera la obtinerea si
prelucrarea informatiilor obiectiv verificate, in vederea construirii
explicatiilor stiintifice ale faptelor, fenomenelor si proceselor sociale.
Prin cercetare sociologica se are in vedere deopotriva cercetarea (
analiza) teoretica si cea empirica ( concreta),cercetarea documentara , de
laborator si de teren. Ele pot fi combinate in cadrul unor abordari mai
complexe .
Exista in sociologie si alte modalitati de raportare la domeniul
social, ca de exemplu pe cele specifice din mass-media. In cercetarea
sociala si jurnalistica exista multe puncte comune, deoarece in activitatile de
investigare si documentare sociologul si jurnalistul utilizeaza un set comun
de strategii , metode ,tehnici si procedee de cercetare. Diferentele majore
26
provin din faptul ca sociologul are ca obiectiv rezolvarea unei probleme
stiintifice ( astfel ca cercetarea este sistematica, investigatia este de durata si
adesea se desfasoara in echipa) iar jurnalistul are ca prim obiectiv ilustrarea
( exemplificarea) unor fapte cu semnificatie exceptionala( are putin timp la
dispozitie si adesea lucreaza de unul singur).
Tot in zona de interferenta se remarca si modalitatile literar-
artistice de raportare la social. Substituirea apare prin comportamentul unor
persoane ,oameni de cultura , jurnalisti, chiar specialisti din domeniul social
sau din afara lui,care se pronunta public, inclusive in scris, in legatura cu
diverse fenomene si evenimente sociale ,pe baza unor impresii personale.
Periculozitatea este deosebit de mare atunci cand , date fiind caracteristicile
schimbarii sociale ,profetiile negative se pot autorealiza.
Incercarile de control si de deturnare a demersului stiintific provin
si din zona politicului.

1. Cercetarea sociologica empirica ( concreta) presupune

observarea directa a realitatii, aplicarea unor metode si tehnici
specifice de recoltare a informatiilor ( ancheta,
experimentul,chestionarul) de prelucrare a lor.
2. Ancheta sociologica utilizeaza chestionarul si interviul pentru
culegerea informatiilor dar se combina si cu studiul documentelor
sau cu observatia stiintifica.
3. Sondajul de opinie publica- are ca scop cunoasterea preferintelor
exprimate de un anumit numar de persoane, referitor la o
problema de importanta generala.
27
6.1 Etapele cercetarii sociologice ;
- stabilirea problemei sociale( obiectul analizei)
- analiza dimensionala a conceptelor ( operationalizarea conceptelor)
- determinarea populatiei supuse investigatiei sociologice
- stabilirea metodelor de cercetare
- elaborarea instrumentelor necesare recoltarii informatiilor sociale
- testarea instrumentelor ( ancheta-pilot)
- recoltarea informatiilor( cercetarea de teren)
- prelucrarea informatiilor
- analiza informatiilor si explicarea proceselor socio-economice studiate
- intocmirea raportului de cercetare.
6.2 Esantionarea in cercetarea sociala- consta in extragerea unui numar
de unitati statistice din universul cercetarii. Esantionarea se bazeaza
pe doua teorii statistice : legea numerelor mari care fundamenteaza
marimea esantionului si calculul probabilitatilor care reglementeaza
selectia subiectilor in esantion. Esantionul trebuie sa fie suficient de
mare pentru a putea fi reprezentativ. S-a stabilit ca marimea
esantionului este invers proportionala cu patratul erorii de esantionare.
6.3 Marimea esantionului – determinarea marimii esantionului se
realizeaza printr-un process de analiza in care intra pe langa
elementele statistice , costurile si alte aspecte de posibilitatile de care
dispune la un moment dat.
6.4 Eroarea de esantionare – in momentul proiectarii esantionului, se
stabileste nivelul dorit al erorii de estimare a valorilor populatiei totale
pe intervalul 1

28
VII. METODA SOCIOLOGICĂ
Paul-Marie Boulanger scria în 1980 1 : <<O teorie este un un
sistem de ipoteze care se refera la un obiect factual determinat, astfel că
fiecare element al sistemului este fie o propoziţie iniţială (axiomă, postulat,
date), fie o consecinţă logică a unora sau mai multora dintre aceste propoziţii
iniţiale. Prin urmare, o lege stiinţifică se înscrie într-o teorie atunci când ea
poate fi dedusă în mod logic din postulatele acestei teorii>>(p. 11). Mulţi alţi
autori ar putea fi citaţi, în ratificarea definiţiei lui Paul-Marie Boulanger şi
proslăvirea teoriei definite în frumoasa şi severa sa rigoare, conform
imaginii ştiinţelor aşa-numite exacte. Cu toate acestea, toţi vor fi gata să
recunoască că această teorie este puţin frecventă în ştiinţele sociale, pentru
care ea constituie în cel mai bun caz un ideal de atins, un fel de temă de
realizat sau de finalitate ultimă a cercetării fără mare utilitate imediată (N. K.
Denzin : 1970, p. 43)2.
Astfel, Jean Ladrière (1974, p. 15) 3 sublinia că <<teoriile nu sunt alfa
si omega ştiinţei, ele nu trebuie considerate decât că suporturile, întotdeauna
provizorii, ale unui elan care nu se sprijină pe ele decât pentru a merge mai
departe>>. Teoria este un discurs în curs de a se face, de a se desface si de a
se reface de-a lungul cercetării, inerent procesului însuşi al cercetării şi care
marchează etapele care trebuie depăşite, pentru că obiectivul vizat fiind
cunoaşterea ştiinţificã, teoria ramâne un instrument necesar.
Inţelegem prin <<baze teoretice>> cunoştinţe dobândite şi ştiinţific
recunoscute şi prin <<teoretizare>> rezultatul confruntării bazelor teoretice
ale cercetării cu empiria în cadrul unei etape anterioare unui plus al
cunoaşterii. Teoria şi empiria dialoghează pentru a confirma sau infirma,
pentru a sugera piste noi sau a aminti căi deja parcurse.
Teoretizarea este un proces efemer şi întotdeauna de depăşit, care ia
naştere odată cu elaborarea întrebării-origine a cercetării şi continuă în
permanenţă tentând să progreseze, cu ezitări şi regresii de-a lungul unei
duble mişcări : mişcare de expansiune, pe de o parte, vizând includerea unui
număr crescând de concepte, identificarea altor dimensiuni ale conceptelor
incluse, complexificarea relaţiilor şi amplificarea întinderii lor şi pe de altă
1
Paul-Marie BOULANGER (1980), "Introduction à l'usage de quelques concepts épistémologiques dans le champ de la
démographie", Louvain-la-Neuve, Département de démographie, Université Catholique de Louvain, Working Paper n° 82, 1980.
2
N.K. DENZIN, Sociological methods. A sourcebook, Chicago, Aldine Publishing Co., 1970
3
Jean LADRIERE, "Préface". In : Paul De Bruyne, Jacques Herman et Marc De Schoutheete, pp. 5 -19, 1974
29
parte o mişcare de contracţie, graţie unor definiţii care încadrează mai bine
conceptele reducând numărul dimensiunilor lor, până la eliminarea unor
concepte prea rebele. Aceasta dublă mişcare este inerentă părţilor discursive
şi intuitive ale procesului de teoretizare şi este accentuată prin confruntarea
cu partenerul său necesar, empiria. Teoria este deci relativă, ea nu este
obiectiv în sine, ea este instrument al cunoaşterii, pentru cã teoretizăm
pentru a cunoaşte şi nu invers. După cum spunea Huber Gérard a dori prea
mult să protejezi o teorie, o face să devină un ecran în calea cunoaşterii (H.
Gérard : 1987, p. 267-281)4.
La rândul său M. Bunge scria : <<Nu există o tehnică care să permită
construirea unei teorii ab initio (...). Elaborarea unei teorii este un proces
creator incontrolabil la fel ca şi scrierea unui poem sau a unei simfonii>>
(1975, p. 197)5.
Sociologiei i se pretind rezolvări pentru optimizarea posibilităţilor de
existenţă, propuneri de intervenţii pentru situaţiile deficitare prezente sau
preconizate etc., ceea ce demonstrează că ea are preponderent o funcţie
practică. Activitatea practică în sociologie înseamnă, de fapt totalitatea
acţiunilor de cercetare a problemelor sociale; sociologul ramâne întotdeauna
un cercetător pentru că nu deţine abilitatea de decizie intervenţionistă, ci
doar capacitatea de diagnosticare.
Activitatea de cercetare din orice ştiinţă revendică metode adecvate
obiectului de investigat (în greceste, methodos înseamnă cale, mijloc, mod
de expunere), subsumate ale metodei (tehnici, procedee, instrumente)
precum şi respectarea unor reguli, norme, principii.
În sociologie, în funcţie de problema de cercetat, pot fi folosite
metode specifice dar şi metode împrumutate sau adaptate de la alte ştiinţe. În
special acestea din urma dovedesc preocuparea sociologiei pentru
profunzimea cunoaşterii şi, totodată, nevoia sociologului de a deţine o
concepţie teoretică cu rol strategic, orientată în efectuarea de împrumuturi,
în utilizarea metodelor şi subsumatelor lor.
Ansamblul metodelor utilizate în cunoaşterea socialului în
conformitate cu o strategie de investigare poartă denumirea de metodologie.

4
Huber GERARD, "Théories et théorisation". In : Chaire Quetelet 1987. L'explication en sciences sociales. La recherche des causes
en démographie, CIACO Editeur, Institut de Démographie Louvain, 1987.

5
M. BUNGE, Philosophie de la physique, (trad. de l'anglais), Paris, Ed. du Seuil, 1975.
30
În domeniul ştiinţelor socioumane conceptul de metodă este subordonat
celui de metodologie dar este, în acelaşi timp, folosit cu o semnificaţie
ambiguă. Imprecizia se datorează mai ales faptului că, adesea, nu se
operează distincţiile dintre metoda, tehnica, procedeu, instrument de
cercetare şi nu se stabilesc clar raporturile dintre aceste căi de cercetare.
Dacă în privinţa accepţiunilor date acestor termeni nu există
unanimitate, în ceea ce priveşte dispunerea lor pe poziţii de supraordonare
(respectiv – subordonare) sau în ceea ce priveşte diferenţele de grad de
abstractizare pe care îl presupun, acordul teoreticienilor este mai pronunţat.
S. Chelcea, spre exemplu, reprezintă schematic relaţia dintre căile de
cercetare astfel6:

Nivelul (Metodologie)
teoretic al
cercetării
Metode M1 M2 Metode
.......................
Mn
Tehnici T1 T2 Tehnici
........................
Tn
Procedee P1 P2 P3 Procedee
.................. Pn
Instrumente de I1 I2 I3 I4 Instrumente
investigare ............... In de investigare

Nivelul
empiric al
cercetării

Fig. 1 – Relaţiile dintre căile de cercetare

7.1 Metode, tehnici, procedee şi instrumente de lucru.

6
S. Chelcea – Metode şi tehnici de cercetare sociologica, Bucureşti, 1992, pp. 25-30.
31
 a. Metoda este utilizată în funcţie de o metodologie şi presupune
,,înlănţuirea ordonată a mai multor tehnici’’ 7 care, la rândul lor, vor fi
operaţionalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor
concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric
sau traseul operationalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul
exemplu: ,,dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică,
modul de aplicare... prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-
zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare’’.
La fel am putea detalia şi în ceea ce priveste metoda observaţiei în
cazul unei anchete de explorare: că tehnica ar putea figura în acest caz
,,observaţia participativă’’, un procedeu pentru acest tip de observaţie ar fi
modalitatea de înregistrare a datelor iar ca instrument de investigare – ghidul
de observaţie.
Apărută sub presiunea unor insuficienţe ale funcţionării socialului,
sociologia a evoluat prin proliferarea metodelor până la a-şi contura
metodologii de investigare bazate pe o anumită concepţie epistemologică.
Numărul metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor
criterii de grupare prin care să se surprindă apropierea sau convergenta lor.
După criteriul temporal, J. C. Plano8 vorbeşte de metode longitudinale
sau ,,viziunea în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.) şi
metode transversale sau ,,viziunea în lătime’’ (observaţia, ancheta, testele
etc).
Dacă se cercetează, exemplifică autorul, performanţele academice ale
unui grup de studenţi se poate recurge la metoda longitudinală, ceea ce
presupune cercetarea aceluiaşi grup pe toată durata colegiului sau facultăţii
ori se poate folosi metoda transversală ceea ce înseamnă cercetarea
simultană a mai multor grupuri – câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin
metoda longitudinală studiul se va termina in câtiva ani în timp ce, prin
metoda transversală, studiul se încheie într-un singur an.
După criteriul functiei indeplinite 9 în procesul cercetării putem vorbi
de:
a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea
conceptelor etc.);

7
G. Friedman, P. Naville – Traité du sociologie du travail, Paris, Armand Colin, 1961, p.44.
8
J.C. Plano – Dictionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993, p. 97.

9
I. Coanda – Sociologie economică, Bucureşti, 1987, pp. 202-203.
32
 b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea
etc.);
c) metode de analiza şi interpretare (scalarea, analiza factorială,
comparaţia, analiza de conţinut etc.).
După criteriul credibilităţii datelor10 obţinute în cercetare se poate
face distincţia între metode principale şi metode secundare. Primele
(observaţia, experimentul, documentarea) oferă informaţii cu valoare de
fapte şi înlesnesc o cunoaştere predominant sociologică iar secundele
(interviul, chestionarul, sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor, tehnica
sociometrică) oferă informaţii cu valoare de opinie şi permit o cunoaştere
predominant psihosociologică.
Metodele sociologiei ar putea fi clasificate şi după alte criterii:
numărul unităţilor sociale luate în studiu (metode statistice şi metode
cazuistice), după gradul de corelare şi asociere în cercetare, după gradul de
implicare a cercetătorului în provocarea manifestărilor socialului s.a.m.d.
Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune acelaşi J. Plano,
metoda ştiinţifică presupune următoarele momente:
a) ,,identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;
b) formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;
c) raţionare deductivă atentă în ceea ce priveste ipoteza pentru a
investiga implicaţiile problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;
d.culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
e) analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei’’11.
Metoda este o parte componentă a procesului de cercetare, este legată
intim prin adecvare de problema de cercetat şi este pusă în valoare de o
anumită metodologie.
Se consideră că:
a) metodologia oferă nu atât metoda, cât principiile care ghidează
cercetarea problematicii sociologiei;
b) metodologia oferă cadrele prin care se garantează validitatea şi
fidelitatea demersului de cercetare;
c) metodologia determină normele de folosire a metodelor, tehnicilor,
procedeelor;
d) metodologia stabileste valoarea şi limitele fiecărui tip de metodă;
V.Miftode – Introducere în metodologia investigatiei sociologice , Editura Junimea, Iaşi, 1982, p.59
10
11
J.C. Plano – Dictionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993, p. 96.
33
 e) metodologia recomandă cercetătorului supunerea faţă de judecata
epistemologică a tuturor faptelor culese pentru a stabili valoarea lor
ştiinţifică.
Dacă acceptăm ideea că ,,sociologia s-a născut nu întâmplător într-o
perioadă de criză’’12, atunci suntem obligaţi sa legăm destinul acestei ştiinţe
de şansa de a depăşi ceea ce numim problema socială. C. Zamfir defineşte
problema socială ca ,, un proces, o caracteristică, o situaţie despre care
societatea sau un sistem al ei consideră că trebuie schimbat’’ 13 şi stabileşte
clasele de fenomene care intră în această categorie:
a) starea socială învechită (organizare deficitară, tensiunile rasiale
etc.);
b) procesele sociale considerate în sine ca negative în orice sistem
social (furtul, omuciderea, înşelaciunea, anomia etc.);
c) consecinţele negative ale unui proces social pozitiv (ex: efectele
negative ale industrializării sau urbănizării);
d) fluctuaţiile factorilor externi, naturali sau sociali (catastrofele
naturale, războaiele etc.);
e) decalaje produse de dezvoltare (diferenţele de ritm, tensiuni,
contradicţii între elemente etc.);
f) apariţia de noi necesităţi (creşterea aspiraţiilor, problema creşterii
gradului de calificare în raport cu tehnologiile folosite, problema petrecerii
neadecvate a timpului liber, etc.);
g) probleme de dezvoltare (aspecte de perspectivă mai indepărtată).
Orientarea sociologilor spre emiterea de paradigme ale cunoaşterii
socialului ar constitui dovadă formulării de metodologii (dar nu şi a unei
metodologii unitare întrucât nu există o teorie orientativă unanim acceptată
şi nici metode standardizate, unanim recunoscute). Sociologia este o ştiinţă
preparadigmatică în raport cu ştiinţele naturii.
Metodologia cercetării sociologice are o relativă independenţă faţă de
teoria sociologică prin faptul că teoria socială nu poate fi redusă la
metodologie, iar metodologia nu trebuie să fie un obstacol în afirmarea
virtuţilor imaginaţiei sociologice din cauza existenţelor tehnice şi normative.
De altfel, în succesiunea fazelor unei cercetări sociologice, cea cu privire la
metodologie decurge logic din modul de formulare a temei şi a ipotezei, din
operaţionalizarea conceptelor şi din exegeza teoretică Oricât de rafinate ar fi
12
S.M. Rădulescu – Homo sociologus, Casa de Editurăsi Presă,,Şansa’’, Bucureşti, 1994, p. 97
13
C. Zamfir – Strategii ale dezvoltării sociale, Editura Politică, Bucureşti, 1997, pp.47, 50-55
34
tehnicile de cercetare, ele nu pot descifra sensurile adânci ale unui proces
social decât dacă derivă dintr-o perspectivă teoretică. Constituirea fondului
teoretic al metodologiei sociologice este o condiţie obligatorie a dezvoltării
cercetări, dar şi un efect al acesteia.
In demersul ştiinţific al cercetării sociologice se impune dispunerea de
către sociolog a unui minim de cunoştinţe despre problema studiată,
necesare în delimitarea temei şi în formularea ipotezelor. Este analiza
prealabilă, operaţiunea de trecere de la experienţa comună, de la imaginea
confuză despre realitatea socială la noţiuni şi concepte conturate şi definite.
In faza de analiză prealabilă un rol esenţial il are capacitatea sociologului de
a generaliza şi inţelege fenomenele şi procesele sociale
Un prim stadiu al analizei prealabile este formalizarea verbală, adică
redarea verbală a ceva pe baza unor exemple reale: “adolescentul X este
delincvent deoarece a agresat pe colegul sau Y”. In acest stadiu, primele
cunoştinţe despre un fapt social sunt prezentate verbal pornind de la
experienţe cunoscute. In a doua faza se realizează o analiză conceptuală a
acestor observaţii nemijlocite şi singulare, şi se introduc indicatori care
exprimă un raport între fapte şi concepte, operaţie care se concretizează în
elaborarea unei clasificări empirice în temeiul diferenţelor clare între
fenomene. In a treia fază se realizează o selecţie a imaginilor şi indicatorilor
principali cu privire la o situaţie dată. Urmează unificarea indicatorilor într-
un indice, cum sunt, nivelul de instrucţie, calitatea vieţii, etc.
Un alt demers il reprezintă operaţionalizarea conceptelor, act de
transformare a predicţiilor teoretice in proporţii care pot fi verificate prin
măsurare. Definiţia operaţională este o descriere a producerii uilizate in
măsurare. Cercetarea sociologică descifrează relaţia cauzală prin testarea
anumitor legături între variabile. Variabila este o trăsătură a unui fenomen
sau proces social care se schimbă in anumite condiţii, şi este studiată ca
mărimi, niveluri sau forme. Studiile sociologice folosesc variabile cum sunt
sexul, vârsta, naţionalitatea, zona istorică sau culturală, nivelul de instrucţie,
etc. Trebuie făcută distincţia dintre variabila independentă, care determină
un efect şi variabila dependentă, care este o variabila influenţată. Variabila
independentă precede in timp variabila dependentă. Variabilele sunt fie
realităţi sociale manifestate, observabile direct, fie stări latente, care nu pot fi
măsurabile decât prin alţi indicatori in mod nemijlocit observabili.
Stabilirea variabilelor se face şi în funcţie de ipoteza cercetării.
Ipoteza este o afirmaţie despre relaţia dintre două sau mai multe variabile ce
35
urmează a fi testate prin fapte supuse observaţiei sistemice. Formularea
ipotezei este una dintre cele mai dificile operaţiuni ale unei cercetări.
Trebuie spus că nu orice enunţ despre existenţa unei relaţii între două sau
mai multe variabile poate fi considerat ca fiind o ipoteză, ci numai acela care
este supus verificării printr-o cercetare empirică.
Intre variabile există anumite corelaţii pe care cercetătorul trebuie să
le descopere. Corelaţia presupune ca o modificare produsă intr-o variabilă
sau de acea variabilă se asociază cu schimbări in altă variabilă. Intre nivelul
de trai şi bunăstare există o corelaţie sau intre gradul de pregătire şcolară şi
rezultatele la examene se instituie o relaţie de dependenţă.

36