Relatia Cu Victima

UNIVERSITATEA ECOLOGICA
FACULTEATEA DE DREPT SI STIINTE

ADMINISTRATIVE
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
LECTOR UNIVERSITAR DOCTOR GABRIELA MATA
ABSOLVENT:
SURDU CORINA-MIHAELA
Bucureşti
2011
ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND RELAŢIA VICTIMĂ-INFRACTOR
DISCIPLINA: CRIMINOLOGIE
LUCRARE DE LICENŢĂ
TEMA: ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND RELAŢIA VICTIMĂ

INFRACTOR
COORDONATOR Ş TI I NŢI FI C:
LECTOR UNIVERSITAR DOCTOR GABRIELA MATA
ABSOLVENT:
SURDU CORINA-MIHAELA
1
PLANUL LUCRĂRII.
ARGUMENT
CAPITOLUL I – VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ.

I.1. Noţiunea şi obiectul victimologiei.
I.2. Istoricul victimologiei.
I.3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie.
CAPITOLUL II – NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA.

II.1. Conceptul de „victimă”.
II.2. Clasificarea victimelor .
II.3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa.
CAPITOLUL III – CUPLUL PENAL VICTIMĂ-AGRESOR.

III.1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă.
III.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima.
III.2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor.
III.2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima.
III.3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii.
III.4. Victima ca sursă de identificare a agresorului.
2
CAPITOLUL IV- COORDONATE PSIHOLOGICE ALE

PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI.
IV.1. Curente şi orientări în abordarea personalităţii
infractorului.
VI.2. Trăsături esenţiale ale personalităţii criminale.
VI.3. Tulburări ale personalităţii infractorului.
CAPITOLUL V- ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE

CRIMINALILOR IN SERIE SI MOTIVATIA CRIMINALĂ A ACESTORA.
V.1.Generalităţi privind aspectele criminologice specifice criminalilor in serie.
V.2. Motivaţia criminală – aspecte generale.
V.2.l.Motivaţia criminală la criminalul in serie analizată din punct de vedere al
psihanalizei.
V.3. Profilul psihologic al criminalului in serie de tip organizat.
V.4. Modul de operare al criminalilor in serie, de tip organizat-premeditat.
V.5. Profilul de personalitate al criminalului in serie de tip dezorganizat.
V.6. Modul de operare al criminalului in serie de tip dezorganizat.
CAPITOLUL VI - PROTECTIA VICTIMELOR INAINTE ŞI DUPĂ ACTUL

INFRACŢIONAL.
VI.1. Conceptul de prevenire victimologică.
VI.2. Strategii preventive şi de contracarare a victimizării.
VI.3. Relaţia victimă-infractor după terminarea procesului penal.
VI.3.1. Despăgubirea victimei.
VI.3.2. Serviciile pentru victimă.

CONCLUZII
3
ARGUMENT
Societatea contemporană relevă şi furnizează în cursul evoluţiei sale prototipuri

indestructibile ale “deviaţiei” psihologice, care, într-o majoritate covârşitoare are la bază
caracteristicile criminalităţii, pornindu-se de la infracţiuni comise prin violenţă fizică până la asasini
şi criminali în serie. Prin urmare dacă nu tratăm asemenea modele comportamentale ca persoane cu
reale probleme psihice, înseamnă că refuzăm adevăratele dificultăţi şi le negăm deopotrivă orice
şansă de reabilitare.
Personalităţile evidenţiate înglobează un ansamblu de activităţi antisociale, care, de cele mai

multe ori, intră sub nemărginita incidenţă a organelor de stat însărcinate cu menţinerea ordinii
1
publice şi cu reprimarea infracţiunilor: ”Ubi ius, ibi remedium” .
O conexiune între ucigaşi şi victimă nu este de neimaginat, fiind totodată un fenomen de dată
recentă. Există victime care au fost alese tocmai pentru “maleficul” raţionament că, aparţin, familei
asasinului. Mary Ann Cotton a putut să-şi ucidă câţiva dintre soţi şi toţi copiii vitregi, şi să obţină ca,
în dosare, cauza morţii să fie trecută “febra gastrică”.
În majoritatea situaţiilor, infractorul, ca tip individualizat, îşi selectează victima, pe criterii

aleatorii, însă acest proces scoate în evidenţă un mobil al crimei generalizat,profund întipărit în
psihicul său. Victima trebuie să fie inclusă într-o categorie, loc, moment, cu totul excepţionale.
În contextual actual al ratei criminalităţii, al mobilităţii crescânde, al eficientizării

comunicării pe plan naţional si internaţional se poate afirma că orice persoană, pe parcursul
existenţei sale, poate cădea victimă unui grad înalt de violenţă inutilă sau “exces de crimă”, în cadrul
cărora aceasta este supusă unor brutalităţi exacerbate.
Întrucât fenomenul criminalităţii nu poate fi eradicat, ci doar limitat, cu toţii suntem datori să
participăm la asigurarea eficientizării activităţii sociale pentru atingerea adevăratelor valori morale,
în vederea obţinerii beneficiilor comune.
1
“ Unde există norme de drept există si o cale de realizare”
4
CAP.I. VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ
2
I.1. Noţiunea şi obiectul victimologiei
Noţiune. Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul “victima” (victimă) şi “logos”

(ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima, această noţiune fiind promovată la rândul ei de
psihiatrul American Frederick Wertham(1949).
În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel ea reprezintă ştiinţa
comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe
3
ale actului agresional asupra victimei. J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind disciplina
care, în explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi realiza o politică a victimei.
Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare

a intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de victimă, actele de
voinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile de adaptare, sinteza
cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice precum şi conflictul
acestora.
Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva identitatea
manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării. Modul în care
victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare pentru stabilirea
lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a elementelor şi laturilor
actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a
victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui Guglielmo Gulotta, profesor de psihologie juridică la

Universitatea din Torino, Facultatea de Psihologie şi avocat al Secţiei Penale al Tribunalului din
2
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71.
3
I. Tănăsescu, B. Florescu în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 138.
5
Milano, victimologia asigură studiul victimei unui delict, al personalităţii sale, al caracteristicilor
biologice, psihologice, morale şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al rolului pe care
l-a jucat în geneza delictului. Ea relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în
care se produc actele agresionale şi limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un
conţinut clar: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în perioada
producerii actului agresional prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal.
E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat al

victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt tip de cunoştinţe,
putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al procesului
criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al delincventului.
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor de tip
maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic (biologic şi
psihologic) al victimei. Analiza victimologică se referă la situaţiile când agresorul are capacitatea de
comportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că este conştient şi responsabil de actul
agresiv produs, dovedeşte o corectă auto-percepţie, o capacitate bună de relaţionare socială, de
rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăţia. Dincolo de această situaţie interesează psihopatologia
sau psihiatria.
4
I.2. Istoricul victimologiei
Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oară, de către avocatul român
Beniamin Mendelshon în anul 1940 care, în lucrarea sa „The Victimology” propune constituirea unei
noi discipline ştiinţifice numite “victimologie”. Mendelshon îşi începe cercetările în acest nou
domeniu pornind de la studiul victimelor infracţiunii de viol, adoptând conceptele şi teoria
psihanalizei freudiene. El pleacă de la constatarea că toate disciplinele care au legătură cu
delincvenţa studiază numai parţial realitatea pentru că au în vedere doar agresorul, nu şi victima. Or,
victima există, de multe ori independent de infractor. Autorul introduce noţiunea de „complex
4
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 69-71; T. Bogdan, Probleme de psihologie
judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-92.
6
criminogen” care se compune din studiul criminalului în corelaţie cu studiul victimei, şi cea de
„cuplu penal”, format din cuplul antagonist criminal-victimă în permanent conflict şi adversitate.
Cea mai interesantă teză introdusă de Mendelshon este „receptivitatea victimală” a unor persoane,
adică predispoziţia înnăscută a unora de a deveni victime.
Profesorul german de drept penal Hans von Hentig în volumul „The Criminal and His Victim”,
5
apărut în anul 1948, şi în lucrările sale ulterioare s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor
categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranţi recenţi, membrii unor
grupuri minoritare, cei cu tulburări mentale. El a analizat fenomenul concret al victimei, stabilind
prenoţiuni şi concepte utilizate în victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre
infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Din aceste
6
cosiderente unii autori îl consideră pe Hans von Hentig iniţiatorul victimologiei ca ştiinţă distinctă .
Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale, conţinutul specific al

individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile comunităţii,
necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor.
În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di difesa sociale”, elaborează
profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare individuală, restabilirea
unor relaţii sociale şi a interacţiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru
aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, în studiul
„Quelques problemes posés à la justice pénale par la victimologie”, evidenţiază modul în care actul
agresional exercită o presiune constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe, în
orice mod, la actul agresional.
Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevărat, o

şiinţă individuală. În 1973 are loc, în Israel, primul Colocviu Internaţional de Victimologie, după
care au urmat şi altele, punându-se bazele acestei ştiinţe noi.
Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca: T. Sellin şi M.

Wolfgang – „The Resurement of Delinquency” (1970), S. Schafer – „Victimology. The Victim and
His Criminal” (1977), W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc.
5
„Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”.
6
Este vorba despre psihologul român Tiberiu Bogdan (în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 148) şi despre N. Mitrofan, V.
Zdrenghea, T. Butoi (în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 73).
7
Şcoala românească de victimologie continuă drumul început de Mendelshon. Astfel, în 1985

criminologul Vasile Stanciu publică la Paris volumele „Les droits de la victime” şi „Criminalitatea
Parisului”. El consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii, imigranţii, persoanele cu
un instinct slab de conservare şi propune o strategie de prevenire a crimei prin preceptul defensivei
şi al revendicării drepturilor deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. În anul 1988,
psihologul Tiberiu Bogdan editează, în colaborare, volumul „Analiza psihologică a victimei. Rolul
ei în procesul judiciar”. Aici analizează pe larg conceptele de victimă, victimizare şi riscuri
victimale, şi elaborează o concepţie structurală despre identificarea agresorilor. Cercetările de
specialitate sunt continuate de alte nume importante din domeniu, criminologi, psihologi, medici
legişti, profesori universitari în ştiinţe juridice, magistraţi etc.: Aurel Dincu, Ion Gheorghiu-Brădet,
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Constantin Păunescu, Iancu Tănăsescu, Rodica
Mihaela Stănoiu, Gheorghe Nistorescu, Costică Păun şi alţii, dovedind că victimologia este o ştiinţă
aflată în permanentă evoluţie.
7
III.3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie
Victimologia este o ştiinţă care foloseşte procedeele de investigare comune celorlalte ştiinţe
sociale, pentru o cercetare juridică interdisciplinară. Metodele de cercetare vor prezenta complexele
interindividuale dintre victimă şi agresor, acţiunea grupurilor sociale asupra fiecăruia dintre aceştia
şi chiar relaţiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consecinţele
metodologice constau în explicarea fenomenelor globale, corelaţia acestora şi perceperea evoluţiei
stării agreso-victimale, creându-se posibilităţi de previziune care definesc această stare.
Metoda logică. Aceasta este reprezentată de procedeele şi operaţiile specifice utilizate pentru
stabilirea genezei şi a structurii raporturilor interindividuale sau sociale apărute în sistemul de
fenomene agreso-victimale ca realităţi obiective. Orice acţiune-inacţiune agresională se referă la un
principiu de identitate, de apărare a unor interese care vor califica acţiunea ca fiind pozitivă sau
negativă, a cărui finalitate o individualizează. Rezultă că la conflicte de valori şi atitudini
asemănătoare vor apărea efecte victimale asemănătoare. Când acţiunile-inacţiunile agresive se
7
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 173-179.
8
degradează sau se amplifică, pentru a permite apariţia altor atitudini din partea agresorului, acest
fenomen se va repercuta şi la nivelul efectelor victimale, păstrând conţinutul agresiunii.
Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături constante existente

permanent în cadrul fenomenului agreso-victimal, analizând diferenţierea calitativă şi cantitativă a
acestora şi eliminând trăsăturile neesenţiale. Metoda stabileşte prototipuri de victimă în funcţie de
diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic, material, psihic, moral,
religios, politic), modul de viaţă şi tipul de civilizaţie frecventat, calculul coeficientului de
intensitate al participării victimei la agresivitate, volumul şi dinamica victimizărilor (global şi pe
sectoare de victimizare). Procesele de interacţiune agresor-victimă şi comportamentele de grup ale
victimelor vor fi apreciate şi delimitate în categorii de victime dependente de: acţiunile-inacţiunile
victimelor, particularităţile actelor şi mijloacelor utilizate, consecinţele actelor victimizatoare,
structura de ansamblu a fenomenului victimal.
Metoda clinică. Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a cazurilor
individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic şi a se prescrie tratamentul corespunzător
fiecărei victime. Această formulă se aplică pornind de la anamneza cazului de victimizare pentru a
se înţelege diversitatea cauzelor şi condiţiilor concrete pornind de la trăsăturile de personalitate ale
victimei. În baza diagnosticului se va stabili un tratament de natură psiho-socială pentru reducerea
efectelor victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori şi victime
urmând ca, într-o fază ulterioară, să se identifice şi aplice măsuri de integrare a victimei în raporturi
normale, de natură familială, socială, juridică şi religioasă.
Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea, înţelegerea şi discutarea

elementelor şi factorilor incluşi în două fenomene, acte, evenimente, să se procedeze la evidenţierea
asemănărilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe ipoteza că esenţa elementelor sau
factorilor care compun un fenomen rezidă în asemănarea sau deosebirea relativă sau radicală de un
alt fenomen, în cadrul mai larg al relaţiilor umane. Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit
acestei metode se recurge la următoarele procedee:
procedeul concordanţei presupune depistarea acelor elemente care se regăsesc în două sau mai
multe fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau condiţia lor favorizantă;
procedeul diferenţelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit act sau fenomen, care
nu se regăsesc în celelalte, constituind cauza generatoare sau condiţia favorizantă unică;
9
procedeul variaţiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare producerii unui

rezultat după criteriul că, ori de câte ori fenomenul anterior se modifică în acelaşi mod cu
rezultatul său, înseamnă că primul este cauza secundului.
Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în funcţie de repetabilitatea
cantitativă şi numerică a anumitor categorii determinate de cauze, condiţii, evenimente etc. Studiind
cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o
cauzalitate singulară. Scopul metodei este de a culege informaţii pentru compararea lor. Prin
identificarea acestora se determină o anumită concluzie statistică privind coeficienţii de dependenţă
a fenomenului victimal de actele agresionale. În acest mod se vor cunoaşte dimensiunile
fenomenului victimal, intensitatea şi structura efectelor victimale, periodizarea sau mutaţiile
acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial.
CAP.II.NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA
II.1. Conceptul de „victimă”.
Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificaţii: persoană care
suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii etc.; persoană care suferă
urmările unei întâmplări nefericite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima
era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeiţe.
Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o abordează –

consecinţa negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite –, victimologia
are propria ei definiţie prin care explică noţiunea supusă analizei de faţă. Astfel, prin “victimă” se
înţelege “orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau
8
morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale ”.
8
T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T.
Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69; şi de I. Tănăsescu, G.
Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003,
p. 134-135.
10
Analizând definiţia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că victimă
poate fi doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de răufăcători sau
instituţiile prejudiciate de activităţile acestora. Însă nu orice fiinţă umană care suferă o consecinţă a
unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar să mai fie
îndeplinită o condiţie: persoana care a suferit consecinţa să nu îşi fi asumat conştient riscul, deci să
ajungă jertfă în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate
victime poliţiştii, care sunt răniţi sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice, militarii, pompierii,
iniţiatorul actului criminal sau infractorul, care îşi pierd viaţa în urma derulării lui, etc.
Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru înţelegerea

fenomenului victimal, precizând pe lângă consecinţele directe şi pe cele indirecte, pe lângă
consecinţele fizice sau materiale şi pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De
asemenea este de remarcat cuprinderea posibilităţii ca totul să se realizeze şi ca urmare a unei
inactivităţi de tip criminal.
Odată cu dezvoltarea ratei criminalităţii s-a căutat definirea cât mai exactă a reacţiei în faţa
infracţionalităţii pentru determinarea dimensiunii fenomenului şi surpinderea conotaţiilor sociale
asociate victimizării.
Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci când exista un sistem
de compensaţii şi răscumpărări cu scopul de a menţine echilibrul între situaţia înfractorului şi a
victimei. Ulterior justiţia va părăsi aceste forme incipiente, pe măsura perfecţionării ei, figura
centrală devenind infractorul. Legea urmăreşte în cea mai mare parte depistarea şi pedepsirea
infractorului, victima având doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte civilă, căci
procesul sub aspect penal continuă chiar dacă victima nu se constituie ca parte vătămată.
9
II.2. Clasificarea victimelor
Încercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc uşoară. Principalele dificultăţi care stau
în calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel:
9
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 71-78; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 143-148; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de
psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67.
11
1. marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor;

2. victimele aparţin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex,
pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic etc.;
3. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte responsabilităţile şi
rolul jucat de acestea în comiterea infracţiunii.
Cu toate acestea numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie de numeroase criterii.
Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează victime. Din acest punct
de vedere putem avea victime ale infracţiunii de omor, victime ale infracţiunii de vătămare
corporală, în oricare din formele prevăzute de legea penală, victime ale infracţiunii de lovituri sau
alte violenţe cauzatoare de moarte, victime ale infracţiunii de viol, victime ale infracţiunii de furt
etc. Nu are importanţă natura infracţiunii, dacă este prevăzută într-o lege generală sau specială etc.
Folosind relativ aceleaşi criterii A. Karmen identifică următoarele categorii de victime: 1. copii
dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3. persoane în vârstă – victime ale crimei; 4. femei
maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale şoferilor aflaţi în stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare şi de

responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, Mendelshon diferenţiază
următoarele categorii: 1. victima total nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin vinovată
decât infractorul (ignorantă, imprudentă); 3. victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul
(provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul; 5. victima care poartă responsabilitatea
totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară.
Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare: 1. victimă

participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din spirit de aventură; 2. victimă latentă, lipsită de
iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând
pentru a evita sau accepta eşecul actului victimizant; 3. victimă predispusă, cu reacţii spre înclinaţii
schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini; 4. victimă
provocatoare, fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă
la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice;
5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea, acceptând doar
actele cu semnificaţii cunoscute.
12
Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele tipuri de
întâlnire victimă-infractor: 1. iniţiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, săvârşire; 5. cooperare;
6. instigare.
O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979): 1. infractor activ –

victimă; 2. infractor activ – victimă semiactivă; 3. infractor activ – victimă activă; 4. infractor
semipasiv – victimă activă; 5. infractor pasiv – victimă activă. Această clasificare scoate în evidenţă
foarte clar care este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracţiunii.
În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul „Victimology. The Victime and
His Criminal”, clasifică victimele astfel: 1. victime fără relaţii anterioare cu criminalul, deci fără a-l
cunoaşte, fapta fiind imputabilă doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoacă, cu
intensităţi deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare, când victima iniţiază şi participă la actul
agresional; 4. victime slabe sub aspect biologic, conformarea executării acţiunii agresionale fiind
rezultatul neputinţei biologice de a se împotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7.
victime politice.
Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente
situaţionale specifice victimelor în comportamentul lor: 1. victime nevârstnice, psihologia acestora
fiind afectată de lipsa de experienţă socială şi de lipsa forţei fizico-morale care să le permită
opunerea de rezistenţă agresorului; 2. victime femei, care devin cu precădere subiectul pasiv al
infracţiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracţiunilor motivate material dacă sunt mai în vârstă;
3. victime vârstnice, care depind de sănătatea mentală, de modul de implicare în realitatea
înconjurătoare, de gradul de adecvare a relaţiilor individuale psiho-voliţionale; 4. dependenţii de
alcool şi stupefiante, cei din urmă fiind expuşi în primul rând autovictimizării; 5. imigranţii, psihicul
acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicaţional, de lipsa mijloacelor materiale şi de
ostilitatea băştinaşilor; 6. etnicii care se confruntă cu problema integrării sociale din partea lor, şi a
discriminării rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar cu inteligenţă redusă, nu au
capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor lor în raport cu influenţele mediului; 8. indivizii
temporar deprimaţi la care prezenţa scopului în plan mental este redusă datorită lipsei de voinţă şi a
sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relaţionare a acestora cu mediul fiind
determinată de voinţa de a realiza profituri în orice context se iveşte o oportunitate; 10. desfrânaţii şi
destrăbălaţii care devin vulnerabili faţă de manevrele infractorilor datorită indiferenţei şi dispreţului
relativ faţă de legi; 11. singuraticii, care ajung să îşi modifice comportamentul prin absolutizarea
13
izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice, suportând greu singurătatea, sunt foarte
vulnerabili; 12. chinuitorii, care participă la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile şi
raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relaţiile
de familie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalţi până când aceştia
ajung la o stare de saturaţie şi ripostează; 13. indivizii „blocaţi” şi cei nesupuşi. Primii sunt cei
datornici, care nu îşi mai pot achita datoriile pe căi legale, acceptând cu uşurinţă soluţiile ilicite ale
unor infractori. Nesupuşii sunt acei indivizi care nu se lasă uşor victimizaţi atunci când sunt atacaţi.
Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu „victimele uşoare”.
În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M. Wolfgang,

clasificând infractorii după gradul de victimizare, consideră că există următoarele tipuri de
victimizare: 1. victimizare primară, urmarea oricărei agresiuni; 2. victimizare secundară, vizează
situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale; 3. victimizare terţiară, reflectă delictele care au ca
obiect convieţuirea socială sau administraţia publică; 4. participarea mutuală, când infracţiunea se
produce prin iniţiativa infractorului dar victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine
voluntară de a păstra secretul victimizării: adulter, avort; 5. victimizarea juvenilă, priveşte minorii.
Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima înşelăciunilor”, publicată în anul

1988, prezintă tipologia victimelor în funcţie de gradul de implicare a victimei în
activitatea economică şi afectivă astfel: 1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care
infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a
victimei; 2. victima „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice,
bunuri şi valori sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivităţii şi devoţiunii, presupune tendinţa
primei categorii de a crede că psihicul său se află în relaţie cu divinitatea astfel încât
procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare
realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4.
victima lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale.
Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii cu cel al

reacţiei societăţii în raport cu victimele, A. Karmen stabileşte două categorii de victime: acuzate şi
apărate. În categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de vinovăţie
împărţită cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în
special cele de facilitare, precipitare şi provocare. În cealaltă categorie se află victimele împotriva
cărora nu există dovezi de vinovăţie comună cu agresorul.
14
În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem

diferenţia următoarele tipuri de victime: 1. victime dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind
făcută de persoane cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt
dispărute, acestea furnizează informaţii despre autor în funcţie de modul în care a fost comisă fapta,
obiectele folosite, atitudinea victimei în timpul actului agresional şi urmările vizibile ale acesteia
etc.; 3. victime ce supravieţuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective
(fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informaţii în legătură cu
unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea
etc.; 4. victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul dar nu îl denunţă din teama de
răzbunare a acestuia; 5. victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul dar nu îl denunţă
din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu agresorul e concubinul victimei căsătorite); 6.
victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar refuză să îl denunţe, încercând să-i
găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se; 7. victime care supravieţuiesc agresiunii şi care
cunosc pe infractorul adevărat dar denunţă o altă persoană pe care vor să se răzbune; 8. victime care
supravieţuiesc infracţiunii, cunosc infractorul şi, profitând de situaţie, pune pe seama lui fapte pe
care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclamă că făptuitorul i-a furat şi nişte bunuri, deşi
el nu a făcut-o); 9. victime care, profitând de o anumită situaţie, reclamă o infracţiune care nu a avut
loc, din dorinţa de răzbunare faţă de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.
Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai complexă, iată de ce
eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund întru totul.
10
II.3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa .
Societatea îşi creează şi ea o părere cu privire la victima unui fapt reprobabil, părere ce va fi
împărţită în două tabere: una acuzatoare, care va reproşa victimei că a facilitat, precipitat sau
provocat actul agresional, şi alta protectoare, ce va incrimina doar pe infractor considerând că nu
10
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 74-77.
15
există scuză pentru actul agresional. De altfel fenomenul a fost observat de către specialiştii
11
victimologi, propunându-se şi o clasificare după acest criteriu .
Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai mulţi paşi. În primul rând
acuzatorii victimei presupun că există ceva rău cu victimele, pentru că ele diferă în mod semnificativ
de celelalte persoane care nu au fost victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se
disting în mare măsură de cei neafectaţi. În al doilea rând, acuzatorii presupun că aceste diferenţe
prezumate sunt sursa stării şi conduitei victimei, căci, dacă ar fi fost ca şi ceilalţi, ele nu ar fi fost
alese pentru atac. În al treilea rând, acuzatorii argumentează că dacă victimele vor să evite suferinţe
viitoare trebuie să îşi schimbe modul lor de a gândi şi de a acţiona, să renunţe la comportamentul
licitativ care favorizează procesul victimizării lor.
Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază:
a) Ca o explicare individualistă pentru problemele sociale, promovată de doctrina

„responsabilităţii personale”. Teoria pleacă de la convingerea că indivizii umani au un anumit grad
de control asupra evenimentelor petrecute în viaţa lor. Victimele sunt condamnate pentru că au
comis erori grave care au dus la consecinţe negative. Aşa cum infractorii sunt condamnaţi pentru
încălcarea legii, şi victimele trebuie să răspundă pentru comportamentul lor greşit.
b) Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezultă din credinţa într-o „lume justă”, un loc în
care indivizii obţin ceea ce merită şi merită ceea ce obţin. Lucruri şi întâmplări nefericite apar numai
pentru persoanele rele, oamenii buni sunt recompensaţi pentru că ei respectă regulile. Deci, dacă
cineva este vătămat de un infractor, victima trebuie să fi făcut ceva rău, astfel încât să merite o
asemenea soartă. Acuzatorii din această categorie condamnă victimele pentru a-şi asigura liniştea
interioară căci imaginarea unei lumi în care acte brutale şi fără sens pot fi produse de către oricine şi
în orice moment este deconcertantă şi ameninţătoare.
c) Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la acuzarea şi denigarea victimei
pentru a-şi justifica şi legitima actul agresiv, dar şi ca un proces de desensibilizare care reduce sau
chiar elimină în totalitate sentimentele şi stările de vinovăţie, ruşine, remuşcare, mustrări de
conştiinţă, inhibiţii morale. Actele gresive devin posibile când victima este văzută ca fiind fără
valoare, sau ceva inferior umanului, ca o ţintă pentru ostilitate şi agresiune, ca un proscris ce-şi
11
A. Karmen, Crime Victims. An Introduction to Victimology, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 70.
16
merită maltratarea sau ca un act de justiţie bazată pe răzbunare şi care trebuie apreciat, nu
condamnat.
Apărarea victimei reprezintă o respingere a concepţiilor privind acuzarea victimei. În primul
rând, apărătorii consideră că acuzatorii exagerează măsura în care facilitarea, precipitarea sau
provocarea contribuie la comiterea infracţiunii. În al doilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii
confundă excepţia cu regula în ceea ce priveşte vinovăţia victimelor în săvărşirea agresiunilor.
„Vinovăţia” unui procent relativ mic de victime este generalizată pentru toate victimele unei
anumite categorii de infracţiuni. În al treilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii victimelor cer în
mod neraţional ca acestea să îşi schimbe modul de viaţă, fapt imposibil de cele mai multe ori din
diferite motive de natură financiară, socială, culturală, de poziţionare în spaţiu etc. Astfel, celor mai
mulţi indivizi le lipsesc posibilităţile şi resursele pentru a-şi schimba mijloacele de călătorie, orele
de lucru, şcolile frecventate, vecinătăţiile în care trăiesc etc. De asemenea e absurd să ceri renunţarea
la libertăţile personale îndrăgite „de dragul” infractorilor. În al patrulea rând, apărătorii au obiecţii
legate de soliditatea conceptelor acuzării privind deosebirile categorice dintre victime şi nonvictime.
În cadrul apărării victimei pot fi identificate două perspective:
a) Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neagă orice încercare a acestuia de a

schimba povara responsabilităţii actului reprobabil de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca
acuzarea victimei, şi apărarea victimei adoptă doctrina responsabilităţii personale pentru conduita
delictuală, dar această responsabilitate revine exclusiv făptuitorului, nu şi victimei.
b) Acuzarea sistemului. Teoria acuzării sistemului nu vizează atât contracararea acuzării
victimei cât acuzarea sistemului social în care trăiesc victima şi agresorul. În acord cu principiile
blamării sistemului, nici infractorul şi nici victima nu sunt vinovaţi, ambii, în grade diferite, sunt
„victime” ale culturii lor şi mediului înconjurător. În funcţie de acest punct de vedere, rădăcinile
problemei crimei sunt de găsit în instituţiile de bază pe care este construit sistemul social.
17
CAP.III.CUPLUL PENAL VICTIMĂ–AGRESOR
12
III.1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă
Majoritatea doctrinei acceptă existenţa unui cuplu penal agresor-victimă aflat în permanent
conflict şi adversitate. Cuplul are două aspecte: în faza preinfracţională, elementele cuplului sunt
sau indiferente sau (iar asta se întâmplă în majoritatea cazurilor) se atrag reciproc (în cazul crimei
pasionale, a escrocheriei, a bigamiei etc.); în faza postinfracţională, cele două elemente se resping
reciproc, devenind elemente antagoniste. Soluţionarea corectă a unei cauze penale se poate face
numai prin analiza bilaterală a acestui cuplu, în caz contrar orice soluţie corectă se va da numai din
13
eroare .
Teoria nu este acceptată în mod unanim, fiind criticată sub mai multe aspecte ce vor fi expuse
14
în continuare.
Teza este criticată pentru că presupune existenţa unei victime personale în orice infracţiune,
sau altfel spus presupune că oricărui act antisocial îi corespunde o persoană fizică ce va suferi
consecinţele actului. Or, e cunoscut că numai o parte din infracţiuni au această caracteristică, şi
anume cele îndreptate împotriva persoanei. Infracţiunile îndreptate împotriva bunurilor, dar mai ales
cele îndreptate împotriva bunurilor unei colectivităţi nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori
infracţiunile fără subiect pasiv (cum ar fi portul ilegal de însemne, falsificarea unor valori etc.) sunt
lipsite de o victimă personală.
Pe de altă parte, însă, nu orice acţiune care produce victime poate fi socotită ca fiind voit
provocată din partea altei persoane ce ar putea fi considerată drept infractor. Cazurile de sinucidere,
unele cazuri de accidente etc., provoacă victime fără ca acestea să fie o urmare a unei acţiuni sau
inacţiuni din partea unei alte persoane.
În consecinţă, există acţiuni infracţionale fără victimă personală, aşa cum există şi victime fără
infractori. Întâlnirea dintre victimă şi infractor – cu toată frecvenţa cazurilor – formează o categorie
de cazuri speciale, nicidecum cazul general.
12
T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-93.
13
B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.
14
Critica este adusă de psihologul T. Bogdan.
18
15
III.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima
Agresiunea şi fenomenul de victimizare pot fi analizate şi sub aspect psihologic, al trăirilor

individuale ce se regăsesc în comportamentul agresorului şi al victimei, acestea fiind, în mod
evident, diametral opuse. Scopul analizei psihologice este circumscris şi el în cadrul scopului
general al victimologiei, şi anume determinarea cauzelor şi condiţiilor favorizante ale fenomenului
agreso-victimal şi adoptarea de măsuri potrivite pentru protejarea victimei şi prevenirea
fenomenului. Practica a demonstrat că in comiterea infracţiunii este foarte greu de realizat
diferenţieri clare pe linia responsabilităţii celor doi membri ai cuplului penal. Privind din punct de
vedere strict psihologic, deşi există anumite cazuri în care între victimă şi infractor nu a existat nicio
legatură anterioară, se consideră că nicio victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită
răspundere a actului infracţional.
Din punct de vedere juridic lucrurile sunt mai clare, precizarea statutului victimei şi
infractorului făcându-se pe baza stabilirii iniţiativei în a comite o faptă antisocială cât şi în baza
efectelor acestei acţiuni. Astfel, persoana vătămată corporal, violată, ucisă apare in calitate de
victimă, iar persoana care a vatămat, violat, ucis apare în calitate de infractor. Pot fi date mai multe
exemple în acest sens:
poştasul care are bani mulţi asupra sa, care nu se asigură deloc şi care este atacat în
scop de jaf.
victima unui viol într-un parc, în timpul unei nopţi, este vinovată de ignorarea
pericolelor potenţiale, atunci când pleacă la plimbare singură.
victima unui atac nocturn la domiciliu poartă vina unei “publicităţi” exagerate
provenind din achiziţionarea unor bunuri de valoare.
părinţii sau persoanele care au în paza juridică minori, au un anumit grad de vinovăţie
în cazul în care aceştia din urmă devin victimele unor infracţiuni.
Atunci când între victimă şi infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la
cunoaşterea victimei (modul său de viaţă, referinţe, trăsături psihomorale si psihocomportamentale)
15
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 155-162.
19
care poate reconstitui fizionomia particulară a relaţionării interpersonale infractor-victimă si, astfel,
poate fi identificat cel ce a comis fapta.
Această situaţie este valabilă in cazul in care victima a decedat. În cazul în care victima nu
decedează apare o problemă deloc de neglijat: măsura in care victima este dispusă, voluntar sau
involuntar, să-l demaşte pe infractor. În cazul în care victima se teme intr-o foarte mare masură de
reacţiile infractorului( ulterior demascării), este posibil ca ea să evite complet în a-l demasca, să
incerce să găsească alte explicaţii, sau să nege efectiv comiterea faptei antisociale.
III.2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor. Aceste implicaţii
sunt foarte complexe şi presupun o tratare interdisciplinară a subiectului. Datorită specificului
lucrării de faţă vor fi analizate doar acele implicaţii psihologice care au în vedere interrelaţia
agresor-victimă. Studiul integral al implicaţiilor psihologice ale actului agresional cu privire la
agresor este asigurat de alte două discipline: criminologia şi agresologia.
Forma acţiunii agresionale este dependentă de conştiinţa individuală a infractorului, de

perspectiva sa asupra actului executat şi asupra cosecinţelor sociale pe care el le va produce.
Experienţa individuală agresională determină şi ea adoptarea unor prototipuri acţionale, şi
îndepărtarea altora, în funcţie de gândirea sistematică a făptuitorului şi de sensibilitatea lui.
Intensitatea executării actului criminogen este dată de analiza, reflecţia psihologică privind reuşitele
şi defectele constatate în activitatea agresională. Justificarea, contemplarea sau explicarea actului
criminogen reprezintă o formă de evaluare a propriilor posibilităţi pentru a stabili un “modus
operandi”. Astfel, fiecare infractor îşi crează un stil propriu de acţiune care îl identifică.
Cunoscând că agresivitatea este rezultatul gândirii şi experienţei individuale rezultă că în

cadrul concepţiei agresionale se regăsesc şi influenţele factorilor sociali. Sub un prim aspect
societatea, cu regulile ei, influenţeză, mai mult sau mai puţin, gândirea şi comportamentul oricărui
individ, le formează. Deci actul agresional va avea trăsături specifice mediului socio-teritorial în
care se produce. Dar factorii sociali influenţează şi conduita infracţională din timpul desfăşurări
activităţii delictuale şi de după aceea. Agresorul adoptă tactica dedublării pentru a atenua rivalitatea
cu victima şi cu mediul social. Se recurge şi la repetarea unor false greşeli pentru a schimba înţelesul
actelor şi rezultatului acestora. O altă conduită de adaptare la factorii sociali este aceea de schimbare
a viziunii iniţiale despre agresiune, pentru a obţine protecţia sau clemenţa societăţii şi abandonarea
tendinţei recuperării prejudiciului de către victimă. În cazul în care între criminal şi victimă sunt
20
stabilite reguli obişnuite de convieţuire, agresorul va încerca statutul precis de comportare (format
din reguli, principii, obiceiuri) cu victima, în sensul impunerii normei de forţă, prin care să se
prelungească supunerea necondiţionată a victimei. Fireşte că agresorul îşi poate adapta multe
conduite la factorii sociali, aici fiind prezentate doar câteva dintre ele.
Agresorul îşi planifică şi realizează activitatea infracţională în funcţie de experienţa şi gândirea

individuală. Dar nu întotdeauna ceea ce se planifică se poate transpune exact în realitate.
Contradicţiile dintre intenţia agresională şi rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul în care
a fost gândit actul criminogen, necesitatea de a realiza acţiunea numai în anumite limite,
comportamentul victimei etc. Astfel, determinat de stările afective ale victimei (voluptatea,
pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor
acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din partea agresorului.
Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar
fi fost provocată de şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen. În aceste
momente apar mânia, deznădejdea, o stare la limita dintre raţional şi instinctual.
Referitor la motivaţiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele mai diverse: dorinţa de
răzbunare, agresorul considerând fapta ilicită ca pe un act de justiţie; ura, dusă la extrem; gelozia,
motivul fiind preluat mai ales de agresorii bărbaţi; motivaţia materială; discriminarea pe diverse
criterii; instinctul sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublată sau nu de dorinţa de
afirmare etc.
III.2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima. Pentru victimă a
reacţiona nu înseamnă doar a înţelege şi a evalua forma agresiunii şi intenţia agresorului. Reflectarea
actului agresional în planul psiho-volitiv al victimei determină dereglări de comportament, agitaţie,
lipsa de voinţă în acţiune. În plan afectiv emoţiile pozitive sunt înlocuite, total sau parţial, cu reacţia
de ură, dispreţ sau umilinţă. Comportarea victimei este dominată de ideea că agresorul urmăreşte
doar agresiunea în sine pentru satisfacerea unor interese individuale. Ulterior victima îşi motivează
propria tendinţă prin tratarea cu simpatie sau emoţii altruiste faţă de agresor.
Unul din efectele victimizării este şi imposibilitatea psihică de a se opune, inhibiţia. Efectul
psihologic rezultat din lipsa de împotrivire a victinei poate fi dăunător, experienţa individuală a
victimei fiind înlocuită cu o nouă stare subiectivă determinată de unele tulburări incomunicabile.
21
Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv şi chiar dacă nu cunoaşte nimic despre agresor,
victima va putea identifica unele procedee de acţiune agresională după elemente ca: figura
infractorului, ritmul acţiunilor sale, contradicţiile de comportament etc.
Perceperea şi reflectarea fenomenului agresional de către victimă se produce sub trei aspecte:
afectiv, intelectual şi volitiv. Reacţia victimei la actul agresional se caracterizează prin atenuarea
valenţelor intelective, prin scăderea puterii de a preîntâmpina efectele agresionale, iar în plan
afectiv, prin trăirea unor stări ca frica, dezorientarea, ura, dispreţul, umilinţa. Aceste trăiri pot
declanşa reacţii care scapă raţionalului, determinând trecerea de la o stare afectivă la alta, parţial sub
influenţa instinctului de conservare. Cunoaşterea fenomenului agresional nu se reduce doar la
percepţii, ci depinde şi de relaţiile victimei cu mediul care reflectă stilul şi finalitatea agresională, de
calităţi intelectuale, de perspicacitate, de tăria calităţilor psihice (voinţă, curaj, caracter), de forţa
fizică, de modul declanşării efectelor actului violent etc. Adeziunea spontană, admiraţia, în special
reacţiile instinctului sexual, implorarea sau exorcismul determină decizia victimei de a suporta
autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina, întunericul, singurătatea generează confuzie,
anulând reacţiile instinctuale, deducţiile logice şi judecata victimei. Naivitatea determină o anumită
necesitate a reîntâlnirii cu agresorul şi uneori se poate ajunge la o adeziune nejustificată a victimei
faţă de agresivitate (cum ar fi împăcarea victimei cu agresorul).
Se poate constata că, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act iresponsabil şi
individual, reacţia victimei este dependentă de o mulţime de condiţionări şi justificată, în mod
confuz, de o anumită formă de reflectare a conştiinţei individuale. Rezultă că, între agresiune şi
reacţia victimei nu există un echilibru deoarece apar reacţiile instinctuale ale victimei, care sunt
supuse incoerenţei şi greşelii. Spaima victimei devine dispreţ faţă de agresor, ferocitate în actul de
apărare pentru ca după un timp să se atenueze şi să se convertească în acceptarea agresivităţii şi
resemnarea în acţiune. Victima nu poate înţelege agresiunea decât în limitele suferinţei biologice şi
psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este semnificativ şi ceea ce este secundar în
evenimentul criminogen.
În sfârşit, o altă caracteristică psihologică privind victimele este sentimentul de solidaritate

care se naşte pentru toate victimele unui singur agresor care prin faptele criminogene a înfrânt
demnitatea individuală a acestor persoane. Victima are certitudinea că poate realiza prin propria
experienţă, prin propriul exemplu un motiv de apărare a mediului social în care trăieşte, stimulând
pentru aceasta solidaritatea împotriva agresivităţii.
22
16
III.3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii
Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care ţin de relaţia victimă – agresor
se referă la faptul dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită măsură cu agresorul
în ceea ce priveşte comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile în literatura de specialitate
sunt împărţite.
B. Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică receptivitatea,

predispoziţia înnăscută de a deveni victimă, adoptând teoria biologicului a lui C. Lombroso cu
privire la comportamentul uman deviant. Aşa cum există diverse tipologii de personalităţi ale
psihicului delincvent, există şi personalităţi cu particularităţi victimale. Din punct de vedere psiho-
social corelaţia dintre delincvent şi victimă are patru aspecte: victima este cauza delictului, de
exemplu în cazul infracţiunii comise de soţ când constată adulterul în flagrant delict; victima este
pretextul infracţiunii, cum ar fi cazul escrocheriilor; victima este rezultatul unui consens între ea şi
delincvent, de exemplu în cazul unei sinucideri în doi; victima este rezultatul unei coincidenţe, de
exemplu, infractorul pândind o persoană, loveşte din eroare o alta.
Teoria este negată de alţi autori. T. Bogdan afirmă că victimele nu sunt rezultatul unor cauze
native cât a unor particularităţi individuale, stadiale, momentane sau de morfofiziologie a
analizatorilor. Se argumentează şi cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferată se datorează
insuficienţei atenţiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 % s-a relevat
insuficienţă în însuşirea tehnicii profesionale etc. Pe de altă parte, studiind rubrica de tâlhărie se
poate stabili că victimele aparţin în mare procentaj profesiei de factor poştal sau casier. Se poate
oare deduce de aici că aceştia au o receptivitate victimală nativă mărită faţă de alte persoane? În
sfârşit, teza biologistă conţine şi o altă contradicţie, tot de natură biologică. Predispoziţia înnăscută
spre a fi victimă presupune că o victimă este „programată” să sufere consecinţele unor acte
agresionale de un anumit număr de ori pe parcursul vieţii sale. Or, o atare concepţie este cu totul
contrară instinctului de autoconservare, instinct primar care va împiedica orice adult sănătos mental
16
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti,
1994, p. 69-71; P. Brânzei, G. Scripcaru, T. Piroźyński, Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul, Editura
Junimea, Iaşi, 1970, p. 130-136; T. Bogdan, op. cit., p. 91-96.
23
să repete o greşeală de un număr mare de ori. În concluzie se arată că situaţia de victimă este o
situaţie de moment. Numai când trauma fizică sau psihică are un caracter deosebit de nociv şi de
lungă durată se poate vorbi de existenţa unui psihic victimal, dar acesta ţine deja de patologic.
H. von Hentig, introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelege rolul jucat de
victimă în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, ajunge la concluzia că, direct
sau indirect, şi victima poartă o parte din vina delictului. Profesorul, în urma studiilor întreprinse a
pus în evidenţă faptul că victima acţionează ca un precipitator (în sensul de provocare) al
infracţiunii, fapt ce a determinat reactii virulente ale organizaţiilor feministe în special.
La această concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnalând însă că fenomenul victimal

este mult mai complex pentru a stabili reguli exacte.
Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub patru aspecte:
facilitarea, favorizarea, precipitarea şi provocarea. Determinarea gradului de vulnerabilitate se face
cu ajutorul a doi factori:
a) factori personali: se referă la trăsăturile particulare ale victimei care favorizează comiterea
infracţiunii: retardaţii mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de inteligenţă redus,
imigranţii, cei cu experienţă socială redusă, persoanele cu handicap fizic, cele prea nevârstnice sau
prea vârstnice, femeile pentru infractori bărbaţi, minorităţile etnice pentru xenofobi extremişti,
naivitatea, încrederea, neglijenţa, sentimentele de afecţiune pentru infractor etc.;
b) factori situaţionali: presupun existenţa anumitor perioade de timp sau circumstanţe,
conjuncturi ale mediului înconjurător care au determinat sau favorizat infracţiunea: de exemplu,
turiştii sunt un grup mai vulnerabil care, datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc., nu sunt
dispuşi să participe la soluţionarea unui proces penal în cadrul sistemului judiciar; pe timp de
noapte, în locuri aglomerate etc.
Cele mai întâlnite forme de vinovăţie ale victimei faţă de actul agresional sunt facilitarea şi
favorizarea, născute din naivitate, ignoranţă, încredere, supraaprecierea forţelor proprii, adică din
multitudinea posibilă de factori personali şi situaţionali.
Cele mai grave forme sunt precipitarea şi provocarea. Precipitarea constă în declanşarea
acţiunii agresorului prin adoptarea unei conduite conforme cu actul agresional, deşi între victimă şi
agresor nu există relaţii anterioare. De exemplu persoana care nu îşi încuie portiera autoturismului
sau femeia care umblă singură, seara, prin locuri puţin circulate şi cu o costumaţie provocatoare.
24
Provocarea poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci când victima, anterior victimizării
ei, a comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. De exemplu victima s-a comportat
arogant faţă de viitorul infractor, nu şi-a ţinut o promisiune dată, a avut relaţii cu soţul viitorului
infractor etc. Provocarea indirectă este situaţia în care trăirile şi reacţiile victimei din timpul actului
agresional amplifică agresiunea sau determină pe agresor să comită fapte pe care iniţial nu le-a
urmărit. Astfel, determinat de stările afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care
transced excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale
victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din partea agresorului. Noile sinteze
agresionale nu ar fi posibile dacă sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost
provocată de şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen.
“Boala patologică” poate juca şi ea un rol important în săvârşirea actului agresional. De

exemplu în actele relaţionale de cuplu conjugal nesesizarea unor trăiri patologice cu comportamente
de tip psihotic, iar alteori disimularea trăirilor de către autor, face ca victimele să fie din mediul
apropiat, aşa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a delirului de otrăvire la
schizofrenul paranoid etc. Trecerea la actul agresional poate fi declanşată şi de stările pasionale
distimice ale celor doi protagonişti ai cuplului penal. În situaţii specifice, deseori victima creează
ocazia unui comportament aberant în contrast cu situaţiile nespecifice în care subiectul
comportamentului deviant caută şi creează ocazia actului de conduită deviantă. În alte situaţii
victima merge până acolo încât se confundă cu agresorul, ca în cazul autodenunţării patologice în
scop de expiaţie.
17
III.4. Victima ca sursă de identificare a agresorului
În activitatea de identificare a infractorilor o importanţă deosebită o are prima declaraţie dată

de victimă în faţa organelor de urmărire penală. Victima are rolul de „martor principal” pentru că a
asistat la întregul eveniment criminogen şi l-a cunoscut personal pe infractor. Victima va păstra în
memorie imaginea sau elementele de identificare specială a unei persoane, atitudini şi expresii tipice
ale infractorului sau ale unei anumite categorii de comportament, modul specific de operare al
17
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 100-103; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 182; T. Bogdan, op. cit., p. 95-96; I. T. Butoi, T.
Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 65-67.
25
autorului, toate acestea fiind indicii care vor stabili cu rapiditate trăsăturile caracteristice ale
infractorului şi, în final, identificarea lui.
Victima poate oferi informaţii privind infractorul şi în cazul în care a decedat, cel mai adesea
atunci când între ea şi agresor au existat legături anterioare comiterii delictului. Pornind de la
cunoaşterea victimei, modul său de viaţă, obiceiuri, trăsături morale şi comportamentale, se poate
ajunge la identificarea făptuitorului.
Din punct de vedere psihologic victima poate oferi puţine garanţii de veridicitate în relatările
ei, din mai multe motive, astfel:
perceperea evenimentelor este determinată de înzestrarea psiho-intelectivă a victimei, de

afectivitatea, sugestibilitatea, imaginaţia şi personalitatea victimei;
victima este supusă unor trăiri emotive deosebit de puternice în timpul săvârşirii actului
infracţional, fapt care face ca perceperea actului şi memorarea lui să se facă in condiţiile unei
activităţi corticale conştiente reduse, generând lacune perceptive şi memoriale;
trecerea timpului afectează şi ea memoria şi, deci, redarea cu fidelitate a evenimentelor;
din dorinţa de răzbunare victima poate arăta un alt făptuitor decât cel real;
din dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia procesuală, unde adesea este şi parte civilă, victima poate
agrava situaţia infractorului, ajustând realitatea sau punând pe umerii lui fapte pe care nu le-a
comis;
dacă victima are o participare concretă, activă, contradictorie sau chiar iniţiatoare a actului
agresional va încerca să ascundă acest aspect, omiţând precizarea rolului său şi denaturând
realitatea;
însă cel mai important factor de denaturare sau ascundere a realităţii îl constituie teama de
infractor şi răzbunarea acestuia;
Cu toate viciile pe care le prezintă mărturia victimei, ea poate furniza informaţii importante:
date privind determinarea naturii juridice a actului agresional;

date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil;
date relative la circumstanţele esenţiale ale evenimentului (de loc, timp, de comitere etc.);
date care definesc personalitatea victimei: concepţia şi modul de viaţă, calităţi, defecte, obiceiuri,
starea de echilibru psihic sau tendinţe spre agresivitate, izolare, depresie, alte vicii ascunse etc.;
26
cercul de relaţii al victimei, mediile şi locurile frecventate; de o importanţă deosebită este natura
relaţiilor victimei cu mediul şi infractorul (de prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ură etc.)
şi legăturile ei cu grupuri sociale ilicite sau îndoielnice;
date privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei în perioada imediată după comiterea agresiunii;
date privind bunurile deţinute de victimă şi eventuala dispariţie a unora dintre ele;
date privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei.
Aşadar victima poate fi o sursă importantă pentru identificarea infractorului, chiar şi atunci când
nu a supravieţuit agresiunii, fapt ce justifică îndreptarea cercetărilor criminalistice şi înspre aceasta
deopotrivă.
CAP.IV. COORDONATE PSIHOLOGICE ALE PERSONALITATII INFRACTORULUI
Pornind de la faptul că infracţionalitatea este un fenomen în esenţă social şi că el se compune

din totalitatea infracţiunilor înfăptuite într-un timp şi într-un spaţiu determinat, nu trebuie să trecem
cu vederea faptul că în spatele acestei totalităţi stau oameni reali cu dorinţe, trebuinţe, trăiri
emoţionale, temperamente, aptitudini şi trăsături caracteriale, într-un cuvânt indivizi cu personalităţi
bine conturate.
Astfel, nu este de mirare că atenţia specialiştilor din domeniul criminalităţii s-a concentrat
asupra personalităţii infractorului, acesta fiind de fapt obiectul principal al studiilor de criminologie,
de psihiatrie, psihologie sau de sociologie a infracţionalităţii.
27
Pe de altă parte, în ultimele decenii se remarcă eforturile care se fac pentru a-l putea privi pe
infractor în dinamica devenirii sale, renunţându-se la viziunile statice şi simpliste care îl considerau
ca pe un individ cu dereglări biologice, psihologice, sau cu defecte şi insuficienţe ale componentei
sociale a personalităţii.
Astăzi se conturează tot mai mult tendinţa de a ţine seama de un complex de factori care îl
fac pe individ să ajungă infractor, de modalităţile specifice prin care se ajunge la actul infracţional şi
de rolul victimei în cadrul acestui porces.

infractorului.
Odată cu finele secolului au apărut o serie de curente şi orientări care au căutat să confere o
explicaţie ştiinţifică personalităţii infractorului. Acestea au încercat să reliefeze elementele
definitorii care deosebesc personalitatea infractorului de cea a cetăţeanului onorabil. Chiar dacă
aceste curente şi orientări prezintă puternice note de simplism şi unilateralitate ele merită a fi
enumerate datorită unor aspecte valoroase de care se poate ţine seama în activitatea de prevenire şi
combatere a infracţionalităţii.
Biologismul ,este curentul care a generat cele mai aprige controverse şi care a dat naştere în
continuare la o multitudine de orientări. În linii generale biologismul consideră că infractorul este
rezultatul unor dereglări biologice care sunt fie de natură ereditară, fie sunt dobândite pe parcursul
vieţii.
Printre cele mai interesante orientări biologice se pot reţine: orientarea anatomică, cea
fiziologică şi cea genetică.
Orientarea anatomică arată că infractorii comparativ cu oamenii simpli, obisnuiţi, prezintă o

24
serie de particularităţi care pot fi identificate cu uşurinţă. De exemplu, Lombroso consideră că:
- individul înclinat spre viol ar avea urechile mari, capul turtit, ochii oblici şi apropiaţi;
- hoţul ar putea fi identificat după accentuata mobilitate a feţei şi a mâinilor, ochii mici şi
neliniştiţi, fruntea îngustă şi înclinată;
24
P.Bouzat, J.Piaget, “Dorit penal et de criminologie”, vol.III, Paris, 1963, pg.175.
28
- ucigaşul s-ar caracteriza prin îngustimea craniului, lungimea maxilarelor şi prin

proeminenţele pomeţilor obrajilor;
Orientarea fiziologică relevă îndeosebi rolul direct sau indirect al glandelor şi hormonilor în
declanşarea şi funcţionarea instinctelor şi afectivităţii care, la rândul lor, ar avea influenţă directă
asupra infracţionalităţii.
Orientarea genetică consideră că elementul determinant în structura personalităţii

infractorului l-ar constitui dereglările genetice, aberaţiile cromozomiale. Astfel, semnul că o
persoană va deveni sau nu infractor s-ar găsi înscris în codul ei genetic.
Biologismului şi orientărilor sale li se reproşează, pe drept cuvânt, faptul că reduc deosebirea

dintre infractori şi oameni simpli, normali, neinfractori, la factori biologici, că susţin în ultimă
instanţă existenţa unor personalităţi care ar avea înscrise fie pe fizionomie fie în secreţia sistemului
endocrin ori în programul genetic semnele infracţionalităţii. Pe de altă parte, cu toate perspectivele
pe care le deschid orientarea fiziologică şi mai ales cea genetică rămân încă la stadiul de ipoteze în
explicarea personalităţii infractorului.
Curentul psihiatric arată că infractorii s-ar deosebi de neinfractori prin faptul că primii ar fi
bolnavi psihici. Şi acest curent priveşte în manieră unilaterală personalitatea infractorului, explicând
esenţa acestuia printr-un factor de natură patologică. Argumentele care se aduc în combaterea
acestui curent sunt următoarele:
chiar psihiatrii însăşi au greutăţi în stabilirea cu exactitate a limitei care desparte

normalitatea de patologic;
ponderea bolnavilor mentali în totalul populaţiei infractoare este redusă;
nu toţi cei care au tutlburări de natură psihiatrică devin infractori;
Curentul psihologizant consideră că infractorii s-ar deosebi de neinfractori prin faptul că

procesele, activităţile şi însuşirile lor psihice ar fi suficient dezvoltate sau că ele ar funcţiona
defectuos. O greşeală importantă a celor care susţin acestă concepţie constă în aceea că limitează
esenţa personalităţii infractorului doar la coordonata sa psihologică, trecând în omisiune că atributul
29
oricărei personalităţi umane – aşadar şi a infractorului – este o rezultantă specifică influenţelor

25
mediului social asupra individului.
Curentul sociologizant, pune un accent exagerat pe rolul factorilor obiectivi, considerând că

rolul factorilor socio-economici sunt singurii cu relevanţă pentru ca un individ să devină sau nu
infractor. Din cadrul acestui curent, şi acesta unilateral, se detaşează orientarea interacţionalismului
26
social care îl consideră pe infractor ca rezultat al etichetării şi stigmatizării realizate de anumite
grupuri sociale, acestea selecţionându-i pe infractori din ansamblul populaţiei. Astfel, se ajunge la
concluzia că personalitatea individului nu ar fi decât un simplu instrument al acţiunii factorilor
sociali, care, în mod nemijlocit, i-ar împinge pe unii indivizi spre infracţionalitate. Dacă lucrurile ar
sta aşa, atunci nu s-ar putea explica situaţiile în care într-un grup de indivizi supuşi aceloraşi
condiţionări şi influenţări sociale unii devin infractori iar alţii nu.
Faţă de curentele şi orientările enumerate putem cu uşurinţă să concluzionăm că:
ele pun un accent exagerat pe una din componentele personalităţii umane, şi anume
orientarea biologică, psihologică sau socială.
se consideră că infractorul s-ar deosebi de omul simplu, care nu este predispus

infracţionalităţii prin funcţionarea defectuoasă, carenţială a uneia din coordonatele
esenţiale ale personalităţii sale.
La aceste puncte de vedere unilaterale trebuie să comentăm că factorii biologici devin

dimensiuni, rezultante, cu semnificaţie criminogenă numai prin integrarea lor dinamică în contextul
vieţii, ordinii şi activităţii sociale. La rândul ei, componenta socială a personalităţii este impregnată
de notele individualităţii biologice şi psihologice, personalitatea infractorului nefiind decât un
proces de interacţiune dintre planul biologic, psihologic şi social.
Personalitatea infractorului este în cele din urmă rezultatul factorilor subiectivi şi obiectivi
ce îşi au originea în eşecul proceselor de socializare şi de integrare socială.
25
Dicţionar de psihologie socială. ESE, Bucureşti , 1981, pg. 188.
26
„ Les grandes tendances de la criminolgie contemporaine” . Vol. I, Belgrade, 1980, pg. 31-37.
30
IV.2. Trăsături esenţiale ale personalităţii criminale.
Particularităţile psihice ale făptuitorului iau parte nemijlocită la constituirea personalităţii

criminale, cunoaşterea temeinică a acestora prezentând un mare interes in criminologie, atât in plan
etiologic cât şi profilactic.
Pentru carcterizarea personalităţii criminale, criminologia foloseşte mai ales trăsăturile

psihice esenţiale şi anume acelea care vizează temperamentul, aptitudinile şi caracterul – considerate
ca formând structura personalităţii.
Temperamentul – aşa numita fire a individului – indică capacitatea individului şi felul de a

raspunde la stimuli interni şi externi, exprimându-se în capacitatea de încordare, concentrare
nervoasă, autocontrol şi evoluează pe o scară de valori care pleacă de la susceptibilitate şi
impulsivitate până la stăpânirea de sine şi calm. El este considerat ca reprezentând latura dinamică a
activităţii nervoase şi a comportamentului, fiind fundamentul psihologic al aptitudinilor şi
27
caracterului, propriu şi distinctiv pentru fiecare individ.
În criminologie, temperamentul este luat în accepţiunea unei particularităţi de formă şi nu de

conţinut a personalităţii, acelaşi comportament putând dezvolta tipuri diferite de caracter. În mod
excepţional, izbucnirile de temperament pot interesa însă chiar conţinutul personalităţii criminale,
atunci când starea de impulsivitate sau agresivitatea însăşi generează chiar tipul de comportament
criminal ( de pildă, în cazul violenţei psihopatologice).
Aptitudinile – denumite şi complexe funcţionale sistematizate – privesc însuşiri ale

individului care pot facilita reuşita sau chiar condiţionează posibilitatea realizării unor acţiuni fizice
sau proiecte intelectuale. Pentru criminologie, prezenţa aptitudinilor este legată atât de problematica
generală a adaptării sociale, cât şi de studierea tendinţei actuale spre profesionalizare a unei părti a
criminalităţii ori de modul ei de a opera ( modus operandi ).
În raport cu natura operaţiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple, elementare şi

28
aptitudini complexe.
Aptitudinile simple se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcţionare.Acestea

înglobează toate proprietăţile sensibilităţii, de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în
27
J.Pinatel, “Le phenomene criminel”, Paris, Editon M.A., 1987, pag.
10
31
spaţiu şi orientare în timp, simţul ritmului, capacitatea de concentrare şi distribuţie a atenţiei etc.
Acestea mijlocesc acţiunile şi condiţionează eficienţa pe anumite laturi ale activităţii.
Aptitudinile complexe apar, la o primă interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple,

elementare. Spre exemplu, aptitudinea muzicală presupune acuitatea auditivă, auz absolut, simţ al
ritmului, reprezentarea melodiilor, memorie muzicală etc. La o interpretare mai profundă se înţelege
că nu poate fi vorba de o simplă însumare, reuniune de aptitudini ci este, mai degrabă, o structură
sau o matriţă după care se profilează un stil individual de receptare şi reacţie propriu muzicianului.
Aptitudinile complexe pot fi, in functie de aplicabilitatea lor : aptitudini speciale si aptitudini
generale.
Aptitudinile speciale mijlocesc eficienta activităţii intr-un domeniu deosebit de restrâns.
Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane :
spiritul de observaţie, capacitatea creativă, inteligenţă.
Caracterul reuneşte ansamblul însuşirilor psihice şi morale ale individului – manifestate în

regim de oarecare stabilitate, fiind considerat nucleu al personalităţii, expresia concentrată a
29
individualităţii psihice şi morale a persoanei.
Sunt cunoscute două tipuri de caracter, după cum trăsăturile fundamentale ale acestuia au
tendinta de a se exprima in exterior ori de a se interioriza: tipul extravertit-deschis, comunicativ,
jovial, sociabil şi intravertit-închis, orientat spre propriul eu, aparent mai puţin sociabil si mai putin
comunicativ. Criminologia nu a reusit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii.
Interesant este totuşi de semnalat că în formele lor extreme de manifestare, extrovertirea tinde spre
manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe când introvertirea tinde spre automatismul
schizofrenic. Caracterul – in general – este influenţat de temperament şi atitudini, dar procesul
formării sale este foarte complex, asimilarea aptitudinilor şi valorilor socio-culturale şi transpunerea
lor într-un cadru strict personal, stabil şi echilibrat ( - în bine sau în rău - ) realizându-se pe parcursul
întregii perioade de formare a personalităţii – din copilărie şi pană în pragul vieţii adulte – printr-o
implicare directă de natură existenţială, în mod necesar individuală.
29
Narcis Giurgiu, op. cit., pag. 189
32
Între temperament aptitudini şi caracter se formează strânse corelaţii la nivelul oricărui tip de
personalitate şi, cu atat mai mult, la personalităţile criminale.
Criminologia relevă – sub acest aspect – efectul cu totul nefast pe care il joacă – de pildă – în
cazul deviaţiei de violentă, corelarea unei impulsivitati nestăpânite cu aptitudinea fizică dezvoltată
(forţă, abilitatea, viteza de reacţie ) şi caracterul “rau” al faptuitorului. Dominanta întregii corelatii şi
care dă până la urmă coloratura personalităţii o constituie însă caracterul.
In aceasta privinţă, modelul “personalitatii criminale” avansat de J.Pinatel – axat pe

egocentrism, agresivitate, lipsa de afectivitate şi labilitate – cu recunoaşterea faptului că în acest
context agresivitatea are un rol dinamizator, este de natură a sugera nu numai ideea creditării
temperamentului cu un rol foarte important în ansamblul exprimărilor comportamentale, dar şi de a
angaja pe o baza mai complexă şi diferenţială modul de corelare şi de manifestare a diferitelor
comportamente ale personalităţii în procesul adaptării sau inadaptării sociale.
Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi.
Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a

eului, până la ostilitate, ea se manifestă printr-un dinamism combativ, care are ca funcţie învingerea
şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.
Lipsa de afectivitate sau asa numita „indiferenţă afectivă” reprezintă acea trăsătură negativă
prin care individul este împiedicat de a încerca emoţii şi înclinaţii altruiste şi simpatice, fiind
dominat de egoism şi răceală faţă de aproapele lui.
Labilitatea reoprezintă o lipsă de prevedere, o deficienţă de organizare, în timp, o

instabilitate.
Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, cele patru componente nu trebuie
analizate în mod individual, nucleul personalităţii criminale este o rezultantă şi nu un dat.
Întrucât toate societăţile, în toate fazele lor de dezvoltare au înregistrat comportamente

deviante, problema personalităţii infractorilor constituie un obiect de cercetare des întâlnit în
psihologia juridică.
33
În descifrarea personalităţii delincvenţilor se porneşte de la un adevăr recunoscut şi anume

că nici un act în orice formă s-ar obiectiva, nu se poate rupe de autorul său chiar şi gesturile simple
poartă pecetea personalităţii celui care le-a efectuat.
Diferenţa pregnantă între delincvenţi şi nedelincvenţi constă mai ales în comportament, în

modul în care acţionează şi reacţionează în câmpul psihic în care rezolvă situaţiile conflictuale.
„Femeia criminal”, conform lui Cesare Lombroso este diferită de bărbatul criminal, acesta
afimând că :„ Am văzut de asemenea că femeile au multe lucruri în comun cu copiii, că simţul lor
moral e diferit; sunt răzbunătoare, geloase, cu înclinaţie spre o răzbunare de o cruzime aparte ...
Când o activitate morbidă a centrelor psihice intensifică calităţile rele dintr-o femeie... este clar că
trăsăturile semicriminale ale unei femei normale o pot transforma într-o femeie criminală mai
teribilă decât orice bărbat. Femeia criminală este consecvent un monstru. Cealaltă parte a ei este
ţinută în limitele virtuţilor, din cauze diferite, precum maternitatea, credinţa, slăbiciunile, şi când
aceste influenţe contrare dau greş şi o femeie comite o crimă, putem concluziona că rautăţile dintr-o
femeie trebuie sa fi fost enorme până când să triumfe asupra atât de multor obstacole".
La infractorul "născut criminal" Lombroso a adăugat două categorii, criminalii nebuni şi

criminoloizii. Criminalii nebuni nu sunt de la naştere, ei devin criminali ca rezultat al unor schimbări
din mintea lor, care se întrepătrund cu abilitatea lor de a distinge între bine şi rău. Criminoloizii
alcătuiesc un grup ambiguu care include criminali obişnuiţi, pasionali şi alte diverse tipuri.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă nu i-au împărtăşit entuziasmul şi nici punctul de vedere al

lui Lombroso. Munca lui a fost întreţinută mai mult de critici decât de susţineri. Teoria potrivit
căreia, criminalii locuiesc pe treapta cea mai de jos a scalei evoluţiei nu a prezentat interes pentru
cercetarea ştiinţifică. Dar faptul că Lombroso a studiat viaţa şi moartea a mii de prizonieri şi a
comparat aceste studii cu acelea obţinute de la grupurile de control, în căutarea sa pentru
determinarea crimei a schimbat natura întrebărilor puse de generaţiile de învăţaţi care i-au urmat.
Influenţa lombrosiană continuă în cercetarea stiinţifică europeană contemporană; oamenii de

ştiinţă americani precum criminologul Marvin Wolfgang spunea: "mă folosesc precum un om de pai
pentru atacul analizelor biologice ale comportamentului criminal". La moartea sa datorită
scopurilor sale din viaţă, Lombroso şi-a donat corpul laboratorului de medicină legală iar creierul
34
Institutului de Anatomie al Universităţii din Torino, unde pentru multi ani părintele criminologiei
empirice a îmbrăţişat determinismul biologic.
IV.3. Tulburări ale personalităţii

infractorului.
„Paradoxul constă în faptul că factorii ce stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot

fi uşor identificaţi. Personalitatea, precum şi individul, este un produs integral al proceselor ce stau
la baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalităţii. Ea este
determinată de natura relaţiilor ce au format-o: a relaţiilor sociale în care se implică doar omul
în
30
scopul unei realizări obiective".
Psihologia juridică şi criminologia, ca şi psihologia generală şi cea socială, operează

cu
conceptul de personalitate, un construct pluridisciplinar.
Noţiunea de personalitate înglobează esenţa omului ca subiect şi obiect al procesului social-

istoric, un sistem de atribute biopsihosociale, structuri comportamentale, temperamentale,
caracteriale, valori personale raportate la cele sociale, de care dispune o persoană. Deoarece în
Codul Penal este utilizată noţiunea de „persoană", ţinem să precizăm că în ştiinţa psihologică şi în
tratarea oferită în capitolul de faţă conceptul de „personalitate" implică şi caracteristicile persoanei.
Ne referim la faptul că orice persoană, posedînd anumite particularităţi intelectuale, afective,
volitive, caracteriale şi temperamentale, deosebindu-se de semeni şi fiind totodată asemănător cu ei,
se prezintă şi ca o personalitate unică, organizată în conformitate cu capitalul ereditar şi influenţele
mediului.
Personalitatea infractorului este caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi

orientare comportamentală - criminală, dirijându-se de modele comportamentale cu caracter
antisocial.
Deficienţele de natură psihică interesează atât devianta psihopatologică, cât şi pe cea

psihomorală, justiţia penală fiind deseori confruntată cu necesitatea distingerii celor două situaţii, fie
35
în domeniul rezolvării problemelor vizând răspunderea penală şi a determinării gradului de
vinovăţie, fie al luării unor infracţiuni, dar prezintă pericol social din cauza unor maladii psihice.
30
A.Leontev.
36
Criminologia este interesată atât în studiul nevrozelor cât şi a psihopatiilor care gravitează la
limita dintre licitul şi ilicitul penal, psihozele rămânând în domeniul specific de interes al psihiatriei.
Nevrozele. Problema relaţiilor dintre nevropaţi – suferinzi conştienţi a unor conflicte

intrapsihice ( nevroza astenică, psihastenia, isteria şi altele mixte, având la bază tulburări funcţionale
psihogene relativ uşoare şi reversibile) şi delicvenţa este discutabilă. În general, se admite că
nevrozele având un caracter inhibitor marcat, împiedică, iar nu stimulează trecerea la actul criminal.
Ceea ce nu împiedică însă ca delicvenţa să nu fie perfect compatibilă cu simplele tendinţe nevrotice
sau psihonevrotice, care au fost relevate în cadrul unor anchete, în Franţa, pe mai mult de jumătate
31
din 500 de tineri delicvenţi examinaţi. Astfel hiperemotivii au apărut destul de numeroşi,
temperamentul lor corespunzând unei forme atenuate de nevroză a fricii ( “nevrose d’angoisse” ) şi
care invadând tot individul până la obnubilarea înţelegerii îl poate conduce la acte din cele mai
stupide ( ca, de pildă, fuga automobilistului de la locul accidentului, legitimă aparare imaginară etc).
Printre psihastenici – indolenţi si inactivi – se găsesc mulţi vagabonţi, prostituate,

homosexuali utilitari etc. Aceştia furnizează un important contingent de delicvenţi, fără o
personalitate solidă, pe care unele doctrine criminologice îi declara atinşi de labilitate. Trebuie
menţionată aici şi importanţa mitomanilor – mici isterici a căror manifestări exterioare pot fi foarte
apropiate celor ale schizoizilor. Foarte inventivi şi abili aceştia livrează adevăraţi specialişti în
simularea unor agresiuni ori atentate la pudoare. Trebuie deci să reţinem că nu atât nevrozele
propriu-zise cât tendinţele nevrotice par să aibă importanţă în criminologie.
Psihopatiile sunt extrem de răspândite printre delicvenţi şi reprezintă în accepţiunea

restrânsă deficiente psihice care nu înlătură discernamântul critic ( ca şi nevrozele ), dar prezintă o
serie de atitudini structurate anormal, motiv pentru care conduita acestora se exprimă intens şi foarte
variat în plan infracţional. Fiind lipsiţi de simţ moral ( psihopatiile mai fiind denumite “confruntare
cu cei din jur” ) – adeseori conflictul devenind pentru ei o sursa de satisfacţie - sunt incapabili de o
adaptare perfectă şi de durată la mediul familial, sau de microgrup social. În genere, spre deosebire
de nevropaţi, psihopaţii nu-şi cunosc şi nici recunosc boala şi, în genere, nu sunt consideraţi bolnavi
mental decât în sens larg.
Specialiştii consideră psihopatia ca o entitate limfotropă normalului, în care trasătura

dominantă o formează tulburările de adaptare familială şi socioprofesională. Faptele penale comise
31
V. G. Stefani si G. Levasseur, op.cit.,pag.
36
de psihopaţi sunt realizate cu luciditate şi atrag raspunderea penala ( ca şi în cazul nevropaţilor ), cu

rare excepţii stabilite pe cale de expertiză psihiatrică, - când se constată totuşi absenţa
responsabilităţii.
Specialiştii sunt de acord că este greu de stabilit legătura dintre psihopatie şi o anume
32
tipologie de delicvenţă. Statistica relevă totuşi indivizi cu trasături schizoide orientându-se spre
delictele care presupun abilitate, ca: abuzul de încredere, escrocheria şi indivizi marcaţi de trasături
paranoide orientându-se spre acte de răzbunare şi pseudoprostituţie ( tipul agresiv-revendicator ),
furt, crimă pasională sau delictul politic.
În literatura noastră, se menţionează implicarea psihopaţilor care manifestă prin instabilitate,

impulsivitate, reactivitate normală faţă de exigenţele vieţii, încăpăţanare, înclinaţie spre perversiune,
toxicomanie în săvârşirea unor infracţiuni de furt, vagabondaj, parazitism, escrocherii – inclusiv
33
sentimentale – infracţiuni contra demnităţii, a integrităţii corporale etc.
Paleta exprimării psihopatului este, prin urmare, foarte largă, psihopatia putând fi: astenică,
cicloidă, epileptoidă, excitabilă, impulsivă, isterică, paranoidă, perversă, psihastenică, schizoidă,
timopată – cu slaba capacitate de adaptare a reprezentanţilor săi, făcându-i improprii pentru a învăţa
prea mult din propria experienţă sau din sfaturile altora. Aceasta explică şi dificultăţile de reeducare
a acestora, marea rată a recidivei în rândurile psihopaţilor.
Psihozele reprezintă afecţiunile psihice cele mai grave, ireversibile şi în prezenţa cărora
discernământul şi răspunderea penală sunt excluse.
Menţionăm cu titlu informativ cele mai răspândite şi grave forme de psihoză: psihozele
discordante (schizofreniile), epilepsia, psihozele maniaco-depresive, psihozele acute (datorate
intoxicărilor, în cazul alcoolicilor), delirurile sistematizate, psihozele post-traumatice, psihozele
infecţioase, psihozele de involuţie. Printre acestea de o periculozitate deosebită este, se pare,
paranoia – care poate trece uneori neobservată până la un punct chiar şi de cei din jur – generând
adevaraţi monştri psihici, ca marii mistici sau tirani.
32
G. Stefani si G. Levasseur, op. cit., pag.168
33
V. Ursa, “Criminologie”, Cluj, 1985, pag.291
37
Perverşii reprezintă o alta categorie de persoane marcate – utilizând categoriile clasice ale
lui Dupre – de anomalii ale unor instincte de bază ale omului, ca cel de conservare, reproducere,
asociere.
Astfel, anomaliile instinctului de conservare, pe care criminologia clasică le cercetează în

apropierea psihopaţilor, se manifestă sub forma alcoolismului, a toxicomaniei, prodiguităţii sau
avariţiei, putând conduce la o serie de infracţiuni contra persoanelor sau bunurilor; anomaliile
instinctului de reproducere pot provoca apariţia delictelor sexuale şi pe fondul exagerării sau slăbirii
sentimentelor familiale pe care le implică, un fel de indiferentă afectivă cu consecinţe periculoase.
În sfârşit, absenţa ori anomaliile vizând instinctul de asociere dezvoltă indiferenţa afectivă faţă de
ceilalţi, care este un semn caracteristic al numeroşilor delicvenţi.
În etapa actuală, este însă greu de a atinge cu precizie suficientă problema legăturilor reale
ale fiecărui tip de anomalie, în raport cu fiecare tip de delicvenţă.
Statistici citate de J. Pinatel indică, totuşi, prezenţa masivă a psihopaţilor în rândul

34
delicvenţilor, indicând pe diferite grupe procente care merg de la 7,4% până la 40,5%. Alte
statistici au dat cifra de 50% de psihopaţi (caracteriali).
CAP V. ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE CRIMINALILOR IN SERIE
Criminalitatea în serie a preocupat de multă vreme funcţionarul public numit poliţist şi

opinia publică atunci când Poliţia a spus pe faţă că e vorba de un “criminal în serie”. Dar ce e un
criminal în serie? Din punctul de vedere al omului obişnuit, al “cetăţeanului” de pe stradă, un
criminal este o persoana care a ucis o alta persoană folosind mijloace foarte crude care au dus la
moartea acesteia. Criminalul în serie provoacă mai multe astfel de crime folosind aceleaşi mijloace
crude aproape de fiecare dată, uneori lăsând şi câte un indiciu la locul faptei. Nu voi încerca să
34
J. Pinatel, op. cit., 274
38
definesc ştiinţific noţiunea de “criminal în serie”. Doar numele este de ajuns pentru ca orice
persoană să-şi dea seama că poate fi un criminal în serie.
De cele mai multe ori ajung în închisoare, după ce au fost descoperiţi şi judecaţi, dar mulţi
rămân afară pe străzi continuând să omoare oameni nevinovaţi de cele mai multe ori, de exemplu
cazul Râmaru din Bucureşti. În alte cazuri omoară cu motivul că au fost surprinşi de alte persoane
care trebuie şi ele suprimate. În alte cazuri omoară pentru că li s-a cerut să omoare, în această
categorie intrând teroriştii, grupările separatiste de genul Hezbolah, ETA., IRA etc, grupările
mafiote de genul La Piovra – Caracatiţa în Italia, Yacuza în China etc.
Criminalul în serie ucide şi din motive psihologice. Nu de puţine ori specialiştii au constat că
o traumă din copilărie sau adolescenţă, care au marcat persoana respectivă pe viaţă, a dus la
producerea unor crime după aceeaşi tipologie, de exemplu, să luăm un caz la întâmplare: se găseşte
o victimă moartă, un cadavru, într-un gang cu gâtul tăiat, cu o garoafă roşie lângă, cu braţele
acoperind faţa. Victima este descoperită luni dimineaţă, peste o saptamână se descoperă o altă
victimă şi aceasta timp de cateva luni. Prin aparitia a două-trei persoane carora li s-a provocat
moartea în acelaşi fel duce Poliţia la concluzia că un criminal în serie acţionează în zonă, un
criminal care trebuie descoperit şi suprimat - în sensul că trebuie judecat conform legii şi condamnat
la mai mulţi ani de închisoare, în unele state chiar la inchisoare pe viaţă sau pedeapsa capitală.
Poliţia, de cele mai multe ori, încearcă să ţină sub control criminalitatea, chiar dacă nu reuşeşte
totdeauna. La noi în ţară, de obicei, un criminal nu ajunge sa fie numit criminal în serie. De ce oare?
Oare poliţia română e atât de eficientă în descoperirea eventualilor criminali în serie? Înclinăm să
credem că da. Chiar şi în cazul Râmaru s-a acţionat destul de repede. Dar mai sunt şi alte motive la
mijloc. Datorită unei mentalităţi bine înstapanită în mintea românului acest “instinct criminal” este
destul de bine suprimat şi stăpânit. Am putea spune că în România mai frecvente sunt infracţiunile
de tâlhărie, furt, spargeri de locuinţe, spargeri de maşini, de viol decât de crimă, omucidere. Dacă
infracţiuni de tipul celor din urmă sunt destul de rare, în schimb infracţiunea de pruncucidere este
destul de frecventă la noi în ţară. De ce? Din disperare, din cauza unui tată care nu vrea să-şi
recunoască copilul, din cauza sărăciei mai ales, care este parcă flagelul acestui început de secol şi de
mileniu. Dar este de neînţeles cum de o mamă îşi poate ucide copilul în vârstă de doar cateva zile,
cănd un avort ar costa-o mult mai puţin decăt toate acele nouă luni de sarcină sau actul de ucidere pe
care îl înfăptuieşte. Sau ar putea duce copilul la un orfelinat sau să-l ofere spre adopţie. Sunt atâtea
cupluri care-şi doresc copii şi nu-i pot avea, şi multe astfel de femei, care nu pot fi numite mame, îşi
39
omoară copiii şi ajung să umple secţiile pentru femei. Un alt motiv pentru care în România nu sunt
oraşe cu milioane de locuitori. Cel mai mare oraş din ţară, din punct de vedere demografic, este
Bucureştiul, capitala ţării. Aş putea spune că în S.U.A., de exemplu, cele mai multe crime în serie se
produc în acele mari conurbaţii, cum ar fi Los Angeles, New York, Chicago, Milwakee, New
Orleans. Dar criminali în serie apar şi în orasele mici, cu oameni care se cunosc de o viaţă. Este
exemplul orăşelelor din Scoţia sau Ţara Galilor de la începutul anilor 1950. Criminologii şi Poliţia
împreună cu ei au ajuns la concluzia că ucigaşii în serie apar mai ales în oraşele mari dar nu exclud
nici oaraşele de provincie. Orice om de pe stradă, om obişnuit, poate deveni ţinta unui criminal în
serie. Cel puţin aşa spun autorii “Enciclopediei ucigaşilor în serie” Brian Lane şi Wilfred Gregg. În
crimele lor se obişnuieşte ca victima să fie clasificată în funcţie de un mobil clar identificabil, cum
ar fi, de exemplu că aceasta deţinea ceva râvnit de asasin, că se afla în conflict cu el sau că îi fusese
necredincioasă etc. Pentru asasinul în serie, “motivul” se află atât de bine şi de adânc înrădăcinat în
psihicul său, încât victima trebuie să aparţină unui anumit gen, cum ar fi de exemplu, să poată fi
inclusă într-o categorie largă de persoane, ca femeile şi copiii şi să se afle la locul nepotrivit la
momentul nepotrivit.
E adevărat, însă, că unii criminali în serie îşi selectează cu precizie victimele. De exemplu,
Joseph Mendley ucidea numai femei roşcate. Ramiro Artieda omora numai femei care semănau cu
logodnica ce îl abandonase. Complicaţiile se nasc atunci când, datorită incapacităţii unui criminal de
a-i identifica pe membrii grupului său de ţinte, acesta ajunge la atacuri cvasi-întâmplătoare. În ciuda
afirmaţiei că nu făcea decât să cureţe străzile de prostituate, Peter Sutcliffe primejduia viaţa tuturor
femeilor care se aflau întâmplător afară noaptea, atacând şi omorând o serie întreagă de femei, chiar
daca nu erau prostituate.
Prin urmare, fiecare fiinţă umană poate deveni victima potenţială a unui asasin, împotriva
căruia nu există nici o armă de protecţie, întrucât şi mijloacele de investigare tradiţionale, bazate pe
motive bine determinabile, sunt lipsite de eficacitate.
Dacă orice crimă este o manifestare de încălcare a regulii sociale doarece este cea mai sever
pedepsită de lege, anumite crime reţin atenţia în mod deosebit atât prin extrema lor gravitate, cât şi
prin împrejurările în care au fost comise, cum sunt cele ale ucigaşilor în serie, a ucigaşilor în masă
sau cele care ţin de terorism sau genocid. Nu vom aborda chestiunea sectelor teroriste, apocaliptice
şi/sau sinucigaşe nici pe cea a genocidelor, pe care le menţionăm totuşi aici, pentru că aparţin
categoriei de criminalitate extremă.
40
Pentru a înţelege această frecvenţă a criminalilor în serie trebuie să observăm câteva

caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are câteva trăsături aparte, din care vor fi descrise
doar principalele şase:
1. Crimele se repetă (“în serie”), petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau mai mică, adeseori
crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă până
când asasinul este prins, sau până când moare sau, la randul său, este ucis.
Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident că nu
există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în “serie” şi nici
vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi macabre căreia i se aplică termenul de mai sus. Spre
exemplificare, am putea da cazul sud-africanului Ronald Cooper care, deşi a ucis o singură dată
înainte de a fi arestat, a dezvaluit in jurnalul sau un program extensiv si planificat cu grija de ucidere
a copiilor.
Aceasta predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaşi. Mulţi dintre ei, dupa ce au
fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă daca ar fi fost lăsaţi în libertate. William Banin,
“ucigaşul de pe autostradă” din California, i-a declarat unui ziarist, după proces: “NU mi-a pierit
pofta de a ucide. Nu mă pot stăpâni să n-o fac.” Pentru cei mai mulţi criminali în serie, actul crimei,
dublat adeseori de abuz sexual şi mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul
stimulării prin alcool sau droguri, “doza” e din ce în ce mai mare. Aşa cum un drogat nu se va
vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot aşa şi asasinul va continua
în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins şi
înlăturat din societatea pe care o afectează.
2. La fel ca în cazul omuciderilor “normale”, crimele tind să se petreacă în relaţie de unu-la-

unu.
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e omorâtă
de o altă persoană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:
1.“Crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;
2.Crima înfăptuită “cu sange rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată
adeseori de speranţa unui câştig personal.
41
O dată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, de exemplu, sau a
deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide din
nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia şi Tara
Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoşteau cu victima. Există
şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un
incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca şi de o infracţiune complementară,
cum ar fi hoţia. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi pentru omorul accidental,
este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. În mare masură, motivele unui asemenea scenariu
sunt evidente. În mod clar, e mai “sigur” să lucrezi singur, în sensul că numai ucigaşul ştie de crimă,
şi trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să
primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Mai mult, caracterul individualist al criminalului în
serie face imposibilă situaţia în care el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile
altcuiva. Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce o viaţă
paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie şi bun vecin.
Cu toate acestea surprinde frecventa cuplurilor, partenerilor si grupurilor criminale desi in

acest caz indivizii dinc are se compune perechea depind unul de altul. Si totusi, cerintele de
securitate, pe care ucigasul singuratic le simte ca fiind esentiale, sunt satisfacute.
Cuplurile ucigaşe
Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicaţi într-o

relaţie sexuală, în care bărbatul e, în general partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, şi
anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate, “personalitatea lor
combinată” se dovedeşte mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest fenomen, francezii au
născocit expresia “folie a deux” (“iluzie împărtăşită de două persoane legate emoţional”), iar
psihologia – termenul Gestalt, conform căruia “întregul organizat e mai puternic decât suma părţilor
lui”.
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Bradly si Myra Hindley şi
australienii David şi Catherine Birnei.
Partenerii
Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. De obicei, după arestare
“partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke si William Hare, scoţienii care
ciopârţeau cadavrele.
Grupurile ucigaşe
În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele lui Charlie Manson, deşi
“familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model general, aşa
cum s-ar putea descoperi printre cuplurile şi partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente
foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri,
de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor ucigaşe li se poate
aplica foarte bine acelaşi principiu de “folie a deux”. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o
crimă, dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauza comuna şi un lider, pot fi cuprinşi de un val de
“nebunie” colectivă.
3. Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigaşi şi victimă, persoanele implicate
având foarte rar relaţii directe de rudenie.
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există
victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familiei asasinului, aşa cum se întamplă în cazul
crimelor premeditate care urmăresc un caştig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut
într-o vreme când nici criminologia, nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de
dezvoltate, încât detectele de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente. Dat fiind
stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary An Cotton a putut
sa-şi ucidă caţiva soţi, şi toţi copiii vitregi, şi să obţină ca în dosare drept cauza morţii să fie trecută
“febra gastrică”. Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică şi comunicaţiile între
poliţii, ca şi înţelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit
tot mai dificil de mascat.
4. Cu toate că ar putea exista un “tipar”, sau un anume “tratament administrat victimei”,

crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit.
Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte “explicaţie psihologică” a unei crime în
serie – motive care-şi au radacinile într-o capacitate restransă de a distinge binele de rău, într-o
incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor şi aşa mai departe. În ciuda acestui fapt,
individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai
şocante observaţii a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur şi simplu, de faptele sale,
ca un psihopat a cărui violenţă să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod frecvent, criminalul
are o personalitate foarte bine organizată şi raţională şi, adeseori, işi planifică crimele cu mult timp
înainte.
5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea automobilului încoace, dă

posibilitatea criminalului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte
chiar de a i se fi descoperit crima.
Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întocmească cu greu o listă de suspecţi, tot
astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informaţii între forţele de poliţie
să fie dificil. Acest lucru e valabil mai ales în Statele Unite unde, pe lângă marea întindere a
teritoriului, există o atitudine păgubitoare a mai multor poliţii statale care-şi păzesc, geloase,
propriile teritorii. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin probabil ca asasinatele să fie
comparate între ele, chiar dacă ar fi vorba de state învecinate. Până atunci însă, criminalul are
suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite şi alte crime şi să se afle deja într-un alt stat
îndepărtat.
6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau “exces de crimă”, în cadrul
cărora victima e supusă unor brutalităţi exagerate.
Motivul acestei brutalităţi are legatură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a criminalilor
în serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie a omorului; ea nu e mijloc de a obţine un alt
sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui succes al operaţiei este dată de fugă. Apar multe situaţii
în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, aceasta întarziere având drept scop
mărirea duratei de placere a asasinului. Există o legatură strânsă între fanteziile sado-sexuale şi
crima în serie. Adesea acestea sunt asociate cu dorinţa de a o domina. Toate aceste motive presupun
folosirea cu placere a violenţei, mergând până la excese.
Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră în patru mari
categorii sau “genuri”: Vizionarii, Misionarii, Hedoniştii şi Căutătorii de Putere.
Vizionarii
Această categorie include criminalii care acţionează ca răspuns la unele “voci” sau alter ego-
uri si unde “instrucţiunile” primite servesc la justificarea şi legitimarea actului crimei. De exemplu,
convingerea lui Herbert Mullin – ratificată de voci şi de ceea ce el denumea “mesaje telepatice” –
era că, prin vărsare de sânge, el şi numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi distrus
California. Din cauza naturii psihopatice a comportamentului vizionarului, el ar aparţine unei
categorii mai uşor de identificat printre concetăţenii comparativ sănătoşi la minte.
Misionarii
E vorba de ucigaşii care “curătă”, care acceptă o responsabilitate autoimpusă de a îmbunătăţi

calitatea vieţii şi de a descotorosi societatea de “elementele sale indezirabile”. Victimile
“vizionarilor” pot avea aproape orice ocupaţie, orice religie şi orice credinţa politică, deşi în cele
mai multe cazuri, grupurile ţintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul condamnării societăţii –
practicantele prostituţiei, homoxesualii şi minorităţile rasiale. De exemplu, Bily Glaze, un nord
american cu sânge de indian în vene, credea ca toate femeile indiene trebuie violate şi ucise. Carroll
Cole executa “femeile libertine”.
Hedoniştii
Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigaşi pentru care, în sens larg,
“plăcerea” este răsplata asasinatului. Se cunosc trei subgrupuri ale acestei categorii:
1. Cei care ucid din voluptate;

2. Ucigaşii din emotie;
3. Ucigaşii pentru caştig.
Căutătorii de putere
O complicaţie comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine este dorinţa de a

deţine controlul asupra vieţii şi morţii altora într-un asemenea grad, încât se ajunge ca aceasta să
servească drept mobil intrinsec al crimei. Adesea e dificil ca ucigaşii pentru putere sa fie deosebiţi
de grupul mai larg al uciderilor din voluptate, pentru care dominaţia este, deasemenea, un motiv
puternic.
Explicaţiile asupra comportamentului criminal se bazează pe factori biologici, psihologici şi
sociali. Explicaţiile biologice şi psihologice presupun că comportamentul criminal rezultă din
punerea în evidenţă a stărilor mentale şi psihologice care diferenţiază criminalii de noncriminali.
Explicaţiile sociologice caută să explice comportamentul criminal în termeni demografici.
După ce am explicat în detaliu comportamentul criminal, voi argumenta acest comportament

prin descrierea activităţii unora dintre cei mai profilici criminali în serie, cei mai vechi asasini în
serie, acţionând pe la începutul secolului al cincisprezecelea, Ramiro Artieda, etc.
Jack “Spintecătorul”: timp de trei luni, între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii
noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime
odioase – încă nerezolvate. Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fiecare
dintre cele cinci victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat beregata;
în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări şi disecţii, cum numai o minte
bolnavă sau un maniac sexual putea să-şi imagineze.
Durata acetui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din
lume, a dat naştere unei biografii foarte ample.
Prima victimă a fost Mary Ann Nichols (zisă Polly), care a pierit pe 31 august 1888, într-o
vineri, pe Buck’s Row. Raportul poliţiei din ziua următoare preciza: “Nu se cunoaşte o crimă mai
brutală şi mai feroce ca aceasta”. Pe 8 septembrie, a urmat “Întunecata Annie” Chapman de 47 de
ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Street.
O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul
orei unu noaptea, de un căruţaş ce se afla cu treburile lui în Barners Street: “Cadavrul aparţinea unei
femei şi avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată
ulterior ca fiind “Lungana Liz” Stride. În colţul de sud-vest a lui Mitre Square s-a găsit al doilea
cadavru, cel al Catherinei Eddowes: “În acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea
a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese practic smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în
jurul gâtului…Omorul era opera unei mâini de profesionist…”
Ultima crima şi cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecatorul a avut timp suficient la
dispoziţie – a avut loc la 9 noiembrie:
“Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei camera din Miller’s Court. Gâtul îi fusese
secţionat de jur-împrejur cu un cuţit, despărţind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese
spintecat şi deschis parţial, braţul drept şi sânii tăiaţi, ca şi capul ce atarna de trup ţinându-se numai
de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuita, gambele detaşate de picioare şi razuite de carne.
Abdomenul fusese taiat cu un cutit “adânc, în cruciş”, maruntaiele din partea inferioară şi ficatul
smulse. Interiorul corpului şi părţi din coaste lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între
picioarele bietei victime. Criminalul aşezase pe o masa carnea de pe coapse şi de pe gambe,
împreună cu sânii şi nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac”.
Cu aceasta, crimele au încetat şi au început controversele care aveau să dureze mai bine de
un secol. În ciuda uriaşului efort făcut de poliţia metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă
concludentă pe care să se poată sprijini acuzaţia de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui
Jack oscilau între posibil şi imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al emiţătorilor. Câteva
din cele mai importante ar fi următoarele:
Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. Faptul
că moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whiteckapel a constituit o dovadă
incontestabilă pentru unii că el era criminalul.
Severin Kloslowski ( alias George Chapman ): şi-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era
puţin probabil ca un criminal să-şi schimbe propriul modus operandi. Oricum, s-a înregistrat faptul
că inspectorul-şef, detectivul Federick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat
că la arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus “în sfârşit, a-ţi pus mâna pe Jack Spintecătorul”. Mai
târziu şi-a recunoscut spusele, dar a intrat în mitologia consacrată Spintecătorului.
Dr. Roslyn D’Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului şi magician care
s-a sugerat, că ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagră. “Misterul” s-a
adâncit cu dispariţia lui, în 1904.
A.S.R. Prinţul Albert Victor, duce de Clarence ( nepotul reginei Victoria ): scandalurile din
familia regală au fost întotdeauna publice şi aparenţele care înconjurau familia Clarence au dat
naştere la numeroase teorii care, mai mult sau mai puţin, aveau darul de a-l incrimina chiar pe duce.
Cea mai speculată teorie a fost cea a existenţei unei complicităţi între Sir William Gull, medicul de
familie, actorul Walter Sickert şi vizitiul curţii, pe nume John Netley. Potrivit acesteia, ei ar fi fost
autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un scandal, care l-ar fi implicat pe duce cu o vânzătoare şi
un copil nelegitim. O altă teorie îl considera ucigaş pe James Keneth Stephen, tutorele ducelui de
Cambridge, homosexual , şi aşa cum chiar el declarase, un duşman patologic al femeilor.
Dr. Thomas Neill Cream era el însuşi autor a numeroase crime, singura sa legătura cu Jack
fiind faptul că, înainte de a fi spânzurat, dupa cum spune legenda, ar fi rostit: “Eu sunt Jack…”, o
confesiune tristă, curmată brusc de nodul care s-a strans în jurul gâtului său. De altfel, în timpul
toamnei macabre în care s-au comis crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o închisoare din
America.
În plus, s-a mai sugerat şi că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moaşă nebună sau o
femeie odioasă care provoca avorturi; sau poate era un evreu, un macelar ritual, şi care nu ar fi
reprezentat o privelişte neobişnuită în East End, unde ar fi fost de aşteptat să poarte haine pătate de
sânge şi un cuţit la fel? Într-adevăr, s-au mai făcut referiri şi la un alt evreu, Kominski, care locuia în
Whitechapel şi care fusese internat într-un azil, în martie 1889.
Dar ceea ce ar fi trebuit reţinut ar fi ipoteza unui scriitor, cum ca Jack n-ar fi fost niciunul
dintre cei presupuşi, ci un ucigaş care va rămâne necunoscut şi nedescoperit.
Andrei Cikatilo: în 1978, prima lui victimă cunoscută, o adolescentă, a fost găsită moartă
într-o pădure de lângă Rostov, un port din sud-estul fostului U.R.S.S. În urma acestei descoperiri, a
fost trimis în faţa plutonului de execuţie un cunoscut pervers sexual. Poliţiştii nu încetaseră să se tot
felicite când a fost găsit un nou cadavru.
De-a lungul anilor care au urmat, lista celor care au dispărut s-a făcut tot mai lungă, iar
descoperirile de cadavre mutilate au tulburat cu regularitate viaţa paşnică a oraşului. La un moment
dat, s-au descoperit opt cadavre într-o singură lună. Ucigaşul proceda întotdeauna la fel. Cu un al
şaselea simţ, dăruit animalelor de pradă şi răufăcătorilor înnăscuţi, el îşi agăţa victimele dintre cei
slabi şi vulnerabili, aflaţi la periferia societăţii, cutreierând străzile şi gările în căutarea celor fără
adăpost, cărora era puţin probabil să li se simtă lipsa, şi a copiilor care mergeau singuri la şcoală.
În ciuda vânătorii declanşate de poliţia din Rostov până în Siberia, şi care era condusă de
investigatori pricepuţi, secondaţi de Moscova, autorităţile păreau neajutorate în faţa listei de
atrocităţi comise. Aceasta începuse să se extindă şi în statele învecinate, Ucraina şi Uzbekistan.
Odată politiştii au arestat un suspect. Acesta s-a sinucis în închisoare în aşteptarea procesului, şi
şirul crimelor a continuat să crească nestingherit.
În 1979, a fost ridicat un bărbat aflat într-o zonă împădurită izolată, dar acesta i-a convins pe
poliţişti ca era un simplu vagabond. După ce i-au luat numele şi i-au notat semnele particulare, omul
a fost lăsat să-şi vadă de drum. Acelaşi bărbat a fost adus la interogatoriu cinci ani mai târziu, când a
fost găsit în apropierea locului unei crime, având în geantă o frânghie şi un cuţit. El a fost supus unui
test sangvin care a demonstrat că grupa lui de sânge diferea de cea descoperită în urma testelor
făcute pe probele de spermă recoltate de la unele cadavre. Ca atare, suspectul a fost eliberat imediat.
El se numea Andrei Ramanovici Cikatilo. Poliţia rusă nu avea cunoştinţă de acele cazuri extrem de
rare în care secreţiile provenind din diverse părţi ale corpului puteau avea grupe serologice diferite.
Cikatilo era unul din aceste cazuri.
Abia în noiembrie 1990 a început să se strângă lanţul în jurul “Spintecătorului din Rostov”.
Un ofiţer de poliţie l-a oprit pe Cikatilo în plină stradă, deoarece a zărit pete de sânge pe faţa lui.
Când a aflat că în acel timp s-a petrecut o altă crimă în pădure, ofiţerul a raportat superiorilor săi
incidentul cu petele de sânge. Cikatilo a fost pus sub supraveghere. Pe data de 20 noiembrie,
poliţiştii l-au văzut apropriindu-se de un tânăr într-o gară. Cikatilo a mărturisit comiterea a nu mai
puţin de cincizeci şi cinci de crime, deşi, aşa cum a recunoscut chiar el la început, “s-ar putea să fi
existat şi altele”.
Procesul acestui profesor, în vârstă de 54 de ani, fost director al uzinei de reparaţii a

locomotivelor din Rostov, a început în Rostov, într-o atmosferă sobră, la 14 aprilie 1992. În centrul
sălii a fost construită o cuşcă imensă cu bare metalice, pe post de boxă a acuzatului în care a fost
adus Cikatilo, legat cu lanţuri, ca un animal sălbatic. Familiile victimelor l-au înconjurat, ţipând
după sângele asasinului. Cele două volume de rechizitoriu includeau 35 de victime copii – dintre
care 11 băieţi şi 18 tinere femei.
După arestare, Cikatilo a fost supus unor controale psihiatrice minuţioase. Deşi el poate fi
inclus în categoria ucigaşilor care acţionează din voluptate, cerinţa lui de bază pentru actul sexual se
împleteşte, printre altele şi cu viziuni fantastice. Către sfârşitul primei săptămâni a procesului său,
Cikatilo a insistat să se adreseze Curţii. Pe lângă recunoaşterea încă o dată a vinei sale, el a relatat
despre privaţiunile suferite de mic în casa lui şi despre copilăria “groaznică” pe care a avut-o. El a
povestit şi despre faptul că fratele lui a fost mâncat de viu de ţăranii ucraineni flămânzi, care fusese
privaţi de hrană în urma colectivizării forţate a lui Stalin. În finalul discursului său, Cikatilo a
declarat: “Eu sunt o greşeală a naturii, o bestie”.
A fost condamnat la moarte prin împuşcare şi executat.
CHARLES MANSON&Co: Manson şi aşa numita “familie” au creat valuri de groază în

întreaga Californie, stat care nu este tocmai neobişnuit cu crimele bizare şi criminalii în serie. Acele
valuri de groază aveau să se răspândească, curând după aceea, în toată lumea.
Fost puşcăriaş şi ratat fără nicio perspectivă, Manson îşi domina discipolii de aceeaşi calitate
cu un amestec de filosofie biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate.
Acestea, combinate cu atracţia sexuala şi magnetismul pe care îl exercita asupra membrilor de sex
femeiesc al “familiei” sale, au asigurat controlul fizic şi spiritual complet al lui Manson asupra
grupului.
Primele crime despre care s-a aflat prin mass-media au avut loc în vara anului 1969, pe când
“familia” sa ocupa un ranch părăsit, utilizat pentru evenimente cinematografice, proprietatea lui
George Spahn. Aici şi-a organizat “Armata de urcat”, o flotă de transportoare blindate pentru teren
nisipos, care urmau să-i protejeze pe membrii gospodăriei sale pe durata a ceea ce el numea “Helter
Skelter”. Este caracteristic pentru educaţia lacunară a lui Manson, faptul că, pentru el, “Helter
Skelter” era o simplă interpretare eronată a cuvinteleor unui cântec scris de Beatles – habar n-avea
că denumirea se referea la căluşeii din iarmaroc. Charlie hotărâse deja că un alt cantec, mai vechi, al
celor patru celebrităţi, Blackbird – “Mierla” – (literal – “pasărea neagră”) – reprezintă o chemare
pentru toţi negrii din America la răscoală împotriva albilor, iar acum era de părere că sosise
momentul să înceapă holocaustul, ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor şi ar fi permis
Familiei să preia controlul total.
Dar această pregătire de tip militar avea nevoie de finanţare şi Manson ştia - sau credea că
ştie – exact de unde să obţină banii: se vorbea ca Gary Hinman, muzician şi prieten cu Manson,
moştenise recent 20.000 de dolari. Pe 25 iulie 1969, Mary Brunner, Bobby Beausoleil şi Susan
Atkins au sosit acasă la Gary, încercând să scoată banii de la el prin bătaie. Când tot ce le-a putut
oferi tânărul înspăimântat au fost cele doua maşini ale sale, Manson a ordonat sa fie ucis. La
plecarea trioului de familie, ei au scris pe perete epitaful lui Gary, cu propriul sânge: “Porc de
politician”. Atkins a mai încercat să facă şi un desen, nu prea reuşit, al unei labe de panteră, cu
intenţia de a arunca vina crimei asupra “Panterelor Negre”.
Imediat după miezul nopţii, sâmbătă, 9 august 1969, patru umbre se strecurau în curtea unei
vile retrase de pe Cielo Drive numărul 10050, Beverly Hills. În acea epocă, Manson nu se ocupa el
însuşi de crime; în seara aceea era rândul lui “Tex” Watson, Patricia”Katie” Krenwinkle, “Sadie”
Atkins şi Linda Kasabian să îndeplinească voinţa maestrului. Cielo 10050 era ocupat în acea seară
de actriţa Sharon Tate (soţul ei, regizorul Roman Polanki, era plecat la filmări), care era însărcinată
în luna a noua, şi de patru prieteni. Într-o urgie de crime monstruase, Familia a lăsat în urmă cinci
cadavre oribil măcelărite. Numai Voytec Frykowski fusese înjunghiat de mai mult de cincizeci de
ori, tăiat, împuşcat şi lovit atât de cumplit cu ţeava unui pistol, încât arma fusese distrusă. Pe uşa de
la intrarea în casă a fost scris cu sânge “Porci”; niciunul dintre criminali n-avea idee pe cine
uciseseră – doar nişte victime la gramadă.
O singură persoană de la Ranch-ul Spahn nu era mulţumită – Charlie Manson. Când a fost
anunţată la televiziune ştirea despre baia de sânge aceasta l-a ofensat vizibil pe Charlie în orgoliul
său, pentru că treaba fusese făcută de mântuială. S-a hotărât să arate chiar el tuturor cum trebuie
lucrat.
Pe 11 august, la numai două zile după crimele din vila Tale, după ce au consumat droguri
pentru a se monta, Manson a pornit, în fruntea unui grup format din “Tex” Watson, Susan Atkins,
Katie Krenwinkel, Linda Kasabian, Clem Grogan şi Leslie van Houten, într-o nouă escapadă
criminală. Puţin după 1.00 noaptea, Familia a invadat vila din Silver Lake a omului de afaceri Leno
LaBianca şi a soţiei sale, Rosemary; ca şi în cazul victimelor din Cielo Drive, locul fusese ales la
întâmplare. Dupa ce i-au înjunghiat pe cei doi LaBianca, ucigându-i, Manson şi discipolii sai au
înscris motto-urile “Moarte porcilor”, “Sus” şi “Helter(sic) Skelter” cu sânge pe pereţi; ca un alt
final de violenţa gratuită, cuvântul “Război” a fost scrijelit pe abdomenul lui Leno LaBianca.
În urma acestor crime absolut nebuneşti, Familia a fost scoasă din vizuină. Susan Atkins a
fost arestată, puţin mai târziu sub acuzaţia de prostituţie şi, în timp ce se afla în arest, şi-a recunoscut
rolul jucat în cazul Tate faţă de o altă arestată din aceeaşi celulă. Informaţia a ajuns la urechile
directorului închisorii, pe data de 1 decembrie 1969, Familia a fost adunată şi s-au emis acuzaţii de
crima împotriva principalilor săi membri. Manson, Krenwikel, Atkins, van Houten au fost judecaţi
împreună şi, pe 19 aprilie 1971, după unul din cele mai extraordinare procese din istoria Californiei,
au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la moarte pentru crimele Tate şi LaBianca. La un proces
ulterior Manson, Bruce Davis şi Clem Grogan au fost găsiţi vinovaţi de crimă şi conspiraţie în
ucidea lui Hinman şi a unui actor care juca în rolul de cawboy pe nume “Shorty” (micuţul) Shea.
Charles “Tex” Watson a fost judecat separat şi găsit vinovat în şapte cazuri de crime şi conspiraţie;
şi el a fost condamnat la moarte. Susan Atkins s-a recunoscut vinovată în ucidera lui Gary Hinman
şi a fost condamnată la închisoare pe viaţă, la fel ca si Bobby Beausoleil. Mary Brunner si Linda
Kasabian au păcălit autoritaţile şi nici un fel de acuzaţii nu au fost emise împotriva lor. În virtutea
faptului că în statul California fusese abrogată pedeapsa cu moartea, sentinţele de condamnare la
moarte au fost comutate în închisoare pe viaţă.
Deşi nu au mai fost aduse şi alte acuzaţii, există motive pentru a crede ca multe alte crime ar
putea fi puse în responsabilitatea “Familiei” lui Charles Manson, inclusiv uciderea câtorva dintre
membrii acesteia. În cartea sa Helter Sketler, Vincent Bugliosi, procuror în procesul Tate/LaBianca,
nu trece cu vederea însăşi afirmaţia lui Charles Manson de a fi comis 35 de crime – ba chiar este de
părere că aceasta ar putea fi o subevaluare, deloc caracteristică pentru Manson. Încarcerat la San
Quentin, el face câte o cerere de eliberare ori de câte ori are acestă posibilitate, folosindu-şi sinistra
forţă de persuasiune psihologică, pentru a convinge autorităţile care răspund de eliberarea
condiţionată că e perfect normal şi că nu au de ce să se teamă. Este, totuşi, puţin probabil ca bărbatul
definit cândva drept cel mai periculos om din America să fie eliberat vreodată.
Unul dintre cei mai periculoşi criminali în serie de la noi din ţară a fost un student la
Facultatea de Medicină pe nume Râmaru. Acest tânăr melancolic şi singuratic ucidea doar în zilele
ploioase şi mohorâte. A fost descoperit cu ajutorul unui fragment de reţetă pe care rămăsese vizibilă
ştampila medicului. Râmaru, datorită legilor aspre din perioada anilor ’60, a fost condamnat la
moarte.
Din punctul de vedere al unor autori şi terorismul este un fel de criminalitate în serie. Un
exemplu concludent e situaţia actuală din Orientul Mijlociu sau din Irlanda de Nord. În Orientul
Mijlociu, mai precis la graniţa dintre Israel şi aşa numitele teritorii palestiniene, din Fâşia Gaza şi
Yerihon. De obicei toate organizaţiile separatiste desfăşoară o activitate mai mult sau mai puţin
teroristă. În nordul Spaniei bascii din ETA omoară de multe ori oameni nevinovaţi pe lângă
persoanele vizate de atacurile lor. În atacurile sinucigaşe mor, pe lângă sinucigaşi, şi alte persoane.
Toate activităţile de prevenire şi combatere a criminalităţii desfăşurate de poliţie de cele mai

multe ori, din păcate, dau greş. Până sunt prinşi, criminalii în serie ucid. De exemplu, în cazul lui
Jack Spintecătorul care nu a fost descoperit niciodată şi astăzi sunt multe întrebări oare cine le-a
omorât pe acele femei? Când e descoperit, ucigaşul în serie este judecat şi, de cele mai multe ori,
condamnat la mulţi ani de închisoare în statele în care nu se acceptă pedeapsa capitală, iar în statele
unde legislaţia prevede, sunt condamnaţi la moarte. Ucigaşii periculoşi sunt încarceraţi în închisori
de maximă securitate. În România o astfel de închisoare se află la Rahova.
Din expunerile de mai sus se desprinde o concluzie majoră: criminalii în serie sunt nişte
oameni (care cu greu pot fi numiţi oameni) foarte periculoşi. Unii ucid din plăcere, alţii ucid de
nevoie (e cazul asasinilor platiţi), alţii pentru ca simt nevoia de a ucide la anumite intervale de timp.
Încă din cele mai vechi timpuri societatea s-a confruntat cu crima în serie, unul dintre
cazurile cunoscute fiind cel al lui Gilles de Rais, unul dintre căpitanii Jeannei d’Arc. Acesta tortura
şi mai apoi ucidea tinere fete şi băieţi. Gilles de Rais a fost ucis pring strangulare, ulterior trupul lui
fiind aruncat pe rug de către autorităţile vremii. Dar nu numai bărbaţii au ucis în serie, chiar şi
femeile au făcut astfel de isprăvi. Este exemplul “Angelicelor din Nagyrev”, care-şi ucideau
potrivnicii prin otrăvire.
După părerea autorilor “Enciclopediei ucigaşilor în serie” acestea ar fi tiparele de

comportament agresiv episodic:
1. Comportamentul ritual.
2. Sănătatea ce maschează instabilitatea mentală.
3. Impulsivitate.
4. Căutare periodică de ajutor.
5. Tulburări severe de memorie şi incapacitate de a spune adevărul.
6. Tendinţe ucigaşe.
7. Tendinţe permanente de a comite agresiuni.
8. Hipersexualitate şi comportament sexual anormal.
9. Leziuni craniene; răni suferite la naştere.
10. Tendinţe de folosire repetată a drogurilor şi abuzul de alcool.
11. Părinţi drogaţi şi alcoolici.
12. Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în copilărie.
13. Rezultat al unei sarcini nedorite.
14. Născut în urma unei sarcini dificile.
15. Nefericire în copilărie, având ca efect incapacitatea de a găsi fericirea.
16. Cruzime extraordinară faţă de animale.
17. Atracţie faţă de incendii, fără vreun interes de natură infracţională.
18. Simptome de dezechilibru neurologic.
19. Dovezi de tulburări genetice.
20. Simptome biochimice.
21. Sentimente de lipsă de putere şi inadaptare.
În lumina acestor informaţii – care fac mai uşoară identificarea unui criminal în serie – pare
logic ca un program naţional de diagnostic şi tratament să devină eficace. Criminalii în serie sunt
periculoşi şi de aceea ei trebuie descoperiţi cât mai repede posibil şi condamnaţi.
V.2. Motivaţia criminală
Mecanismele de culegere şi prelucrare a informaţiei sunt elaborate în timpul “activităţii”

subiectului care are la bază o structură nervoasă determinată genetic. În cursul acestei activităţi se
organizează percepţia, se formează deprinderile, este stocat conţinutul memoriei de lungă durată, se
construiesc practicile de adaptare cel mai larg generalizabile. Pe de altă parte este evident că toate
aceste mecanisme au o valoare adaptativă doar în masura în care el este activ.
Deci, este deosebit de important să se examineze factorii care declanşează activitatea

subiectului, care o orientează spre anumite scopuri, care permit prelungirea ei dacă scopurile nu sunt
imediat atinse, ori care o opresc la un moment dat. Aceşti factori trebuie să aibă efecte ”cantitative”;
sub efectul stimulărilor interne sau externe cu intensitate variabilă. Ei aduc organismul în stare de
acţiune şi îi susţin activitatea o perioadă de timp în ciuda obstacolelor mai mult sau mai puţin dificil
de trecut. Aceşti factori au şi efecte “calitative”: la un moment dat ei determină organismul să
urmărească un scop sau altul, să stabilească o anumită ierarhie între scopurile posibile. Studiul
motivaţiei înseamnă tocmai analiza acestor factori şi a mecanismelor care le explică efectele.
Între “trebuinţă”, termen care serveşte la caracterizarea unei anumite stări a organismului, şi
“pulsiune”, o noţiune care serveşte la “explicarea” conduitelor provocate de această stare, există o
strânsă legătură. Este adevărat că pulsiunea poate fi declanşată şi de un alt mecanism decât trebuinţa.
Unui subiect căruia îi este foame i se poate deschide pofta de mâncare la vederea unui aliment. În
acest caz se va spune că alimentul este un “incitator”.
Incitatorul este un excitant exterior al pulsiunii, în timp ce trebuinţa este un excitant intern.
Se observă cum acelaşi aliment poate reprezenta un obiect-scop, a cărui consumare va reduce
pulsiunea unui subiect în stare de trebuinţă, cât şi un incitator, ce trezeşte o pulsiune a unui subiect
care nu se află în această stare. Rezultă astfel că expresia “incitator” este utilizată şi în cazul unui
obiect perceput ca obiect-scop. Putem spune că ea corespunde, în general unui obiect cu “valenţă”
pozitivă. (sau negativă) pentru subiect.
Astfel, termenii “trebuinţă” şi “pulsiune” sunt utilizaţi uneori pentru a defini acelaşi lucru.
Dacă se renunţă la deosebirea dintre trebuinţă şi pulsiune, putem folosi termeni ca “motiv” sau
“motivaţie, pentru a desemna conţinutul lor comun: factor care determină organismul să acţioneze şi
să se îndrepte spre anumite scopuri.
Pulsiunea provoacă deci o conduită care, în caz de reuşită (atingerea şi eventual consumarea
obiectului-scop, schimbarea situaţiei), pune capăt acestei pulsiuni. Putem asimila pulsiunea (sau
trebuinţa) unei „tensiuni” şi să spunem că o conduită motivată are ca scop „reducerea tensiunii”.
V.2..1.Motivaţia criminală la criminalul în serie analizată din punctul de vedere al

psihanalizei
Definirea “crimei în serie” a suscitat polemici la nivel ideologic în încercarea de a se

contura un portret motivaţional în spaţiu şi în timp pentru “actorul principal” astfel că s-a convenit
ca acţiunea criminalului în serie să fie catalogată drept “uciderea de victime disparate în timp, de la
zile, săptămâni sau chiar luni între ele, comise cu relativ acelaşi mod de operare şi de către acelaşi
autor în funcţie de determinările pulsionale imprevizibile ale dicteului sau genetic activate
conjunctural”.
În opinia specialiştilor elementul definitoriu din punct de vedere motivaţional al criminalului

în serie îl reprezintă , fără îndoială, procesul repetitiv al acţiunii pulsionare, acesta fiind explicat prin
afectarea iremediabilă a instinctualităţii de tip sexual în sensul formării unui mecanism repetitiv,
hormonal constituţional, care presează ciclic, determinând tensional orientarea sexual catharsică în
direcţia violului cu suprimarea vieţii şi pe care episodic, psihopatul sexual, deşi o conştientizează
critic, nu o poate controla, deturna sau stăpâni. Astfel, se creează pentru acest tip acţional
caracteristica săvârşirii cu intenţie directă a faptei, prevederea rezultatelor socialmente periculoase,
fapt ce conduce la răspunderea deplină a autorului faptei comise.
De asemenea, pentru înţelegerea motivaţiei criminale şi mai ales orientarea activităţilor de

previzionare a modului de operare se recomandă, în principal, identificarea şi capturarea
criminalului în serie înainte ca acesta să comită o nouă faptă.
Astfel, s-a statuat necesitatea identificării amprentei psiho-comportamentale, în baza căreia

resortul intern al făptuitorului să poată fi descifrat, în vederea creării unor trăsături definitorii pentru
înţelegerea motivaţiei criminalului. Astfel s-a ajuns la sintagma conform căreia “cei care nu ucid
pentru bani se deosebesc fundamental de ceilalţi asasini. Ucigaşii şi violatorii nu caută profitul, ei
caută dimpotrivă, un fel de placere perversă fără doar şi poate, dar pe care am putea să o
înţelegem…”
În opinia specialiştilor citaţi, un criminal în serie este motivat în permanenţă de starea de

tensiune sexuală, de frustraţii repetitive, acesta rămânâd în permanenţă în deficit catharsic
insuficient, deoarece, de fiecare dată, crima cea mai recent finalizată nu reuşeşte să şi satisfacă în
întregime fantasmele. Acest deficit retensionează relaţia individului în sfera sexual motivaţională,
astfel că, din acel moment acesta proiectează o nouă faptă, jocul fantasmelor fiind orientat către
obţinerea, de această dată, a catharsisului deplin. Cultivat cu astfel de proiecţii, criminalul îşi
anticipează deja următoarea victimă, în căutarea crimei perfecte.
V.3.Profilul psihologic al criminalului în serie de tip organizat (de regula psihopat sexual-
crime comise cu premeditare)
- capacitate de adaptare şi improvizaţie excelente (de regulă având un IQ peste medie);

- posedă joc actoricesc (în copilărie a fost un copil problemă, obraznic, agresiv, cu preocupări
sexuale precoce, etc);
- caută compania altor persoane, în grup este în largul său;
- manifestă atitudini provocatoare, sfidătoare, de regulă are servicii care cer calificare, dar pe care le
păraseşte repede datorită atitudinii sale conflictuale şi revendicative;
- nu interiorizează complexe de inferioritate (subapreciază sau sfidează poliţia şi experţii
psihologici, crezându-se superior, inteligent şi abil);
- dezvoltă simptomatologie de tip paranoic: seducător, persuasiv, creează legende
credibile;
- de regulă are relaţii multiple dar puţin durabile, cultivate în zona hedonist perversă, chiar
masochist pe suport sexual, erotic;
- în relaţiile interpersonale este dispreţuitor (toţi sunt nişte incapabili şi se coalizează împotriva sa, el
este singurul competent şi are soluţii la toate - lăudăros şi mitoman, dispune de posibilitatea de
mişcare având o maşina bine îngrijită);
- se adaptează uşor circumstanţelor situaţionale;
- îşi exteriorizează uşor trăirile şi sentimentele;
- se profilează ca personalitate de tip “pinotelian”, insensibilă, egocentrică, imorală şi agresiv-
excitabilă (fara simţul onoarei, ruşinii şi sentimentului de milă, remuşcare).
V.4.Modul de operare al criminalui în serie de tip organizat, premeditat.
- capabil de a-şi perfecţiona crimele în timp conform propriilor fantasme (trusa premeditarii mai
totdeauna prezentăm – plasturi, sfori, legături, cătuşe, cagulă, basma de acoperit faţa, armă, etc);
- câmpul faptei exprimă o logică, un mod de operare structurat, organizat, repetabil, gândit,
premeditat, menit a asigura succes, satisfactie;
- în mod obişnuit, odată violul consumat, victima, dacă este lasată în viaţă, va purta groază în suflet,
iar ameninţările cu moartea îi vor paraliza de regulă, orice iniţiativă a denunţării;
- în violul urmat de moartea victimei, urmele sunt şterse, cadavrul deplasat de la locul faptei şi
ascuns, sau distrus (combustie, macerare, etc) ;
- îşi aduce arma proprie şi nu o lasă la locul faptei după o crimă;
- şterge urmele în câmpul faptei (amprente, sângele de pe haine sau podele, urmele de paşi, dezbracă
victima, îşi ascunde sau distruge hainele, o depersonalizează, ascunde cadavrul, etc.);
- urmăreşte în mass-media efectele crimei (lasă uneori bileţele la locul faptei, modifică locul faptei -
unde a fost găsit cadavrul nu e întotdeauna locul unde a fost comis omorul - activează răspunsurile
provocării sinelui şi fantasmelor - catharsis-ul vânătorului);
- strâns legat de fetişuri - bijuteriile, obiectele cosmetice - sunt oferite anturajului feminin apropiat -
amante, prietene, sora, mama, etc.
- violează şi torturează victimele înainte de a le ucide (în crimele cu mobil sexual), motivaţia fiind
că psihopatul sexual (de regula semiimpotent) când îşi loveşte, strangulează, înţeapă, martirizează
victima, trăieşte sentimentul depaşirii impotenţei, ne mai trăind frustraţia incapacităţii de a o poseda;
- în mixtură cu sadismul, gemetele, ţipetele, implorările acesteia, pe fondul neputinţei de a riposta, îi
exacerbează instinctul dominator de manipulare şi depersonalizare a victimei;
- deseori crima apare şi pe fondul unor traume personale exacerbate: concedieri, abandonare de către
iubită, etc;
- de regulă semiimpotent cu disfuncţii de erecţie, se manifestă violent în relaţia sexuală, atunci când
comite violul, participând la actul sexual cu victima inainte de suprimarea vieţii acesteia sau cu
aceasta agonizândă;
- suprimarea vieţii victimelor se face lent, … apare tortura cu suculente manevre de tip pervers
sexuale (sex oral, anal);
- împotrivirea victimei declanşează răspunsul brusc afectiv-violent cu lovituri mortale.
V.5.Profilul de personalitate al criminalului în serie de tip dezorganizat (de regula psihotic-

crime comise spontan, imprevizibile, cu atac surpriză)
- capacitate de adaptare şi improvizaţie saracă (de regulă având un IQ sub medie);

- stângaci, poate intra în panică sau chiar blocaj (paralizie) comportamental, stârnind imediat
suspiciunile anturajului şi pe cele ale investigatorilor cu intuiţie şi simţ psihologic;
- de regulă se deplasează pe jos distanţe lungi de mers sau apelează la mijloace de transport;
- incapabil de a-şi perfecţiona modul de operare în timp, acţionează stereotip;
- dacă posedă autoturism, acesta este murdar, neîngrijit, cu interior dezordonat (expresia
personalitaţii dezorganizate a autorului);
- face munci necalificate şi îşi păstrează cu greu slujbele;
- trăieşte singur, sau cu vreo rudă;
- activitatea socială, inserţia profesională şi relaţia de cuplu sunt sub semnul eşecului;
- slab şcolarizat, instruit şi educat, introvertit (cuminte, docil);
58
- trăieşte în izolare, crima apărând mai degrabă ca o consecinţă a evoluţiei unui mental dezorganizat;
- nu este în stare de empatie şi de exteriorizare verbală a emoţiilor permanent refulate (de aici şi
incapacitatea sa de a fi permeabil psihoterapiilor de corecţie, fiind incapabil de exerciţii defulatorii
prin exteriorizarea verbală a frământărilor, tensiunilor şi trăirilor);
- uneori, criminalul dezorganizat, proiectează asupra sa o imagine de sine deformabilă (handicap,
mizerie fizică, indecent economică), fapt care-l face să refuze societatea şi să o nege în ură şi
revoltă.
V.6.Modul de operare a criminalului în serie de tip dezorganizat
- câmpul faptei este neinteligibil, pare lipsit de logica şi incoerenţă;

- nu-şi premeditează acţiunile, atacul este brusc, spontan;
- victima este aleasă la întâmplare, de regulă din habitatul imediat, de foarte multe ori victima se şi
apară;
- criminalul depersonalizează victima, îi acoperă faţa, i-o mutilează, o distruge;
- pe cadavru apar semnificaţii cu simbolică sexuală - agresarea, mutilarea zonelor sexuale;
- de regulă nu vine pregătit cu arma la locul faptei, iar dacă vine cu ea, o abandonează în câmpul
faptei;
- lasă foarte multe urme la locul faptei, scotoceşte, răstoarnă, răvăşeste aparent fără logică, calcă în
sânge, se mânjeşte pe haine, abandonează arma crimei îşi însuşeşte obiecte banale cu semnificaţie
bizară sau infantile, pe care le abandonează ulterior (expresia minţii sale dezorganizate);
- haosul comportamental se traduce prin expresia scenei crimei, amprenta psihocomportamentală a
personalitaţii făptuitorului, “haosul său mental”;
- cadavrul este lăsat la vedere prezentând multiple leziuni fără logică aparentă, dispuse prepoderent
în zonele sexuale: mutilări, muşcături, eviscerări, intromisiuni de obiecte, etc.
- locul faptei (descoperirea cadavrului) şi locul crimei (locul suprimării vieţii) de regulă coincide;
- poate păstra bucaţi, segmente de cadavru sau îmbrăcăminte a victimei (posesii bizare);
- hainele pătate de sânge nu sunt pătate sau curăţate, sunt aruncate neglijent în debarale, magazii sau
sunt lăsate la vedere;
- îşi violează victima după ce îi suprimă viaţa;
59
- suprimarea vieţii se face rapid, epileptic, cu lovituri dure, repetate de regula în zona craniana sau
cu sugrumări cu forţa braţelor;
- nu îl interesează evoluţia ulterioară a evenimentelor, cercetarea scenei crimei, derularea anchetei
judiciare sau reflectarea în mass-media.
CAPITOLUL VI – PROTECŢIA VICTIMELOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ ACTUL

INFRACŢIONAL.
VI.1.Conceptul de prevenire victimologică.
Pentru asigurarea unei activităţi eficiente de prevenire a criminalităţii este necesară

desăvârşirea permanentă a sistemului existent de măsuri respective. În acest scop, este important, ca
la elaborarea măsurilor de prevenire, paralel cu particularităţile individuale ale infractorului, să se
acorde o atenţie cuvenită şi situaţiei concrete de viaţă în care a fost săvârşită infracţiunea. Merită
atenţie, în special, cunoaşterea personalităţii şi comportamentului victimei, care sunt elemente
componente ale situaţiei. Aceasta se explică prin faptul că, într-un şir de cazuri, mai ales la
săvârşirea unor astfel de infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave contra
persoanei, cum sunt omorurile intenţionate, vătămările intenţionate grave a integrităţii corporale sau
a sănătăţii şi violurile, acţiunile infractorilor sunt determinate frecvent, într-o anumită măsură, de
comportamentul şi calităţile individuale ale persoanelor vătămate.
Pentru înţelegerea mai profundă a mecanismului infracţiunii sunt insuficiente doar
cunoaşterea şi studierea infractorului. Multe infracţiuni ne demonstrează contribuţia considerabilă pe
care o are persoana vătămată în ceea ce s-a petrecut cu ea, că infracţiunea se prezintă ca un rezultat
al acţiunilor unei perechi formate din infractor şi victimă. Practica combaterii criminalităţii confirmă
încă un adevăr şi anume că infracţiunea putea să nu fie săvârşită, iar cea începută să se termine fără
rezultat, dacă victima probabilă ar fi opus o rezistenţă cuvenită potenţialului infractor.
Estimarea victimologică a situaţiei de către cercetători presupune studierea situaţiei psihice a
fiecărei părţi, luînd în consideraţie, în primul rând, punctul de vedere al victimei şi anume: raportul
60
situaţiei psihice a persoanei vătămate cu situaţia victimogenă obiectivă; raportul situaţiei psihice a
persoanei vătămate cu situaţia criminogenă reală, creată şi realizată în procesul interacţiunii victimei
cu infractorul. O astfel de abordare oferă posibilităţi pentru un studiu mai aprofundat al
mecanismelor interacţiunii şi conduitei victimei în situaţiile tipice care apar la săvârşirea anumitor
categorii de infracţiuni.
După cum am mai menţionat relevarea situaţiilor victimogene, tipice anumitor categorii de
infracţiuni, şi descrierea lor ştiinţifică şi ştiinţifico-populară este deosebit de necesară pentru
instruirea victimologică şi educarea juridică a cetăţenilor. Rezultatele studiilor respective sunt
importante la elaborarea diferitelor variante de strategii şi tactici pentru persoanele care, în virtutea
35
unor factori obiectivi sau subiectivi, pot nimeri în situaţii victimogene. Un interes vădit pentru
prevenirea infracţiunilor prezintă şi pronosticarea situaţiilor victimogene, precum şi schimbarea
evoluării lor în direcţia dorită, restructurând atât comportamentul eventualei victime, cât şi al
victimizatorului ei probabil. Aşadar, cercetarea criminologică a personalităţii victimei, a
comportamentului ei şi a particularităţilor situaţiilor victimogene, tipice anumitor categorii de
infracţiuni, precum şi utilizarea datelor respective la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire,
orientate asupra unor grupuri ori persoane concrete, care se evidenţiază printr-o vulnerabilitate
victimală sporită, reprezintă un potenţial de rezervă al activităţii de prevenire a criminalităţii.
În literatura de specialitate, prevenirea criminalităţii este considerată drept un sistem social,
un proces integru, care include prevenirea socială generală şi special-criminologică. La nivel social
general, prevenirea victimologică a infracţiunilor se realizează prin măsuri cu caracter economic,
politic, ideologic, organizaţional, juridic, care nu sunt orientate nemijlocit asupra prevenirii şi
combaterii criminalităţii. Aceste măsuri asigură însă, în mod obiectiv, crearea condiţiilor ce reduc
riscul săvârşirii infracţiunilor şi înlătură factorii criminogeni şi victimogeni.
Prevenirea special-criminologică a infracţiunilor cuprinde măsurile ce sunt îndreptate
nemijlocit spre soluţionarea problemelor profilactice. Aceste măsuri privesc nu numai infractorii şi
persoanele capabile de a săvârşi infracţiuni, dar şi victimele (reale sau potenţiale), precum şi
situaţiile în care ultimele apar şi acţionează în această calitate. Elaborarea şi realizarea măsurilor
orientate asupra victimelor este condiţionată de apariţia şi dezvoltarea prevenirii victimologice a
infracţiunilor, care spre deosebire de cea criminologică tradiţională este preponderent îndreptată
asupra prevenirii comportamentului victimilogic, şi nu criminal.
35
Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative, Teză de doctor
habilitat în drept, Chişinău 2005, pagina 160.
61
Sporirea eficacităţii procesului de prevenire a criminalităţii poate fi asigurată atunci cînd se
iau în consideraţie toţi factorii victimogeni (personali şi exteriori), precum şi îmbinările lor tipice,
caracteristice unor sau altor categorii de infracţiuni. Astfel, victimologia devine un factor deosebit
de important al organizării practice a prevenirii şi combaterii criminalităţii, precum şi al consolidării
întregii ordini de drept, deoarece este chemată să elaboreze măsuri de protecţie pentru cetăţeni, ce ar
permite evitarea situaţiilor în care este posibilă victimizarea lor.
În calitate de subiecţi ai prevenirii victimologice se află aceleaşi organe ale statului,
organizaţii şi instituţii publice şi private, persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţeni care realizează
prevenirea tradiţională. Bineînţeles că pentru realizarea nemijlocită a prevenirii victimologice
trebuie create organe specializate, subdiviziuni, grupe, organizaţii ce ar asigura desfăşurarea unei
activităţi profesionale în ceea ce priveşte evitarea de către cetăţeni a riscului victimal şi a
victimizării, precum şi recidivei victimizării lor.
Direcţiile principale ale activităţii subiecţilor prevenirii victimologice sunt următoarele:
1) instruirea şi educarea victimologică a cetăţenilor (elaborarea algoritmilor comportamentului
optim în situaţiile victimogene şi antrenamentele speciale);
2) ridicarea gradului de protecţie a persoanelor cu funcţii de răspundere, care se caracterizează
printr-o vulnerabilitate victimală sporită în legătură cu îndeplinirea de către ele a îndatoririlor de
serviciu;
3) reducerea maximă a situaţiilor victimogene; evitarea, neutralizarea şi înlăturarea lor; informarea
cetăţenilor despre situaţiile.
În colaborare cu structurile statale, o activitate deosebit de fructuoasă privind
inadmisibilitatea victimizării repetate a cetăţenilor, însuşirea de către ei a regulilor de conduită care
le vor permite să evite atentatele criminale, este desfăşurată de organizaţiile nonguvernamentale. În
multe ţări au fost înfiinţate societăţi victimologice, care au adus un aport important la desăvârşirea
practicii de combatere a criminalităţii. In ideea de a combate criminalitatea şi de a preveni
victimizarea prin unirea forţelor, în multe colectivităţi au fost formate comitete, alianţe, patrule ale
părinţilor, vecinilor, fraţilor mai mari etc.
62
Ideal ar fi ca, într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe niciun fel de pericol
de victimizare, fiecare individ fiind pe deplin securizat, că niciodată şi nicăieri nu-l pândeşte vreo
primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic, pe linia vârstei, sexului etc.
Din nefericire, însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracţional care, cel puţin în
ultimul timp, manifestă o accentuată tendinţă de creştere. Din punct de vedere psihologic şi
psihosocial, creşterea ratei criminalităţii determină intensificarea sentimentului de insecuritate
resimţit în general de către indivizi, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau
un mai mare grad de vulnerabilitate victimală (copii, femei, vârstnici, persoane cu handicap).
Uneori, instinctiv sau deliberat, unele persoane îşi iau măsuri de prevedere pentru a evita
orice risc de victimizare (asigurarea intrărilor în locuinţă, evitarea locurilor periculoase, evitarea
companiilor dubioase etc.). Cu toate acestea, în realitate, măsurile de autoprotecţie sunt total
insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple si diverse, cele mai multe fiind de
natură psihologică şi psihosocială:
a) consumul de alcool ce determină dezinhibarea conduitei şi limitarea posibilităţilor de anticipare a
consecinţelor unor acţiuni;
b) infatuarea, îngânfarea, exacerbarea eu-lui, trăsături care conduc la supraestimarea imaginii de sine
şi a posibilităţilor proprii fizice şi mentale; asemenea persoane, prin contrast, subevaluează pericolul
şi devin, adesea, victime ale diferitelor tipuri de agresiune;
c) neglijenţa şi indiferenţa, trăsături care conduc la ignorarea totală, de cele mai multe ori
involuntară, a pericolelor de victimizare; asemenea persoane nu dau importanţă măsurilor de
asigurare (lasă sau uită uşile deschise, bunuri expuse etc.);
d) credulitatea sau nivelul de influenţare, trăsături care permit infractorului stimularea şi atragerea
unei persoane în acţiuni victimizante (cazul infractorului escroc ce promite, în schimbul unei mari
sume de bani, să-i facă un serviciu de mare valoare; sau cazul fetiţei, care dând crezare
promisiunilor făcute de a primi lucruri de valoare, devine victima unui viol colectiv);
e) stări de izolare, frustrare şi complexare ce pot fi abil exploatate de către infractori;
f) nivelul modest sau redus al capacităţilor psihointelectuale, care limitează foarte mult posibilităţile
persoanei de a înţelege şi decodifica intenţiile infractorului potenţial;
g) nivelul de tulburare şi dezorganizare psihică (forme delirante, halucinatorii etc.) pot de asemenea,
să fie speculate de către infractori;
63
Aşadar, măsurile ce se pot lua şi care trebuie să fie luate în vederea evitării riscurilor victimale pot fi
clasificate în : măsuri de protecţie socială şi măsuri de autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială revin în special organelor judiciare responsabile socialmente
cu prevenirea infracţiunilor, sancţionarea infractorilor şi pedepsirea lor. Existenţa organelor
judiciare, a normelor juridico-penale, a sistemului de judecată şi pedepsirea făptaşilor, inhibă în
mare măsură reactivitatea infracţională potenţială. Acţiunile de pază, de anticipare şi prevenire a
infracţiunilor, ale organelor de poliţie, promptitudinea şi eficienţa lor în descoperirea infractorilor,
aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situaţia specifică diferitelor infracţiuni sunt,
direct sau indirect, măsuri sociale de protecţie împotriva victimizării.
Aşa cum afirmă Wrightsman, deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în instituţiile
speciale, asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a cetăţenilor.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, care de fapt,
sunt şi trebuie să fie rodul unor influenţe organizate în vederea evitării riscului victimal şi al
victimizării.
De altfel, în ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimizării, unii autori au
încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici etc.
Astfel, strategiile evitării, după Furstenberg (1972) sunt acţiunile indivizilor care au scopul de a
limita expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare (de exemplu,
evitarea introducerii străinilor în casă noaptea, ignorarea pietonilor ce încearcă să angajeze o
conversaţie, mai ales în locurile retrase).
Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc, arată Skogan şi Maxfield (1981), sunt folosite
pentru a minimiza pericolul de victimizare, când expunerea la risc este de neevitat (de exemplu,
plimbarea în compania altora şi evitarea plimbărilor singulare, evitarea implicării neînarmate în
anumite situaţii periculoase).
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător accentuează asupra importanţei
creării “spaţiului de apărare”, prin “îngreunarea atingerii ţintelor” (îmbunătăţirea mijloacelor de
închidere şi asigurare a intrărilor şi ieşirilor, înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii).
Acţiunile de reducere a riscului sunt fie individuale, fie colective (în colaborare cu alte persoane).
Toate aceste strategii şi tactici, însă, nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor
deoarece sunt dificil de identificat situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile
victimizante. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil,
dar care nu pot fi prompt cuantificabile. Un bun exemplu îl oferă ratele scăzute ale victimizării
64
femeilor în raport cu bărbaţii sau a persoanelor în vârstă faţă de cei mai tineri. Această situaţie poate
fi explicată prin faptul că atât femeile şi persoanele în vârstă, includ strategii de prevenire a riscului
în cadrul stilului lor de viaţa (de exemlu, un bărbat tânăr care bea noaptea alcool într-un local
mărginaş pare ceva normal faţă de cazul unei femei sau a unui bărbat neînsoţit).
La fel se poate explica şi situaţia femeilor divorţate, separate sau nemăritate care prezintă
rate mult mai mari de victimizare decât femeile măritate. Acestea din urmă, graţie îndatoririlor
preponderent orientate către familie, precum şi prezenţei companiei sociale, sunt expuse mult mai
puţin riscului de victimizare.
VI.3. Relaţia victimă-infractor după terminarea procesului penal.
Repararea nedreptăţilor victimelor infracţiunilor prin compensare financiară de către stat a

fost pentru prima dată introdusă de curând. La sfârşitul anilor '60, magistratul englez Margery Fry şi
alţii au militat pentru compensarea de către stat a victimelor infracţiunilor. Cererile lor au determinat
crearea unor programe de despăgubire guvernamentale în Noua Zeelandă, Anglia, America de Nord,
Europa şi alte state.
Aceste programe au operat în ultimul sfert de secol XX şi multe au fost subiecte ale unor
schimbări după estimări şi evaluări. Greutăţile economice şi restrângerile bugetare au limitat mult
scopul compensării, la fel ca şi numărul victimelor care primeau ajutor. Evaluările au arătat că
victimele care au obţinut drepturi în cadrul acestor programe au fost puţine, iar pe de altă parte
aceste compensări au fost mai mult simbolice.
Cele mai multe victime, spre exemplu, ale infracţiunilor de furt, sunt excluse din cadrul
programelor de compensare, neavând nici posibilitatea de a face asigurări private. În patru din cinci
cazuri de infracţiuni asupra proprietăţii, infractorul nu va fi identificat, iar dacă sunt prinşi, aceştia
sunt atât de săraci încât nu se poate obţine nimic de la ei printr-un proces civil.
Victimele violenţelor pentru care sunt desemnate schemele de compensare reprezintă o parte
foarte mică din cei care ar trebui să fie ajutaţi, în aproape toate sistemele, primirea compensaţiilor se
face după ce sunt îndeplinite două condiţii legale: raportarea agresiunilor la poliţie şi cooperarea
deplină cu sistemul penal de justiţie. Multe sisteme au mijloace de verificare pentru a se asigura că
victimele sunt persoanele „cele mai sărace din cele sărace". Multe din scheme nu includ cazuri de
violenţă în familie, deşi o mare parte din cazuri se petrec în acest mediu.
65
Alte situaţii reduc drastic aceste compensaţii pentru victimele care provoacă ori contribuie la
propria lor victimizare. Dincolo de limitele, ridicol de mici, în care trebuie să se încadreze victimele
- în Anglia minimul este de 1000 de lire sterline - acestea au obligaţia de a proba victimizarea, iar
actul criminal este greu de demonstrat dacă agresorul a fugit de la locul faptei şi nu există martori.
Cu excepţia victimizării sexuale, foarte multe scheme nu oferă fonduri care să compenseze
suferinţa emoţională şi fizică. Multe victime sunt împiedicate să facă cereri pentru compensaţii
datorită unor proceduri birocratice şi a procesului de investigare. Pentru că au existat multe voci care
afirmă că politicienii plătesc victimele infracţiunilor, multe guverne au decis, în ultimii ani, să
transfere răspunderea asupra agresorilor, printr-o amendă - suprataxă pentru victimă.
Protecţia juridică şi ajutorul acordat victimelor infracţiunilor cuprinde, repararea
prejudiciului material cauzat prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile violente (infracţiunile
contra vieţii şi sănătăţii persoanei), compensarea daunei morale (atât prin achitări materiale, cât şi
prin alte forme de reparare a daunei), reabilitarea moral-psihologică a persoanei vătămate, precum şi
apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate. Teoretic şi în baza practicii existente în
statele lumii pot fi propuse următoarele soluţii ale problemei date:
- repararea prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii, prin compensările statului;
- repararea prejudiciului cauzat victimei prin încasarea de la delincvent;
- repararea prejudiciului cauzat victimei prin achitarea primei de asigurare, în cazurile cînd
această persoană anterior a fost asigurată împotriva infracţiunilor;
- repararea prejudiciului cauzat victimei din contul donaţiilor benevole ale membrilor
comunităţii, realizate din sentimentul solidarităţii faţă de persoanele vătămate (fonduri, organizaţii
obşteşti);
- reabilitarea fizică şi moral-psihologică, reintegrarea socială a victimelor, care cuprinde
tratamentul rănilor, patologiilor, depresiunilor de nervi, depăşirea complexului de vinovăţie,
acordarea ajutorului psihologic, social, juridic, formarea opiniei publice în favoarea victimei, crearea
unui confort moral la nivelul micromediului social al victimei;
- realizarea programelor şi măsurilor de apărare fizică a victimelor împotriva atentatelor în
perioada postinfracţională.
66
VI.3.1. Despăgubirea victimei.
Despăgubirea dată de agresor pentru victimă este una din cele mai noi modalităţi de a
restabili dreptatea, oferind bani acelora care au suferit injurii ori vătămări fizice din acţiunea sau
neglijenţa altora. După introducerea despăgubirii, programele de compensare guvernamentale au
devenit şi mai stricte, despăgubirea către victimă fiind văzută ca o restabilire a proprietăţii, mult mai
obiectivă chiar şi pentru agresiunile cu violenţă. Problema este că marea majoritate a agresorilor
sunt adesea şomeri sau nu au putere financiară pentru a face posibilă acordarea despăgubirii.
După reanalizarea rezultatelor obţinute la un număr de programe locale din diferite ţări,
36
Maguire şi Shapland scriau : „Concluziile par universale. Despăgubirile financiare figurează numai
într-o mică proporţie din cazuri transmise pentru mediere. Cazurile mediate sunt ele însele în
minoritate în comparaţie cu fluxul cazurilor. Modelul dominant este încă acuzarea ori diferite forme
de încetare (ca o cauţiune formală în Anglia şi Scoţia), uneori însoţită de munca cu agresorul - dar
rareori implicând victima".
De cele mai multe ori nici despăgubirea oferită de infractor, cumulată cu cea oferită de stat,
la care se adaugă o eventuală sumă de bani de la o societate de asigurare, nu poate învinge tendinţa
primordială (de multe ori cu tentă razbunătoare) a unei persoane vătămate de a aplica acelaşi
tratament agentului victimizator. Sunt şi situaţii în care se despăgubesc urmaşii victimei unei
infracț iuni de omor prin acordarea de sume în bani. Aceste sume variază de la o speţă la alta,
ramânând ca instanţa să decidă asupra lor, dar se ridică astfel întrebarea: Cât valorează cu adevărat o
viaţă?...

Ultimii 20 de ani au dus la o dezvoltare fără precedent a serviciilor pentru victime. Creşterea
acestor servicii s-a transformat, încet, încet, într-o industrie. Expansiunea programelor, serviciilor
pentru victimele infracţiunilor în SUA, Canada, Anglia şi multe alte ţări nu a redus fenomenul ci,
37
dimpotrivă, acesta s-a extins, acaparând noi sisteme juridice.
36
M. Maguire, J. Shapland, „Provisions for Victims in an International Context", pagina 228-230, in Victims of Crime,
R.C. Davis, A.J. Lurigio and W.G. Skogan (eds), 2nd edition, London, Sage Publications, 1997, citaţi de Ştefan Prună,
Victimizarea judiciară, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti 2003, pagina 77.
37
Ştefan Prună, Victimizarea judiciară, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti 2003, pagina
78.
67
În prezent numeroase programe care lucrează „pentru” victime. În cadrul acestor programe
variate există o categorie aparte care încearcă să asigure o asistenţă specială unei anumite categorii
de victime, cum ar fi victimele violenţelor, copii, victimele agresiunilor sexuale, victime ale
violenţei în familie. Aproape peste tot, două din cele mai importante servicii acordate victimelor
infracţiunilor sunt informaţiile şi suportul moral.
Deşi au fost realizaţi paşi importanţi, o mare problemă rămâne încă. În condiţiile în care
suportul moral al victimelor rămâne miezul problemei, bugetul scăzut face ca acest suport să
depindă mult de buna-credinţă şi munca grea a voluntarilor.
Din acest punct de vedere este interesant de observat că, dincolo de mesajul umanist,
serviciile acordate victimelor au căzut într-un con de umbră, datorită, în primul rând, mecanismelor
birocratice care însoţesc aceste servicii. În al doilea rând, accentul cade pe momentul post
victimizare, când răul este deja făcut. Din acest punct de vedere, aceste orientări nu au avut impact
38
asupra prevenirii victimizării.
Poate cel mai mare neajuns pe care l-au cauzat cercetării victimologice este că aceste servicii
au apărut ca o reacţie la etapa blamării victimei. Cum orice extremă aduce cu ea ceva negativ şi
această exagerare a dus la stoparea temporară a cercetării obiective a dinamicii infracţiunilor.
CONCLUZII
Având în vedere persoanele implicate în raportul juridic „victimă-infractor”, raport

transformat deseori într-unul penal, de conflict, şi modificările suportate de societatea actuală,
indubitabil se poate afirma că niciunul dintre subiecţii în cauză nu poate fi considerat ca fiind doar un
„element care pierde” (în general victima) sau „un individ care de cele mai multe ori măcar vremelnic
câştigă” (aşa-numitul infractor).
Relaţiile interpersonale dintre elementele cuplului penal „infractor-victimă” duc la o formă

întrevăzută încă de Hans von Hentig, aceea de influenţare în care victima este elementul care îl
„formează pe infractor”.
38
Ştefan Prună, opera citată.
68
De cele mai multe ori este dificilă aprecierea şi diferenţierea cu toată claritatea a infractorului
de victimă. De altfel pe parcusul evoluţiei, sub toate aspectele pe care aceasta le implică, societatea
poartă o parte mai mică sau mai mare din vină în sensul că nu a putut preveni victimizarea,
infracţionalitatea, uneori chiar şi prin metode şi mijloace proprii şi la îndemână.
În prezent comportamenul uman este cu mult diferit şi diferenţiat în funcţie de anumiţi factori
decisivi, cu totul hotărâtori, care ni se înfăţişează şi relevă la tot pasul: ostilitatea, agresivitatea, frica,
sexualitatea, opinii divergente, apartenenţe şi raportări exclusiviste. Aceste exprimări determină la
rândul lor o dezvoltare genetică de o anumită coloratură, cu reale tendinţe în diferenţierea agresiunii
de spiritul de conciliere şi consecvenţă în echilibrul universal.
Pentru a înlătura posibilitatea victimizării, oamenii evită să meargă la bibliotecă, meeting-

uri şi adunări sociale, parcuri etc., alţii refuză chiar ore suplimentare de muncă pentru a nu fi în
situaţia de a se întoarce târziu de la serviciu.
Frica de crimă e personalizată în frica de necunoscuţi, ori crimele cele mai temute (viol, omor,
omor prin cruzimi) sunt înfăptuite de cele mai multe ori de persoane cunoscute: prieteni, prieteni de
familie, rude, soţi, iubiţi.
Trebuie aşadar acordată o mai mare atenţie „dialogului”, sub toate aspectele sale, indiferent de
închipuirile mai mult sau mai puţin favorabile efectelor pe care acesta le poate produce.
Perspectiva penală a cuplului în cauză ar putea fi la fel de bine schimbată prin ceea ce poartă
denumirea de „mediere a relaţiei victimă-infractor”. Astfel se poate trece de la o justiţie retributivă,
care pune accentul pe tragerea la răspundere, în general, a infractorilor, la justiţia restaurativă.
Aceasta, ca alternativă la represivitate, porneşte de la premisa că în răspunsul la infracţiune trebuie să
fie implicate toate părţile: victima, infractorul şi comunitatea. Este vorba de solidaritate din partea
mai multor părţi implicate, dar cea mai relevantă dintre ele este aceea a victimei şi infractorului
deopotrivă care pot recurge la împăcare, chiar în baza unui contract de mediere.
Aşadar cele două persoane implicate într-o faptă nelegiuită pot ajunge la un consens, care să
constituie un început, o bază pentru un ascendent moral pentru activităţi de socio-culturalizare,
pregătire profesională continuă, stare de siguranţă şi protecţie pentru membrii unei colectivităț i date.
69
Utilizând abilităţile de a media şi procesele voluntariatului, neutralităţii, confidenţialităţii,
rezolvarea conflictelor, şi autodeterminarea, se facilitează o discuţie între părţi şi oferă o structură
pentru oportunitatea de a recunoaşte vinovăţia şi pe cale de consecinţă vindecarea.
Măsurile care se pot lua pentru prevenirea şi limitarea sau chiar eliminarea fenomenului
victimal şi infracţional sunt multiple, plecându-se de la simple forme de coerciţie din partea
autorităţilor abilitate, autoprotecţie, şi până la prevenirea crimei prin proiectarea mediului
înconjurător.
Nu în cele din urmă se afirmă importanţa clădirii unui „spaţiu de apărare” prin „îngreunarea
atingerii ţintelor”.
Toate aceste tactici şi strategii nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor, deoarece
sunt dificil de prevăzut situaţiile exacte, particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante,
şi asta pentru că există modalităţi numeroase şi foarte variate prin care un infractor poate comite
aceeaşi faptă. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil,
dar care nu poate fi şi prompt cuantificabil.
Deşi potrivit unei opinii a lui de Greff, „criminologia reprezintă ansamblul ştiintelor
criminale, dar reprezintă de asemenea omul criminal”, perspectiva are în vedere mecanismele de
reacţie socială la atitudini de multe ori potrivnice, cu posibilităţi de combatere şi atitudini practice
atent previzionate.
70
BIBLIOGRAFIE
1. Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi - “Tratat universitar de

psihologie
judiciară - teorie şi practică” - Ed. Phobos, Buc. 2004
2. Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi - “Psihologia interogatoriului
judiciar” - Ed. Enmar, Buc. 2002
3. Tudorel Butoi şi colaboratorii săi - “Victimologie - curs universitar”
- Ed.
Phobos, Buc. 2004
4. Tudorel Butoi - “Psihanaliza crimei - femeia asasin“ - Ed. Societate
Ştiinţă şi
Tehnică , Buc. 1996
5. Hugo Stand, Franz Alexander - “Le criminal et ses juges” - Ed.
Gollimard, Paris 1934
6. Michelle Foucault - “A supraveghea şi pedepsi naşterea închisorii”
- Ed.
Humanitas, Buc. 1996
7. Lane B. , Gregg W. - “Enciclopedia ucigaşilor în serie“ - RAO
International
Publishing Company, 1996
8. Tudorel Butoi - “Criminali în serie - psihologia crimei“ - Ed. Phobos,
Buc.
2003
9. Prof. univ. dr. Victor Aelenei - “Dreptul frontierei de stat, vol. 2” -
Ed. Pro
Universitaria, Bucuresti, 2007.
71
CUPRINS
ARGUMENT..........................................................................................................4
CAPITOLUL I – VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ.

I.1. Noţiunea şi obiectul
victimologiei................................
I.2. Istoricul victimologiei.
I.3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie.
CAPITOLUL II – NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA.

II.1. Conceptul de
„victimă”. II.2.
Clasificarea victimelor .
II.3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa.
CAPITOLUL III – CUPLUL PENAL VICTIMĂ-AGRESOR.

III.1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă.
III.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi
victima. III.2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe
agresor.
III.2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind
victima. III.3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii.
III.4. Victima ca sursă de identificare a agresorului.
72
CAPITOLUL IV- COORDONATE PSIHOLOGICE ALE
PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI.
infractorului.
VI.2. Trăsături esenţiale ale personalităţii criminale.
VI.3. Tulburări ale personalităţii infractorului.
CAPITOLUL V- ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE

CRIMINALILOR IN SERIE SI MOTIVATIA CRIMINALĂ A
ACESTORA.
V.1.Generalităţi privind aspectele criminologice specifice criminalilor in
serie.
V.2. Motivaţia criminală – aspecte generale.
V.2.l.Motivaţia criminală la criminalul in serie analizată din punct de
vedere al psihanalizei.
V.3. Profilul psihologic al criminalului in serie de tip organizat.
V.4. Modul de operare al criminalilor in serie, de tip organizat-
premeditat. V.5. Profilul de personalitate al criminalului in serie de tip
dezorganizat. V.6. Modul de operare al criminalului in serie de tip
dezorganizat.
CAPITOLUL VI - PROTECTIA VICTIMELOR INAINTE ŞI DUPĂ

ACTUL
INFRACŢIONAL.
VI.1. Conceptul de prevenire victimologică.
73
VI.3. Relaţia victimă-infractor după terminarea procesului
penal. VI.3.1. Despăgubirea victimei.
CONCLUZII
74

Relatia Cu Victima

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Relatia Cu Victima

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ECOLOGICA

FACULTEATEA DE DREPT SI STIINTE

TEMA: ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND RELAŢIA VICTIMĂ

CAPITOLUL I – VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ.

CAPITOLUL II – NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA.

CAPITOLUL III – CUPLUL PENAL VICTIMĂ-AGRESOR.

CAPITOLUL IV- COORDONATE PSIHOLOGICE ALE

CAPITOLUL V- ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE

CAPITOLUL VI - PROTECTIA VICTIMELOR INAINTE ŞI DUPĂ ACTUL

VI.1. Conceptul de prevenire victimologică.

VI.2. Strategii preventive şi de contracarare a victimizării.

VI.3. Relaţia victimă-infractor după terminarea procesului penal.

VI.3.1. Despăgubirea victimei.

VI.3.2. Serviciile pentru victimă.

Societatea contemporană relevă şi furnizează în cursul evoluţiei sale prototipuri

Personalităţile evidenţiate înglobează un ansamblu de activităţi antisociale, care, de cele mai

În majoritatea situaţiilor, infractorul, ca tip individualizat, îşi selectează victima, pe criterii

În contextual actual al ratei criminalităţii, al mobilităţii crescânde, al eficientizării

CAP.I. VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

Noţiune. Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul “victima” (victimă) şi “logos”

Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare

Obiectul de studiu. Potrivit lui Guglielmo Gulotta, profesor de psihologie juridică la

E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat al

Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale, conţinutul specific al

Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevărat, o

Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca: T. Sellin şi M.

Şcoala românească de victimologie continuă drumul început de Mendelshon. Astfel, în 1985

Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături constante existente

Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea, înţelegerea şi discutarea

procedeul variaţiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare producerii unui

CAP.II.NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA

II.1. Conceptul de „victimă”.

Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o abordează –

Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru înţelegerea

1. marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor;

Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare şi de

Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare: 1. victimă

O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979): 1. infractor activ –

În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M. Wolfgang,

Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima înşelăciunilor”, publicată în anul

Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii cu cel al

În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem

Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază:

a) Ca o explicare individualistă pentru problemele sociale, promovată de doctrina

În cadrul apărării victimei pot fi identificate două perspective:

a) Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neagă orice încercare a acestuia de a

CAP.III.CUPLUL PENAL VICTIMĂ–AGRESOR

Agresiunea şi fenomenul de victimizare pot fi analizate şi sub aspect psihologic, al trăirilor

Forma acţiunii agresionale este dependentă de conştiinţa individuală a infractorului, de

Cunoscând că agresivitatea este rezultatul gândirii şi experienţei individuale rezultă că în

Agresorul îşi planifică şi realizează activitatea infracţională în funcţie de experienţa şi gândirea

În sfârşit, o altă caracteristică psihologică privind victimele este sentimentul de solidaritate

B. Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică receptivitatea,

La această concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnalând însă că fenomenul victimal

“Boala patologică” poate juca şi ea un rol important în săvârşirea actului agresional. De

În activitatea de identificare a infractorilor o importanţă deosebită o are prima declaraţie dată

perceperea evenimentelor este determinată de înzestrarea psiho-intelectivă a victimei, de

date privind determinarea naturii juridice a actului agresional;

CAP.IV. COORDONATE PSIHOLOGICE ALE PERSONALITATII INFRACTORULUI

Pornind de la faptul că infracţionalitatea este un fenomen în esenţă social şi că el se compune

IV.1. Curente şi orientări în abordarea personalităţii

Orientarea anatomică arată că infractorii comparativ cu oamenii simpli, obisnuiţi, prezintă o

- ucigaşul s-ar caracteriza prin îngustimea craniului, lungimea maxilarelor şi prin

Orientarea genetică consideră că elementul determinant în structura personalităţii