TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME IN ENIGMA OTILIEI

Romanul Enigma Otiliei (numit iniţial Părinţii Otiliei), publicat în 1938, ridică de la bun început
probleme privind încadrarea lui într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, arhitectura
naratorială, o serie de pasaje lirice demonstrează cu pregnanţă că romanul este, în acelaşi timp, clasic,
romantic şi realist, dar nu lipsesc nici elemente baroce.
În intenţie, romanul lui George Călinescu este balzacian. Scriitorul vizează recondiţionarea speciei
într-o epocă dominată de romanul de tip proustian.
Enigma Otiliei se vrea aşadar primul nostru roman citadin modern, nu de tip analitic, ci de tip clasic,
balzacian.
Tema romanului este balzaciană: viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX sub
strictul determinism social-economic. Vin să întărească intenţia balzaciană tema paternităţii şi cea a
moştenirii.
În centrul romanului stă istoria unei moşteniri şi lupta pentru înavuţire, pentru urcarea scării sociale
imprimă acţiunilor principalul sens. Unii dintre eroi înaintează către mobilurile vieţii lor cu acea încordare
a voinţei tipic balzaciană care-i înscrie în familia lui Rastignac, ca pe Stănică Raţiu, sau a lui Gobseck, ca
pe moş Costache Giurgiuveanu.Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite
(Giurgiuveanu şi Tulea). „Istoria unei moşteniri” include două conflicte succesorale: primul este iscat în
jurul averii lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea
destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte
rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol la mâna Otiliei.
În centrul cărţii stau doi orfani. Soarta lor urmează să se decidă în funcţie de determinantele
materiale imediate ale paternităţii. Ce situaţie li s-a lăsat, ce protecţie, aceasta urmează să analizeze
romanul. În cadrul schemei universale a paternităţii şi a implicaţiilor ei sociale judecă autorul lumea
burgheză urmărind cine sunt “părinţii” Otiliei, cum îşi îndeplinesc rolul de suplinire cu care-i învesteşte
societatea, ce reacţii revelatorii au caracterele lor în aceste posturi.
Tema şi viziunea despre lume se reflectă în romanul călinescian şi în atitudinea faţă de personajul
feminin. S-a vorbit mult despre titlul romanului şi a fost pus în legătură cu modul în care se raportează
Felix şi Pascalopol la comportamentul Otiliei; în principiu, critica literară este de acord că romanul
transfigurează feminitatea misterioasă, adică ieşită de sub imperiul canoanelor, eliberată de prejudecăţi,
nealterată de tutela paternă sau de o educaţie rigidă.
O explicaţie dă Călinescu însuşi: “Otilia, cei inteligenţi vor fi observat, nu este personajul principal.
Felix şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de comparaţie. Voisem să numesc
cartea Părinţii Otiliei, dar editorului i s-a părut mai sonor Enigma Otiliei […]. Dacă am pus acest titlu
[…] e pentru a sugera procesele unei vârste.Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru
orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge dându-i totuşi dovezi de
afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. Apoi Otilia, fără interes material
propriu-zis, arată afecţiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun. Se pare că fetele nu iubesc în chip
necesar pe tinerii de vârsta lor şi că bărbaţii în etate exercită asupra lor un curios imperiu. Asta pentru
Felix este o enigmă. Şi apoi enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi
uşurătate. De ce Otilia să-l prefere pe Pascalopol şi nu pe el, şi de ce apoi să-l părăsească pe Pascalopol
pentru o relaţie mai plată? De ce la o fată aşa de fină urme de impuritate în idealuri?”.
Alături de tematică şi de construcţie, balzacianismul se reflectă în romanul lui G.Călinescu prin
tipologia clasicistă şi arta portretului.
Romancierul particularizează personajul printr-o trăsătură dominantă, de obicei caricaturizată; Aglae
Tulea, sora lui Costache, este “baba absolută” (cum o numeşte Weissman), Simion Tulea întruchipează
decrepitudinea, Costache este avarul, Stănică Raţiu este arivistul.
Arta portretului este preluată tot de la Balzac: acesta a iniţiat o metodă oarecum didacticistă de
cristalizare tipologică prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat, de obicei, la începutul romanului
şi realizat în tuşe groase, insistând pe defecte sau trăsături fizionomice pregnante. Acest portret devine o
teză, demonstrată apoi de-a lungul acţiunii, fiecare amănunt portretistic susţinând o latură de esenţă a
caracterului uman tipizat, aşezat în tipare specifice (avarul, arivistul, provincialul, curtezana etc.).
Fiecare dintre însuşirile insistent descrise în portretul iniţial este dezvoltată în plan narativ, completată
prin detalii edificatoare.
Autorul omniscient şi omniprezent îşi creionează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic,
cu o consecvenţă caracterială perfectă.
Omniscienţa şi omniprezenţa autorului impun romanului, tot în manieră balzaciană, un limbaj
uniformizat.
Ţinuta clasică pe care şi-o propune G. Călinescu în literatura sa nu-l face refractar complet la
experienţele mai noi ale romanului românesc.
Autorul narator nu mai este, ca la Balzac, creator de viaţă, ci comentator al ei, şi încă unul cu
competenţă arhitecturală, muzicală, plastică, psihologică, sociologică, estetică. El se substituie permanent
personajului în receptarea realităţii.
G.Călinescu, urmărind să repete polemic în roman formula balzaciană, n-a putut evita ca ea să devină,
în mâinile sale, o expresie a comicului şi a unui joc estetic de esenţă barocă. Satiriconul călinescian
înfăţişează o comedie umană modernă, în care elementele jocului cu măşti, ale farsei nu sunt cu nimic mai
puţin grave, estetic, decât cele mai grave implicaţii ale romanului clasic.
Tipologia călinesciană este redusă la clara esenţă şi aproape mecanică.
Observaţia se deplasează din centru spre periferia claselor morale, de la tip la caz până la exces şi
caricatură.
Modernitatea romanului nu ţine însă numai de caracterul său de Satiricon modern, ci şi de aplecarea
lui Călinescu asupra psihologiilor incerte, enigmatice, cu răsturnări bruşte şi reacţii derutante, cum e
psihologia Otiliei. Apar în roman firi anxioase, silite de mediul social să-şi organizeze existenţa într-o
permanentă defensivă, firi rămase până la urmă neconstituite, într-o stare de proces.
Modern se poate spune că e şi interesul pentru fenomene psihologice cercetate încă insuficient sub
raport literar, ca dezagregarea personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei etc. “Cazul” lui Simion
Tulea e astfel introdus în roman şi lărgit prin implicaţii ereditare la “cazurile” Aurica şi Titi.
Călinescu foloseşte şi tehica modernă a relativizării imaginii prin răsfrângerea ei în mai multe oglinzi
cu unghiuri de incidenţă variată, ca în romanele lui Camil Petrescu. Apar în carte, de fapt, mai multe
Otilii. Una copilăroasă, tandră, lilială, a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux şi având nevoie de
protecţie, a lui Pascalopol; o a treia “fe-fetiţa”plină de tact a lui moş Costache; în sfârşit, cea de-a
patra :”zăpăcită”, “dezmăţată”, “străină”, de care vorbeşte Aglae.
Tulburător e că toate imaginile eroinei se ţin şi păstrează între ele ceva comun datorită naturii
contradictorii a sufletului feminin.
În Enigma Otiliei există însă şi a treia faţă a romancierului. Un gust enorm de transfigurare poetică a
realităţii, de aglutinare şi proiectare a formelor ei în plan fantastic trădează un Călinescu romantic.
Descriind Bărăganul, cu sentimentul grandiosului, romancierul proiectează lucrurile pe un fond mitic,
fabulos.
Grandiosul, colosalul, teribilul trecut în fabulos prin tulburătoare asociaţii livreşti trimit la poetul
Călinescu.
Trăiesc aşadar în G.Călinescu un clasic, un romantic, un balzacian, un romancier de extremă
modernitate. Intelectualul rafinat stabileşte cu mari intuiţii limitele tuturor formulelor artistice şi
relativitatea lor estetică, ceea ce îngăduie această originală sinteză.