STOMATOLOGIA EUROPEANĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

După cum foarte bine se cunoaşte, stomatologia în Europa a cunoscut un deosebit avânt
în secolul al XVIII-lea. Astfel, secolul XVIII anunţa schimbări profunde în practica
stomatologiei, schimbări impulsionate şi de descoperirile ştiintifice din secolul anterior. În cele
din urmă, treptat, prin experimente şi eforturi sârguincioase ale practicienilor, stomatologia a
devenit disciplină ştiinţifică independentă.

La începutul secolului al XVIII-lea, Franţa devenea ţara cea mai avansată din Europa,
atât din punct de vedere civilizaţie, cât şi cultură. Astfel, chirurgia era considerată o ramură
superioară medicinei generale. În jurul anului 1725 chirurgii din Colegiul St. Côme şi-au
demonstrat public independenţa, faţă de medici şi au desfăşurat activităţi de lobby, pentru
legiferarea practicii de chirurgie.

În anul 1699 parlamentul francez a promulgat o lege, care stipula ca practicienii dentişti,
oftalmologii şi ortopezii să fie examinaţi de către un comitet de chirurgie, înainte de a li se da
dreptul de practică în Paris şi în zonele învecinate.

Şi în alte ţări au existat demersuri similare, pentru a proteja populaţia de tratamente

medicale empirice efectuate de către şarlatani. Profesorul Walter Hoffmann-Axhelm afirma că au
existat atitudini similare ale Colegiului Medical din Berlin, cu 14 ani înaintea Franţei.

Din nefericire, deşi au existat asemenea iniţiative, în Franţa şi în Germania existau mulţi
şarlatani, care practicau medicina. În Franţa cel mai cunoscut a fost Marele Thomas, care a
practicat medicina empirică în Pont Neuf, Paris; avea asistenţi care examinau cavitatea orală a
potenţialilor clienţi şi hotărau, care dinţi trebuiau extraşi, precum şi costul intervenţiei. Le Grand
Thomas a fost unul din cei mai cunoscuţi şarlatani, care au practicat “medicina”, dar de fapt au
existat foarte mulţi asemenea lui, câteva mii de “specialişti” necalificaţi, care reuşeau să atragă
pacienţi din toate clasele sociale. Era epoca în care doar cei bogaţi erau trataţi de un dentist
calificat.

Franţa şi Germania
 Pierre Fauchard

Practica dentară modernă îşi datorează începuturile acestui remarcabil medic francez,
care a sintetizat tot ce era cunoscut în vest despre stomatologie şi a prezentat totul sub o formă
organizată, de care au beneficiat toţi practicienii.

Pierre Fauchard s-a născut în Brittany, în anul 1678. După pregătirea sa, ca şi chirurg
militar, s-a stabilit în Paris în jurul anului 1719, unde a şi rămas până la moartea sa, în anul 1761.

În anul 1723 Pierre Fauchard a terminat lucrarea epică intitulată Le chirurgien dentiste
sau Traité de dents (The Surgeon-Dentist sau Treatise on the Teeth), care a fost publicată 5 ani
mai târziu, în anul 1728.

A doua ediţie a acestei opere a fost realizată în anul 1746, cu mai multe informaţii şi
ilustraţii, decât prima apariţie. Le chirurgien dentiste, cu cele 863 de pagini ale sale structurate în
2 volume a fost cea mai importantă carte de stomatologie, care a apărut şi a rămas o lucrare de
autoritate în domeniu şi în secolul următor. A fost tradusă în limba germană în anul 1733, iar în
limba engleză de-abia în anul 1946 (traducerea a fost terminată de către Lilian Lindsay).

Pe vremea lui Fauchard medicii nu împărtăşeau secretele meseriei, dar Fauchard, deşi a
pierdut din punct de vedere financiar, şi-a făcut publice metodele de tratament. Colegii săi au
devenit geloşi şi au răspândit zvonul că Fauchard ar fi renunţat la meserie. Acesta le-a răspuns:
“precizez că îmi desfăşor în continuare activitatea, în Paris, strada de la Comédie Francaise,
împreună cu cumnatul meu şi un student, M. Duchemin”.

Fauchard era conştient de lipsa de pregătire a dentiştilor francezi, afirmând faptul că, “cei
mai mulţi denţişti au un nivel mediu de cunoştinţe”.

Multe din ideile şi metodele sale de tratament au rămas valabile chiar şi două secole şi
jumătate mai târziu. A descris foarte bine anatomia, morfologia şi anomaliile dentare; caria
dentară, cauzele şi prevenirea ei, a respins teoria viermilor, spunând că el nu a văzut nici cu
ochiul liber, nici la microscop un asemenea vierme, de aceea înclină să creadă, că de fapt caria
este rezultatul “dezechilibrului hormonal”.
 Fauchard a descris detaliat multe aspecte ale patologiei orale. A remarcat că este esenţial
faptul ca, dinţii temporari să fie menţinuţi pe arcade, până la vremea înlocuirii lor, de către dinţii
definitivi. A înţeles replantarea dinţilor avulsionaţi, anticipând munca lui John Hunter de 40 de
ani mai târziu.

O mare parte din cartea sa este dedicată tratării dinţilor cariaţi şi obturării acestora cu
cositor, dar şi restaurărilor protetice (a descris punţile dentare, protezele parţiale şi totale şi
modul lor de realizare). El indica folosirea dinţilor umani sau de la hipopotami sau elefanţi
pentru proteze şi a descris imobilizarea dinţilor restanţi, prin benzi de oţel sau arcuri spiralate. A
construit trei tipuri proteze fără croşete, care se menţineau prin utilizarea presiunii atmosferice.
Nu a înţeles rolul retenţiei lucrărilor protetice, ceea ce ar fi însemnat un mare pas înainte.

A înţeles însă foarte bine boala parodontală; era susţinătorul detartrajului şi al planării
radiculare, pentru prevenirea parodontopatiei.

A susţinut stomatologia preventivă, folosirea apelor de gură, pentru îngrijirea personală la

domiciliu.

În cartea sa a recomandat multe asemenea sfaturi practice şi a introdus multe ilustraţii ale
instrumentelor din stomatologie şi din protetica dentară.

A schimbat şi modul de organizare al cabinetului stomatologic (se obişnuia ca pacientul

să stea pe podea, iar medicul în spatele său), recomandând ca pacientul să stea pe un scaun, într-o
poziţie stabilă şi confortabilă, cu capul poziţionat şi sprijinit, în funcţie de statura pacientului, dar
mai ales de cea a medicului.

De-a lungul vieţii, Fauchard a câştigat faimă şi respect. El a separat stomatologia de

chirurgia generală, tot el a instaurat termenul de “surgeon-dentist” (chirug-dentist), termen
folosit şi astăzi de către francezi.

Realizările sau au fost percepute şi evaluate de către marele dentist american Chapin A.
Harris: “având în vedere circumstanţele vremii în care a trăit, Fauchard trebuie menţionat ca
un pionier nobil şi un fondator al ştiinţei dentare. Faptul că a avut o practică brută, nefinisată
se datorează timpului său, dar munca şi cunoştinţele sale superioare şi de succes se datoresc lui
însuşi”.
 Iniţiativa lui Fauchard de a oferi experienţa sa a determinat şi alţi colegi din Franţa şi
Germania să îi urmeze exemplul.

Robert Bunon (1702-1748) a practicat medicina dentară în Paris; credea că dinţii maxilari
nu trebuie extraşi, pentru că vederea va fi afectată; considera că femeile însărcinate nu trebuiesc
tratate în timpul sarcinii.

Claude Mouton (decedat în anul 1786) a fost dentistul regelui Franţei şi a publicat în anul
1746 lucrarea intitulată “Essay d'odontotechnie”, prima carte care s-a ocupat doar de “dentistica
maşinală”, aşa cum se mai numea tehnica dentară. A descris coroana din aur agregată în canalul
radicular şi coroana din aur aplicată pe molari, pentru a preveni distrucţia lor ulterioară. Pentru
estetică, în zona frontală a recomandat emailarea, smălţuirea feţei vestibulare a coroanelor în
culoarea dinţilor naturali.

Cel mai important urmaş al lui Fauchard a fost Etienne Bourdet (1722-1789) succesorul
lui Mouton ca dentist al regelui Franţei. În anul 1757 a scris Reserchers et observations sur
toutes les parties de l'art du dentist. Printre multe contribuţii ale sale se remarcă observaţiile,
privind tehnica gingivectomiei, indicaţia de extracţie a primilor premolari, în cazul înghesuirilor
dentare şi metodele de “îndreptare a dinţilor”. Spre deosebire de Fauchard, care folosea oţelul
pentru retenţia protezelor, el indica aurul, pentru că nu este coroziv şi nu rugineşte. A construit
proteze din aur cu orificii în dreptul alveolelor dinţilor, unde introducea dinţi umani, cu ajutorul
unor pini.

Până la mijlocul anilor 1700 principalul instrument utilizat pentru extracţia dentară era
denumit “pelican”. Boudet a fost primul care a descris un alt instrument numit cheie (care a fost
pe nedrept atribuit lui Garangeot), devenit ulterior extrem de popular.

Traducerea în germană a lucrării lui Fauchard a “reînviat” literatura dentară germană.

Înainte de anul 1742 au existat multe tratate dentare, dar scrise de medici, chirurgi, bărbieri. În
anul 1755 lucrarea intitulată “ Abhandlung von den Zahnen des menschlichen Körpers und deren
Krankheiten “(Tratat asupra dinţilor umani şi a bolilor lor) a fost scrisă de către Philip Pfaff
(1716-1780), dentistul lui Frederic de Prusia. Tratatul se baza pe lucrarea lui Fauchard, dar
conţinea şi câteva lucruri noi, şi anume: descrierea detaliată a metodei de amprentare cu ceară
moale şi a obţinerii modelelor din gips de Paris; acoperirea expunerii pulpei dentare cu mici foiţe
de aur, fără a cauteriza sau a devitaliza dintele.

Johann Bucking (1749-1838) a scris lucrarea intitulată “Complete Handbook on Tooth

Extraction for Practicing Surgeons”, iar Adam Brunner a scris lucrarea intitulată “Introduction
to the Knowledge Necessary for a Dentist”(1765). În lucrarea aparţinând lui Adam Brunner,
acesta din urmă determina foarte concis rolurile de realizare ale protezelor dentare medicului
stomatolog, precum şi tehnicianului dentar.

În SUA, dentiştii îşi realizau singuri protezele până la sfârşitul secolului al XIX-lea; îşi
începeau meseria ca tehnicieni dentari şi poate de aceea aici, stomatologia a fost considerată doar
o “meserie”.

Brunner era împotriva tutunului şi a folosirii pipelor din lut (care abrazează dinţii). În
plus, în cartea sa a inclus o bibliografie bogată, lucru foarte rar întâlnit în acele vremuri.

Anglia
Practica dentară engleză nu a avansat, precum stomatologia continentală în secolul al
XVIII-lea. În anul 1745 chirurgii s-au separat de bărbieri şi au format Surgeon's Company,
organizaţie dizolvată în anul 1796 şi recunoscută în anul 1800 de către Colegiul Regal al
Chirurgilor din Anglia. Unii bărbieri, pentru a-şi îmbunătăţii statutul s-au asociat chirurgilor.
Denumirea “dentist” a apărut ca o influenţă franceză.

Între anii 1687 (când Charles Allen a scris Operator for the Teeth) şi 1742, nu a mai fost
scrisă nici o carte cu specialitate de medicină dentară în limba engleză.

Apoi, Joseph Hurlock, chirurg londonez, a scris o carte: A Practical Treatise upon
Dentition (Tratat practic asupra dinţilor), în care recomanda “străpungerea” gingiilor copiilor,
pentru a facilita erupţia dinţilor; în ciuda practicii sale dăunătoare a devenit foarte popular.
Astfel, în anul 1853, un dentist american J.L. Levison a scris în American Journal of Dental
Science, “că în vreme ce trata un copil de 9-10 luni, a remarcat simptome de strabism şi a
încercat să convingă mama copilului să fie de acord cu tăierea gingiilor, pentru a-l salva de la
consecinţe mai grave; mama a refuzat, întrucât copilul avea febră; peste câteva zile au apărut
simptomele unei boli cerebrale şi în ciuda tratamentelor aplicate, copilul a murit, peste câteva
zile”.

În anul 1768, Thomas Berdmore (1740-1785), dentistul regelui George al III-lea a

publicat Treatise on the Disorders and Deformities of the Teeth and the Gums (Tratat aupra
bolilor şi anomaliilor dinţilor şi gingiilor). Deşi nu avea multă experienţă practică, a îmbunătăţit
cunoştiinţele dentare: trata dinţii medicamentos, uneori prin cauterizare, iar extracţia era o
măsură extremă; după extracţie obtura dintele cu aur şi apoi îl replanta în alveolă. A scris despre
alinierea dinţilor, dar foarte puţin despre tratamentul protetic, probabil că nu practica foarte mult
în acest domeniu.

John Hunter În cadrul medicinei engleze, cel mai ilustru nume este cel al lui John Hunter
(1728-1793), cel mai mare chirurg al secolului al XVIII-lea, care a practicat de timpuriu
stomatologia şi a scris despre dinţi, subiect principal al primei sale publicaţii.
Hunter, cel mai mic din zece copii s-a născut lângă Glasgow, în Scoţia. Tatăl său a murit
când John Hunter avea 13 ani, iar datorită situaţiei financiare precare din familie a primit o
educaţie limitată. Fratele său William, cu zece ani mai mare, a plecat la Londra, a devenit
anatomist şi obstetrician cunoscut. La vârsta de 20 de ani John Hunter a plecat la Londra să
muncească şi să studieze cu fratele său.

Cu timpul, John Hunter a practicat în spital, a studiat practica chirurgicală şi a devenit

elevul renumitului chirurg Percivall Pott. În anul 1768, John Hunter a obţinut diploma de
absolvire la Surgeons' Company. Încă de la debutul activităţii profesionale s-a împrietenit cu
dentişti de success, şi anume: James Spence şi cei doi fii ai săi, precum şi cu Martin van
Butchell, cel mai excentric şi de succes dentist din acele vremuri. A fost prieten şi cu William
Rae, un dentist progresist, care la invitaţia lui Hunter a scris o serie de cursuri în casa acestuia.

Hunter a observat atent munca acestor oameni, în plus a lucrat şi pe cadavre şi a făcut un
studiu detaliat asupra cavităţii orale şi maxilarelor, studiu care a culminat cu publicarea în anul
1771 a primei sale lucări importante, lucrare intitulată “Istoria Naturală a Dinţilor Umani:
explicaţii privind structura, rolul, formarea, creşterea şi bolile acestora”. Cartea a avut răsunet
imediat şi a fost tradusă câţiva ani mai târziu în limbile germană, italiană, olandeză şi latină (o
ediţie americană, cu note de Eleazar Parmly a apărut seriat în American Journal of Dental
Science, în anul 1839).
 În cartea sa a descris corect relaţia dintre maxilare şi muşchii masticatori; a introdus
termenii de incisiv, canin şi premolar; dezaproba extracţia dinţilor temporari, pentru a permite
extracţia celor definitivi, dar recomanda incorect extracţia primului molar permanent, pentru a
crea loc pentru toţi dinţii. Menţiona că dinţii nu cresc toată viaţa şi că un dinte extrudat pare a fi
mai lung, deoarece lipseşte antagonistul său.

În anul 1778, John Humter a publicat a doua sa carte intitulată “Un Ghid Practic al
Bolilor Dinţilor”, mai puţin semnificativă decât prima, deoarece nu se bazează pe propria
experienţă, unele aspecte sunt tratate superficial; recomanda extracţia molarului, în cazul în care
la nivelul acestuia exista un abces, urmată de fierberea lui şi apoi replantarea imediată. În cartea
sa sunt ilustraţii ale diferitelor stadii ale inflamaţiei dentare şi ale cariei dentare. Descrie corect
afectarea parodontală şi tratamentul acesteia.

Transplantarea dinţilor. Din cele mai vechi timpuri, înlocuirea dinţilor s-a realizat cu
produse de la animale (fildeş, dinţi, os) sau de la cadavre umane. Ultimele nu au corespuns,
întru-cât emanau mirosuri neplăcute şi îşi schimbau culoarea. Dinţii umani se găseau rar şi erau
scumpi; în plus oamenii aveau repulsie la a introduce în cavitatea bucală un dinte provenit de la
un cadavru.

În secolul al XVIII-lea, John Hunter a argumentat avantajele transplantării dinţilor de la

un organism viu la alt individ, iar datorită reputaţiei sale această practică s-a extins mai mult,
decât ar fi trebuit. Berdmore s-a opus categoric acestei concepţii.

Hunter recomanda transplantarea dinţilor, în principal de la oameni tineri, iar dinţii

trebuiau să se potrivească, deci încerca mai mulţi dinţi, de la persoane diferite, până la găsirea
unui dinte potrivit locului transplantării.

Este surprinzător că părintele chirurgiei moderne, care avea cunoştiinţe bazate pe

experienţă practică şi cercetare ştiinţifică, a susţinut această procedură.

Transplantarea a dispărut cu timpul (deşi a persistat chiar şi în secolul XIX), după ce au

fost publicate mai multe eşecuri ale acestei proceduri, după ce a fost recunoscut riscul
transmiterii unor boli contagioase, în special sifilisul; după ce Rowlandson a ridiculizat această
practică şi mai ales după ce au apărut dinţii artificiali sau din porţelan.
 Dinţii artificiali. Un bibliotecar parizian, Alexis Duchateau (1714-1792) a încercat să
realizeze dinţi din porţelan la fabrica de porţelan Guerhard; nu era dentist şi nu cunoştea tehnica
amprentării, iar încercarea lui a eşuat.

A făcut echipă cu un dentist parizian, Nicolas Dubois de Chemant şi atunci eforturile au

avut succes. Satisfăcut de realizarea sa Alexis Duchateau şi-a pierdut interesul şi s-a întors la
munca sa.

Dentistul a perfectat invenţia, a modificat de două ori compoziţia pastei minerale

originale, pentru a îmbunătăţii culoarea şi stabilitatea dimensională şi pentru a mări retenţia
dinţilor de porţelan la proteză.

În anul 1788 a publicat descoperirea sub formă de pamflet (forma definitivă A

Dissertation on Artificial Teeth a fost publicată în anul 1797).

În anul 1789 Dubois de Chemant a prezentat invenţia sa Academiei de Ştiinţe şi

Facultăţii de Medicină de la Universitatea din Paris şi ambele i-au aplaudat eforturile.

Ulterior a primit patentul regal pentru descoperirea sa de la Ludovic al XVI-lea. În acel

moment a revenit în scenă Duchateau, care l-a acuzat pe Chemant că i-a piratat invenţia şi a cerut
ca patentul sa fie revocat, dar a fost respins. Mulţi din colegii lui Chemant, probabil din gelozie,
s-au aliat cu Duchateau şi l-au acuzat pe dentist de furt de idei. Legea i-a dat câştig de cauză lui
Chemant şi i-a recunoscut patentul ca valid.

Nu putem încheia acest referat, fără a preciza faptul că, secolul al XVIII-lea a însemnat
foarte mult pentru formarea şi dezvoltarea stomatologiei europene, iar toate descoperirile acestui
secol vor contribui decisiv la formarea şi dezvoltarea stomatologiei moderne.
 UNELE ASPECTE PRIVIND ÎNCEPUTURILE ŞI EVOLUŢIA MICROBIOLOGIEI
ORALE

Originea microbiologiei

După cum bine se cunoaşte, prin microbiologie înţelegem de fapt biologia microbilor, ştiinţa
acelor forme de viaţă, prea mici, pentru a putea fi văzute cu ochiul liber. Pentru a studia bolile
infecţioase, microbiologia s-a concentrat asupra anumitor microorganisme, şi anume: fungi,
bacterii şi virusuri. Paraziţii de origine microscopică şi macroscopic sunt în general studiaţi în
cadrul parazitologiei.

Originea microbiologiei are rădăcini adânci în istoria speculaţiilor umane asupra unor
fenomene naturale, pe care le-a observat frecvent, dar pe care nu le-a putut înţelege. În particular,
este vorba despre sursele bolilor infecţioase şi despre originea vieţii. Din vremuri străvechi, omul
a observat multe manifestări ale activităţii microbiene, precum putrefacţia materiei moarte
organice şi a plăgilor umane şi animale. Omul chiar a utilizat fenomenul fermentaţiei, pentru a
produce vin, pâine şi brânză, dar şi-a explicat fenomenul în termeni metafizici, nu l-a atribuit
unor agenţi naturali, pe care de fapt, nu îi putea “desluşi”, nu erau perceptibili pentru el.

Descoperirea microorganismelor şi dezvoltarea ştiinţifică a microbiologiei au trebuit să

aştepte progresele teoretice şi tehnice optice, care au permis conceperea microscopului în secolul
al XVII-lea. În final, a fost demonstrată existenţa agenţilor microscopici vii: bacterii, virusuri,
fungi şi protozoare.

Teoriile bolilor infecţioase

Din cele mai vechi timpuri, cei care au studiat bolile epidemice le-au asociat cu conceptul
de transmisibilitate, deşi aveau doar o vagă idee, privind ce anume se transmite de la o persoană
la alta.

Legile din vremea lui Moise privind dieta şi igiena, dovedeau o cunoaştere a conceptului
de boli contagioase în general şi a importanţei contactului în răspândirea bolii, acestea provenind
probabil, din observarea leprei.
 Într-adevăr, conceptul de “lipsă a curăţeniei” şi regulile privind auto-purificarea sunt
prezente în mod obişnuit în culturile primitive. Faptul că variola este o boală transmisibilă a fost
recunoscut în China şi în India, unde a fost introdusă practica infectării artificiale, şi anume:
boala produsă artificial, prin inoculare cutanată se considera că este mai puţin riscantă, decât cea
dobândită natural (de obicei pe cale respiratorie). În plus, inocularea cutanată lăsa după
vindecare o rezistenţă crescută la reinfecţie.

Similar, a fost recunoscut fenomenul fundamental de infestare a organismului de către

organisme vii, străine acestuia. Babilonienii, de exemplu, cunoşteau infestarea intestinală de
către viermi şi au conceput substanţe vermifuge eficiente, pentru rezolvarea situaţiei. În general,
oamenii din antichitate credeau că boala, mai ales dacă era vorba de o epidemie, era rezultatul
invaziei organismului de către demoni, ca o judecată divină a omului păcătos. Acest concept a
dăinuit multe secole, apoi a fost înlocuit treptat în civilizaţia vestică de teoria, conform căreia
epidemia apărea, datorită unor fenomene naturale terestre şi cosmice, precum cutremurele,
inundaţiile, cometele, schimbările de anotimpuri şi poluarea pestienţială a atmosferei.

Astfel, se credea că poluarea apare datorită putrefacţiei materiei organice. Asocierea bolii
cu putrefacţia a culminat cu teoria germenilor cauzali, pentru bolile infecţioase. Cu timpul, ideea
contagiozităţii bolii s-a pierdut, până în Evul Mediu, când plăgile care au decimat populaţia au
atras din nou atenţia asupra importanţei contactului, pentru răspândirea bolilor.

În această perioadă, medicina vestică a fost dominată de şcoala raţională fondată de

Hipocrate, considerat a fi “părintele medicinei” şi apoi de Galen. Hipocrate nu a recunoscut
boala contagioasă, el atribuia apariţia bolii unor dezechilibre a celor patru umori principale:
sângele, flegma, bila galbenă şi bila neagră. El a observat că apariţia unei anumite boli a fost
asociată cu schimbările de anotimpuri şi a formulat doctrina bolii constituţionale (organismul, în
timpul unei schimbări de anotimp, poate fi supus apariţiei unei boli, sub influenţa poluării;
interpretarea biologică a poluării nu era cunoscută).

Varro, în cartea sa scrisă în jurul anului 100 dH, specula: “probabil, în anumite locuri,
trăiesc animale mici, care nu se pot observa cu ochiul liber; acestea intră în organism prin gură şi
nări şi determină apariţia unor grave tulburări”.
 Medicina greacă, romană, arabă şi egipteană au contribuit în mod real la înţelegerea
cauzelor şi a mecanismelor bolilor. După căderea civilizaţiilor greacă şi romană s-a intrat într-un
con de umbră, privind cunoaşterea.

Odată cu Renaşterea, au apărut conceptele de infecţie şi de boală contagioasă. În cartea sa

intitulată “Bolile contagioase şi tratamentul lor”, Fracastoro din Verona, în anul 1546, a postulat
ideea de “sămânţă a bolii”, care invadează şi se multiplică în organism. El considera că această
“sămânţă” se răspândeşte de la o persoană la alta, în diferite moduri: prin contact direct, prin
obiecte şi prin aer, la distanţă. Ideile lui Fracastoro au fost acceptate, dar la sfârşitul secolului al
XVI-lea au fost date uitării. Ipotezele, conform cărora specificitatea bolii este în funcţie de
originea microbiană, a fost reenunţată de către von Plenciz.

Indiferent cât de ingenioase au fost speculaţiile lui Varro, Fracastoro sau von Plenciz nu
au putut convinge la fel de bine, ca ipotezele dezvoltate de apariţia experimentală a
microbiologiei, ca ştiinţă. Bacteriologul american Hans Zinsser observa că, pentru omul raţional
speculaţiile nu au sens, dacă nu sunt susţinute de date experimentale.

Descoperirea microorganismelor
Rar se poate spune că un singur om a creat o ştiinţă, prin eforturile sale. Este cazul lui
Antony van Leeuwenhoek (1632-1723), “părintele parazitologiei şi bacteriologiei”. A realizat
mai multe microscoape, cu ajutorul cărora, a fost primul om care a descoperit protozoarele şi
bacteriile.

Nu a fost educat, în sensul în care nu a absolvit o facultate, dar în ţara sa exista un centru
al iluminismului, unde acesta s-a familiarizat cu utilizarea lentilelor. S-a specializat în metodele
de realizare a lentilelor şi a devenit “microscopist”. În anul 1673, la vârsta de 41 de ani, Antony
van Leeuwenhoek a fost introdus în rândurile Societăţii Regale Engleze, cu sediul la Londra, de
către colegul său, Reinier de Graaf, un faimos anatomist,

Se pare că, unele componente ale microscopului au fost inventate în Olanda la începutul
secolului al XVII-lea, dar calitatea lor era îndoielnică, iar Leeuwenhoek nu le cunoştea. El a
folosit lentilele biconvexe, dar nu a divulgat secretul conceperii lor. Instrumentele sale optice nu
realizau un microscop, în adevăratul sens al cuvântului, dar el a creat sute de instrumente de
acest fel.
 A prezentat Societăţii Regale Enleze 26 de instrumente de acest fel. Aceste instrumente
au fost calibrate şi s-a descoperit că măreau de 200, respectiv de 300 de ori. Cu ajutorul lor, el a
putut să observe bacterii necolorate, prin iluminare convenţională. Nu a descris metoda sa de
observaţie.

În ultimii 50 de ani de viaţă, Leeuwenhoek a comunicat rezultatele explorărilor sale

microscopice, prin 200 de scrisori adresate Societăţii Regale Engleze. El a dictat ultimele sale
observaţii, pe patul de moarte, până în ultima sa zi de viaţă, la aproape 91 de ani.

Împins de curiozitate el a studiat infuzia de piper şi miez de nucă, în speranţa că va

descoperi secretul condimentelor. A fost de faţă, când a explodat lângă microscopul său praf de
puşcă, dar din fericire efectele nu au fost dezastruoase. Totodată, Antony van Leeuwenhoek a
descris structura tubulară a dentinei şi susţinea că 600 de tubuli dentinari nu au consistenţa unui
fir de barbă.

Tot Antony van Leeuwenhoek este cel care a publicat prima descriere a spematozoidului,
recent descoperit de compatriotul său, Johan Hamm de Arnhem şi a descoperit globulele roşii
sanguine. Cel mai mult l-a fascinat studiul “animaliculelor, care erau de o mie de ori mai mici,
decât ochiul unui păduche matur”.

A descris pentru prima oară protozoarele parazite şi în anul 1683 a realizat o descriere
definitivă a bacteriei, pe care a “recoltat-o” de pe dinţii săi: “într-o dimineaţă m-am spălat pe
dinţi cu sare şi m-am clătit cu apă, dar dinţii nu păreau prea curaţi, mai ales după ce m-am
examinat cu o oglindă care măreşte imaginea. Mi-am imaginat, deşi nu vedeam cu ochiul liber,
că era vorba de animalicule”. Astfel, a reuşit să descrie (într-o scrisoare adresată Societăţii
Regale Engleze, pe data de 17 septembrie 1683) diferite bacterii: coci (probabil streptococul),
bacili fusiformi (probabil Leptotrichia buccalis), spirochete, etc.

Cercetările sale au fost acceptate şi a primit titlul de membru de onoare al Societăţii

Regale Engleze. Cercetările sale au fost confirmate în ultima parte a vieţii sale, de către Joblot,
iar existenta protozoarelor şi a bacteriilor a fost acceptată, de către naturaliştii din acele timpuri.
 Müller, în anul 1773, a încercat să descrie şi să clasifice bacteriile. Dar cercetătorii din
secolul al XVIII-lea nu s-au gândit să asocieze aceste “animalicule” cu agenţii responsabili ai
bolilor contagioase.

Relaţia dintre microorganisme şi boli a fost stabilită, dar nu studiată direct, prin observaţii
simultane ale diferitelor fenomene, care păreau fără un punct comun: fermentaţia, putrefacţia,
puroiul şi septicemia.

Dezvoltarea microbiologiei
Teoria germenilor implicaţi în procesul de fermentaţie
Deşi rezultatele fermentaţiei au fost observate şi folosite de către om de-a lungul timpului
şi deşi Leeuwenhoek a descris structura drojdiei în anul 1680, bazele biologice ale procesului de
fermentaţie nu au fost postulate, până în secolul al XIX-lea.

Drojdia era considerată o entitate chimică, produsă în urma procesului de fermentaţie.

Chimiştii au realizat analize complete asupra produşilor de fermetaţie şi au fost preocupaţi în
special de fermentaţia alcoolică.

La mijlocul secolului al XVII-lea, Willis a arătat că fermentaţia este rezultatul reacţiei

dintre particulele substanţelor fermentabile, care se separă prin reacţii, în urma cărora nu rezultă
produse vii.

Cu unele modificări, această teorie a dominat explicaţia procesului de fermentaţie, timp

de aproximativ 200 de ani, culminând în anul 1869 cu ideea că, fermentaţia este pur şi simplu un
proces non vital. Această teorie diferă de cea chimică, care susţine că o moleculă trebuie să
atingă un nivel energetic critic (energie de activare), pentru a deveni reactivă.

Este important de reţinut că, era total ignorat rolul microorganismelor, ca producători de
fermenţi (catalizatori, activatori, enzime). S-a arătat că fermentaţia se poate transmite, prin
inocularea într-o soluţie fermentabilă a unei urme de fermentaţie deja activă. În plus, în cele mai
multe cazuri, s-a observat că oxigenul gazos nu era esenţial procesului de fermentaţie.

În anul 1789, chimistul Lavoisier a concluzionat, în cadrul unui studiu cantitativ, că în

cazul procesului de fermentaţie, o parte din zahăr se transformă în dioxid de carbon, o parte în
alcool şi că acestea două se pot recombina, formând din nou zahăr. În anul 1810, un alt chimist,
Gay-Lussac, a demonstrat faptul că, oxigenul este necesar pentru iniţierea fermentaţiei, dar nu şi
pentru continuarea procesului.

Teoria conform căreia, fermentaţia este rezultatul activităţii microorganismelor vii a fost
elaborată independent şi aproape concomitent în anii 1836-1837, de către fizicianul francez
Cagniard-Latour, fiziopatologul german Schwann şi de către cercetătorul german Kützing. Cele
mai ample rezultate le-a avut Schwann: el considera drojdia “o plantă”, pe care a numit-o
“ciupercă de zahăr” şi a descris modul de reproducere, prin înmugurire.

Desigur că teoria nu a fost acceptată de către toţi oamenii de ştiinţă de atunci. Trei mari
chimişti: Berzelius, Leibig şi Wöhler au atacat cu mult aplomb teoria, dar fără argumente.
Prestigiul lor era atât de mare, astfel încât conceptele lor au dăinuit încă 20 de ani.

Alt chimist renumit, Louis Pasteur, a arătat prin investigaţii fizico-chimice, că unele
molecule asimetrice (de exemplu izomeri ai zahărului, aminoacizi, diverşi acizi, alcaloizi, etc.)
sunt produse de ţesuturi vii. Imaginaţia lui Pasteur, chimist şi bacteriolog francez (1822-1895) a
fost captivată de ideea, că “viaţa este dominată de acţiuni asimetrice” şi a încercat să
demonstreze influenţa magnetismului şi a luminii asupra reacţiilor chimice şi asupra dezvoltării
plantelor. El era convins că fermentaţia este o manifestare a vieţii.

Cercetările sale practice, în ceea ce priveşte procesul de fermentaţie, au debutat în anul

1854, dar se pare că a întâmpinat greutăţi, deoarece prima sa publicaţie se concentrează asupra
producerii alcoolului lactic de către bacterii, fenomen care va domina teoria, privind caria
dentară.

Astfel, în timpul fermentării lactice se formează un depozit gri, alcătuit din particule, sub
formă de bielă (lactobacili), mai mici decât fungii. Dacă o parte din acest depozit se introduce
într-o soluţie de zahăr şi anumiţi nutrienţi, particulele se multiplică şi corespunzător, se formeză
acid lactic.

Ulterior, Louis Pasteur a formulat principiul, conform căruia fiecare fermentaţie are un
ferment viu specific. A descris tehnica cultivării în nutrient de bulion şi a demonstrat necesitatea
unor condiţii propice de aciditate, neutralitate sau alcalinitate, pentru cultivare.
 Apoi Pasteur a arătat că aceste principii sunt valabile, pentru producerea prin fermentaţie
a alcoolului, acidului acetic şi a acidului butiric. A observant faptul că, ,,bacteriile din fermentul
butiric cresc şi fermentează, doar în absenţa aerului. Astfel, Louis Pasteur a descoperit
fenomenul de anaerobioză. Din observaţiile sale a generalizat (nu foarte corect) fenomenul, că
fermentaţia este mecanismul, prin care microorganismele “împrumută” de la substratul
fermentabil oxigenul de care au nevoie, pentru a trăi în absenţa aerului. Astfel, Pasteur a declarat
că “fermentaţia este viaţă fără oxigen”.

Tot Louis Pasteur a introdus utilizarea mediilor de cultură. El a demonstrat că fungii

cresc, se dezvoltă şi fermentează în soluţii cu săruri de amoniu, ca singură sursă de azot, zahăr ca
material organic şi principală sursă de energie, săruri ale acidului fosforic, de potasiu, magneziu
şi fier, ca suplimente minerale.

Traube, în anul 1858 a postulat, că fermetaţia este mediată de un catalizator chimic, un

ferment solubil, care este sintetizat special, pentru supravieţuirea fungilor, aşa cum omul produce
pepsină şi tripsină, pentru digestia proteinelor.

Termenul de enzimă a fost introdus de Kühne în anul 1878, pentru a descrie fermenţii.
Pasteur era de aceeaşi părere, dar a vrut să obţină dovezi în laborator. Dar de abia în anul 1897,
la doi ani după moartea lui Pastuer, E. Buchner a reuşit să obţină de la fungi un amestec de
enzime solubile, pe care le-a numit “zimase” şi care se produc din zahăr, alcool şi carbon.

Teoria germenilor în apariţia bolilor

Acceptarea teoriei germenilor în cadrul fermentaţiei a fost fundamentală, pentru teoria
germenilor în apariţia bolilor. S-a dezvoltat microbiologia în laboratoare. Era recunoscut faptul
că, microorganismele pot transforma specific materia organică şi că pot apare reacţii “rele”,
nedorite, datorate unor anumiţi microbi. Exista teoria germenilor implicaţi în apariţia bolilor, dar
lipsea confirmarea experimentală.

Dezvoltarea microbiologiei orale

Începutul microbiologiei orale coincide cu descoperirea bacteriilor de către Leeuwenhoek.
Timp de 9 ani, acesta a studiat, a descris morfologia bacteriilor orale şi acţiunea factorilor de
mediu asupra lor.
 Au trecut mulţi ani, până când s-a făcut asocierea dintre bacteriile orale şi bolile
ţesuturilor dure şi moi, din cavitatea bucală. Elucidarea activităţii bacteriilor orale a fost strâns
legată, de studiul apariţiei cariei dentare.

Una dintre teoriile cariei dentare era aceea, că de fapt caria este un proces chimic, cauzat
de acizi minerali şi alimentele cu gust acrişor. Acizii minerali, nitric şi sulfuric erau consideraţi
cauza decalcifierii ţesutului dentar. Testarea acţiunii acestor acizi asupra ţesutului dentar a fost
realizată de către Berdmore, încă din anul 1771. Deoarece aceşti acizi au produs decalcifierea, s-
a considerat că ei sunt împlicaţi în apariţia cariei dentare. Se credea că sursa acestor acizi în
cavitatea bucală erau alimentele cu gust acru. Între anii 1767 şi 1824, Pasch, Becker, Bucking şi
Ringelmann, printre alţii, au atribuit alimentelor acre, rolul cauzator în apariţia cariei dentare.

Rognard, în anul 1838, a atribuit rolul principal în producerea cariei, acizilor sulfuric şi
nitric produşi în cavitatea orală, prin descompunerea substanţelor de origine vegetală şi animală.

Tomes, în anul 1873, credea că acizii erau produşi prin fermentaţie în cavitatea bucală şi
că nu era nevoie de alte mecanisme, pentru a se produce caria dentară.

Unii credeau că sursa acizilor minerali, cu rol în producerea cariei dentare era mucusul
oral. Una din observaţiile, care au contribuit la ideea, că acizii minerali sunt asociaţi cu caria
dentară, a fost că voma frecventă din indigestii sau din sarcină contribuia la debutul cariei
dentare.

Deşi mulţi odontologi credeau că acidul determină decalcificarea smalţului şi a dentinei şi

că degradarea alimentelor era implicată în apariţia cariei dentare, nu şi-au dat seama că acizii
organici, mai mult decât cei anorganici erau implicaţi. În plus, nu cunoşteau rolul bacteriilor în
apariţia procesului carios. Mai mult, Baume, probabil influenţat de teoria chimică a fermentaţiei,
chiar declara că microorganismele prezente sunt rezultatul procesului carios, nu cauza acestuia.

Cu toate că teoria chimică a cariei era foarte susţinută, a apărut ulterior şi teoria, conform
căreia microorganismele sunt cauza cariei dentare. Cel care a implicat primul microorganismele
în etiologia cariei dentare a fost Erdl, în anul 1843. El recomanda tratarea cariei dentare cu
creozot sau cu acid nitric, pentru a împiedica evoluţia procesului carios. În anul 1847, şi
fizicianul german Ficinius atribuia microorganismelor rolul principal în producerea cariei
dentare.

Câţiva ani mai târziu, în anul 1850, Klenke a descris un parazit, Protococcus dentalis, ca
fiind cauză a cariei dentare, deoarece putea dizolva smalţul şi dentina. Teoria parazitară a cariei
dentare a luat avânt, odată cu publicarea în anul 1850 a unei cărţi despre acest subiect, scrisă de
doi germani, Leber şi Rottenstein. Ei credeau că procesul carios începe chimic, iar
microroganismele vii continuă progresia în smalţ şi în dentină. Ei nu credeau că acizii necesari,
pentru iniţierea leziunii sunt produşi de microorganisme, dar le implicau în evoluţia procesului
carios din dentină.

Treisprezece ani mai târziu, Milles şi Underwood au prezentat teoria septică. Ei credeau
că acizii, care determină decalcifierea sunt produşi de germenii din fibrilele organice ale
dentinei.

Weil, Arkovoy, Gies şi Black susţineau teoria parazitară, dar modul în care funcţionau
paraziţii, pentru a produce caria dentară era neclar şi nu era dovedit ştiinţific.

Au existat şi alte teorii controversate, care au încercat să explice cauza producerii cariei
dentare. Una dintre ele avea la bază un proces inflamator, care debuta la nivelul pulpei dentare.
Acest concept ne duce cu gândul la medicul grec Galen (200-130 îH.).

Teoria era acceptată şi de medicul englez John Hunter în tratatul său, publicat în anul
1778. Teoria a fost mulţi ani susţinută, dar în anul 1880 câţiva savanţi, printre care şi Heitzmann
şi Bodecker, credeau că inflamaţia determină o disoluţie a sărurilor şi lichefacţia substanţei de
bază a dentinei. Susţinătorii acestei teorii, considerau cauza, ca fiind din interiorul dintelui, de la
nivelul pulpei. În plus, credeau că dentina se poate vindeca. Mai mult, elementele inflamatorii nu
au putut fi evidenţiate la nivelul dentinei cariate.

Parmly, în anul 1820 a studiat mii de dinţi şi a concluzionat că, de fapt cauza procesului
carios ar fi din exteriorul dintelui, contrar teoriei mai sus menţionate.

Unele teorii populare implicau putrefacţia în bolile infecţioase, de aceea, în anul 1765,
Pfaff considera că, procesul carios este determinat de putrefacţia alimentelor pe dinţi. Această
teorie, puţin modificată, a fost prezentată mai târziu de Mayr şi Stickwell, care spuneau că
putrefacţia alimentelor nu este neapărat cauza cariei dentare, dar că bacteriile sunt “baza” de
distrugere a dentinei. Baumgartner, în anul 1891 a dezvoltat aceată teorie, cunoscută ca teoria
proteolotică a cariei dentare.

O altă teorie are ca bază cele două teorii, chimică şi parazitară. Cea chimică nu a
identificat corect tipul de acizi implicaţi în caria dentară, iar cea parazitară nu a reuşit să
demonstreze modul, în care acţionează microorganismele.

Până în anul 1881 nu s-a făcut corelaţia între cei doi factori, care participă la apariţia
procesului carios. Datorită cercetărilor efectuate în laboratorul lui Koch din Berlin, după anul
1881, W.D. Miller a arătat rolul acizilor şi bacteriilor, în producerea cariei dentare. Astfel, a
apărut teoria chimico-parazitară a cariei dentare.

Miller a arătat că acizii, care determinau decalcificarea smalţului şi a dentine erau

organici şi puteau fi produşi de către microorganisme, care acţionau asupra carbohidraţilor din
alimente. Miller credea că matricea decalcificată era distrusă de acţiunea microroganismelor
proteolitice.

Mulţi înaintea lui au observat microorganismele în leziunile carioase, dar Miller a fost
primul om de ştiinţă, care a explicat, cum acestea pot determina apariţia cariei dentare. Credea că
orice microorganism acidogen poate produce acid suficient, pentru a produce decalcifiere.

Ulterior, cercetările au încercat să descopere, care sunt microorganismele specifice.

Criteriile erau: microorganismul trebuie să fie prezent în cavitatea orală, dar şi în leziunea
carioasă, trebuie să producă cantităţi considerabile de acid şi trebuie să fie capabil să
supravieţuiască şi să să se dezvolte în mediu acid. Căutările bacteriei orale acidogene, care să
îndeplinească criteriile, au culminat în anul 1922 prin izolarea, de către două grupe diferite de
cercetători a unui lactobacil, care îndeplinea criteriile mai sus enunţate.

Aşa cum s-a întâmpat şi în cazul cariei dentare, cercetătorii nu reuşeau să găsească
agentul etiologic al parodontopatiei. Microorganismele asociate bolii parodontale acute au fost
descrie pentru prima dată de Miller în anul 1883, dar le-a găsit, atât în cazul parodontopatiei, dar
şi la indivizii neafectaţi parodontal.
 De aceea, Miller considera că etiologia bolii parodontale este multifactorială:
circumstanţele favorizante, iritaţiile locale şi bacteriile. Microoroganismele cu proprietăţi
piogene se găsesc permanent în cavitatea orală. Dacă rezistenţa ţesutului parodontal este distrusă
de către factorii de mai sus, locali sau constituţionali, se creează medii de cultură pentru bacterii
şi apar simptomele caracteristice.

Plaut în anul 1894 şi Vincent între anii 1896 şi 1905 au publicat descrierea detaliată a
bacililor fusiformi şi a spirochetelor şi i-au asociat formei acute de boală parodontală. Se
considera că streptococii şi în special stafilococii sunt implicaţi în formele cronice de
parodontopatie.

Legat de boala parodontală, infecţia ţesutului pulpar şi a zonei periapicale, s-a dezvoltat
teoria infecţiei de focar. Conceptul, conform căruia dintele infectat poate fi factor cauzal al unei
boli sistemice, datează încă de pe vremea lui Hipocrate, dar care, desigur, nu cunoştea rolul
bacteriilor în procesele menţionate. În secolul al XIX-lea erau mulţi, care considerau că un dinte
infectat, poate determina apariţia unei boli acute sau cronice.

În anul 1911 Hunter spunea că, un dinte infectat poate cauza tulburări sistemice.
Resenow arăta în anul 1914, că streptococii de la nivelul unui dinte infectat se pot localiza în
anumite ţesuturi ale animalelor experimentale.

De acea, mulţi dentişti din acea vreme considerau că orice dinte, care era posibil infectat,
trebuia extras. Au apărut două tabere: cei care credeau în infecţia de focar şi cei care nu erau de
acord cu acestă idee.

Boala de focar este considerată o stare de reactivitate generală modificată a organismului,

cu carcater non alergic, hiperergic, având o expresie locală, caracterizată prin alterarea
morfofuncţională a unor organe, sisteme sau aparate cu musculatură netedă sau ţesut
reticuloendotelial. Boala de focar se datorează unui focar microbian delimitat, cu evoluţie
latentă; după eliminarea focarului, fenomenele se ameliorează sau chiar dispar, rămâne
reactivitatea modificată a organismului, cu modificări, ce prezintă un caracter de inflamaţie
locală.

În concluzie, putem aprecia faptul că, există mai multe teorii legate de producerea bolii de focar
(teoria bacteriană a lui Resenow şi Weill, teoria focal toxocozei – Slauk, teoria alergică – Berger
şi Klinge, teoria infectoneuroalegică), dar nici una nu explică complexitatea fenomenelor bolii de
focar. Chiar şi astăzi, semnificaţia bolii de focar legată de dinţi ca sursă de infecţii sistemice,
rămâne o problemă extrem de controversată.

FILE DIN ISTORIA STOMATOLOGIEI UNIVERSALE (SFÂRŞITUL SECOLULUI AL

XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX)

În decursul activităţii clinice stomatologice, încă din timpul studenţiei, fiecare dintre
profesioniştii stomatologi din România a avut ocazia să se întâlnească cu nume celebre, precum:
W.D. Miller, W.C. Roentgen, C.E. Kells şi nu în ultimul rând G.V. Black.

Cu toţii ştim despre descoperirile lui W.D.Miller în domeniul stomatologiei preventive,

precum şi ale lui W.C. Roentgen şi C.E Kells în domeniul radiologiei. Dar poate cea mai
pragmatică şi mai interesantă figură a stomatologiei universale, rămâne cea a Doctorului Greene
Vardiman Black.

Astfel, în ultimele 2 decenii ale secolului al XIX-lea două mari descoperiri au

revoluţionat stomatologia şi au deschis noi drumuri în această profesie, efectele lor având un
impact major în dezvoltarea aspectelor clinice, a cercetării, dar şi a învăţământului din această
ramură medicală, deosebit de importantă. Este vorba despre stomatologia preventivă şi despre
radiografia dentară.

După cum am menţionat anterior, de stomatologia preventivă se leagă numele lui

Willoughby D. Miller.

De secole, cei care practicau aşa numita “dentistică” (fie că era vorba de vraci, felceri,
bărbieri sau medici) s-au confruntat cu o problemă insurmontabilă, şi anume caria dentară.
Astfel, dinţii se cariau, iar datoria acestor personaje care practicau “dentistica” era să îi repare.
Cum acest lucru era extrem de greu de realizat în acele timpuri, de regulă se practica extracţia
dentară.
 Ceea ce numim astăzi “stomatologie preventivă” a fost imposibil de practicat până spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când s-au stabilit niste cunoştinţe mai precise şi mai
complete despre caria dentară.

De fapt, Willoughby D. Miller (fig. nr.1), un om de ştiinţă american, este cel care a
permis găsirea unei soluţii pentru această problemă a producerii cariei dentare, prin lucrarea sa,
care se referea la “microbiologia cavităţii bucale.

Fig. nr. 1. Dr. Willoughby D. Miller, fondatorul stomatologiei preventive.

(Preluat după Malvin E. Ring, “Dentistry an Illustrated History”).

 Cu diplomele sale în chimie, fizică şi matematică aplicată obţinute la Universitatea din
Michigan în anul 1875, W.D.Miller a plecat în Europa să-şi continue studiile în aceste domenii.

Ajuns în Berlin, capitală a Prusiei (actuala Germanie de astăzi), condusă la acea vreme de
reputatul cancelar Otto von Bismark, W.D. Miller a cunoscut un dentist american, care practica
stomatologia acolo. Este vorba despre Dr. Frank P. Abbott, care l-a sfătuit pe Miller să intre în
domeniul stomatologiei, deoarece această profesie avea nevoie de oameni cu educaţia şi
pregătirea ştiinţifică, pe care acesta o deţinea.

Astfel, W.D. Miller s-a angajat în cabinetul Doctorului Abbott, ca student în pregătire.
Totuşi, în scurt timp Miller s-a reîntors în SUA, unde în anul 1879 şi-a luat diploma de medic-
dentist la Universitatea din Pensylvania.

După absolvire, W.D. Miller s-a reîntors în Berlin, unde a început să practice
stomatologia, alături de Dr. Abbott, cu a cărui fiică s-a şi însurat. În anul 1884, W.D. Miller a
devenit profesor de stomatologie la Universitatea din Berlin, fiind totodată şi primul străin, care a
primit grad universitar într-o universitate din Germania.

În paralel, Miller şi-a continuat studiile, obţinând în scurt timp diploma de “Doctor in
Ştiinţe Medicale”. Între anii 1880-1890, W.D Miller a realizat vaste cercetări, privind toate
aspectele stomatologiei. A insistat în special în domeniul bacteriologiei, sub îndrumarea
renumitului Dr. Robert Koch, cel care a descoperit cauza tuberculozei. Astfel, în anul 1890,
cercetările lui Miller s-au concretizat într-o lucrare de o foarte mare importanţă pentru acele
timpuri, lucrare intitulată: “Microorganismele cavităţii bucale umane”.

Tema cărţii, considerată revoluţionară la acel sfârşit de secol XIX se referea la resturile de
carbohidraţi, care se depuneau pe suprafaţa dinţilor, fiind apoi fermentaţi de alte componente
bacteriene ale florei orale normale, acizii rezultaţii decalcifiind smalţul dentar. Prin defectul
astfel format pătrundeau alte bacterii, distrugându-se în acest fel dentina subiacentă.

Foarte nerăbdători în găsirea unor explicaţii, privind producerea cariei dentare,

majoritatea dentiştilor cu studii de specialitate au acceptat imediat teoria propusă de W.D.
Miller. Astfel, fiind câştigată această luptă “împotriva producerii cariei dentare”, bazându-se de
fapt pe teoriile sugerate de Miller şi având totodată un slogan extrem de simplist, şi anume “un
dinte curat nu se cariază niciodată”, adevăraţii dentişti, care urmaseră cursuri şi specialităţi
universitare (nu felcerii, bărbierii sau alţi şarlatani, practicanţi ai stomatologiei empirice şi care la
acest sfârşit de secol al XIX-lea erau încă extrem de numeroşi, atât în Europa, cât şi în SUA) au
început o campanie foarte agresivă, în care şi-au propus să-i înveţe pe oameni, despre igiena
orală.

Datorită lipsei de experienţă, W.D.Miller şi acoliţii săi nu au luat in consideraţie

adevăratul rol, pe care placa dentară îl are, atât în producerea cariilor, cât şi a bolilor parodontale,
demonstrându-se în final, că periajul dentar singur nu poate opri producerea cariilor şi a
afecţiunilor parodontale. Toate cercetările ulterioare, care au dus la descoperirea pastelor de
dinţi, precum şi a săpunurilor medicinale, ce pot lupta cu acizii specifici şi care pot ajuta în
prevenirea cariei dentare s-au bazat pe cercetările inţiale ale lui W.D. Miller.

Această descoperire a lui W.D. Miller a creat de fapt premisele pentru o stomatologie
modernă şi performantă în acelaşi timp: accentuarea măsurilor de profilaxie orală, măsuri sporite
privind igiena, asepsia, antisepsia şi în cabinetele de stomatologie şi nu doar în clinicile
chirurgicale de profil, precum şi dezvoltarea şi implementarea tehnicilor moderne de preparare a
cavităţilor, enunţate şi puse în practică de către marele G.V.Black. Totodată, s-a înaintat foarte
mult studiul, privind afecţiunile pulpare (endodonţia, vezi acele Miller pentru meşe), dar şi
patologia orală, creându-se o bază solidă pentru cercetările ulterioare, în absolut toate celelalte
domenii ale stomatologiei.

Lui W.D. Miller, poate cel mai renumit cercetător în domeniul stomatologiei din
generaţia sa, ca o recunoştinţă a meritelor profesionale, i s-a oferit în anul 1884 titlul de profesor
universitar în stomatologie. A fost totodată ales preşedinte al Asociaţiei Centrale a Dentiştilor
Germani, funcţie pe care a deţinut-o timp de 6 ani. Cu ocazia celei de-a 4-a Întâlniri
Internaţionale a Stomatologilor desfăşurată la St. Louis în anul 1904, W.D. Miller a fost ales
preşedinte al acestei asociaţii.

Tot în cadrul acestei întâlniri, lui W.D. Miller i s-a oferit postul de decan al Şcolii de
Stomatologie din cadrul Universităţii din Michigan. Odată cu acceptarea postului, în iulie 1907,
W.D. Miller s-a reîntors împreună cu familia sa în SUA. Înainte de a-şi începe noua muncă,
W.D. Miller a murit la vârsta de 54 de ani, datorită unei peritonite.
 Moartea sa prematură a şocat şi a surprins întreaga lume medicală, nu doar pe cea de
specialitate. Totuşi, W.D. Miller este considerat pe drept cuvânt, ca fiind cel care a pus bazele
biologice în cercetările stomatologice.

O altă descoperire extrem de importantă în domeniul medical, nu doar al stomatologiei, a

doua descoperire importantă despre care vorbeam, este cea a radiografiei. De această descoperire
extrem de importantă se leagă numele lui Wilhelm Conrad Roentgen şi al lui C. Edmund Kells

Dezvoltarea radiografiei în stomatologie este poate la fel de importantă, ca şi

descoperirea anesteziei. Astfel, în Prusia, între anii 1880-1885, deci cam în aceeaşi perioadă cu
W.D. Miller, s-au efectuat mai multe experimente, privind efectele curentului electric, ce trece
prin tuburi de vacuum. Concret, Heinrich Ruhmkorff a inventat spirala de inducţie, Heinrich
Geissler a reuşit să scoată tot aerul dintr-un balon de sticlă, în timp ce Johann Hittorf a descoperit
raza catodică, rază care a fost creată, atunci când electricitatea generată de spirala lui Ruhmkorff
a trecut prin tubul lui Geissler.

Investigarea acestor raze catodice au prezentat un interes deosebit pentru Wihelm Conrad
Roentgen (fig. nr. 2). Astfel, într-o zi a anului 1895, în timpul experimentelor desfăşurate în
cadrul Institutului de Fizică din Wurzburg, Roentgen a descoperit, cum că o foaie de hârtie
învelită în barium, se aprindea ori de câte ori curentul electric trecea printr-un tub. Şi mai mult
mister: acest lucru se întâmpla, chiar şi atunci când tubul se găsea într-o cutie de culoare neagră.
Roentgen a motivat acest lucru, prin faptul că acest efect nu poate fi datorat în întregime razelor
catodice, dar probabil că el deriva dintr-o rază, cu mult mai multă putere de penetrare.
 Fig. nr 2. Wilhelm Roentgen, descoperitorul razelor X.

(Fotografia originală aparţine Muzeului de Istorie a Medicinii din Stockholm, preluat

după Malvin E. Ring, “Dentistry an Illustrated History”).

W. Roentgen şi-a continuat studiile şi investigaţiile într-o manieră foarte precisă si foarte
ştiinţifică. Punând mâna între tub şi hârtie şi acţionând intermitent tubul, Roentgen a descoperit
că poate face hârtia să strălucească, atunci când doreşte, controlat. A fost uimit însă să descopere
că, întinzând mâna spre hârtie a făcut să apară o linie neagră, ce se mişca în sensul în care îşi
mişca mâna. Roentgen a rugat un fizician, care lucra într-un laborator apropiat să se uite la
descoperirea sa, acesta identificând imaginea, ca fiind oasele braţului lui Roentgen.

Lucrând singur timp de mai multe săptămâni, Roentgen a expus mai multe plăci
fotografice acestor raze, acoperind mai întâi porţiuni din aceste plăci cu diferite obiecte: un disc
de platină, o busolă, o cutie cu greutăţi, chiar şi cu o puşcă cu 2 ţevi. În fiecare caz apărea forma
obiectului pe film.

W.Roentgen şi-a publicat descoperirea în ultimele 10 pagini ale numărului din luna
decembrie a anului 1895 al publicaţiei intitulate “Descoperiri ale Societăţii Fizico-Medicale (din
Wurzburg)” şi a trimis copii ale acestui articol la aproape 100 de colegi din întreaga lume.
Reacţiile au fost instantanee. Lumea ştiinţifică a dorit să afle mai multe amănunte despre
misterioasele emanaţii, pe care Roentgen le-a numit raze X.

În scurt timp de la această descoperire, presa din Germania şi apoi din întreaga lume a
umplut mii pagini, despre fotografiile pe care le-a realizat W. Roentgen şi despre capacitatea
acestor raze, de a penetra corpurile solide. Biologii, fizicienii, medicii, mai ales chirurgii, au fost
extrem interesaţi de aplicaţia practică a acestor raze X, în stabilirea unor diagnostice clinice
foarte precise.

W. Roentgen a fost primul, care a primit în anul 1901 Premiu Nobel pentru fizică. Banii
câştigaţi din această descoperire au fost donaţi de W. Roentgen Universităţii din Wurtzburg,
pentru a fi folosiţi în interesul dezvoltării ştiinţei.

Ca urmare a situaţiei dezastruoase din Germania, după încheierea Primului Război

Mondial, foamete şi mai ales sărăcie, afecţiunile intestinale mai vechi ale lui Wilhelm Roentgen
s-au agravat, acesta stingându-se din viaţă pe data de 10 februarie 1923, la vârsta de 78 de ani.

Utilizarea razelor X pentru dignosticare în stomatologie a fost posibilă, datorită muncii

de pionierat depuse de C. Edmund Kells (fig. nr. 3). Acesta era un dentist din New Orleans, unul
dintre geniile inovative ale domeniului. S-a născut în anul 1856, fiind fiul unui dentist cu o
carieră promiţătoare. După ce a petrecut mai mulţi ani în cabinetul tatălui său, învăţând tehnica
dentară, C.E. Kells s-a inscris la Colegiul de Stomatologie din New York, pe care l-a absolvit în
anul 1878. După absolvire, Kells s-a întors în oraşul New Orleans, unde a început să practice
stomatologia alături de tatăl său, devenind în scurt timp un clinician desăvârşit.
 Fig. nr. 3. Dr. C. Edmund Kells, cel care a înfiinţat primul aparat de radiologie în
stomatologie. (Fotografia originală parţine Muzeului Naţional American de Istorie,
Smithsonian Institution, Washington D.C., preluat după Malvin E. Ring, “Dentistry an
Illustrated History”)

Pe lângă reputaţia de excelent clinician pe care a dobândit-o de-a lungul timpului, E.

Kells a fost socotit şi un mare inventator, fiindu-i atribuite mai mult de 30 de patente, cum ar fi:
un extinctor, un cric pentru maşină, starterul şi frâna, care sunt folosite şi astăzi în lifturile
existente în clădirile înalte.

În stomatologie, E. Kells a fost, de asemenea, un deschizător de drumuri. A fost primul

dentist din SUA, care a conectat un cabinet de stomatologie la reţeaua centrală de curent electric.
Tot Kells a fost cel care a construit primul motor stomatologic (fig. nr. 4), care funcţiona cu
ajutorul curentului electric. Tot el a introdus aerul comprimat în practica stomatologică, găsindu-
i multiple întrebuinţări.
 Fig. nr. 4. Primul motor electric de stomatologie produs de Dr. C. E. Kells. (Preluat după
Malvin E. Ring, “Dentistry an Illustrated History”)

Totuşi, una dintre cele mai notabile descoperiri ale sale, folosite nu doar în stomatologie,
ci şi în domeniul chirurgical, şi în oricare domeniu, în care este necesară îndepărtarea rapidă a
fluidelor, pentru o bună vizibilitate a fost pompa de aspiraţie (aspiratorul): “Doar această invenţie
este suficientă, pentru a imortaliza numele Dr. Kells şi a câştigat pentru el eterna mulţumire a
tuturor chirurgilor“ a spus un mare chirurg, în semn de omagiu adus lui Kells.

Cu toate acestea, marea contribuţie a lui E. Kells adusă lumii medicale a fost în domeniul
radiologic. Citind şi învăţând despre descoperirea lui W. Roentgen, Kells şi-a construit propriul
aparat cu raze X, primul de acest gen din SUA. A dotat o cameră a propriei locuinţe, pentru a fi
laborator şi, având ca pacient pe asistenta sa, a făcut prima radiografie din SUA.

Fără a şti cu precizie, care trebuie să fie timpul de expunere, Kells “şi-a aşezat pacienta
într-un scaun, cu suportul pentru film în poziţie corectă. Cu dinţii în contact şi cu gura închisă,
pacienta putea înghiţi, fără însă a mişca filmul de pe poziţia sa. Cu faţa în contact cu o placă
subţire fixă, cu scopul de a menţine pacienta în poziţie stabilă, tubul a fost plasat pe cealaltă parte
a plăcii. Astfel, fără a se pricepe, Kells a utilizat un filtru, care probabil a prevenit arsurile
pacientei, pe care le putea provoca timpul lung de expunere. Kells a tăiat singur o bucată de film
radiologic din foaia mare, a învelit-o în hârtie neagră şi apoi într-un inveliş cauciucat, pentru a-l
feri de umezeala din cavitatea bucală. De asemenea, a confecţionat un suport pentru filmul
radiologic, din material modelant.”

În luna iulie a anului 1896, la numai 8 luni de la publicarea descoperirii lui W.

Roentgen, E. Kells a demonstrat utilizarea razelor X în stomatologie. Acest lucru a fost prezentat
de E. Kells, cu ocazia întâlnirii Asociaţiei Dentiştilor din Sud, din Asheville, Carolina de Nord.

Din păcate, E. Kells a descoperit prea tarziu pericolul provocat de razele X,

îmbolnăvindu-se de cancer la mâna dreaptă. Au urmat 20 de ani de agonie, timp în care Kells a
trecut prin 42 de operaţii, pierzând succesiv antebraţul, braţul şi în final umărul. Totuşi, Kells a
continuat să servească profesia pe care o iubea atât de mult şi pentru care s-a sacrificat, creând
instrumente, care puteau fi folosite cu o singură mână, a continuat să predea stomatologia,
contribuind cu mai mult de 150 de articole la publicaţiile stomatologice de prestigiu din SUA şi
din Europa şi scriind mai multe cărţi.

Dar imensa suferinţă pe care a îndurat-o s-a dovedit mult prea puternică, chiar şi pentru un
om cu puterea şi determinarea lui Kells şi pentru a nu-şi mai chinui familia, şi-a luat singur viaţa,
pe data de 7 mai 1928, la vârsta de 72 de ani.

Cu toate că E. Kells a construit o bază largă în stomatologie, dentiştii din întreaga lume au
acceptat extrem de greu acest nou aparat de radiologie. Exista de fapt ideea că acest aparat era
mult prea complicat şi nu putea fi utilizat în stomatologie, decât de către un specialist şi doar
extrem de rar şi în cazuri excepţionale. Astfel, până la apariţia unui alt pionier în radiologia
stomatologică, Dr. Howard W. Raper, nu a existat nici un aparat dentar de radiologie
comercializat, atât pe piaţa americană, cât şi pe cea europeană.

Greene Vardiman Black

Pe fresca ce înconjoară Illinois State Building, frescă ce conţine numele a 61 de

personalităţi ale statului, alături de numele lui Abraham Lincoln, Stephen Douglas şi Ulysses
S.Grant se află şi numele lui Greene Vardiman Black (fig. nr. 5).
 Fig. nr. 5. Dr. G. V. Black în laboratorul său de lucru.

(Preluat după Malvin E. Ring, “Dentistry an Illustrated History”).

După cum bine se cunoaşte, Black este cel care a adus cu adevărat stomatologia în lumea
modernă şi a pus bazele cercetării ştiinţifice în această specialitate medicală extrem de
importantă. Altfel spus, G.V. Black şi-a desfăşurat activitatea didactică şi ştiinţifică la sfârşitul
secolului XIX-lea, în SUA.

S-a născut in anul 1836 în localitatea Scott County, Statul Illinois, în SUA, într-o familie
modestă de fermieri, având încă şapte fraţi. Deşi în copilărie a dovedit o aversiune profundă
pentru tot ceea ce însemna învăţătură, la vărsta de 17 ani, G.V. Black a fost trimis în oraşul
Clayton, Statul Illinois, unde fratele său mai mare, Thomas, practica medicina. Timp de 4 ani, cât
a stat pe lângă fratele său a învăţat cât de mult a putut despre medicină.
 La vârsta de 21 de ani, Black s-a mutat în localitatea Mt. Sterling, Statul Illiniois,
asociindu-se aici cu dentistul J. C. Speer, deoarece a realizat că stomatologia se potrivea mult
mai bine cu concepţia şi cu abilităţile sale mecanice. L-a urmărit şi l-a secondat pe J.C. Speer în
profesie, apoi, după numai câteva luni, Black s-a mutat în localitatea Winchester, Statul Illinois,
deschizându-şi propria afacere, ca dentist. Aici s-a împrietenit cu ceasornicarul şi cu armurierul
(cel care repara armele), de la ei acumulând foarte multe cunoştinţe, în special despre mecanică,
cunoştinţe, care ulterior i-au fost extrem de utile, în conceperea şi construirea instrumentelor,
care au revoluţionat stomatologia.

În anul 1862, în timpul Războiului Civil din SUA, Black s-a înrolat în Armata
Unionistă, ca cercetaş, dar în urma unei răni la genunchi a fost demobilizat în anul 1864. Cât
timp a fost înrolat în Armata Unionistă, fiul şi soţia sa au murit. În urma acestor probleme extrem
de grave, G.V. Black s-a mutat în oraşul Jacksonville, Statul Illinois, unde a rămas până în anul
1897.

Oraşul Jacksonville a fost considerat ca fiind “Atena Vestului”. Acest oraş a avut
reputaţia unui centru intelectual, aici fiind înfiinţat şi primul colegiu din Statul Illinois.
Jacksonville s-a mândrit la acea vreme cu 3 dentişti şi o duzină de doctori, iar asocierea cu ei a
fost nu doar stimulantă, dar şi extrem de fructuoasă pentru Black. S-a căsătorit pentru a doua
oară şi a avut 3 copii, printre care şi pe Arthur D. Black, care, urmând calea ilustrului său tată, a
devenit un renumit profesor de stomatologie.

În oraşul Jacksonville, G.V. Black l-a cunoscut pe David Prince, un medic progresist,
care l-a introdus în lumea cercetărilor lui Darwin,Virchow si al altor savanţi ai momentului.
Black l-a ajutat pe Prince în practica medicală, aducându-şi o contribuţie foarte importantă în
stoparea unei epidemii de tifos.

Când s-a înfiinţat prima Asociaţie Medicală în Morgan County, G.V. Black a fost unul
dintre primii care s-a înscris în această asociaţie. În anul 1878, an în care s-a înfiinţat în Statul
Ilinois “primul act medical de liberă practică” (Black îl ajută pe Thomas, membru în legislatura
statului să redacteze acest act, act care ulterior a devenit lege) Black a primit licenţa de medic,
datorită pregătirii medicale efectuată alături de fratele său în oraşul Clayton, Statul Illinois. A
fost examinat de o comisie de specialitate, trecând testul cu un calificativ excelent.
 Astfel, pe data de 15 ianuarie 1878, G.V. Black a devenit medic licenţiat. Între anii 1881
şi 1887 Black a fost preşedintele Consiliului Statal de Examinare Stomatologică. Spaţiul de lucru
al lui Black din oraşul Jacksonville poate fi vizitat la Muzeul Naţional de Istorie Americană, în
Washington D.C.

Black s-a obişnuit să călătorească până în oraşul St. Louis, la o distanţă de aproximativ 170
de mile de Jacksonville, pentru a participa la întălnirile Societăţii Dentare din Missouri, acolo
cunoscând pe unii dintre cei mai buni practicieni stomatologi din SUA. A participat la aceste
întruniri, începând din anul 1868, prezentându-şi lucrările aici, timp de mai bine de 30 de ani.
Subiectul primei sale dizertaţii, în anul 1869 a fost “foiţa de aur”, şi a stârnit un interes deosebit,
deoarece Black a realizat că obturaţiile de aur îşi pierd în timp coeziunea şi s-a decis să afle de
ce. Pentru asta a început să studieze chimia şi şi-a construit în timp propriul laborator. A învăţat
atât de mult, încât a fost rugat să predea un curs de chimie profesorilor de liceu din Jacksonville.

Datorită realizărilor în cercetare ale savanţilor nemţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea,

Black s-a apucat să înveţe singur limba germană. Astfel, după ce l-a citit pe Virchow, Black a
devenit foarte interesat de patologia celulară. Şi-a achiziţionat un microscop şi curând a devenit
singurul patolog din ţară, care deservea profesia medicală.

În anul 1870, G.V. Black a fost invitat să predea la Colegiul Dentar St. Louis, Statul
Missouri. Astfel, primul curs universitar legal pe care Black l-a auzit a fost propriul curs (de fapt,
Black a avut o educaţie de doar 20 de luni de şcoală elementară). Primii ani la Colegiul Dentar
din St. Louis, Black i-a petrecut predând histologie şi microscopie, mai târziu predând patologie
şi stomatologie aplicată. După 8 ani petrecuţi în această instituţie de învăţământ superior, Black
şi-a încheiat activitatea didactică, care a fost un mare succes al vieţii sale

În anul 1883, Black a predat din nou, de astă dată în oraşul Chicago, mai întâi la
Chicago Dental Infirmary, apoi din anul 1885, în cadrul Colegiului de Stomatologie din acelaşi
oraş.

Timp de un an, Black a predat şi la departamentul de stomatologie din cadrul

Universităţii din Iowa, de unde şi-a dat demisia în anul 1891, după ce a fost chemat la noua
Universitate de Stomatologie Northwestern. Aici a activat ca profesor de patologie şi
bacteriologie, iar în anul 1897 a fost numit decan al acestei prestigioase instituţii de învăţământ.
 În acelaşi timp, Black a continuat să scrie şi să publice. A fost autorul a peste 500 de
articole şi al mai multor cărţi de excepţie, considerate a fi de referinţă în domeniul
stomatologiei. Este vorba de “Anatomia Dentară”, apărută în anul 1890 şi de cele 2 volume de
“Stomatologie Aplicată”, apărute în anul 1908.

Cercetător neobosit, Black a realizat mai multe dispozitive, pentru testarea aliajelor
dentare. A făcut mai mult decât oricare dentist de până atunci, încercând să standardizeze
procedurile aplicate.

A elaborat şi o clasificare a cavităţilor dentare, clasificare ce este valabilă şi astăzi, a

elaborat principiul “extensiei preventive” în prepararea cavităţilor, reuşind în acelaşi timp să
standardizeze regulile generale de preparare ale acestor cavităţi.

În acele vremuri, imaginile fotografice de prezentare nu existau, de aceea Black a creat

modele supradimensionate cu arcadele dentare şi cu instrumente de stomatologie tot
supradimensionate, raportate la aceste modele, pentru a putea prezenta studenţilor săi, cum
trebuiau preparaţi dinţii pentru obturaţii (fig. nr. 6).

Fig. nr. 6. Demonstraţie privind prepararea cavităţilor după modelele realizate de Dr.
G.V. Black în cadrul Universităţii de Stomatologie Nortwestern. (Preluat după Malvin E.
Ring, “Dentistry an Illustrated History”).
 G.V. Black a primit numeroase premii şi distincţii pentru munca sa. În timpul studiilor
sale despre pătarea smalţului dentar, asociată cu fluorizarea, Black a murit la vârsta de 79 de ani,
pe data de 31 august 1915, după ce a îmbogăţit extraordinar acest domeniu al stomatologiei.

Totuşi, nu putem încheia acest referat, fără să spicuim din declaraţia pe care G.V. Black o
făcuse studenţilor săi, cu 9 ani înainte de a se stinge din viaţă: ”Va veni cu siguranţă ziua,
probabil voi tinerii o veţi prinde, când vom practica stomatolgia preventivă, mai mult decât pe
cea restauratoare. Când vom înţelege pe deplin etiologia cariei, atunci vom fi capabili să
combatem efectele distructive ale medicaţiei sistemice” .