1

Cuprins:
1.Introducere
2.Prezentarea scriitorului
3.D’ale carnavalului
4.Conu Leonida faţă cu reacţiunea
5.O scrisoare pierdută
6.O noapte furtunoasă
7.Aprecieri critice
8.Concluzii

2
 I.Introducere
Despre Caragiale s-a afirmat adesea şi este adevarat,că poate
fi considerat un scriitor naţional,opera sa fiind reprezentativă
pentru spiritul românesc,dar şi un scriitor universal,el creând
situaţii general-valabile şi tipuri umane care se regăsesc în orice
societate. Contestat de mulţi,care până la urmă i-au recunoscut
meritul,Caragiale rămâne un scriitor actual,piesele sale având
succes şi astăzi,opera fiindu-i foarte mult citită şi studiată.
Orice discuţie despre Caragiale trebuie să înceapă cu o privire
de ansamblu asupra vieţii şi operei marelui scriitor. Un loc
important în planul creaţiei lui Caragiale îl ocupă teatrul. De
aceea în această lucrare vom analiza patru dintre cele mai
cunoscute comedii caragialiene. În teatrul lui Caragiale
aparenţele ascund esenţa tragică a condiţiei umane.
Dramaturgul crează adevarate tipuri umane,gata sa concureze
cu cele existente in literatura universală. Marele merit al lui
Caragiale este acela de a fi avut o grijă obsesivă pentru
limbaj(fie el verbalizat sau limbaj gestual). Scriitorul însuşi
marturisea:,,Teatrul este o artă constructivă,al cărei material sunt
conflictele ieşite între oameni din cauza caracterelor(...)bucuria râde în ochii
vii,durerea plânge în lacrimi adevărate(...)’’.
Fiind însă că teatrul ne arată oameni, şi fiindcă,în
împrejurimi omeneşti, acţiunile care sunt chiar viaţa sunt

3
însoţite de vorbire,oamenii dramaturgului trebuie fireşte să
vorbească şi ei(...).’’

II. Prezentarea
scriitorului
Viaţa scriitorului
S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care îi
poartă numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al
Ecaterinei. Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și fraţii acestuia,
Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui
Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan
Vodă Caragea în suita sa. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în
1839 cu actriţa și cântăreaţa Caloropoulos, de care s-a
despărţit, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie
statornică cu braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec
Luca Chiriac Caraboas. Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860
cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti,
iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala
Domnească din Ploieşti, unde l-a avut învăţător pe Bazil
Drăgoşescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul
„Sfinții Petru și Pavel‖ din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa
a V-a liceală la Bucureşti. Caragiale a absolvit Gimnaziul
„Sfinţii Petru și Pavel‖ din Ploieşti, pe care l-a numit, în Grand
4
Hôtel „Victoria Română‖, oraşul său natal. Singurul institutor
de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă a
fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu.
Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar
înainte de debutul literar a fost fascinat de performanţele
teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor şi şef de trupă,
fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la
tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă
Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de
declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze
proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi
cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. În
acelaşi an a fost numit copist la Tribunalul Prahova. La 12
martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei
Constantinescu, funcţionară la Regie, cu Caragiale, care îl
declară la oficiul stării civile. În 1871, Caragiale a fost numit
sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, după
propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când
tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor şi copist în trupa
lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la
,,Ghimpele’’ cu versuri şi proză, semnând cu iniţialele Car și
Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică). La 7–8
ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica
actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta
mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n.
10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei
convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891).
La 3 iulie 1893 i se naşte un fiu, Luca Ion. În 1889, anul
morţii poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul
în ,,Nirvana’’. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV
5
la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 şi-a exprimat
intenţia de a se exila la Sibiu sau la Braşov.
La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la
Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la
Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Activitatea literară
Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale poate fi
datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul
,,Telegraful’’, din Bucureşti, unde ar fi publicat rubrica de
anecdote intitulată ,,Curiozități’’. Apropierea de ziaristică este
confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista
,,Ghimpele’’, unde şi-ar fi semnat unele dintre cronici cu
pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și
verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de
la 1 octombrie 1874 a poemului ,,Versuri’’ în ,,Revista
contemporană’’. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei,
numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor
care formau „comitetul redacțional‖. Un moment esenţial l-a
constituit colaborarea la ,,Revista contemporană’’, la 4
octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale.
Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariţia
bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a
fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a
redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară‖,
Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la ,,Unirea
6
democratică’’. În august 1877, la izbucnirea Războiului de
Independenţă, a fost conducător al ziarului ,,Națiunea
română’’, scos la propunerea publicistului francez Frédéric
Damé (1849, Tonnerre, Franţa - 1907, București).
În această perioadă a apărut şi ,,Calendarul
Claponului’’. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și
cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni.
Punându-şi în practică experienţa gazetărească de până atunci,
Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la
,,România liberă’’, publicând foiletoanele teatrale Cercetare
critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Naţional se
prezenta în această perioadă, piesa ,,Roma învinsă’’, de
Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale. Între anii 1878 și
1881 a colaborat la ,,Timpul’’, alături de Eminescu, Ronetti-
Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista ,,Convorbiri
literare’’ a publicat comedia într-un act ,,Conu Leonida față cu
reacțiunea’’. Tot în 1878 a început să frecventeze ședinţele
bucureştene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din
scrierile sale. La Iaşi, a citit ,,O noapte furtunoasă’’ într-una
din ședinţele de la Junimea. În 1879 a publicat în ,,Convorbiri
literare’’ piesa ,,O noapte furtunoasă’’. De Paște, în 1879, se
afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu. După 3 ani de
colaborare, în 1881, s-a retras de la ,,Timpul’’. A fost numit,
prin decret regal, revizor şcolar pentru judeţele Suceava și
Neamţ. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripţia Argeş
- Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentaţie a
operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob
Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședinţa Junimii, în
7
prezenţa lui V. Alecsandri. În 6 octombrie, însoţit de Titu
Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare
pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezenţa reginei, premiera piesei
s-a bucurat de un succes extraordinar. În iunie 1885 şi-a început
seria articolelor literare şi politice la Voința națională, ziar
condus de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a
publicat articolul în Nirvana. A colaborat cu articole politice și
literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și
cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie
1885, a avut loc reprezentaţia comediei D-ale Carnavalului,
premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră. Din 1896, a
colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică
Lumea veche. La Ziua a scris articole politice și un reportaj la
moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca
literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice şi în
Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc
au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat
printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a
colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul,
Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă,
Literatură și artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus
Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta,
Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susţinut la
Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale
volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de
la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el
însuşi făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3
aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea
politică 1907. Spre deosebire de Eminescu, care vedea în

8
gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o
indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social,
sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor.
Colaborarea susţinută în presă, de la publicaţiile de prestigiu
(Convorbiri literare, în anii de participare la Junimea,
Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul,
Constituționalul, Epoca), dar și în publicaţii mai obscure cărora
nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut
Cănuță, om sucit și La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe
Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum
reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică
și alură stilistică diferite: „Începând cu „mofturile‖ sale de la
debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea
„Momentelor‖ (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice
rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă
umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu
această față a personalității sale, în publicistică mai este o față,
de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al
paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la
neliniște şi frământare interioară de destinul nostru naţional,
pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate
și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare
contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și
poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit
la tovărășia perechii sale de destin!‖ Prin modul de a scrie și
prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui
Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare
caracteristică a făcut să alterneze observaţia de moravuri cu
generalizarea și cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la
9
pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de
clasat într-un gen și așa destul de elastic. Din relaţiile lui
Caragiale cu publicaţiile anilor 1870 - 1910, dincolo de
constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul
existenţei sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic. În
ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889,
Caragiale a înfiinţat revista umoristică „Moftul român‖,
subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ
pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană‖.
Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând
caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase
schiţe caragialeşti, Moftul român s-a dovedit şi un organ literar.
Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 şi a
avut colaboratori numeroşi (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al.
Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban). Calendarul Moftului
român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la Bucureşti.
Caragiale a fost și director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Titu Maiorescu, ministrul Instrucţiunii Publice, ocupându-se de
problema schimbării conducerii Teatrului Naţional, după mai
multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888:
„Director al primului nostru teatru va fi tânărul
dramaturg I. L. Caragiale‖. În vârstă de numai 36 de ani, a
deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele
de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreţii
au obţinut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câţiva mari
actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore
Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat‖ de unele ziare
bucureştene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889,

10
înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise,
totuşi, evidente resurse de organizator şi o nebănuită energie.

Societatea ,,Junimea’’
De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892,
Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deşi în întregul proces
de afirmare a scriitorului, Junimea însăşi a fost, până prin 1884
- 1885, ţinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Mai
multe dintre adversităţile îndreptate împotriva lui Caragiale au
fost cauzate şi de calitatea sa de junimist şi de redactor la ziarul
conservator și junimist, Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a
dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea şi
publicată în 1879 în Convorbiri literare (în care au fost
publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri
deloc neglijabile.
După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie
1881 de la ,,Timpul’’, dar Comitetul Teatrului Naţional de la
Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit director de scenă,
post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la
ședinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa
lui Alecsandri, şi-a mărturisit preferinţa pentru poeziile lui
Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iaşi,
,,O scrisoare pierdută’’, a cărei premieră a avut loc la 13
noiembrie cu mare succes, în prezenţa reginei. În 1888 Titu
Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din
Bucureşti și i-a prefaţat volumul de Teatru (1899), cu studiul
intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale. La 9 mai 1892,
Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferinţă cu titlul

11
,,Gaşte și gâște literare’’, împotriva Junimii, determinând,
împreună cu articolul ,,Două note’’, ruptura cu Titu Maiorescu
şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie
1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinţi că a
obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui
Caragiale la ,,Convorbiri literare’’, fără reluarea însă a relaţiilor
personale între critici şi autorul articolului ,,Două note’’.
Caragiale a reluat legătura cu Titu Maiorescu abia la 15
februarie 1908, când i-a trimis acestuia o felicitare cu prilejul
zilei de naştere. Scriind despre Comediile d-lui I. L. Caragiale
(1885), și referindu-se la tipologie („Există aceste tipuri în
lumea nostră? (...) Dacă sunt, atunci dela autorul dramatic
trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic‖),
Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzaţia de
imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre
Maiorescu și Gherea, evidențiază realismul tipurilor şi al
mediului social:
„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă
câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele
lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfăţişării lor în situațiile anume alese de autor‖.

Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de

părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce
devine „ficțiune artistică‖, prilej de a ne înălţa „în lumea
ficțiunii ideale‖. Șeful literar al Junimii, Maiorescu, a arătat
mult timp faţă de Caragiale o foarte vie solicitudine, ceea ce a
dus la o colaborare statornică timp de zece ani. Piesa O noapte
12
furtunoasă a avut următoarea dedicaţie: „D. Titu Maiorescu este
cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un
semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei‖. Caragiale a
citit la Titu Maiorescu drama ,,Năpasta’’, care a apărut la
editura Haimann și a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T.
Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a
menținut relaţii cordiale cu toţi ceilalţi membri ai Junimii,
îndeosebi cu Iacob Negruzzi, creatorul și redactorul
Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir,
căruia i-a dedicat (,,O scrisoare pierdută’’, N. Gane). În anii
activităţii sale la ,,Convorbiri’’’ a admirat-o pe Mite Kremnitz
(cumnata lui Maiorescu), care a și tradus mai multe texte din
Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română
în Germania. Ruptura cu Junimea a devenit definitivă în 1892,
când şi-a întrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui
împotriva vechilor prieteni literari și a lui Titu Maiorescu a
devenit obsesivă. Abia peste câțiva ani, în timpul colaborării la
Epoca (1896), fostul junimist a regretat despărţirea de
Maiorescu și a evidenţiat marile calităţi ale criticului, cu un rol
de primă mărime în cultura română, alături de Hasdeu. De la
Berlin, la 15 februarie 1908, de ziua de naştere a lui Maiorescu,
Caragiale i-a trimis o călduroasă telegramă:
„Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereții un bătrân școlar
urează ilustrului învățător la mulți ani cu sănătate și veselie. Trăiască
Maiorescu! Caragiale.‖

La răspunsul de mulţumire, Caragiale a replicat cu o altă urare:

13
 „Bătrânul școlar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată cu
atâta grație din partea ilustrului și totdeauna neuitatului învățător. Încă o
dată, la mulţi ani, cu sănătate și veselie, trăiască Titu Maiorescu.‖
Fără să fi reuşit o reluare a colaborării la Convorbiri literare,
conștient de locul uriaş deţinut în cultura noastră de
prestigioasa revistă ieşeană, Caragiale a încercat în anul
următor (1909) „o nouă și ultimă expresie a unei «mea culpa»― :
„Un școlar puțin însemnat, care a știut mai mult să te supere decât să se
folosească de învățăturile dumitale, își permite, cu tot respectul, a-ți trimite din
depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu
Maiorescu întru mulți ani, sănătos, cuminte și vesel! așa cum din tinerețe îl
știe bătrânul școlar. I. L. Caragiale‖
—Șerban Cioculescu]
Maiorescu consimţise în aceste împrejurări doar o reluare a
relaţiilor literare, nu şi a celor personale, cu cel care îl insultase.
Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, Titu Maiorescu a
relevat într-o scrisoare către Duiliu Zamfirescu simbioza
interesantă dintre o mare inteligență și nestatornicia unui
caracter dificil și imprevizibil:
„Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie
inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care
această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl
scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare
valoare. Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care
însă le cunosc‖
—Titu Maiorescu

14
 Nu mai puţin revelatoare, în această direcţie, a fost şi
părerea lui Duiliu Zamfirescu. El credea că spiritul maliţios al
lui Caragiale faţă de lucrările unor confraţi citite la Junimea ar
fi putut fi trecute cu vederea graţie „marii lui inteligențe’’.
Dramaturgul era „o fire atât de fantastică și de muncită, în care arama și
diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal‖ (Duiliu
Zamfirescu). Structura omenească a lui Caragiale, ca și aceea
artistică, era duală: una de ironist şi farsor, cu o rezervă
nesecată în direcţia manifestărilor umoristice și cinice, și alta de
sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!‖), neliniştit și măcinat
de melancolii ascunse şi ciudate la un asemenea temperament.

Opera scriitorului
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și
o dramă), nuvele şi povestiri, momente și schiţe, publicistică,
parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului
comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai
teatrului naţional. Operele sale, în special comediile sunt
exemple excelente ale realismului critic românesc.
Opera lui Caragiale se încadrează în realism. Curent literar
şi artistic, apărut in secolul al XlX-lea, ca reactie împotriva
romantismului, realismul se caracterizează prin oglindirea
veridica si obiectivă a realitatii, cu toate aspectele ei (economice,
sociale,politic,etc.).
Personajul realist poate reprezenta o categorie umana sau
15
socială (personaj tipic, aşa cum se intampla in cazul lui
Caragiale), dar poate reprezenta şi un caz particular (un erou
lucid, framantat, cautator al absolutului, egoist, bolnav, etc.
etc.) aşa cum se întamplă în cazul romanului modern.

Teatru
Comedii
 O noapte furtunoasă (1879)
 Conu Leonida față cu reacțiunea (1880)
 O scrisoare pierdută (1884)
 D-ale carnavalului (1885)
 O soacră (farsă fantezistă într-un act)
 Hatmanul Baltag (operă bufă)
 Începem (instantaneu într-un act)
 1 Aprilie (monolog)
Drame
 Năpasta (1890)

Nuvele și povestiri
 O făclie de Paşte (1889)
 În vreme de război (1898)
 Din carnetul unui vechi sufleur
 Un artist
 Grand Hôtel "Victoria Română"

16
  Om cu noroc
 Păcat (1892)
 Norocul culegătorului
 O invenție mare
 Poveste
 Boborul
 Noaptea învierii
 Baioneta inteligentă
 Cănuţă, om sucit
 La hanul lui Mânjoală
 Două loturi (1901)
 Caut casă...
 La conac
 Monopol...
 Mamă...
 Ion...
 Partea poetului
 Pastramă trufanda
 Kir Ianulea
 Calul dracului

Momente şi schiţe
Publicate în volum
 Moftangii
 Naţiunea română
 Căldură mare
 Justiţie
 Mitică Art. 214
17
 Politică
 O zi solemnă
 Politică înaltă
 Un pedagog de şcoală nouă
 D-l Goe
 Lanţul slăbiciunilor
 La Moşi
 Bubico
 Jertfe patriotice
 Situaţiunea
 Românii verzi
 Telegrame
 Triumful talentului
 Tot Mitică
 Proces-verbal
 Ultima oră
 Infamie
 C.F.R.
 Boris Sarafoff
 Repausul duminical
 Urgent
 Cum stăm
 Meteahnă
 Justiţia română
 La poştă
 Moşii
 Politică şi delicateţe
 Cum se naşte o revistă
 Cum se înţeleg ţăranii
 Duminica Tomii
 Gazometru
18
  Istoria se repetă
 Petiţiune
 Mici economii...
 Ultima emisiune
 O lacună
 Cadou...
 Diplomaţie
 O cronică de Crăciun...
 Vizită...
 O conferinţă
 Ţal!...
 Greu, de azi pe mâine... sau unchiul și nepotul
 Antologie...
 Identitate...
 25 de minute...
 Reformă
 Aşa să mor!
Publicate în periodice
 Cronica fantastică
 Zig-zag!...
 Parlamentare
 Manifestul "claponului"
 Orientale. Două documente
 Corespondenţa sentimentală Broaşte... destule
 Lache şi Mache
 Calendar
 Din foloasele tiparului
 Varietăţi geografice. De la Zanzibar la Salonic şi înapoi
 Varietăţi literare. Canard-răţoi

19
 Cronica
 Moftul român
 Succesul "Moftului român"
 Trădarea românismului! Triumful străinismului!!
Consumatum est!!!
 Poveste de contrabandă
 Manifestul "moftului român"
 Şcoala română
 Accident parlamentar
 Justiția română. Secţia corecţională
 High-life
 Logica baroului
 În tren accelerat
 Carnet high-life
 Nedescifrabil
 Arendaşul român
 Poruncă domnească
 Tardivitate
 Şah şi mat!
 Autoritate
 Cronica de joi
 Cum se naşte o revistă?
 Karkaleki
 Paradoxal
 O blană rară
 Articol de reportaj
 Cazul d-lui Pawlowsky
 Slăbiciune
 Intelectualii...
 Despre cometă – prelegere populară

20
 Accelerat no. 17
 Cum devine cineva revoluţionar şi om politic...?
 La Paşti
 Emulațiune
 Dascăl prost
 Premiul întâi - o reminiscenă din tinereţele pedagogului -
 Cum stăm...
 Bacalaureat
 Deziderate legitime
 Cam târziu...
 Imaginație, stil și clistir
 Educațiunea sentimentală la vite
 Tatăl nostru
 Teatrul la țară
 Tot Mitică
 Lună de miere
 Cele trei zeițe
 „Moftul‖ făcător de minuni
 Înfiorătoarea și îngrozitoarea și oribila dramă din strada
Uranus
 Infamie...
 La Peleş
 Făcătoare de minuni...
 Inițiativa...
 Ouăle roșii
 Dintr-un catastif vechi
 Sfânta Ghenoveva
 Un incident de senzație
 Luna de miere

21
  Leac de criză
 O ședință la "Junimea" în ajunul Anului Nou
 Sfânt Ion
 Prea sărac
 Temă și variațiuni
 Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n cap
Publicistică

Literatură și cultură
 Literatura şi artele române în a doua jumătate a secolului
XIX -
 Câteva păreri
 Politică şi cultură
 Notiţe risipite
 A zecea muză
 Cronici literare
 Teatrul cel Mare – "Urâta satului"
 Cercetare critică asupra teatrului românesc
 Articole despre teatru
 Cronici teatrale
 Scrisoare
 Teatrul naţional
 O admirabilă lucrare literară
 Știe carte băiatu lui Papuca!...
 Scandal
 Muzica
 Ateneul Român
 Concurs și premiuri academice
 "Balade şi idile‖ de George Coșbuc
22
 Un mare sculptor român
 Memorii din timpul războiului
 Grămătici şi măscărici
 Despre Macedonski
 Un monstru de activitate
 "Constituţionalul" poet
 O nouă societate română
 Teatrul nostru
 Câteva cuvinte - textuloriginal
 D. B. P. Hăsdeu
 O carte rară
 Traian Demetrescu
 Răzbunarea lui Anastase
 D. Eugeniu Stătescu poet
 Arheologie
 Un caz literar interesant
 Plagiatul Zola-Bibescu
 Spitalul amorului. O prefață
 Un nou plagiat Zola
 Un articol regretabil
 Gheorghe Baronzi
 Pomada fermecată
 Un dicţionar român
 Operă naţională
 Teribil naufragiu, din norocire fără accident de persoane
Articole politice
 1907 din primăvară până'n toamnă
 Apelul la unire
 Cronica sentimentală

23
 Cronica
 Desluşire
 Frați radicali şi D. Dim. Sturdza
 Gogoşi
 Istoria unei epigrafe
 Liberalii şi conservatorii
 Liberalii engleji şi români
 Parlamentare gogoşi
 Prospătura
 Resbelul
 Resbelul 1877
 Situaţiunea Europei
 Ultimele gogoşi calde
 Guvernul şi modificarea art. 7
 Cuvântare
 Ce este "centrul"
 Excelsior!
 Procedee electorale
 Nevoile obştii şi aşa numitele "Casa Noastră"...
 Sărbători mâhnite
 Termitele...
 Decadenţă
 Între Stan şi Bran
 Reacțiunea
 O reparaţiune
 Lascăr Catargiu
 Literatura şi Politica
 Scrisoare
 Toxin şi toxice
 Noul cabinet Otoman

24
  Știri franceze chestiunea Dobrogei
 Criza de cabinet
 Culisele chestiunii naţionale
 D.C.A. Rosetti la Roma?
 În ajunul crizei
 Convenţii cu Rusia
 Poziţia ministerială faţă cu revizuirea
 Reportaj parlamentar
 Un incident la cameră
 Plăteşte vizirul
 Însemnătatea presei
 Un interview
 Sub ce regim trăim!
 Inovaţiune
 Iarăşi promisia D-lui Fleava
 Principii şi vaccină
Parodii
 Smărăndiţa (roman modern)
 Dă-dămult... Mai dă-dămult

Teatru
La Berlin,în anii exilului, I.L.Caragiale a meditat la o
nouă comedie,care să încheie opera sa dramatică. Din
păcate, Titirică Sotirescu et comp. (aşa ar fi trebuit să se
intituleze comedia) a rămas numai un proiect, din care reies
însă, lămurit, intenţiile scriitorului de a relua personajele
din piesele ,,O noapte furtunoasă’’ şi ,,O scrisoare
25
pierdută’’. Caracteristicile aveau să fie acelea ale claselor
stăpânitoare la sfârşitul secolului trecut,adică 20 de ani
mai târziu de la împrejurările satirizate de Caragiale în
primele sale comedii. Un an mai târziu, publica prima sa
comedie originală ,,O noapte furtunoasă’’, eveniment de o
mare importanţă în istoria literarturii noastre. Într-o
deplină solidaritate cu membrii gărzii civice, cronicarii
teatrali dezlănţuie o campanile împotriva ,,Nopţii
furtunoase’’, campanile susţinută şi stipendiată de
oficialitatea vremii.
Comedia lui Caragiale denunţa viciile unei burghezii
care abandonase idealurile revoluţiei de la 1848,pentru a se
complace în imoralitate şi parvenitism,în pactizarea cu
moşierimea. Pe linia inaugurată de ,,O noapte furtunoasă’’,
,,Conu Leonida faţa cu reactţiunea’’, înfăţişează mic
burghezul liberal,ale cărui opinii politice ca şi la Titirica
Inimă-Rea sunt simulacrele unor idei democratice. Nae
Girimea, Iancu Pampon,Mache Răzăchescu ,Catindatul
din ,,D’ale Carnavalului’’ îmbogăţesc galeria satiriei
caragialiene cu alte întruchipări ale imoralităţii
burgheze.Personajele piesei provin din mediul micii
burghezii şi al negustorilor mărunţi care mimeză modul de
viaţă al ,,lumii bune’’, conducandu-se după acceaşi morală
a ipocriziei si adulterului. Epoca lui Caragiale este
cunoscută în istorie sub numele de ,,Monstruasa cualiţie’’.
Burghezia fraterniza cu moşierimea in viaţa politică a
ţarii, supunând poporul cele mai crunte exploatări şi
împăţindu-şi privilegiul de a exploata masele.

26
 Alegerile, în acea epocă, aveau darul de a reflecta
această comuniune de interese între clasele suprapuse. ,,O
scrisoare pierdută’’, capodoperea dramaturgiei noastre
clasice, nu este altceva decât imaginea acelei false dispute
electorale între partidele istorice.
Momente şi Schiţe
,,Schiţele şi Momentele’’ lui Caragiale prezintă diverse
aspecte din viaţa societăţii timpului său, continuând linia
începută cu atâta strălucire în comedii. Instituţiile de
atunci, viaţa familiei burheze, sunt pe rând obiectul satirei
sale necruţătoare.

Nuvele şi povestiri
În câteva din nuvelele sale, Caragiale a urmărit destinul
micului slujbaş în orânduirea burgheză.Măiestria de
povestitor analitic o regăsim în nuvela,,O făclie de Paşte’’,
transcribe deosebit de fină a psihologiei umane apăsată de
sentimentul discriminării rasiale. În nuvela ,,Păcat’’ se
interferează câteva destine , din care surprindem
indiferenţa oficialităţii burgheze faţă de relaţiile între
oameni. ,,La Hanul lui Mînjoală’’, ,,La conac’’, ,,Kir
Ianulea’’ sunt numai câteva exemple de felul în care
Caragiale a reuşit să îmbine fantasticul cu realul, dând
viaţă unor personaje cu o mare complexitate morală.

III. D’ale carnavalului

27
 Introducere
Opera ,,D’ale carnavalului’’ este o comedie în 3 acte
care a fost scrisă pentru concursul organizat de Teatrul
Național din Capitală, pe care autorul l-a câștigat. Piesa a
fost reprezentată la 8 aprilie 1885. Premiera a fost un
insucces, datorită fluierăturilor puse la cale de cronicarul
dramatic D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la România liberă.
Presa a fost aproape unanimă în negație, motivul fiind
pretinsa imoralitate prin aducerea pe scenă a drojdiei
mahalalei. Personajele piesei provin din mediul micii
burgezii şi al negustorilor mărunţi care mimează modul de
viaţă al ,,lumii bune’’, conducându-se după morala
ipocriziei şi a adulterului.
Persoanele
NAE GIRIMEA, frizer și subchirurg
IANCU PAMPON
MACHE RAZACHESCU, ce-i mai zice şi CRĂCĂNEL
UN CATINDAT DE LA PERCEPŢIE
IORDACHE, calfă la Girimea
UN IPISTAT
DIDINA MAZU
MIŢA BASTON
UN CHELNER
O MASCĂ
MĂȘTI, PUBLIC, SERGENŢI DE NOAPTE

Într-un carnaval, în Bucureşti.

28
Rezumat
Actul I

În frizeria lui Nae Girimea, Iordache primeşte vizita lui

Pampon. Acesta, furios, îl cauta pe Nae, dar negasindu-l îl
aşteapa împreuna cu Iordache. Pampon îi arata calfii un bilet
gasit despre care încep sa vorbeasca. Odata plecat apare Miţa,
şi ea furioasă şi căutându-l pe Nae. Aceasta îl banuieşte de
trădare. Nu după mult timp apare din nou Pampon care a gasit
în Miţa un aliat. Aceştia pun la cale un plan prin care sa-i
demaşte pe Nae si Didina (amanta lui Pampon). Pampon îi
arata Miţei biletul gasit, iar aceasta recunoaşte ca ea l-a scris.
Mai târziu Miţa se întâlneşte cu Nae, pe care-l amenintă cu o
sticla cu vitriol. Nae nu recunoaşte relaţia amoroasa pe care o
are cu Didina furându-i chiar sticluţa cu vitriol.
Între timp Pampon îl acuză pe Telemac ca el este Bibicul,
luându-se la bătaie, dupa care Telemac se întoarce revoltat la
frizerie unde cere detalii despre Pampon.

Actul II

Seara se porneşte un bal mascat în care se strânge toată

mahalaua. Didina îşi face şi ea apariţia, însă este nevoită să îti
schimbe costumul fiindca a fost descoperită de catre Candidat.
Apare şi Telemac care vrea să-l gasească pe cel care l-a batut şi
sa-i dea o„lectie‖. Acesta îl întâlneşte pe Pampon, între ei

29
iscându-se o mica altercaţie care s-a oprit de la sine. Pampon îşi
da seama ca Telemac nu este Bibicul şi pleaca amândoi să-l
gaseasca pe Nae.
Între timp Didina îşi schimba costumul cu cel al Mitei iar
Iordache a fost silit să şi-lschimbe cu cel al lui Nae, iar Nae cu
cel al Candidatului.
Schimbul de costume îi deruteaza pe Telemac şi Pampon care se
iau la harţa cu Iordache. Aceştia îşi dau seama de greseală, iar
Iordache scapă anunţânu-i pe Didina şi Nae, astfel aceştia
plecând de la bal. Miţa îi vede, iar Pampon împreuna cu
Telemac şi cu mai mulţi oameni îi urmaresc.

Actul III

Nae şi cu Didina ajung la frizerie, unde se ascund de

mulţime. Mulţimea ajunge la frizerie iar Iordache îi ajuta să
fuga. Pampon şi Telemac sparg uşa, intră in frizerie,
căutându-i pe ce-i doi.
Iordache cheamă poliţia, care recunoaşte vandalismul şi îi ia
la rost pe Pampon şi ceilalţi. Pană la urmă, la intervenţia
poliţiei si a lui Nae aceştia fac pace recunoscând ca s-au purtat
ca nişte copii.

Citate
,,Pampon:Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am
sacrificat cariera de militar, fiindcă până acum să nu o cu-nosc am fost tist de

30
vardişti la Ploieşti … Şi sunt turbat de gelozie ! Toată noaptea n-am
dormit…’’

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale,actul I ,Scena II,pagina

132, editura Herra

,,Candidatul:Uite ce vream eu să vă rog ; eu am un frate mai mare

în bal , şi ma cunoaşte , şi n-aş vrea să mă cunoscă…Ce e de făcut?’’

,,D’ale carnavalului’’de I.L.Caragiale, actul II, scena

VI,pagina 152, editura Herra

,,Ei parcă mie nu mi-e frică de Nenea Iancu …(Masca se smuceşte , scapă
şi fuge ;uitându-sedupa ea.) Atâta pagubă!(merge şi invită la danţ pe
Iordache ) Ei aide! Ce faceti?(işi pune masca pentru danţ.)

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale ,actul II,scena

XII,pagina 160,editura Herra

,,Pampon:Pentru ce ti-ai schimbat costumul, pentru ce ai luat costumul

turcului?’’

,,D’ale carnavalului’’ de I.L.Caragiale, actul III,scenaI,pagina

164, editura Herra

31
32
 IV.Conu Leonida faţă
cu reacţiunea
Introducere
Opera ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea’’ este o farsă
într-un act.A apărut în 1880 şi înfăţişează micul burghez
liberal, ale cărui opinii politice sunt simulacrele unor idei
democratice.În esenţă, mentalitatea lui Leonoda se
întâlneşte cu cea potrivnică, conservatoare,care se vede de
33
 la primele replici, când Leonida încercă să descrie
caracterul demonstraţiei de la 11 februarie şi când scapă o
reflecţie de racţionar :,,Să te ferească Dumnezeu de furia
poporului!’’ Leonida şi consoarta lui Efimiţa sunt
personaje profund caracteristice pentru mentalitatea micii
burghezii, marginită şi suspicioasă faţă de orice schimbări
sociale.
PERSOANELE
CONUL LEONIDA, pensionar - 60 de ani
COANA EFIMIŢA, consoarta lui - 56 de ani
SAFTA, slujnica lor
În Bucureşti, la Leonida

Rezumat
Într-o casă de mahala bucureşteană, seara, conul Leonida
şi coana Efimiţa, stăteau de vorbă la masă. Lampa de gaz de pe
masă lumina odaia modestă, cele două paturi, scaunele din jurul
mesei. În sobă mai pâlpâiau câţiva tăciuni.
Conu Leonida îi povestea consoartei sale despre cum au trăit
el şi prima lui nevastă evenimentele din februarie 1866, când a
fost răsturnat de pe tron domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Aflând din ziarul ―Aurora democratică‖ despre eveniment, s-au
gătit degrabă şi au plecat <pe la revuluţie>, în centrul oraşului.
Acolo era lume multă, muzici, strigăte, steaguri, iar asta a ţinut
34
trei saptămâni.
Efimiţa, uimită şi curioasă, îl tot întreba pe conul Leonida,
dornică să ştie mai multe. Conul Leonida continuă, spunându-i
că până şi faimosul <Galibardi> a scris o scrisoare naţiunii
române. După el, revoluţionarul italian, cu numai o mie de
oameni, îl speriase şi pe Papă, încât acesta , ca să îl îmbuneze, îl
pusese să îi boteze un copil(!). Scrisoarea lui conţinea numai
<patru vorbe…: Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască
Republica! Vivat Prinţipatele Unite !>. După un timp cei doi
hotărâră să se culce, că era trecut de douăsprezece. Miţa şi
<bobocul>, cum se alintau ei unul pe altul, mai schimbară
câteva vorbe înainte de a adormi. Conul Leonida o întrebă pe
coana Efimiţa dacă a chemat servitoarea dimineaţă să facă
focul devreme, apoi îi explică, tot după capul lui, ce procopseală
e cu republica: nu mai plăteşte nimenea bir, adică impozite, apoi
fiecare cetăţean ia o leafă bună pe lună, egală cu a celorlalţi,
başca pensia, şi, în sfârşit, se face <lege de murături>, adică
moratoriu, ca <nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească
datoriile>. Efimiţa, pe bună dreptate, întrebă de ce nu se face
atunci mai repede republică, dar află de la bobocul că nu vor
reacţionarii. Iar la întrebarea de unde se vor plăti lefurile dacă
nu mai plăteşte nimeni impozite, află că e <treaba
statului>…Şi adormiră. După ce un ceas din apropiere vesti ora
unu din noapte, se auziră încet, apoi tot mai tare, focuri de
armă şi chiote. Coana Efimiţa sări din pat se duse la fereastră şi
la uşă, dar cum nu mai auzi nimic se închină şi se culcă la loc,
crezând că a visat. Nici nu aţipi bine că se auziră iar detunături
şi strigăte. Sări, aprinse lampa, se uită pe sub paturi şi în dulap,
stinse apoi lampa , se închină şi se culcă din nou. De îndată se
auziră alte salve şi chiote. Sări şi îl strigă pe conul Leonida, se
repezi spre patul lui, se împiedică de un scaun şi căzu peste el.
35
Efimiţa îi spuse conului Leonida, buimac şi înspăimântat, că
afară e revoluţie, că se aude o adevărată bătălie, cu pistoale,
puşti, ţipete, chiote. Cum afară nu se mai auzea nimic, conul
Leonida îi spuse că e ordin de la poliţie să nu tragă nimeni cu
arma în oraş şi că din cauza unei discuţii intri la o idee, de la
asta fandacsia e gata, apoi din fandacsie cazi în ipohondrie. Aşa
că probabil a visat. Şi se culcară la loc. Dar nu apucară să se
culce bine că se şi auziră din nou împuşcături şi strigăte. Se
ridicară amândoi, speriaţi. Coana Efimiţa, cu satisfacţie că ea a
avut dreptate, îl întrebă pe conul Leonida, pe rând, dacă e idee,
fandacsie, ipohondrie. Conul Leonida, căutând în ziar, descoperi
un articol în care se spunea că reacţiunea stă la pândă şi
chemarea ca naţiunea să fie deşteaptă, adică trează. Ultima idee
îl făcu să remarce: <Şi noi dormim, domnule!>. Apoi începu să
se teamă că vor veni peste ei, fiindcă el e cunoscut de toţi ca
republican. Hotărâră să fugă la Ploieşti , la neamurile Efimiţei,
dar pe când strângeau lucrurile şi baricadau uşa cu mobilele,
auziră batai în uşă. Stinseră lampa şi tăcură. Bătăile se
repetară.
Pe când se sfătuiau ei în şoaptă ce să facă, să se ascundă
în dulap ori să sară pe fereastră, o auziră pe Safta, servitoarea,
cum bombănea la uşă. Apoi bătu şi mai tare şi le strigă să
deschidă, ca să facă focul. Înlăturară baricada şi îi dădură
drumul în casă. Uimiţi, aflară că zgomotul venea de la chefliii
ce sărbătoriseră lăsata secului. Printre ei, fusese şi ipistatul,
beat frânt, care trăsese cu pistolul, după obicei. Coana Efimiţa
prinse ocazia şi îi zise bobocului, cu umor, că parcă nu era voie
să se tragă focuri în oraş, dar el răspunse imediat că <a fost
chiar poliţia în persoană>, ceea ce o făcu pe Efimiţa să exclame
că mai rar cineva care să le ştie pe toate, cum le ştie dumnealui.
36
Citate
‚, Uimiti, afara ca zgomotul venea de la cheflii ce sarbatorisera lasata
secului. Printre ei, fusesera si ipistatul, beat franat, care trasese cu pistolu,
dupa obicei.’’

,, Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.II,

Pag. 101, editura BPT.

,,Aflând din ziarul ‚,Aurora democratica’’ despre evenimente, s-au gatit

degraba si au plecat <pe la revolutie>, în centrul orasului. Acolo era lume
multa, muzici, strigate, steaguri, iar asta a ţinut trei sptamani.’’

,, Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.I,

Pag. 26, editura BPT.

,,Efinitia uimita şi curioasă, îl tot întreba pe Leonida, dornică sa stie mai

multe.’’

37
 ,,Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.I,
Pag. 13, editura BPT.

,,Dupa cateva momente, Efimitia,sotia Conului Lenonida, aude impuscaturi

si strigate si il trezeste disperata pe sotul ei, crezand ca a inceput revolutia.’’

Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’ de I. L. Caragiale cap.III,

Pag. 115, editura BPT.

,, Când se scoală Leonida, sunetul înceteaza crezând că soţia sa a visat, o

liniteste şi apoi se culca la loc.’’

,,Conu Leonida faţa cu Reacţiunea’’

de I. L. Caragiale cap.III,
Pag. 155, editura BPT.

38
39
 V. O scrisoare pierdută
Introducere
Comedia ,,O scrisoare pierdută’’ este pusă în scenă la
13 noiembrie 1884. Este o comedie de moravuri,dezvăluind
viaţa publică şi dorinţa de parvenire a burgheziei
româneşti. Piesa este structurată în 4 acte, fiecare fiind
alcătuit din mai multe scene. Acţiunea piesei se petrece în
capitala unui judeţ de munte,pe fondul agitat al unei
campanii electorale.
40
Persoanele
ȘTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului
AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la
48
ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului
permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar,
Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii
TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor
comitete şi comiţii
IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea
NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al
ziarului Răcnetul Carpatilor, prezident-fundator al
Societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora economică
română"
IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru
al acestei societăţi
POPESCU, asemenea
GHIŢ Ă PRISTANDA, poliţaiul orașului
UN CETĂȚEAN TURMENTAT
ZOE TRAHANACHE, soţia lui ZAHARIA
TRAHANACHE
UN FECIOR
ALEGĂTORI, CETĂȚENI

În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre.

Rezumat
EXPOZIŢIUNEA.

41
 Îl prezintă pe Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului
care îi raportează lui Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului că
şi-a îndeplinit misiunea pe care o avusese. El aflase că Nae
Caţavencu este în posesia unui document important care va
face posibilă alegerea acestuia în Camera Deputaţilor.
INTRIGA comediei este declanşată de găsirea
acestui document misterios – scrisoarea de amor a prefectului
către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, şeful filialei
partidului din acel judeţ. Nae Caţavencu, avocat din
opoziţie şi directorul ziarului ,,Răcnetul Carpaţilor‖,vrea să
obţină, cu orice preţ, candidatura de deputat. De aceea, el îl
şantajează pe prefect cu ,,scrisorica de amor‖ furată de la
Cetăţeanul turmentat care o găsise pe stradă.
DESFĂŞURAREA ACŢIUNII este declanşată
de Caţavencu care ameninţă că va publica scrisoarea în
ziarul său, însă promite că o va înapoia dacă va fi ales
deputat. Ştefan Tipătescu, după ce a ordonat
percheziţionarea şi arestarea lui Caţavencu, a încercat să-i
ofere diferite funcţii în stat, dar acesta a refuzat. În cele din
urmă, Caţavencu a reuşit să obţină promisiunea Zoei
Trahanache pentru a candida la funcţia de deputat deoarece
aceasta se temea că va fi compromisă moral în societate.
Farfuridi şi Brânzovenescu, doi membri ai partidului, se tem
de trădare şi au trimis,,la centru‖ o anonimă pe care
prefectul a reuşit să o oprească la timp. Zaharia Trahanache
răspunde la şantaj cu şantaj deoarece descoperă o poliţă
42
falsificată de Caţavencu prin care acesta îşi însuşea ilegal
bani de la o fundaţie.
PUNCTUL CULMINANT s-a declanşat atunci
când de la ,,centru‖ a venit o dispoziţie prin care se cerea să
fie trecut pe lista candidaţilor un oarecare Agamemnon
Dandanache. În aceste condiţii atmosfera este tensionată
atât între membrii partidului cât şi în opoziţie la care se
adaugă şi disperarea celor doi amanţi. La adunarea
electorală, când s-a anunţat oficial numele candidatului s-a
declanşat o bătaie pusă la cale chiar de poliţistul
oraşului,Pristanda. În această încăierare, Caţavencu şi-a
pierdut pălăria în căptuşeala căruia se afla scrisoarea de
amor.
DEZNODĂMÂNTUL este declanşat de
situaţiile comice care au apărut. Noul candidat, A.
Dandanache, s-a dovedit a fi mai ticălos decât Caţavencu,
deoarece a ajuns pe listă şantajând un politician important
tot cu o scrisoare de amor, pe care a găsit-o întâmplător.
A.Dandanache nu înapoiază scrisoarea pentru că ,,mai
trebuie ş-altădată‖. Cetăţeanul turmentat a găsit în
căptuşeala pălăriei lui Caţavencu, scrisoarea prefectului şi a
înmânat-o ,,andrisantului‖, adică Zoei Trahanache.
Caţavencu, nemaiavând obiectul şantajului, scrisoarea, a
devenit umil şi a condus festivitatea organizată în cinstea
rivalului său politic Agamemnon Dandanache, care va
câştiga postul de deputat. După alegeri , atmosfera este
43
 veselă , cu toate că votarea fusese ,,o mascaradă‖ dirijată de
interesele personale ale oamenilor politici. Nae Caţavencu
este mulţumit de ,,binefacerile unui sistem constituţional ! ‖,
iar Pristanda confirmă ,,curat constituţional‖ şi comandă să
cânte muzica pentru a sărbătorii flagranta încălcare a
constituţiei privind corectitudinea alegerilor pentru Camera
Deputaţilor.

Citate
,, O anticameră bine mobilată. Ușa în fund cu două ferestre mari de
laturi. La dreapta, în planul din fund, o ușă, la stânga, altă ușă, în planul
din față. În stînga planul îmtîi, canapea și un fotoliu.´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, pag.

67, ed. Minerva ,București, 1976)

,,Tipătescu: ( terminând de citit o frază din jurnal): ...Ruşine pentru

otaşul nostru să tremure în fața unui om!...Rușine pentru guvernul vitreg
care dă unul dintre cele mai frumoase județe ale României pradă în ghiarele
unui vampir!...´´ (Indignat): Eu vampir,ai?... Caraghioz!´´

44
(Ion Luca Caragiale,Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I, Scena
I, pag 67,ed Minerva, București,1976)

,,Prisanda: Grea misie, misia de polițai... Și conul Fănică cu coana

Joițica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice:
,,Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl
flămând.´´ ´´
(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I,
Scena II, pag 88, ed ART, București 2000)

,,Prisanda: Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! Nu mai putin...

Statul n-are idee de ce face omul acasă ne cere numai datoria! nouă copii și
optzeci de lei pe lună: familie mare, renumerație mică, după buget. ´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, pag 81, ed

ART, București, 2000)

,,Zoe: M-am dus la Cațavencu... de la el veneam acuma. Mi-a propus

să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiția să-i asigurăm alegerea. Aminteri,
publică scrisoare poimâine...´´

45
 (Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I,
Scena V, pag. 78, ed. Minerva, București, 1976)

,,Cetățeanul turmentat: Da... o am la mine. Ehei! D. Nae zice că-mi

dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie...onorabile parale...slava domnului... apropitar
sunt (sughite), alegător... (Sughite și se caută mereu) Vorba e... (sughite), eu
pentru cine votez? ( Se oprește din căutare și cu simplicitate: ) Am pierdut-o!
Am pierdut-o!´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul I,

Scena VII, pag. 84, ed Minerva, București, 1976)

,,Prisanda: Coane Zaharie, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul,

pe d. Nae Cațavencu; ordinul lui conu Fănică...Sunt la ușă , cînd oi tuși de
trei ori, d-ta proclamă catindatul și ieși pe portiță... și pe urmă-i treaba
mea...´´

(Ion Luca Caragiale,Teatru, O scrisoare pierdută, Actul

III,Scena VI, pag 123, ed. Minerva 1976)

46
 ,,Cațavencu: Fraților! După lupte seculare, care au durat aproape
treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acum cîtva timp înainte de
Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri
bigotismul, azi liber – pasismul. Ieri întristare,azi veselie!... Iată binefacerile
unui sistem constituțional! ´´

(Ion Luca Caragiale, Teatru, O scrisoare pierdută, Actul IV,

Scena XIV, pag 145, ed. Minerva, 1976)

47
48
 VI.O noapte furtunoasă
Introducere
Comedia ,,O noapte furtunoasă’’ a fost citită în cenaclul
Junimea la 12 noiembrie 1878 şi apoi jucată pe scenă la 18
ianuarie 1879. Piesa a fost publicată în ,,Convorbiri literare’’ în
1879 şi inclusa în volum în 1889. Ca şi în ,,O scrisoare
pierdută’’,Caragiale urmăreşte moravuri,încercând să le
îndrepte prin râs. Dramaturgul ofera aspect ale vieţii de
mahala,vicii ale locuitoriilor de la periferia Bucureştiului. Piesa
structurată în 2 acte îl aduce în prim planul acţiunii pe
ambiţiosul încoronat Jupân Dumitrache, un etern apărător al
,,Onoarei de familist’’.
Persoanele
JUPÂN DUMITRACHE TITIRCĂ INIMĂ-REA,
cherestigiu, căpitan în garda civică
NAE IPINGESCU, ipistat, amic politic al căpitanului
CHIRIAC, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent
în gardă
SPIRIDON, băiat pe procopseală în casa lui Titircă
RICĂ VENTURIANO, arhivar la o judecătorie de ocol,
student în drept şi publicist
VETA, consoarta lui Jupân Dumitrache
ZIŢA, sora ei

În Bucureşti, la Dumitrache

49
Rezumat

Actul I
Scena începe cu o discuţie între Jupân Dumitrache şi
Ipingescu despre "bagabonţi", iar Dumitrache îi marturiseşte lui
Ipingescu ca şi după el se ţine un "bagabont".Totul a început de
"lasata secului", când Jupan Dumitrache, împreună cu
Veta(soţia sa)şi Ziţa(cumnata), au mers la gradină la "Iunion".
In timp ce ei se uitau la o comedie, un "bagabont" s-a aşezat la
masa vecină şi s-a uitat la cucoane toata seara.Dupa ce au
plecat, "bagabontul" i-a urmarit pană la Stabilament.Istoria s-a
repetat şi după o saptamană, când cei trei se duc din nou la
gradină la „Iunion‖ sa vadă comediile lui Ionescu. Scena se
incheie cu o caracterizare pe care Jupan Dumitrache i-o face lui
Chiriac(omul lui de încredere). Apare Chiriac,care il anuntă pe
Dumitrache ca trebuie făcut un mandat de arestare pentrut fiul
lui Tache(pantofarul de la Sf. Lefterie), deoarece nu popa Tache
vrea „sa iasă mâine la izircit‖ cu pretextul ca este bolnav şi că
nea Ghiţa Tircadau nu este de gasit. Jupan Dumitrache descrie
casnicia Ziţei cu fostul ei soţ (Ghiţă Tircadau) si cum i-a
divorţat. Jupan Dumitrache îl ceartă pe Spiridon pentru ca a
stat prea mult după ziar, după care îl trimite să ceară cucoanei
sabia şi cintironul. Chiriac pleacă si inchiriază contotul şi
magazia. Jupanul Dumitrache se asează pe scaun şi îi cere lui
Ipingescu să citească fragmente din ziarul adus de
Spiridon.Ipingescu începe cu o ştire despre R. Vent, un june
scriitor democrat, redacţia ziarului recomandând poporului
opera acestuia:,,Republica si reacţiunea’’ sau ,,Venitorele şi
50
Trecutul’’ din care este prezentată „prefaţiunea‖.În timp ce
Ispingescu citeşte acest fragment, Dumitrache îl întrerupe
aprobandul sau interpretând uneori in mod greşit frazele care nu
le întelegea.
Lectura ziarului a fost întrerupta de o ceartă mare afară în
stradă. Cei doi recunosc vocea Ziţei şi ies afară. Spiridon, rămas
singur îşi aprinde o ţigară, în timp ce se întreabă ce are
Dumitrache cu el, de nici atunci când l-a gasit treaz nu a fost
mulţumit şi nici atunci când acesta dormea. Se aude
zgomot.Spiridon stinge repede ţigara şi o baga în buzunar. Intra
Ziţa nervoasă întrebandu-l pe Spiridon dacă şi-a îndeplinit
misiunea pe care i-a dat-o. Spiridon îi dă cucoanei un bilet de la
„persoana în chestiune‖.Era un bilet de dragoste adresat Ziţei,
care cuprindea şi o poezie de dragoste. Ziţa o roagă pe Veta să-l
lase pe Spiridon să-i aducă ceva de acasă pentru că acesta să
poată merge să-i spună admiratorului Ziţei s-o aştepte.Ziţa îi
povesteşte Vetei cum i-a ieşit Tircadau in drum şi a insultat-
o.Doar ca Veta nu prea era atentă la ce-i spunea Ziţa pe motiv
ca e bolnavă. Se întoarce Spiridon care-i spune Ziţei ca nu l-a
găsit pe admirator nicăieri ,dar că i-a dat biletul .Înainte de
plecare Ziţa îi aminteşte Vetei ca a doua zi trebuie să meargă la
„Iunion‖, dar aceasta nu vrea sa meargă, fapt ce face ca Ziţa să
plangă. Veta îl trimite pe Spiridon să-i ducă mondirul lui
Chiriac şi pe urmă îl trimite să se culce.După ce Spiridon pleacă,
Veta merge încet la fereastră, se uită în curte şi pe urmă se
întoarce ganditoare. Porneşte să iasă când intra Chiriac, care
rămane o clipă la usă.Veta rămane nemiscată. Chiriac îi
mulţumeşte Vetei pentru că i-a cusut mondirul, îi spune că a
închis poarta şi o intreabă dacă mai are ceva de-i comandat.O
intreabă dacă merge mâine seară la „Iunion‖ ca să se curteze cu
51
admiratorul ei.Veta refuza să se mai jure că nu are nimic cu
admiratorul pentru că oricum nu va fi crezută.
Veta încearcă să plece, dar Chiriac îi taie calea şi o intreabă
dacă nu mai vrea să fie între ei ce a fost înainte.Refuzul Vetei
duce la o tentetivă de omor din partea lui Chiriac, care refuză să
traiască fară dragostea stapanei.Acesta ia spanga de la puşcă
dar în urma luptei cu Veta si a juramintelor ei a renunţat,
aruncând departe spanga şi luând pe Veta în braţe.Sunt
întrerupţi de Jupân Dumitrache, care strigă de afară la Chiriţa
să se culce şi să fie atent.

ACTUL II
Veta îl trimite pe Chiriac la culcare pentru că amandoi
sunt obosiţi, iar mâine Chiriac trebuie să se trezească la ora
patru pentru a-l ridica pe Tache pantofarul de la Sfantul
Lefterie. Dupa ce o sarută, Chiriac pleacă, iar doamna deschide
albumul şi dă de portretul lui Chiriac. Fredonează tot mai încet
prima strofă din ―Portretul‖ de G. Sion şi se pregateăte de
culcare când intră Rică Venturiano. Rică Venturiano începe să-i
facă declaraţii de dragoste, în timp ce cucoana strigă după
ajutoare, crezând ca e vreun hoţ. Acesta nu întelege
comportamentul doamnei, pentru că el a primit un bilet în care
aceasta i-a cerut să se intalnească la numărul noua pe strada
Catilina si că s-au cunoscut la ―Iunion‖. Veta işi dă seama că
este confundată cu sora ei, Ziţa, deschide lampa, iar Rică începe
sa-şi ceara scuze. Veta îi cere să plece repede ca să nu fie prins
de soţul ei. Când să iasă, se aude vocea lui Dumitrache în curte.
Rică sare pe geam, sfatuit de doamna Veta. Jupân Dumitrache,
52
nervos, o întrebă pe Veta cine a fost în casă, după care o trimite
la culcare în timp ce-i striga pe Chiriac si Spiridon.
Dumitrache se razbună pe Spiridon, certându-l că l-a găsit
dormind, după care îl trimite după Chiriac, care dormea în
camera lui. Dumitrache îi spune şi lui Chiriac ca a vazut
―bagabontul‖ în casă şi că nu a avut pe unde ieşi.Ipingescu vede
fereastra care dă pe schele şi presupune că pe acolo a ieşit.
Dumitrache gaseşte bastonul lui Ricş. Toţi trei o iau pe schele
după bagabont. Veta incearcă să-i oprească să sară pe geam, dar
nu reuseste. Intră Zita care intreabă ce s-a întamplat. Veta îi
spune că amorezatul ei a venit la ea şi o acuza pentru toate
problemele ei cu Dumitrache şi Chiriac. Aud zgomote în gradina
şi ies amandouă în fuga pentru a vedea ce se intamplă. Rică a
ieşit pe geam, s-a ascuns într-un butoi cu ―timent‖, după care
ajunge inapoi în casa. Spiridon îi sugerează să iasă pe uşa din
dreapta, dar el nu vrea. Rică îi oferă lui Spiridon trei sferturi de
rubla dacă îl scapa. Spiridon îşi face un plan pentru a-l scapa.
Rică încearca să iasa pe uşa din dreapta, dar îl întampină
Dumitrache cu sabia scoasă. Apar Chiriac şi Ipingescu, care-l
inconjoară.
Apare Veta care le explica realţia dintre Rică si Ziţa iar
Ipingescu ii spune lui Dumitrache ca Rica e cel care scrie în
‖Vocea Patriotului Naţionale‖. Jupân Dumitrache îi cere scuze
lui Rica, care a descoperit că de vină pentru acest incident e
numarul sase de la poarta Vetei, pus invers. Într-un final,
Dumitrache îi casatoreste pe cei doi.

53
Citate
,,Jupân Dumitrache: Asta-i una vorbim si basca ne-ntelegem. Dar de! Ai
dreptul; nu ştii ce mi s-a întamplat,nu ştii cum mă fierbe el pe mine de doua
saptămâni,de doua zile. Nu că mi-e frică de ceva,adică de nevasta-mea.’’
O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena I,pagina
84,editura Herra,anul 2002
,,Jupân Dumitrache: Ei! bravos! Asta e una la mână. Om
stricat,domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el,gandeşti ? Numai
puteam trăi cu mitocanul,domnule… ’’
O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena II,pagina
87,editura Herra,anul 2002
,,Spiridon: E necajit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos;cand am trecut p’in
curte,umbla de colo pana colo,parca vorbea singur şi se batea cu pumnii în
piept. . . ’’
O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul I,Scena VI,pagina
99,editura Herra,anul 2002
,,Jupân Dumitrache:(întampinandu-l cu sabia scoasă): Stai!
Rica:(dandu-se inapoi sovaind): Sunt mort,sfinte Andrei! (se repede la fereastră
schelelor in stanga).’’

O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Actul II,Scena

IX,pagina 117,editura Herra,anul 2002

54
55
56
 VII. Aprecieri critice
Şerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă
problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergenţe ca încercarea de a defini
viziunea sa asupra omului, atitudinea sa faţa de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă
a râsului caragialesc.‖

―… fondul comediilor lui Caragiale este rece si cinic . Realitatea ce el ne

zugrãveste nu ne poate încãlzi , necum sã ne entuziasmeze ; ea e repulsivã si va
deveni , din ce în ce mai repulsivã cu cât omenirea va înainta pe calea progresului
moral . În nici o operã clasicã nu vei gãsi situatiuni de valoare ca cele pe care
dramaturgul nostru le primeste în actiunea dramaticã - le primeste si le mentine
cu seninãtatea cea mai desãvârsitã - chiar la sfârsitul si dupã sfârsitul ei .‖
Mihail
Dragomirescu

―Caragiale n-a gãsit , nu l-a lãsat inima sã vadã ridicolul în viata tãrãnimii
- cum n-a gãsit , n-a vãzut , nu l-a lãsat inima sã vadã ceva omenesc în viata
claselor nouã.‖

(G.Ibrãileanu,Spiritul critic in Muntenia-Critica sociala

57
 extrema:Caragiale, in spiritul critic,in cultura romaneasca,Iasi,editura
Revistei ,,Viata romaneasca’’,1909)

―Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului naţional . Si tot
dispreţul pe care-l arunca el admiratorilor si invitaţilor sãi n-ajungea ca sã-i
stirbeascã - lucru rar pe lume - dreptul de a zice si de a face oricui orice , de
a jigni sentimentul public în orice formã , de a sta împotriva vremii sale , si când
greşea ea , şi când era el greşitul . ‖

Nicolae Iorga

―Noi care am avut norocul sã-l vedem si sã-l auzim vom rãmâne toatã viata
stãpâniti de senzaţia cã prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prãpastie , s-a
fãcut un gol în naturã , ca o perturbaţie cosmicã . Cu cât va trece vremea va
creste tot mai mult silueta si vom rãmâne vrãjiţi de farmecul celui mai luminat
creier românesc . (…) Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportii
mitice . Generaţiile viitoare nici nu vor putea întelege dacã din strãlucirea unei
minţi s-au întruchipat vreodatã astfel de raze orbitoare .‖

Octavian Goga
―Interpretarea lui d-lui Zarifopol urmãreste numai efectele artistice ale operei
lui Caragiale , stilist lucid , si observator original (…) Caragiale , prin materialul
artistic , este , împreunã cu Ion Creangã , cel mai specific scriitor român .‖

58
 Pompiliu
Constantinescu

― Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastrã o acţiune socraticã

si în aceasta constã importanta incomparabilã , fundamentalã a acestui aşa-zis
« negativist » . Prin reducere la absurd ; prin maieutică si dialectică el tindea să
aducă societatea la cunoasterea de sine si la o constiintă morală . Dialogurile lui
din comedii si din momente au ceva din arta dialogului socratic . Însăsi
sociabilitatea acestui om , prezenta sa ironică , interpelativă ,în forul public , e de
aceeasi natură cu a lui Socrate . De asemenea si solitudinea lui si distantarea
lui scrutătoare . Ca Socrate avea sentimentul că e inspirat si cenzurat interior de
un demon : ochiul eternitătii ce-i supraveghea din spate scrisul . Tot ca Socrate a
fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetătii si perverteste spiritele si , de
fapt , a trebuit să bea si el destulă cucută . ‖

Al.Paleologul

―Caragiale e omul care împinsese până la extrem arta de a concentra si de

a mărgini în linii elementare si expresive (…) Bătrânul mester înpinsese
dragostea verbală până la măsuri neobisnuite ; slefuind vorbele , le redusese la rolul
lor necesar în economia frazei .‖

59
 (E.Lovinescu,Critice,volumul III,1915)

―O operă cum este cea a lui Caragiale reprezintă o mare tentatie

pentru comentatorul dornic să-i pună în valoare bogătia şi diversitatea ; dar
totodată el trebuie să respecte adevărul textului si să opteze (optiune poate
provizorie) doar pentru câteva din directiile posibile ale lecturii . Actul critic
trebuie să realizeze echilibrul dintre libertatea interpretarii şi constrângerea pe
care o exercită textul ; astfel criticul va fi asemenea contelui din anecdota
povestită de Caragiale însusi .‖

Al.Călinescu
Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că „e minunată: e o lume
absolut paradisiacă, fără griji şi fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine ştie ce
problematici interne. Oamenii râd, petrec şi se bucură. (…) Caragiale, cel mai naţional
scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect. Românul care
nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie
astăzi.‖[Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: „Teatrul lui Caragiale este
nonpsihologic, nu ca o carenţă a artei dramaturgului: stilul popular şi gritesc al comediei
sale este prin el însuşi antipsihologic. (…) În cazul celor mai importante figure comice,
Caragiale păstrează foarte puţin din structura tipului tradiţional. Prin distrugerea
unităţii personajului şi a umanităţii lui, prin creaţia omului dezorientat în afara

60
vieții morale, cu comportament discontinuu, o omului fără calităţi, dramaturgul roman este
unul dintre creatorii structurii eroului farsei moderne.‖
„Îndeobști comicul rezultă din combinarea mijloacelor și rămâne în sfera
indemonstrabilului, constituind ‚caragialismul’ . Teatrul lui Caragiale e plin de
efectul delirant al melodiei în opera italiană. Tot ce se poate tăia din Caragiale
se ştie dinainte pe dinafară: ‚ Știți! Cum să un ştiţi ,coane Fănică, să
trăiţi! tocmai dumneavoastră să nu știţi!’ ―
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, pag. 181, ed. Minerva, 1982)
„Structura tipologică există în opera lui Caragiale ca un schelet
susţinător, fără să fie esențială. Caracterele sunt minimale. Jupân
Dumitrache e un mahalagiu fioros de moral, ţinând la onoarea lui de familist,
propriu-zis credul, mai mult brutal decât vigilent şi deci inevitabil ‚cocu’. ―
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, pag. 181, ed. Minerva, 1982)
„Trahenache e o variantă bonomă a lui Dumitrache. Farfuridi,
Brânzovenescu, Cetățeanul turmentat sunt mai mult nişte intrări grase în
scenă, Cațavencu e zgomotos, schelăitor, escroc, galant, pariot, sentimental
adică un Mitică, Pristanda un Polonius pentru această lume bombastică,
funcționând ca un ecou docil. Femeile sunt fără intres, mai degrabă vulgare.‖
(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, pag. 181, ed. Minerva, 1982)

61
 „ Comedie de moravuri politice, ‚O scrisoare pierdută’ este dominată de
personalitatea voluntară a Zoei (...). Drama ei nu este una pasională, ci de
ordinul consideraţiei sociale, prin alte cuvinte, al conveniențelor.‖
( Șerban Cioculescu, Prefață în I. L. Caragiale, Teatru, ed.
Eminescu, București,1971, p. 9 )

„Dar să alcătuim un tablou sinoptic deplin al tipurilor psihologice, ca

să le putem determina individualzarea, în cuprinsul tipologiei, simple sau mixte.
Vom păstra pentru această clasificare, în enumerarea indivizilor fixați într-un
tip sau altul, ordinea ascendentă a ciclului social(...) .

(Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragialem în Scrieri 2,

Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp. 131 )

VIII. Concluzii
Introducere
În acest proiect,am analizat viaţa şi opera marelui scriitor
Ion Luca Caragiale. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg
român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost
ales membru post-mortem al Academiei Române. Ion Luca

62
Caragiale este alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă, unul
dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. In opera sa,
Caragiale urmareşte ca un scriitor clasic, ambiţia si orgoliul unei
lumi care traieşte intr-un moment favorabil afirmării. El
ilustrează magistral, specificul si mecanismele parvenirii.
Ion Luca Caragiale a creat o operă cu particularităţi care o
unicizează în contextul literaturii române, dar şi universale, o
operă în care se disting cu usurinţă universuri diferite:comic,
tragic şi fantastic. Tragismul şi fantasticul işi pun peceta
asupra creaţiei sale nuvelistice (,,O făclie de Pasti’’, ,,Păcat’’ ,
,,La Hanul lui Mînjoală’’ , ,,In vreme de război’’ , ,,Kir
Ianulea’’ , ,,Abu-Hassan’’), in timp ce nota comică se face
simţită in schiţe (,,Vizită’’ , ,,Bubico’’ etc) şi comedii de
moravuri şi caracter (,,O scrisoare pierdută’’ , ,,O noapte
furtunoasă’’, ,,D-ale carnavalului’’) şi farsa ,,Conu Leonida
faţă cu reacţiunea’’. Lui Ion Luca Caragiale îi revine meritul de
a fi atins perfecţiunea artistică, într-o serie de miniaturi literare,
de un farmec deosebit, care zugrăvesc într-o manieră realistă o
lume extrem de pitorească. In opera sa Ion Luca Caragiale şi-a
selectat eroi din numeroase medii:familie, şcoală, presă, justiţie,
lumea mondenă si viaţa politică. Scriitor citadin, el pune să
defileze în faţa noastră burghezi modeşti şi funcţionari
inferiori, dar şi oameni bogaţi. Sunt evocate salonele mondene,
berăriile, agitaţia străzii, şcoala, sunt portretizaţi
moftangii:avocaţi,profesori, preoţi, învaţatori, semiculţi; toţi
alcătuind o lume extrem de pitorească, a capitalei şi a provinciei

63
de la sfarşitul secolului al Ix-lea şi începutul secolului XX.
În critica pe care a facut-o acestei lumi, el a folosit arma ironiei.
El a scris că nimic nu-i arde pe ticaloşi mai mult decât râsul.
După o viaţă plină de activitate literară si culturală,
moare subit în iunie 1912 în urma unui infarct şi este
înmormantat în cimitirul Bellu.

Opera scriitorului
D’ale carnavalului
Este o comedie a erorilor, a amânarii continue a unui
deznadamânt din capul locului evident. Procedeul fundamental
al piesei este quiproquo-ul, confuzia. Efectul scontat se bazează
pe capacitatea de a multiplica ingenios, în cascadă, asemenea
complicaţii gratuite.Scena comediilor lui Caragiale se deschide
către niveluri difeite ale societaţii. D’ale carnavalului este
deopotrivă mai rudimentar construit şi mai complicat. Se cuvine
remarcat faptul că deznodamântul se află la îndemâna încă de
la începutul piesei. Explicaţia finală, prin care Nae Girimea
reuşeşte să împace, momentan, amantele rivale şi să adoarma
banuielile „respectivilor― lor nu se sprijina cu nimic pe lanţul
întâmplarilor precedente.
Conu Leonida faţă cu reacţiunea
Dintre tipurile comice ale lui Caragiale pictate şi prin
cultura lor, Conu Leonida este tipul cel mai ―cult‖ şi în

64
acelaşi timp cel mai sarac sufleteşte. Pe Conu Leonida ,
Caragiale ni-l dă în întregime. Caragiale a zugrăvit o clasă
intreagă de oameni; mai mult, o stare de spirit mai
raspandită decat psihologia unei singure clase.
Sunt puţine condiţiile de viaţa, în lumea de azi, care pot
îngadui unui om să se dezvolte intreg. Diviziunea muncii
exercită anumite facultaţi pe socoteala altora. Opera
,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea’’ este o farsă într-un
act. A apărut în 1880 şi înfăţişează micul burghez liberal,
ale cărui opinii politice sunt simulacrele unor idei
democratice.În esenţă, mentalitatea lui Leonida se
întâlneşte cu cea potrivnică, conservatoare,care se vede de
la primele replici, când Leonida încercă să descrie
caracterul demonstraţiei de la 11 februarie şi când scapă o
reflecţie de racţionar :,,Să te ferească Dumnezeu de furia
poporului!’’ Leonida şi consoarta lui Efimiţa sunt
personaje profund caracteristice pentru mentalitatea micii
burghezii, marginită şi suspicioasă faţă de orice schimbări
sociale.
O scrisoare pierdută
Comedia ,,O scrisoare pierdută’’ este pusă în scenă la
13 noiembrie 1884. Este o comedie de moravuri,dezvăluind
viaţa publică şi dorinţa de parvenire a burgheziei
româneşti. Piesa este structurată în 4 acte, fiecare fiind
alcătuit din mai multe scene. Acţiunea piesei se petrece în
capitala unui judeţ de munte,pe fondul agitat al unei
campanii electorale.

65
 O scrisoare pierdută prezintă structura cea mai complexă
a subiectului.Contribuie la dezvoltarea acesteia atât elemente de
neprevăzut (pierderea şi regăsirea scrisorii,obţinerea poliţei
falsificate de Caţavencu, desemnarea lui Dandanache de la
centru drept candidat al partidului), cât si reţeaua preexistentă
relaţiei între personaje. Piesa e centrată, în fond pe dificultatea
de a lua o hotarâre într-o situaţie ultimativă – spre deosebire de
celelate piese. E singura comedie caraligiană care avansează o
situaţie dilematică de prima importanţa.Personajele principale
se arată conştiente că trebuie sa îşi joace propriul destin.Ironia
sorţii – şi marea ironie a piesei – constă în faptul ca decizia cu
care ele se confrunta va fi luată în cele din urma de altii,
punând sub semnul ridicolului toate ezitarile anterioare.
Acţiunea se desfasoară în anturajul protipendadeisociale şi
politice a unui oraş de provincie.

O noapte furtunoasă

Structural şi ca modalitaţi de expresivitate scenică, prima

comedie a lui Ion Luca Caragiale ’’O noapte furtunoasă",
reprezentată si publicată in 1879, este o farsă. Spectatorul
asistă la o adevarată suită de situaţii de un comic irezistibil,
generat de confundarea, de către "studintele în drept" Rica
Venturiano, a numarului de la poarta femeii adorate:
66
pretendentul la mana Ziţei nimereşte, pentru a-şi exprima
sentimentele amoroase, la sora acesteia, Veta, şi este urmarit
atat de soţul încornorat, Jupân Dumitrache, stăpânul
"onorabilei" case, cât şi de Chiriac, amantul gelos. Ca un veritabil
experimentator, Caragiale plasează personajele într-un spaţiu
restrâns, mahalaua cu negustori, suficienta sieşi prin lipsa unei
intrigi existentiale majore. "O noapte furtunoasă" deschide
aşadar linia carambolesca specifică pieselor lui Caragiale.
Burghezia este surprinsă într-un moment al maximei
expansiuni, în a doua jumatate a secolului al XlX-lea, incultă,
dar destul de pragmatică, cu înclinatii catre snobism şi
mitomanie. Mahalaua este un cronotop specific pieselor
caragialiene, scrise într-un registru comic şi totodată grav -
Jupân Dumitrache, Chiriac, Spiridon sunt tipuri clasice:
negustorul parvenit, înselat de ajutor, calfa isteată, substitut
amoros al omului mai în varstă, feciorul din casa, care este un
Hermes de cartier, facilitând schimbul de bilete între Ricaj
"studinţele de viitor", si Ziţa, sora Vetei, cumnata lui Jupân
Dumitrache. Intriga piesei este declansată de răsturnarea
placuţei cu numarul casei, fapt ce determină confuzia esenţiala
a textului: Rica Venturiano, "nebun de amor", nu nimereşte in
locuinta Ziţei, cu numarul noua, ci în casa cu numarul sase a lui
Jupan Dumitrache, pe care îl atacă astfel în modul cel mai
flagrant în "onoarea de familist".
Această introducere în viata şi opera marelui scriitor român
s-ar incheia perfect cu spusele criticului George Călinescu:

67
,,Caragiale este un clasic universal. O rezonanţă prelungă arată că
monstruosul unei epoci a fost turnat in bronz. Toţi cei care au caragializat,au
copiat formal procedeele scoţând efecte facile. Le lipseşte gândul, gravitatea
in veselie. Caragiale este un contemporan vibrant, cu o conceptie despre viată,
om şi destinele lui,meditativ când rade ca Molliere şi Gogol, vast filozof în
diatribe ca Voltaire, cu a carui fizionomie <<rieaneuse>>, faţa sa crispată
de inteligenţa şi emoţii înalte se aseamană’’.

Bibliografie:
 Caragiale,Luca,Ion- ,,Pafini alese ,texte
comentate‖,editura ,,Steaua Nordului‖,Constanţa,2004
 Caragiale,Luca,Ion-Teatru, editura ,,Editura
tineretului‖,Bucureşti,1889
 Caragiale,Luca,Ion-,,Teatru‖, editura
,,Herra‖,Bucureşti,2002
 Călinescu,George-,,Istoria Literaturii Române de la origini
pană în prezent‖, editura ,,Minerva‖,Bucureşti,1982
 Revista ,,Viaţa romanească‖-,,Spiritul critic în cultura
romanească‖,Iasi,1909
68
Titlu proiect: Dramaturgia lui Ion Luca
Caragiale
Profesor coordonator: Lungu Manuela
Realizatori: elevii clasei X G
Sef proiect: Istrate Ştefania Elena
Secretar proiect: Şerban Carmen Teodora

69