TEMA 4.

PROCESUL INVESTIŢIONAL

1. Procesul şi proiectul investiţional

2. Fazele procesului investiţional
2.1.Faza preinvestiţională
2.1.1. Analiza posibilităţilor investiţionale;
2.1.2. Alegerea prealabilă a proiectului;
2.1.3. Formularea (elaborarea) proiectului;
2.1.4. Evaluarea finală şi luarea deciziei de investire.
2.2. Faza investiţională
2.3.Faza exploatării

Cuvinte-cheie: proeict investiţional; piaţa investiţională; cererea investiţională;

oferta investiţională; procesul investiţional; fazele procesului investiţional; faza
preinvestiţională; faza investiţională; faza exploatării

Totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse în vederea înfăptuirii

lucrărilor necesare realizării şi punerii în funcţiune-expluatare a unor obiective
economice, sociale, etc. angrenând resurse materiale, umane, de muncă, precum şi
timp, prin intervenţia diferitor factori constituie procesul investiţional.
Procesul investiţional se identifică cu totalitatea activităţilor şi operaţiunilor
întreprinse de către subiectul activităţii investiţionale în vederea orientării
resurselor investiţionale în obiecte investiţiionale, pentru ca acestea din urmă să
genereze efecte de natură socio-economică şi de altă natură.
Relaţiile dintre participanţii la procesul investiţional au loc în cadrul pieţei
investiţionale. Ca şi pe orice altă piaţă, pe piaţa investiţională se formează cererea
şi oferta atît pentru resursele, cît şi pentru obiectele investiţionale.
În economia de piaţă forma organizatorică de bază a procesului investiţional
este proiectul investiţional, care reprezintă documentul de bază ce determină
necesitatea efectuării investiţiilor, în care se descriu principalele caracteristici ale
proiectului şi indicatorii financiari, aferenţi realizării acestuia.
Proiectul investiţional constituie un plan complex de acţiuni, ce include
fundamentarea raţionalităţii investiţiilor, îndreptate spre lărgirea, modernizarea
sau formarea unui nou mod de producţie a mărfurilor sau serviciilor cu scopul
obţinerii unui profit sperat (aşteptat) sau a unui efect social.
În dependenţă de tipul proiectelor investiţionale, se deosebesc şi cerinţele
faţă de elaborarea acestora.
Pentru proiectele investiţionale mici, finanţate de întreprindere din contul
surselor proprii, fundamentarea lor tehnico-economică are un caracter restrâns. O
astfel de fundamentare poate conţine doar:
- scopul efectuării proiectului investiţional,
- parametrii săi de bază,
- volumul necesar de resurse financiare,
- indicatorii eficienţei investiţiilor şi
- schema realizării proiectului investiţional.
Pentru proiectele investiţionale medii şi mari, realizarea cărora necesită o
finanţare externă, este necesară o fundamentare tehnico-economică complexă
conform standardelor naţionale şi internaţionale. O astfel de fundamentare a
proiectelor investiţionale se supune unei anumite structuri logice, care are un
caracter unic în majoritatea ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată.

2. Fazele procesului investiţional

Procesul investiţional se prezintă sub forma unui ciclu compus din trei faze
separate:
I. faza preinvestiţională (de concepţie, de pregătire);
II. faza investiţională (de realizare);
III. faza de exploatare (de funcţionare);
Faza preinvestiţională sau de concepţie este subordonată în întregime
elaborării deciziei investiţionale. Această fază cuprinde, în principal, activităţi de
natură intelectuală, de cercetare ştiinţifică, analize, calcule, concretizate în final
într-un proiect de investiţii.
Faza investiţională constituie perioada de timp, în care se realizează fizic
obiectivul de investiţii.
 Atât faza de concepţie cât şi cea de realizare trebuie să se desfăşoare într-un
interval de timp destul de scurt pentru a reduce, pe cît e de posibil, perioada de
imobilizare a fondurilor investite şi pentru a se ajunge mai repede la faza de
exploatare, faza în care se ajunge la scopul urmărit de către beneficiarul de
investiţii.

2.1.Faza preinvestiţională

Faza preinvestiţională include câteva etape:

2.1.1. Analiza posibilităţilor investiţionale;
2.1.2. Alegerea prealabilă a proiectului (studiul prealabil de fezabilitate);
2.1.3. Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu de
fezabilitate propriu zis);
2.1.4. Evaluarea finală şi luarea deciziei de investire.

2.1.1. Analiza posibilităţilor investiţionale

În analiza posibilităţilor se evidenţiază posibilitatea investirii. Sunt supuse
analizei următoarele direcţii:
a) resursele naturale, care pot fi prelucrate sau folosite în producţie (spre ex.,
pădurile pentru întreprinderile de prelucrare a lemnului);
b) cererea viitoare la unele mărfuri, cerere ce poate creşte în urma creşterii
numărului populaţiei sau a capacităţii de cumpărare;
c) mărfurile importate şi posibilităţi de înlocuire a importului;
d) sectoarele industriei prelucrătoare, ce funcţionează eficient;
e) posibilităţi de legătură cu alte ramuri, atât autohtone cât şi din străinătate;
f) posibilităţi de diversificare (de exemplu, producţie farmaceutică într-un
complex petrolier);
g) posibilităţi de creştere a volumului de producţie cu scopul atingerii
volumului optimal al producţiei;
h) climatului general investiţional;
 i) politica industrială;
j) costul şi prezenţa factorilor de producţie;
k) posibilitatea exportului etc.
Analiza posibilităţilor are un caracter destul de general şi se bazează, în
principiu pe date destul de evazive, nu pe analize exacte.

2.1.2. Alegerea prealabilă a proiectului sau studiul preventiv de fezabilitate

La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize detaliate, dar şi
la anumite studii tehnico-economice, care, de obicei, sunt costisitoare şi
îndelungate. Astfel, înainte de a purcede la analiza tehnico-economică este necesar
de efectuat un studiu preventiv de fezabilitate pentru formularea liniilor generale
ale proiectului investiţional.
Studiul preventiv de fezabilitate (SPF) poate fi determinat ca o etapă de
legătură între cercetarea posibilităţilor şi studiul tehnico-economic (STE)
amănunţit, astfel încât diferenţele dintre aceste etape constau în gradul de detaliere
al studiului.
Dar, chiar şi la etapa SPF este nevoie de cercetat toate alternativele
economice:
a) piaţa şi potenţialul întreprinderii: efectuarea cercetării cererii şi pieţei,
vânzărilor şi marketingului, programului de producţie şi posibilităţilor
întreprinderii;
b) cheltuielile materiale;
c) locul amplasării întreprinderii;
d) aspectele tehnice ale proiectului: tehnologiile şi utilajele, obiectele de
construcţii sociale;
e) cheltuielile: de producţie, administrative şi comerciale;
f) cadrele: forţa de muncă;
g) realizarea proiectului;
 h) analiza financiară: cheltuielile de investiţii, costuri de producţie şi
profitabilitatea comercială etc.

2.1.3. Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică/studiu de

fezabilitate propriu zis)

Cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică, economică şi

comercială necesară pentru a lua decizia de a investi într-un anumit proiect. În
cadrul acesteia se analizează toate elementele mai importante cu privire la
fabricarea produsului sau prestarea serviciului (obiectul investiţiei), concomitent cu
variantele alternative ale proiectului. O astfel de cercetare trebuie să contribuie
esenţial la elaborarea proiectului, ţinând cont de toate costurile de investiţie,
veniturile posibile etc. Pentru acesta este necesară elaborarea şi respectarea unui
proces complex cu legături inverse (feed back), care ar cuprinde un set de variante
alternative pentru programul respectiv, ca: alegerea celor mai optime tehnologii,
organizarea lucrului personalului etc. Dacă datele primite nu adeveresc viabilitatea
proiectului, atunci este necesar de a efectua careva schimbări ai parametrilor, al
programei de lucru, al factorilor materiali sau a tipurilor de tehnologii folosite,
pentru a obţine rentabilitatea scontată.
Studiul de fezabilitate este destinat optimizării ipotezelor şi deciziilor
privind realizarea proiectului de investiţii.
Toate studiile de fezabilitate cuprind un set asemănător sau aproape
asemănător de întrebări. Cu toate acestea, se pot întâlni deosebiri privind
obiectivele şi scopurile cercetării, situaţie dictată de: caracterul investiţiei,
complexitatea tehnologiei, stabilitatea costurilor factorilor de producţie etc. Însă în
general, un studiu de fezabilitate calitativ trebuie să cuprindă o analiză amplă a
tuturor componentelor proiectului şi a rezultatelor implementării lui. De aceia,
investitorul cu un grad înalt de aversiune faţă de risc, ar trebui să aloce resurse
semnificative pentru realizarea acestui studiu, deoarece un studiu calitativ va ridica
semnificativ şansele obţinerii profitului scontat.
 Analiza tehnico-economică întruneşte toate aspectele şi elementele mai
importante ale proiectului, cum ar fi:
- gradul de veridicitate a informaţiilor despre mediul de afaceri
existent,
- eficienţa proiectului,
- gradul de risc,
- prognozarea pieţei,
- tendinţele tehnologice,
- schema proiectului etc.
În condiţiile unei economii în tranziţie realizarea unui astfel de studiu se
poate solda cu rezultate imprecise, ce poate orienta investitorul la folosirea
ineficientă a resurselor sale. Aceasta se datorează faptului că cercetarea nu
cuprinde factorii specifici economiei date. În acest context, studiul (cercetarea)
trebuie să ţină cont de aşa aspecte ca:
- factorii de producţie existenţi,
- specificul pieţei,
- condiţii de muncă etc.
O astfel de abordare presupune analiza proiectului din punct de vedere al
veniturilor şi a cheltuielilor.
Analiza tehnico-economică poate fi orientată spre:
- o anumită piaţă (cererea), ori
- anumiţi factori materiali.
Astfel, investitorul se va baza pe cererea existentă (prevăzută) sau pe careva
factori materiali (energie, materie primă etc.). Însă, luând în consideraţie faptul că
cererea şi analiza pieţei sunt absoluţi indispensabili într-un studiu de fezabilitate,
acestora li se acordă o atenţie mai mare decât factorilor materiali.
Este de reţinut faptul că analiza tehnico-economică, nu este un obiectiv
pentru investitor, ci prezintă un instrument, o modalitate de a răspunde la
întrebarea: a investi în proiectul dat sau nu, al cărui răspuns nu neapărat coincide
cu concluziile cercetării. De fapt, în practică este foarte greu de găsit vre-un
exemplu în care investitorul, la luarea deciziei sale investiţionale, s-a bazat doar pe
analiza tehnico-economică.
Un studiu calitativ de fezabilitate va cuprinde următoarele direcţii (părţi)
necesare de analizat:
 Motivaţia şi istoria proiectului
o numele, prenumele (denumirea) şi adresa proiectantului;
o motivaţia realizării proiectului;
o scopul proiectului şi caracterele generale bazate pe o strategie
previzibilă, inclusiv determinarea regiunii geografice şi nişei de piaţă
(internă sau externă);
o localizarea proiectului: orientarea spre piaţă, resursele materiale.
 Analiza generală a pieţei şi a concepţiei de marketing
o concluziile formulate în urma cercetărilor de marketing privind:
mediul de afaceri, segmentarea pieţei (consumatorii reali, nominali),
canalele de realizare, concurenţa, ciclurile de viaţă (ale sectorului,
produsului etc.);
o descrierea indicilor anuali ai cererii de piaţă (cantitate, preţ) şi
livrărilor (trecute, actuale şi viitoare);
o explicarea şi motivarea strategiilor de marketing alese pentru
atingerea scopurilor propuse;
o calcularea şi explicarea eventualelor cheltuieli de marketing,
elementelor programelor de vânzări şi încasări (preţ, cantitate, nişă de
piaţă etc.);
o descrierea influenţei proiectului asupra: materiei prime şi livrărilor,
localizării în spaţiu, mediului înconjurător, programului de producţie,
tehnologiei, capacităţii de producţie a întreprinderii.
 Materia primă şi livrările
o descrierea situaţiei generale privind:
- materia primă;
- semifabricatele;
- utilajele;
- piesele de schimb etc.
o calcularea necesarului anual de livrări de resurse materiale;
o căutarea şi a selectarea cât mai multor resurse ieftine şi strategii
optime.
 Localizarea în spaţiu şi mediul înconjurător
o identificarea şi deservirea amplasării obiectului investiţiei,
inclusiv:
- influenţa asupra ecologiei şi mediului înconjurător;
- politica social-economică, stimulări, restricţii;
- infrastructură.
o identifica aspectelor critice şi motivarea localizării obiectului
investiţional;
o analiza, în linii generale, a principalelor costuri legate de
amplasarea obiectului.
 Proiectarea şi tehnologia
o identificarea programei şi capacităţii de producţie a întreprinderii;
o motivarea tehnologiei alese, evaluarea suficienţei acesteia din punct
de vedere al complexităţii, avantajelor, neajunsurilor, ciclului de viaţă
etc.;
o identificarea schemei şi limitelor (cadrul) proiectului;
o calcularea costului principalelor elemente ale obiectului investiţiei
(utilaje, tehnologii, know-how);
o supunerea analizei lucrărilor de construcţie a obiectelor sociale
(cămine, ospătării etc.).
 Organizarea activităţii
o identificarea structurii organizatorice de bază, schemei şi mijloacelor

gestionării.
 Resursele umane (de muncă)
o determinarea mediului social-economic şi cultural pentru cerinţele
incluse în proiect ca: necesarul de forţă de muncă, condiţii de calificare,
angajarea experţilor străini etc.;
o identificarea cadrelor de bază din punct de vedere cantitativ şi calitativ
(calificarea).
 Schema implementării proiectului
o determinarea duratei construcţiei imobilului şi montării utilajului;
o determinarea activităţilor necesare pentru realizarea la timp a
proiectului etc.
 Analiza financiară şi evaluarea investiţiilor etc.
o elaborarea devizului:
- costul lotului de pământ pe care se va situa obiectul investiţiei;
- costul imobilului şi cheltuielile privind construcţiile sociale;
- costul utilajului şi tehnologiilor;
- costul utilajului auxiliar;
- capital statutar (acţionar);
- necesitatea de capital circulant etc.
o cheltuielile aferente produselor comercializate:
- cheltuieli de exploatare;
- amortizarea;
- cheltuieli aferente activităţii de marketing,
- cheltuieli de finanţare.
o finanţarea proiectului:
- sursele de finanţare;
- influenţa exercitată asupra proiectului de cheltuielile de finanţare şi
servire a datoriilor privind finanţarea dată;
- politica de stat în domeniul finanţării.
o evaluarea investiţiei:
- calcularea beneficiilor;
- stabilirea duratei de recuperare a investiţiei;
 - calcularea profitului obţinut în baza capitalului investit şi acţionar;
- calcularea profitului ce revine fiecărui coparticipant (în cazul
întreprinderii mixte);
- impactul economic şi financiar al proiectului asupra economiei
naţionale.
o aspectele critice ale proiectului, inclusiv, riscurile, strategiile şi
mijloacele de gestiune a riscurilor, variabilele critice de ordin micro- şi
macroeconomic şi posibila lor influenţă asupra realizării financiare a
proiectului.
o concluzii:
- avantajele principale ale proiectului;
- deficienţe şi lacune;
- şansele de implementare a proiectului.1
Este necesar ca persoanele care se ocupă de elaborarea proiectului să
abordeze diferite ipoteze, iar acestea, la rândul lor, să fie dezvăluite în cadrul
cercetărilor.
Evaluarea mărimii investiţiilor se efectuează prin câteva metode:
1. Folosirea sistemului de tendere.
Această metodă este cea mai eficientă, însă şi cea mai scumpă.
2. Folosirea costurilor proiectelor similare.
3. Folosirea parametrilor ce determină costul unei unităţi, care apare în
baza proiectelor reciproc comparabile. Aceste unităţi se exprimă, de exemplu,
prin costul unui metru cub de spaţiu interior sau a unui metru pătrat de spaţiu de
construcţie.
4. Analiza rezultatelor în funcţie de părţile funcţionale ale proiectului,
bazate pe costurile proiectelor existente. În acest caz, exactitatea scade, crescând
probabilitatea omiterii unor secţiuni ale proiectului.

1
United Nations. Extract of Industrial Feasability studies, V-1., Idustrial planing and programing series, No7.
(ID/SER.5/7); Sales nom: 73.2.B.4
 Evaluarea costului investiţiei se află în dependenţă strictă faţă de o seamă
factori, ca:
- inflaţia anuală;
- variaţia cursului valutar;
- specificul ţării respective (de exemplu, clima, care poate cauza unele
cheltuieli suplimentare pentru procurarea aparatelor de aer condiţionat);
- cadrul juridic existent.

2.1.4. Evaluarea proiectului

Stadiul de evaluare implică tot ansamblul de informaţii în termeni de intrări
şi ieşiri. Investitorul trebuie să decidă dacă va aplica modele sofisticate de
evaluare sau va utiliza modele destul de simple pentru a le înţelege şi, totuşi,
suficient de complicate ca să înglobeze cele mai importante relaţii care au loc într-
un mediu real (o evaluare a unui proiect de investiţii este tot atât de bună ca şi
presupunerile pe care acesta se bazează).
O consideraţie atentă este necesară privind influenţa asupra investiţiilor a
unor astfel de factori cheie ca: pieţele, producţia, resursele financiare, resursele
umane etc.
Fiecare proiect trebuie să aibă o totalitate standard, o totalitate complexă de
informaţii, ce permite efectuarea independentă a evaluării ideilor propuse spre
finanţare, printr-o metodă unică, utilă practic, pentru orice proiect.
În prezent există mai multe metode de acest fel, dar cele mai recunoscute şi
populare, practic, sunt:
- metodele BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare)
şi
- UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială).
În ultimul timp aceste metode se utilizează şi în Republica Moldova.
 Analiza detaliată a acestor metode se propune în cadrul cursului „Proiectarea
investiţională”.

2.2. Faza investiţională

Faza investiţională a unui proiect de amploare diferă considerabil de cea a

unui proiect mic. Astfel, înfăptuirea unei investiţii de proiect se poate împărţi în
câteva etape:
1) negocierile propriu-zise şi încheierea contractelor;
2) elaborarea documentaţiei tehnice şi de proiect;
3) construcţia;
4) pregătirea cadrelor;
5) darea în exploatare a obiectului.

1. La etapa negocierilor şi încheierii contractelor se semnează contractele între

investitori, pe de o parte, şi instituţiile financiare, consultanţi, arhitecţi, clienţi,

deţinători de patente şi licenţe, intermediari, furnizorii de utilaje şi materii prime,
pe de altă parte.

Principala formă juridică de reglare a relaţiilor între asociaţi (parteneri) este

contractul.

Relaţiile apărute între participanţii contractului sunt reglementate de

legislaţie. Contractul nu numai întăreşte drepturile şi obligaţiile părţilor, dar arată şi
ordinea de executare, la fel prevede modalităţile de protecţie a părţilor.

În practică, mai des, se face apel la următoarele două tipuri de contracte:

1. Contract de livrare (predare) – contractul, în care furnizorul (care este

întreprinzător) se obligă în termeni stabiliţi să livreze marfa în proprietatea
cumpărătorului, iar cumpărătorul se obligă să primească marfa şi să achite
suma necesară.
 2. Contract de antrepriză – contract, în cadrul căruia antreprenorul îşi asumă
în faţa clientului responsabilitatea de a construi instalaţii de producţie şi
prin care se asigură ca acestea vor fie în perfectă stare de funcţionare
înainte de a le livra clientului. Deoarece întreaga responsabilitate pentru
contribuţia tuturor participanţilor la proiect îi revine lui, antreprenorul este
interesat să obţină condiţii financiare mai favorabile decât ar obţine
clientul.
Cercetările preinvestiţionale formează baza pentru faza investiţională. Însă
hotărârile luate în faza investiţională nu întotdeauna coincid cu recomandările
întocmite în faza preinvestiţională. Negocierile directe şi întocmirea contractelor
deseori implică modificări şi noi idei de perfecţionare a proiectului, ceea ce duce la
creşterea costurilor investiţionale.
2. Pregătirea (elaborarea) documentaţiei tehnice prevede întocmirea graficelor
de lucru, alegerea locului de amplasare, proiectarea obiectului, elaborarea unui
plan amănunţit de exploatare şi de instalare a utilajului, precum şi alegerea finală a
tehnologiei şi utilajului.
3. Etapa construcţiei include pregătirea spaţiului de amplasare a obiectului,
construcţia clădirilor şi pregătirea utilajului în corespundere cu programul întocmit.
4. De etapa de pregătire a cadrelor, care practic coincide cu cea a construcţiei,
adesea depinde nivelul creşterii profitabiltăţii şi rentabilităţii producţiei.
5. Darea în exploatare, de obicei de scurtă durată, este un moment foarte
important în implementarea proiectului. Este un moment de legătură între faza
precedentă (investiţională) şi cea ulterioară, adică de exploatare. Succesul obţinut
în această etapă demonstrează eficienţa planificării şi executării proiectului şi
determină funcţionarea programului în viitor.
La etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar schimbările din proiect
pot avea grave consecinţe financiare. Un grafic neraţional, întreruperi în
construcţii, furnizări de materii prime şi materiale, amânarea dării în exploatare
etc., fără îndoială, duc la creşterea cheltuielilor de investiţii şi la reducerea
rentabilităţii proiectului.
 În faza preinvestiţională calitatea şi stabilitatea proiectului au o mai mare
însemnătate decât factorul timp, iar în faza investiţională factorul timp are
importanţă majoră.

2.3. Faza de exploatare

Problemele ce apar în faza de exploatare trebuie privite dintr-o perspectivă de
scurtă sau de lungă durată. Prin perspectiva de scurtă durată se are în vedere
perioada de începere a ciclului producţiei propriu-zise, în care pot apărea astfel de
probleme, ca cea a implementării tehnologiei, cea a utilajelor sau a unei
productivităţi a muncii nesatisfăcătoare, precum şi problema insuficienţei de
personal administrativ calificat şi a forţei de muncă. Aceste probleme trebuie, însă,
relevate încă în faza de elaborare a proiectului. Şi schimbările necesare trebuie
operate în aceeaşi fază.
Perspectiva pe termen lung evidenţiază doi factori: pe de o parte, costurile de
producţie, iar pe de altă parte veniturile din vânzări. Aceşti factori sunt
condiţionaţi de analizele efectuate în faza preinvestiţională. Dacă analizele vor fi
greşite, baza tehnico-economică a activităţi de producţie va fi pusă în primejdie, iar
dacă neajunsurile se vor depista abia în etapa de exploatare, înlăturarea lor va fi
foarte costisitoare şi anevoioasă.
Cele expuse anterior relevă importanţa fazei preinvestiţionale, care asigură
fundamentul pentru celelalte etape.
În cazul efectuării unei analize preinvestiţionale nesatisfăcătoare, modificarea
proiectului va prezenta pe plan tehnico-economic greutăţi considerabile, indiferent
de modul în care a fost realizat şi cât de bine funcţionează.