TEMA 8

INTRODUCERE ÎN GESTIUNEA PORTOFOLIULUI DE INVESTIŢII

8.1. Portofoliul investiţional: concept, tipuri şi principii de formare
8.2. Procesul investiţional în cazul gestiunii a portofoliului investiţional

8.1. Portofoliul investiţional: concept, tipuri şi principii de formare

Portofoliul investiţional conţine totalitatea obiectelor investiţionale reale şi financiare
(totalitatea unui grup de active, cum ar fi acţiuni şi obligaţiuni etc.), deţinute de către
investitor în scopul realizării activităţii investiţionale în corespundere cu strategia
investiţională stabilită.
Gestiunea portofoliului investitional de valori mobiliare cuprinde totalitatea principiilor,
metodelor si instrumentelor de rentabilizare a acestor active financiare, de trecere de la
structuri ale portofoliului mai putin eficiente la structuri si operatiuni cât mai eficiente.
Compozitia portofoliului este o rezultantă a poziţiei firmei faţă de risc, de anticipaţiile
evoluţiei veniturilor aferente titlurilor (care sunt condiţionate de evoluţia ratei dobânzii pe
piaţa financiară), de situaţia fiscalităţii şi nevoile de lichidităţi imediate.
Performantele unui portofoliu se determină prin compararea randamentului obţinut cu rata
randamentului de pe piaţa financiară.
Portofoliul investiţional se formează în corespundere cu urmatoarele principii generale:
1. Principiul asigurării realizării strategiei investiţionale. Conform acestui principiu,
formarea portofoliului investiţional trebuie să corespundă obiectivelor strategiei
investiţionale.
2. Principiul asigurării corespunderii portofoliului resurselor investiţionale. Acest principiu
presupune limitarea obiectelor investiţionale selectate în corespundere cu resursele existente.
3. Principiul optimizarii corelaţiei dintre rentabilitate şi risc. Presupune respectarea
anumitor proporţii între rentabilitate şi risc în corespundere cu strategia investiţională.
Realizarea principiului se asigură prin metoda diversificării obiectelor investiţionale.
4. Principiul optimizării raportului dintre rentabilitate şi lichiditate. În corespundere cu
strategia investiţională acceptată, trebuie sa fie asigurată corespunderea dintre rentabilitate si
lichiditate.
5. Principiul asigurarii gestiunii portofoliului. Se are în vedere asigurarea corespunderii
obiectelor investiţionale ale potenţialului de cadre existent, precum şi posibilităţile de
realizare a reinvestirii operative a resurselor.
Portofoliile de investitii pot fi de mai multe tipuri:
1. Portofoliul investiţional al unui investitor se poate constitui din câteva portofolii
independente, care se deosebesc în funcţie de obiectele investitionale:
• portofoliul de investiţii reale (capitale);
• portofoliul de investiţii financiare;
• portofoliul de mijloace circulante;
• portofoliul altor investiţii financiare (depozite bancare...).
2. În funcție de preferințele investitorului, se disting mai multe tipuri de portofolii:
• portofoliu de creștere - implică plasarea de capital pentru investiții care asigură o creștere a
capitalului investit pe termen lung,
• portofoliul de venituri este axat pe investiții care asigură venituri curente ridicate, indiferent
de rata de creștere a capitalului investit în viitor.
• portofoliul de creștere și venituri este format pentru a evita pierderile atât din cauza scăderii
valorii de piață a unei acțiuni, cât și din cauza plăților reduse de dividende și dobânzi.
3. În funcție de gradul de risc
• portofoliu conservator - format conform criteriului minimizării riscului, care vizează
obținerea de capital din punct de vedere al protecției împotriva riscului excesiv.
• portofoliu agresiv - format conform criteriului maximizării venitului curent sau creșterii
capitalului investit, indiferent de nivelul de risc;
• portofoliu moderat (de compromis) - într-un astfel de portofoliu nivelul general al riscului se
apropie de piața medie;
3. În funcţie de gradul de atingere a scopurilor urmărite de investitor, distingem:
• portofoliul echilibrat, care corespunde întocmai strategiei investiţionale a investitorului;
• portofoliul neechilibrat, care nu corespunde, parţial sau total, scopurilor investitorului.
La selectarea hârtiilor de valoare, care urmează sa fie incluse în portofoliul de investiţii,
trebuie să se ţină cont de următorii factori:
• venitul scontat, care, prin esenţă, reprezintă o remunerare pentru efortul investiţional depus;
• riscul investiţional, adică gradul de incertitudine al rezultatelor financiare ale investiţiilor
făcute în valorile mobiliare; în cele mai frecvente cazuri, se are în vedere probabilitatea
suportării unor pierderi de către investitor;
• caracteristicile fiscale, se ţine cont de consecinţele fiscale ale tranzacţiilor cu valori
mobiliare;
• particularitaţile tehnice legate de tranzacţiile cu valori mobiliare etc.
Vorbind despre schemele investiţionale, adică despre modul de efectuare a investiţiilor de
portofoliu, în general, există o serie de variante:
1. investirea mijloacelor băneşti în hârtii de valoare si menţinerea acestora în portofoliu pâna
la scadenta;
2. speculaţii cu termen mic;
3. investiţii de portofoliu cu administrare pasivă;
4. investiţii de portofoliu cu administrare activă.

8.2. Procesul investiţional (procesul de formare a portofoliului investiţional)

În general, procesul de formare și gestionare a unui portofoliu de investiții implică
implementarea următoarelor etape:
1. Stabilirea obiectivelor și alegerea unui tip adecvat de portofoliu.
2. Analiza obiectelor de investiții.
3. Formarea unui portofoliu de investiții.
4. Selectarea și implementarea unei strategii de gestionare a portofoliului.
5. Evaluarea eficacității deciziilor luate.

Prima etapă include definirea obiectivelor de investiții care pot asigura realizarea lor prin
formarea de portofoliu și suma necesară a investiției. Trebuie remarcat faptul că, fiind o
reflectare a diversității și complexității relațiilor economice moderne, obiectivele investițiilor
de portofoliu pot fi foarte diferite:
• obtinerea de venituri;
• asigurarea lichidității;
• echilibrarea activelor și pasivelor;
• îndeplinirea obligațiilor viitoare;
• redistribuirea activelor;
• participarea la gestionarea unei sau altei entități date;
• economisirea fondurilor acumulate etc.

Indiferent de obiectivele specifice de investiții, atunci când sunt formulate, este necesar să se
țină seama de factori importanți precum durata operațiunii (orizontul de timp), rentabilitatea,
lichiditatea și riscul așteptate.

Esența celei de-a doua etape (analiza sau evaluarea activelor) este identificarea și studierea
caracteristicilor celor care contribuie cel mai mult la realizarea obiectivelor urmărite. În
consecință, această etapă include analiza pieței.
Există mai multe metode de analiză a pieței, dar toate se concentrează pe două domenii
principale: analiza tehnică și analiza fundamentală. Le vom analiza în continuare,
concentrându-ne pe pași simpli:
• analiza tehnică (analiza tehnică) în forma sa cea mai simplă implică studiul condițiilor de
piață și dinamica prețurilor la valori mobiliare pentru a prezice dinamica prețurilor unei
anumite companii. Inițial, sunt studiate ratele din perioada anterioară, stabilindu-se astfel
tendințe sau cicluri care se repetă în dinamica ratelor. Presupunând că tendințele valorice pot
fi repetate periodic, tendințele care au fost detectate anterior sunt stabilite în speranța obținerii
unei prognoze suficient de precise a dinamicii prețurilor acțiunilor în cauză.
• Analiza fundamentală începe cu presupunerea că valoarea intrinsecă a oricărui activ
financiar este egală cu valoarea actuală a fluxurilor de numerar care se așteaptă să fie generate
de acesta în viitor. În consecință, analistul financiar (fundamentalist) va fi interesat să
stabilească perioada în care va fi încasat venitul, mărimea fluxurilor și să determine valoarea
actuală a acestora utilizând rata de actualizare corespunzătoare.
A treia etapă (formarea portofoliului) include selectarea activelor specifice pentru investiții,
precum și distribuția optimă a capitalului investit între acestea în proporții adecvate. Formarea
portofoliului de investiții se bazează pe o serie de principii fundamentale.
Indiferent de tipul de portofoliu pe parcursul formării sale, investitorul se confruntă cu
probleme de selecție, alegând momentul cel mai favorabil pentru operațiune și metodele de
gestionare a riscurilor adecvate obiectivelor stabilite.
Prima problemă este cu privire la cea mai bună alocare a resurselor sub anumite limitari. În
acest caz, principalele criterii pentru includerea activelor în portofoliu sunt, în general,
raportul dintre rentabilitate, lichiditate și risc.
Eficacitatea rezolvării următoarei probleme depinde în mare măsură de acuratețea analizei și
prognozei modificărilor nivelului prețurilor pentru tipuri specifice de active, efectuate în etapa
anterioară.
Pentru gestionarea directă a riscurilor cel mai des se folosește diversificarea și diverse metode
de hedging.
Esența diversificării constă în formarea unui portofoliu de investiții din diverse active în așa
fel încât, sub anumite restricții, să satisfacă un anumit raport risc / rentabilitate. În mod
formal, această problemă poate fi formulată după cum urmează: minimizarea riscului
portofoliului la un anumit nivel de rentabilitate sau maximizarea randamentului la un nivel
stabilit de risc.
Metodele moderne de hedjing se bazează pe utilizarea instrumentelor financiare derivate -
contracte futures, opțiuni, swap etc.
A patra etapă (selectarea și implementarea unei strategii adecvate de gestionare a
portofoliului) este strâns legată de obiectivele investiționale. Strategiile de portofoliu utilizate
pot fi împărțite în strategii active, pasive și mixte.
Strategiile active implică căutarea instrumentelor subevaluate și restructurarea frecventă a
portofoliului în conformitate cu modificările prognozate de pe piață.
Cel mai esențial moment al implementării lor este prognozarea factorilor care influențează
caracteristicile valorilor mobiliare incluse în portofoliu.
Implementarea strategiilor active necesită costuri inalte legate cu implementarea analizelor și
monitorizări constante a pieței, precum și cu desfășurarea operațiunilor de cumpărare /
vânzare în timpul restructurării portofoliului. Există multe varietăți de strategii active.
Strategiile pasive necesită un minim de informații și, în consecință, costuri reduse. Cea mai
simplă strategie de acest tip este strategia „cumpărați și păstrați până la scadență”. Una dintre
strategiile populare de acest tip este referirea față de un index. Această strategie se bazează pe
asigurarea faptului că randamentul și structura portofoliului se potrivesc cât mai mult posibil
cu un anumit indice de piață.
Strategii similare sunt utilizate de un număr de mari investitori instituționali - fonduri
mutuale, fonduri de investiții, fonduri de indici și pensii, companii de asigurări etc. Practica
arată că pe termen lung, fondurile index, în medie, pot depăși managerii din fondurile de
investiții care utilizează strategii active.
Strategiile mixte, după cum sugerează și numele, combină elemente de management activ și
pasiv. În acest caz, strategiile pasive sunt folosite pentru a gestiona „nucleul” sau partea
principală a portofoliului și cele active - restul (partea speculativa).
A cincea și ultima etapă implică evaluarea periodică a performanței portofoliului atât în ceea
ce privește veniturile primite, cât și în raport cu riscul asociat. Acest lucru ridică problema
alegerii caracteristicilor de referință(etalon) pentru comparație.
Una dintre cele mai simple modalități de a face acest lucru este de a compara rezultatele cu
strategia simplă de gestionare ce presupune achiziționarea și păstrarea activelor până la
scadență. În același timp, există abordări mai dezvoltate ale evaluării, cum ar fi:
• calcularea indicatorilor speciali (de exemplu, raportul Sharpe, raportul Trainor etc.);
• calcularea și compararea ulterioară a caracteristicilor de referință cu parametrii convenționali
ai „portofoliului pieței”;
• metode statistice (de exemplu, construirea rangurilor percentilei, analiza corelației etc.);
• analiza factorială;
• metode de inteligență artificială etc.