ERGOTERAPIE ŞI ARTTERAPIE

SUPORT DE CURS

Conf. univ. dr. Florin Emil Verza

 CURS 1
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA
CONCEPTE, DEFINIŢII, SCOPURI-

Munca este cea care îmbunătăţeşte calitatea vieţii oamenilor. Ea

organizează comportamentul uman fiind o activitate conştientă îndreptată spre
realizarea unui scop. Conform Dicţionarului de Economie Politică, prin muncă,
omul îşi foloseşte forţa fizică şi intelectuală acţionând asupra naturii cu corpul
său şi mijloacele de muncă, scopul fiind acela de a transforma anumite obiecte şi
forţe ale naturii în produse necesare pentru satisfacerea trebuinţelor sale.
Pe parcursul ontogenezei umane, tipul fundamental de activitate umană se
schimbă treptat în funcţie de vârstă. Astfel, activitatea ludică este prima formă
predominantă de ocupare a timpului şi totodată o etapă pregătitoare pentru
celelalte forme de activităţi umane. O a doua manifestare fundamentală a
activităţii umane este învăţarea. Apoi, activitatea fundamentală practicată cea
mai mare parte a vieţii este munca. Importanţa acesteia este reflectată şi de
transformările la nivel psiho-fizic ce apar ca urmare a pensionării şi a sistării
acestei activităţi. Deci ocupaţia (munca) este cea care îl reprezintă pe om, îl
menţine în formă (atât psihic cât şi din punct de vedere fizic) şi îi asigură
satisfacerea trebuinţelor şi progresul.
În anumite cazuri (în afară de cel al pensionării, care survine în mod
normal pe scara evoluţiei) această activitate fundamentală a omului poate fi

2
întreruptă pe o perioadă mai lungă de timp (accidente, boli), punându-l pe
individ în incapacitatea de a-şi continua meseria pentru care s-a calificat şi deci
inducându-i un motiv de îngrijorare, un factor stresant ce trebuie eliminat. Însăşi
stoparea activităţii fără un motiv de boală sau accident, poate duce la
îmbolnăvirea individului lipsindu-l de imperioasa sa nevoie de a avea o ocupaţie
şi ulterior la degradarea psihică şi fizică a acestuia.
În sprijinul acestor neajunsuri generate de „deficienţa ocupaţională”,
specialiştii recomandă aplicarea uneia sau mai multor forme de terapia
ocupaţională. Prin terapia ocupaţională (T.O.) înţelegem acele activităţi dirijate
de îndeplinire a unor sarcini cu scopul de a recupera, menţine şi spori
capacitatea de muncă a bolnavului în vederea ameliorării stării psiho-fizice a
acestuia. T.O. se adresează acelor indivizi ale căror posibilităţi de adaptare la
sarcinile zilnice au scăzut sau au fost estompate de diverse tulburări de
dezvoltare, infirmităţi fizice, boli psihice, disfuncţii de natură socială, traume şi
depresii nervoase generate de inactivitatea ce urmează pensionării, deficienţă
mintală etc..
T.O. are scopul de a depista şi stimula interesul subiecţilor pentru diferite
tipuri de activităţi. Ea include ergoterapia (E) şi artterapia (A).
E. are ca scop readaptarea psihomotrică, reinserţia profesională şi socială
a bolnavului. Reluarea muncii după externare nu trebuie să constituie pentru
bolnav un factor de stress şi încordare fizică şi psihică. De aceea nu este bine ca
bolnavul, pe perioada spitalizării, să-şi piardă antrenamentul la efort şi
aptitudinile psihomotrice. Pentru acesta, E. ca proces medical cu finalitate
socială îşi propune ocuparea timpului liber al bolnavilor cu diverse activităţi
remunerate. Dintre aceste activităţi enumerăm: ţesut şi tapiserie, croşetare,
brodare, tâmplărie, sculptură, olărit, strungărie, mecanică fină, croitorie,
cizmărie, legătorie, cartonaj, activităţi agrozootehnice, cultura plantelor şi a
florilor (bolnavi cu afecţiuni de lungă durată) etc..

3
 Principalul scop al E., aşa cum am precizat anterior, este unul medical cu
finalitate socială, dar nu este de neglijat nici aspectul economic a recuperării
forţei de muncă prin E. deşi el ocupă un loc secundar ca importanţă. Dacă avem
în vedere interesele societăţii, realizările sunt minore, dar totuşi demne de luat în
seamă în condiţiile actuale ale economiei contemporane. Astfel, ne referim în
consens cu alţi autori (Al. Popescu, 1994) la:
- reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;
- reducerea perioadei de concediu medical pentru incapacitate temporară de
muncă, deci o creştere a volumului producţiei în zilele recuperate din
concediul medical;
- valoarea obiectelor produse pe perioada spitalizării care rămân în posesia
unităţii respective şi îmbunătăţesc condiţiile de spitalizare, sau
şcolarizare, sau de trai în funcţie de tipul de instituţie (spital, azil, şcoală
etc.)

Scopurile ergoterapiei
Din multitudinea de scopuri, pe care şi le propune ergoterapia, noi
considerăm că următoarele şase (D.V. Popovici, Raluca Matei, 2005) sunt
principale şi le includ şi pe celelalte:
a) stimularea încrederii în sine şi în ceilalţi a bolnavilor şi
handicapaţilor pentru o cât mai normală dezvoltare a
personalităţii lor şi pentru evitarea degradării acesteia;
b) amenajarea unor condiţii de muncă ergonomice şi realizarea
unor programe de mişcări dirijate;
c) buna cooperare dintre medic, ergoterapeut şi pacient cât şi o
bună corelare între recuperarea medicală şi cea profesională;
d) diagnoza şi prognoza evoluţiei ulterioare a capacităţilor
subiectului;

4
 e) reintegrarea cât mai rapidă şi eficientă a bolnavilor în viaţa
socio-profesională;
f) înlăturarea prin reabilitarea imaginii de sine a stării de
dependenţă creată de întâmpinarea unor dificultăţi de relaţionare
şi acţiune.
Având în vedere aceste scopuri este necesar să clarificăm sensul semantic
al următoarelor concepte: recuperare, reabilitare, reeducare.
Recuperarea reprezintă un proces de asistenţă medico-psiho-socială ce are
ca scop final reinserţia în societate şi în producţie a persoanelor deficiente.
În 1974, Academia Română definea recuperarea ca fiind o activitate
complexă medico-educaţională şi socio-profesională prin care se urmăreşte
restabilirea cât mai deplină a capacităţilor funcţionale scăzute sau pierdute de
către o persoană în urma unei boli congenitale sau dobândite, a unui handicap
sau a unor traumatisme precum şi dezvoltarea mecanismelor compensatorii şi de
adaptare la viaţa activă prin asigurarea independenţei economice şi sociale.
În accepţiunea O.M.S., conceptul de recuperare se referă la recuperare
medicală şi la recuperare socio-profesională, iar în accepţiunea psihiatriei este
vorba de resocializare.
Reabilitarea are o conotaţie mai mult juridică însemnând o restabilire a
bunei reputaţii, o dezminţire a învinuirilor aduse, o reintegrare a unei persoane
în drepturile pe care le-a pierdut. În cazul nostru, termenul este sinonim cu cel
de readaptare.
Readaptarea este un concept folosit de unele ţări din Europa pentru a
desemna o redare a unui mod de viaţă util pentru societate şi pentru propria
persoană. În cazul nostru facem referire la readaptare socială psihică, fizică şi
profesională.
Reeducarea, ca activitate corectivă şi organizată social, este un proces de
readaptare la mediu şi la condiţiile de muncă. Se aplică prin intermediul

5
influenţelor educative de către medici, pedagogi, defectologi (Al. Popescu,
1994).
În acest context, rezidă din cele spuse anterior, că principiile de bază ale
ergoterapiei sunt:
- fiinţa umană are nevoie fundamentală de ocupaţie atât pentru a se putea
dezvolta şi menţine într-o bună formă fizică şi psihică, cât şi pentru a-şi
putea satisface multitudinea de trebuinţe şi expectaţii;
- datorită unei boli este posibilă întreruperea ocupaţiei şi deci apariţia
„deficienţei ocupaţionale”;
- ocupaţia (munca) este organizatorul natural al comportamentului din
fiecare zi şi tot ea are şi rol de reorganizare a conduitelor umane (D.V.
Popovici, Raluca Matei, 2005).
L. Perquin (1980) consideră că E. nu trebuie să se limiteze doar la crearea
unor bunuri materiale prin muncă, ci trebuie să cuprindă şi activităţi cultural-
distractive, ea fiind o metodă de tratament ce foloseşte orice formă de ocupaţie
pentru corectarea tulburărilor funcţionale.
AL. Popescu (1975)consideră E. ca pe orice activitate fizică în particular
de muncă manuală cu rol educativ şi recreativ indicată şi dirijată de medic, în
scop terapeutic şi de adaptare. Ca metodă de tratament prin muncă, se poate
desfăşura atât în unităţile de asistenţă socială şi sanitare pentru recuperarea
parţială sau totală a unor bolnavi cronici şi/sau deficienţi, cât şi pentru
prevenirea şi întârzierea proceselor degenerative la persoanele vârstnice.
O deosebire marcantă între T.O. şi E. este aceea că cea din urmă se poate
desfăşura pe baza unui suport propriu deci prin autofinanţare.
Lucrarea profesorului Obreja - Notiţe asupra lucrărilor manuale în
Ospiciul Mărcuţa publicată în 1904, dovedeşte faptul că munca a fost folosită ca
metodă de tratament pentru bolile psihice încă de la finalul secolului XIX la noi
în ţară.

6
 Personalul medical de la Spitalul Socola Iaşi, menţionează că încă din
secolul al XIX-lea, că E. era folosită în spitalele de boli psihice şi cele de
tuberculoză.
Utilizarea pentru bolnavi a E. şi a T.O., este legiferată începând din 1980
cu ajutorul reglementărilor de funcţionare a instituţiilor de psihiatrie.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, unităţile de psihiatrie
aveau în organizare pe lângă spaţiul de cazare şi mari suprafeţe agricole pentru
activităţile terapeutice prin muncă. În acest sens, amintim unităţile sanitare de la
Sibiu, Socola, Tîrnăveni, Sighet, Oradea, Lugoj, Jimbolia-Timişoara, Craiova şi
Spitalul Gheorghe Marinescu – Bucureşti.
Prima activitate de ergoterapie remunerată a avut loc la Spitalul Socola
Iaşi (Secţia ergoterapie - Şipota) iar apoi aceasta s-a extins şi la alte spitale.
Reglementarea apărută în 1970 statuează pentru prima dată diferitele
forme ale ergoterapiei în unităţile medico – sanitare şi de protecţie socială.
Conform acestui act normativ, activităţile desfăşurate în cadrul atelierelor
ergoterapeutice, asigură un venit bolnavilor internaţi şi în ambulatoriu,
echivalând cu o cotă parte din suma obţinută prin valorificarea produselor
realizate, urmând ca celelalte procente obţinute să rămână în patrimoniul
unităţilor respective.

7
 CURS 2
ORGANIZAREA ATELIERELOR DE TERAPIE
OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIE

Conform Hotărârii Consiliului de Miniştrii nr.1210/1970 organizarea

activităţilor de ergoterapie se poate desfăşura în unităţile sanitare şi în cele de
asistenţă socială. Deşi actul normativ nr.1210/1970 cuprinde referiri la ambele
concepte (T.O. şi E.), ele se deosebesc în ceea ce priveşte domeniul de referinţă,
retribuirea subiecţilor supuşi terapiei, resursele de finanţare, formele de
deconectare şi utilizare a materialelor.
Prin recomandarea făcută de medic unui pacient de a face terapie
ocupaţională se înţelege că pacientul poate participa, în funcţie de caz, la
activităţi productive sau recreative în mod pasiv (excursii, piese de teatru,
muzică etc.) sau în mod activ – subiectul suferind se implică şi participă la
activitatea terapeutică (playterapie, meloterapie, dans etc.).
T.O. şi E. ca activităţi de recuperare se pot organiza pentru bolnavii
ambulatori în staţionare de zi în laboratoare de sănătate mintală, centre de
recuperare etc.. Activităţile terapeutice de acest gen se pot desfăşura atât în
saloanele de bolnavi din spitale şi sanatorii, cât şi în atelierele specializate pe
anumite meserii sau în gospodării anexe (agro-zootehnice) sau ajutătoare.
Diferenţa dintre aceste ateliere şi gospodării din cadrul unităţilor medico-

8
sanitare şi cele din cadrul unităţilor de asistenţă socială constă în aprobarea
formei de organizare – la primele de către Ministerul Sănătăţii, iar la celelalte de
către Ministerul Muncii. Prin gospodărie anexă se înţelege un ansamblu de
activităţi organizate şi autofinanţate cu plan de producţie şi plan financiar
propriu ce au ca finalitate produse ce se valorifică la preţul pieţei. Prin
gospodării ajutătoare se înţelege un compartiment, serviciu sau secţie finanţat
din bugetul propriu al unităţii sanitare sau de asistenţă socială din structura
căreia face parte. Aceste gospodării ajutătoare intră mai mult sub incidenţa T.O.,
iar valorificarea produselor rezultate se realizează la preţul de cost real.
În procesul de organizare a unui atelier de E. trebuie să avem în vedere o
serie de măsuri. În primul rând trebuie făcută o diviziune a muncii(Al. Popescu,
1994)
a) pe operaţii;
b) pe obiecte;
c) în funcţie de calificare
a) În cazul diviziunii muncii pe operaţii, pacientul are de efectuat doar o
singură operaţie, sau un număr mic de operaţii asemănătoare, la un
singur tip de maşină sau unealtă, ceea ce îi facilitează însuşirea unor
deprinderi folositoare în momentul reintrării în producţie şi îi scurtează
perioada de recuperare.
b) Având în vedere cel de-al doilea criteriu de diviziune a muncii- pe
obiecte, putem spune că acesta include o repartiţie a lucrărilor
executate pe pacienţi/deficienţi, în funcţie de potenţialul lor fizic şi
mintal, fiind utilă în deprinderea rapidă a unei îndeletniciri folositoare
sau în reluarea în bune condiţii a vechii ocupaţii.
c) În diviziunea muncii pe calificări, în plus faţă de considerentele avute
în vedere la cea pe obiecte, se ţine cont şi de gradul de calificare al
subiectului anterior internării sale.

9
 Repartizarea pe ateliere şi gospodării se face şi în funcţie de dorinţa şi
aptitudinile bolnavilor. Pentru valorificarea optimală a potenţialului fizic şi
psihic restant se întocmeşte „fişa de resocializare” care cuprinde date referitoare
la:
- starea familială;
- pregătirea profesională;
- vechimea în muncă;
- debutul bolii;
- aprecierea tipului de deficienţă;
- observaţii cu privire la posibilităţile bolnavului în activităţile de atelier –
recomandări şi restricţii;
- modificările de randament;
- aprecieri asupra rezultatului fizioterapiei şi/sau psihoterapiei.
Bineînţeles, T.O. şi E. trebuie să se desfăşoare într-un cadru ambiental
primitor, stimulant, cu efecte binefăcătoare asupra subiecţilor. Astfel, se ţine
cont de iluminarea mediului de muncă, de alegerea mobilierului din ateliere, de
alegerea culorilor din ateliere, de sarcinile date subiecţilor, de posibilităţile de
colaborare dintre aceştia şi dintre ei şi ergoterapeut etc.. Este necesară o
iluminare adecvată a atelierelor pentru a optimiza randamentul vizual al
subiecţilor. De asemenea culorile sunt importante pentru confortul afectiv al
subiecţilor (există culori calde, reci, vesele, triste, relaxante, grele). Alegerea
sarcinilor se face în funcţie de persoană, de boala acesteia, de profilul şi
posibilităţile unităţii în care funcţionează atelierul, de specializarea
ergoterapiştilor, de tipul de handicap şi de posibilităţile financiare disponibile.
Toate acestea influenţează calitatea şi cantitatea muncii cât şi capacitatea
funcţională a individului, confortul său afectiv.
Din H.C.M. 1210/1970 reies următoarele avantaje ce pot fi luate în
considerare de unităţile de asistenţă socială şi sanitare în vederea creării
atelierelor de T.O. şi E.:

10
 - beneficiile realizate rămân în folosul unităţii respective;
- nu se calculează şi nu se varsă amortizare pentru fondurile fixe din
dotările atelierelor sau a gospodăriilor anexe;
- produsele obţinute cât şi totalitatea serviciilor prestate sunt scutite de
impozitul pe circulaţia mărfurilor;
- nu se întocmesc planuri de producţie care să fie integrate în planul de stat
sau în planurile departamentale;
- soldurile în numerar strânse în diverse conturi la bănci la sfârşitul anului
bugetar se reportează în anul următor pentru dotare şi dezvoltare a
atelierelor şi activităţilor ergoterapeutice cât şi pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de spitalizare şi întreţinere a bolnavilor.
De asemenea, H.C.M. 1210/1970 conţine şi măsuri de cooptare a
bolnavilor în activităţile de ergoterapie stimulându-i pe aceştia cu un procent de
70% (bolnavii trataţi ambulatoriu) şi 30% (bolnavii internaţi) din valoarea
muncii prestate cu condiţia ca produsul muncii lor să fie valorificat.
La toate acestea se adaugă şi beneficiile economice ale ergoterapiei:
- indivizii handicapaţi sunt reintegraţi în sfera productivă;
- se reduce incapacitatea temporară de muncă şi se grăbeşte reinserţia în
procesul productiv;
- se obţin economii la ajutoarele medicale şi pensiile de invaliditate;
- se obţine un aport material suplimentar pentru unitatea sanitară sau de
asistenţă socială şi pentru subiecţii trataţi.

Rolul şi atribuţiile ergoterapeutului

Prin noţiunea de terapeut înţelegem medicul care prescrie şi

supraveghează tratamentul. Prin cea de ergoterapeut înţelegem acelaşi lucru
dar cu referire la domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Noţiunea de

11
terapist ocupaţional sau de ergoterapist (Al. Popescu, 1994) se referă la
persoana care supraveghează realizarea tratamentului prin ocupaţie şi muncă
şi a procesului educaţional-recreativ şi tehnic recomandate de medic şi
îndeplinite de personalul sanitar şi auxiliar cu respecializare (soră medicală,
educator, instructor, monitor, supraveghetor, tehnician, îndrumător etc.).
Aceste persoane pe lângă cunoştinţele de îngrijire a bolnavilor trebuie să
posede cunoştinţe şi îndeletniciri de T.O. şi E.. Al. Popescu are recurs la
această denumire („ergoterapist”) pentru a elimina multitudinea de termeni
mai sus menţionaţi din literatura de specialitate ce se referă la acelaşi cadru
ocupaţional şi în mare parte par improprii acestui gen de activitate.
Personalul cu pregătire medie, respecializat în ergoterapie, din punct de
vedere al normării este încadrat, în ştatul de funcţiuni, la categoria „personal
mediu”. Cu toate acestea personalul de acest gen trebuie să posede cunoştinţe
anatomo-patologice, o largă cunoaştere a aspectelor medicale, să cunoască
normele de protecţie a muncii, să aibă calităţi şi aptitudini pedagogice (pentru
a cunoaşte şi înţelege psihologia bolnavului, gândirea sa astfel încât să poată
stabili o relaţie de bun augur cu pacientul).
Ergoterapistul trebuie:
- să aibă mult tact în stabilirea relaţiilor cât şi o atitudine imparţială şi
stimulantă în raport cu bolnavii;
- să evite atitudinea autoritară faţă de bolnavi;
- să nu tolereze subminarea autorităţii sale;
- să găsească modalităţi de a evita apariţia scepticismului şi pesimismului
în rândul pacienţilor;
- să posede bun gust, simţ estetic;
- să demonstreze unele calităţi artistice (pentru a insufla pacienţilor dorinţa
de a crea şi ei obiecte ce vor putea fi apreciate);

12
 - să aibă o bună pregătire tehnică pentru a stimula aptitudinile şi gândirea
tehnică, pentru a dezvolta dexteritatea manuală, abilităţile motrice, simţul
tactil;
- să aibă interes pentru soluţii şi idei noi;
- să aibă răbdare, îndemânare, ingeniozitate;
- să ştie să dozeze durata şedinţelor de lucru în funcţie de indicaţiile
medicului, de sensibilitatea subiectului la oboseală, de factorul motivaţie
şi de vârsta pacientului;
- să ştie să dozeze dificultatea muncii în funcţie de deficienţa de remediat,
starea psihică a pacientului şi pregătirea sa profesională;
- să supravegheze în permanenţă toţi pacienţii din grupa pe care o are
(maxim 5-6), urmărind poziţia în care aceştia lucrează şi corectând-o dacă
este cazul;
- să nu caute să-şi impună punctul de vedere în alegerea unei activităţi şi
nici tehnica de lucru atunci când este vorba de afecţiunile psihice, lăsând
opţiunea la alegerea pacientului în măsura posibilităţilor;
- să permită corelarea activităţilor ergoterapeutice cu celelalte forme de
terapie (kinetoterapie, psihoterapie etc.);
- să nu neglijeze problema şcolarizării la copii şi la deficienţii motor cu
spitalizare pe lungă durată de timp;
- să caute să anihilize consecinţele morale ale handicapului generate de
grijile financiare, familiale, de recuperarea incompletă, sau de o eventuală
schimbare a ocupaţiei.
Articolul nr.5 din H.C.M. 307/1991 include pe cei ce lucrează în terapia
ocupaţională şi ergoterapie în încadrarea „instructori de ergoterapie”. Acesta
împreună cu H.C.M. 1210/1970 sunt singurele reglementări din ţara noastră cu
privire la T.O. şi E..

13
 CURS 3
TIPURI ŞI FORME ALE ACTIVITĂŢII ERGOTERAPEUTICE

Deşi toate formele activităţii de ergoterapie oferă soluţii în antrenarea la

efort fizic şi psihic al bolnavilor, ele trebuie să difere în funcţie de tipul
deficienţei, de gradul acesteia şi de posibilităţile oferite de atelierele instituţiilor
respective.
Aceste forme ale activităţilor ergoterapeutice pot fi împărţite după
criteriul „tip de activitate” în diverse grupuri de meserii şi activităţi:

1. Împletiturile
Acestea se pot efectua din nuiele de răchită, salcie, rafie, papură,
pai etc. produsele finite fiind :taburete, scaune, coşuri, sticle îmbrăcate,
balansoare, pălării de soare, genţi şi poşete.
Gradul de dificultate al acestei activităţi este variabil în funcţie de
caracteristicile materialelor folosite:
- lungimea nuielelor;

14
 - grosimea nuielelor;
- duritatea nuielelor;
- lăţimea benzilor de împletit.
Împletiturile determină mişcări de mică şi mare amplitudine ale
articulaţiilor încheieturii mâinii, cotului şi umărului. Este necesar a se evita
poziţiile şi mişcările vicioase. Aceste tipuri de activităţi sunt folosite în
paraplegii, tetraplegii, boli reumatismale, la copiii infirmi motor cerebrali, la
vârstnici fiind accesibile atât bărbaţilor cât şi femeilor.
Ca dezavantaj, putem aduce în discuţie monotonia.

2. Modelajul şi olăritul ca activităţii terapeutice progresive se desfăşoară

în plastilină, ceară, lut etc. (modelajul), la masa rotativă sau discul rotativ
(olăritul), constituind o importantă activitate pentru extensia şi flexia degetelor
şi contribuind la stabilizarea articulaţiilor membrelor superioare.
Cele două activităţi au o deosebită valoare fiind eficiente în toate formele
de reeducare a membrelor superioare, de la umăr până la extensia coatelor,
articulaţiilor mâinii şi a degetelor şi au în vedere atât forţa musculară cât şi
amplitudinea articulară.
Modelajul în ceară este o activitate uşor de executat ce oferă posibilitatea
verificării precise a presiunii exercitate pe suprafaţa de modelat.
Ceramica este mai costisitoare, necesitând cuptoare speciale şi având o
durată de fabricaţie mai mare a produsului.
În unele cazuri modelajul şi olăritul sunt considerate a fi respingătoare de
către bolnavi datorită contactului neplăcut cu lutul umed care murdăreşte, iar în
alte cazuri bolnavii sunt atraşi de aceste activităţi datorită rapidităţii cu care se
obţine produsul finit.
Olăritul şi modelajul se folosesc în recuperarea paraplegiilor şi
hemiplegiilor, afecţiunilor motorii, deficienţelor mintale. Nu este indicată
reumaticilor datorită folosirii apei la modelare.

15
 3. Pirogravură, tâmplărie, dulgherie şi sculptură în lemn

Sunt activităţi prin esenţă bărbăteşti, care necesită adresabilitate clară şi

forţă şi în care uneltele permit omului să domine materialul, fiind folosite atât în
ergoterapia membrelor superioare cât şi în cea a membrelor inferioare.
Printre avantaje amintim posibilităţile de adaptare a uneltelor la
persoanele handicapate şi variabilitatea obiectelor obţinute. Sunt indicate în
recuperarea bolnavilor paraplegici (în poziţie şezând la masa de lucru pentru
fixarea trunchiului), bolnavilor tetraplegici şi bolnavilor hemiplegici (membrul
superior valid execută mişcarea în timp ce membrul lezat ajută la ghidare).
În ceea ce priveşte sculptura în lemn, alături de celelalte activităţi amintite
mai sus, poate fi folosită ca metodă ergoterapeutică în deficienţa psihică.
În cazul E. la copii, trebuie ţinut cont de importanţa folosirii obiectului
realizat de către aceştia cu scopul de dezvoltare a imaginaţiei prin mândria
creată, având şi o importanţă integratoare.
Aceste activităţi se mai folosesc în afecţiunile osteo-articulare (mai ales
ale cotului), afecţiunile traumatice ale membrelor superioare, afecţiunile cardio-
vasculare, la persoanele vârstnice etc..

4. Ţesutul, tapiţeria, croşetatul, tricotajul, brodatul, macrameul

Războaiele mici şi mari, orizontale sau verticale, simple sau adaptate;

tapiseria cu acul sau la război, croşetatul şi tricotajul manual sau la maşină;
brodatul sau macrameul pot fi executate de către bolnavii paraplegici atât la pat

16
cât şi în poziţie şezând, iar la cei tetraplegici în poziţie şezând pentru dezvoltarea
trunchiului.
Ţesutul şi celelalte activităţi anexa, predominant feminine sunt împreună
cu tâmplăria, activităţi de bază în recuperarea afecţiunilor traumatice ale
membrelor superioare. Mai sunt folosite în reumatologie (război de masă,
orizontal sau vertical), la bolnavii cardio-vasculari, la vârstnici etc..
Tapiţeria şi macrameul sunt indicate mai ales în paraplegii şi hemiplegii
ce ţin bolnavul la pat, cât şi în bolile cardio-vasculare.
Tricotajul şi broderia au o foarte bună capacitate de recuperativă a mâinii
şi degetelor cât şi un impact psihic pozitiv.
Avantajele acestor activităţi rezidă din înfrumuseţarea interiorului
unităţilor sanitare din vânzarea covoarelor, a feţelor de masă, bluze, căciuliţe,
fulare etc..

5. Sudura şi lăcătuşeria, mecanica şi feroneria

Deşi sunt meserii cu o tentă mai dură nu sunt contraindicate pentru

deficienţii fizici. Ele se pot executa în picioare, aşezat sau pe vine.

6. Strungăria, rectificarea, alezarea, rabotarea – sunt manevre ce nu

necesită un efort prea mare. Sunt contraindicate în anumite deficienţe ale
membrelor superioare şi ale coloanei vertebrale. Nu sunt indicate nici la
persoanele cu membre inferioare sensibile datorită statului în picioare pe o lungă
durată.

7. Frezarea şi debavurarea presupun munca în picioare şi cu utilizarea

uneori a ambelor mâini. Sunt contraindicate în deficienţele funcţionale grave ale
membrelor superioare.

17
 Meseriile de prelucrare a metalului enumerate mai sus (5,6,7) presupun
forţă musculară şi de aceea pot contribui, cu anumite rezerve, la recuperarea
membrelor superioare şi a celor inferioare (manipularea de pedale, pârghii ).
Pentru alegerea uneia sau mai multor activităţi dintre acestea trebuie să se ţină
cont de aptitudinile subiecţilor făcându-se apel la capacitatea restantă fără a
solicita prea mult segmentul deficitar fiziologic sau anatomic.

8. Muncile de birou (desene tehnice sau industriale, calculatoare,

contabilitate, dactilografie etc.)

Acestea sunt munci sedentare ce nu cer eforturi fizice şi nu sunt

recomandate doar în deficienţele grave ale membrelor superioare în special ale
mâinilor. Sunt indicate în cardiaopatii, hemofilie, diabet, tuberculoză, paraplegii,
tatraplegii (la aceştia din urmă amintim maşina electrică de scris realizată de
englezul Possum şi care este acţionată doar de suflul individului).

9. Mecanica fină, electricitatea şi electronica (optician, ceasornicar,

montaj şi depanaj al aparatelor electronice)

Acestea sunt activităţi manuale ce necesită şi o pregătire tehnică specifică,

multă atenţie, precizie, îndemânare şi o bună rezistenţă psihică, bună acuitate
vizuală, memorie, inventivitate, spirit de investigaţie şi răbdare.
Nu sunt recomandate persoanelor în vârstă, bolnavilor psihici şi infirmilor
motor cerebral.

10. Fotografie presupune posibilitatea folosirii atât a membrelor

inferioare(acolo unde se poate) cât şi a celor superioare. Se poate utiliza şi de
către bolnavii paraplegici şi hemiplegici care pot face fotografii şi developa
stând în cărucioare prin folosirea unor adaptări.

18
 Se recomandă la infirmii motor cerebral şi la alţi handicapaţi putând
deveni un hobby şi o pasiune, fiind o activitate de prim ordin ca atractivitate.
Pentru persoanele care au şi posibilitatea developării aceasta poate deveni
o meserie.

11. Tipografia presupune culegerea manuală a literelor ducând la o

recuperare cu un minim de efort.
Dezavantajele acestei activităţi sunt: zgomotul, atenţia concentrată şi
statul în picioare.

12. Imprimeria şi gravura în linoleum

Imprimeria, datorită adaptărilor ce se por face pentru a deveni accesibilă

handicapaţilor, devine o muncă de grup automatizată care obligă la alegerea
gesturilor şi la un ritm bine determinat.
Linogravura şi imprimeria pe pânză, hârtie, carton şi stofă contribuie la
corijarea şi dezvoltarea musculaturii membrelor superioare.
Imprimarea cu tampoane reeducă tulburările de coordonare şi contribuie
la câştigarea autonomiei.

13. Croitoria

Foloseşte la reeducarea membrelor superioare şi a celor inferioare (maşina

de cusut cu pedale). Maşina de cusut electrică poate fi folosită în recuperarea
bolnavilor paraplegici. Cusutul manual este indicat pentru copiii traumatizaţi
cranian contribuind la câştigarea independenţei. Cusutul este recomandat şi
bolnavilor cardiaci şi reumatici. La handicapaţii mai gravi se foloseşte maşina de
cusut electrică cu microcontactor care porneşte şi se opreşte prin simpla atingere
a acestuia cu un segment al corpului (frunte, bărbie, deget).

19
 Cusutul cere multă concentrare şi îndemânare, ameliorând tulburările
psihice, favorizând inserţia socială şi identificarea feminină.

14. Călcătoria

Se recomandă în bolile reumatismale şi hemiplegii, necesitând în plus faţă

de croitorie obligaţia de a aşeza fierul de călcat pe suportul propriu (mişcare din
încheietura mâinii) cât şi statul în picioare.

15. Cizmăria

Necesită mişcări de precizie dar şi forţă musculară. Este o activitate tipic

bărbătească ce se execută în poziţie şezând. Este folosită în special la
recuperarea bolnavilor paraplegici.

16. Marochinăria, legătoria şi cartonajul

Sunt utile în cazul tetraplegicilor, cu ajutorul unor dispozitive adaptate

stării fizice a persoanei de recuperat.
Asigură pe de-o parte antrenamentul bolnavilor şi pe de altă parte
posibilitatea de a se produce obiecte utile care oferă bolnavilor satisfacţia muncii
lor.
Cartonajul este recomandat în cazul vârstnicilor, tetraplegicilor,
cardiacilor, reumaticilor. Este o activitate de grup care utilizează o gamă largă
de tehnici, de la simplu la complex.
Aceste activităţi sunt indicate nevăzătorilor, ele practicându-se şi în
ateliere protejate.

20
 CURS 5
ERGOTERAPIA LA COPILUL DE VÂRSTĂ MICĂ

In primul rând trebuie menţionat faptul că nu putem vorbi de ergoterapie

la copilul de vârstă mică în adevăratul sens al conceptului de ergoterapie. Ne
referim în acest caz, în special la activităţi de terapie ocupaţională, adică vom
folosi acele tipuri de activităţi uşoare, distractive, relaxante, ludice care nu
necesită o finanţare specială şi nu au ca scop final ameliorarea psiho-fizică a
copilului şi la o bună socializare a acestuia, la câştigarea autonomiei sale într-un
cuvânt la o bună adaptare a sa la mediu.
Un principiu fundamental al reuşitei terapiei ocupaţionale la copilul mic
este intervenţia cât mai timpurie ţinând cont de sex, vârstă, afecţiunea de care
suferă copilul etc..
Câştigarea independenţei copilului şi autonomia sa, capacitatea sa de a se
autoservi începe încă din primul an de viaţă cu ducerea obiectelor la gură,
mersul de-a buşilea, întoarcerea capului şi a privirii spre sunetele auzite,
întinderea mâinilor spre adult pentru a fi luat în braţe când nu mai vrea să stea
într-un loc etc.. De aceea în cazurile aplicării terapiei ocupaţionale la copii vom
insista pe consolidarea prin exerciţii a tuturor gesturilor şi conduitelor ce duc la
adaptare, pe formarea şi menţinerea unor deprinderi alimentare şi de autoservire,
în general pe câştigarea autonomiei copilului într-un proces ce se desfăşoară
cronologic.

21
 Având în vedere vârsta antepreşcolară trebuie ţinut cont de faptul că aceşti
copii sunt adaptaţi, în principiul, la spaţiul lor apropiat, la mediul lor imediat
având dificultăţi în ceea ce priveşte mediul social. Se poate specula de către
terapeutul ocupaţional intensa căutare de a-şi satisface curiozitatea senzorială.
Deoarece gândirea se menţine încă în limitele primitivismului şi egocentrismului
aceşti copii nu pot fi supuşi terapiei de grup şi trebuie abordaţi individual. Nu
trebuie uitat faptul că la 21/2 ani copilul devine impulsiv, instabil şi neînţelegător
cu tendinţe ostile faţă de adult ca urmare a creşterii elementelor de frustraţie
(negativismul primar). Şi în acest caz specialistul întâmpină dificultăţi în
abordarea copiilor mai ales dacă avem în vedere caracteristicile ataşamentului şi
a anxietăţii la vârsta antepreşcolară. În genere, ataşamentul se exprimă ca o
dorinţă de conservare a unei apropieri emoţionale faţă de o persoană dată.
Conduitele de ataşament se complică şi se diferenţiază, ele se pot manifesta şi
faţă de o jucărie sau un obiect. În acelaşi timp ataşamentul devine selectiv faţă
de membrii familiei.
Se consideră că la baza acestor forme de ataşament stă fenomenul de
„imprinting” (imprimare) ce a fost pus în evidenţă de etologi şi care constă în
faptul că animalele tinere „manifestă” forme de ataşament faţă de orice fiinţă ce
devine protectoare la începutul existenţei lor.
Ataşamentul se exprimă prin zâmbet, acordarea atenţiei şi este influenţat
de experienţa de comunicare afectivă din familie. El este mai activ şi mai arzător
la copiii din familiile tinere în care există încă o abordare sexuală, iar în
familiile mai puţin tinere ataşamentul este mai slab şi apare mai evidentă
nostalgia tatălui. Subliniem, în acelaşi timp relaţia dintre ataşament şi anxietate.
În literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa a trei tipuri de anxietate în
copilăria timpurie. Prima este anxietatea faţă de persoane şi situaţii, a doua,
anxietatea de separaţie, iar a treia, anxietatea morală (Ph. L. Harriman, 1969).
La 12-14 luni, anxietatea faţă de persoane străine este intensă şi se
manifestă la unii copii prin confundarea unor persoane străine care au ceva

22
familiar, arătându-le simpatie ca după ce constată că sunt necunoscute să se
îndepărteze cu o oarecare jenă. Totuşi teama de persoane străine se diminuează
spre 3 ani. În schimb, anxietatea de acest tip se conservă faţă de „necunoscut”.
Spre exemplu, copilul poate manifesta teamă de „bau-bau”, de „baba cloanţa”,
de „moşu”etc..
Anxietatea şi teama faţă de necunoscut se formează şi se întreţine în
relaţie cu adultul care, direct sau indirect, creează un context emoţional în jurul
unor situaţii prezentate pentru a-l linişti pe copil sau pentru a-i prezenta o
informaţie bazată pe fantezie. Când copilul începe să înţeleagă mai bine
semnificaţia acestor elemente, şi mai cu seamă când realizează caracterul fictiv
al celor prezentate, teama dispare, anxietatea se reduce şi copilul trăieşte
amuzamentul situaţiilor de acest fel.
Anxietatea de separaţie (mai ales de mamă) este mai activă la 21-24 de
luni şi îmbracă forme dramatice când copilul obişnuit cu mama, constată că
aceasta nu mai este cu el tot timpul, sau dacă persoana care îl îngrijeşte este mai
puţin tandră. De cele mai multe ori, aşa numitul fenomen de hospitalism, de
abandon, de aviatminoză afectivă determină amplificarea anxietăţii ce va
influenţa evoluţia ulterioară a copilului.
Prin urmare, conduitele emoţional-afective ale copilului de 1-3 ani sunt
instabile şi fragile, insuficient conturate şi cer schimbări rapide da la un pol la
altul, cu manifestări violente şi cu o localizare spaţio-temporală de mare
fluctuaţie ce semnifică pe de-o parte, un pronunţat caracter situaţional, iar pe de
altă parte, posibilităţile reduse ale copilului de a-şi controla trăirile afective, de a
da frâu liber unora şi de a stopa altele. Dar, o dată cu progresele ce se realizează
la nivelul cunoaşterii şi a relaţiilor tot mai complexe cu cei din jur, conduitele
emoţional-afective tind să devină tot mai organizate şi mai adecvate contextului
în care se desfăşoară. În acelaşi timp, sub influenţa adultului, expresiile
emoţionale cunosc un proces lent de socializare şi spre 3 ani se pot desprinde,
parţial, de situaţia dată, căpătând unele caracteristici de generalitate. Astfel,

23
trăirile afective devin tot mai importante pentru viaţa copilului şi ele pot
declanşa unele funcţii biologice şi pot stimula desfăşurarea proceselor psihice
implicate în cunoaştere, aşa cum pot fi un catalizator al antrenării copilului în
activităţile ocupaţionale.
Jocul copiilor mici este întâi singular, simplu şi spontan. Treptat se
decentrează de pe obiect mutându-se pe subiectele acţiunii umane. Condiţia
mintală a jocului se amplifică. Prin aceste noi tipuri de joc (de-a familia, de-a
doctorul etc.) se instituie nemijlocit relaţii între copii. Astfel, putem aprecia că
se poate vorbi de un debut al jocurilor colective cu roluri, spre 3 ani. În acest
context, simbolistica ludică este relativ coerentă şi acţiunea tinde să cuprindă
sporadic mai multe personaje. În jocul cu subiect apar elemente de imitaţie, prin
acordarea anumitor roluri altor copii sau adulţilor. Tot mai frecvent se poate
pune în evidenţă interesul pentru joc care este, din ce în ce mai mare, ceea ce
denotă organizarea primară a sensurilor experienţei acumulate. Cu cât jocul este
mai complex, cu atât transpar mai pregnant conduite noi şi atitudini. Pe baza lor
se organizează forme de cooperare sau de protecţie afectivă (atracţie, simpatie,
atenţie afectivă). Datorită limbajului, obiectele încep să aibă funcţionalităţi
diverse şi se manifestă socializarea activităţilor ludice.
Starea de sănătate a copiilor şi buna dispoziţie imprimă continuitate şi
diversitate jocurilor.
Se poate constata că acei copii care sunt viguroşi se joacă o bună parte a
timpului şi au interese conturate pentru direcţia jocului, în timp ce copiii cu o
sănătate mai şubredă se joacă mai mult singuri în linişte.
Copiii cu handicap mintal dau senzorial nu ştiu să se joace şi nu pot să se
coreleze cu partenerii. Jocul este mai sărac în acţiuni şi nu se poate desprinde
direcţia spre care evoluează. În genere, nu se verbalizează şi jocul se desfăşoară
după o schemă simplistă, rămânând adeseori în stadiul de mânuire a obiectelor.
În cele mai multe cazuri handicapaţii necesită perioade lungi şi repetate de
internare în centre de recuperare unele în loc de familie şi un mediu cu care

24
subiectul este familiarizat, intră în contact cu personalul medico-sanitar de
îngrijire, încăperi mai mari şi cu ceilalţi subiecţi copii. De aici rezultă tot felul de
tulburări afective cum ar fii anxietatea de care am vorbit anterior şi manifestări
comportamentale de distrugere a obiectelor din jur, retragere în sine etc..
Cum spuneam, este nevoie ca procesul câştigării independenţei şi
autonomiei copilului să înceapă timpuriu. În ceea ce priveşte alimentaţia,
imediat ce copilul începe să ducă obiectele la gură, el trebuie ajutat prin exerciţii
pentru a deprinde gesturile şi conduitele necesare. Copiii încep să mănânce cu
mâna, apoi treptat vor folosi lingura şi furculiţa şi mai târziu cuţitul. Copilul
trebuie învăţat cum să bea apă, ceai, lapte sau suc şi fiecare nouă achiziţie
trebuie întărită şi păstrată. Desigur, tacâmurile pot fi adaptate la nevoile şi
cerinţele educative speciale ale copilului internat.
Caracteristic pentru comportamentele alimentare este culturalizarea lor
intensă. Ca atare, alimentaţia nu se reduce la satisfacerea unei trebuinţe vitale ci
este impregnată cu o serie de ritualuri cu respectarea unor interese relativ
precise. Dar şi mai important este modul cum se realizează alimentaţia. Din
acest punct de vedere, interesează aşezarea şi ţinuta la masă, utilizarea
tacâmurilor (linguriţa, furculiţa, cuţitul etc.), corelarea cu cei din jur şi
respectarea regulilor de igienă. Pe această direcţie sunt evidente acumulări de
deprinderi mai active spre sfârşitul perioadei preşcolare. Modul de a cere, de a
mulţumi, de a respecta pe ceilalţi are importanţă pentru conduitele civilizate de
mai târziu.
În conduitele alimentare poate apărea o formă de neadaptare culturală şi
chiar aşa numita mică psihopatologie alimentară. În acest context se înscrie
mânuirea neadecvată şi stângace a tacâmurilor, neutilizarea lor şi nefolosirea
şerveţelelor, murdărirea feţei de masă, tendinţa de a nu ţine seama de ceilalţi în
timpul mesei etc. La aceasta se adaugă unele elemente ce pot fi încadrate în
mica psihopatologie alimentară.

25
 Intervenţia terapeutului ocupaţional nu trebuie să streseze copilul, în
activitatea de hrănire, ea nu trebuie transformată în timp de reeducare (Al.
Popescu, 1994). Intervenţiile personalului specializat trebuie să fie episodice şi
de scurtă durată.
Modificări progresive se manifestă şi în domeniul culturalizării legate de
îmbrăcare, igienă şi toaletă.
Câştigarea independenţei vestimentare este la fel de importantă şi se
realizează de asemenea cronologic începând cu vârsta de 2 ani. Aceste conduite
implică deprinderi, dar şi competenţe implicate în decizia de a alege
îmbrăcămintea în funcţie de o serie de factori (de a se păstra curat, de a se spăla
şi folosi toaleta etc.). Copilul este iniţial învăţat să se descalţe şi mai târziu să se
dezbrace. Începând cu perioada preşcolară, acesta poate fi învăţat să se şi
îmbrace. La început să se îmbrace cu lucruri mai lejere (rochie, pijama, tricouri
largi etc.), după ce a învăţat să încheie şi să descheie nasturi pe planşă şi se
îmbrace şi să dezbrace păpuşile. Hainele trebuie să fie comode şi să nu deranjeze
copilul prin purtarea lor. Independenţa vestimentară se câştigă sub forma
pregătirii la o şedinţă de kinetoterapie sau înainte de baie, cu ajutorul unor
jucării plutitoare care să îl atragă pe copil.
Terapia ocupaţională se va aplica atât în sala special amenajată pentru
aceasta cu mobilier adaptat la nevoile specifice ale copiilor cât şi în dormitoare,
săli de mese, toalete etc. cu atenţie deosebită din partea ergoterapeutului pentru a
se evita posibilele accidente (înghiţirea de obiecte, ingerarea de substanţe şi
lichide toxice, lovirea de obiecte de mobilier etc.). Sălile amenajate special
trebuie să fie liniştite, spaţioase şi are în vedere ca mediul extern sălii să nu
distragă atenţia copilului. Aceasta trebuie să aibă la dispoziţie jucării de greutăţi
şi mărimi diferite. Unele dintre aceste jucării pot fi inventate de ergoterapeut şi
sunt de preferat jucăriile comerciale fiind adaptate necesităţii de moment a
terapiei. Se pot folosi de asemenea diverse obiecte cum ar fi sticle de plastic,
hârtii, perii, cutii etc.. La copiii cu probleme posturale, poziţia optimă se obţine

26
progresiv, integrând în preactica de terapie ocupaţională poziţiile realizate prin
kinetoterapie. O dată cu începerea perioadei preşcolare se pot folosi şi jocuri
electronice simple, păpuşi şi animale de pluş sau din plastic colorate diversificat
şi utile în efectuarea unor exerciţii de clasificare şi identificare. Un rol important
în dezvoltarea motricităţii şi a îndemânării o are utilizarea traforajului (forţă şi
coordonare), a cuburilor, gherghefului, jocurilor de construcţie, puzzle-urile
(motricitate fină, coordonare, ordonare, identificare etc.). Mai târziu copilul va fi
îndrumat să confecţioneze obiecte din hârtie şi carton, din lemn, piele, materiale
plastice, să pirograveze, tricoteze etc..
Din toate acestea rezultă, că folosirea jocurilor în toate formele terapiei
ocupaţionale, nu doar că se impune, dar este fundamentală pentru reuşita acestor
activităţi. Jocul este activitatea ce contribuie la dezvoltarea sensibilităţii,
gândirii, imaginaţiei, afectivităţii, memoriei, motricităţii, într-un cuvânt, jocul îl
pregăteşte pe copil pentru viaţă, având un caracter educativ-transformator şi de
socializare.
Deprinderea activităţilor legate de alimentaţie, vestimentaţie, igienă, joc,
la copiii infirmi neuromotor, se urmăreşte a se efectua, în măsura posibilităţilor,
prin renunţarea la scaune rulante, bastoane, cârje, aparate ortopedice şi
încercarea de a-i face pe aceştia să se deplaseze singuri prin sprijinirea de pereţi,
de mobilă, cu ajutorul colegilor din grupul terapeutic. Toate acestea se pot
realiza doar cu multă răbdare şi bunăvoinţă (Al. Popescu, 1994).
O etapă deosebit de importantă în terapia ocupaţională este şi
interacţiunea directă cu mediul natural, cu plantele şi animalele mai ales dacă
luăm în considerare educarea copiilor handicapaţi. Acest contact cu natura este
benefic pentru copilul cu handicap, îmbogăţindu-i viaţa afectivă şi dezvoltându-i
sfera psihomotrică. Copiii trebuie să fie orientaţi spre cultivarea, săparea, udarea
şi îngrijirea plantelor. Astfel, următoarele condiţii se impun în clasele de copii
cu handicap:
- copilul nu trebuie să-ţi dea seama că lui i se aplică un tratament special;

27
- copilul nu trebuie obosit în cadrul activităţilor de terapie ocupaţională;
- trebuie să i se respecte ritmul dinamic pentru a se putea obţine rezultate
optime prin acceptul şi coparticiparea copilului la activitatea propusă;
- obiectele confecţionate de copil devin ale acestuia şi le poate lua;
- trebuie întreţinut un dialog cu copilul şi adresarea trebuie făcută în funcţie
de particularităţile de vârstă şi înţelegere a acestuia;
- trebuie apreciate corect stadiile de independenţă şi autonomie ale
copilului pentru a putea hotărî în ce măsură poate fi antrenat în anumite
activităţi sau nu;
- activităţile manuale nu trebuie să aibă loc după alte activităţi intelectuale
sau fizice deoarece randamentul va fi scăzut, iar pericolul accidentării va
creşte datorită oboselii acumulate;
- terapeutul trebuie să însoţească copilul peste tot chiar şi la toaletă,
corectând deprinderile greşite ale acestuia;
- existenţa unor obiecte de consum adaptate la nevoile speciale ale copiilor
în funcţie de handicapul sau boala suferită (linguri cu mâner special cu
prindere de încheietura mâinii, farfurii cu ventuze pentru a se putea prinde
de masă, pahare incasabile cu mâner, creioane adaptate etc.).

28
 CURS 5
ERGOTERAPI LA DEFICIENŢII NEUROMOTORI

Terapiile pot fi predominant medicale sau psihopedagogice. Dar, mai

eficientă este îmbinarea celor două categorii.
Terapiile medicale privesc mijloacele culturii fizice medicale, şi se aplică
simultan sau consecutiv tratamentului medical. Ele cuprind exerciţii fizice,
special selecţionate şi sistematizate, în tehnici adaptate fiecărui handicap în
parte. În acelaşi timp se folosesc o multitudine de mijloace de tip masaj,
fizioterapie, balneoterapie, climatoterapie ş.a.
Indicaţiile ce trebuie avute în vedere se circumscriu principiului „primo
non nocere” (în primul rând să nu faci rău), şi respectă demersul gradării şi
dozării efortului, a spiralei de la uşor la greu, de al cunoscut la necunoscut, a
consolidării rezultatelor obţinute prin exersare.
Dar înainte de toate, subliniem că nu trebuie ignorată ideea folosirii
tuturor mijloacelor, pentru a asigura prevenirea instalării deficienţelor, prin
alcătuirea unui regim igienic de viaţă şi muncă, dirijarea regimului de
alimentaţie, prevenirea suprasolicitărilor şi instalării oboselii, folosirea factorilor
de mediu (apa, aerul, soarele) şi a exerciţiilor fizice, într-o îmbinare armonioasă
şi echilibrată, care să faciliteze o dezvoltare deplină.
În cazul bolnavilor acuţi din secţiile de neurologie se pune accent pe
solicitarea diverselor funcţii nervoase şi a unor anumite grupe de muşchi. De
exemplu, pentru cei cu pareze la membrele inferioare se vor utiliza dispozitive
care să solicite musculatura acestor membre (pedale) iar pentru cei cu pareze ale
membrelor superioare se vor folosi mişcări globale (olărit).
Membrele superioare sunt responsabile de efectuarea celor mai importante
operaţiuni musculare - prehensiune, presiune, tracţiune, respingere. La aceste

29
membre se remarcă atât dexteritatea digitală cât şi coordonarea motrică
completă. Ergoterapia oferă o gamă largă de activităţi fizice şi intelectuale, alese
în raport de handicap şi de gusturile bolnavului (ex. prelucrarea lemnului).
Ergoterapeutul canalizează activitatea bolnavului pentru utilizarea maximă de
gesturi reeducative. De aici rezultă că bolnavul devine mai activ când vede că
eforturile lui se materializează sub forma unui obiect (D.V. Popovici, Raluca
Matei, 2005).
O dată ce bolnavul este capabil să efectueze mişcări fine şi diferenţiate se
continuă cu procedee mai complexe (montarea unor dispozitive mecanice).
Ergoterapia pentru bolnavii cronici, ca metodă profilactică şi curativă în
tulburările de comportament provocate de dezechilibrul psihic ce survine de
obicei la aceşti infirmii motor, urmăreşte utilizarea raţională a capacităţii de
acţiune a individului cât şi recalificarea profesională. Se folosesc o serie de
aparate adaptate la nevoile specifice ale deficientului. Se ţine seama de natura
invalidităţii, de cauza acestuia, de interesul şi aptitudinile deficientului pentru
activitatea sa de muncă şi d capacitatea sa de reinserţie în familie şi societate. La
această muncă de recuperare este necesară participarea în colaborare a
personalului medico-sanitar, a personalului pedagogic de instruire, a
psihologului, logopedului, terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului, cât şi a
familiei şi colectivităţii în care trăieşte deficientul (Al. Popescu, 1994).
Referitor la aceste categorii de bolnavi, se poate interveni cu succes
folosind atât terapia ocupaţională şi ergoterapia cât şi autoeducarea. Atelierele
ergoterapeutice vor avea un profil metalurgic, de montaj, lucru manual, pictură,
sculptură, olărit, croitorie, tipografie etc.. La acestea se adaugă cabinetul pentru
autoeducare, cabinetul pentru testarea şi exercitarea capacităţilor mintale
(vorbire, scriere, citire etc.) (Al. Popescu, 1994).
În recuperarea copilului neuromotor, se vor folosi jucării şi cărţi, înotul,
aparatele fixe şi mobile de agrement, bazine cu mingi de plastic etc.. Aşa cum
am menţionat şi mai sus, un rol important şi în cazul acestor categorii de

30
bolnavi, îl are terapia prin joc. Se porneşte de la afirmaţia făcută de J. Chateau
(1950)conform căreia copilul se joacă pentru a obţine plăcere gratuită, fără un
scop clar. Primele jocuri care produc plăcere copilului sunt derivate din
contactele fizice simple (gâdilare, ghemuire, mângâiere); jocuri vizuale
(ascundere, mişcare a ochilor, a capului); jocuri colective (a căuta, a vorbi, a
şopti, sunete produse prin mijlocirea limbii şi a buzelor). Sunt de asemenea
importante şi jocurile gălăgioase cum ar fi: mototolirea unei coli de hârtie,
mestecarea cu o lingură în ceaşcă, bătutul în tăvi cu tacâmurile pentru ca ceilalţi
copii să se poată interesa de sunete şi să le poată înţelege, ierarhizându-le pe
categorii şi asociindu-le cu obiectele ce le emit, producând astfel o dezvoltare a
sensibilităţii senzoriale auditive, a capacităţilor mnezice, a funcţiilor de ordonare
mentală etc..
În recuperarea bolnavilor neuromotori un loc important îl deţine
psihokinetoterapia, ca modalitate complexă de recuperare a acestor bolnavi.
Iniţiat, experimentat şi validat la dispensarul policlinic – balnear Nicolina în
colaborare cu Spitalul de psihiatrie Socola, acest program urmăreşte recuperarea
funcţională a deficienţilor psihomotori cu implicaţie specială asupra membrelor
superioare. Această modalitate presupune investigarea potenţialului aptitudinal
psihomotor restant, apelându-se la instrumente de investigare a personalităţii din
punct de vedere bio-psihosocial, la instrumente ergonomice a serviciului de
specialitate cuprinse în „trusa ergonomică de kinetoterapie” (prin care pot fi
înregistrate mişcări şi micromişcări).
Metoda urmăreşte educarea şi reeducarea mecanismelor psihologice
implicate în executarea mişcărilor şi operaţiilor cuprinse într-o activitate
concretă.
Scopul acestei modalităţi îl reprezintă identificarea şi corectarea
proceselor necesare integrării socio-profesionale şi are în vedere o prelungire a
recuperării şi la locul de muncă, ţinându-se seama de măsura în care operaţiile
implicate într-o activitate profesională permit executarea unor exerciţii

31
recuperativ - adaptative. Combinarea acestui program cu terapia ocupaţională şi
cu ergoterapia, duce la o eficienţă economică la locul de muncă a persoanei
deficiente, ceea ce conduce la rândul său la un mai bun echilibru la nivelul
personalităţii sale.

32
 CURS 6
ERGOTERAPIA ÎN DEFICIENŢA MINTALĂ

Scopul este al integrării şi socializării handicapaţilor de intelect. Pentru a

îndeplini astfel de scopuri, încă din grădiniţă, activităţile se vor baza pe primele
experienţe ale copiilor ca, ulterior, în şcoala ajutătoare să se transmită şi să se
urmărească absorbţia de noi cunoştinţe cu un grad de dificultate mai avansat, dar
care să nu depăşească posibilităţile comprehensive ale copilului. În şcoala
profesională se vor continua activităţile ce au ca scop dezvoltare de ansamblu a
însuşirilor psihofizice ale tânărului handicapat, pentru a înlesni maturizarea
personalităţii şi învăţarea unei meserii. Aici este momentul ca educaţia
terapeutică să ”accepte”, pe de-o parte handicapurile, limitele, tendinţele
patologice ale tânărului handicapat, iar pe de altă parte să-l ajute pe acesta în
vederea dezvoltării compensatorii a unor însuşiri pozitive care să faciliteze o
integrare deplină.
Având în vedere acestea, la noi, ca şi în multe alte ţări, handicapaţii de
intelect sunt pregătiţi pentru meserii ca: zugravi, croitori, vopsitori, ţesători
covoare, cizmari, crescători d animale mici, viticultori, agricultori, grădinari,
artizani, tâmplari, ceramişti, tapiţeri, ş.a.
Prin conceperea utilizării activităţilor desfăşurate şi prin satisfacţia
obţinută în urma asigurării condiţiilor de existenţă, chiar şi parţiale, handicapatul
se plasează într-o stare de echilibru în care adaptarea la condiţiile de mediu
devine tot mai bună. Desigur personalitatea handicapaţilor de intelect
presupune, ca şi metodologia instructiv – educaţională, forme de organizare
recuperative specifice în care să fie înglobate principii şi strategii integrative,
adaptate la caracteristicile subiecţilor care sunt implicaţi în activităţile

33
respective. Astfel de principii şi strategii trebuie să ţină seama de potenţialul
psiho–fizic al handicapatului, dar să cuprindă, în acelaşi timp, o abordare
multidisciplinară cu implicaţii în: psihologie, pedagogie, sociologie, medicină şi
profesionalizare (E. Verza, 1996).
Ideea de bază a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei este şi în cazul
înapoiaţilor mintal, normalizarea. Termenul are aplicabilitate nu doar asupra
indivizilor ci şi asupra instituţiilor, asupra întregului sistem de îngrijire. Deci,
scopul este de a crea o persoană adaptată – ca principiu fundamental al
ergoterapiei. Adaptarea se raportează la normalizare. Relaţia dintre ergoterapie
şi normalizare rezidă din specificitatea obiectivelor normalizării Acestea pot fi
sintetizate în următoarele:
- asigurarea handicapatului a unor condiţii cât mai aproape de normal (să
aibă propria cameră sau cu un grup mai mic);
- handicapatul să trăiască într-o lume bisexă;
- ritmul zilnic al handicapaţilor să fie la fel cu al persoanelor normale;
- asigurarea unei ambianţe de lucru diferită de cea în care trăieşte;
- să ia masa într-un mediu familial şi să-şi petreacă timpul liber după
propriile preferinţe;
- să aibă parte de un mediu stimulativ, corespunzător vârstei sale;
- tinerii handicapaţi să încerce unele activităţi şi forme de viaţă ale
adultului, urmărindu-se detaşarea acestora de părinţii lor.
În acest sens, instituţia trebuie să îndeplinească unele cerinţe ale
normalizării, după cum urmează:
- să fie organizate pe principiul grupelor mici;
- normativele fizice să reducă la maximum facilităţile colective, de exemplu
toaleta, chiuvete, duşuri, dormitoare etc.;
- instituţia să fie situată în mijlocul unei colectivităţi;
- instituţia să nu depăşească parametrii privitori la asimilarea de noi
membrii alături de cei care trăiesc acolo;

34
 - contactele sociale ale instituţiei să fie liber dezvoltate în ambele sensuri;
- cei internaţi în aceste instituţii să-şi petreacă timpul liber de la sfârşitul
săptămânii în alte domicilii;
- să se păstreze o legătură permanentă între instituţie şi părinţii sau alte rude
ale handicapaţilor mintal;
- să respecte legile 53 şi 57 privitoare la protecţia handicapaţilor;
- aportul ONG-urilor.
Principiul care stă la baza procesului de recuperare a acestor copii este că
toţi copii cu debilitate mintală sunt educabili.
Linia de demarcaţie între şcolile ajutătoare şi căminele spital este
reprezentată de gradul de educabilitate sau needucabilitate.
Suedia dispune de o reţea pentru recuperare bine organizată şi reprezintă o
parte bine definită a sistemului destinat să ofere o instruire completă.
Legea suedeză prevede:
- îndrumarea în carieră, sistemul oferind asistenţă pentru orientarea
practică, spre ocupaţii;
- îngrijirea la domiciliu, acolo unde este cazul, în funcţie de gradul de
handicap;
- vizitarea de către debilul mintal al centrelor de recuperare;
- ateliere protejate care cuprind ateliere protejate, munci de birou şi proiecte
în aer liber;
- se urmăreşte ca toate comunităţile urbane să dispună de un centru de
ergoterapie şi de o secţie de debili mintal la un atelier protejat.

Danemarca este o altă ţară europeană foarte dezvoltată din punct de

vedere al sistemului de instruire a persoanelor aflate în dificultate. Şi această
ţară dispune de ateliere protejate, care primesc toate categoriile de handicapaţi,
deoarece au producţie pe toate domeniile: tâmplărie, lăcătuşărie, legătorie de
cărţi, cartonaj, instalaţii, ţesătorie şi artă aplicată iar remunerarea se face pentru

35
fiecare produs fabricat în parte. Pe lângă aceste ateliere protejate, sistemul oferă
şi locuri de muncă individuale, în cadrul unor instituţii publice: muzee, arhive,
biblioteci.
Debilul mintal, pentru a da sens vieţii lui, indiferent dacă poate muncii sau
nu, trebuie să intre în contact cu restul oamenilor. În 1970, o parte dintre debilii
mintal erau instituţionalizaţi iar restul trăiau alături de familii sau în alte forme
de habitat (apartamente cu amenajări speciale, pensiuni pentru 8-10 persoane şi
pensiuni care devin permanente, pentru pregătirea tinerilor prin ergoterapie).

36
 CURS 7

ERGOTERAPIA ÎN DEFICIENŢELE SENZORIALE

În deficienţa de auz integrarea socio-profesională depinde de o serie de

factori subiectivi c e privesc dezvoltarea psihică a subiectului, calitatea şi
cantitatea dezvoltării psihice, motivaţia, voinţa, atitudinea şi participarea activă
şi afectivă la procesul în care este implicat, cât şi de factori obiectivi, legaţi de
cererea şi oferta locurilor de muncă, de calitatea procesului educaţional-
recuperativ etc. Educatorul (ergoterapeutul) trebuie să formeze un climat afectiv
tonifiant, să înlăture tendinţele frustrante şi anxioase, să determine valorificarea
potenţialului psihic, în scopul achiziţionării de abilităţi sociale şi profesionale şi
al integrării optime în lumea normalilor.
În condiţiile unei educaţii deficitare, handicapatul de auz devine un
singuratic, se izolează de lumea auzitorilor.
Demersul integrării sociale şi profesionale se realizează în etape şi trebuie
să înceapă încă din perioadele copilăriei mici, în familie, pentru ca mai apoi să
continue prin forme specifice şi în instituţii speciale şi, unde este posibil, în
instituţii obişnuite (ale normalilor).
Literatura de specialitate menţionează anumite caracteristici ce trebuie
avute în vedere încă din perioadele copilăriei mici, în aplicarea terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei la deficientul de auz:
- simularea şi formarea capacităţii de comunicare a copiilor atât prin
mijloace verbale, cât şi auxiliare;
- dezvoltarea unor caracteristici ale percepţiei kinestezice, care contribuie la
formarea structurilor fonetice ale limbii şi ale scris – cititului prin

37
 învăţarea copilului să coreleze sonorul cu pipăitul, cu vibraţiile aparatului
fono – articulator, cu particularităţile suflului de aer în emisia vocală,
perceperea mişcărilor buco-maxilo-faciale;
- dezvoltarea percepţiei vizuale şi formarea capacităţilor de imitare a
mişcărilor corpului, a feţei, ale gurii, ale buzelor ce se produc în emisia
verbală;
- dezvoltarea percepţiilor auditive, prin antrenamente şi exerciţii sau prin
amplificarea cu ajutorul protezelor;
- dezvoltarea atenţiei, a capacităţilor de memorare, de reproducere, de
motivaţie pentru activism prin joc, scene mimate, desene, plimbări;
- dezvoltarea psihică generală;
- formarea încrederii în sine etc.
La deficienţii de vedere observăm în literatura de specialitate două
orientări în ceea ce priveşte educarea lor. Prima, mai veche, emite ideea că
handicapaţii de vedere trebuie educaţi şi instruiţi în clase speciale cu o
metodologie specifică, iar integrarea în viaţa socială se va realiza treptat. A doua
direcţie susţine ideea de „normalizare”, din care rezultă caracterul
„integraţionist” pe principiul că pregătirea trebuie să se efectueze paralel şi în
colective cu subiecţi normali, integrarea făcându-se încă de la început, din
perioadele timpurii de vârstă. Cu toate acestea, se menţin, în bună măsură, forme
de pregătire şcolară în instituţii speciale. Şi la noi sunt şcoli speciale primare şi
gimnaziale pentru elevii ambliopi şi nevăzători, ca şi unele şcoli profesionale şi
medii-tehnice ce asigură o pregătire adecvată, adoptând o metodologie specială
în procesul instructiv educativ.
În şcolile profesionale şi medii-tehnice, handicapaţii de vedere (în mod
special nevăzătorii) sunt pregătiţi pentru exercitarea unor profesii în care reuşesc
să dea un randament maxim şi în care îşi găsesc o deplină satisfacţie. Dintre
aceste meserii, menţionăm următoarele: masori, asistenţi medicali, prelucrători
mobilă, telefonişti, radiotelefonişti, acordori de instrumente muzicale,

38
confecţioneri de perii şi mături, obiecte din nuiele, nasturi, ambalaje din carton,
tapiţeri, plăpumari şi altele. În acelaşi timp, sunt mulţi nevăzători care absolvă o
formă sau alta de învăţământ superior (alături de colegii lor normali) şi care
realizează chiar performanţe superioare în domeniul respectiv.
Pentru a obţine rezultate bune în instrucţia şi educaţia copilului deficient de
vedere, este necesar, aşa cum am mai precizat, să se facă o investigaţie
psihologică complexă la început, iar apoi, pe baza datelor obţinute, putem
aplica, pe lângă o instrucţie şi educaţie, adaptate handicapului şi profunzimi
acestuia, o serie de psihoterapii care să accelereze procesul recuperativ.
În surdocecitate ca handicap asociat datorită asocierii surdomutităţii cu
cecitatea se produc grave perturbări în existenţa individului deoarece perceperea
lumii înconjurătoare şi comunicarea cu aceasta se restrânge la un număr minim
de canale. La orbul surdomut sunt afectaţi principalii analizatori: văzul, auzul şi
cel verbo-motor. De aceea, socializarea şi dezvoltarea psihică presupune
adoptarea unor programe educaţionale care să valorifice, maximal, analizatorii
valizi şi să determine compensarea acelor funcţii specifice analizatorilor afectaţi.
În educarea unui copil cu dublu sau triplu handicap, este foarte importantă
perioada în care se produce afecţiunea, deoarece un copil polihandicapat din
naştere sau la scurt timp după, nu are reprezentări vizuale şi auditive şi nici
deprinderi de vorbire care să se consolideze în mod obişnuit.
Procesul educaţional-recuperativ cât şi activităţile de terapie ocupaţională
şi ergoterapie se bazează pe posibilităţile de preluare a funcţiilor afectate de
către analizatorii valizi şi dezvoltarea unor capacităţi prin intermediul acestora
care să facă posibilă umanizarea şi comunicarea cu lumea înconjurătoare. Se
formează mai întâi obişnuinţe pentru satisfacerea normală a trebuinţelor
biologice şi igienice, apoi deprinderi de recepţionare a semnalelor din mediu, în
vederea raportării la cei din jur. Mai târziu, stimularea reflexului de orientare şi
elaborarea intereselor de cunoaştere se face prin formarea şi menţinerea unor
reflexe condiţionate. După parcurgerea cunoaşterii nemijlocite a obiectelor, se

39
trece la elaborarea imaginilor şi la realizarea unor reprezentări pe baza
percepţiilor. Activitatea practică rămâne dominantă pentru semnificaţia relaţiei
organism-mediu. În dezvoltarea capacităţilor senzorial-perceptive şi în
organizarea cunoaşterii se respectă legităţile secvenţiale de detectare,
discriminare, intensificare şi interpretare.
La copii orbi-surdo-muţi, explorarea mediului înconjurător, prin plimbări şi
excursii, permite cunoaşterea reală a obiectelor, concomitent cu învăţarea
numelui acestuia (educatorul scrie cuvintele în palma copilului). Folosirea
gesturilor este importantă.
În sudocecitate, metodologia educaţională implică următoarele etape:
- cunoaşterea nemijlocită a lumii înconjurătoare;
- însuşirea gesticulaţiei;
- formarea capacităţii de folosire a semnului dactil;
- formarea deprinderii de citire şi scriere;
- formarea capacităţii de comunicare verbală;
Este important, de asemenea, climatul afectiv, atmosfera tonifiantă,
stimularea atitudinilor pozitive şi efortul constant.
În general, în handicapurile senzoriale, pot fi aplicate o mare parte din
activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie (pirogravură, croitorie,
tâmplărie, confecţionări din coşuri din nuiele, activităţi agro-zootehnice, olărit
etc.). Este important să se ţină cont de tipul handicapului şi de posibilităţile de
raportare la diverse munci ale deficientului. Foarte importante sunt şi plimbările
şi contactele nemijlocite cu diverse obiecte, în câştigarea independenţei şi
autonomiei.
Se pot, de asemenea, aplica în grupul terapeutic cu deficienţi senzoriali şi
tehnici neverbale şi semi-verbale de grup pentru exersarea semnificaţiei
gestuale, mimice, verbale, expresive ce duc la o bună şi benefică exteriorizare a
emoţiilor (Anca Rozorea, 1998).

40
 Mimodrama are scopul învăţării unor expresii mimice şi gestuale
corespunzătoare anumitor acţiuni şi situaţii. Ea stimulează memoria şi atenţia şi
susţine intuitiv reprezentările la handicapatul de vedere.
Artterapia, mai ales prin creativitatea artistică, dezvoltă vocabularul şi
vorbirea şi stimulează imaginaţia.
Muzica (meloterapia), mai ales în handicapul de vedere, dezvoltă
capacităţile de apreciere a timpului (ritmul), a distanţelor în orientarea spaţială
(după locul de unde se aude şi intensitatea sunetului), are rol de relaxare.
Psihodrama are rol de exersare a raportării şi relaţionării cu ceilalţi, de
organizare şi control atitudinal.

41
 CURS 8

ERGOTERAPIA LA PERSOANELE VÂRSTNICE

Având în vedere faptul că persoanele vârstnice este, pe plan mondial tot

mai mare datorită creşterii nivelului de trai şi a scăderii mortalităţii, se pune
problema capacităţii la nivelul fiecărei societăţi de a asigura mijloacele şi
fondurile suficiente unei îngrijiri optime a acestor persoane ce se confruntă cu o
serie de probleme de sănătate fizică şi o pierdere parţială a unor capacităţi
psihofizice.
În terapia ocupaţională a persoanelor vârstnice avem în vedere o
recuperare complexă din punct de vedere motric, psihic, fizic şi social, cât şi o
readaptare la condiţiile de mediu de viaţă normal cu centrare pe alte tipuri de
activităţi mai puţin dificile şi complexe.
Organizarea şi aplicarea activităţilor de terapie ocupaţională şi ergoterapie
la persoanele de vârsta a treia este necesar să aibă la bază o bună cunoaştere a
caracteristicilor bio-psiho-fizice a acestora pentru o adaptare optimă a metodelor
şi procedeelor ergonomice ce se vor alege şi care trebuie să ducă la reintegrarea
socială şi nu să afecteze negativ personalitatea vârstnicului.
Astfel, la vârsta a treia fenomenul cel mai semnificativ, din punct de
vedere biologic, este cel al scăderii energiei instinctelor (scăderea libidoului)
după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. În
genere se produc o serie de modificări biochimice (hormonale), trofice şi
funcţionale la nivelul diferitelor organe. În acest context îmbătrânirea celulelor
şi ţesuturilor joacă un rol dominant. Îmbătrânirea fiziologică, spre deosebire de
îmbătrânirea patologică, se realizează fără seisme deosebite dat fiind faptul că

42
organismul dispune de capacităţi compensatorii care contribuie la echilibru şi
adaptare.
Prin îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor, apar o serie de caracteristici în
plan exterior, dintre care mai evidente sunt cele ale aspectului general al pielii.
Astfel, pielea îşi pierde elasticitatea, devine mai subţire, mai uşoară şi mai
palidă. Caracteristicile respective au la bază scăderea troficităţii şi irigării pielii,
secreţia glandulară şi umiditatea pielii scad. Adeseori, pigmentaţia este evidentă,
iar spargerile de vase capilare subcutanate formează mici pete sau firişoare
violacee. Fenomenele de ridare şi pigmentare a pielii sunt mai pronunţate la
nivelul feţei şi al mâinilor. Mimica capătă caracteristici specifice ce se suprapun
peste amprentele pliurilor pecetluite de profesia exercitată de om. Asemenea
caracteristici ale pielii şi ţesuturilor influenţează aspectul pliurilor de sub braţ şi
de sub pântec. Prin scăderea în greutate, pliurile şi ridurile devin mai evidente
deoarece dispare suportul de grăsime care întinde pielea.
Un alt fenomen specific este şi procesul de încărunţire (acromotrihie). El
poate începe chiar de la 35 ani, dar este mai evident spre 50-55 ani. Şi căderea
părului (alopecia) se poate manifesta. În cazurile de boală, de mare tensionare
psihică fenomenul se produce mai de timpuriu. La acestea, se adaugă existenţa
unei anumite programări ereditare.
În plan motric, se remarcă categoria mişcărilor care devin mai greoaie,
lipsite de supleţe şi forţă. Dificultăţile apărute la nivelul mişcărilor şi a
capacităţii de efort fizic sunt determinate, pe de-o parte de diminuarea
mobilităţii articulaţiilor şi de atrofierea lor, iar pe de altă parte, de scurtarea
muşchiului scheletului, ca urmare a unor modificări complexe biochimice. De pe
la 50 ani, scade şi numărul fibrelor musculare active. În acelaşi timp creşte
fragilitatea oaselor prin rarefierea ţesuturilor osoase, au loc decalcifieri, ceea ce
provoacă dureri uşoare (de coloană, discopatii, sciatică, reumatism) care
modifică aspectul postural.

43
 La nivelul organelor interne şi al danturii, au loc fenomene de degradare.
Adesea apar boli ale cordului şi plămânilor. Se înregistrează după 55 ani o mai
mare incidenţă a infarctului miocardic şi lezarea arterelor coronariene, efect al
ateroscelozei şi ateromaziei. Prin lezarea vaselor sanguine se produc hemoragii
în zona inimii sau în zona creierului. De la aproximativ 72 bătăi pe minut ale
inimii, din perioada adultă, se ajunge la reducerea lor.
La rândul ei respiraţia (normală – 15-18 respiraţii pe minut la adulţi)
devine după 45 ani mai superficială, ceea ce face să rămână aer rezidual în
plămâni şi să se reducă gradul de oxigenare al sângelui, al ţesuturilor, al
organelor. Ca urmare, au loc efecte ce privesc coordonarea senzio–motrică şi
activitatea intelectuală. Şi digestia şi evacuarea se realizează cu dificultăţi.
Reglările se produc prin respectarea unui regim alimentar adecvat. În genere, se
manifestă o scădere a poftei de mâncare la persoanele în vârstă, ceea ce
influenţează reacţii digestive. Ele sunt accentuate de dificultăţile de masticaţie şi
de sedentarism.
Îmbătrânirea este amplificată de modificările hormonale ce survin, msi
ales, după 65 ani. Există tendinţa de creştere a produselor corticosuprarenale pe
fondul diminuării secreţiilor glandei tiroide, a gonadelor. Creşterea
corticosuprarenalelor duce la alimentarea sclerozei vasculare şi a hipertensiunii
arteriale. Efectele se fac simţite în metabolism şi în realimentarea energetică a
organismului.
Un loc aparte îl ocupă degradarea şi îmbătrânirea sistemului nervos.
Irigarea şi oxigenarea creierului se face cu dificultate, iar neuronii intră într-un
proces ireversibil de atrofiere. Se remarcă o uşoară scădere în volum a
creierului. Datorită degradării funcţionale a creierului, se reduce capacitatea de
adaptare. Adaptarea este influenţată negativ şi de tulburările de la nivelul
organelor de simţ.
Se poate remarca o uşoară atrofiere cerebrală chiar în bătrâneţea
fiziologică, ce se exprimă şi prin aplatizarea relativă a unor scizuri şi

44
circumvoluţiuni cu efecte negative asupra activităţii mentale. Ca atare, omul în
vârstă devine mai lent în gândire, în ritmica verbală, se diminuează reactivitatea
şi impresionabilitatea, apar discontinuităţi în cele relatate, ca urmare a ştergerii
unor date din memorie etc.
În genere, evoluţia activităţii psihice este dominată de amprenta
experienţei de viaţă parcursă, de nivelul proceselor complexe constituite şi de
capacităţile de echilibrare şi compensatorii de care dispune persoana. O
asemenea situaţie este evidentă de la cele mai simple funcţii psihice şi terminând
cu procesele complexe ce-l definesc pe om. Astfel, planul senzorial este
influenţat de modificările organice şi funcţionale, dar are tendinţa să se
echilibreze pe baza experienţei senzoriale acumulate. La începutul perioadei,
modificările se datorează segmentului periferic când apare ca o sclerozare
uşoară a celulelor din receptorii senzoriali, iar ulterior domină schimbări de
ordin funcţional central în care este implicată întreaga activitate nervoasă
superioară. Acest proces este mai lent între 65-70ani şi se intensifică între 70-75
ani ca apoi să capete o relativă stabilizare. Spre exemplu, văzul se degradează
prin reducerea capacităţii de adaptare a cristalinului (presbiţie). Procesul este
mai intens la persoanele care suprasolicită vederea sau la cele acre lucrează în
mediu toxic. Experimental, s-a demonstrat că o persoană în vârstă de 60 ani are
nevoie de o cantitate de lumină dublu faţă de una de 20 ani pentru a putea
vizualiza corect, iar la o persoană de 75 ani, cantitatea de lumină trebuie să se
tripleze. Concomitent are loc şi o reduce a câmpului vizual şi a vederii
stereoscopice (în relief). De asemenea, scade capacitatea discriminatorie, în
cazul culorilor se reduce claritatea şi acomodarea vizuală. Fenomenele descrise
sunt mai accentuate în condiţiile apariţiei unei boli degenerative ale ochiului,
cum ar fi glaucomul, opacitatea cristalinului şi cataracta, dezlipirea de retină etc.
O anumită reechilibrare vizuală ce poate interveni lasă impresia că vederea are
tendinţa de a reveni uşor la normalitate.

45
 Şi auzul cunoaşte unele modificări asemănătoare. În genere scade
sensibilitatea auditivă absolută, dar mai evidentă este reducerea sensibilităţii în
planul auzului fonematic. Putem vorbi de o surditate fizică, ca urmare a
sclerozării urechii interne şi de una psihică, când subiectul aude, dar nu înţelege
datorită afectării celulelor centrilor corticali ai analizatorului auditiv. Datorită
fragilităţii auditive caracteristică vârstelor înaintate, mediul inadecvat şi poluat
sonor este grăbită deteriorarea auditivă (E. Verza; E.F. Verza, 2000).
În unele cercetări, se relevă că sensibilitatea tactilă se degradează după
50-55 ani. Astfel, scade sensibilitatea la cald, rece, la durere, dar se conservă
mai bine sensibilitatea vibratilă şi cea bazată pe experienţă senzorială. Când
acţionează asupra persoanei în vârstă stimuli complecşi, dificultăţile de evaluare
cresc şi se reduce abilitatea analitică. Din acest punct de vedere, evaluarea
greutăţilor prezintă multe erori chiar când se realizează prin intermediul mai
multor analizatori. Scade, de asemenea, şi viteza şi timpul de reacţie. Cercetările
efectuate de Y. Kaga şi G.M. Morant privind timpul de reacţie auditivă şi
vizuală, cele ale lui Botwinich şi colaboratorii, privind viteza scrierii evidenţiază
o încetinire a reacţiilor fără a fi afectată structura dexterităţilor motrice. D.
Levinsin (1978) a propus o schemă a perioadelor de maturitate în care etapa
finală începe după 55 ani. Autorul respectiv remarcă, pentru această etapă că în
timp ce anumite capacităţi scad o dată cu vârsta, mai ales cele care necesită
rapiditate şi memorare, altele se păstrează, în special cele care implică reflecţia,
judecata şi cunoştinţele generale.
În analiza proceselor şi însuşirilor psihice superioare trebuie să luăm în
consideraţie structura capacităţilor funcţionale constituite şi experienţa cultural-
intelectuală acumulată pe parcursul timpului. Din această perspectivă, pentru
memorie este semnificativă degradarea ei în componenta de scurtă durată
(MSD) şi se menţine mai bine memoria de lungă durată (MLD). Deşi mai
rezistentă, în memoria de lungă durată pot apărea confuzii în stabilitatea
asociaţiilor necesare în evocarea evenimentelor petrecute cu mult timp în urmă.

46
În experimentele sale, Baltes (1977)a demonstrat apariţia unei creşteri
semnificative a performanţei memorării la vârstnici atunci când sunt folosiţi
stimuli de tip verbal sau vizuali şi, mai ales, strategii de combinare şi asociere a
acestora. Motivaţia, ce stă la baza procesului de memorare sau de învăţare, are
un rol semnificativ şi pentru vârsta senectuţii. În gândire atenţie şi vorbire se
manifestă o anumită lentoare ce se pune în evidenţă prin dificultăţi de înţelegere
a unui context mai complicat, o scădere a capacităţii de concentrare, pauze
relativ mari în vorbire, tremurul vocii etc. O serie de modificări sunt şi mai
evidente în planul afectivităţii şi al personalităţii. Sunt relativ frecvente stările de
exacerbare a emoţionalităţii, nervozităţii, irascibilităţii, frustrării şi anxietăţii ce
sunt însoţite de capricii, lipsă de cooperare, încăpăţânare, negativism etc. Dar
sunt şi persoane care îşi menţin echilibrul psihic, sunt lucide, sunt uşor
adaptabile şi după o formulă mai veche, ştiu să îmbătrânească frumos.
Declinul psihic, în bătrâneţe, este dependent de o serie de factori ce
privesc structura anatomo-fiziologică a individului, rezistenţa sa genetică, cât şi
condiţiile de mediu, modul de viaţă dus (ordonat, echilibrat, stresant), felul care
s-a realizat profesional şi calitatea satisfacţiilor trăite etc. În condiţii favorabil,
inteligenţa se menţine activă, dar când se manifestă declinul au loc momente de
vid intelectual, scade forţa de argumentare, se produc confuzii în cele exprimate
cu teamă şi reticenţe verbale. Fenomenele descrise sunt mai frecvente după 70-
75 ani. Fenomenele de diminuare a achiziţiilor din planul psihologic sunt puse
pe seama a trei factori: ai ezitării, anxietăţii şi interferenţei. Diferiţi autori,
invocând importanţa motivaţiei în acest proces, subliniează că tipurile
motivaţionale, cum sunt cele generate de instinctele de supravieţuire şi
perpetuare, ori cele legate de morală şi de realizarea unui ideal personal sau
social pot deveni forţe ale mobilizării individului în vederea valorificării
maximale a posibilităţilor ce le are. Persoanele echilibrate devin contemplative,
cu conduite de observator a celor din jur din care străbat meditaţii cu privire la
trecutul şi prezentul vieţii cotidiene. În genere, declinul intelectual, la aceste

47
vârste a fost studiat cu ajutorul probelor Wechsler, a matricilor progresive raven
şi prin felul de înţelegere a unor proverbe abstracte.
Pentru anumite forme ale inteligenţei, cum este inteligenţa verbală, la
vârsta de 50-60 ani, se pot pune în evidenţă performanţe maxime care se menţin,
în bună măsură, şi după această perioadă. Horn şi Cattell au denumit această
formă, ca fiind inteligenţă cristalizată ce are la bază interacţiunea aptitudinilor
rezultate din socializare şi educaţie. După aceiaşi autori, inteligenţa fluidă dă
unitate sistemului intelectual prin valorificarea aspectelor perceptual-integrative
ale cunoaşterii. Erikson vorbeşte de maturizarea şi semnificaţia mecanismelor de
apărare superioară a personalităţii senescente, de intelectualizare şi sublimare.
Pe versantul psihopatologic, tulburările afectivităţii sunt dominante şi îşi
pun pecetea asupra întregului comportament. În acest context, sunt frecvente
stările depresive ce duc la neadaptare prin dezechilibrul ce apare în plan intern şi
prin perturbaţia relaţiilor individului cu cei din jur. S-a acreditat ipoteza că la
majoritatea persoanelor în vârstă depresia este însoţită de o stare anxioasă faţă
de ideea morţii şi regretul pentru perioadele fericite trăite în decursul vieţii.
Asemenea trăiri se accentuează după pierderea partenerului sau a unor persoane
apropiate. Sunt şi situaţii când persoana în vârstă se simte inutilă sau când nu i
se acordă atenţie de către cei din jur, ceea ce imprimă un caracter tragic tristeţii
şi sentimentului de frustrare. În cazurile respective, bătrânii devin pesimişti şi
inhibaţi ori nefericiţi şi agitaţi, dar şi într-o situaţie şi în alta negativismul se
accentuează, iar comportamentul este marcat de inadaptabilitate. Pe aceste
considerente se pot descrie două categorii de depresivi: agitaţii şi retardaţii.
Primii sunt nervoşi, iritabili, acuză frecvent cefalee, insomnie, nemulţumire iar
ceilalţi sunt lenţi, inhibaţi, vorbesc încet şi rar, au mişcări stângace şi trăiesc
sentimentul de abandon.

Tot pe linia tulburărilor afective este şi fenomenul de hipertrofiere a

sinelui ce apare pe baza raportării faptelor din jur la propria persoană şi de a-şi

48
motiva comportamentul său prin dilatarea drepturilor personale. Când se
accentuează aceste fenomene, poate apărea sindromul de depersonalizare ce se
exprimă prin pierderea identităţii personale. La aceştia, se desfăşoară, „ca în
vis”, şi comportamentul pueril. Un asemenea comportament devine mai evident
când sindromul depersonalizării se asociază cu isteria, ipohondria, mitomania,
amnezia ori hipomnezia, delirul etc.
Într-o anumită măsură, în cazurile respective, se manifestă deteriorări
pentru toate funcţiile psihice. Cele mai semnificative se instalează la nivelul la
nivelul gândirii şi limbajului deoarece perseverările, lipsa de fluenţă a ideilor,
dificultăţile în exprimare ş.a., imprimă un stil specific comportamentului
relaţional care îngreunează adaptarea şi perturbă echilibrul. Adeseori,
depresiunea psihică stă la baza acestor fenomene prin multiple modificări ce le
provoacă la nivel biologic, psihologic şi social. Populaţia vârstnică este mai des
afectată de această stare, dar i se acordă o importanţă mai mică în raport de
perioadele anterioare. Progresele în psihologie şi medicină au creat un câmp larg
de acţiune în terapia comportamentală a individului, iar psihoterapia, în
combinaţie cu farmacopsihologia, au demonstrat valenţele recuperative în cazul
vârstelor înaintate. În unele cazuri comportamentul aberant se manifestă prin
părăsirea domiciliului, vagabondaj, consum de alcool şi tentative de viol a cărui
obiect devin persoanele mai tinere, de preferinţă minore, fapt pus pe seama
scăderii funcţiilor sexuale şi exaltării libidoului şi a admirării posibilităţilor
sexuale ale tinerilor. Această cauză poate sta la baza apariţiei unor perversiuni
sexuale. Literatura de specialitate conţine descrieri şi a altor aberaţii
comportamentale ce se pot manifesta la bătrâni, dar se constată că într-un mediu
optim de viaţă echilibrul şi adaptarea înving dificultăţile vârstei.
E. Erikson (1968)descrie ultima etapă a vieţii drept o integritate în luptă
cu disperarea. Integritatea se referă la „acceptarea ciclului propriu de viaţă ca pe
ceva ce trebuie să fie şi nu permite nici o „substituire”, acceptare care-l face pe
individ” gata să apere demnitatea propriului său stil de viaţă î,potriva tuturor

49
ameninţărilor fizice şi economice””. Disperarea, care poate să apară frecvent,
este o emoţie puternică şi se datorează, în principal, fricii de moarte. Erikson
(1968) afirmă că „Disperarea exprimă sentimentul că timpul este prea scurt
pentru a încerca să înceapă altă viaţă şi a căuta alternative pentru integritate”.
Mulţi autori printre care şi K.S.Berger, remarcă faptul că sănătatea şi
venitul suficient sunt principalii factori care menţin echilibrul omului de această
vârstă şi fac posibilă o relaţionare adecvată cu cei din jur. Lipsa acestor doi
factori explică şi numărul ridicat de sinucideri.
Ca urmare a regresiilor de la nivelul diferitelor funcţii şi procese psihice,
se produc importante modificări şi la nivelul personalităţii bâtrânului. De toate
acestea trebuie ţinut cont în aplicarea ergoterapiei în geriatrie, deci sunt trei
aspecte esenţiale ce trebuie luate în considerare (Al. Popescu, 1994):
- scăderea în ansamblu a capacităţilor şi a gradului de utilizare al lor,
datorită fenomenelor somato-psiho-sociale ale înaintării în vârstă;
- sporirea gradului de interferenţă a fenomenelor morbide psihice şi
somatice, pe fondul degradării fiziologice fireşti a activismului acestor
persoane;
- pregnanţa afecţiunilor psihice sau somatice, în concordanţă cu experienţa
morbidă a persoanei.
Activităţile din atelierul de terapie ocupaţională şi ergoterapie trebuie să
înceapă cât mai curând posibil şi să fie însoţite de reluarea activităţilor zilnice.
Este posibil ca ergoterapeutul să întâmpine anumite dificultăţi datorate reticenţei
şi reţinerii pe care le manifestă bolnavii. Unii dintre aceştia consideră că la
vârsta şi la starea lor fizică nu mai trebuie să muncească, altora le este jenă să o
facă în faşa celorlalţi, alţii au stări depresive la vederea infirmităţii celorlalţi şi
unii dintre ei consideră activităţile propuse de ergoterapeut ca fiind copilăreşti şi
neplăcute. Atelierul de muncă constituie un nou mediu de viaţă unde bolnavul
trăieşte şi se relaţionează cu mediul nou, îşi construieşte noi relaţionări atât cu
oamenii cât şi cu materialele, deci este un nou mediu social. Activităţile trebuie

50
să fie atrăgătoare, utile şi inedite, să nu fie prea grele şi nici prea puerile, să se
ţină cont în alegerea lor de particularităţile bolnavului. Se face la început o
instruire generală şi apoi o indicare succesivă a sarcinilor. În cazul muncilor mai
complicate (tâmplărie, coşuri din nuiele) se apelează la munca în echipă de două
sau mai multe persoane. Printre acestea poate fi şi terapeutul, fără a lăsa
impresia unui ajutor, ci a unei colaborări, a unei munci în comun. Se evită
automatismul şi nu se trece brusc de la o activitate la alta. Poziţia de lucru este
foarte importantă, dar modificările aduse scaunelor, meselor, uneltelor, trebuie
efectuată în prezenţa şi cu ajutorul bolnavului pentru a fi ulterior mai uşor
acceptate. Iluminarea sălilor trebuie să fie bună, pe cât posibil naturală, iar
ambianţa psihofizică şi socială de bun augur vor menţine capacitatea de muncă a
pacientului la un nivel ridicat. Şi ambianţa cretă de coloritul sălilor, al
mobilierului şi al uneltelor este foarte importantă pentru confortul psihic şi
pentru crearea unei dispoziţii afective de calm şi plăcere a activităţii.
Următoarele activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt
recomandate pentru persoanele vârstnice în funcţie de particularităţile
individuale ale acestora: pirogravură şi traforaj; ţesut, croitorie, tâmplărie;
împletituri de nuiele, papură, rafie; feronerie, tricotaj şi broderie; meloterapie;
biblioterapie; dans; jocuri de şah, domino, table, cărţi; activităţi culinare;
deplasări şi vizite, plimbări şi excursii; activităţi agro-zootehnice etc.

51
 CURS 9

ERGOTERAPIA LA BOLNAVII PSIHIC

Scopul este de a sustrage bolnavul psihic de la preocupările sale morbide

şi de a-i spori interesul pentru mediul înconjurător, deci o reevaluare şi
consolidare a resurselor potenţiale ale bolnavului ce trebuie recuperate şi
reorientate funcţional. Fiecare boală psihică are o tipologie proprie a
manifestărilor şi de aceea activităţile trebuie alese cu mare grijă pentru a nu veni
în dezacord cu afecţiunea psihică şi a agrava complexitatea acesteia. Se ţine cont
de asemenea de vârsta, sexul, profesia, preferinţele culturale ale bolnavului
pentru ca acesta să se simtă bine în atelierul de ergoterapie, iar productivitatea şi
recuperarea sa să fie optime. Veniturile realizate din vânzarea produselor acestor
activităţi sunt folositoare unităţii sanitare din care face parte atelierul şi
stimulante pentru bolnavi.
Este foarte important ca bolnavul să observe că i se acordă încredere în
folosirea materialelor şi a uneltelor, iar imaginaţia sa nu trebuie să fie prea mult
îngrădită. Aceste cerinţe ale ergoterapiei la bolnavul psihic duc la câştigarea
autonomiei acestuia, la câştigarea încrederii în posibilităţile şi forţele proprii,
devenind subiect activ al acţiunii.
Bolnavul capătă posibilităţi majore de exprimare prin culoare, desen,
pictură în ulei, acuarelă, pictură cu degetul, pictură cu buretele etc. Acest gen de
terapie este foarte eficientă mai ales la tineri şi la cei care au avut ceva în
comun, cândva cu acest tip de activitate. Picturile şi desenele denotă
expresivitatea bolnavului prin trăsăturile uşoare sau abia schiţate, desene vesele
şi până la picturi agresive şi violente din punct de vedere cromatic şi al liniilor.

52
 Pornind de la ideea că la baza bolilor mentale se află tulburările
relaţionale care duc la inadaptare Al. Popescu (1994) consideră că spre
deosebire de societate unde subiectul este acceptat dacă are conduite ce nu
sfidează normalitatea (la rândul său relativă), în relaţiile dintre ergoterapeut şi
pacientul bolnav psihic se merge pe ideea acceptării acestuia aşa cum este el.
Activitatea ergoterapeutică la bolnavii psihici acuţi se desfăşoară sub
incidenţa unor particularităţi specifice. Astfel, la psihopaţi terapia ocupaţională
şi ergoterapia normalizează relaţiile dintre bolnavi şi stimulează pe cei mai puţin
activi, duce la o mai bună coordonare a reflexelor, gesturilor, limbajului,
împiedică prin ocuparea timpului şi consum fizic dezvoltarea agresivităţii,
stimulează memoria şi voinţa şi echilibrează procesele afective. În unităţile cu
paturi pentru bolnavii psihici acuţi terapia ocupaţională se va desfăşura în
salonul unde bolnavul are patul (activităţi de tipul: păstrarea ordinii şi curăţeniei,
făcutul patului, aerisirea, udatul şi mutatul ghivecelor de flori, aranjarea ţinutei
vestimentare, plimbarea, desen, pictură, împletitul de lână sau bumbac, croşetat,
croitorie de mână, broderie – Al. Popescu, 1994). La cei deplasabili, activităţile
vor ţine cont de starea lor fizică şi de tratamentul medicamentos pe care-l fac.
În general la această categorie de bolnavi, sunt necesare pauze mai lungi,
iar regimul de lucru şi programul vor şi flexibile. Terapeutul se va limita la
discuţii şi îndrumări privind lucrările executate şi nu va avea un număr mai mare
de 25-30 bolnavi în grijă.
În ceea ce-i priveşte pe bolnavii psihici cronici, terapia ocupaţională şi
ergoterapia se pot desfăşura în atelierele spitalului, în saloane, pe teren agricol,
pomicol, ca activităţi administrative în staţionare de zi (pentru cei internaţi
ambulatoriu), în ferme agro-zootehnice unde activităţile vor fi supravegheate de
ergoterapeut şi coordonate de tehnicianul agricol.
Este important să se aibă în vedere selecţionarea cu grijă a bolnavilor pe
tipuri de activităţi, dozarea efortului fără depăşirea limitelor bolnavului,

53
utilizarea unor utilaje şi unelte fără defecţiuni pentru a nu se pune în pericol
viaţa bolnavilor.
După parcurgerea unei perioade mai scurte sau mai lungi de tratament (în
funcţie de boală şi de particularităţile pacientului) unii bolnavi pot fi reintegraţi
în familie şi pot participa în continuare la terapie în staţionarul de zi.
„Staţionarul de zi pentru bolnavii psihici constituie o formaţiune
organizatorică şi specializată, cu rol de verigă intermediară între asistenţa
spitalicească şi cea ambulatorie” (Al. Popescu, 1994, pag.57). aici, bolnavii
inadaptabili, cei care se apropie de perioada de recuperare socio-profesională,
cei care nu pot efectua anumite munci în condiţii obişnuite de lucru dat pot reuşi
într-un mediu controlat şi dirijat, cei ce nu sunt periculoşi pentru ceilalţi oameni
şi pentru ei înşişi, cei ce se află în grija familiei dar care nu pot fi supravegheaţi
de aceştia în timpul zilei, vor lucra în atelierele de croitorie, tricotaje, artizanat,
covoare, mase plastice, lăcătuşărie pe tot parcursul dimineţii. După amiaza vor
participa la artterapie, meloterapie, dansterapie şi gimnastică aerobică.
Orarul din spitalele de profil al staţionarului de zi este de obicei 7.30-
16.00 cu pauză mai mare de servire a mesei de prânz şi pauze mai mici pentru
odihnă.
Staţionarul de zi are mai multe ateliere fiecare cu câte 10-20 bolnavi
cărora li se întocmeşte o foaie de observaţie ce cuprinde date referitoare la
evoluţia bolii şi evoluţia în terapie ocupaţională şi ergoterapie.
Laboratorul de sănătate mintală (L.S.M.) are acelaşi scop, dar este
organizat pentru bolnavii trataţi ambulatoriu. Acesta funcţionează la nivel de
judeţ şi cuprinde şi cabinetele de psihiatrie din dispensarul policlinic judeţean,
laboratoare de specialitate (psihoterapie, socioterapie, logopedie, consultaţii
juridice şi economice, ateliere de terapie ocupaţională, meloterapie, dansterapie,
ludoterapie, hobbyterapie etc.).

54
 CURS 10

ARTTERAPIA

Prin artterapie înţelegem terapie vizual plastică, terapie muzicală, terapie

prin dans, terapie prin teatru, terapie prin poezie, terapie prin proză – basme,
poveşti.
Funcţiile artterapiei
Artterapia este o modalitate psihoterapeutică specifică „pusă la dispoziţia
persoanei pentru a se cunoaşte, pentru a se face faşă dificultăţilor vieţii cotidiene
şi pentru a surmonta aceste dificultăţi” (V.Preda, 2003, pag.22)
Artterapia se bazează pe funcţiile sale creative (funcţia fizionomică,
funcţia de manevrare şi de generalizare a formelor, funcţia simbolistică)
(Rodriguez, Troll, 2001, pag.137).
Funcţia fizionomică se referă la tot ceea ce dă expresie şi valoare
emoţională unei forme. Este asemănătoare personalizării anumitor obiecte de
către copilul mic. În exprimarea artistică a persoanelor deficiente sau bolnave
psihic observăm o deformare a schemelor convenţionale prin dizlocarea şi
disproporţionalitatea liniilor, structurii, obiectului de bază de la care s-a pornit şi
imprimarea unor caracteristici psihoemoţionale în produsul artistic realizat.
Funcţia de manevrare şi generalizare a formelor se realizează prin
disjuncţii, aglutinare, geometrizare şi reîntărire. Această funcţie se combină cu
prima, completându-se reciproc (forma organizează expresivitatea emoţiei iar
emoţia furnizează forme).
Funcţia simbolistică ca proces primar al formării simbolurilor, constă în
forţa emoţională dată de condensarea şi fuziunea imaginilor.

55
 În cadrul art-terapiei, atenţia nu se îndreaptă asupra valorii estetice a
activităţii artistice ci asupra procesului psihoterapeutic, adică asupra exprimării
specifice şi a implicării bolnavului în activitatea imaginativ-creativă, în
interpretarea produsului artistic şi a trăirilor afective şi în posibilitatea de a
împărtăşi propria experienţă cu art-terapeutul.
Art-terapia se bazează pe puterea catartică, expresivă şi relaţională a artei.
În cadrul acesteia, emoţiile estetice, împreună cu cele cognitive şi morale,
contribuie la restaurarea echilibrului psihic al persoanei. (V. Preda, 2003)
Valorile art-terapiei
Valoarea expresivă este în funcţie de temperamentul, structura afectivă şi
reacţiile emoţionale, care se transpun în gestul grafic sau pictura subiectului.
Valoarea proiectivă constă în eliminarea cenzurii asupra conştiinţei şi
exprimarea artistică a conţinutului intrapsihic, a conflictelor ideo-afective, a
emoţiilor, sentimentelor şi espectanţelor.
Valoarea narativă constă în aspectul lucrării artistice care creează prima
impresie. Alegerea temei, particularităţile de reprezentare a acesteia sunt strâns
legate de experienţa personală a executantului şi creează la cei care apreciază
lucrarea artistică diverse trăiri afective legate de amintiri fixate în memoria
episodică.
Valoarea asociativă provine din obiectivarea unor condensări de
semnificaţii, a unor asociaţii de idei şi are efect catartic prin apropierea de
imaginaţia onirică (V. Preda, 2003).
Artterapia este numită de unii autori (V. Preda) „psihoterapie prin mediere
artistică”, deoarece ea este o modalitate terapeutică mediată prin expresie
artistică (poezie, teatru, dans, muzică) şi prin producţii vizual-plastice (pictură,
grafică, modelaj, sculptură, colaje).

Scurt istoric

56
 Prima lucrare pe care o putem considera ca aparţinând domeniului
artterapiei este cea a lui A. Tardieu (1872) „Etude medico-legale sur la folie”
(Studiul medico-legal asupra nebuniei) în care autorul analizează picturile
bolnavilor psihici, iar primul muzeu în care au fost expuse operele plastice ale
bolnavilor psihici a fost deschis în 1905 de A. Marie de la spitalul din Vilejuif
lângă Paris.
Alte lucrări semnificative pentru începutul acestui domeniu, au fost cele
ale lui W. Worringer, W. Kandinsky, F. Mark (1902-1912) referitoare la arta
primitivă din secolul XX, la arta populară, la pictura naivă şi la arta copiilor;
Paul Meunier (1907) „L’art cher les fous ” (Arta la nebuni) în care autorul
consideră că maladia mintală interpune o barieră între persoana afectată şi
realitate astfel încât apare „inocenţa creativă” (ca aceea a copiilor sau oamenilor
primitivi); Hans Prinzhorn (1922) – „Bildnerei der Geisteskranken” (Expresia
nebunie) cu influenţe deosebite asupra cercetărilor psihopatologiei expresiei.
Prima lucrare asupra artei văzute ca terapie este publicată de Adrian Hill
în 1945 „Art versus Illness” (Arta versus boală). Hill suţine că a creat termenul
de „art-terapie” pentru a descrie activitatea sa artistică din perioada în care a fost
bolnav de tuberculoză, activitate ce l-a ajutat în propria recuperare şi pe care o
propune şi pentru alte spitale cu diverse categorii de bolnavi (după V. Preda,
2003).
Psihiatrul brazilian O. Cezar a publicat în 1951 în S.U.A. o carte în care
clasifica picturile psihopaţilor în patru categorii (după V. Preda, 2003):
- desene rudimentare şi automatice;
- artă simbolică şi decorativă;
- neoprimitivism;
- producţii cu caracter „academic”.
Fondatoarea art-terapiei din S.U.A., Margaret Naumburg publică în 1946
împreună cu Edith Kramer şi cu Marie Petrie, lucrarea „Nervous and mintal
diseas monographes” (Monografii de boli nervoase şi mintale) iar apoi în 1947

57
studiul „Free art expression of behaviours disturbet children as means of
diacnosis and therapy” (Exprimarea artistică liberă a copiilor cu tulburări
comportamentale ca mijloace de diagnostic şi terapie). În aceste două publicaţii,
expresia artistică liberă, ca o concretizare a viselor, este ridicată la rang de
artterapie. Totul se bazează pe teoria psihanalitică încurajând desenul spontan şi
asociaţiile libere.
Primele ateliere de expresie plastică coordonate iniţial de J. Delay şi apoi
de C. Wiart au luat fiinţă la Paris în „Centrul de studiu al Expresiei”, creat de R.
Volmat în 1954.
În 1959 s-a desfăşurat la Verona primul Simpozion Internaţional asupra
Artei Psihopatologice şi s-a înfiinţat Societatea Internaţională de Psihopatologie
a Expresiei, având ca preşedinte de onoare pe Jean Delay şi membrii fondatori
pe Volmat şi Rosolato (Franţa), Jakab şi Bader (Elveţia), Pero (Italia), Carstairs
(Marea Britanie) (V.Preda, 2003).
În 1950 apar în S.U.A. primele programe de formare a art-terapeuţilor iar
în 1961 apare publicaţia „American Jurnal of Art-therapy”. Acestea au dus la
constituirea în 1969 a Asociaţiei Americane de Art-terapie, care în prezent are
peste 4000 de membrii.
În 1964 apare Societatea Franceză de Psihopatologia Expresiei iar în
marea Britanie Asociaţia Britanică a Art-terapeuţilor.
În 1976, în Belgia, se înfiinţează „Fundaţia Creham ”de promovare a
activităţilor cultural-artistice ale persoanelor cu handicap iar în Franţa, Asociaţia
Afratapem de cercetări şi programe de învăţământ în domeniul art-terapiei.
Începând din 1981 se organizează simpozioane internaţionale.
În 1981 a fost creată Asociaţia Art-terapueţilor din Quebec (Canada) care
a elaborat un cod etic profesional pentru art-terapeuţi.
În 1982 se înfiinţează Fundaţia Asociaţiei Italiene, coordonată de Maria
Belfiore, Mimma Della Cagnoletta şi Marylyin Lamonica.

58
 Atribuţiile, calităţile şi rolul art-terapeutului
Departamentul de Sănătate Britanic defineşte art-terapeutul ca fiind o
persoană ce se ocupă de organizarea de programe de activităţi terapeutice
artistice cu pacienţii, desfăşurate individual sau în grup. Art-terapeutul trebuie să
posede o licenţă în urma unui curs de formare, sau în urma unei calificări în art-
terapie, asigurată de o instituţie abilitată (după V. Preda, 2003).
Art-terapeutul trebuie să facă parte dintr-o echipă multidisciplinară, iar
reuşita şedinţelor de artterapie este în funcţie de mai mulţi factori care trebuie
gestionaţi cu pricepere şi implicare maximă da către orice art-terapeut. În cadrul
şedinţelor art-terapeutice diversele cunoştinţe teoretice de tip medical,
paramedical şi psihologice ale art-terapeutului trebuie valorificate maximal şi
transformate în competenţe. Atenţie art-terapeutului este necesar a fi îndreptată
către un proces terapeutic, spre implicarea pacientului în munca artistică, spre
orientarea percepţiei pacientului asupra propriei munci şi nu spre valoarea
artistică estetică a produsului terapiei.
Deoarece procesul creativ are la bază o activitate ludică de tip imaginativ,
animată de dorinţa de a crea ceva nou, art-terapeutul prin acţiunea sa de
sprijinire şi îndrumare-încurajare a pacientului de a-şi exprima emoţiile,
sentimentele, trebuinţele, temerile, amintirile şi visele devine un ghid al
activităţii terapeutice care se va finaliza prin stimularea potenţialului imaginativ
şi creativ, nu doar al pacientului ci şi al său.
Art-terapeutul trebuie să efectueze un „protocol terapeutic” în urma
diagnosticelor puse de medic şi psiholog. În cadrul acestui protocol sunt
cuprinse etapele şi obiectivele terapiei. Terapia se va împărţi pe secvenţe de
acţiune şi nivele de organizare ţinându-se cont de obiectivele generale şi
intermediare. În evaluare sunt foarte importanţi itemii. Itemul este cea mai mică
unitate evaluabilă de la nivelul organizării şedinţei de art-terapie. Itemul se
raportează la fapte precise, calitative, cantitative şi funcţionale ce pot fi
măsurabile. Itemii raportaţi la obiectivele generale sunt itemi generali, iar cei

59
raportaţi la obiectivele intermediare sunt itemi specifici. V. Preda (2003, pag.44)
consideră că itemii au o funcţie dublă:
- teoretică, în care itemul vizează elemente ce determină în mod logic art-
terapia fiind un suport pentru organizarea şi desfăşurarea şedinţelor;
- practică, în care itemul vizează activitatea în cadrul şedinţelor de terapie.
Aceşti itemi pot apărea pe neaşteptate în cadrul şedinţelor de terapie şi pot
sfida logica teoretică a obiectivelor terapeutice, art-terapeutul, fiind
necesar să-i consemneze în fişa de observaţie (exemplu „Rafael al
pisicilor”).
Grupele de art-terapie sunt mici (6-10 persoane) sau mari (10-18
persoane). Cu cât grupa este mai mare cu atât obiectivul este mai greu de
realizat fiind necesară o descompunere secvenţială a momentelor activităţii şi o
consemnare minuţioasă a acestora în fişa de observaţie.
Forestier (2000, pag.73-77) propune următoarea fişe de observaţie a
derulării şedinţei de art-terapie:
I.Generalităţi:
- identificarea subiectului/pacientului;
- reperajul şedinţelor (frecvenţă, loc de desfăşurare etc.);
- raţiunile participării la art-terapie (cine a luat decizia şi care sunt
motivele);
- prezentarea subiectului/pacientului (anamneza, capacităţi şi trăsături
fizice, intelectuale, afective, cultural-artistice, gustul pentru artă,
comportamentul general, calităţi ale atenţiei – mai ales gradul de
concentrare şi stabilitatea atenţiei, aparataj necesar etc.);
- intenţiile sanitare/medicale ale pacientului;
- intenţiile artistice ale pacientului;
- natura şi elementele auto-evaluării subiectului-pacientului
(medicale/sanitare, estetice);

60
- prezentarea art-terapeutică (obiective generale, intermediare – dacă este
posibil bilanţul medical etc.);
- prezentarea artistică (tehnica dominantă, fenomene asociate, activitatea
artistică de nivel I, de expresie(fază de trecere de la spontan la activitate
voluntară orientată spre estetic) sau activitate artistică de nivel II (faza
trecerii relative la tehnici ale artei universale), metode vizate, acţional-
expresive sau contemplativ, capacitatea estetică);
- măsurarea/evaluarea itemilor de bază şi justificarea alegerii itemilor şi a
unităţilor de măsură/evaluare pentru itemii analizaţi, interpretaţi sau
resimţiţi.
II. Fenomenul artistic:
- impresia (capacităţile şi posibilităţile senzoriale ale
clientului/pacientului);
- intenţia: a) orientarea, dorinţa şi voinţa unei cercetări estetice; b) natura
expresiei (verbală sau nonverbală; directă sau indirectă; confuză; existenţa
intenţiei, dar aceasta este necomprehensibilă);
- acţiunea (punerea în lucru a mijloacelor, metodelor şi a tehnicilor unei
activităţi care tinde spre un scop estetic); capacitate de adaptare, de
cercetare şi de invenţie a mijloacelor;
- producţia: a) generalităţi: în ce constă ansamblul producţiilor artistice; b)
natura acestora: vizuală (de exemplu: arte plastice, scriere, arhitectură,
arte florale şi naturale), auditive (de exemplu: muzică instrumentală,
muzică vocală), chinestezic şi kinetice (de exemplu: teatru, dans, arte
adaptate circului etc.);
- capacităţi estetice (expresia gustului artistic, plăcerea şi emoţia estetică,
capacitatea de evaluare critică, coerenţa binelui şi frumosului);
- dinamica între activitatea artistică de nivel I şi activitatea artistică de nivel
II (capacitatea de a utiliza energia şi plăcerea cât mai profund, pentru a
realiza o producţie stăpânită din toate punctele de vedere).

61
III. Capacităţi relaţionale:
- expresia (trecerea de la activitatea instinctivă la activitatea voluntară
dirijată);
- comunicarea (raporturile cu altul pentru transmiterea unei informaţii);
- relaţia (principiul unificării cu altul în cadrul activităţii art-terapeutice);
- implicaţiile relaţionale: comportamentul general în cadrul relaţiei, metoda
(sau implicarea art-terapeutului), dinamica (sau implicarea
clientului/pacientului);
- coerenţa între elementele relaţiei.
IV. Bilanţul şedinţei de art-terapie:
- descrierea şi înlănţuirea secvenţelor, a momentelor şedinţei de art-terapie;
- aprecierea de ansamblu a şedinţei de art-terapie;
- limitele şedinţei de art-terapie;
- modificări sau fapte surprinzătoare care au apărut în timpul şedinţei de
art-terapie;
- apariţia unor itemi practici: natura, condiţiile şi raţiunile interesului pentru
aceşti itemi;
- interesul clientului/pacientului pentru activitatea de art-terapie;
- importanţa verbalizărilor (comportamentului verbal);
- diverse aspecte care puteau să influenţeze clientul/pacientul.
V. Analiza şedinţei de art-terapie:
- obiective intermediare (atingerea acestora fiind obligatorie pentru a se
atinge obiectivul general);
- piste de acţiune (natura, starea, localizarea şi descrierea situaţiilor
dificile);
- nivelul de organizare (nivelurile atinse, natura acestora);
- ţinte (determinarea mijloacelor puse în acţiune pentru atingerea acestor
ţinte);
- itemi teoretici şi practici: urmaţi de măsuri (grila itemilor);

62
- calitatea mijloacelor puse în lucru;
- analiza menţinerii sau schimbării dominantei referitoare la obiectivul
major şi analiza raporturilor cu fenomenele asociate;
- erori (natura, cauza, importanţa, efecte produse).
Fişa de observaţie se încheie cu o sinteză şi un bilanţ ce cuprind concluziile
referitoare la activităţile desfăşurate în şedinţa de art-terapie. Acestea trebuie
să fie clare, precise şi concise pentru a putea fi bine înţelese de către toţi
membrii echipei pluridisciplinare terapeutice.
Formele art-terapiei
Modelajul se poate realiza cu plastilină sau cu lut şi reprezintă nivelul de
bază al exprimării artistice. Se porneşte de la ideea că relaţia şi contactul
dintre pacient şi material produc stări afective pozitive de satisfacţie şi
confort. Reduce tensiunile psihice interne, canalizându-le spre exterior.
Este necesar a se nota în fişa de observaţie expresiile mimico-verbale din
timpul modelajului şi mai ales discuţiile dintre parteneri.
Produsul finit al modelajului ca metodă art-terapeutică generând stare de
satisfacţie întăreşte motivaţia existenţială şi are rol pozitiv asupra schimbării
imaginii de sine.
Un rol important îl are şi faptul că modelajul se desfăşoară în grupuri
mici, unde este stimulat spiritul de competiţie, ce duce la o bună refacere a
echilibrului personalităţii.
Sculptura este una din activităţile eficiente care participă la procesul
psihoterapiei. Ea are un rol de decongestionare motrică şi presupune activităţi
psihomotrice mai încordate şi susţinute.
Desenul, ca formă a reprezentării, face parte din procesul de dezvoltare a
gândirii cu posibilităţi de aplicaţie mult mai largi decât cele oferite de
activitatea senzio-motorie. Această contribuţie a funcţiei semiotice asupra
dezvoltării gândirii devine posibilă doar în cadrul relaţiei individ-mediu.

63
 Dansul are un rol benefic în eliberarea de sub tensiunea impulsurilor,
contribuind la formarea comportamentului social şi având un aport benefic
asupra stării de echilibru a persoanei.
Decoraţiunile sunt indicate în terapia polihandicapaţilor şi a
handicapaţilor fizici. Se pot realiza pe diferite materiale: stofă, sticlă,
pietricele sau scoici, os, marmură, pe pereţi întregi, mochete etc..
Acest gen de art-terapie este utilizat în corectarea tulburărilor de percepţie
a culorilor.
Confecţionarea de jocuri şi jucării, marionete este o activitate ce permite
libertatea de exprimare, prin proiectarea trăirilor proprii, solicitând
imaginaţia, talentul, simţul estetic şi permiţând descoperirea preferinţelor şi a
înclinaţiilor personale. D.V. Popovici (2005) consideră că jucăriile şi jocurile
trebuie adaptate pentru a permite o mai bună prehensiune şi pentru a
contribui la reeducarea funcţională a anumitor articulaţii, la reeducarea
coordonării vizual-motrice şi la tonifierea muşchilor şi articulaţiilor
membrelor.
Artizanatul se foloseşte de inspiraţia folclorică, de cultura şi obiceiurile
rurale. Este o tehnică destul de complexă, ce permite reeducarea gesturilor, a
gusturilor, a mobilităţii articulaţiilor cât şi educarea simţului estetic (covoare,
bluze, căni, linguri pirogravate, obiecte confecţionate din scoici,
îmbrăcăminte pentru sticle etc.).
Alte forme ale art-terapiei sunt: meloterapia, ludoterapia, dramaterapia.

64
 CURS 11

LUDOTERAPIA

Jocul, considerat de diverşi autori ca fiind fie activitate intelectuală, fie

activitate fizică sau o activitate agreabilă, fie ca plăcere gratuită, este o
modalitate de relaţie între subiect şi mediu (lumea obiectelor şi a relaţiilor) ce
constituie o formă primară a acţiunii umane. El apare ca o formă de
organizare a cogniţiei, o cale spre cunoaştere.
Jocul contribuie la dezvoltarea personalităţii copilului, îndeplinind
cerinţele învăţării (transformarea, modificarea structurilor şi funcţiilor
mintale şi organizarea lor după modelul activităţilor intelectuale).
Folosind surplusul de energie al copilului, jocul este o activitate opusă
muncă dar care îl pregăteşte pe acesta pentru muncă şi pentru viaţa socială.
În literatura de specialitate psihopedagogică s-a pus accent pe rolul jocului
în procesul educaţional-terapeutic, precizându-se valoarea sa diagnostică.
Astfel, jocul educativ are o forţă predictivă şi una propulsatoare în planul
dezvoltării psihice (mai ales la deficientul mintal).
În perioada 1920-1930, având la bază tezele psihanaliste, au fost
sistematizate tehnicile terapiei prin joc (C-tin. Păunescu, 1997). În acest sens
amintim de tehnica orientată, în care profesorul-terapeut organizează şi
intervine terapeutic în desfăşurarea jocului. O altă tehnică este cea
neorientată care porneşte de la ideea că jocul este un mijloc natural de auto-
exprimare, profesorul-terapeut neoferind indicaţii directe.
J. Piaget consideră jocul o activitate de asimilare prin care copilul îşi
însuşeşte o multitudine de informaţii, îşi formează reprezentările pe baza

65
percepţiilor, prin transformarea realităţii pe baza unor acţiuni specifice şi
complexe.
Dines evidenţiază trei categorii de forme ale jocului-învăţare:

1)jocul explorator - manipulativ

Obiectele din mediul înconjurător constituie o sursă importantă de
stimulare şi cunoaştere prin intermediul experienţelor de manipulare,
de lovire, de zguduire, de distribuire, de organizare a obiectelor (C-tin.
Păunescu, 1997).

2)jocul reprezentativ
Apare în momentul în care copilul atribuie simboluri obiectelor ca
care se joacă, ceea ce denotă şi o0 mai bună organizare mentală.
Datorită limbajului, obiectele pot avea funcţionalităţi diverse ducând la
socializarea activităţilor ludice (C-tin. Păunescu, 1997).

3) jocul cu reguli
Acest joc face parte din categoria jocurilor cu rol şi subiect şi este
întâlnit începând cu perioada preşcolară şi continuând până la vârsta a
treia. Aceste jocuri conţin numeroase subiecte şi structuri ce sunt
transmise de la un copil la altul. Regulile se referă la conduitele de rol şi
la obligaţia de a rămâne în rol pentru a permite replica partenerului.
Presupune o oarecare disciplină comportamentală impusă de reguli şi o
antrenare a funcţiilor mnezice. Conformându-se acţional regulilor jocului,
respectându-le, ei se dezvoltă sub raportul activităţii voluntare, îşi
formează însuşirile voinţei: răbdarea, perseverenţa, stăpânirea de sine. Tot
în acest tip de joc sunt modelate însuşirile şi trăsăturile de personalitate:
respectul faţă de alţii, responsabilitatea, cinstea, corectitudinea etc.

66
 Jocul capătă roluri psihologice tot mai complexe, având funcţii formative,
de relaxare (exclusiv expansiv-proiective), funcţia de facilitare a adaptării
copilului la aspectele complexe ale mediului înconjurător, funcţia de umanizare
(Ursula Şchiopu, E. Verza, 1995).
Jocul antrenează dispoziţia, atenţia, perspicacitatea, permite încorporarea
de conduite, experienţe, informaţii, dezvoltă capacitatea de relaţionare socială.
Jocul – învăţare se diferenţiază clar de jocul didactic. Acesta din urmă
limitează activităţile ludice la consolidarea şi verificarea cunoştinţelor predate.
Jocul poate fi conceput ca o metodă de învăţare, de terapie sau ca metodă de
investigare psihosocială. El dezvoltă capacitatea de observare şi de analiză, şi de
asemenea dezvoltă şi aptitudinile de învăţare.
Din toate acestea transpare posibilitatea utilizării jocului ca formă
terapeutică, aplicabilă tuturor categoriilor de vârstă. Scopul este acela de a-l
scoate pe individ din starea de apatie şi indiferenţă faţă de mediul şi a-l orienta
către activităţile de loisir dirijate, pentru a-l putea reintegra din punct de vedere
social.
Un model de terapie educaţională complexă integrată, în ceea ce priveşte
activitatea ludică, trebuie să pornească de la contextul de modelare socială
(şcoala) pentru a putea ajunge la integrare socială. Un asemenea model este
necesar să cuprindă 3 etape:
- prima etapă a psihoterapiei prin joc, se referă la complexul terapiilor
concepute ca acte educaţionale;
- a doua etapă se referă la programele de învăţare prin joc, ce sunt
corespunzătoare fiecărei categorii de terapie;
- a treia etapă se referă la domeniul de aplicare.
Este necesar ca art - terapeutul să alăture programului de învăţare
materialul educativ în funcţie de tipul dejoc şi să acorde o importanţă deosebită
imaginilor colorate şi culorilor cât şi amenajării unor săli speciale de joc şi a
unor săli de clasă în sistemul modular cu scopuri multifuncţionale (să cuprindă

67
pe lângă spaţiul de studiu şi pe cel de joacă, pentru abilitatea manuală, pentru
bibliotecă).

Jocul didactic
Jocul didactic, în accepţiunea sa pedagogică, (S. Cristea, 1998, p.256) „ca
metodă de învăţământ în care predomină acţiunea didactică simulată, valorifică
la nivelul instrucţiei finalităţile adaptative de tip recreativ proprii activităţii
umane, în general, în anumite momente ale evoluţiei ontogenetice, în mod
special”.
Psihologia jocului evidenţiază importanţa activării acestei metode mai
ales în învăţământul preşcolar şi primar, în cazul copiilor normali, sau integrarea
jocului în activităţile recuperativ - educative , la orice vârstă şi în cadrul oricărei
categorii de deficienţe în învăţământul special.
Jocul didactic este o activitate accesibilă, care rezolvă una sau mai multe
sarcini didactice, îmbinând elementul joc cu tehnicile de realizare a acestor
sarcini. Este utilă folosirea jocului didactic, deoarece în cadrul acestuia
rezolvarea unei sarcini didactice se realizează printr-o modalitate nouă şi
atractivă, având o valoare deosebită în procesul învăţării prin motivaţia
intrinsecă ce o creează.
În activităţile ludice, copiii descoperă diverse realităţi şi adevăruri,
antrenându-şi capacităţile creative. Folosind diverse strategii euristice, ei fac
apel la isteţime, spontaneitate, inventivitate, răbdare, îndrăzneală etc.. Buna
îmbinare dintre elementul instructiv al jocului didactic cu cel de divertisment,
conduce la apariţia unor stări emoţionale complexe, intensificând procesele de
reflectare şi asimilare nemijlocită a realităţii înconjurătoare. Una din condiţiile,
pentru care jocul didactic să rămână la nivelul de joc, este aceea, că el trebuie să
conţină elemente de aşteptare, de surpriză, de competiţie, de comunicare
reciprocă şi interrelaţionare între copii. Totodată în desfăşurarea jocului, copilul

68
poate să-şi verifice cunoştinţele, să-şi exerseze diversele aptitudini şi deprinderi,
să se afirme, acestea reprezentând valoarea practică a jocului.
Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constitutive: conţinutul,
sarcina didactică, regula jocului şi acţiunea de joc (C-tin. Păunescu, 1997).
- conţinutul cuprinde cunoştinţele generale dobândite anterior de elevi, atât
din procesul educativ cât şi în afara clasei.
- sarcina didactică apare da obicei sub forma unei probleme de gândire, de
recunoaştere, de denumire, de reconstituire, comparaţie, ghicire, tocmai
acest fapt diferenţiind jocurile didactice între ele, chiar şi atunci când au
acelaşi conţinut şi făcând posibil ca jocul să-i apară copilului în forme noi,
interesante şi atractive.
- regulile jocului îndeplinesc o funcţie reglatoare a relaţiilor dintre copii,
arătând acestora cum să se joace, cum să rezolve problema respectivă.
- acţiunea de joc cuprinde momente surpriză, momente de aşteptare, de
întrecere ce sunt plăcute şi atractive pentru copii
Jocul didactic poate fi grupat după obiectele de învăţământ şi tipul de
lecţie. În primul caz ne referim la jocuri folosite la matematică, citire, scriere,
dezvoltarea vorbirii, cunoaşterea mediului înconjurător, desen. În al doilea caz,
ne referim la jocuri folosite ca mijloc de predare, de asimilare, de sistematizare
şi recapitulare a cunoştinţelor.
La copiii cu nevoi speciale, jocul didactic este forma permanentă a
procesului de învăţare.
Tranziţia de la joc la artă îşi are începuturile o dată cu perioada jocului
simbolic, cu exersarea funcţiilor de simbolizare, de reprezenatre, cu povestirile
închipuite, fiind vorba de un amestec între acţiune şi vis.
Din punct de vedere psihologic există numeroase asemănări şi deosebiri
între joc şi artă: *asemănările – jocul este văzut asemenea artei, ca o eliberare
din realitate; şi jocul şi arta izvorăsc pe baza unor tendinţe profunde;

69
*deosebirile – în artă imaginile şi sentimentele expresive sunt alese şi
organizate.
Jocul contribuie la pregătirea artei dar nu devine artă decât la persoanele
înzestrate cu anumite aptitudini şi talent artistic.
Terapia prin artă este legată de plăcerea care o obţine subiectul prin
sublimare, deci prin înlocuirea impulsului de a-şi exterioriza fanteziile cu acte de
producere a unor echivalenţi pentru aceste fantezii, constând în imagini vizuale.
În măsura în acre aceşti echivalenţi pot fi înţeleşi de către celelalte persoane,
facilitând comunicarea, exprimarea sentimentelor, regăsirea de sine putem vorbi
despre creaţii artistice. Freud considera, că în artă imaginea este un substitut, un
mod de a exterioriza experienţa de viaţă, pulsiunile erotice, fanteziile sexuale
etc..

70
 CURS 12

MELOTERAPIA

Într-un sens restrâns, prin meloterapie înţelegem procesul de recepţie

pasivă şi producerea sonorităţilor de rezonanţă în scop terapeutic de calmare,
reducere a impulsivităţii şi a tendinţelor conflictuale, contribuind la echilibrul
psiho - social al pacienţilor. De asemenea muzica ajută la scăderea tensiunii
arteriale, ajută metabolismul bazal, ritmul respiraţiei, diminuează reacţiile la
stress, sporeşte producţia de endomorfine (calmante naturale) şi de
imunoglobină salivară, deci într-un cuvânt accelerează procesul de vindecare al
pacienţilor (Al. Popescu, 1994).
În 1961, meri întreprinderi comerciale şi industriale au introdus muzica în
timpul programului de lucru, în vederea optimizării condiţiilor de muncă (Ursula
Şchiopu – coord.- 1997).
Printre primele cercetări, care au încercat să surprindă impactul pozitiv al
muzicii asupra creşterii productivităţii muncii în diverse domenii, menţionăm
experimentul efectuat în 1947 pe 42 de femei ce desfăşurau o activitate
repetitivă şi continuă şi lucrau în două schimburi. S-a difuzat muzică timp de 13
săptămâni şi apoi s-a comparat productivitatea muncii în zilele cu muzică faţă de
cele fără muzică. S-au observat creşteri ale productivităţii în zilele cu muzică, da
la 4 % la 25% cu media de 7% ziua şi 17% noaptea.
Un alt test a fost efectuat pe 142 de femei, într-o fabrică de covoare, unde
acestea desfăşurau activităţi ce presupuneau deprinderi manuale complexe,
memorie vizuală şi discriminare cromatică. S-au difuzat 80 minute pe zi, timp de

71
4 zile pe săptămână, durata totală fiind de 5 săptămâni. În acest caz,, nu s-au
înregistrat modificări de productivitate, dar la un sondaj de opinie efectuat
ulterior, muncitoarele şi-au exprimat dorinţa de a asculta în continuare muzică în
timpul programului de lucru.
Ca un corolar, se evidenţiază faptul că muzica are un rol mai stimulativ şi
mai energizant pentru munca depusă în condiţii repetitive şi monotone în
comparaţie cu activităţile ce presupun anumite abilităţi vizo-motrice, o atenţie
sporită, o fină discriminare cromatică.
Muzica stimulează, produce energie, alină durerile, contribuie la
dezintoxicarea tabacică şi alcoolică, ne influenţează gândurile şi sentimentele,
raţiunea şi activitatea. Prin muzică se poate realiza coeziunea de grup şi deci
antrena bolnavii la tratament. În ceea ce-i priveşte pe bolnavii mintal, care se
ştie că au tendinţa de izolare, muzica este un punct de plecare pentru restabilirea
relaţiilor interumane, prin restructurarea unei forme nonverbale de comunicare.
În funcţie de specificul pacienţilor, se selectează diverse tipuri de muzică.
Antrenarea în muzică de cor sau în muzică instrumentală are un rol important
psihoterapeutic. În acest caz se folosesc unul sau doi art-terapeuţi (profesori-
maiştri) cărora le sunt repartizate grupuri mici de persoane aflate în tratament.
În 1977 muzica a fost folosită pentru prima dată în sala de operaţie,
pacientul ascultând-o la căşti. Apoi s-a considerat că muzica poate reduce la
jumătate cantitatea de anestezic în special cu efecte benefice la pacienţii fricoşi.
Ursula Şchiopu (1977) consideră că se pot diferenţia a categorii de
persoane în raport cu muzica:
- cei care agreează selectiv anumite feluri de muzică, în scop de relaxare şi
la petreceri familiale, spectacole etc.;
- cei care au o cultură muzicală şi colecţionează discuri, se duc la concerte;
- cei care au o cultură muzicală şi cântă la unul sau mai multe instrumente
sau din voce;
- cei care creează muzica (compozitorii).

72
 Muzica este o artă, bazându-se pe elementele sale specifice (ritmul,
armonia şi melodia) exprimă sentimente şi idei cu ajutorul sunetelor, combinate
într-o manieră aparte.

Ritmul creează o rezonanţă diferită în funcţie de persoană, de vârsta

acesteia, de starea de sănătate, de dispoziţia sufletească, de moment sau de
nivelul cultural, rezumându-se la caracteristicile mişcării şi la succesiunea
accentelor tonice din cadrul unei bucăţi muzicale.

Armonia se referă la îmbinarea melodioasă a sunetelor şi se bazează pe

tehnica acordurilor, specifică compoziţiei.

Melodia este rezultatul final al unei creaţii muzicale, ce reprezintă o

succesiune de sunete, îmbinate după o anumite reguli de ritm şi modulaţie.
Didona Niculcea şi D.V.Popovici (1977) consideră că la individul normal,
muzica exercită o multitudine de efecte benefice:
- determină stări afective tonice;
- induce o stare de linişte reducând stările de tensiune şi anxietate;
- induce o stare de securitate;
- amplifică tonusul şi rezistenţa la efort;
- facilitează comunicarea între persoane;
- contribuie la dezvoltarea unor funcţii şi procese psihice;
- contribuie la învingerea stărilor de boală;
- ameliorează comportamentul şi socializează individul.
La handicapaţii mintal contează mai puţin nivelul de dezvoltare al
aptitudinilor muzicale, deoarece în terapia cu aceste persoane nu se pune accent
pe calităţile estetice ale muzicii, scopul principal fiind acela de a stabili un alt tip
de comunicare, diferit de cel verbal.

73
 La copiii cu handicap mintal sever, cât şi la cei timizi şi anxioşi,
cercetările au demonstrat că instrumentele de percuţie (ţambal, xilofon, tamburi,
castanietă) facilitează comunicarea.
La copiii deficienţi mintal hiperactivi se utilizează meloterapia pentru
ameliorarea inhibiţiei voluntare a actelor motorii.

Formele meloterapiei (Al.Popescu, 1994):

1) Forma activă poate deveni şi exerciţiu fizic (pian pentru mişcarea

degetelor, vioara pentru mâini, degete şi umăr etc.). În principal, constă în
activităţi muzicale desfăşurate chiar de către pacienţi, individual sau în grup.
2) Forma pasivă constă în audierea muzicii, fie ca fond muzical pentru
munca depusă, fie în timpul activităţilor ludice sau a reveriei.
3) Forma ajutătoare poate fi folosită în sălile de operaţie, cabinete
stomatologice, saloane de TBC, săli de mese, înaintea electroşocurilor sau
administrării de insulină.
Într-o primă fază a meloterapiei este important să se efectueze o
identificare a tipului de muzică preferată de subiect. În funcţie şi de această
identificare se poate apela la psihoterapie individuală sau colectivă (C-tin.
Păunescu şi I. Muşu, 1990).
Psihoterapia individuală se desfăşoară pe durata a 20-30 minute de
ascultare a muzicii preferate împreună cu terapeutul, în urma căreia având la
bază un fond muzical se trece la efectuarea unor asociaţii libere de tip
psihanalitic. Audiţia poate avea loc înainte şi în timpul activităţilor de modelaj,
de învăţare, înainte şi după întoarcerea din plimbare şi mai ales în perioada de
acomodare la colectiv.
Psihoterapia colectivă se realizează prin difuzarea la megafoane a
diferitelor tipuri de muzică în funcţie de perioadele zilei astfel: dimineaţa,
muzică cu ritm alert; în pauze, muzică de dans; seara, muzică lentă, în surdină.

74
 Ca forma ale psihoterapiei colective, amintim:
- muzica instrumentală (grup de 3-4 instrumente sau orchestre) este o formă
importantă de muzicoterapie, care are ca scop stabilirea ritmurilor, ritmuri
ce stau la baza fenomenului de empatie şi de relaţionare socială. Pasiunea
de a cânta la un instrument măreşte şansele de echilibrare socio-morală şi
securitate afectivă.
- formaţia corală presupune o comunicare prin voce a subiectului şi nu prin
intermediul unui instrument. Această formă dezinhibă persoana şi îi
deschide canale importante de intercomunicare.
- participarea la discoteci publice, spectacole, seri de dans dezvoltă anumite
comportamente sociale .
- competiţiile artistice reprezintă tehnici de restructurare a relaţiilor
interumane şi de integrare socio – afectivă.

Meloterapia şi terapia cognitivă

Cultivarea atracţiei copiilor, către tot ceea ce este frumos, se impune a fi
începută de la cele mai fragede vârste, când prezentarea unor creaţii muzicale
trebuie să fie pe măsura capacităţilor lui de a înţelege (muzica special creată
pentru copii).
Pornind de la stimularea corectă a analizatorului auditiv vor creşte
calităţile reprezentărilor şi percepţiilor care la rândul lor vor influenţa pozitiv
toate procesele psihice de cunoaştere şi implicit supleţe, independenţa şi
creativitatea gândirii copiilor (Didona Niculcea, D.V.Popovici, 1997).
Muzica dezvoltă la copii atenţia concentrată şi distributivă (terapeutul
solicită executarea unor mişcări sugerate în textul melodiei), memoria (prin
reflectarea experienţelor anterioare, fixare, păstrare, recunoaştere şi
reproducere), gândirea logică (prin sporirea calităţii senzaţiilor, percepţiilor,
reprezentărilor şi a memoriei) şi imaginaţia (prin vehicularea unor imagini
mentale legate de contextul textului muzical).

75
 Meloterapia şi limbajul
O influenţă deosebită a are meloterapia şi în dezvoltarea limbajului.
Meloterapia reglează echilibrul dintre inspir şi expir, dezvoltă auzul
fonematic, auzul muzical, pronunţia corectă, facilitează despărţirea cuvintelor în
silabe etc..
Unele cercetări au evidenţiat faptul că la copiii care sunt implicaţi în
diverse activităţi muzicale se observă o dicţie mai clară (copiii solişti vocali), o
vorbire mai clară, o frazeologie mai corectă, o scriere mai ortografică, aceştia
având chiar o figură mai expresivă.
D.V. Popovici şi Didona Niculcea (1997, p.136) propun trei etape ce
cuprind mai multe seturi de exerciţii ce sunt necesar a fi urmate înainte de etapa
propriu-zisă de învăţarea cântecelor:
1) reglarea echilibrului dintre inspir şi expir (copiii,
mai ales preşcolarii, vorbesc în timpul inspir-ului).
2) Dezvoltarea auzului fonematic şi muzical, prin
emisii de vocale şi silabe prezentate în diferite
combinaţii sub formă de joc şi pronunţate în timpul
expir-ului.
3) Realizarea unei bune coordonări între respiraţie,
pronunţie şi mişcare.

Meloterapia şi rolul său în integrarea socio-afectivă

Meloterapia, ca educaţie muzicală, permite o mai bună integrare în
colectivitate prin determinarea copiilor de a asculta interpretări personale şi ale
copiilor de grup, prin efectuarea anumitor mişcări sincronizate cu ritmul
melodiei, deci se îmbunătăţeşte autocontrolul, ordinea şi disciplina copiilor. De
asemenea, trăirile pozitive declanşate de muzică contribuie la formarea şi
modelarea personalităţii, iar conţinutul educativ al textelor cântecelor lărgeşte

76
orizontul de cunoaştere prin fixarea şi ierarhizarea mentală a cunoştinţelor
despre natură, fenomene, meserii, societate, reguli etc..
Prin practicarea jocurilor muzicale ritmice şi a dansurilor se dezvoltă
mimica, gestica în general motricitatea copilului.
Muzica va corespunde întotdeauna nevoii spontane de joc, mişcare şi
relaxare a copiilor, care prin ea, îşi vor dezvolta sentimente estetice, vor fi mai
sociabili şi mai generaşi, mai afectuoşi şi mai dinamici, contribuind la o
„frumoasă” dezvoltare a societăţii în ansamblu.
D.V. Popovici şi Didona Niculcea (1997, p.137-139) sintetizează
obiectivele specifice şi particulare ale meloterapiei. Terapia educaţională pune
accent pe respectarea acestor obiective ale educaţiei estetice la preşcolari şi la
şcolarii mici, şi anume:
- copilul să înţeleagă şi să recepteze frumosul din mediul înconjurător, atât
în armonia din natură şi viaţa socială, cât şi în arte;
- să fie capabil să valorifice frumosul din natură şi viaţa socială în creaţiile
proprii.

Obiectivele particulare ale muzicoterapiei impun:

- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere a timbrului sunetelor;
- identificarea şi diferenţierea unor surse sonore din mediul înconjurător;
- diferenţierea zgomotelor produse în natură de cele produse de om;
- diferenţierea zgomotelor de sunetele vocale sau instrumentale;
- diferenţierea şi recunoaşterea glasului-cântat sau vorbit- al colegilor sau
educatorului;
- identificarea unor instrumente muzicale.

Dezvoltarea auzului muzical şi culturii vocale presupune:

- ascultarea şi reproducerea unor scurte fragmente ritmico-melodice din
cântecele învăţate;

77
- intuirea intensităţii contrastante (tare-încet) şi a tempourilor contrastante
(repede-rar), prin jocuri muzicale;
- intonarea unor cântece cu respectarea cerinţelor unei respiraţii corecte, a
emisiei vocale şi dicţiei corecte a textelor acestora;
- diferenţierea intensităţii sunetelor;
- recunoaşterea şi reproducerea sunetelor înalte-joase;
- diferenţierea duratei sunetelor lungi-scurte şi reproducerea lor;
- audierea şi reproducerea selectivă a unor fragmente muzicale;
- aprecierea unei melodii, interpretarea proprie şi a celorlalţi;
- receptarea muzicii în mod afectiv şi redarea trăirilor adecvate;
- corelarea sunetelor simple/complexe cu anumite imagini din natură, sau
create imaginativ;
- alegerea/imaginarea unor secvenţe muzicale ce ar corespunde diferitelor
stări afective sau situaţii.
Formarea şi dezvoltarea abilităţilor ritmice se realizează prin:
- reproducerea unui ritm sau asocierea la un ritm dat cu bătăi din palme,
braţe, picioare, diferite obiecte sau instrumente muzicale;
- intuirea diferenţelor de durată dintre sunetele muzicale (sunete lungi –
sunete scurte);
- intuirea, cunoaşterea, reproducerea succesiunii timpilor accentuaţi;
- sesizarea, cunoaşterea, reproducerea nuanţelor şi a tempourilor;
- consolidarea deprinderilor de a acompania cântecele prin mişcări sugerate
de text ori de linia melodică;
- exprimarea prin mişcări ritmice, de dans, a unor stări sufleteşti, ori situaţi;
- sesizarea, recunoaşterea, reproducerea simultană şi alternativă a timpilor
accentuaţi/neaccentuaţi.
Formarea şi dezvoltarea abilităţilor melodice presupune:
- diferenţierea intensităţii sunetelor;
- recunoaşterea şi reproducerea sunetelor înalte şi joase;

78
 - diferenţierea şi reproducerea duratei sunetelor lungi şi scurte;
- sesizarea, recunoaşterea şi reproducerea nuanţei şi tempoului unei
melodii;
- discriminarea timbrului fiecărui instrument muzical;
- intonarea expresivă individual şi sincronic în colectiv;
- exersarea deprinderilor de bază ale audiţiei, înţelegerii şi interpretării
cântecelor.
Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de nuanţe şi tempo cuprinde:
- perceperea şi reproducerea în interpretare a variaţiilor de intensitate (tare,
încet, potrivit) şi în tempo (rar, repede);
- înţelegerea şi recunoaşterea caracterului specific al diferitelor cântece şi
melodii – vesel, trist, duios – şi integrarea interpretării în caracterul
specific al cântecului;
- conştientizarea conţinutului cântecelor şi interpretarea lor expresivă.
Formarea şi dezvoltarea deprinderilor ritmice-melodice:
- asocierea unor mişcări sugerate de textul cântecului, al unui joc muzical
ori melodie instrumentală;
- reproducerea unor mişcări ritmice, de dans, care exprimă situaţii şi emoţii;
- recunoaşterea şi reproducerea unor cântece pentru copii, din creaţia de
muzică populară şi cultă;
- executarea după model sau creativ a unor fragmente sau melodii, vocal
sau la un instrument muzical;
Pentru asigurarea eficienţei educaţiei muzicale aceste obiective trebuie
adaptate şi concretizate pe grupe de vârstă şi pe nivel intelectual.
Obiectivele particulare pot fi grupate pe grupe de vârstă, astfel la
preşcolari se va urmări:
- consolidarea deprinderilor elementare de cântat, de a începe cântecul la
semnal şi de a cânta sincronizat, de a răspunde comenzilor date de
educator;

79
 - formarea deprinderilor de a cânta în grup cântece cu ambitus mai mare,
ajungând până la sextă, urmărindu-se omogenizarea şi acordarea vocilor;
- formarea şi dezvoltarea deprinderilor de a deosebi şi reda intensităţi
contrastante ale sunetelor (tare-încet) în cadrul jocurilor şi cântecelor;
- consolidarea deprinderii de a percepe, recunoaşte şi deosebi timbrul
sunetelor după sursa sonoră care le produce (sunetul clopoţelului, al tobei,
al fluierului, trompetei; rezonanţa unui pahar cu apă etc.);
- formarea deprinderii de a percepe, recunoaşte şi reproduce durata şi
intensitatea sunetelor muzicale, de a recunoaşte unele cântece doar după
ritmizarea unor fragmente ale acestora;
- formarea deprinderii de a executa mişcări sugerate de textul sau melodia
unor cântece, urmărindu-se concordarea mişcare – ritm - text;
- cultivarea interesului copiilor în pregă’tirea unor programe muzicale
pentru sărbătorirea unor evenimente, cum ar fi Crăciunul, aniversarea
Zilei de 8 Martie etc.;
- familiarizarea copiilor, prin intermediul audiţiei, cu creaţiile muzicale
româneşti, culte sau populare, educarea interesului şi a sentimentului de
dragoste pentru aceste valori.
Obiectivele urmărite la şcolari se vor diversifica, ţinând seama de evoluţia
proceselor psihice, şi se va urmării:
- dezvoltarea atenţiei şi a memoriei auditive, a receptivităţii şi sensibilităţii
muzicale;
- formarea şi dezvoltarea deprinderii de a asculta cântece cu un conţinut
mai complex şi mai variat, de a asculta piese muzicale vocale şi
instrumentale, înregistrări magnetice pe discuri, casete, radio şi tv;
- formarea deprinderii de a interpreta corect, expresiv, în colectiv sau
individual cântece cu ambitus ce poate ajunge până la octavă;
- dezvoltarea deprinderii de a pronunţa clar, corect şi expresiv textul
cântecelor;

80
 - consolidarea deprinderilor de recunoaştere şi redare a unor cântece la
cerere;
- consolidarea deprinderilor ritmice şi melodice;
- consolidarea deprinderii de a executa corect mişcări sugerate de textele
cântecelor şi jocurilor muzicale, urmărind sincronizarea cu alţi copii;
- stimularea creativităţii şi cultivarea interesului pentru manifestările
artistico-muzicale;
- stimularea copiilor cu aptitudini deosebite, prin orientarea acestora către
instituţiile de profil.
În realizarea acestor obiective, foarte importante sunt personalitatea
educatorului şi particularităţile grupului de copii. Rolul educatorului este de a
selecţiona conţinutul ce va fi predat, pentru a putea atinge obiectivele cât şi
aplicarea adecvată a strategiilor care să conducă la înţelegerea şi asimilarea
acestor conţinuturi.
În final prezentăm selecţia unor creaţii muzicale în funcţie de tulburările
psihice (după V. Preda, 2003, p.141):

1.În cazurile de tensiune nervoasă:

- „Nocturna a V-a ” de Chopin
- „Uvertura la Parsifal” de Wagner.

2.Pentru relaxare: sunt indicate piesele muzicale cu ritm lent, constant, cu

o structură melodică relativ monotonă (dar nu de genul zumzetului), precum şi
ritmurile asiatice specifice Extremului Orient, Orientului Apropiat şi Indiei.
Pentru relaxare şi destinde sunt indicate şi următoarele pise:
- „Requiem” de Faure
- Apocalipsul animalelor” Cântecele naturii” (Ciripitul păsărilor, murmurul
izvoarelor, valurile mării) de Papatanasiu
- „Sonata pentru flaut, alto şi harfă” de Debussy

81
- Prolog la „Frumoasa din pădurea adormită” de Ceaikovski
- „Concertul nr.4 pentru vioară şi orchestră în re minor” de Paganini
- „Simfonia cu orgă nr.3 în do minor” de Saint-Saens

3.Pentru calmare:
- „Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră (Imperialul)”; Adagio din „Sonata
pentru violoncel şi orchestră în sol minor” de Beethoven
- Adaggio din simfonia „Lumea nouă” de Dvorak
- „Simfonia nr.3” de Mahler
- Psalmul din „Laudito Dominus” de Monteverdi
- „Rosamunda” de Schubert

4. În surmenaj:
- Poemul „Vltava” de Smetana

5. În cazurile de insomnie:
- „Reverie” de Schuman
- „Ave Maria” de Schubert
- „Primul şi al doilea preludiu” din „Clavecinul bine temperat”, volumul I,
de Bach
- „Concertul pentru pian şi orchestră nr.21” de Mozart

6. Pentru atenuarea sau eliminarea tristeţii profunde:

- „Concertul pentru pian în re minor” de Mozart
- „Recviemul” de Mozart
- Prima parte din oratoriul „Creaţiunea”, sonatele pentru pian şi ultimele
simfonii de Haydn
- Prima parte din Simfonia a VIII-a „Veni Creator Spiritus” de Mahler

82
 7. În terapia stărilor conflictuale şi depresive:
- „Clar de lună” de Debussy

8. În combaterea migrenelor:
- Uvertura „Fidelio” de Beethoven
- „Un american la Paris” de Gershwin
- Opera „Don Juan” de Mozart

9. Pentru stimularea atenţiei şi memoriei şi în caz de surmenaj

intelectual:
- „Fugile de” de Bach

10. Pentru sporirea eficienţei învăţării, sunt recomandate concertele în stil

baroc, cu ritmuri de tip Adaggio, largetto, largo, piese muzicale al căror ritm
se corelează cu ritmul respiraţiei şi citirii ritmice a textului de memorat. În
acest sens, specialiştii propun, printre altele, următoarele creaţii muzicale:
- „Concertul în sol minor pentru flaut şi coarde” de Bach
- „Sarabanda” din Concertul nr.7 în re minor
- „Preludiu” din Concertul nr.8 în mi minor
- „Preludiu” din Concertul nr.9 în la major
- „Sarabanda” din Concertul nr.10 în fa minor de Corelli
- „Concertul nr.1 în si major” („Freamătul pădurii şi al izvoarelor”) de
Handel
- „Largo” din „Fantezia dublă în sol major pentru harpă”, „Largo” din
„Concertul în sol major pentru violă şi coarde” de Telemann
- „Largo” din „Iarna – Cele patru anotimpuri” de Vivaldi

11. Pentru stimularea generală şi creşterea stenicităţii sunt recomandate:

83
- Uvertura de la opera „Maeştri cântăreţi” şi „Marele marş” din opera
„Tanhauser” de Wagner
- „Marşul triumfal” din opera ”Aida” de Verdi
- Actul V din opera „Faust” de Gounoud.

84
 CURS 13

PSIHOTERAPIA DE EXPRESIE

Obiectivele psihoterapiei de expresie

4) perceperea expresiilor şi faptelor culturale;
5) receptarea afectiv-cognitivă a acestora;
6) imitarea şi executarea lor;
7) transformarea lor în activitate proprie;
8) dezvoltarea unor forme de interes, recompensă,
motivaţie;
9) selectarea valorilor şi activităţilor de cunoaştere;
10) asigurarea unui sentiment de confort prin aceste
activităţi.
Activităţile de expresie (de la pantomimă până la pictură) pot fi privite şi
ca modalităţi de investigare a personalităţii. În acest sens, pentru exemplificare,
amintim de testul petelor de cerneală (Rorschach).
O semnificaţie specială o are culoarea dominantă şi modul de combinare
al culorilor.

Dansterapia
Dansul face parte din psihoterapia de expresie corporală şi ca formă de
afirmare, constituie „jocul” de bază al adolescenţilor şi tinerilor, fiind cea mai
complexă formă de comunicare prin mişcare (C-tin. Păunescu, I. Muşu, 1990).
În acelaşi timp, dansul constituie şi o formă de afirmare şi actualizare a
eu-lui biologic şi psihologic, reduce inhibiţia şi generează sentimentul de
libertate antrenând întregul organism din punct de vedere fizic şi psihic. Dansul

85
reeducă comportamentul general (prin ritmicitate şi coordonare), uşurează
comunicarea (mai ales dansul în cuplu).
Ca activitate socio-psihoterapeutică foloseşte tangourile şi valsurile,
muzica de dans modernă şi chiar şi cea populară în funcţie de solicitări.
Cercetările au arătat că în carul spitalelor se întâmplă adevărate minuni de
recuperare locomotorie şi comunicare atunci când atracţia faţă de sexul opus se
combină cu plăcerea muzicii şi a ritmului (Al. Popescu, 1994).
Dansul în cuplu generează şi dezvoltă o gamă largă de sentimente
(prietenia amoroasă, dragostea, respectul, autovalorizarea, schimbarea imaginii
de sine, perceperea celuilalt etc.) care umanizează şi socializează individul.
Prin dans se induce şi o stare de echilibru a personalităţii individului prin
descărcarea refulărilor provenite din inhibiţiile social-morale, dar organizarea
dansterapiei impune o atentă alegere a eşantioanelor (grupurilor) de subiecţi
(pacienţi) puşi în relaţie (C-tin. Păunescu, I. Muşu, 1990)

Terapia prin desen şi pictură

În cadrul relaţiei dintre individ şi mediu, desenul şi pictura, ca forme ale
reprezentării, contribuie la procesul de dezvoltare al gândirii. Prin desen şi
pictură se comunică stările interiorizate, ideile, dorinţele, fantezia subiectului.
J.Piaget citat de Păunescu şi Muşu (1990, p.242) considera că „funcţia
semiotică permite evocarea reprezentativă a obiectelor sau evenimentelor care
nu sunt percepute actual. Reciproc, ea face astfel posibilă gândirea, oferindu-i un
câmp de aplicaţie nebănuit în opoziţie cu limitele restrânse ale acţiunii senzorio-
motorii şi ale percepţiei care nu progresează decât sub îndrumarea şi datorită
raportului acestei gândiri sau al inteligenţei reprezentative”.
În spitale pictura şi desenul sunt metode recuperatorii foarte agreate de
bolnavi, putând fi practicate în orice poziţie fiind nevoie doar de o pensulă,
pânză şi culori sau creion şi hârtie. Avantajul este acela că pot fi abordate de
aproape toţi handicapaţii sau bolnavii care au cât de cât un simţ artistic.

86
Adaptările făcute creionului sau pensulei uşurează foarte mult aplicarea acestor
tehnici. Se poate folosi piciorul în pictura şi desenul bolnavilor hemiplegici,
gura la bolnavii tetraplegici, iar bolnavii cardiovasculari se transpun atât de bine
în activitatea expresivă încât uită de problema personală (Al. Popescu, 1994).
Pictura se poate efectua în funcţie de suferinţa pacientului şi cu degetul, prin
aruncare, pulverizare, tamponare etc.. Picturile inspiră calm sau violenţă, în
general starea sufletească în care se află subiectul la momentul respectiv. Deşi
desenul este preferat de subiecţii de toate vârstele, el este indicat în special la
clasele mici. La această categorie de vârstă este necesar ca desenul să urmeze
câteva etape.
În prima fază de utilizare a desenului, ca formă terapeutică, subiectul este
introdus într-o sală special amenajată şi lăsat să deseneze fără nici un fel de
indicaţie. Nu i se precizează nici măcar faptul că poate să deseneze ce vrea el.
Deci, se merge pe ideea desenului liber. Apoi se va trece în faza următoare, la
desene cu temă. Tema va fi aleasă în funcţie de programa şcolară şi de specificul
colectivului de elevi (de exemplu: şcoala, casa, locul de joacă etc.). Desenul
tematic urmăreşte modul de proiectare al copilului, existenţa unor conflicte
intrapsihice ale acestuia şi direcţia de compensare-reabilitare (C-tin. Păunescu, I.
Muşu, 1990). În ultima fază a desenului tematic se introduc teme ce implică
posibilităţi de reprezentare grafică a unui grup de activitate, la început
(activitatea în clasă, atelier, cules etc.) şi apoi a unui grup în care sunt imlicate
relaţii sociale afective (părinţi, prieteni, profesori etc.).
C-tin. Păunescu şi I. Muşu (1990, p.247) consideră că „datorită faptului
că terapeutul nu face aprecieri estetice de reuşită a desenului se produce mai
uşor fenomenul de transfer, situând terapeutul pe locul unui părinte îngăduitor,
al unui profesor îngăduitor, care nu pedepseşte, ci înţelege şi acordă libertate”.
Având în vedere că în desenele copiilor predomină mişcarea şi culoarea,
Francoise Minkowska (după D.V. Popovici, Raluca Matei, 2005) distinge trei
tipuri de temperament:

87
 - raţionalul care se complace în abstract, în imobil, solid şi rigid, căruia îi
scapă mişcarea;
- intuitivul, care mai mult gândeşte decât simte, care separă obiectele prin
contururi precise;
- senzorialul, aplecat spre concret, mai mult simte decât gândeşte, vede
lumea în mişcare, în imagini totdeauna vii, se interesează de obiecte
familiare ceea ce dă impresia desenului de bogăţie.
În viziunea lui D.V. Popovici (Note de curs, 2003) „desenul copilului şi
dialogul adultului cu acesta dezvăluie structura şi dinamica personalităţii
copilului, relaţiile lui afective cu lumea, mişcările de apropiere sau de retragere,
care marchează raporturile cu fiinţele sau lucrurile. Desenul şi pictura dau
posibilitatea copiilor de exprimare, de structurare şi de dezvoltare a propriei
personalităţi.”
În atelierul de desen nu există conflictualitate între parteneri, există o bună
comunicare, iar atmosfera este calmă şi lipsită de tensiuni.
Desenul şi pictura, culorile în mod special au şi o valoare diagnostică –
teste proiective (Rorschach şi Rosensweig).
Luscher împarte culorile în primare şi secundare acordându-le multiple
semnificaţii. Astfel, culorile primare (albastru, verde, roşu şi galben) semnifică
în viziunea lui Max Luscher:
-albastru reprezintă profunzimea sentimentelor, egocetrism, pasivitate,
sensibilitate, receptivitate relaţională, linişte, satisfacţie, tandreţe, dragoste,
afecţiune;
- verde reprezintă supleţea voinţei, perseverenţă şi tenacitate, fermitate,
constanţă şi rezistenţă la schimbări, pasivitate, posesivitate, afirmare şi
stimă de sine;
- roşu reprezintă forţa voinţei, activitate nervoasă şi glandulară, invidie,
excitabilitate, dorinţă, dominare, dorinţa de a trăi din plin, subiectul este
extravertit, activ, ofensiv, competitiv, eficace, autonom;

88
 - galben reprezintă spontaneitate, extraversie, inventivitate, lejeritate,
nevoie de destindere, personalitate deschisă, ambiţie, originalitate, bucuria
de a trăi din plin;
Culorile secundare sunt derivate din cele primare (negru, gri, maron,
violet) fiind legate de anxietatea subiectului, de atitudinile de respingere, de
semnificaţia de negare.
Desenul deficientului mintal este rudimentar şi inestetic, iar paleta
cromatică folosită este foarte redusă. Spre diferenţă de copilul normal, care
foloseşte toate culorile puse la dispoziţie, deficientul mintal utilizează mereu
aceleaşi culori. Atunci când se desenează pe sine o face de obicei cu o singură
culoare maxim două, în contradicţie cu copilul normal care nu foloseşte
niciodată mai puţin de două –trei culori.
Una din implicaţiile majore ale culorii o regăsim în procesul de organizare
a învăţării şi în elaborarea materialului didactic. Este necesară o respectare
drastică a condiţiilor de formă şi fond, de contrast în toate etapele şcolarizării
mai ales în clasele mici. Pentru obţinerea unui contrast optim se foloseşte albul
(pentru fond) şi negrul (pentru contur) ştiindu-se faptul că obiectele de culoare
închisă sunt mai uşor percepute şi diferenţiate de ochiul uman. În acelaşi timp
asociaţia cromatică alb-negru îndeplineşte cerinţa neutralităţii (ambele culori
sunt acromatice şi nu canalizează echilibrul emoţional în nici o direcţie) cât şi a
toleranţei (în cazul solicitărilor îndelungate ale ochilor).
Al. Popescu (1994) consideră că efectele psihologice ale culorilor se pot
folosi şi în crearea atmosferei cromatice a sălilor de clasă, a atelierelor, a
spaţiului individual de muncă având ca rezultat reducerea oboselii, stimularea
intelectuală, vizuală, crearea bunei dispoziţii, favorizarea activităţii cerebrale
etc..
Un rol fundamental îl joacă culoarea şi în elaborarea materialului didactic
şi a manualelor şcolare. În acest sens, C-tin Păunescu şi I. Muşu (1990, p.253)
consideră ca fiind necesar să se respecte următoarele etape:

89
 - să se evite culorile violente în luminozitate pentru a nu obosi privirea;
- să înlăture culorile excitante (roşu, portocaliu, galben) pe suprafeţe
întinse;
- fondul materialului didactic trebuie să fie realizat într-o singură culoare
iar pentru elementele de detaliu să fie folosite culorile excitante;
- să existe concordanţă între culoare şi obiect (culoarea reprezintă o însuşire
intrinsecă a obiectului pentru copil);
- sublinierile în text, conceptele, regulile, definiţiile să se facă cu culori
stimulatoare (galben pal, roz, portocaliu);
- relevarea unor aspecte în materialul didactic se va face cu culori vii şi
contraste puternice;
- numărul culorilor folosite într-o secvenţă tematică (planşe) nu trebuie să
fie mai mare de 7-8 iar detaliile trebuie accentuate;
- în elaborarea materialului didactic cea mai adecvată este scala culorilor
spectrale de bază (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, violet, indigo)
combinată cu scala neutră alb-negru.
Desenul şi pictura nu sunt recomandate ca modalităţi terapeutice la
persoanele lipsite de talent artistic, la vârstnici şi la cei cu o acuitate vizuală
precară.

90