MODALITĂŢI DE APLICAŢIE ALE UNDELOR SCURTE

Este cea mai veche procedură din domeniul terapiei cu curenţi de înaltă frecvenţă şi,
totodată, una din cele mai răspândite. La această formă de terapie se produce o
endotermie (căldura se formează în interiorul ţesuturilor organismului), spre deosebire de
alte metode şi proceduri terapeutice la care căldura este adusă corpului din mediul extern
(utilizarea razelor infraroşii, băile calde, cataplasmele calde, împachetările, băile cu aer
cald, şi cu aburi etc.).
Diferenţa constă în principal în faptul că în timp ce curenţii de IF produc o încălzire
tisulară profundă nemijlocită, aportul caloric al celorlalte procedee (care acţionează ca
stimuli termici) este adus prin intermediul învelişului corporal constituit de tegument,
condiţie în care încălzirea straturilor şi zonelor mai profunde se produce pe calea
reflexului cutivisceral; de asemenea, aplicaţiile terapeutice cu înaltă frecvenţă au un efect
remanent (de durată mai lungă), spre deosebire de celelalte metode fizioterapeutice
citate, în sensul că temperatura corpului rămâne ridicată timp de 48-72 de ore după
procedură. Aceste posibilităţi şi mijloace de tratament fizical nu se înlocuiesc una pe
cealaltă, ci se aleg în funcţie de verigile fiziopatologice vizate şi de scopul terapeutic
urmărit.
METODA ÎN CÂMP CONDENSATOR
A fost introdusă în terapie în 1928 de Shliephake şi Esau. Presupune un circuit
generator constituit de aparatul de unde scurte utilizat şi un circuit rezonator realizat de
electrozii în „câmpul" cărora este introdus pacientul.
Regiunea tratată se află în interiorul câmpului condensator reprezentat de electrozi
şi formează împreună cu materialul izolant ce-l separă de electrod (aerul) un dielectric
care prezintă o pierdere de energie de tip ohmic În acest dielectric, sub influenţa
curentului alternativ de înaltă frecvenţă are loc un schimb periodic de sarcini electrice
(curent de deplasare), echivalent al curentului alternativ din conductor (curent de
conducţie). Curentul de deplasare „înlătură" dielectricul şi în interiorul acestuia, se
transformă în căldură.

1
 Echilibrarea rezonanţei între circuitul generator (cuprinzând tuburi electronice) şi
cel rezonator (constituit de dielectric) se face cu ajutorul unui condensator variabil care
la aparatele moderne funcţionează automat.
Din relaţia complementară dintre curentul de conducţie şi curentul de deplasare
rezultă că electrozii nu trebuie neapărat fixaţi la suprafaţa corpului. S-a demonstrat că la
o oarecare distanţă (cca 2-4 cm), încălzirea regiunii respective este uniformă şi încălzirea
superficială a pielii este evitată.
Pentru aplicaţiile în câmp condensator se utilizează electrozi de tip Schliephake,
care constau în plăci metalice rotunde izolate într-o capsulă de sticlă sau de material
plastic de diferite dimensiuni, având diametrul de 40, 85, 130 sau 170 mm, numiţi şi
electrozi „rigizi". Distanţa plăcilor faţă de tegument poate fi reglată, astfel încât la
aplicare, permite o distanţă de circa 3 cm faţă de tegument.
Electrozii plaţi sau „flexibili" sunt confecţionaţi din cauciuc, având diferite
dimensiuni (8-14cm, 10/16cm, 12/18cm, 14/20 cm, 18/27 cm etc.), fiind încorporaţi în
pâslă învelită în pânză albă sau alte materiale uşor lavabile. Aceştia se aplică direct pe
corpul pacientului şi sunt utilizaţi în cazurile în care dorim să tratăm afecţiuni cu zone
corporale plane sau pacienţi imobilizaţi la pat.
Mărimea electrozilor, atât a celor rigizi, cât şi a celor flexibili, nu reprezintă
dimensiuni standardizate, ci variază în funcţie de fabrica producătoare. În principiu ei pot
fi desemnaţi ca electrozi mici, mijlocii şi mari. Acţiunea undelor scurte asupra ţesuturilor
depinde de natura lor diferită, care le imprimă constante dielectrice şi rezistenţe specifice
deosebite, precum şi de distanţa electrozilor faţă de suprafaţa corporală.
Ţesuturile bogate în apă şi proteine (20 g%), cum sunt muşchii şi organele interne,
au o rezistenţă mai mică decât ţesutul gras şi măduva osoasă. Prin muşchi şi organele
interne, care au o constantă dielectrică mare, energia de înaltă frecvenţă trece ca un
curent de deplasare, fără a produce căldură. Ţesutul gras, fiind „rău conducător electric",
având o rezistenţă electrică de zece ori mai mare, se încălzeşte mult mai puternic.
Coeficientul de încălzire oe unitatea de volum de ţesut gras faţă de acelaşi volum de ţesut
muscular este totdeauna în raport de 10/1 la metoda de aplicare în câmp condensator.

2
 Pe măsură ce frecvenţa curentului aplicat creşte, se remarcă o tendinţă de scădere a
rezistenţei electrice, fenomen valabil pentru ambele grupe de ţesuturi: bune şi rău
conducătoare.
Dacă dorim încălzirea profundă a ţesuturilor şi evitarea încălzirii straturilor cu ţesut
gras la aplicaţiile cu unde scurte, trebuie să mărim distanţa dintre electrozi şi suprafaţa
corporală. Prin creşterea distanţei dintre electrozi şi tegument creăm posibilitatea
omogenizării parţiale a câmpului electric, precum şi a încălzirii ţesuturilor, inclusiv a
celor din profunzime.
Micşorarea distanţei dintre electrozi şi suprafaţa corporală duce la o încălzire mai
mare în suprafaţă, urmărită numai în unele cazuri, prezentând procese patologice
superficiale.
În concluzie: tegumentul şi ţesutul gras subcutanat prezintă tendinţa de încălzire
mai puternică decât ţesutul muscular subiacent; aplicaţiile în câmp condensator
reprezintă o metodă adecvată pentru obţinerea unei încălziri de profunzime - dacă se
respectă regula distanţei (3-4 cm).
METODA ÎN CÂMP INDUCTOR
A fost studiată din anul 1934 de Harrimann, Holmquist, Osborne şi Kowarschik. La
această metodă, energia este transmisă regiunii tratate printr-un cablu de inducţie, de
unde şi denumirea sa.
În tehnica de lucru a acestei metode se pot utiliza mai multe tipuri de electrozi:
- cablu înfăşurat în spirală circulară şi amplasat într-un înveliş de electrozi;
- cablu înfăşurat în spirală circulară şi amplasat într-un înveliş de pâslă, utilizat în
aplicaţiile pe suprafeţe plane mari (dorsal, lombar);
- cablu înfăşurat în spirale în jurul regiunii tratate: membrele, o parte a corpului sau
întregul corp; acesta este electrodul solenoid, având o lungime de 1,5-3 m;
- electrod „diplodă" cuprinde două cabluri-bobină dispuse în două planuri ce
formează un diedru (cu articulaţia ce-i permite mobilitate cu înclinaţii variabile după
regiunea tratată);
- electrozi de tip monodă (cu diametrul de 14-15 cm) sau minodă (cu diametrul de
5,5 cm), la care cablul-bobină este amplasat în carcase rotunde din material plastic.

3
 În această metodă, câmpul electric realizat de bobină produce o inducţie
electromagnetică transmisă segmentului corporal tratat, în care induce o forţă
electromagnetică ce dă naştere la curenţi turbionari cu deplasare circulară (curenţii
Foucault care se transformă în căldură prin efect Joule). încălzirea este mai puternică
acolo unde câmpul magnetic este mai exprimat.
Faţă de aplicaţiile în câmp condensator, această metodă realizează o încălzire
profundă mai eficientă la nivelul ţesutului muscular, ajungându-se până la un raport de
1/1 faţă de încălzirea ţesutului gras, în cazurile când stratul adipos supraiacent nu
depăşeşte 3-4 cm grosime.
TEHNICA ŞI METODOLOGIA TERAPIEI CU UNDE SCURTE
Alegerea şi aplicarea uneia din metodele de terapie cu unde scurte, în câmp
condensator sau în câmp inductor, va fi bineînţeles, în funcţie de dotarea cu aparatura
corespunzătoare a secţiilor şi serviciilor de fizioterapie, precum şi de scopul terapeutic
urmărit, câmpul condensator având un efect mai mare de profunzime şi prezentând, de
asemenea, posibilitatea şi indicaţia de tratare a zonelor situate simetric.
ALEGEREA ŞI UTILIZAREA ELECTROZILOR
Metodologia, efectele şi rezultatele aplicaţiilor de unde scurte sunt legate de o serie
întreagă de elemente ce ţin de electrozii folosiţi şi anume:
- Tipul şi natura electrozilor Putem utiliza electrozi încapsulaţi tip Schliephake
(„rigizi") sau plaţi („flexibili"), ţinem cont de faptul că electrozii flexibili încălzesc mai
superficial decât cei rigizi şi că pot fi utilizaţi pentru suprafeţe corporale plane cablu de
inducţie plan sau solenoid, în funcţie de forma regiunii corporale tratate, aplicaţii
„monopolare" cu diploidă, monodă sau minodă, electrozi speciali, de anumite forme,
destinaţi aplicaţiei în anumite regiuni, de exemplu electrodul axilar.
Dimensiunea electrozilor. Alegerea unui electrod adecvat este în funcţie şi de suprafaţa
tratată, conturul acestuia trebuind să depăşească cu puţin aria zonei afectate. De exemplu,
pentru torace se utilizează cei cu un diametru de cel puţin 170 mm, pentru genunchi şi
sinusuri electrozi de 130 mm etc. De obicei aplicaţiile terapeutice în câmp condensator
(bipolare) se fac cu electrozi de aceeaşi mărime, pentru realizarea unui câmp uniform de
încălzire tisulară. În scopuri speciale, când se indică electrozi de dimensiuni diferite

4
(plasaţi la distanţe egale fată de corp), cel de dimensiuni mai reduse devine activ, având
efectul termogen mai pronunţat.
- Distanţa electrozilor faţă de suprafaţa regiunii tratate. La electrozii rigizi ea este
reglabilă prin culisarea unei tije mobile divizate în centimetri. În cele mai multe cazuri se
plasează la o distanţă de 2-3 cm. Variaţia distanţei electrod-tegument modifică
profunzimea efectului expunerii: mărimea distanţei peste 2-3 cm duce la o încălzire mai
profundă.
- Poziţia electrozilor are o mare importanţă. Fie că se aplică bipolar, fie monopolar,
ei trebuie să fie aşezaţi paralel cu suprafaţa tratată pentru a se realiza un câmp uniform de
transmisie şi încălzire. Aşezarea oblică a electrozilor duce la o concentrare a câmpului în
zonele mai apropiate de aceştia („efect de oblicitate" ).
Regiunile prezentând proeminenţe de tip mamelonar determină „efectul de vârf, cu
încălzire mai pronunţată la acest nivel. Pentru a evita acest efect se îndepărtează
electrozii de suprafaţa regiunii respective.
Teoretic, electrozii pot fi poziţionaţi în 3 modalităţi:
- transversal - metodă utilizată de regulă în tratamentul articulaţiilor;
- longitudinal - în aplicaţiile la nivelul regiunii spatelui, trunchiului, membrelor;
- în unghi drept.
DOZAREA INTENSITĂŢII CÂMPULUI DE UNDE SCURTE
Are o importanţă deosebită în această formă de electroterapie. Doza intensităţii
administrate variază în funcţie de sensibilitatea individuală la căldură, natura regiunii
tratate, felul, dimensiunea şi distanţa electrozilor faţă de suprafaţa corpului, efectul şi
scopul terapeutic urmărit, stadiul de evoluţie al afecţiunii tratate.
Structura diferită a ţesuturilor tratate (cutanat, adipos, muscular etc.) determină
impedanţe diferite, ceea ce determină şi o acţiune diferenţiată a dozelor de intensitate
aplicată.
Gradul de vascularizaţie tisulară locală influenţează de asemenea dozele
terapeutice, în sensul că un ţesut mai bogat vascularizat pierde mai repede căldura şi se
pot aplica doze mai mari în tratamentul unor astfel de zone.
Intensitatea câmpului de unde scurte este arătată de instrumentul de măsură al
aparatului utilizat. Trebuie totuşi apreciată capacitatea de încălzire a ţesuturilor, deoarece

5
chiar dacă instrumentul arată o intensitate exactă (exprimată în waţi), încălzirea variază
în funcţie de factorii mai sus amintiţi.
Sunt cunoscute şi citate două metode de dozare, obiectivă şi subiectivă.
Metoda obiectivă constă în măsurarea temperaturii pielii, ţesuturilor subcutanate
sau a cavităţilor mucoase (într-un mediu ambiant cu temperatura măsurată- 20-24°C) cu
diverse mijloace: cupluri termoelectrice, termistori de diferite forme („pastile", ace,
sonde), aplicate pe puncte fixe sau prin termoviziune. Se urmăreşte cu câte grade creşte
temperatura ţesutului pe care se aplică diferitele doze de intensitate.
Aceste măsurători au permis o serie de constatări şi aprecieri interesante,
dezvăluind cât de nuanţată este acţiunea dozelor diferite de intensitate a câmpului de uz
şi aducând unele precizări şi detalii utile în această terapie.
Astfel, s-a constatat că dozele slabe de uz cresc temperatura cutanată cu 1°, cozele
medii cu l°-3° şi dozele puternice cu peste 3°; mucoasele (vaginală, de exemplu) suportă
o doză mai crescută datorită vascularizaţiei abundente (Dumoulin).
Creşterea temperaturii cutanate este mai accentuată la aplicaţia în câmp inductor
decât la metoda în câmp condensator; În timp ce la prima, temperatura creşte
semnificativ la o doză de 10 W, la cea de a doua fenomenul se produce la 80 W (Johanna
Danz).
Metoda subiectivă. Aceasta constă în caracterul senzaţiei percepute de individ
(pacient) la diferitele doze de intensitate aplicată.
Cea mai clasică şi acceptată gradaţie de dozare este cea propusă de Schliephake,
reprodusă ulterior şi de alţi autori cunoscuţi ca H. Edel, O. Gillert şi alţii.
Doza I, cea mai slabă, numită şi doză „atermică" sau „rece", nu produce nici o
senzaţie, fiind sub pragul de excitaţie termică.
Doza II, slabă, numită şi „oligotermică", produce o senzaţie de căldură abia
perceptibilă.
Doza III, medie sau „termică", produce o senzaţie de căldură evidentă, dar
suportabilă, plăcută.
Doza IV, puternică, „forte" sau „hipertermică", produce o senzaţie de căldură
puternică, uneori greu suportată.

6
 În practică, unii autori utilizează 3 trepte de intensitate minimă sau slabă, medie şi
maximă sau forte (U. Endres, R. Callies şi alţii).
Pentru o mai corectă şi mai precisă dozare, în ultimii ani, mulţi autori printre care
Edel, Rosenberg, Conradi, Barth şi Kern susţin şi aplică echivalentul în waţi al treptelor
de intensitate, după cum urmează:
- Doza I (atermică) - 5-10 waţi;
- Doza II (oligotermică) - în jur de 35 waţi;
- Doza III (termică) - 75-100 waţi;
Doza IV (hipertermică) - 110-180-250 waţi.
În orice caz, dozele aplicate variază în funcţie de regiunea tratată, mărimea
electrozilor, distanţa electrod-tegument, afecţiune şi stadiul de evoluţie al afecţiunii. Nu
este recomandabil să se stabilească scheme rigide de tratament în acest sens.
În principiu, la alegerea dozelor se va ţine cont de următoarele:
- în stadiile acute se recomandă dozele mici (I—II), cu durată scurtă (3-5 minute),
în serii scurte, cu ritm zilnic sau la 2 zile;
- în stadiile cronice se recomandă doze mari (III—IV), cu durată prelungită (20-30
minute), zilnic sau la interval de 2-3 zile o şedinţă, totalizând circa 12 şedinţe;
- doza I (atermică) poate fi aplicată ca „intensitate de introducere" la pacienţii
sensibili sau la cazurile acute şi hiperalgii;
- dozele II—III au o acţiune antispastică;
- dozele mari (IV) şi scurte au o acţiune revulsivă în aplicaţiile superficiale;
- dozele mari şi prelungite pot fi utilizate în scop de electrohiperpirexie în aplicaţii
generale.
Durata şedinţelor este în funcţie de efectul terapeutic urmărit (sedativ-analgetic,
stimulant-excitant, revulsiv etc.), de stadiul de evoluţie al afecţiunii, de dozele utilizate.
Reţinem că în afecţiunile acute se aplică durate mai scurte (3-10 minute) şi în cele
cronice durate mai lungi (20-30 minute).
Numărul şedinţelor dintr-o serie de aplicaţie variază în funcţie de stadiul evolutiv al
bolii (acut, subacut, cronic) şi de rezultatele obţinute, nedepăşindu-se 12-15 şedinţe.