Management Forestier 1

CUPRINS
Programa disciplinei 6
Încadrarea disciplinei 6
Obiectivele cursului 6
Metoda de predare 6
Metoda de evaluare 7
Bibliografie minimală pentru studenţi 7
MODULUL I: MANAGEMENT ȘI ECONOMIE FORESTIERĂ 8
1.1. Definirea managementului forestier 8
1.2. Definirea economiei 10
1.3. Nevoile umane 10
1.4. Resursele 11
1.4.1 Resursele umane 12
1.4.2. Resursele materiale 12
1.5. Resursele forestiere 13
1.5.1. Date sintetice privind resursele forestiere 13
1.5.2. Clasificarea serviciilor ecosistemice furnizate de pădure 15
1.5.3. Zonarea funcțională a pădurilor în România 15
1.5.4. Provocări în utilizarea resurselor forestiere - defrișări 16
1.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul I 18

Următoarele noțiuni necesită atenție la recapitulare 18
SUBIECTE DE SINTEZĂ 19
APLICAŢII 19
MODULUL II: DOCTRINELE POLITICO ECONOMICE 20
2.1. Evoluția doctrinelor economice 20

2.1.1. Mercantilismul 20
2.1.2. Fiziocratismul 21
2.1.3. Liberalismul clasic (Classical economics) 21
2.1.4. Materialismul istoric (Marxismul) 23
2.1.5. Keynesianismul 24
2.1.6. Teoria liberală neoclasică 24
2.2. Sisteme economice 25
2.3. Abordări economice alternative 26

Management forestier 2019
2.3.1. Doctrina șocului 26

2.3.2. Distributismul 27
2.3.3. Economia Verde/ Green Economy 29
2.3.4. Bio-economia sau economia circulară 29
2.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul II 31

RECAPITULARE 31
APLICAŢII 32
MODULUL III: DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI ECONOMIA MEDIULUI 33
3.1. Dezvoltarea durabilă 33

3.1.1. Definirea conceptului (Brundtland 1998) 33
3.1.2. Summit-ul de la Rio (1992) 34
3.1.3 Niveluri ale sustenabilităţii economice 35
3.2. Management forestier – continuitate, durabilitate, responsabilitate 35
3.3. Economia mediului - Definiție 36

3.3.1 Bunuri de utilitate publică și privată 37
3.3.2 Externalități 38
3.3.3. Renta Hotelling 39
3.3.4. Aplicarea rentei Hotelling în condiţiile gestionării pădurii 40
3.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul II 44

RECAPITULARE 44
APLICAŢII 45
MODULUL IV: PRINCIPIILE NEO-LIBERALE APLICATE PRODUCŢIEI FORESTIERE 47
4.1. Doctrina economică neo-liberală 47
4.2. Principiile raţionamentelor economice 47

4.2.1 Raritate şi alegere 47
4.2.2. Factorii de producţie 48
4.2.3. Eficienţă şi echitate 48
4.2.4. Costul de oportunitate 49
4.2.5. Noţiunea de marginalitate 49
4.2.6. Costă timpul bani? 50
4.2.7. Piaţa ca optim de alocare a resurselor 50
4.3. Particularităţile economiei forestiere 51

4.3.1. Bunurile şi serviciile oferite 51
4.3.2. Costul de oportunitate în gestionarea pădurilor 52
4.3.3. Modul de alocare a timpului şi a capitalului în silvicultură 53
4.3.4. Costurile tranzacţionale asociate producţiei forestiere 54
4.3.5. Este schimbul voluntar și liber benefic ambelor părţi? 54
4.3.6. Sunt intervenţiile guvernamentale necesare? 55
4.4 Reglementarea dreptului de management 55
4.5. Economia forestieră ca proces decizional în managementul forestier 58
3
4.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul III 58

RECAPITULARE 58
MODULUL V: CEREREA DE BUNURI ŞI SERVICII 60
5.1.Factorii de influenţă ai cererii 60

5.1.1. Utilitatea economică 60
5.1.2. Curba alegerii indiferente 62
5.1.3.Curba venitului consumatorului 63
5.1.4. Rata marginală de substituire 63
5.2. Funcţia cererii 64
5.3. Elasticitatea cererii 65

5.3.1. Elasticitatea cererii la preţ 65
5.3.2. Elasticitatea încrucișată a cererii la preț 66
5.3.3. Elasticitatea cererii la venit 68
5.3.4. Elasticitatea cererii la venit pentru două bunuri 69
5.4. Indicatori sintetici de caracterizare a cererii de lemn pe picior 70

5.4.1. Gradul de concentrare al cererii 70
5.4.2. Cererea potențială 72
5.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul IV 74

RECAPITULARE 74
APLICAŢII 75
MODULUL VI: OFERTA DE BUNURI ŞI SERVICII 76
6.1. Teoria producţiei 76
6.2. Eficienţa economică a producţiei 76
6.3. Factori de producţie 77

6.3.1. Resursele naturale (Pământul) 77
6.3.2. Munca 79
6.3.3. Capitalul 81
6.3.4. Antreprenoriatul 82
6.3.5. Combinarea factorilor de producţie 83
6.3.6. Combinarea factorilor de producţie în raport cu diferitele obiective silviculturale 85
6.4. Costul de producţie 86

6.4.1. Tipologia costurilor 86
6.4.2. Relevanţa economică a costurilor medii 88
6.4.3. Costurile pe termen scurt 88
6.4.4. Costurile pe termen lung 88
6.5. Nivelul optim al producţiei 89

6.5.1. Din punct de vedere al profitului marginal 89
6.5.2. Nivelul optim al producţiei după venituri şi costuri totale 90
6.5.3. Nivelul optim al producţiei după elasticitatea cererii 90
6.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VI 91
4
RECAPITULARE 91
APLICAŢII 92
MODULUL VII: PIAŢA ŞI FORMAREA PREŢULUI 94
7.1. Conceputul de piaţă 94

7.1.1. Definiţii observaţionale 94
7.1.2. Definiţii funcţionale (teoria neo-clasică) 95
7.1.3. Definiţii structurale (teoria neo-instituţională) 95
7.2. Piaţa concurenţială 95
7.3. Prețul și formarea acestuia 97

7.3.1. Echilibrul cerere-ofertă 97
7.3.2. Rolul preţului de echilibru 98
7.3.3. Fundamentele economice ale formării preţului 100
7.3.4. Preţul de echilbru pe piaţa primară a lemului 101
7.3.5. Efectul tăierilor ilegale asupra preţului de echilibru 102
7.3.6. Efectul precomptării produselor accidentale asupra preţului 102
7.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VI 103

Recapitulare 103
APLICAŢII 104
MODULUL VIII: EȘECURI ŞI DISTORSIUNI ALE PIEŢEI 105
8.1. Distorsiuni ale pieței 105

7.1.1. Distorsiuni induse de modificarea cererii şi a ofertei 105
8.1.2. Taxarea 105
8.1.3. Accizarea 106
8.1.4. Subvențiile 106
8.2. Forme imperfecte ale pieţei 107

8.2.1. Monopol: Situația de monopol 107
8.2.2. Mijloace de descurajare a monopolului 108
8.2.3. Oligopolul 109
8.3. Asimetria informației 110
8.4. Externalităţi 111

8.4.1. Externalităţile pozitive 111
8.4.2. Externalităţile negative 112
8.4.3. Internalizarea externalităților 113
8.4.4. Exemple de mecanisme de piață: Protocolul de la Kyoto 113
8.4.5. Exemple de mecanisme de piață: Certificarea pădurilor 114
8.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VII 115

Recapitulare 115
APLICAŢII 116
5
Programa disciplinei
Încadrarea disciplinei
Denumirea disciplinei Management forestier
Titularul activităţilor de curs Liviu NICHIFOREL
Titularul activităţilor de seminar Liviu NICHIFOREL
Anul de
IV Semestrul 7 Tipul de evaluare Examen
studiu
Regimul Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DD - în domeniu, DS - de
DD
disciplinei specialitate, DC – complementară
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DO - obligatorie (impusă), DA - opţională
DO
(la alegere), DL - facultativă (liber aleasă)
Obiectivele cursului
1. Însuşirea de către studenţi a doctrinelor economice și a principiilor ce guvernează modul economic
de gândire şi a mecanismelor specifice economie de piaţă:
- Înțelegerea unor concepte economice clasice: utilitatea; cost şi tipologia costurilor;

marginalitate, cererea şi oferta de bunuri şi servicii; piața și condiţiile necesare
funcţionării pieţei libere; surplusul social.
- Modul de funcționare a mecanismelor de piață în alocarea optimă a resurselor.
- Utilitatea conceptelor economice în fundamentarea deciziilor de gestionare responsabilă

a pădurilor.
2. Înțelegerea unor concepte de bază din economia mediului: sustenabilitate economică; externalități;
bunuri publice şi bunuri private
- Modul de gestionare a eșecurilor pieței în contextul economiei mediului.
- Distorsiunile induse de intervenţia guvernului în piață prin subvenționare și taxare, de

situațiile de monopol sau monopson.
- Modul de gestionare a externalităţilor pozitive și negative.
3. Înțelegerea particularității managementului forestier, disciplină care integrează atât principii de

politică forestieră, de economie de piață și principii de economie a mediului:
- Indicatorii de efiență economică, modalități de determinare a nivelului optim al

producției, capacitatea de a explica efectul externalităților pozitive și negative asupra
deciziilor de gospodărire a pădurilor.
Metoda de predare
Rolul acestui suport de curs este de a oferi o mai bună sistematizare a conținutului cursurilor de management
forestier și a aplicațiilor realizate la activitățile de seminar. La finalul fiecărui modul de curs sunt prezentate
conceptele cheie necesar a fi recapitulate ca și întrebările de sinteză necesar a fi parcurse în vederea
examinării.
6
Metoda de evaluare
Standard minim de performanţă pentru curs
Standarde minime pentru nota 5:

- Definirea managementului forestier și înțelegere relației dintre management și economie forestieră
- Definirea pieţei şi reprezentarea cererii și ofertei
- Caracterizarea factorilor de producţie
- Exemplificarea externalităților specifice sectorului forestier
- Distorsiunile pieţei: monopolul, asimetria informaţiei, externalităţile pozitive şi negative
- Renta diferențiată a terenurilor forestiere. Modul de calcul pentru valoarea prezentă netă
Standard minim de performanţă pentru seminar

- Ierarhizarea nevoilor umane conform piramidei lui Maslow
- Elementele de calcul pentru costul de oportunitate al zonării funcționale
- Rezolvarea tuturor aplicațiilor de la seminar: Rata de capitalizare, Analiza SWOT a tipurilor de
sisteme silvotehnice, Calculul costului de oportunitate al zonării funcționale, Calculul elasticității
cererii la preț, Aplicație privind impactul modificării cererii și a ofertei pe piața lemnului în formarea
prețului.
Condiții de o Participarea la examen se poate face cu acest suport de curs;
examinare
o Examinarea aplicațiilor prezentare le seminarii/AA presupune două subiecte care
reprezintă 50% din nota finală;
o Examinarea noțiunilor teoretice prezentate la cursuri se va face pe baza de
definiții, analiza unor grafice şi a întrebărilor de sinteză, care reprezintă de
asemenea 50% din nota finală
Bibliografie minimală pentru studenţi
Suportul de curs prezintă o structură schematică a

noțiunilor necesar a fi parcurse pentru examinare. Pentru
detalierea acestora cel puțin următoarele lucrări necesită a
fi consultate:
Nichiforel L, 2019, Management forestier cu și fără guvern,

Editura Performantica, Iași.
Drăgoi, M., 2008, Economie şi management forestier, Editura

Universităţii, Suceava.
Milescu, I., 2002: Economie Forestieră. Grupul Editorial Crai

Nou – Muşatinii – Bucovina Viitoare, Suceava, 292 p.
7
MODULUL I: MANAGEMENT ȘI ECONOMIE FORESTIERĂ
1.1. Definirea managementului forestier

În cea mai simplă definiție, managementul este arta de a conduce.
Din perspectivă organizațională, managementul este definit ca procesul de organizare și coordonare a

activităților unei firme în scopul atingerii obiectivelor stabilite. “Organizația” este un corp cu personalitate
juridică, înființat cu un scop precis, pentru a-și realiza anumite obiective, prin proceduri specifice și cu
ajutorul propriului personal.
Procesul de management al organizației presupune exercitarea unor funcții de prevedere, organizare,

coordonare, motivare a personalului precum și de monitorizare și reglare (tabelul 1).
Tabel 1: Funcțiile managementului din perspectivă organizațională

Funcții Întrebări definitorii Forme de realizare
Previziunea Ce trebuie și ce poate fi realizat în cadrul Prognoze

organizației?
Planuri
Programe
Organizarea Cine și cum contribuie la realizarea Organigrama

obiectivelor organizației?
Fișe de post
Proceduri de lucru
Coordonarea Cum se transmit informațiile în cadrul Fluxuri informaționale

organizației?
Antrenare și Cum să stimulez personalul să adere la Cultura organizațională

motivare obiectivele organizației?
Motivarea personalului
Formare continuă
Monitorizare și Care sunt rezultatele procesului Evaluarea comparativă rezultate – obiective

control managerial?
Determinarea cauzelor
Măsuri de prevenire și îmbunătățire

Prin urmare, în sectorul silvic, managementul presupune administrarea și gestionarea
pădurilor respectiv “totalitatea activităților cu caracter tehnic, economic și juridic
exercitate de autoritățile publice sau private de specialitate silvică, în scopul îndeplinirii
legilor silvice, cu respectarea regimului silvic”.
Conform acestei definiții, rolul managementului organizațional este similar indiferent de tipul de
organizație care activează în sectorul economiei forestiere: administrație silvică privată sau de stat, firmă
de exploatare sau firmă de prelucrare și industrializare (figura 1).
8
Figura 1: Organizații din sectorul economiei forestiere
Sectorul de exploatare cuprinde toate firmele care au ca obiect de activitate realizarea exploatării
pădurilor și transformarea masei lemnoase pe picior în sortimente de lemn industrial: bușteni, lemn
pentru celuloză și hârtie, lemn pentru construcții, lemn de foc etc. Ca urmare activitatea de management
răspunde țelurilor de eficientizare a lucrărilor de exploatarea dar cu luarea în considerare a regulilor silvice
de exploatare stabilite de sectorul silvic, reguli care pot impune importante cerințe restrictive.
Industria de prelucrare a lemnului face parte din grupa ramurilor industriale care prelucrează lemnul în
vederea obținerii unor bunuri semi-finite (cherestele, placaj, furnire, plăci etc) sau finite (mobilier, hârtie,
construcții din lemn etc). Acest sector integrează și o componentă importantă de urmărire voluntară a
întregului lanț de achiziție, ca răspuns la cerințele crescute ale societății privind efectele de mediu asociate
exploatării pădurilor.
Conform definiției FAO (2015), managementul forestier este un sistem de măsuri implementate în
gestionarea pădurilor cu scopul de:
▌ a proteja, menține, înființa și îngrijii pădurile;
▌ a asigura furnizarea de bunuri și servicii;
▌ a proteja pădurile împotriva incendiilor, bolilor și dăunătorilor;
▌ a reglementa procesul de producție;

▌ a monitoriza pădurile și a verifica modul de utilizare a resurselor forestiere;
▌ a planifica, organiza și implementa măsurile anterioare.

Din perspectiva FAO, managementul forestier presupune aplicarea practică a măsurilor de gospodărire a
pădurilor, diferențiate la două nivele decizionale:
▌ decizii privind stabilirea țelurilor de amenajare și a funcțiilor necesar a fi îndeplinite (nivelul de

planificare amenajistică);
▌ decizii privind aplicarea activităților de gestionarea a arboretelor și de organizare a producției
silvice (nivelul de administrare al pădurilor)
9
1.2. Definirea economiei
Termenul de economie are trei sensuri:

1. Economia în sens lingvistic reprezintă păstrarea unei resurse, pentru a o consuma eventual mai
târziu
2. Economia definește și structura instituțională prin care membrii unei societăți îşi coordonează
acțiunile, în funcție de dorințele şi resursele de care dispun. In acest sens economia forestieră ca
structură instituțională este constituită din trei sectoare intercondiționate
3. Economia este o știință

Economia ca știință reprezintă modul în care oamenii, cu dorinţe virtual nelimitate,
îşi alocă în cele din urmă resursele limitate de care dispun pentru a-şi satisface cât
mai bine posibil dorinţele (Ekelund et Tollins,2000).
Ca ştiință socială, economia are ca obiect de activitate investigarea pieței, a factorilor tehnologici şi
instituționali ce determină producția şi distribuția bunurilor în societate. Economia răspunde
următoarelor întrebări, fundamentale pentru bunăstare oamenilor: ce bunuri şi/sau servicii trebuie să se
producă la un moment dat, în ce cantități, cu ce costuri, cum, când şi unde; care sunt consumatorii
respectivelor bunuri și care vor fi prețurile la care bunurile şi serviciile respective vor fi sau pot cumpărate.
Economia poate fi şi o activitate normativă în măsura în care nu explică de ce, ci dictează doar cum trebuie
să funcționeze o ramură economică ce foloseşte un set bine definit de tehnologii şi resurse, într-un anumit
sistem instituțional şi cadru legal. Acestea sunt economiile sectoriale: economia agrară, economia
resurselor minerale şi, fireşte, economia forestieră.
Conform definiției științifice a noțiunii de economie elementele cheie ale activității economice sunt
următoarele:
1. Nevoile umane;
2. Resursele;
3. Tehnologiile de producție;
4. Mecanisemele de realocare a surplusului social, respectiv piețele şi instrumentele economice ce

funcționează la nivel macro-economic.
1.3. Nevoile umane

“Luxul este o necesitate ce apare atunci când dispare orice altă necesitate.” Coco Chanel
Satisfacerea nevoilor oamenilor reprezintă izvorul, motivația şi scopul ultim al activității economice,
acesta fiind motivul pentru care economia este o ştiință socială.
Nevoile oamenilor au două caracteristici: sunt variate şi, prin modul în care se combină între ele de-a
lungul timpului sunt imposibil de satisfăcut. Cea mai bună reprezentare a lor este însuşită de piramida lui
Maslow.
De-a lungul vieții orice om tinde să-şi construiască această piramidă în funcție de ceea ce îi oferă societatea
şi în funcție de ceea ce îşi oferă el însuşi, sieşi prin motivațiile pe care şi le creează sau cărora le răspunde.
10
Nevoile umane, prin modul de structurare, sunt şi cauza conflictelor dintre oameni, dintre oameni şi
societate sau dintre grupurile sociale. Totodată ele permit stabilirea priorităților în ceea ce priveşte
diversele aspecte ale politicilor de mediu (economia resurselor de apă, combaterea eroziunii solului,
combaterea poluării aerului ş.a.m.d) întrucât nevoile situate pe al doilea nivel al piramidei sunt satisfăcute
de bunurile şi serviciile publice.
Prin urmare nevoile umane pot fi:
a) nelimitate ca număr: apariţia de noi

trebuinţe pe măsura satisfacerii celor vechi;
b) limitate în capacitate: satisfacerea unei

nevoi presupune consumarea unei cantităţi date
dintr-un bun;
c) concurente - apariţia conflictelor în

utilizarea resurselor.
d) distruse momentan prin satisfacere
Figura 2: Piramida lui Maslow
Evoluția societății umane a dus la o schimbare a

percepțiilor privind nevoile resimțite de oameni de pe urma resurselor forestiere:
 Societățile sărace, rurale cu societăți agrare pădurea este esențială pentru asigurarea traiului
zilnic: hrană, sursă de medicamente, lemn de foc, protecție împotriva catastrofelor naturale
 Societățile în curs de industrializare văd în pădure în principal sursa de lemn
 Societățile bogate pun mare preț pe multiplele bunuri sau servicii oferite de pădure (servicii de
recreare, sanogene etc)
 Pădurea este de asemenea o sursă spirituală și de securitate
1.4. Resursele
Resursele sunt de două categorii: umane (munca, creativitatea şi capacitatea de auto-organizare) şi
capitalul, ce include de fapt toate resursele non-umane: materiile prime, pământul, clădirile, maşinile.
Banii nu constituie capital în sens strict economic, deoarece ei, în sine, nu produc nimic. Banii reprezintă,
în schimb, un mijloc universal de schimb şi de evaluare a bunurilor, resurselor şi serviciilor.
Resursele au trei caracteristici comune:
1. sunt mai mult sau mai puțin limitate din punct de vedere cantității disponibile la un moment dat;
2. se pot schimba în timp scurt, sub raport calitativ;
3. pot fi combinate în diverse proporţii pentru a produce un bun capabil să satisfacă nevoile umane
Proporţiile în care resursele pot fi înlocuite unele cu altele sau în care pot fi combinate între ele
variază în limite uneori foarte strânse, condiţionate de tehnologii sau de alţi factori.
11
1.4.1 Resursele umane

Capitalul uman. Termenul de capital uman a fost folosit prima dată de Adam Smith, în a sa carte
fundamentală, Bunăstarea Naţiunilor.

Definiţie
Capitalul uman este un termen generic folosit pentru a denumi capacitatea oamenilor
de a lucra, de a produce bunuri şi servicii.
Capitalul uman influenţează comportamentul şi opţiunile indivizilor, determinând, în ultimă instanţă, evoluţia
sistemului economic.

Definiţie
Capitalul social este, pe de o parte, o dimensiune pe orizontală a oamenilor astfel încât
relaţiile sociale şi normale asociate acestora influenţează productivitatea comunităţilor
umane (Putman, 1993) şi pe de altă parte o dimensiune pe verticală, definit ca o
mulţime de organizaţii ce au în comun două caracteristici (Coleman,1988): înglobează
componentele structurii socio-profesionale şi facilitează coordonarea actorilor sociali.
În contextul dezvoltării rurale, prin capital social se înţelege şi capacitatea comunităţilor locale de a se
organiza, abilitatea acestora de a asigura accesul la resurse membrilor comunităţilor prin angajarea altor
forţe şi structuri sociale. Elementele cheie într-o astfel de relaţie sunt: încrederea reciprocă; reguli, norme şi
mecanisme de aplicare a sancţiunilor agreate de toţi membrii corpusului social, inclusiv de reprezentanţii
autorităţii publice în teritoriu şi personalul silvic.

Capitalul social pe care silvicultura îl poate mobiliza într-un anumit context socio-
economic depinde de: capacitatea personalului silvic de a comunica şi de a
înţelege nevoile oamenilor, şi de a găsi soluţii de a satisface cel puţin parţial
aceste nevoi
Un capital social „bun” ajută capitalul natural să furnizeze servicii sociale, un capital social „rău” (grad ridicat
de infracţionalitate, comportamente deviante) distruge ireversibil capitalul natural.
1.4.2. Resursele materiale

Le vom numi resurse materiale tehnologia şi capitalul natural. Drept pentru care în continuare fiecare
termen va fi elaborat din punct de vedere economic, subliniind importanţa lor ca resursă materială.
Tehnologia

Definiţie
Tehnologia este un ansamblu de metode folosite pentru atingerea unor obiective
comerciale sau de producţie.
Această definiţie acoperă toate situaţiile în care se doreşte a se obţine ceva, nu neapărat un bun de consum,
o construcţie sau mijloc de producţie; acoperă şi situaţiile – respectiv procesele tehnologice – al căror rezultat
un bun intangibil, precum o mai bună conştiinţă public, privind un anumit aspect al vieţii sociale: protecţia
mediului, conservarea biodiversităţii, reducerea poluării cauzate de alte tehnologii.
12
Capitalul natural
Capitalul natural este o denumire generică folosită pentru toate resursele oferite de ecosistemele naturale
şi cultivate, prin resurse, înţelegându-se de data aceasta materii prime, bunuri şi servicii. În capitalul natural
sunt incluse, de asemenea, mineralele, apa, resursele energetice convenţionale. Capitalul natural a înlocuit
un alt termen generic folosit în economia clasică, şi anume pământul, ca mijloc de producţie. Echivalentul
pământului în economia agrară clasică este, în economia forestieră, suprafaţa păduroasă, ce constituie
factorul fără de care sectorul forestier nu ar putea exista.
Figura 3 Caracteristicile capitalului natural, inventariate de Groot et al (2002)
În economia mediului, Capitalului natural critic este înţeles ca sumă a condiţiilor obligatorii existenţei vieţii,
refacerii biomasei şi menţinerii ciclurilor bio-geo-chimice naturale (de ex. circuitul apei, al carbonului).
1.5. Resursele forestiere

1.5.1. Date sintetice privind resursele forestiere
Situația pădurilor la nivel european 2015 este un raport de sinteză elaborat de FOREST EUROPE (2015) pe
baza raportărilor celor 46 de țări semnatare ale Conferinței Ministeriale pentru Protecția Pădurilor din
Europa (MCPFE), inclusiv Federația Rusă. Raportul este disponibil atât în format de sinteză cât și ca
interogare de bază de date furnizând informații pentru 35 de indicatori cantitativi asupra situației
pădurilor europene și tendințelor identificate și 12 indicatori calitativi care furnizează informații despre
politicile și instrumentele de politică forestieră utilizate pentru a răspunde dezideratului de gestionare
responsabilă a resurselor forestiere.
Datele sintetice privind situația pădurilor României sunt preluate din:
▌ Rezultatele Inventarului Forestier Naționale (IFN, 2018) – acesta fiind principalul

instrument de evaluare a situației resurselor forestiere specific țării de origine. El se
bazează pe o rețea sistematică de piețe de probă cu o periodicitate a ciclului de
inventariere de cinci ani. Primul ciclu de inventariere s-a realizat în perioada 2008-2012, iar
cel de al doilea ciclu de inventariere în perioada 2013-2018.
▌ Raport privind starea pădurilor României (MM, 2017) - acesta este un raport anual
elaborat de ministerul de resort.
13
Definiția pădurii, utilizată atât în raportul de sinteză european, cât și în inventarul forestier național este
aceea care:
▌ are o suprafață de minim 0,5 hectare, acoperită cu arbori cu înălțimea minimă de 5 m și un indice
de acoperire (consistență) mai mare de 10%;
▌ definiția include zonele aflate în regenerare unde arborii pot să ajungă la aceste dimensiuni în situ,
suprafețe exploatate sau cu doborâturi produse de vânt care urmează să se regenereze,
pepinierele şi plantajele forestiere, jnepenișuri și aninișuri de anin verde, micile suprafețe goale
din pădure, perdelele forestiere de protecție cu suprafața mai mare de 0,5 ha și lățimea mai mare
de 20 m;
▌ definiția exclude zonele acoperite cu vegetație forestieră cu utilizare agricolă (de exemplu livezi)
sau urbană (scuaruri, parcuri etc).
Tabel 2: Indicatori de caracterizare comparativă a datelor privind suprafața pădurilor
Europa - Forest UE 28 – EUROSTAT,

Indicator România - IFN ciclu 2013-2018
Europe, 2015 2016
Suprafața pădurilor (hectare) 215 milioane 160,9 milioane 7,03 milioane
Ponderea pădurilor din suprafața

33% 38% 30,2%
uscatului
Suprafața medie pe cap de

1,2 hectare 0,32 hectare 0,35 hectare
locuitor
Aproximativ jumătate dintre țările europene au procente de împădurire între 30-45% din suprafață. Dacă
ne raportăm doar la țările din Uniunea Europeană procentul mediu de împădurire este de 38%. Din acest
punct de vedere România este o țară cu un procent de împădurire sub media UE. Pădurile României
reprezintă 3,4% din pădurile Europei, incluzând și Federația Rusă și 4,4% din pădurile UE28. Suedia (16.8%),
Spania (15.2%) și Finlanda (12.7%) sunt țările cu cea mai mare contribuție în suprafața pădurilor la nivelul
UE.
Suprafața medie pe cap de locuitor prezintă variații între Nordul Europei (2,2 hectare pe cap de locuitor)
și Europa Vestică și Centrală, unde densitatea este de 0,1 hectare de pădure pe cap de locuitor. La nivelul
UE28 media de pădure pe cap de locuitor este de 0,32 hectare, un procent relativ similar fiind și în România
(0,35 hectare/locuitor).
Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică (INS) suprafața de pădure inclusă în fondul
forestier național așa cum este definită în codul silvic, era la finalul anului 2017 de 6,405 milioane hectare.
Datele sintetice privind structura pădurilor sunt următoarele:
 Din punct de vedere structural la nivel european 30% dintre păduri sunt arborete cu
structură neregulată, diferența fiind dată de păduri cu structuri regulate. În România, 16%
dintre păduri au structuri neregulate (pluriene și relativ pluriene), 74% având structuri
relativ echiene și 10% structuri echiene.
14
 Din punct de vedere al repartiției pe clase de vârstă, 12% din pădurile Europei sunt păduri
cu vârstă mai mică de 20 de ani, 40% sunt păduri cu vârste între 20 și 80 de ani și 18% din
pădurile Europei sunt păduri cu vârste mai mari de 80 de ani. Diferența de 30% o reprezintă
arboretele cu structură neregulată. Comparativ, 30% din pădurile României au vârste mai
mari de 80 de ani, 57% din păduri au vârste cuprinse între 20 și 80 de ani și 11% sunt păduri
tinere până în 20 de ani.
 Din punct de vedere compozițional, aproximativ 70% din pădurile Europei sunt constituite
din amestecuri din două sau trei specii, iar 30% sunt păduri pure, în special de conifere. Se
remarcă o scădere în ultimii 15 ani a ponderii arboretelor pure. În România, 27% din păduri
sunt păduri pure, 50% sunt păduri de amestec din 2-3 specii și 33% sunt păduri de amestec
cu mai mult de 4 specii. De asemenea, 77% din pădurile României au compoziții
corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure, diferența fiind dată de arborete
derivate (14%) și de arborete artificiale (9%).
1.5.2. Clasificarea serviciilor ecosistemice furnizate de pădure
Pentru a oferi un suport în identificarea unitară a serviciilor ecosistemice, un amplu efort de evaluare a
acestora la nivel planetar a fost realizat pentru o perioadă de patru ani sub egida ONU și concretizat prin
raportul de Evaluare a Ecosistemelor Mileniului (Millennium Ecosystem Assessment, 2005).
Conform acestui raport, serviciile ecosistemice constituie un flux de resurse și servicii furnizate de către
ecosisteme, de care oamenii pot beneficia fie în mod direct, fie în mod indirect. Acestea sunt clasificate
în următoarele categorii:
▌ Servicii de furnizare (aprovizionare), se referă la bunurile corporale furnizate de ecosisteme, cum
ar fi lemnul, produsele forestiere nelemnoase, plantele medicinale, vânat etc;
▌ Servicii de reglare, se referă la procesele naturale ale unui ecosistem, reprezentate prin funcțiile
exercitate de ecosistemul forestier în sechestrarea carbonului, protecția antierozională, reglarea
apelor etc;
▌ Servicii culturale, se referă la beneficiile nemateriale furnizate de ecosisteme forestier, ca de
exemplu, valoarea de patrimoniu, valoarea estetică, apartenența la tradiții locale etc.
Serviciile suport (adiacente), cum ar fi formarea solului sau reciclarea substanțelor nutritive sunt servicii
necesare pentru realizarea celorlalte servicii ecosistemice. Sunt diferite de celelalte servicii prin faptul că
efectele asupra oamenilor sunt fie indirecte (prin servicii de aprovizionare, de reglare sau culturale), fie
au loc după foarte mult timp.
1.5.3. Zonarea funcțională a pădurilor în România

Silvicultura românească a integrat mare parte din aceste servicii în amenajarea pădurilor încă din 1954,
prin zonarea funcțională propusă de Popescu-Zeletin și implementată la nivel legislativ prin HCM
114/1954 „Criterii pentru zonarea și gospodărirea funcțională a pădurilor”.
Principiul de bază al acestei zonări funcționale este acela de a diferenția, în raport de criterii staționale,
ecologice și sociale pădurile care exercită primordial funcții speciale de protecție (grupa I) de cele care
exercită primordial funcții de producție (grupa a II a). Atribuirea la nivelul fiecărui arboret a uneia sau
15
mai multor funcții este componenta cea mai importantă a deciziilor amenajistice, ce se concretizează în
intervenții de o anumită intensitate și o anumită periodicitate.
Figura 4: Schema de zonare funcțională a pădurilor României realizată de Popescu-Zeletin în 1954 (Sursa: Milescu. I., 2002)
Stabilirea și tipizarea categoriilor funcționale a evoluat pe măsura elaborării de noi norme tehnice, ultima
modificare a acestora survenind în 2017. În cei 60 de ani de la introducerea zonării funcționale, încadrarea
pădurilor României în grupa celor cu funcții prioritate de protecție a evoluat de la 14% in 1955, la 34% în
1985 și la 53% în 2015 (Popa și Pache, 2016).
1.5.4. Provocări în utilizarea resurselor forestiere - defrișări

Defrișarea a devenit un subiect important pe agenda publică globală în anii 1980 fiind asociată cu dispariția
pădurilor tropicale (Arts et al, 2010). Dacă inițial defrișarea era pusă pe seama modului de utilizare a
terenului de către populația locală, în anii 1990 atenția s-a mutat asupra firmelor de exploatare și a
conexiunilor lor cu piețele internaționale (Cline-Cole, 2007).
Consecințele importante ale defrișării au fost mai întâi legate de pierderea biodiversității, accentuarea
sărăciei și inechitatea socială iar ulterior accentul s-a mutat pe rolul important al reducerii defrișărilor din
perspectiva strategiilor de atenuare a schimbărilor climatice. Cu această ocazie au început să fie create și
primele mecanisme internaționale de compensare a țărilor care reduc rata defrișărilor, ca plată pentru
reducerea emisiilor de carbon. Astfel a apărut din 2008 programul Națiunilor Unite de Reducere a Emisiilor
provenite din Despăduriri și Distrugerea Pădurilor (REDD-plus), implementat în țările în curs de
dezvoltare.
16
Discursul privind defrișările în pădurile tropicale a dus la creșterea importantă a rolului ONG-urilor de
mediu în identificarea și adresarea problemelor de mediu și în intrarea lor ca un actor important în
formularea politicilor internaționale și naționale și a mecanismelor de piață.
În paralele cu abordarea publică a problemelor cauzate de defrișarea pădurilor tropicale, în Europa

Centrală și de Est a apărut discursul privind declinului pădurilor, cunoscut ca și “Moartea Pădurilor”. Acest
discurs a fost parte din dezbatere privind efectele pe care ploile acide, produse de industrie și trafic, le au
asupra proceselor fiziologice ale arborilor. El a avut un rol important în stabilirea unor politici anti-poluare.
La momentul actual amploarea defrișărilor și a degradării ecosistemelor forestiere este ridicată.

Dezvoltarea unor instrumente satelitare de monitorizare a evoluției vegetației forestiere accesibile
publicului larg (figura 9) au avut un rol important în cuantificarea și conștientizarea amplorii fenomenului
dispariției vegetației forestiere la anumite intervale de timp.
Figura 5: Interfața aplicației dezvoltată de universitatea Maryland pentru a monitoriza schimbările în

suprafața pădurilor (captură ecran: https://earthenginepartners.appspot.com/)
 Cauzele defrișărilor la nivel global: Un studiu recent publicat în revista Science, bazat
pe imagini satelitare de înaltă rezoluție (Curtis et al., 2018), a arătat că la nivel global
defrișările au reprezentat 53% din dispariția vegetației forestiere pentru perioada
2001-2015, 27% fiind date de schimbarea destinație terenurilor pentru producția de
bunuri de consum (ulei de palmier, soia, creșterea intensivă a animalelor, extracția de
minerale), 24% dată de schimbarea în terenuri agricole de subzistență, iar 0,6% de
urbanizare. Diferența este dată de despăduriri ca urmare a aplicării de tăieri silvice
(26%) și a incendiilor de pădure (23%).
Deși majoritatea corporațiilor care utilizează în producție ulei de palmier, soia sau carne declară că
producția lor nu are un impact în defrișarea pădurilor, studiul demonstrează că aproximativ 5 milioane de
hectare de pădure sunt defrișate anual pentru producția de bunuri de larg consum, altele decât cele din
lemn. Între principalele cauze ale defrișărilor la nivel global sunt astfel elemente din consumul zilnic care
nu au legătură cu lemnul, cum ar fi consumul de carne, de soia sau de utilizare a produselor cosmetice pe
bază de ulei de palmier. Problema poate fi adresată printr-un comportament responsabil al
consumatorului. Un comportament civic față de mediu presupune ca îngrijorarea față de modul de
gestionare al pădurilor să fie asumată la nivel global.
17
Defrișarea reprezintă “acțiunea de înlăturare completă a vegetației forestiere, fără a fi urmată de

regenerarea acesteia, cu schimbarea folosinței și/sau a destinației terenului”. D
Despădurirea presupune doar o fază temporară de tăiere și regenerare a pădurilor.
Legislația românească nu
permite defrișarea unor
suprafețe de pădure, adică
schimbarea modului de
folosință a terenurilor,
regenerarea tuturor pădurilor,
despădurite, incluse în fond
forestier fiind o obligație
Figura 6 Componentele sistemului silvotehnic
legală.
Silvicultorul care aplică legal diferite forme de tăieri de regenerare, ca parte a tratamentelor silvotehnice,
realizează concomitent recoltarea de masă lemnoasă și regenerarea arboretului.
Tăierile ilegale reprezintă însă una din cauzele importante ale defrișărilor și degradării ecosistemelor
forestiere, fiind o amenințare serioasă la implementarea unui management forestier responsabil. In afară
de impactul ecologic și de pierdere a biodiversității asociat tăierilor ilegale, ele duc și la importante pierderi
economice, prin necolectarea de taxe și impozite, aspect crucial pentru unele state care sunt în curs de
dezvoltare.
1.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul I

Următoarele noțiuni necesită atenție la recapitulare
Definiția managementului
 Managementul din perspectivă organizațională
 Funcțiile managemetului organizațional
 Componentele sectorului economiei forestiere și organizații reprezentative
 Definirea managementului forestier conform FAO
Definiția economiei
 Economia ca structură instituțională: sectoarele economiei forestiere: silvicultura, exploatarea și
industrializarea
 Economia ca știință: asigurarea dorințelor virtual nelimitate prin resursele limitate
 Clasificarea nevoilor: piramida lui Maslow
18
 Clasificarea resurselor: umane și capitalul
Resursele forestiere
 Clasificarea serviciilor ecosistemice
 Zonarea funcțională a pădurilor
 Defrișări și despădurir
 Cauzele defrișărilor la nivel global
SUBIECTE DE SINTEZĂ

1. Identificaţi de ce resursele forestiere, deși regenerabile, pot fi considerate limitate
în satisfacerea nevoilor actuale ale societății? Cautati argumente statistice.
2. Explicați de ce consumul de carne poate duce la defrișări în țările producătoare.

Furnizați date privind amploarea defrișărilor cauzate de consumul de alte bunuri
decât lemnul.
3. Exemplificați care sunt serviciile ecosistemice furnizate de păduri și legătura lor cu

zonarea funcțională din România
APLICAŢII
1. Identificaţi nevoile şi resursele utilizate de un ocol silvic de stat / privat

(a) Care sunt formele de manifestare a capitalului natural?
(b) Care sunt formele de manifestare a capitalului uman?
19
MODULUL II: DOCTRINELE POLITICO ECONOMICE

2.1. Evoluția doctrinelor economice
Economia este într-un continuu proces de formulare a unor teorii, de stabilire a ipotezelor pe care acestea
se bazează şi de testare a măsurii în care legităţile respective sunt sau nu confirmate de economia reală.
Termenul de doctrină economică definește totalitatea principiilor, ideilor fundamentale și a teoriilor care
caracterizează un anumit sistem de gândire economică. Dezvoltarea societăţii a determinat apariţia încă din
cele mai vechi timpuri a preocupărilor oamenilor de a explica evoluţia fenomenelor şi proceselor economice,
de a formula legităţile care guvernează viaţa economică. Pe măsură ce relaţiile sociale s-au cristalizat în jurul
unor centre de putere, revoluţia şi evoluţia tehnologică au modificat radical sistemele de producţie şi de
alocare a resurselor, economia a evoluat şi ea, reuşind în cele din urmă nu doar să explice, ci şi să influenţeze
relaţiile politice şi sociale.
2.1.1. Mercantilismul
Este recunoscut ca primul curent de gândire economică şi este mijlocit prin comerţul exterior.
Mercantilismul a apărut şi s-a dezvoltat în
perioada descompunerii feudalismului, când o
nouă clasă socială s-a dezvoltat ca urmare a “ încurajarea exportului şi descurajarea
intensificării schimburilor comerciale. Această importului sunt cele două mecanisme prin care
clasă socială – comercianţii, viitoarea burghezie – sistemul mercantilist îşi propune să
a dezvoltat propria-i doctrină economică, potrivit îmbogăţească orice ţară”
căreia „bogăţia este identică cu banii” Adam Smith
Se întemeiază pe trei idei principale:
1. Forma esenţială a bogăţiei este banul (metalele preţioase: aurul şi argintul);
2. Scopul fiecărei activităţi este profitul, ce se obţine prin circulaţia mărfurilor, prin mijlocirea banilor;
3. Sfera economică cea mai profitabilă este comerţul exterior
4. Promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi acumularea

primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor (protecţionismul
vamal).
Fascinaţi de ideea îmbogăţirii imediate şi prin orice mijloace, mercantiliştii nu-şi pun problema consecinţelor
pe termen lung ce decurg din practica acestui procedeu şi nici a urmărilor negative ce vor influenţa avuţia şi
destinul multor popoare de pe alte continente (cum este cazul celor două Americi, a Indiilor Orientale şi
Occidentale etc.)
Mercantilismul a rămas în gândirea economică a secolelor ce i-au urmat, având încă drept susţinători nume
de notorietate în ştiinţele economice, precum: Keynes, Friedman, Anghel Rugină.

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai mercantilismului – francezul Antoine de
Montchréstien -, foloseşte pentru prima dată, în anul 1616, termenul de economie
politică pentru a denumi ştiinţa economică.
Termenul are o etimologie în limba greacă (oikos = casă; nomos = lege; politeia =
cetate, oraş, societate).
20
2.1.2. Fiziocratismul
“Fără acel sentiment de securitate pe

care ți-l dă dreptul de proprietate,
pămîntul ar rămîne necultivat”
Francois Quensay
Fiziocratismul reprezintă un grup de gânditori iluminişti creat în jurul lui Francois Quensay şi de asemenea
este percepută ca o altă doctrină economică, bazată pe o formă principală în societate şi anume, burghezia.
Etimologia termenului derivă din: Physio = natură și kratos = autoritate, putere.
Se remarcă prin următoarele caracteristici:
1. Avuţia unei naţiuni nu se rezumă la depozitele de aur şi argint, ci în volumul producţiei nete;
2. Reduce economia la agricultură, singura ramură considerată capabilă să creeze „produs net”;
3. Obligaţia conducerii unei ţări se se limiteze la creşterea valorii producţiei agricole;
4. În societate există o ordine naturală, intervenţia statului trebuie să fie minimă: “laissez faire, laissez
passer, le monde va de lui meme”. Cu alte cuvinte, doctrina fiziocrată apare în opoziţie cu politica
intervenţionistă preconizată de mercantilişti, susţinând importanţa concurenţei şi a mecanismului
liber al preţurilor.
Documentul ce a fundamentat această doctrină economică este Tableau Economique (1759), potrivit căruia
numai agricultura este capabilă să creeze surplus. Quensay considera că doar agricultura sporeşte de fapt
bogăţia, industria- considerată “clasă sterilă”, nu face decât să acumuleze bogăţia. Prin urmare, aceste
document este considerat primul model macro-economic care marchează începuturile macro-analizei
economice. A influenţat pozitiv gândirea economică a generaţiilor următoare: Marx, L. Walras, W. Leontief.
2.1.3. Liberalismul clasic (Classical economics)
Paradigma liberalismului este

proprietatea privată, ce constituie baza
oricărei economii liberale
Liberalismul apare în secolul XVIII-XIX, în condiţiile producţiei capitaliste, ca urmare a creşterii populaţiei şi
adâncirii diviziunii muncii. Se consideră că la baza genezei liberalismului clasic stau următoarele patru
procese:
21
1. Creşterea demografică;
2. Transformările produse în agricultura feudală, statul intervenind în folosinţa funciară în diverse

modalităţi – obligativitatea cultivării terenurilor agricole;
3. Diviziunea muncii şi trecerea de la producţia manufacturieră la producţia industrială;
4. Expansiunea industriei siderurgice şi a transporturilor.
Adam Smith, The Wealth of Nations (1776)- naşterea efectivă a

disciplinei de economie.
Se concentrează asupra următoarelor principii:
1. munca, pământul şi capitalul ca factori de producţie;
2. piaţa liberă este garanţia alocării optime a resurselor şi

bunurilor în societate (“mână invizibilă”);
3. paradigma liberalismului este proprietatea privată, ce

constituie baza oricărei economii liberale şi asigură
maximizarea utilităţii individuale;
4. cea mai bună politică economică este aceea de „laissez-faire”,

adică absenţa oricărei intervenţii din partea statului.
David Ricardo, “Despre principiile economiei politice și impunerii” (1817)
• Teoria valorii bazate pe muncă (“valoarea obiectivă”) – izvorul

valorii mărfurilor este munca.
• Teoria rentei funciare – cauza rentei este caracterul limitat al

pământului, ca factor de producţie; izvorul rentei funciare
este valoarea creată în agricultură .
• A influenţat “socialiştii ricardieni”
T.H.Malthus,
“Eseu privind principiul populaţiei” : populaţia creşte exponenţial, pe când

resursele descresc liniar – războaiele sunt inevitabile pentru controlul
populaţiei
22
2.1.4. Materialismul istoric (Marxismul)
“ Marx este economistul care trăieşte şi este relevant

şi astăzi, asa cum nici un scriitor nu a fost re-
considerat vreodată. Marx a fost restabilit, revizuit,
renegat şi înmormântat de mii de ori, dar el refuză a
se exila de istoria gândirii economice. Mai bune sau
mai rele, ideile sale fac parte din climatul de opinii la
care gândim cu toţii ”, Mark Blaug
Karl Marx (1818 – 1883), fondator al gândirii economice care îi poartă numele, a aprofundat teoria valorii în
muncă, dar a adus şi alte contribuţii în dezvoltarea teoriei reproducţiei capitalului social, în teoria plusvalorii,
a crizelor economice, a planificării economice etc.
Teoria economică marxistă a urmărit în primul rând scopuri ideologice şi nu practica economică şi, pentru
faptul că ea a fost transformată într-o dogmă, întregul sistem al economiei centralizate construit pe
fundamentele ei, nu a avut capacitatea de a-şi dovedi viabilitatea şi s-a destrămat.
Marx a introdus termenul de conştiinţă de clasă, înţeleasă ca fiind capacitatea muncitorilor de a acţiona în
propriul interes, de clasă. Potrivit materialismului istoric, capitalismul duce la polarizarea socială, care la
rândul ei, conduce la alienarea (înstrăinarea) omului de propria condiţie.
Limitarea proprietăţii private la un Marx a considerat că relaţiile de tip

minim necesar existenţei şi instaurarea capitalist înseamnă nimic altceva
economiei de comandă şi control sunt decât exploatarea unei clase sociale
singurele căi de utilizare optimă a de către burghezie .
resurselor;
Manifestul Partidului Comunist Societate capitalistă va conduce la

Socialismul utopic
(1872) – document programatic un asemenea grad de polarizare
apăruse ca reacţie la
ce a marcat transformarea socială încât singura soluţie va fi
tendinţa de polarizare
doctrinei economice în doctrină preluarea puterii de către clasa
politică. muncitoare ;
Etatizarea (naţionalizarea) tuturor Revoluţia proletară se va produce în

mijloacelor de producţie; statul cu industria cea mai avansată;
Inconsistenţa doctrinei marxiste, în plan economic, a fost dată de faptul că într-o economie planificată, statul
poate controla doar cantităţile în care bunurile sunt produse, nu şi calitatea acestora. Dar chiar dacă revoluţia
socială ar fi avut loc în cea mai avansată ţară din punct de vedere economic, rezultatul final ar fi avut acelaşi
eşec, deoarece capitalismul clasic, într-un sistem democratic, are mult mai multe mecanisme de autoreglare
decât ar putea să aibă un sistem de comandă şi control, indiferent cât de performante ar fi mijloacele de
planificare şi monitorizare a rezultatelor economice.
23
2.1.5. Keynesianismul
Fondatorul analizei macroeconomice este economistul englez John Maynard

Keynes (1883 - 1946), lucrarea sa de bază dedicată acestui tip de analiză are ca titlu
"Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor" (1936).
În opera acestuia sunt definite unele categorii macroeconomice noi, cum ar fi:
produsul naţional brut şi net, o serie de corelaţii de echilibru, teoretizarea ciclului
macroeconomic. Analiza macroeconomică keynesiană introduce în teoria şi practica
economiei de piaţă un nou agent economic, statul, dezvoltând teoria
multiplicatorului de investiţii, de consum, de cheltuieli bugetare.
Într-un fel, keynesismul revine la ideea unui stat intervenţionist lansată câteva secole mai devreme de
mercantilişti, lucru explicat prin faptul că:
- politica liberală clasică se bazează prea mult pe piaţă, ce are un caracter instabil;
- datorită tendinţei oamenilor de a economisi, mecanismul economic este instabil ceea ce explică
ciclurile economice prin schimbarea periodică a comportamentului oamenilor, ce trec de la consum
la economisire.
Rolul guvernului, conform acestei teorii, este acela de a creşte prin politici fiscale cererea agregată; din când
în când, statul trebuie să cheltuiască mai mult decât câştigă din taxe şi impozite, pentru a estompa efectul pe
care l-ar avea ciclurile economice.

Potrivit lui Keynes, în perioadele de criză economică guvernele trebuie să stimuleze
cererea.
2.1.6. Teoria liberală neoclasică
Teoria liberală neoclasică rămâne sistemul economic predominant la nivel global, fiind asimilată de
noțiunea de capitalism. Principiile economiei neoclasice sunt:
▌ piața liberă este garanția alocării optime a resurselor și bunurilor în societate;
▌ proprietatea privată constituie baza economiei de piață și asigură maximizarea utilității individuale;
▌ rolul statului este redus doar la asigurarea stabilității monetare macroeconomice printr-o planificare
bugetară echilibrată;
▌ o intervenția de reglementare a statului este necesară pentru garantarea funcționalității piețelor

printr-o politică care să prevină formarea piețelor de monopol și a disfuncționalităților pieței;
▌ de-regularea și liberalizarea drepturilor de proprietate în sensul unei reduceri a legilor și

regulamentelor, atât timp cât acestea sunt considerare birocratice și prin aceasta acțiunile
economice individuale ar fi împiedicate.
Neoliberalismul consideră că rezolvarea problemelor asociate gestionării resurselor naturale se poate face
cel mai bine prin piață și prin inițiative din sectorul privat, iar acolo unde nu există piață prin creare a unor
instrumente voluntare care vin în întimpinarea nevoilor consumatorilor de servicii ecosistemice.
Așa după cum se va arăta însă ulterior, mecanismele de piață nu pot garanta furnizarea tuturor serviciilor
ecosistemice.
24
2.2. Sisteme economice

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a unei
societăţi determinate. De-a lungul timpului s-au concurat trei sisteme economice distincte, existând însă
forme mixte între aceste sisteme. Diferențierea sistemelor economice ține în primul rând de forma
predominantă de proprietate asupra resurselor și de modul de stabilire a relațiilor între participanții la
activitatea economică.
Sistemul economiei tradiţionale (economia naturală) este sistemul în care nevoile de consum sunt
satisfăcute prin autogospodărire. El funcţionează încă în ţările subdezvoltate economic, cu următoarele
trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există multiple forme de
gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin; divizarea societăţii în caste, dinastii de
neam.
Sistemul economiei de comandă (economia centralizată sau planificată) se caracterizează prin faptul că
deciziile privitoare la nivelul producției se iau la nivelul autorității centrale. Statul, în calitatea sa de proprietar
al principalelor resurse economice, gestionează de unul singur atât producţia, cât şi schimbul şi repartiţia
bunurilor şi serviciilor. Ca urmare modalitatea de stabilire a prețurilor se face în mare parte prin metode
administrative.
Sistemul economiei de piață (sistemul capitalist ) este sistemul social care se bazează pe:
b) Proprietate privată preponderentă asupra factorilor de producție;
c) Scopul nemijolocit al activității economice este urmărirea profitului;
d) Prețurile la marea majoritate a bunurilor și serviciilor se formează liber, în urma negocierii dintre
vînzători și cumpărători, aspect asigurat de existența unei piețe concurențiale;
Sistemul economic mixt– constituie o îmbinare organică, în proporţii diferite, a elementelor sistemului
economiei de piaţă cu implicarea statului în economie, o îmbinare a sectorului privat cu sectorul de stat, a
mecanismelor pieţei cu reglementare publică, o îmbinare a mecanismelor de diferenţiere de avere cu
asigurarea anumitor garanţii sociale.
Economiile planificate – fie de tip capitalist, cum a fost aceea a Statelor Unite din al doilea război mondial, fie
de tip socialist – au funcţionat bine doar în perioade de război, când nu calitatea producţiei conta, ci
cantitatea.
Figura 7: Tipuri de sisteme economice aplicate în țările occidentale
25
2.3. Abordări economice alternative

2.3.1. Doctrina șocului
Doctrina Şocului, este o carte scrisă de Naomi Klein, care propune o analiză a modului în care dezastrele
naturale, în special, şi războaiele de natură diversă oferă decidenţilor politici, pe de-o parte, şi corporaţiilor,
pe de altă parte, posibilitatea de a introduce politici avantajoase politic, şi mai ales economic.
 “Este o poveste despre violenţa şi şocul exersate pe oameni, naţiuni şi economii. Este
povestea unui program de adevărată inginerie economică şi socială ce conduce ziua
de azi”.
Afiliată în mod deschis curentului antiglobalizator şi în contra celui profund capitalist al marilor corporaţii,
autoarea prezintă evident într-o manieră subiectivă politica acestora, ceea ce însă nu diminuează calitatea şi
veridicitatea informaţiilor.
Principiul şocului: politicienii şi directorii corporaţiilor deopotrivă exploatează în propriul beneficiu
consecinţele dezastrelor naturale sau provocate, folosindu-se de dezorientarea maselor în urma unor şocuri
colective: războaie, atacuri teroriste, dezastre naturale, impun terapii economice „conformeˮ cu situaţia
ciritică pe care o traversează ţara.
Milton Friedman Thomas Jefferson Naomi Klein

“Doar o criză – reală sau “Un guvern suficient de mare, încât Războiul împotriva
imaginară – produce o sa-ti dea tot ce ai nevoie, este terorismului este doar
schimbare reală. Când apare suficient de puternic sa-ti ia tot ce “coaja” subţire a unui proces
criza, acţiunile întreprinse posezi.” mult mai profund de
depind de ideile ce plutesc în distrugere şi reconstrucţie la
jur” scară planetară, bazat pe şi
impulsionat discret de
dezastre şi crize”
Toate situaţiile pe care autoarea le prezintă sunt menite a demonstra că tipul de capitalism „agresiv” pe care
îl acuză nu a luat naştere la 11 septembrie 2001, ci mult mai devreme, o dată cu înfiinţarea Şcolii Economice
de la Chicago, ale cărei baze au fost puse de Milton Friedman. Principala idee pe care M. Friedman o promova
era credinţa că piaţa liberă este un sistem ştiinţific perfect, în care indivizii acţionează dintr-un sentiment
lipsit de orice formă de egoism în beneficiul întregii comunităţi.
26
Amploarea pe care fenomenul „Chicago” a avut-o este evidenţiată cel mai bine de cifre: până în anul 1999,
absolvenţi ai Şcolii Internaţionale Chicago includeau mai mult de 25 de miniştrii în guverne din toată lumea
şi mai mult de 10 preşedinţi de bănci din Israel până în Costa Rica, o influenţă destul de mare pentru un
departament al unei Universităţi, reclamă autoarea.
În sprijinul acestei afirmații autoarea folosește indexul arme-caviar arătând că nu mai este valabilă axioma
seculară: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie
şi distrugere?

De la invadarea Irakului acest indicator este dat peste cap - cheltuielile pentru avioanele
militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână - bursele nu mai cad în timpul
războaielor, ci cresc!
Mesajul pe care autoarea vrea să-l transmită este mai mult decât evident, şi anume nocivitatea „capitalizării”
excesive care, potrivit acesteia, calcă în mod evident cadavre, bazându-şi succesul şi prosperitatea exclusiv
pe manipularea tragismului unor evenimente ca inundaţii, uragane, sau chiar războaie.
2.3.2. Distributismul
Distributismul este o doctrină social-economică născută în Europa la sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX, pe baza principiilor bisericii catolice, mai ales ale învățăturilor papei Leon al XIII-lea din enciclica
„Rerum Novarum” și ale papei Pius al XI-lea din enciclica „Quadragesimo Anno”.
Rolul distributismului în evoluţia gândirii economice pe plan mondial este determinat de globalizarea unor
probleme economice grave (inflaţia, creşterea nefirească a cheltuielilor militare, persistenţa subdezvoltării,
accentuarea decalajelor economice dintre ţările lumii, poluarea mediului etc.).
Figura 8 Indexul global al gradului de foamete
27
Conform doctrinei distributiste, dreptul la proprietate privată este un drept fundamental, iar mijloacele de
producție ar trebui să fie cât mai larg răspândite între membrii societății, în loc să fie centralizate sub controlul
statului (socialism) sau al câtorva persoane (capitalism). Așadar, distributismul promovează o societate
bazată pe răspândirea largă a proprietății private.
“a treia cale”
Principiul subsidiarităţii –
deciziile trebuie luate la
Doctrină cel mai jos nivel, acolo
economică cu unde poate exista un
fundament Mijloacele de producție ar feed-back efectiv =
creştin, nu şi trebui să fie distribuite cât guvernanţa locală
ştiinţific
mai echitabil la nivelul
întregii populații
Principiul solidarităţii –
promovarea formelor
Nu acaparată de asociative = formarea
corporații ca în cazul unui capital de mică
capitalismului liberal anvergură dar pe scară
largă
Nu centralizată ca în
cazul statelor pur
socialiste
Exemple de aplicare a doctrinei distributismului: Corporația Cooperativa Mondragon cu sediul în Țara

Bascilor, regiune autonomă în nordul Spaniei, a fost începută de către preotul catolic, Father José María
Arizmendiarrieta, care se pare că a fost influențat de aceleași învățături sociale și economice ale bisericii
catolice.
Cooperativele Mondragon (Spania)
Federaţie de cooparative
muncitoresti înfiinţate la
nivel local în 1941 de un
preot
Cea de a 7-a companie ca

mărime din Spania
Cooperativa este deţinută de

membrii – muncitori, deciziile
fiind luate pe principiul o
persoană – un vot
28
2.3.3. Economia Verde/ Green Economy
Economia verde reprezintă o doctrină economică prin care se urmărește îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
şi a echităţii sociale, cu reducerea semnificativă a riscurilor de mediu şi a diminuării utilizării resurselor
neregenerabile.
Reacţie la utilizarea extensivă a resurselor Se bazează pe principiile economiei

şi la ineficienţa distribuţiei acestora la nivel mediului – promovarea gestionării
global. durabile a resurselor.
20 % din populaţie consumă 80% din energia 20 % din populaţie consumă 80% din resursele
electrică disponibilă . minerale .
S-au identificat șase sectoare în care implementarea conceptelor economiei verzi este esențială:
a) Utilizarea energiilor regenerabile
b) Construcţii eficiente energetic ;
c) Reducerea emisiilor în transport;
d) Managementul resurselor de apă ;
e) Managementul deşeurilor – reciclare ;
f) Gestionarea terenurilor – agricultura organică .
Modelul pe care se bazează economia verde este modelul dezvoltării durabile și a conceptelor de economia
mediului, concepte care vor fi introduse în modulul următor.
2.3.4. Bio-economia sau economia circulară
Economia liniară se bazează pe abordarea tradițională a funcției de producție, în care materiile prime se
folosesc în procesul de producție rezultând bunuri și deșeuri. Economia liniară nu ia în considerare modul de
reciclare a deșurilor. Comportamentul consumatorului este acela de a cumpăra – consuma – arunca.
Economia circulară presupun un accent important pe reintroducerea in procesul de producție a deșeurilor

prin reciclarea acestora.
Figura 9: Diferența dintre economia liniară și economie circulară
29
 Bioeconomia este definită ca o “economie care folosește resurse biologice din sol și
mare, precum și deșeuri, ca materii prime pentru alimente, pentru hrana pentru
animale și pentru producția industrială și energetică”.
Paradigma dominantă a acestui nou model economic este progresul tehnologic asigurat de o piață liberă, cu
accent pe produse și biotehnologii inovatoare. Mediul de afaceri este actorul cheie de implementare a acestui
nou model, care urmărește să sprijine instrumente voluntare de tipul politicilor de responsabilitate socială și
de mediu, a achizițiilor sustenabile sau a evaluării costului de mediu pentru ciclul de viață al produselor.
Conform acestor noi perspective utilizarea lemnului este una dintre cele mai sigure și practice modalități de
reducere a nivelului de CO2 din atmosferă, prin capacitatea de sechestrarea a carbonului în procesul de
creștere (un metru cub de lemn stocând în medie o tonă de CO2), prelungită apoi cu o perioadă poate la fel
de lungă de stocare a Co2 în bunuri de folosință îndelungată, produse din lemn (efectul de stocare). Cu toate
acestea, folosirea lemnului pentru energie (efectul de substituire a combustibililor fosili), provenit din păduri
cultivate, este o alternativă mai bună comparativ cu utilizarea resurselor fosile ne-regenerabile și poluante.
Practic, în același timp lemnul are calitatea de a fi o resursă regenerabilă, dar și una reutilizabilă și reciclabilă,
toate cele ipostaze fiind elemente cheie ale economiei circulare, în consonanță cu noua paradigmă –
bioeconomia.
Schimbările climatice au fost un catalizator important pentru a genera voința politică de a include pădurile în
arena dezbaterilor internaționale, prin acceptarea faptului că pădurile joacă un rol important în ciclul
carbonului, contribuind astfel la reducerea emisiilor nete de gaze cu efect de seră. S-a pus inițial accentul pe
potențialul pădurilor de a fixa carbonul, subliniindu-se importanța împăduririlor și reîmpăduririlor. Discursul
privind defrișarea pădurilor tropicale a accentuat riscul eliberării necontrolate a carbonului, prin defrișări,
incendii de pădure sau prin degradarea pădurilor, care își pierd astfel capacitatea de stocare.
Tocmai de aceea, în UE s-a pus din ce în ce mai mult problema reducerii dependenței de importurile de lemn
din țările tropicale și asigurarea bunurilor de consum prin politici de stimulare a producției folosind resursele
forestiere existente la nivel european, ca o strategie esențială pentru o bioeconomie viabilă (Simwood, 2017).
Bioeconomia presupune realizarea unor politici de promovare a resurselor biologice care să fie utilizate
pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare a societății. Această nouă dimensiune stimulează menținerea în
consum și utilizare a lemnului, având un rol important în promovarea dimensiunii economice ca parte
importantă a preocupărilor globale de asigurare a sustenabilității (Pülzl et al, 2014).
Cercetarea și dezvoltarea unor tehnologii și produse noi, cum ar fi bio-plasticul, pot oferi noi valori de
utilizarea a lemnului și extinderea pe piețe care nu erau tradițional reprezentative pentru produsele
lemnoase. Se urmărește, de asemenea, crearea unei logistici și a unor lanțuri de aprovizionare pentru o
utilizare în cascadă a biomasei și a fluxurilor de deșeuri. Utilizarea “în cascadă” a lemnului, presupune din,
perspectivă climatică, ca lemnul să fie utilizat și re-utilizat cât mai mult posibil în produse de lungă durată și
doar la final să fie consumat pentru producerea de energie. Un exemplu în acest sens sunt politicile de
descurajare a utilizării lemnului de valoare în scop energetic, ca de exemplu în Regiunea Flamandă din Belgia,
unde companiile din sectorul energetic trebuie să demonstreze că lemnul folosit în scop energetic nu are altă
utilizare, pentru a putea beneficia de „certificate verzi”.
Pe de altă parte accentuarea utilizării biocombustibililor poate crea o problemă pentru aplicarea unor sisteme
silvotehnice care să urmărească producerea lemnului de mare calitate. Experiența de până acum a arătat că
producerea de biocombustibil a constituit și o importantă cauză de defrișare în scopul plantării de plante
energetice (rapiță etc).
30
2.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul II

RECAPITULARE
Evoluţia doctrinelor economice

 Mercantilism: ”bogația=aur”, profit = comerț exterior ; politica de colonialism, perioada primelor
mari despăduriri;
 Fiziocratismul: ‘pământul este singurul factor productiv’ – agricultură;
 Liberalismul clasic (Adam Smith): Factorii de producție: munca, pamîntul, capitalul ; Economie de
piață = piaţa liberă bazată pe proprietatea privată; “laissez faire” – minimă intervenţie din partea
statului .
 Marxismul: Capitalismul = exploatarea clasei muncitoare de către burghezie ; Limitarea proprietăţii

private = naționalizarea mijloacelor de producţie ; Economie centralizată .
 Keynesianismul: Intervenția guvernelor pentru stimularea investițiilor în perioadele de criză
Sisteme economice
 Economia naturală: bazată pe auto-gospodărire
 Economia centralizată: funcționarea sistemului economic se bazează pe decizii luate la nivelul

autoritășii centrale. Proprietate preponderent de stat
 Economia de piață: sistemul capitalist bazat pe proprietate privată și existența unei piețe
concurențiale
Noul val de curente economice

 Doctrina șocului: Capitalismul feroce – Neoliberalismul impus
 Distributismul: Reîntoarcerea la distribuția resurselor la nivel local ; Accentul pe forme asociative

formate la nivel local.
 Economia verde: Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a echităţii sociale ; Reducerea semnificativă a

riscurilor de mediu şi a diminuării resurselor ; Implementarea conceptelor de economia mediului.
 Economia circulară și bio-economie: accent pe folosirea în producție a resurselor biologice

regenerabile și a reciclării
31

1. Comparați modul în care deciziile privind gestionarea pădurilor sunt luate pentru:
a) o pădure într-un sistem liberal clasic;
b) o pădure într-un sistem centralizat;
c) o pădure comunală într-un sistem economic natural
2. Care sunt premizele gestionării pădurilor într-un sistem economic de tip anglo-
saxon bazat pe o politică pur liberală?
3. Comparați impactul abordării liberalismului clasic și a teoriei marxiste în

gestionarea resurselor natura.
4. Comentaţi gradul de implicare a statului în activitatea economică corespunzător

doctrinelor economice clasice.
5. Care ar fi direcţiile de gestionare a pădurilor dacă s-ar aplica principiile doctrinei

distributiste?
6. Care este rolul pădurilor în noua abordare de dezvoltare economică definită

bioeconomie?
APLICAŢII
1. Comentați din perspectiva doctrinelor economice cele două sisteme de impozitare a veniturilor. Care
sistem este apropiat doctrinei liberale și care sistem este apropiat doctrinei sociale?
Tabel 1 Avantajele şi dezavantajele celor două sisteme de impozitare
Sistemul de impozitare Avantaje Dezavantaje
Nu reduce inechitatea social datorată

Stimulează inițiativa economică
distorsiunilor de pe piața muncii
Cota unică de impozitare a veniturilor
Colectare ușoară
Descurajează profesiile liberale
Stimulează disciplina fiscal
Descurajează concurența de pe piața muncii

Impozitarea progresivă a veniturilor Reduce gradul de inechitate social
Încurajează evaziunea fiscal ă sub forme
mascate
32
MODULUL III: DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI ECONOMIA MEDIULUI
3.1. Dezvoltarea durabilă
Gestionarea durabilă este o viziune pe termen lung pentru găsirea unor abordări de gestionare a
resurselor care să considere într-o manieră integratoare interacțiunile dintre omenire și resursele de
mediu, resursele economice și cele sociale (figura 2).
Necesitatea acestei viziuni ține de multiplele exemple de contrastare a rațiunilor economice cu exigențele
de ordin social și ecologic. Astfel, deși capitalul natural este baza dezvoltării economice, procesele socio-
economice care domină societatea modernă (globalizarea, industrializarea, urbanizarea și consumul
energetic) au importante efecte poluante.
Figura 10: Interacțiuni între resursele de mediu, sociale și economice
3.1.1. Definirea conceptului (Brundtland 1998)
Raportul Viitorul nostru comun (1998) a introdus ideea dezvoltării durabile şi a schimbărilor politice
necesare îndeplinirii acesteia.
“Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care îndeplineşte necesităţile din prezent, dar
 fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare pentru a satisface propriile

necesităţi”
Principiul 1 - echitatea intre generaţii: urmaşii să beneficieze de cel puţin aceleaşi resurse de care
beneficiem şi noi.
Principiul 2 - generăm bunăstare: prin transformarea capitalului fix în capital mobil.
Concepte cheie: conceptul de “nevoi”, în special nevoile esenţiale ale populaţiei sărace, la care trebuie să li
se acorde o prioritate absolută şi ideea de limitări impuse de situaţia tehnologică şi de organizare social pe
capacitatea mediului de a satisface nevoile prezente şi viitoare.
33
3.1.2. Summit-ul de la Rio (1992)
 Sustenabilitatea = Parteneriat global pentru o dezvoltare viabilă economic justă din punct de
vedere social şi durabilă ecologic nu doar pentru prezent ci şi pentru viitor.
Figura 11: Modelul sustenabilității în definirea actuală
 Agenda 21- plan de acţiune al Naţiunilor Unite cu privire la dezvoltarea durabilă.
Structură şi conţinut
Secţiunea I: Dimensiunile Secţiunea II: Conservarea şi Secţiunea III: Consolidarea Secţiunea IV:
sociale şi economice gestionarea resurselor roulului de grupuri majore Mijloace de
pentru dezvoltare (autorităţile locale, tineret, ONG- implementare
uri, etc.)
1. Rolul individului 10. Participarea publicului 19. Notificare prealabilă şi
în timp util
2. Suveranitatea 11. Legislaţia Naţională de Mediu 20. Femeile au un rol vital

Statului
3. Dreptul la 12. Sprijinirea şi deschiderea 21. Mobilizarea tineretului

dezvoltare Sistemului Economic
Internaţional
4. Protecţia mediului 13. Despăgubiri pentru victimele 22. Populaţiile autohtone
în procesul de de poluare şi alte daune de au un rol vital
dezvoltare mediu
5. Eradicarea sărăciei 14. Cooperarea statelor pentru 23. Persoane aflate sub
prevenirea deşeurilor de mediu opresiune
6. Prioritate pentru 15. Principiul precauţiei 24. Ostilitate

ţările slab dezvoltate
7. Cooperarea Statelor 16. Internalizarea costurilor de 25. Pace, dezvoltare şi

în Protecţia mediu protecţia mediului
Ecosistemului
8. Reducerea 17. Evaluările impactului asupra 26. Soluţionarea litigiilor de

modelelor nedurabile mediului mediu
de producţie şi
consum
9. Consolidarea 18. Notificare în caz de catastrofe 27. Cooperarea dintre
capacităţilor pentru naturale oameni şi stat
dezvoltarea durabilă
34
3.1.3 Niveluri ale sustenabilităţii economice
Asigurarea echității inter-generații presupune soluții pentru stabilirea nivelului de consum al resurselor
actuale și al nivelului de conservare. Răspunsul se concretizează în niveluri diferite de adresare a
sustenabilității, plecând de la ideea formulată de Turner (1993) conform căreia resursele pe care dorim să le
lăsăm moștenire generațiilor viitoare pot fi reprezentate de diferite forme de capital (natural, financiar,
tehnologic). Variantele posibile de substituire duc la patru abordări diferite de sustenabilitate:
▌ Sustenabilitate foarte slabă susține premisa că progresul tehnic, ca rezultat al concurenței pe piețe
libere, este în măsură să ofere capacități de substituire nelimitate între formele de capital. De exemplu,
migrarea activităților de socializare în spațiu virtual ar putea fi un substitut pentru spațiile de recreere
naturale, iar producția sintetică a hranei un substitut pentru creșterea producției agricole.
▌ Sustenabilitatea slabă se bazează pe noțiunea de „capital natural critic” ca nivel minim care ar trebui
păstrat pentru generațiilor următoare peste care este posibilă o înlocuire a capitalului natural cu cel produse
din activități economice. Modelul de dezvoltarea din Dubai arată cum o resursă naturală, petrolul, a fost
transformată într-o formă de capital financiar și tehnologic care poate fi o “moștenire” mai apreciată de
generațiile următoare. Riscul economic al aplicării acestui model este dacă valoarea de utilizare viitoare a
resursei, neidentificată încă, ar putea să genereze mai multă bunăstare decât forma de capital în care a fost
transformată.
▌ Sustenabilitatea strictă ridică problema riscului ridicat de ireversibilitate a procesului distructiv al

resurselor naturale militând pentru păstrarea unui nivel constatat al acestora. Această formă de
sustenabilitate presupune luarea în considerare, în procesul economic, a oricăror acțiuni care pot avea un
impact destructiv asupra integrității ecosistemelor, care pot afecta valorile de utilizare prezente și cele
viitoare.
▌ Sustenabilitatea foarte strictă urmărește menținerea constantă a stocului capitalului natural,

urmărind ca fiecare componentă sau subsistem al mediului natural să fie conservată. Este un model care
presupun nu doar scăderea consumului și orientarea pe producția locală dar și scăderea nivelului populației
globale.
3.2. Management forestier – continuitate, durabilitate,

responsabilitate
Termenul de dezvoltare durabilă a pădurilor l-a precedat cu aproape 3 secole pe cel definit de către
Comisia Brundlant în 1987.
Hans Carl von Carlowitz, a fost preocupat de problema deficitului de lemn folosit în
special în industria mineritului. El a publicat în 1917 lucrarea Sylvicultura Oeconomica
– Manual pentru cultivarea pădurilor naturale. În această lucrare el a introdus
conceptul de nachhaltig (durabil) referitor la gospodărirea pădurilor. Așa după cum
singur explica, ideile prezentate se regăseau în mare parte în Ordonanța lui Colbert,
apărută în Franța încă din 1669 (Burger, 2005). Conceptul a devenit, încă din 1796,
principiu continuității în amenajarea pădurilor fiind fundamentat tehnic de către
silvicultorul german Hartig.
Principiul continuității în gestionarea pădurilor sta la baza fundamentării deciziilor de planificare silvică. În
formularea lui inițială, se urmărea ca pădurea să fie astfel organizată și gospodărită încât să asigure an de
an pe o durată nelimitată, producții cel puțin constante sau crescânde de lemn și alte bunuri. În accepțiune
actuală, principiul continuității presupune un sistem de gospodărire silvică care să asigure continuitatea
unui venit ridicat, continuitatea bonității staționale și continuitatea exercitării funcțiilor ecoprotective și
sociale (Drăgoi, 2004).
35
În scopul alinierii la conceptul de dezvoltare durabilă, Conferința Ministerială privind Protecția Pădurilor
în Europa, desfășurată la Helsinki în 1993, a definit noțiunea de management forestier durabil:
 Managementul forestier durabil presupune administrarea și folosirea pădurilor și

terenului forestier într-un mod și la un nivel la care se menține biodiversitatea,
productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea și potențialul de a îndeplini
acum și în viitor funcțiile ecologice, economice și sociale relevante, la nivel local,
național și global și care nu aduce prejudicii altor ecosisteme”.
3.3. Economia mediului - Definiție
 Economia mediului este acea ştiinţă economică care studiază mediul ca bun public şi
sistem bazat pe autoreproducţie, aflat în strânsă interdependenţă cu mediul economic.
Cea mai tânără ramură a ştiinţei economice şi se axează pe studierea eşecurilor pieţii în gestionarea
externalităţilor.
Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.
Eşecurile pieţei
Piaţa nu poate stabili preţul pentru o serie de bunuri
Distorsiunile pieţei-induse de subvenționare Distorsiunile pieței induse de externalități și

și taxare sau de situații de monopol, bunuri publice
monopsony
Externalităţi
activitățile care au un impact negativ (sau pozitiv) asupra unui terț și când nu se compensează
pierderea prosperității ce rezultă din acestea”
Pozitivă – un beneficiu adus unei terţe părţi , Negativă- reprezentată printr-un cost social,
fie prin anumite procese de producţie, fie pierderea pe care o înregistrează o terţă
prin consumul anumitor bunuri parte, ce nu este nici producătorul, nici
Bunuri publice vs. Bunuri private
Bunurile utilitate privată nu presupun rivalitate în Imposibilitatea ca doi indivizi sau două firme
utilizarea lor : doi sau mai mulţi indivizi pot admira să posede acelaşi bun sau să beneficieze de
în acelaşi timp acelaşi peisaj, se pot bucura de aer acelaşi serviciu în acelaşi timp - rivalitate
curat etc.
Monopoluri naturale
Un bun oarecare, fără substitut, adus pe piaţă de un singur producător
Structura costurilor de producţie ponderea costurilor fixe este foarte mare, comparativ cu costurile
variabile
36
3.3.1 Bunuri de utilitate publică și privată

Definiţie
Bunurile de utilitate publică sunt bunuri pentru care este imposibilă excluderea şi nu
presupun rivalitate în utilizarea lor: în acelaşi timp, doi sau mai mulţi indivizi pot admira
acelaşi peisaj, se pot bucura de acelaşi aer curat, de aceleaşi ape limpezi.

Definiţie
Bunurile de utilitate privată presupun rivalitate între doi consumatori ca şi posibilitatea
legală de excludere a altor utilizatori de la folosirea lor: imposibilitatea ca doi indivizi să
folosească concomitent acelaşi calculator
Între aceste două categorii există două stări „intermediare”, de tranziţie, adică elemente de capital ce nu
sunt nici complet private, nici complet publice. Acestea sunt bunurile comune şi bunurile publice imperfecte,
de tip club.
Tabel 3 Clasificarea bunurilor din perspectiva posibilității de valorificare pe piață
Rivalitate în consum Non – rivalitate în consum
Bunuri private Bunuri publice de tip ‘club’
Posibilitatea excluderii Restricționare posibilă și subiect de Restricționare posibilă dar fără risc de
epuizare, de exemplu lemnul supraconsum, de ex. accesul în parcuri naționale
Bunuri comune Bunuri și servicii publice propriu zise

Imposibilitatea
excluderii Accesibile tuturor dar subiect de epuizare, Accesibile tuturor și fără risc de supraconsum, de
de exemplu pestele din apele exemplu serviciile de protecție a apelor și solurilor
internaționale, O2
Bunurile de utilitate privată presupun rivalitate între doi consumatori precum și posibilitatea legală de
excludere a altor utilizatori de la folosirea lor. Există rivalitate în consumul de lemn dar proprietarul are
posibilitatea legală și capacitatea fizică de excludere a altor utilizatori. În unele situații, excluderea este
posibilă doar pentru o anumită categorie, ceea ce face ca unele bunuri să fie considerate de tip club.
Lemnul, ca orice marfă, este un bun tipic privat pentru că există modalități legale de excludere a non-
proprietarilor de la exploatarea acestuia. Aerul curat este un bun tipic public pentru că este imposibilă
excluderea non-proprietarilor de la folosirea lui (este practic imposibil ca un proprietar privat să ceară
celor care trec pe lângă pădurea lui să folosească o mască de oxigen). Biodiversitatea este un serviciu
public ce nu presupun rivalitate, ci doar respectarea anumitor condiții, impuse de cei ce dețin în
proprietate sau administrează ariile protejate. Deși vânatul, este perceput ca un bun care aparține
statului, el este în fapt din perspectivă economică un bun privat pentru că, la fel ca în cazul lemnului,
nimeni nu poate beneficia de dreptul nerestricționat de a vâna. Serviciile de reglare climatică furnizate de
păduri și conservarea unor specii și ecosisteme rare sau amenințate sunt exemple de bunuri publice
globale.
Diferența dintre bunurile publice și private nu este deci dată de forma de proprietate ci de capacitatea lor
fizică și legală de a fi sau nu folosite pe piață. O pădure proprietate privată furnizează atât bunuri private
(lemnul) cât și bunuri publice (aer curat, funcții de protecție). În definirea dreptului de proprietate există
astfel o diferențiere între abordarea legală care presupune garantarea dreptului constituțional la
proprietatea asupra pădurii și abordarea economică – posibilitatea legală pe care o are proprietarul de
pădure de a valorifica bunurile și serviciile oferite de pădurea sa, în mod direct sau prin intermediul
schimbului de piață.
37
Prin modul de distribuirea a drepturilor economice de proprietate, statul poate decide care bunuri rămân
în domeniul public și care bunuri rămân în domeniul privat (tabelul 4).
Tabel 4: Exemplificarea modului în care legislația poate determina posibilitatea de excludere
Rivalitate în consum Non – rivalitate în consum
Bun privat Bunuri publice de tip ‘club’
Ciupercile din pădurile private din România Ciupercile din pădurile private din anumite
Posibilitatea legală a Legea prevede că acestea aparțin proprietarului. regiuni din Italia
excluderii Cu toate acestea posibilitatea fizică de excludere Legea prevede că acestea aparțin doar
a publicului este limitată. membrilor comunității și cu respectarea unor
reguli care să nu ducă la epuizarea resursei.
Bunuri comune Bunuri publice
Ciupercile din pădurile private din Suedia sau Ciupercile din pădurile private din Slovenia
Imposibilitatea legală a Finlanda Proprietarul nu are dreptul de excludere dar
excluderii Proprietarul nu are nici un drept de excludere. culegătorii au obligația legală să nu extragă
Din această cauză există o presiune ridicată din mai mult de 2kg, ceea ce reduce rivalitatea în
partea unor grupe organizate de culegători care consum
beneficiază liber de bunul respectiv.
Un drept de proprietate clar definit și exercitabil oferă proprietarilor și comunităților autoritatea de a

stabili cum se folosește o resursă și informează utilizatorii privind condițiile în care pot folosii bunul
respectiv. Fără drepturile distincte de proprietate sau de folosire, bunul sau serviciul devine disponibil
tuturor. Din perspectiva bunurilor care rămân rivale în consum, acest aspect poate duce la supra-
exploatarea resursei sau la tragedia bunurilor comune care aduce beneficii private dar impune costuri
suportate public.
3.3.2 Externalități

Externalitățile sunt “activitățile care au un impact negativ (sau pozitiv) asupra unui terț și
când nu se compensează pierderea prosperității ce rezultă din acestea” (OECD, 2010)
Definiţie
O externalitate pozitivă este un beneficiu adus unei terțe părți, fie prin anumite procese de producție, fie
prin consumul anumitor bunuri, fără ca o plată să fie făcută pentru aceste servicii. Mare parte din funcțiile
de protecție oferite de păduri sunt externalități pozitive, generate de însăși bio-producția forestieră
(diminuarea efectului de seră, regularizarea scurgerii apei pe versanți și în sol, protecția solului contra
eroziunii și alunecărilor). Furnizarea externalităților pozitive implică costuri sociale suportate de
proprietarul resursei forestiere. Soluția oferită de economia mediului este stabilirea unor drepturi de
proprietate clare care să permită crearea unor noi piețe de valorificare a serviciilor ecosistemice furnizate.
Așa a apărut de exemplu piața reglementată sau cea voluntară a carbonului sau conceptul de plată pentru
servicii ecosistemice.
Unii autori consideră că externalitățile pozitive generate de o silvicultură durabilă, fundamentată

ecologic, împiedică adoptarea unui management orientat spre eficiență economică pe termen scurt și
mediu (Milescu, 2002). Asigurarea acestor servicii nu ar fi posibilă fără o amenajare multifuncțională a
pădurii lucru echivalent cu recoltarea lemnului continuu, pe o perioadă de timp nedeterminată, în cantități
38
ce depind de structura pădurii și în mai mică măsură de cerere. Acest lucru poate fi în general asumat în
contextul proprietății publice asupra pădurilor.
Astfel, pentru proprietarii privați de terenuri forestiere a fost fundamentat conceptul de plată pentru
serviciile ecosistemice, văzut ca un „un contract voluntar si condițional, încheiat între cel puțin un vânzător
și un cumpărător, pentru un serviciu de mediu bine definit, sau folosirea unui teren în vederea furnizării acelui
serviciu” (Wunder, 2005).
3.3.3. Renta Hotelling
Renta Hotelling este venitul realizat prin vânzarea unei resurse natural neregenerabile,
în condiţiile în care piaţa este echilibrată
 Definiţie
Cu alte cuvinte dacă deţineţi un baril de petrol, întrebarea este de îl vindeţi azi cu 30$ sau aşteptaţi până
anul viitor, în condiţiile în care rata dobânzii bancare ar fi 5%?
 Preţul actual: p0 =$30 ;
 Preţul anul viitor: p1 ;
 Dacă p1>$31.50, resursa nu va exploatată pentru că preţul acesteia a crescut mai mult
decât capitalizarea bancara;
 Dacă p1<$31.50, din perspectivă economică ar fi fost mai eficientă vânzarea barilului şi
depunerea banilor în bancă.
 În echilibru: p1 = p0 (1+r)

Preţurile reale ale resurselor
neregenerabile cresc la nivelul
ratei dobânzilor altfel ele vor fi
exploatate integral
Pariul Simon - Ehrlich pornind de la argumentul adus de Hottelling la care se adauga şi faptul că dacă
cantitatea de resurse scade, preţul acestora va creşte, Simon (economist) i-a propus lui Ehrlich (ecologist) să
aleagă 5 metale (crom, cupru, nichel, cositor, tungsten), pariind că preţul acestora NU va creşte în următorii
10 ani (1980 - 1990).
Rămânem fără resursele ne-regenerabile?

 Simon a câştigat pariul, preţul metalelor alese
scăzând.
 În 1996, Simon a pierdut însă pariul referitor la

scăderea preţului lemnului.
39
Figura 12 Variaţia preţurilor pentru cele 5 metale
 Care ar putea fi cauzele scăderii preţurilor metalelor

analizate?
3.3.4. Aplicarea rentei Hotelling în condiţiile gestionării pădurii
3.3.4.1 Rata de capitalizare

Ați prefera să primiți 10.000 Euro bani gheață acum sau peste 10 ani?
 Acum vrem lucruri bune, dacă peste 10 ani nu mai sunt în viață;
 Nevoile actuale par mult mai presante decât cele viitoare;
 Rata inflației s-ar putea să devalorizeze valoarea celor 10.000 de euro în 10 ani
 Cei 10.000 de euro investiți în titluri bancare vor valora mai mult peste 10 ani.
Pentru a afla valoarea pe care o sumă investită în prezent o va avea peste o anumită perioadă de timp se
voloseşte formula de calcul a ratei de capitalizare:
Vn  V0  1  K 
n
 Vo – o sumă actuală (capital iniţial);
 K – rata de capitalizare dorită – de exemplu rata dobânzii bancare;
 Vn – suma viitoare (dintr-un an viitor), iar
 (1+K)n se numeşte factorul de compunere sau factorul dobânzii compuse (dobânda se

adaugă la capitalul existent la începutul fiecărui an)
40
 Rata de capitalizare: caracterizează calculul valorii viitoare (într-o perioadă de

timp viitoare), rezultată dintr-o valoare prezentă, investită la un anumit nivel al
ratei de rentabilitate (profitabilitate sau de fructificare).
Definiţie
Valoarea ratei de capitalizare a unei investiţii este criteriul principal de realizare a unei analize cost beneficiu.
În scopul acestei analize toate elementele care fundamentează decizia investiţională trebui să fie
transformate în bani: venituri și cheltuieli actualizate la momentul investiţiei.
Valoarea pe care o generează 1000 Euro la rate de capitalizare (3%, 5% sau 7%) pe un interval de 30 de ani

Cu cât orizontul de timp pe care se ia decizia este mai mare (ca în cazul
deciziilor din silvicultură) cu atât devine mai important modul de
actualizare a veniturilor şi cheltuielilor
3.3.4.2 Rata de scont

Să presupunem că moșteniți 10000 de Euro cu clauza sa-i accesați peste 10 ani. La ce suma ați renunța cu
condiția să-i primiți acum?
 Rată la care beneficiile şi costurile viitoare sunt actualizate din cauza preferinţei de
timp sau a existenţei unei rate pozitive a dobânzii. Scontarea resurselor presupune
diminuarea acestora cu o rata de scont – valoarea pe care in timp o aduc banii
Definiţie
1
V0  Vn 
1  K n
 Vo – o sumă actuală (capital iniţial;
 K – rata de capitalizare dorită;
 Vn – suma viitoare (dintr-un an viitor), iar
1
 se numeşte factorul de actualizare.
1  K n
41
Valoarea actuală pe care o reprezintă 1000 Euro peste 30 de ani la o rată de scont (3%, 5% sau 7%)

Scontarea veniturilor este foarte importantă pentru a identifica care este de
exemplu valoarea actuală a unor venituri pe care le-ar aduce pădurea peste o
anumită perioadă de timp
2.3.5.3 Exemplu de calcul al rentei

Citiți următorul articol: Scriban, RE, Nichiforel,L., Barnoaiea I. (2016) Evoluția arboretelor retrocedate în
baza Legii 18/1991 și estimarea rentei economice asociate, în condiții alternative de gestionare
http://www.bucovina-forestiera.ro/arhiva/2016/16(1)/043-058_scriban_16_1.pdf
Articolul oferă o metodologie de estimare valorică a volumelor extrase din suprafeţele retrocedate la Legea
18/1991, sintetizate astfel:
Estimarea volumului posibil de extras în perioada 1991-2004 conform prevederilor amenajamentului =

14.152 mc
 Volumul mediu pe suprafaţă = 17mc/ha/13 ani;

 Volumul mediu = 1,4 mc/an/ha;
 Intensitatea medie = 4,2%.
Scenariu 1: dacă s-ar fi extras un volum corespunzător creșterii medii curente (13 ani) = 78.966 mc.
 Volumul mediu = 5mc/an/ha;
 Intensitatea intervenţiei = 23% din volumul existent pe picior în 1991.
Scenariu 2: starea identificată a arboretelor ar fi fost consecinţa intervenţiei integrale în 1994= 193.178 mc.
 Intervenţia integrală în 1994 = volumul extras de 13 ori mai mare decât valoarea legal
planificată;
 Extrageri medii = 241mc/ha;
42
Scenariu 3: starea identificată a arboretelor ar fi consecinţa unei intervenţiei integrale în 2004 = 238.650 mc.
 Intervenţia integrală în 2004 = volumul extras de 17 ori mai mare decât volumul legal planificat
 Extrageri medii = 298 mc/ha:
 Intensitatea = 72% faţă de stocul existent în 1991;
Scenariu 4: starea identificată a arboretelor ar fi fost consecinţa unei intervenţii în 2014 = 373.627 mc
 Extrageri medii = 342 mc/ha;
 Intensitatea = 89% faţă de stocul existent în 1991.
Calculul comparativ al rentei
Tabel 5 Calculul valorii de piaţă la momentul recoltării
Tabel 6 Calculul valorii economice actualizate
Tabel 7: Valoarea rentei economie pierdute prin modul de gestionare a pădurilor
În concluzie modul de gestionare a arboretelor retrocedate la legea 18/1991 pe raza O.S. Vama în perioada
1994-2004 arată că explatarea acestora în perioada în care preţul de piaţă a lemnului era foarte mic a produs
pierderi de rentă importante proprietarilor de pădure.
Exploatarea arboretelor în 1994 ar fi adus un beneficui de 0,89 mil dolari care în valoarea actualizată (rata de
capitalizare de 5%) ar reprezenta 2,3 mil dolari. Suma care s-ar fi obţinut în momentul de faţă ar fi fost de
11,3 mil dolari de unde reies pierderi de rentă de 9 mil dolari. Doar investiţiile cu o rată de capitalizare de
13% ar fi putut acoperii pierderile date de creşterea preţului.

Creşterea preţului lemnului de pe piaţa naţională la un nivel mai ridicat
decât creşterea ratei bancare ar fi un argument pentru convingerea
proprietarilor privaţi privind valoarea de capitalizare economică a
pădurii
43
3.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul II

RECAPITULARE
Dezvoltarea durabilă
 Modelul Brundtland;
 Summit-ul de la Rio (1992)
 Niveluri ale sustenabilităţii economice: sustenabilitatea slabă vs. strictă
Economia mediului
 Conceptele fundamentale: Sustenabilitate durabilă; Eşecurile pieţei; Externalităţi; Bunuri de uitilitate
publică şi bunuri de utilitate privată; Monopoluri naturale.
Bunuri de utilitate publică şi bunuri de utilitate privată
 Excludere
 Rivalitate
 Exemple din sectorul forestier
Externalități
 Pozitive
 Negative
 Exemple din sectorul forestier
Renta Hotelling
 Definiţie
 Pariul Simon-Ehrlich
 Rata de capitalizare
 Rata de scont
 Aplicarea rentei Hotelling în condiţiile gestionării pădurii
44

1. Explicaţi afirmaţia că economia mediului studiază eşecurile pieţii în gestionarea
externalităţilor.
2. Daţi exemple de externalităţi pozitive şi negative asociate producţiei forestiere.
3. Ce ar însemna pentru gestionarea pădurilor aplicarea modelului sustenabilităţii

slabe? Dar a modelului sustenabilităţii stricte? Comentaţi identificând
consecinţele economice, ecologice şi sociale pe termen mediu şi lung.
4. Comentaţi din perspectiva rentei Hottelling creşterea preţului produselor

petroliere.
5. Identificaţi bunurile publice şi cele private asociate producţiei forestiere.
6. Considerând că ciupercile reprezintă bunuri publice în Finlanda şi bunuri private

în Franţa, comentaţi capacitatea proprietarilor din aceste ţări să le valorifice pe
piaţă.
APLICAŢII
Aplicaţie 1:
Care ar trebui să fie beneficiul adus de o pădure exploatată la vârsta de 60 de ani, pentru a aduce o rată de
capitalizare de 3% unei investiții inițiale de plantare de 800 Euro ?
Răspuns:
45
Aplicaţia 2
Considerând că în 1991 dețineați 1 ha de pădure cu următoarele caracteristici:
a) 10 Mo, Vârstă 1991 – 70 ani

b) Vârsta exploatabilității - 90 de ani
c) Volum/ha - 450 m3
d) Creșterea medie anuală - 4,5 m3/an
e) Prețul de vânzare în 1991 – 5 $/m3
f) Prețul de vânzare în 2012 – 35$/m3
g) Rata medie de capitalizare – 5%
Calculați dacă exploatarea integrală a pădurii în 1991 și depunerea profitului obținut la bancă a adus un
venit mai mare decât menținerea acesteia și exploatarea la vârsta exploatabilității (2012).
Aplicaţia 3
Considerând că în 1991 dețineați 1 ha de pădure cu următoarele caracteristici:
a) 10 Mo, Vârstă 1991 – 50 ani

e) Prețul de vânzare în 1991 – 5 $/m3
f) Rata medie de capitalizare – 5%
Calculați care ar trebui să fie prețul lemnului la vârsta exploatabilității astfel încât exploatarea integrală a
pădurii în 1991 și depunerea profitului obținut la bancă să nu aducă un venit mai mare decât menținerea
acesteia și exploatarea la vârsta exploatabilității.
Aplicaţia 4
Considerând că acum dețineți 1 ha de pădure cu următoarele caracteristici:
a) 10 Mo, Vârstă 2013 - 50 ani

e) Prețul de vânzare – 35 $/m3
f) Rata medie de capitalizare – 5%
Calculați care ar trebui să fie prețul lemnului la vârsta exploatabilității (2053) astfel încât să fiți motivați să
păstrați resursa.
46
MODULUL IV: PRINCIPIILE NEO-LIBERALE APLICATE PRODUCŢIEI

FORESTIERE
4.1. Doctrina economică neo-liberală

Definiţie
Economia neo-clasică (Neoclassical economics) este o abordare generală în economie
care pune accentul pe determinarea preţurilor, a producţiei şi a distribuţiei veniturilor în
cadrul pieţelor, prin intermediul cererii şi a ofertei.
 Economia neo-clasică consideră că oamenii au preferinţe raţionale în utilizarea

resurselor.
 Maximizarea utilităţii individuale respectiv maximizarea profitului firmelor, în condițiile

constrângerii, din cauza datelor de pornire constituie singura regulă de comportament al
agenților.
 Agenţii economici acţionează independent în baza unor informaţii relevante şi complete.
 În economia neo-clasică pământul este de regulă neglijat, atenţia fiind focalizată doar pe
utilizarea optimă a muncii şi a capitalului.

Paradigma economiei neoclasice este că funcționarea pieței permite să se
stabilească nivelul cererii, ofertei, prețurilor şi folosirii factorilor de producție
și forței de muncă.
4.2. Principiile raţionamentelor economice

4.2.1 Raritate şi alegere
Problema generală a economiei este preocuparea oamenilor de pretutindeni şi dintotdeauna de a alege

resursele şi de a ierarhiza folosirea lor. După cum am arătat în modulul I, problema fundamentală a economiei
constă în raritatea resurselor şi a bunurilor economice şi de aceea reprezintă restricţia esenţială care trebuie
luată în considerare în organizarea şi desfăşurarea activităţii economice.

Pe de o parte, există limite naturale ale resurselor - în sensul că ele se găsesc în
natură în cantităţi limitate, iar pe de altă parte, există şi limite economice ale
exploatării şi folosirii unor resurse – determinate atât de nivelurile actuale ale
costurilor de prospectare şi extracţie, cât şi de nivelul tehnologiilor.
În aceste condiţii, singurul mod de comportament al oamenilor este de a alege între alternativele existente,
adică: între a investi sau a economisi, între diferitele bunuri care să fie produse şi oferite pe piaţă, între a
folosi o mai mare cantitate de muncă sau o mai mare cantitate de capital într-un proces de producţie.
Utilizarea raţională şi eficientă a resurselor disponibile: ce bunuri și servicii să producă cu resursele avute la
dispoziție; în ce cantitate; cu ce factori de producţie şi cum să distribuie aceste bunuri membrilor societăţii.
47
4.2.2. Factorii de producţie
Angajarea resurselor în procesul de producţie de bunuri materiale şi servicii înseamnă transformarea

acestora în factori de producţie.
Factor de producție Definire Rezultat
Pămîntul (Natura) Toate resursele brute din natură folosite în producție, În utilizare alternativă
nu doar teritorii, terenuri, apa, resurse minerale, etc resursele generează rentă
Munca Este factor originar, primar, de productie - reprezinta Generează un nivel de
activitatea specific umana desfasurata în scopul salarizare
obtinerii de bunuri economice
Capitalul Reprezintă bunurilor produse si utilizate în scopul Capitalul financiar
producerii altor bunuri economice - nu doar capital generează dobînzi
financiar (banii) ci tot ceea ce este creat de om și ajută
la procesul de producție a altor bunuri și servicii
Antreprenoriatul Reprezinta un neofactor de productie propriu Generează profit
sistemelor economice de piață și are rolul de a
combina și pune în valoare ceilalți factori
4.2.3. Eficienţă şi echitate

Definiţie
Eficienţa reprezintă relația dintre resursele utilizate și bunurile oferite, cu cât mai multe
bunuri oferite folosind aceleași resurse cu atât producția este mai eficientă
Fama (1970) a definit o piaţă eficentă ca fiind o piaţă în care preţurile reflectă integral informaţiile existente
despre bunul în cauză. Următoarele condiţii trebuie îndeplinite de o piaţă eficientă:
a) lipsa oricăror costuri ale tranzacţionării;
b) existenţa aceleiaşi informaţii, disponibile tuturor posibililor cumpărători, la costuri minime;
c) un acord al tuturor cumpărătorilor potenţiali asupra măsurii în care informaţia afectează preţurile.
Se disting două niveluri de eficienţă în domeniul producţiei economice:
1. La nivelul întreprinderii eficiența rezultă din combinarea factorilor de producţie;
2. La nivelul macro-economiei eficiența presupune realocarea unor resurse de la un sector la altul.

Definiţie
Echitatea reprezintă distribuirea justă a bunăstării la nivelul societăţii
1. Echitate inter-personală – reprezintă repartiţia dintre remuneraţia muncii şi cea a capitalului;
2. Echitate inter-regională- implică o distribuţie egală în spaţiul veniturilor, şomajului şi infrastructurii;
3. Echitate inter-generaţii - între generaţii se manifestă un spirit asociativ, de toleranţă şi solidaritate,

în virtutea căruia binele şi bunăstarea unuia nu trebuie să afecteze fericirea altuia.
48
4.2.4. Costul de oportunitate

Definiţie
A alege ceva înseamnă a renunţa la altceva. Luarea unei decizii inevitabil implică
sacrificarea altor alternative valabile. Costul de oportunitate reprezintă costul alternativei
celei mai favorabile la care se renunță.
Să luăm, de exemplu, cazul unui student care se înscrie la un program de masterat de doi ani, pentru care
plăteşte echivalentul în lei a 500 de Euro anual. În aparenţă, costul pe care îl are de suportat este de 1000
Euro. Totuşi, în evaluarea costului real trebuie luat în considerare şi costul de oportunitate. Atunci când a luat
decizia de a se înscrie la acest program, studentul respectiv a renunţat la alternativa de a-şi găsi un servici
pentru care ar fi primit un salariu – la nivelul actual al salariului minim pe economie – de cel puţin 1000 de
Euro anual. În concluzie, costul real pe care îl suportă studentul respectiv este de 1000 Euro plus venitul la
care a renunţat (2000 Euro), adică 3000 Euro. Ar mai trebui oare să adăugăm la acest şi costul cazării şi al
hranei pe perioada respectivă? Răspunsul este nu, acestea nu sunt costuri neapărat legate de frecventarea
programului de masterat, pentru că ele ar fi trebuit suportate oricum. Pe termen lung alternativa de a putea
găsi un servici plătit mult mai bine datorită programului de masterat trebuie să acopere costul total al
frecventării masteratului, incluzînd și cost de oportunitate.

Orice activitate are un cost de oportunitate. El nu se limiteaza la simpla
cheltuiala baneasca, ci desemneaza o estimare subiectiva a oportunitatilor
sacrificate, care pot insemna mai mult decat banii cheltuiti.
4.2.5. Noţiunea de marginalitate
Cel mai important instrument utilizat de către economişti în studierea modului în care sunt elaborate deciziile
economice este analiza marginală.

Definiţie
Analiza marginală constă în compararea costurilor suplimentare cu beneficiile suplimentare
generate de o anumită activitate
 Orice alegere este marginală adică se face în raport cu cât a mai rămas de alocat, de
cheltuit. Prin analiza marginală se identifică beneficiile suplimentare date de schimbarea
alocării factorilor de producție (de exemplu cu cît crește producția prin creșterea forței de
muncă cu o unitate).
De reţinut
 Costul marginal = cu cât se modifică costurile dacă producţia unui bun creşte.
Venitul marginal = venitul obţinut din creşterea producţiei cu o unitate.
Important Profitul marginal = diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.
49
4.2.6. Costă timpul bani?
Caracterul limitat al timpului este constrângerea cea mai severă care ne obligă să operam cu ierarhii de
prioritate, pentru a ne încadra în limitele date ale timpului. Astfel, timpul apare atât ca nevoie (nevoia de
timp de muncă, de odihnă, de timp liber, de învăţare) cât şi ca resursă, ca şi disponibilul de timp necesar
oricărei activităţi. El este folosit fie raţional şi eficient, fie este irosit de cele mai multe ori în mod definitiv.
Consumul de timp nu poate fi opţional, ci este obligatoriu, singura cale de acţiune se referă la cum este folosit
şi nu la dacă va fi folosit.
Din perspectiva economică timpul alocat ca resursă economică se regăsește într-o serie de costuri adiționale
costurilor de producție a unui bun:
1. Costurile tranzacţionale – costurile ascunse necesare pentru realizarea unei tranzacţii
2. Costurile informaţionale- determinarea calităţii bunurilor şi a preţurilor de pe o piaţă;
3. Costurile de negociere- îndeplinirea unor obligaţii a părţilor în vederea partajării costurilor;
4. Costurile contractuale – realizarea unui contract (construirea încrederii în partener).
Deci, timpul în toate ipostazele sale trebuie reconsiderat în analizele, evaluările şi proiecţiile privind
planificarea, organizarea şi evaluarea oricărui proces.
 O activitate este cu atât mai eficientă cu cât produce rezultate cantitative şi

calitative sporite cu un consum de timp cât mai redus.
4.2.7. Piaţa ca optim de alocare a resurselor

De reţinut
Schimbul voluntar şi liber între vânzători şi cumpărători este benefic amândurora.
 Pieţele sunt eficiente în măsura în care organizează acest schimb.
 Mecanismele de piață asigură alocarea optimă a resurselor.
 Piețele sunt influențate de costurile tranzacționale.
 Piețele pot fi și virtuale.

De reţinut
Din perspectica economiei mediului se constată că pieţele concurenţiale nu produc
suficient de multe bunuri şi servicii de utilitate publică.
 Apar distorsiunile pieţei, iar pentru o serie de servicii pieţele chiar lipsesc (eşecurile pieţei) ;
 Guvernul trebuie să finanţeze producerea acestor bunuri
50
4.3. Particularităţile economiei forestiere
Economia forestieră studiază şi explică deciziile ce au legătură cu pădurea (fie că acestea sunt luate la nivelul
gospodăriei familiale, fie al întreprinderii, fie al autorităţii publice ce răspunde de silvicultură), studiază modul
de alocare a resurselor necesare gospodăririi pădurilor, interacţiunile dintre factorii de decizie (ocolul silvic
de exemplu şi firmele de exploatare), explică modul de formare a preţurilor, studiază efectele taxelor şi a altor
măsuri fiscale aplicate asupra proprietarilor de păduri şi întreprinderilor forestiere. Iniţial, economia
forestieră a fost o micro-economie adaptată specificului producţiei forestiere, dar treptat şi-a lărgit sfera de
investigaţie, interferând acum din ce în ce mai mult cu economia mediului.
4.3.1. Bunurile şi serviciile oferite
Pădurile produc o multitudine de bunuri (lemn, fructe de pădure, ciuperci comestibile) şi servicii protective
sau recreative (protecţia hidrologică, a solurilor, a biodiversităţii, de interes cinegetic).
Bunurile și serviciile oferite de pădure pot avea o valoare comercială, atunci când acestea pot fi valorificate
pe o piață de desfacere (ex. lemn, ciuperci, servicii de recreare, vânătoare etc), pot avea valoare de utilizare
(ex. lemn de foc pentru proprietari) sau o valoare de patrimoniu și culturală, dată de simpla existență a
pădurii (ex. pădurile seculare sau de interes cultural).
Resurse forestiere Servicii ecologice Servicii biosferice Servicii sociale
Produse lemnoase- lemn Protecţia solului Biodiversitate Ecoturism,

“pe picior, buşteni, lemn recreare, sport,
de foc vânătoare, pescuit
Protecţia apelor
Produse nelemnoase- Regularizarea

climei Servicii culturale,
ciuperci, fructe de Protejarea sănătăţii istoice sau
pădure, taninuri, răşină spirituale
Figura 13: Bunuri și servicii furnizate de pădure
Produsele lemnoase constituie pricipalul produs al pădurii şi sunt reprezentate de biomasa produsă de arbori
şi, recoltată după anumite reguli, prin exploatare. Lemnul recoltat este utilizat, după împrejurări, fie ca lemn
de foc, fie ca lemn de lucru în aproape toate ramurile economice.
Produsele forestiere nelemnoase (PFNL) se referă la produse de origine biologică, altele decât lemnul, care
provin din păduri sau alte terenuri ocupate cu vegetație forestieră sau din arbori din afara pădurilor. În
condițiile țări noastre aceste produse se mai numesc, în mod improriu, produse accesorii.
De precizat că valoarea bunurilor și serviciilor variază în raport de tipul ecosistemului forestier și de
importanța pe care societatea o acordă bunurilor și serviciilor furnizate de pădure. În țările meditaraneene
(Italia, Portugalia, Spania) se observă că valoarea comercială a pădurii este mai mare prin valorificarea
produselor forestiere nelemnoase decât prin valorificarea lemnului (figura 10).
Ponderea PFN în veniturile realizate de populaţia rurală este ridicată în ţările sărace şi foarte scăzută în ţările
bogate: la venituri mici corespund productivităţi mici ale muncii, iar colectarea fructelor de pădure, activitate
foarte puţin productivă din punct de vedere economic, este atractivă.
51
Italy
Spain
Germany
Austria
Lithuania
Sweden
Bulgaria
0% 50% 100% 150% 200%
Figura 14: Ponderea produselor forestiere nelemnoase raportată la valoarea produselor lemnoase
4.3.2. Costul de oportunitate în gestionarea pădurilor
Datorită numeroaselor bunuri și servicii posibil de a fi furnizate de ecosistemele forestiere, alternativele de

gestionare a pădurilor sunt grevate de costuri de oportunitate.

Definiţie
Costul de oportunitate în gestionarea pădurilor este dat de modalitatea de zonare
funcțională a arboretelor în procesul de amenajare a pădurilor.
Zonarea funcţională a pădurilor poate avea ca efect scăderea rentabilităţii modului de gospodărire a
ecosistemelor forestiere, supuse diverselor restricţii în ceea ce priveşte recoltarea lemnului şi/sau a altor
produse nelemnoase. Ca urmare costul de oportunitate poate fi determinat identificând bunurile și serviciile
oferite prin integrarea pădurii într-o anumită categorie funcțională comparativ cu alta.
Estimarea acestui cost de oportunitate se bazează pe o ipoteză simplă. Dacă se decide acordarea unei funcții
de protecție de mare importanță pădurii (de exemplu categoria funcțională 1.2.a), posibilitatea de masă
lemnoasă va fi diminuată față de ipoteza că pădurea ar fi avut numai rol de producţie (de exemplu categoria
funcțională 2.1.a).
Diferenţa dintre cele două posibilităţi anuale, înmulţită cu preţul mediu al produselor principale, reprezintă
costul de oportunitate al zonării funcţionale, adică venitul la care administratorul pădurii renunţă pentru a
asigura funcţiile de protecţie.

În condițiile în care funcțiile protective furnizate de pădure nu au o piață și
nu pot fi cuantificate monetar, încadrarea pădurilor în categorii funcționale
cu rol ridicat de protecție impun proprietarilor un important cost de
oportunitate.
52
4.3.3. Modul de alocare a timpului şi a capitalului în silvicultură
Comparativ cu economia agrară de exemplu, în care ciclul de producţie „îmbracă” şi ciclul economic
elementar „bani-marfă-bani”, în economia forestieră un ciclu de producţie acoperă zeci de cicluri economice
elementare, ceea ce presupune un grad ridicat de imter-operabilitate şi inter-dependenţă a unităţilor
economice ce asigură gestionarea pădurilor – ocoalele silvice.
 Procesul de producție forestieră se distinge prin cicluri foarte lungi de

producție comparativ cu alte forme de utilizare alternativă a terenurilor
Tabel 8 Corelaţia dintre timp şi capital în industrie, agricultură şi economie forestieră
Industrie Agricultură Economie forestieră

Influenţată de Influenţată de bonitatea terenului în Determinată de condiţiile
Tipul de producţie
cerere raport cu cererea staţionale
Foarte mare (foarte mică)

Utilizarea capitalului Mare Mijlocie – inferioară Produsul = Mijlocul de
producţie
Utilizarea muncii Intensiv Mijlociu Extensiv
Ciclul de producţie 1 zi – 1 lună 3 luni – 1 an 80 – 120/300 ani
Perioadă de
1 – 5 ani 5 – 10 ani 100 – 300 ani
amortizare
Ciclul capitalului într-

un an De mai multe ori O dată Parţial – fragmentar

De reținut
Capitalul în silvicultură este dat de pădure prin arborii care sunt productivi. Ca urmare în
procesul de producție silvică arborii au un caracter dual: sunt și factor de producție (prin
capacitatea lor de a face fotosinteză și de a acumula masă lemnoasă) sunt și produs final
Utilizarea capitalului este o consecinţă a aplicării principiului continuitaţii pădurilor deoarece:
 În procesul de producției silvică, datorită ciclurilor lungi de producție, există o lipsa a unei legături
imediate între mărimea cheltuielilor şi nivelul producţiei  dacă mâine s-ar investi tot PIB-ul în
plantații, cantitatea de lemn pe piață nu ar crește decît după un număr mare de ani, cînd plantațiile
respective ar ajunge la vîrsta exploatabilității.
 Flexibilitate redusă a producţiei  structura producţiei nu poate fi uşor adaptată cerinţelor pieţei –
este dificil de a prognoza structura cererii în momentul în care arboretele nou create vor ajunge la
vârsta exploatabilității

Conform principiului continuităţii pădurea trebuie astfel organizată şi gospodărită încât să
asigure an de an pe o durată nelimitată, producţii cel puţin constante sau crescânde de
lemn şi alte bunuri, şi să exercite concomitent şi în condiţii optime, funcţiile de formare şi
Definiţie conservarea mediului de viaţă
53
4.3.4. Costurile tranzacţionale asociate producţiei forestiere
Cea mai mare parte a proceselor de producţie au:
1. Caracter stochastic (acumulativ), nu determinist  determinare estimativă a producţiei.
 costuri suplimentare cu determinarea şi monitorizarea producţiei = inventarierea arboretelor,

punere în valoare, verificare acte punere în valoare.
2. Fluctuaţii în ceea ce priveşte necesarul de manoperă pentru lucrările silvice, limitează

permanetizarea forţei de muncă  externalizarea serviciilor (specializare – vezi lucrările de
împăduriri sau a celor de îngrijire şi conducere).
4.3.5. Este schimbul voluntar și liber benefic ambelor părţi?
Principial, conceptul de economie forestieră pleacă de la premisa că pădurile nu sunt considerate bunuri în
sens strict economic, ceea ce face ca legile economice care guvernează producţia, schimbul şi distribuţia
mărfurilor să nu poată fi aplicate pădurilor, decât sub rezerva de a le distruge. Creşterea cererii pentru
produsele lemnoase nu poate decât să incite silvicultorii în a efectua tăieri anticipate, în detrimentul
producţiei ulterioare, în timp ce o conjunctură cerere - ofertă nefavorabilă, poate priva pădurile de lucrările
silvotehnice necesare. O pădure amenajată conform principiului continuităţii, bazată pe o gândire pe termen
lung, asigură solidaritatea între generaţii, nu sacrifică prezentul în detrimentul viitorului şi ia în considerare
toate avantajele pe care colectivitatea le poate avea de pe urma sa (Drăgoi, 2004). Chiar dacă a fost susţinută
de economişti prestigioşi, ideea că gestionarea pădurii este un exemplu limită a raţionării economice, este
deseori combătută în special de economiştii anglo-saxoni şi scandinavi.
Afirmând că pădurea este un mod de ocupare a terenului printre multe altele, homo oeconomicus susţine
teoria că pădurea nu ar trebui tratată separat de celelalte mărfuri, doar datorită particularităţilor
bioproductive specifice, toate ramurile productive având la rândul lor particularităţi. Samuelson (1976)
demontează argumentele privind pădurea ca obiect economic special, considerând ca nefondate temerile
realizării unor defrişări masive a pădurilor urmărind cerinţele pieţei. Conform acestei opinii, lemnul este o
marfă oarecare şi exploatarea sa nu trebuie să suscite mai multe emoţii decât cea a petrolului. Regulile pieţei
permit în fapt o regularizare a cererii şi ofertei, iar dacă preţul lemnului devine prea ridicat, va exista tendinţa
economisirii în utilizare. O ofertă redusă de lemn dată de raritatea produsului ar duce la o creştere a preţului
şi deci la o scădere a cererii.
Contrar acestei perspective, în economia mediului pădurea este privită nu numai ca sursă de lemn, dar şi ca
sursă de servicii protective de utilitate publică. Asigurarea acestor servicii nu ar fi posibilă fără o amenajare
multifuncţională a pădurii lucru echivalent cu recoltarea lemnului continuu, pe o perioadă de timp
nedeterminată, în cantităţi ce depind de structura pădurii şi în mai mică măsură de cerere. Ca urmare legile
care guvernează cererea și oferta nu funcționează eficient deoarece:
 Externalităţile pozitive generate de o silvicultură durabilă, fundamentată ecologic, împiedică
adoptarea unui management orientat spre eficienţă economică pe termen scurt şi mediu (Milescu,
2002).
 Diminuarea externalităţior negative asociate exploatării pădurilor presupune costuri suplimentare de

producţie;
 Existenţa unor monopoluri naturale (imposibilitatea asigurării competiției) în producţia de lemn

destinat diverselor utilizări și existența unor oligopsonuri în consum (cumpărători puțini)  piaţă
distorsionată.
54
4.3.6. Sunt intervenţiile guvernamentale necesare?
Prin modul de formulare a politicii forestiere este necesară impunerea unor reguli de gestionare a resurselor
forestiere deoarece:
Aşa cum s-a precizat, pieţele concurenţiale produc prea puţine bunuri şi servicii publice (adică bunuri ce pot
fi consumate sau utilizate de oricine), deoarece nicio firmă privată nu este interesată în a finanţa astfel de
activităţi: motivul este imposibilitatea de a recupera investiţia. Aşadar, economiştii se contrazic: susţin că, pe
de o parte, cea mai bună alocare a resurselor se realizează prin mecanismul pieţei libere, iar pe de altă parte
tot ei spun că piaţa liberă nu este suficientă pentru a produce servicii de mediu.
Necesitatea armonizării intereselor pur economice cu aspectele sociale şi ecologice: crearea sau menţinere
unor locuri de muncă este de multe ori mai importantă decât realizarea unui profit maxim; anumite
tehnologii de regenerare sunt gândite nu doar din perspectiva profitului economic, ci şi din aceea a
conservării ecosistemului forestier. Un asemenea mod de gândire, articulat în jurul unor cutume tehnologice
şi juridice (regimul silvic), contravine oarecum spiritului antreprenorial dar justifică menţinerea pe piaţă a
micilor firme de exploatare sau prelucrătoare a lemnului.
Dependenţa mai mare a proceselor economice de sistemul de relaţii sociale ce caracterizează mediul rural:
mediu concurenţial redus, lipsa unei infrastructuri adecvate dezvoltării unor activităţi industriale, populaţie
demult îmbătrânită, putere de cumpărare redusă, lipsa unor activităţi alternative, generatoare de venit.
4.4 Reglementarea dreptului de management

Analiza comparativă a sistemelor de reglementare existente la nivel european în stabilirea drepturilor și
obligațiilor pe care le au proprietarii privați de pădure (Nichiforel et al, 2018) a urmărit să ofere
informații sistematizate privind următoarele întrebări:
▌ În ce măsură drepturile și obligațiile proprietarilor particulari au aceeași semnificație în Europa sau

măcar în contextul fostelor țări comuniste?
▌ Care sunt instrumentele politice utilizate la nivel european pentru gestionare responsabilă a
pădurilor private?
Detalii metodologice gasind citind articolul:

Nichiforel, L., Keary, K., Deuffic, P., Weiss, G., Thorsen, B. J., Winkel, G., ... & Mifsud, E. G. (2018). How private
are Europe’s private forests? A comparative property rights analysis. Land Use Policy, 76, 535-552.
https://doi.org/10.1016/j.landusepol.2018.02.034
Datorită particularităților productive, drepturile de management ale pădurilor au fost, sunt și vor fi de jure
restricționate prin intervenția statului în direcția menținerii bunurilor publice furnizate de pădure:
biodiversitate, funcții de protecție, funcții de recreere etc. Cu toate acestea, modul de restricționare a
dreptului de management este principalul criteriu care face diferența între abordările de politică
forestieră la nivel european.
Astfel majoritatea țărilor europene impun obligații pentru menținerea folosinței forestiere a terenurilor
sau bariere birocratice pentru schimbarea folosinței. De remarcat, de exemplu că în Danemarca, unde
gradele de libertate ale proprietarilor sunt cele mai mari, este impusă obligativitatea de menținere a
folosinței forestiere ca regulă obligatorie.
55
Planificarea amenajistică este un instrument important de direcționare a modului de gospodărire a

pădurilor către țelurile dorite de proprietar și societate. Obligativitatea legală a planificării amenajistice
în proprietatea privată este un alt punct care diferențiază esențial abordările de politică forestieră la
nivelul statelor europene.
Tabel 9: Situații identificate privind dreptul de management (Sursa: Nichiforel et, al, 2018)
Obligativitatea proprietarilor de a avea un plan Țări / regiuni Total

amenajistic:
Număr (%)
nu este necesară vreo formă de planificare amenajistică DE-BW, DE-BY, FI, NO, SE 5 (16)
planificarea amenajistică este necesară doar în cazuri AT, BE-WAL, DK, GR, IE, NL, ES-CT, GB-
8 (26)
speciale (ex. subvenții etc) SCT
este necesar doar un inventar al arboretelor EE, IT-34, LV 3 (10)
planificarea amenajistică este necesară doar pentru LT

1 (3)
tăieri de produse principale
planificarea amenajistică este necesară pentru pădurile CZ, [50 ha]

cu o suprafața mai mare de:
MK: [30 ha]
FR, PT: [25 ha] 7 (22)
CH-AG: [20 ha]
RO, PL: [10 ha]
planificarea amenajistică este tot timpul necesară pentru BA, BG, HR, HU, RS, SK, SI
7 (22)
pădurile private
Există 11 țări în care nu este necesară nici o formă de planificare amenajistică în proprietatea privată,
exceptând cazurile în care se aplică pentru subvenții sau pentru certificare forestieră (Austria, Belgia,
Germania, Irlanda, Scoția, Spania, Olanda, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Suedia). Dintre țările vestice
planificarea amenajistică este necesară pentru anumite suprafețe doar în Franța și Portugalia, pentru
păduri peste 25 hectare, și în Aargau (Elveția), pentru păduri peste 20 de hectare. În Franța, pentru
pădurile între 4 și 25 de hectare este necesară elaborarea unui plan simplu de gestiune.
Toate țările foste comuniste aveau la începutul perioadei de tranziție obligativitatea de amenajare a
pădurilor. Țările Baltice au abordat o politică de liberalizare a drepturilor proprietarilor care s-a concretizat
în faptul că planurile de amenajare nu mai sunt obligatorii în proprietatea privată. În Letonia este necesară
o descriere parcelară doar pentru arboretele care urmează a fi parcurse cu tăieri de produse principale.
În Estonia și Letonia este suficient doar o inventariere a arboretelor, pe baza cărora un cadru tehnic decide
lucrările de executat.
Planificarea amenajistică este cerută pentru suprafețe mai mari de 50 hectare în Cehia, 30 de hectare în
Macedonia și 10 hectare în Polonia și România. În Macedonia planurile simple de gestiune se aplică pentru
suprafețe de pădure între 10-30 de hectare, iar în Cehia pentru suprafețe de până la 50 de hectare. Tot în
Cehia, pentru proprietarii care nu vor să realizeze un plan de gestiune există posibilitatea extrageri de
maxim 3 m3 an/ha.
În șapte țări necesitatea planificării amenajistice este obligatorie indiferent de mărimea proprietății
(Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Croația, Ungaria, Serbia, Slovacia și Slovenia). În toate aceste țări, statul
plătește pentru realizarea amenajamentelor silvice în păduri private (doar în Bulgaria, plata
56
amenajamentului de către stat se realizează numai pentru suprafețe mai mici de 2 hectare). Aceste
amenajamente se realizează fie la nivel de municipalitate, integrând toate suprafețele private, fie la nivel
de asociații de proprietari.
În ceea ce privește necesitatea planificării amenajistice diferențele înregistrate în cadrul grupului țărilor
foste comuniste se reflectă și în gradele de libertate a proprietarilor, mai ales în alegerea țelurilor de
gospodărire și de implementare a deciziilor tehnice. Este de remarcat de exemplu că în Cehia, Lituania și
Letonia proprietarul poate decide asupra arborilor de extras dacă face dovada unui stagiu de pregătire
de specialitate.
Faptul că în majoritatea țărilor din Vestul Europei nu există obligativitatea unui amenajament silvic,
nu înseamnă neapărat că pădurile private din țările respective nu sunt amenajate. În acest caz, statul
se implică în stimularea proprietarilor pentru amenajare prin programe specifice de subvenționare
sau taxare. Unele din țările vestice (Austria, Germania, Spania, Franța și Italia), au creat programe
care permit proprietarilor să realizeze amenajamente silvice accesând finanțări prin Măsura 16, a
PNDR 2014-2020. Olanda și Finlanda au programe similare finanțate din bugetul național. La aceste
stimulente se adaugă faptul că standardele de certificare a pădurilor impun realizarea unui
amenajament silvic ceea ce face ca acei proprietari care identifică o oportunitate de a obține beneficii
de pe piața lemnului certificat, să realizeze în mod voluntar un plan de amenajare. Acesta este un
exemplu concret de combinare a diferitelor instrumente politice menite să responsabilizeze deciziile
proprietarilor. În România, menținerea până în 2015 a obligativității amenajării tuturor pădurilor a
fost în fapt un eșec de implementare, atâta timp cât peste 0,65 milioane hectare de pădure au rămas
neamenajate.
Tabel 10: Situații identificate privind dreptul proprietarului de a lua decizii silvotehnice
Indicatori relevanți și alternativele identificate Țări / regiuni Total

Număr %
Cine poate decide asupra arborilor de extras
proprietarul poate face selecția arborilor de extras AT, BE-WAL, DE-BW, DE-BY, DK, EE,
14 (45)
FI, IE, NL, NO, PT, SE, CH-AG, GB-SCT
proprietarul poate face selecția daca face dovada unei CZ, FR, LV, LT, ES-CT
5 (16)
pregătiri în domeniu sau cu avizarea unei autorități
doar un cadru tehnic poate face selecția, dar proprietarul HR, GR, PL, SI
4 (13)
nu plătește
doar un cadru tehnic poate face selecția și proprietarul BA, BG, HU, IT-34, MK, RO, RS, SK
8 (26)
plătește
Dreptul proprietarilor de a decide asupra speciilor de folosit în regenerare
proprietarul poate decide speciile fără limitări AT, DK, NL, GB-SCT 4 (13)
proprietarul poate decide, în baza unor reglementări BE-WAL, DE-BW, DE-BY, EE, FI, FR,
generale (limitări pentru anumite specii invazive sau GR, IE, LV, NO, PT, ES-CT, SE, CH-AG 14 (45)
exotice)
speciile sunt decise prin amenajament conform unor norme BA, HR, CZ, MK, HU, IT-34, LT, PL, RS,
11 (36)
tehnice care consideră cerințele proprietarilor SK, SI
speciile sunt decise prin amenajament conform unor norme BG, RO

2 (6)
tehnice care consideră cerințele proprietarilor
57
4.5. Economia forestieră ca proces decizional în managementul forestier

Definiţie
Economia forestieră studiază şi explică deciziile ce au legătură cu pădurea (fie că sunt
luate la nivelul producţiei forestiere, fie al prelucrării bunurilor).
De asemenea economia forestieră mai studiază şi:
a) modul de alocare a resurselor necesare gospodăririi pădurilor
b) interacţiunile dintre factorii de decizie (ocolul silvic de exemplu şi firmele de exploatare)
c) modul de formare a preţurilor produselor lemnoase
d) efectele taxelor şi a altor măsuri fiscale aplicate asupra proprietarilor de păduri şi

întreprinderilor forestiere
e) explicarea unor decizii de politică forestieră
Economia forestieră ca suport decizional în amenajarea pădurilor presupune stabilirea obiectivelor socio-
economice prin integrarea principilor economiei forestiere. Un sistem modern de amenajare ar necesita:
• Identifică preferințele grupurilor interesare de gestionarea resursei forestiere: industrie, comunități

locale, societatea civilă etc
• Estimarea valorii bunurilor și serviciilor în diferite alternative de management (a costurilor de

oportunitate)
• Evaluează eficiența diferitelor alternative de management: ciclul de producției, compozitie, numar

de fire la ha, etc
4.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul III

RECAPITULARE
Doctrina economică neo-liberală

Principiile raţionamentelor economice
 Raritate şi alegere
 Efiecienţă şi echitate
 Costul de oportunitate
 Noţiunea de marginalitate
 Piaţa ca optim de alocare a resurselor
Particularităţile economiei forestiere
 Bunurile şi serviciile oferite
 Costul de oportunitate al zonării funcţionale
 Modul de alocare a timpului şi a capitalului
 Costurile tranzacţionale asociate producţiei forestiere
Modul de reglementare a dreptului de management la nivel european
58

1. Care sunt particularitățile producției forestiere față de producția industrială
respectiv față de producția agricolă?
2. Explicați costurile de oportunitate asociate producției forestiere.
3. Explicați de ce piața liberă nu poate funcționa pentru furnizarea de

externalități pozitive asociate producției forestiere.
4. Care sunt restricțiile care se pot impune de la nivel guvernamental în

exercitarea dreptului de management?
Aplicație
Considerând un număr de unități amenajistice pentru care aveți descrierile parcelare

u.a Suprafața Vârsta Compoziție Consistenț Volum total m3 Lucrări Indici de
a propuse recoltare
16 B 13,4 140 8CE 1GO 1ST 0,4 2493

17 A 5,5 135 8CE 2GO 0,5 1117
18 A 2,9 135 7CE 3GO 0,5 607
18 B 17,4 75 8CE 2GO 0,8 5289
18 C 4,20 65 8CA 2CE 0,8 1042
18 F 1,90 60 2GO 6CE 2CA 0,8 441
18 G 2,6 75 2GO 5CE 3CA 0,8 744
19 A 7,2 80 7CA 3CE 0,8 1937
19 B 13,4 85 5GO 4CE 1CA 0,8 4342
19 C 4,10 70 6CE 3GO 1CA 0,9 1348
20 C 17,2 80 7CE 3GO 0,9 6364
21 B 4,40 60 5CE 2GO 3GI 0,9 1056
25 B 7,00 85 7CE 1GO 2CA 0,7 1897
30 A 17,9 80 7CA 3GO 0,9 5585
30 B 4,90 70 6CA 2FA 1GO 1CI 0,9 1563
33 A 11,70 60 9CA 1DT 0,8 2620
33 B 16,5 70 10CE 0,7 4076
33 D 1,9 90 4GO 3GI 3CE 0,7 576
A.Alegeți lucrarea de executat în următoarele trei situații:
• Arboretele sunt încadrate în TVI – SUP A cu un ciclul de producție de 120 de ani

• Arboretele sunt încadrate în TI – SUP E – protecție strictă
• Arboretele sunt încadrate în TII – SUP M – lucrări de conservare
B. Folosind indicii de recoltare reconandați de normele tehnice 2 și 3 determinați volumele de recoltat în
cele trei situații.
C. Calculați următoarele costuri de oportunitate:
- Costul de oportunitate al protecției stricte (SUP E fața de SUP A)

- Costul de oportunitate al atribuirii funcție de conservare (SUP M față de SUP A)
59
MODULUL V: CEREREA DE BUNURI ŞI SERVICII

5.1.Factorii de influenţă ai cererii
Nevoia de consum, adică dorinţa de a beneficia de utilitatea unui bun, reprezintă primul factor care
determină apariţia cererii. Deşi între nevoie şi cerere este o legătură directă, nevoia este izvorul cererii, dar
ea nu se transformă automat în cerere. Pentru ca nevoia să se transforme în cerere sunt necesare venituri
disponibile corespunzătoare. În plus, individul trebuie să fie dispus să plătească preţul solicitat de vânzător.
Ca urmare următorii factori sunt determinanți în influențarea cererii:
a) Satisfacţia în consum – utilitatea atribuită;
b) Preferinţele de consum;
c) Veniturile;
d) Preţurile;
e) Efectuarea diferitelor combinaţii între mărfuri;
f) Sporirea/diminuarea de mărfuri cumpărate.
5.1.1. Utilitatea economică

Definiţie
Utilitatea este capacitatea bunurilor și sau/ serviciilor de a satisface nevoile sau dorințele
umane (proprietăți, caracteristici, însușiri reale sau imaginare)-așadar utilitatea este
indisolubil legată de cerere.
Teoria utilității a apărut în secolul XIX ca doctrină în psihologie, încercând să explice comportamentul
consumatorului oamenilor. Societatea trebuie să maximizeze utilitatea totală a indivizilor, utilitatea devenind
astfel un criteriu moral.
Utilitatea economice are conotații filosofice: de utilitate și de dorință.
 hedonismul este cel mai important țel uma: ia forma maximizării utilităţii individului şi a maximizării
profitului, atunci când e vorba de firmă;
Utilitatea mai are o accepţiune, aceea pentru teoria deciziei, situaţie în care utilitatea nu este asociată
bunurilor şi/sau serviciilor, ci alternativelor decizionale, adică utilitatea exprimă preferinţele oamenilor
pentru consecinţele ce se exclud reciproc.
Utilitatea nu are unitate de măsură, motiv pentru care economiștii o preferă ca explicație a
comportamentului consumatorului decât ca intrsument propriu-zis de aanaliză..
a) Abordare cardinală - consumatorul este capabil să măsoare utilitatea fiecărui bun, exprimînd-o
într-un număr de unităţi abstracte = utili;
b) Abordare ordinală - consumatorul este capabil să compare două coşuri de bunuri şi să le ordoneze
după preferinţe şi posibilităţi.
60
5.1.1.1. Utilitatea totală

Definiţie
Utilitatea totală este satisfacția resimțită în urma consumului tuturor cantităților
disponibile dintr-un anumit bun sau bunuri într-o unitate de timp.
5.1.1.2. Utilitatea marginală

Definiţie
Utilitatea marginală este satisfacţia adiţională resimţită de individ pe baza consumării
unei unităţi suplimentare dintr-un bun oarecare.
U  U  x1  U  x 
3beri  5mici  115utili 
4beri  5mici  125utili 
U  10utili 
Legea utilităţii marginale descrescânde

De reținut
Când cantitatea dintr-un bun sporește, utilitatea marginală tinde să se diminueze până la
0 care reprezintă punctul de saturație
Figura 9 Legea utilității marginale descrescânde

Legea descreşterii utilităţii marginale exprimă scăderea preţului oferit pentru
fiecare unitate în plus de produs, deoarece unităţile de produs cumpărate şi
consumate anterior au satisfăcut deja parte din nevoia ce a determinat cererea.
61
5.1.1.4. Paradoxul valorii (apă-diamante)

Adam Smith a fost primul ce a subliniat diferenţa dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală a două bunuri
ce au stârnit totdeauna discuţii în ceea ce priveşte valoarea: apa şi diamantele. Deși apa este cu mult mai
importanta pentru om, fiind cu mult mai utila decat diamantul, acesta este, totusi, cu mult mai scump decat
apa.
Figura 15 Surplusul consumatorului în cazul apei Figura 16 Surplusul consumatorului în cazul diamantelor
Utilitatea totală a apei o depășește cu mult pe aceea a diamantelor apa este esențială vieții
Utilitatea marginală a apei este extrem de mică în comparație cu cea a diamantelor: un litru de apă în plus
sau în minus nu înseamnă nimic față de un diamant în plus sau în minus. Deseori lăsăm robinetul deschis fără
a considera că pierdem ceva
Raritatea diamantelor face ca utilitatea lor marginală să fie mare, iar prețul bunurilor este dat de utilitatea
marginală și nu de cea totală
5.1.2. Curba alegerii indiferente

De reținut
Reunește toate combinațiile posibile dintre cantitățile consumate din x și y ce
asigură aceeași utilitate. (vezi aplicația 1)
Curba alegerii indiferente este :
a) întotdeauna descrescătoare: creşterea

consumului unui bun = scăderea consumului din
celălalt bun;
b) convexă: legea utilităţii maximale

descrescânde.
Cantităţile din cele 2 bunuri vor fi alese invers proporţional

cu preţurile lor.
qy py
 , q-cantitate; p-preț.
qx px
Figura 17 Alegerea a două bunuri, X și Y
62
5.1.3.Curba venitului consumatorului
Unui anumit buget îi corespunde o singură

curbă de indiferenţă
Influenţa creşterii venitului asupra

curbelor de indiferenţă: odată cu creșterea
venitului combinația dintre cele două
bunuri se va face la valori mai mari decît
anterior (în figura curba venitului se
deplasează spre dreapta)
Figura 18 Curba venitului consumatorului
5.1.4. Rata marginală de substituire
Definiţie
Rata marginală de substituire este dat de raportul dintre: cantitatea la care un consumator
renunţă din bunul Y (∆Y) pentru a consuma o unitate în plus din bunul X (∆X). (vezi aplicația
1)
Ex: la o creştere cu 3 unităţi a bunului X (Sticle

de bere) este necesară scăderea cu 5 unităţi a
bunului Y (mici)
Mici
Reflectă raportul de preţ dintre bunurile x şi y
Sticle de bere
Figura 19 Rata marginală de substituire
63
5.2. Funcţia cererii

Definiţie
Cererea exprimă relaţia între cantitatea dintr-o marfă, relativ omogenă, dorită de
consumator, pe care acesta este dispus să o achiziţioneze într-un interval de timp şi la
preţul existent.
a) Cererea individuală - un consumator;
b) Cererea agregată – un grup de consumatori;
c) Cererea de piaţă – suma cantităţilor solicitate dintr-un anume bun.

Definiţie
Funcția cererii este locul geometric al combinaţiilor dintre cantităţile dintr-un bun şi
preţurile corespondente.
Funcţia cererii este totdeauna

descendentă,datorită :
a) legii descreşterii utilităţii marginale;
b) existenţei unor substituenţi;
c) existenţei restricţii bugetare.
Figura 20. Funcția cererii
Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii invers proporţionale între cantitatea achiziţionată de oameni
dintr-un anumit bun economic şi preţul pe care trebuie să-l plătească. La preţuri mai mari se achiziţionează
mai puţin, la preţuri mai mici vor achiziţiona cantităţi mai mari dintr-un anumit bun economic. De regulă,
explicaţia care se dă relaţiei inverse dintre cantitatea cerută şi preţ este următoare: când preţul bunului
creşte, cumpărătorul caută soluţii pentru economisirea acestuia şi recurge la substituire cu alte bunuri mai
ieftine.
Deplasarea în plan a curbei cererii, spre dreapta sau spre stânga este rezultatul schimbării unor factori
economici şi extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii, cum sunt: modificarea veniturilor băneşti ale
consumatorului, modificarea nivelului preţului altor bunuri, modificarea numărului de cumpărători,
modificarea gusturilor (preferinţelor) consumatorilor, previziunii privind evoluţia preţurilor şi veniturilor,
posibilităţile de substituire a bunurilor, caracteristica nevoii de satisfăcut reclama şi publicitatea etc.
64
5.3. Elasticitatea cererii

Definiţie
Elasticitatea cererii exprimǎ măsura în care cantitatea cerută se modifică în funcţie de
modificarea unuia dintre factorii săi de influenţǎ
Coeficientul de elasticitate a cererii se determinǎ ca raport între modificarea procentualǎ a cantităţii cerute
şi modificarea procentualǎ a unui factor de influenţǎ a cererii. Dintre factorii enumareți anterior care
influențează cererea cei mai importanți din perspectiva analizei elasticității sunt modificările prețului și
modificările venitului.
5.3.1. Elasticitatea cererii la preţ

Definiţie
Elasticitatea cererii la preț este dată de raportul între schimbarea procentuală a cantităţii
cumpărate şi schimbarea procentuală a preţului de cumpărare. (vezi aplicaţia 2, 3)
Q P (Q2  Q1) / Q1 Q2  Q1 P1
     
Q P ( P 2  P1) / P1 Q1 P 2  P1
Datorită relaţiei inverse dintre preţ şi cantitatea cerută, modificarea procentuală a cantităţii cerute va avea
întotdeauna un semn opus modificării procentuale a preţului. De exemplu o modificarea procentuală a
preţului de + 10% (reflectînd o creştere) poate arăta o modificarea procentuală a cantităţii cerute de – 20%
(reflectând o scădere). Din acest motiv în valoarea coeficientului de elasticitate al cererii în funcţie de preţ se
introduce semnul –pentru a obține o valoare pozitivă sau se consideră valoarea obținută în modul.
Tabel 11: Exemplificarea tipurilor de elasticități în raport cu prețurile unui bun la momentul T2 față de momentul T1

un coeficient de elasticitate a cererii în funcţie de preţ egal cu 2, arată că
modificarea cantităţii cerute este de două ori mai mare decât modificarea
preţului
Se vorbeşte de o cerere perfect elastică atunci când o creştere mică a preţului conduce la o scădere foarte
mare a cantităţii cumpărate, sau invers: o scădere foarte mică a preţului conduce la o creştere mult mai mare
a cantităţii cumpărate. Produsele a căror cerere este perfect elastică sunt cele care sunt şi aşa foarte scumpe
sau foarte rare: articolele de lux pentru consumatorul individual şi sortimentele valoroase şi rare de lemn
pentru economia forestieră, precum lemnul pentru furnire estetice. La această categorie de bunuri,
cumpărătorii sunt dispuşi să cumpere întreaga cantitate la un anumit preţ şi nimic la un preţ ceva mai mare.
65
Perfect elastică (e>1)- cantitatea cerută Perfect inelastică (e<1)- cantitatea cerută
creşte într-o măsură mai mare de o unitate la creşte într-o măsură mai mică de o unitate la
scaderea preţului cu o unitate – produse de scaderea preţului cu o unitate – necesităţi
semilux primare
Perfect elastică (e=0)-preţul rămâne Perfect inelastică (e=∞)- cu toate că preţul

constant, cantitatea creşte – produse de lux, scade cantitatea nu creşte – produse de bază
foarte scumpe și rare
Care sunt produsele a căror cerere este inelastică? Cele ce satisfac nevoile primare, adică cele situate la baza
piramidei lui Maslow: produsele ce constituie alimentaţia de bază, în general: o creştere cu un procent a
preţului nu conduce la o scădere cu un procent a cantităţii cumpărate, după cum nici o scădere a preţului nu
determină un consum mai mare. Aceste bunuri satisfac necesităţi primare.
5.3.2. Elasticitatea încrucișată a cererii la preț

Definiţie
Elasticitatea încrucişată a cererii exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii
cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului pentru un alt bun,
celelalte condiţii rămânând neschimbate
%Q( B) (%)ΔQ (B) – modificarea procentuală a cantităţii cerute din bunul B

e
%P( A) (%) ΔP (A) – modificarea procentuală a preţului bunului A
Elasticitatea încrucişată a cererii este strâns legată de conceptele de bunuri substituibile şi bunuri
complementare. Astfel, în cazul bunurilor substituibile, elasticitatea încrucişată a cererii este pozitivă, iar în
cazul bunurilor complementare elasticitatea încrucişată a cererii este negativă.
66
Tipuri de bunuri definite în funcție de mărimea elasticității încrucișate:
1. Bunurile substituibile – sunt bunurile care pot fi consumate sau folosite în locul celuilalt
(de majoritatea consumatorilor/producătorilor).
2. Bunurile complementare- sunt bunurile care tind să fie consumate sau folosite împreună în
cantități egale sau proporții egale.
3. Bunurile independente- sunt acele bunuri la care elasticitatea cererii este egală cu 0.
De exemplu, tîmplăria de aluminu şi tîmplăria de lemnu sunt bunuri substituibile. Creşterea preţului
tîmplăriei de lemn determină o creştere a cantităţii cerute din tîmplăria de aluminiu. De asemenea, centralele
termice pe lemn şi lemnul de foc sunt bunuri complementare. O creştere a preţului lemnului de foc determină
o scădere a cantităţii cerute de centrale termice. Deoarece preţul lemnului de foc şi cantitatea cerută de
centrale termice se modifică în sensuri diferite, elasticitatea încrucişată a cererii este negativă.
Tabel 12: Tipologia bunurilor în raport cu elasticitatea încrucișată
Tipuri de bunuri Elasticitatea încrucişată Cum se manifestă şi exemple de bunuri
Scade puţin preţul lui A scade foarte mult Creşte puţin preţului lui A creştere foarte mult
cantitatea cerută din B cantitatea cerută din B
Bunuri perfect substituibile Elasticitate infinită
Preţul locuinţelor proprietate personală vs. suprafaţa închiriată
Scade preţul lui A, scade +/-proporţional Creşte preţul produsului A, creşte şi cantitatea
cantitatea cerută B cerută din B
Substituibile Pozitivă, dar nu infinită
Transportul feroviar vs. transportul auto, energia termică vs. ferestrele termopan, casete vs. compact
discuri
Independente Zero Cantitatea vândută din A nu este afectată de modificarea preţului lui B (ulei alimentar vs. benzină)
Scade preţul lui A, creşte cantitatea cerută din B Creşte preţul lui A, scade cantitatea cerută din B.
Complementare Negativă şi subunitară
autoturisme şi benzină, preţul energiei electrice şi instalaţiile electrice de încălzit
Figura 21 Bunurile substituibile și complementare: influența modificării prețului produsului A asupra cererii
produsului B
67
5.3.3. Elasticitatea cererii la venit

Definiţie
Elasticitatea cererii faţă de venit exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun
determinată de modificarea venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând
neschimbate
Q V Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit se calculează raportând

   modificarea procentuală a cantităţii cerute la modificarea procentuală a venitului
Q V
Elasticitatea cererii faţă de venit este strâns legată de conceptele de bunuri normale şi bunuri inferioare.
Elasticitate pozitivă:
 Bunuri normale- cererea crește odată cu

venitul.
Elasticitate negativă:
 Bunuri inferioare- cererea scade pe

măsură ce crește venitul.
Elasticitate nulă:
 creștere a venitului nu determină o

creștere a cantităților cumpărate.
Figura 22 Bunuri normale și bunuri inferioare
În cazul unui bun normal, o creştere a venitului determină o creştere a cererii pentru bunul respectiv.
Deoarece venitul şi cererea se schimbă în acelaţi sens, în cazul unui bun normal, elasticitatea cererii faţă de
venit are o valoare pozitivă. În general, cererea nu depinde liniar de venit şi se poate stabili o distincţie între
două tipuri de bunuri normale: bunuri prioritare, a căror cerere creşte mai încet decât sporesc veniturile, ele
fiind bunuri de strictă necesitate (bunuri alimentare, îmbrăcămintea, locuinţa) și bunuri de lux, la care cerere
se manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc veniturilor (echipamente electronice, bijuterii,
vinuri de calitate superioară).
În cazul unui bun inferior, o creştere a venitului determină o scădere a cererii pentru bunul respectiv: de
pildă, anumite alimente (cartofii sau, în Asia, orezul), motoretele. Lemnul de foc este considerat un bun
inferior, pe când lemnul de lucru este deja un bun normal Deoarece venitul şi cererea se modifică în sensuri
diferite, în cazul unui bun inferior, elasticitatea cererii faţă de venit are o valoare negativă.
Cel ce a definit prima dată bunurile inferioare a fost economistul german Ernst Engel. Potrivit legii ce-i poartă
numele, cu cât venitul unei familii este mai mic, cu atât ponderea cheltuielilor cu alimentele creşte. Un tip
particular de astfel de bunuri sunt cele identificate de Robert Giften (statistician englez din secolul XIX), ce a
descoperit că ţăranii irlandezi cumpărau mai mulţi cartofi atunci când preţul acestora creştea. Explicaţia
este simplă: atunci când preţul cartofilor creştea, cota din venit rămasă pentru celelalte bunuri era mult prea
mică fiind, în cele din urmă, destinată cumpărării aceluiaşi aliment de bază.
68
5.3.4. Elasticitatea cererii la venit pentru două bunuri
Atunci când creşte venitul, oamenii pot cumpăra mai mult din orice. Acesta este motivul pentru care, din
punct de vedere metodologic, la determinarea elasticităţii cererii pentru un bun (notat cu X) trebuie să se
ţină seama şi de cererea pentru un alt produs, Y, sau de cererea pentru restul produselor, cu excepţia
produsului X.
Două bunuri X și Y;
O creștere a venitului cu un procent

duce la o creștere a cantității cumulate
cumpărate din X, respectiv Y, în același
procent.
Figura 23 Cerere inelastică la venit
Două bunuri X, Y
La o creştere cu un procent a venitului,

creşte tot cu un procent cantitatea
consumată din bunul X (Y rămâne
constant).
Figura 24 Cerere de elasticitate unitară la venit
Două bunuri X, Y;
O creştere cu un procent a venitului

conduce la o creştere cu mai multe
procente a cantităţilor cumpărate din
bunul X
 pe seama venitului suplimentar
 pe seama diminuării cantităţii

cumpărate din Y (economisirea)
Figura 25 Cerere elastică la venit
69
5.4. Indicatori sintetici de caracterizare a cererii de lemn pe picior

5.4.1. Gradul de concentrare al cererii
Gradul de concentrare a concurenţilor este unul din cei mai importanţi indicatori de analiză a mediului
concurenţial. Acesta influenţează procesul concurenţial în sensul că dacă există o concentrare ridicată piaţa
va fi dominată de un număr restrâns de firme, după cum dacă gradul de concentrare este redus, înseamnă
că nu există lideri sau grup de concurenţi care să direcţioneze cererea.
Din perspectiva furnizorului, gradul de concentrare al cererii pe piaţa primară a lemnului poate rezulta în
două extreme nefavorabile, lemnul să fie cumpărat de prea mulţi agenţi economici sau de prea puţini. În
primul caz, costurile tranzacţionale legate de urmărirea implementării contractelor cresc, riscul de reziliere
al partizilor este mai mare, monitorizarea execuţiei lucrărilor de exploatare devine mai dificilă, ca şi controlul
provenienţei materialului lemnos. În cazul unei concentrări a cererii la nivelul unui număr redus de agenţi, se
creează premizele unei situaţii de oligopson, care se exprimă prin ineficienţa economică a vânzărilor, întrucât
preţul de adjudecare nu reprezintă valoarea dată de o piaţa concurenţială ci o valoare apropiată de preţul de
pornire.
5.4.1.1. Analiza concentrării prin metoda graficelor Pareto

Analiza Pareto este o tehnică statistică bazată pe principiul 20/80, folosită în analizele de marketing pentru
identificarea clienţilor reduşi ca număr (20%), care, conform principiului, realizează participarea majoră în
cifra de afaceri (80%). Tehnica presupune realizarea unor grafice Pareto, în care pe axa orizontală se
ierarhizează clienţii conform participării lor la realizarea unui indicator (participare la licitaţii, volumul
achiziţionat etc.), iar pe axa verticală se identifică frecvenţele cumulate ale fiecărei categorii.
Figura 26: Graficul de analiză Pareto pentru volumul de lemn pe picior achiziţionat între 05.2008 – 05.2010
Examinarea graficului Pareto arată existenţa unui grad de concentrare mediu al agenţilor economici la nivelul
vânzărilor de masă lemnoasă pe picior în intervalul analizat. Astfel, din cele 428 firme care au achiziţionat
masă lemnoasă, 41% din firme asigură 80% din vânzări. Cele mai importante 20% din firme (prin volumul de
lemn achiziţionat) contribuie la 60% din vânzările totale. Din perspectiva managementului vânzărilor, este de
aşteptat ca primele 40% din firme să direcţioneze tendinţele cererii.
5.4.1.2. Cota de piață a celei mai mari firme (Q1) și cota primelor 20% din firme (Q20%)
Modalităţile matematice de calcul ale gradului de concentrare a cererii la nivel zonal, presupun utilizarea
unor indicatori specifici, din care cei mai simpli se bazează pe calculul cotelor de piaţă. Se pot calcula, la
70
nivelul fiecărei unităţi silvice: cota de piaţă a celei mai mari firme (Q1) şi cota de piaţă a primelor 20% din
firme (Q20%). Distribuţia zonală a acestor indicatori la nivelul DS Suceava (figura 23), arată că la nivelul
unităţilor silvice există firme care au o cotă de piaţă însemnată în vânzările ocolului, cota primei firme luând
în general valori între 10 şi 20%.
Figura 27 Repartiția pe unități silvice a indicilor de concentrație Q 1 și Q20% (5.2008-5.2010)
5.4.1.3. Indicele Herfindahl – Hirmann (HHI)

Prezentat ca o variantă de calcul a Energiei Informaţionale Onicescu, indicele Herfindahl - Hirshman (HHI)
este cel mai popular index de caracterizare a concentrării cererii combinând atât cota de piaţă a fiecărei
firmei cât şi inegalitatea dintre cotele firmelor. Metoda de calcul este bazată pe însumarea pătratelor cotelor
de piaţă a fiecărei firmei. Ridicarea la pătrat acordă o mai mare pondere firmelor mari.
Indexul HHI poate lua valori între 1 şi 1/N, unde N reprezintă numărul de firme de pe piaţă. Indicele este cu
atât mai mic cu cât numărul firmelor scade şi creşte după cum inegalitatea dintre firme este mai mare. Dacă
toate firmele au cote egale, piaţa este considerată perfect competitivă. Un indice mic prezintă situaţia unei
pieţe competitive, în care nu se manifestă tendinţe dominante din partea unei firme. Un indice mare este un
indicator al tendinţelor monopsonice.
Indicatorul HHI este utilizat în dreptul concurenţial atunci când se decide poziţia pe piaţă a unei companii,
folosind următoarele criterii de interpretare a semnificaţiei indicelui:
 un indice HHI sub 0,01 indică o competitivitate ridicată (grad scăzut de concentrare);
 un indice HHI sub 0,1 indică o piaţă neconcentrată;
 un indice HHI între 0,1 şi 0,18 indică un grad moderat de concentrare;
 un indice HHI mai mare de 0,18 indică un grad ridicat de concentrare a cererii
La nivelul Direcţiei Silvice Suceava, calculând indicele HHI pe baza cotelor de piaţă a celor 428 de firme (1/N
= 0,002) care au achiziţionat partizi pe picior, în intervalul mai 2008 – mai 2010, se obţine o valoare de 0,006,
ceea ce indică o competitivitate ridicată la acest nivel de analiză.
Indicele de concentrare HHI are o semnificaţie mai mare prin determinarea la nivelul unităţilor silvice, având
capacitatea de a arăta gradul de concentrare zonal şi eventualele tendinţe oligopsonice (figura 24).
71
Figura 28: Valori ale indicelui Herfindahl-Hirchman la nivelul unităţilor silvice
Aspectul important în interpretarea indicelui HHI este dat de diferenţa dintre valoarea sa şi inversul
numărului de firme existente în zonă (1/N). Astfel, se observă că în Ocolul Silvic Pătrăuţi şi Adâncata valoarea
ridicată a indicelui HHI este o consecinţă a numărului scăzut de firme, şi nu a tendinţelor de concentrare ale
cererii, în realitate firmele care acţionează în aceste ocoale împărţind cote aproximativ egale. Valoarea
ridicată a acestei diferenţe, înregistrată de exemplu la ocoalele silvice Falcău şi Dolhasca este însă un indicator
clar al unui grad ridicat de concentrare al cererii existentă în aceste zone. Diferenţele înregistrate la nivelul
unităţii silvice arată că există premizele unor comportamente oligopsonice în majoritatea zonelor analizate.
5.4.2. Cererea potențială

Definiţie
Cererea potențială exprimă cantitatea maximă de lemn susceptibil a se achiziționa într-o
anumită zonă în raport de comportamentul firmelor de pe piața primară a lemnului
Pentru licitațiile de masă lemnoasă pe picior se pot folosi doi indicatori de estimare:
1. în funcție de volumul atestatelor de exploatare;
2. în funcție de concurența la nivel de partidă.
Cererea potențială la nivel national poate fi calculată însumând volumele din atestatele de exploatare.
Folosind datele la nivel național din perioada 2012-2014 s-a putut determina o cerere potențială de 45 mil
m3 distribuită la un număr de 5240 firme de exploatare. Prin această analiză, putem spune că cererea
potențială a concurenților pe piață, este foarte mare comparativ cu oferta legală care se situează între 17 și
20 de milione m³.
Pe primul loc, Suceava, se prezintă cu o cerere potențială de 5208 mii m³. Urmat de județele Neamț cu o
cerere de 3444 mii m³, Harghita cu 2870 mii m³, Maramureș și Bistrița-Năsăud ce împreună se ridică la o
cerere de 5332 mii m³.
72
Figura 29: Indicatori de caracterizare a cererii potențiale de masa lemnoasă la nivel național
Avem și județe în care există o cerere potențială foarte scăzută, de asemenea, Teleorman, este județul ce se
prezintă cu doar 50 mii m³, urmat de Ilfov cu o valoare de 68 mii m³, Galați, Constanța și Giurgiu ce totalizează
valoarea de 424 mii m³.
Referitor la numărul de firme tot județul Suceava a ocupat primul loc și în această analiză, cu o valoare de
565, cu 157 mai mult decât în Harghita ce se află pe locul al doilea și cu 245 de firme mai mult decât în județul
Maramureș ce este clasat pe locul al treilea. Următoarele locuri în top sunt ocupate de județele Neamț și
Argeș. La polul opus, se află județul Teleorman, cu un numar de 7 firme, urmat de Ilfov, Galați, Brăila și
Constanța ce totalizează un număr de 53 de firme.
La nivelul Direcţiei Silvice Suceava, cererea potenţială anuală pentru lemnul pe picior rezultată din însumarea
volumelor din atestatele de exploatare, pentru firmele care au achiziţionat cel puţin o partidă în intervalul
mai 2008 – mai 2010, este de 4.646.000 m3/an. Evident că această valoare supraestimează cererea reală în
condițiile în care marea majoritate a firmelor de exploatare obțin atestate de exploatare pe valori mai mari
decît intenționează să exploateze în realitate. Cu toate acestea faptul că cererea maxim potenţială este de
4 ori mai ridicată decât oferta, indică o presiune concurenţială ridicată pe zona luată în acest
exemplu. Metoda de calcul a cererii potenţiale bazată pe cumularea volumelor atestate se dovedeşte o
metodă expeditivă uşor de aplicat cu un real potenţial în caracterizarea realităţilor de piaţă la nivel zonal. Cu
toate acestea metoda nu permite diferenţierea cererii potenţiale pe specii şi sortimente.
73
5.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul IV

RECAPITULARE
Cererea de bunuri și servicii

 Definiţie
 Utilitatea economică: Utilitatea totală, Utilitatea marginală, Legea utilității marginale descrescînde
 Curba alegerii indiferente: Curba venitului consumatorului, Rata marginală de substituire
Legea cererii
Elasticitatea cererii
 Elasticitatea cererii la preț: cerere inelastică, cerere elastică
 Elasticitatea încrucişată a cererii la preţ: bunuri substituibile, bunuri complementare
 Elasticitatea cererii la venit: bunuri normale, bunuri inferioare
 Elasticitatea cererii la venit pentru două bunuri:
Indicatori de caracterizare a cererii de lemn pe picor
 Gradul de concentrare al cererii: Paretto, Cota de piață a celei mai mari firme (Q1) și cota primelor
20% din firme (Q20%), Indicele Herfindahl – Hirmann (HHI)
 Cererea potențială la nivel național

1. Explicaţi elasticitatea cererii la preț a următoarelor produse forestiere în funcţie de
poziţia lor în consumul de bază:
a. Lemn de foc;
b. Lemn de lucru;
c. Mobilier uşor;
d. Mobilă stil-lemn masiv;
e. Ciuperci, fructe de pădure.
2. Daţi exemple de bunuri şi servicii produse de pădure care pot fi:
a. complementare
b. substituibile
c. perfect substituibile
3. Care sunt criteriile prin care lemnul de foc este considerat un bun inferior raportat
la elasticitatea cererii la venit? În contextul actual mai este valabilă această încadrare?
4. Care ar fi valorile indicatorilor de concentrare a cererii în cazul în care masa

lemnoasă ar fi achiziționată preponderant de un singur cumpărător?
74
APLICAŢII
Aplicaţia 1.
La un venit de 100 Ron puteți achiziționa:
– 20 mici și 8 beri sau
– 15 mici și 11 beri
a) Reprezentați grafic curba de indiferență a consumatorului;
b) Calculați și reprezentați grafic rata marginală de substituire;
c) Cum se modifică rata marginală de substituire dacă venitul crește la 150 Ron (reprezentați grafic).
Aplicaţia 2.
Ţinând cont că în ultimul an preţul benzinei a crescut de la 4 Ron la 6 Ron în schimb ce cererea de benzină a
scăzut de la 70 la 60 litrii/lună,
a) calculaţi elasticitatea preţului benzinei la cerere;
b) reprezentați grafic modul de calcul și explicaţi rezultatul obţinut.
Aplicaţia 3.
Ţinând cont că în ultimul an preţul cherestelei de fag a scăzut de la 450 Ron la 400 Ron în schimb ce cererea
a crescut cu 20%,
a) calculaţi elasticitatea preţului cherestelei de fag la cerere;
b) reprezentați grafic modul de calcul și explicaţi rezultatul obţinut.
Aplicaţia 4.
Fie următoarele trei funcţii individuale ale cererii pentru un bun de folosinţă privată:
 P1=200 – 0,5Q1,
 P2=250 – Q2,
 P3=100 – 0,4 Q3.
a) Reprezentaţi grafic cele trei funcţii;
b) Determinaţi elasticitatea cererii în trei puncte (alegerea este a dumneavoastră), pentru fiecare din
cele trei funcţii ale cererii; determinaţi, pentru fiecare funcţie, punctul în care elasticitatea este
unitară.
75
MODULUL VI: OFERTA DE BUNURI ŞI SERVICII
6.1. Teoria producţiei

Definiţie
Producţia este procesul de transformare a unour inputuri (resurse) în bunuri sau servicii
Teoria producţiei este fundamentată pe bază următoarelor procese de eficienţă economică:
1. Utilizarea unor “inputuri”, intrări sau factori de producție: Munca, capitalul, materiile prime,
energia, produse semifinite, etc
2. Utilizarea unor tehnici pentru realizarea unor produse;
3. Efortul companiilor sau indivizilor de a-şi maximiza profitul:
a) căutarea celor mai eficiente mijloace de a face asta;
b) alocarea cât mai eficientă a factorilor de producţie .
6.2. Eficienţa economică a producţiei
 Eficienţa economică este o noţiune complexă, prin care se înţelege obţinerea unor
rezultate economico-sociale maxime şi de utilitate, prin cheltuirea raţională şi economică
a unor resurse materiale, tehnice, de muncă, financiare, pe baza metodelor ştiinţifice de
organizare şi de conducere a activităţilor umane în toate domeniile
Definiţie

De reţinut
Eficacitatea economica poate fi determinata matematic prin raportul dintre veniturile si
cheltuielile stabilite pentru o perioada de timp delimitata
În domeniul forestier există numeroase exemple în care criteriul de eficiență economică este discutat în
fundamentarea unor decizii în cele trei sectoare ale economiei forestiere:
• Silvicultură: prin compararea eficienței economice a utilizării regenerării naturală comparativ cu

regenerarea artificială, de aplicare a diferitelor regimuri silvotehnice, a diferitelor tratamente
silviculturale sau eficiența economică a executării lucrărilor de îngrijire și conducere.
• Întreprinderile forestiere de exploatare prin calculul eficienței dată de combinarea de forţă de

muncă – tehnologii de exploatare care rezultă în cel mai mic cost de exploatare.
• Întreprinderii forestiere de prelucrare a lemnului : creşterea productivităţii munci: cumpărarea de

echipament nou, integrarea pe verticală a producției, diversificarea produselor finite, eficiența
certificării producției etc
Cu cât satisfacerea nevoilor se poate face utilizând mai puţine resurse, cu atât eficienţa economică a
producţiei este mai mare.
Eficienţa depinde de:
76
a) Productivitatea muncii;
b) Randamentul utilizării materiilor prime şi a energiei;
c) Costuri (manopera, de producţie, fixe şi variabile).
Resursele se pot combina fiind substituibile între ele în anumite limite (exempl. producerea mobilier din
lemn masiv la comanda vs. producerea unui produs standard din plăci aglomerate)
 Costul de oportunitatea al factorilor de producţie reprezintă valoarea profitului

sacrificat de nefolosirea optimă a factorilor de producţie
Costul de oportunitate măsoară costul REAL pe care societatea îl suportă prin utilizarea unei resurse într-un
anumit fel: de exemplu păstrarea folosinței forestiere a pădurilor tropicale are un cost de oportunitate de
80% față de folosirea terenului ca plantații de trestie de zahăr.
6.3. Factori de producţie

6.3.1. Resursele naturale (Pământul)
Resursele naturale reprezintă o categorie de factori de producţie, dintre care cel mai important este
pământul, folosit pentru producţia vegetală sau forestieră. Economia clasică face referire la pământ mai
degrabă ca termen generic, pentru ecosistemele cultivate – ce pot fi nu doar terestre, ci şi acvatice. Resursele
naturale sunt la rândul lor regenerabile şi neregenerabile (figura 25).
Regenerabile Neregenerabile
Culturile agricole, pădurile cultivate, Petrol, cărbune, gaze naturale, strat

bancurile de peşti de ozon
Orice populaţie biologică suficient

de mare încât procesele Exploatarea resurselor
reproductive să nu fie afectate sau neregenerabile, Harold Hotelling a
expuse riscurilor datorate adus o contribuţie importantă la
consangvinizării fundamentarea economică a dinamicii
exploatării (epuizării) acestora.(rentă
Se pretează aplicării conceptului de Hotelling)
gestionare durabilă
Figura 30 Resurse regenerabile şi resurse neregenerabile
Renta terenurilor

Definiţie
Renta este surplusul de valoare adăugată prin deţinerea unui factor de producţie cu
ofertă fixă sau limitată (David Ricardo).
77
Renta are un caracter perpetuu, dar în funcţie de periodicitatea cu care apare se vorbeşte de rentă anuală
sau de rentă periodică.
Trebuie precizată totuşi diferenţa dintre a fi rentabil şi a produce rentă. De exemplu, dacă o fabrică de
cherestea vinde cheresteaua la un preţ mai mare decât costul de producţie, obţinând astfel un profit, curând
şi alţi producători intră pe piaţa cherestelelor iar preţul scade; surplusul realizat de fabrica respectivă nu este
totuşi rentă, deoarece este creat pe baza unui factor de producţie – materia primă – a cărui ofertă nu este
fixă sau limitată.
Atunci când activitatea productivă depinde de un factor de producţie fix (de exemplu o locaţie bună sau un
drept exclusiv cum ar fi un proces de producţie patentat), iar alţi producători nu pot intra pe piaţă pentru a
determina scăderea preţului, pe bună dreptate se vorbeşte de rentă economică.

Definiţie
Renta funciară este dată de diferenţa dintre valoarea outputurilor şi valoarea inputurilor
date de folosirea unor terenuri productive.
Oferta de pământ este în general fixă şi nu există un cost de producţie a acestuia, dar cu alte inputuri
suplimentare, pământul poate fi făcut să producă outputuri mult mai mari ca valoare decât costul total al
inputurilor.
Renta presupune compararea productivităţii unei resurse în utilizarea curentă cu
 situaţia unor utilizări alternative, de exemplu 1 ha de pământ poate să producă o

anumită rentă în folosința agricolă față de folosința forestieră. Folosinţă forestieră
necesită alte inputuri - unităţi de muncă, capital și timp pentru producerea de lemn
comparativ cu folosința forestieră. De asemenea otputurile sunt diferite ca valoare și
repartiție în timp.
Renta funciară poate fi:
a) Renta diferențiată = provine din diferența de

fertilitate – vezi diferențierea claselor de
producție a arboretelor
b) Renta de poziție – poziția terenului față de

anumite centre de aprovizionare;
c) Renta de monopol = terenuri cu însușiri

speciale, produc numai anumite bunuri.
Figura 31 Tipologia rentei funciare
Conform tipologiei rentei funciare (figura 26), cea mai mare rentă o dă folosirea în scop comercial a
terenurilor urmată de folosința acestora în scop rezidențial. Dacă ne bazăm doar pe criteriul eficienței
economice folosința forestieră a terenurilor produce cea mai scăzută rentă în raport cu apropierea față de
mediul urban unde folosințele alternative produc outputuri mai ridicate. Acest aspect explică și rolul pe care
îl are la nivel global procesul de urbanizare în dispariția pădurilor.
78
6.3.2. Munca

Definiţie
Munca este activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre atingerea unui anumit
scop, prin care omul îşi defineşte de fapt interesul.
În concepţia economică munca este:
a) Un factor de producţie primar, originar
b) Un factor de producţie dinamizator: pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie;
c) O expresie a capitalului uman (Adam Smith);
d) O muncă fizică şi intelectuală.
Productivitatea muncii
Indiferent de sistemul politic la care ne-am raporta (capitalism sau socialism), productivitatea muncii este
de departe cel mai important indicator economic.

Definiţie
Productivitatea muncii este definită prin valoarea adăugată într-o unitate de timp.

Definiţie
Productivitatea fizică, exprimată prin numărul de bunuri produse într-o unitate de timp
(oră, zi, săptămână, lună, an).
Creşterea productivităţii muncii este condiţionată în primul rând de diviziunea muncii, înţeleasă ca proces
continuu, prin care oamenii se specializează în efectuarea anumitor operaţii. Din punct de vedere istoric,
prima mare diviziune a muncii a avut loc în comuna primitivă, când activitatea de creştere a animalelor s-a
separat de aceea de cultivare a pământului. Diviziunea muncii este indisolubil legată de organizarea
producţie, iar cel ce a pus bazele organizării ştiinţifice a producţiei – ceea ce se numeşte acum management
– a fost Frederick Winslow Taylor, care a publicat, în 1911, Principiile Managementului Ştiinţific.
De aceea, orice proces de producţie este caracterizat de aşa-numita curbă a învăţării, potrivit căreia la
începutul implementării unui proces de producţie costurile de producţie sunt mari, scad apoi repede pe
măsură ce productivitatea muncii creşte datorită organizării producţiei. Experienţa, adică productivitatea, nu
se dobândeşte decât într-un singur mod: prin învăţare. La început este nevoie de mai mult timp pentru a
produce primul lot de puieţi, pentru a planta primul puiet, pentru a marca primul pentru a-l arbore sau pentru
a-l doborî şi fasona exploata.
 Din perspectiva dezvoltării durabile şi protecţiei mediului, productivitatea muncii

nu se mai bucură de acelaşi interes, ca obiectiv şi totodată mijloc al creşterii
economice.
79
Productivitatea totală a muncii

De-a lungul funcţiei de producţie pot fi separate trei sectoare (figura 27):
1. până în punctul B, sector în care creşterea producţiei este proporţională cu creşterea consumului
de manoperă;
2. între punctul B şi punctul C, zonă în care creşterea producţiei este mai lentă decât creşterea
consumului de manoperă;
3. dincolo de punctual C, în care creşterea consumului de manoperă nu mai ajută la nimic.
Figura 32 Productivitatea totală a muncii
Productivitatea marginală a muncii

Definiţie
Productivitatea marginală este dat de raportul dintre creşterea nivelului producţiei şi
creşterea cantităţii de manoperă cu o unitate (figura 22).
Productivitatea medie a muncii

Definiţie
Productivitatea medie a muncii este dat de raportul dintre nivelul producţiei şi manopera
necesară atingerii acestuia (figura 22).
Figura 33 Productivitatea marginală şi medie a muncii
80
Productivitatea muncii ca indicator al eficienţei economice
mii puieţi / ha Productivitatea muncii, ca indicator al eficienţei economice,

este dat de raportul dintre producţie şi manopera necesară
C
B oferă informaţii privind eficienţa alocării resursei (figura
29).
A
a)
a) I (OB) : creşterea PMEM creşte producţia totală
O I’ I0 I1 om·zile·/ ha b) II (BC) : descreşterea PMAM deşi producţia totală

continuă să crească
mii puieţi·(om·zile)-1
Productivitatea c) III (>C): scade atât producţia totală cât şi cei doi
marginală a muncii
b) Productivitatea indicatori ai productivităţii
medie a muncii
AI’ Este posibil să obţinem aceeaşi producţie (volum exploatat)
OI’
crescând forţa de muncă sau implementând tehnologii
om·zile·ha-1
I’ I0 I1 performante de exploatare:
Figura 34 Productivitatea totală, marginală şi medie a a) Dacă manopera este mai ieftină faţă de tehnologii,
muncii cantitatea eficientă de muncă corespunde punctului C,
unde PMAM este egal cu 0;
b) Manopera mai scumpă faţă de tehnologii – punctul

B, unde PMEM este maximă.
6.3.3. Capitalul
Definiţie
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii
ce satisfac nevoile oamenilor.
Rolul fundamental al capitalului este acela de a face munca umană din ce în ce mai productivă. De aceea
capitalul nu este un factor primar, ci un rezultat al proceselor economice anterioare:
1. Capital economic (financiar);
2. Capital natural (pădurea);
3. Capital tehnologic:
a) capital fix;
b) capital circulant.
Definiţie
Capitalul economic reprezintă echivalentul aporturilor aduse la capital de asociaţi şi
acţionari sau întreprinzători individuali.
81

Definiţie
Capitalul natural este o noţiune economică de capital a bunurilor şi serviciilor legate de
mediul natural.
Producţia de pastă papetară necesită consumuri mari de capital natural, exprimat prin biomasă şi resurse
energetice, în cele mai multe cazuri combustibilii convenţionali. Când e vorba de păduri virgine şi cvasi-
virgine, deci de păduri ce reprezintă un capital natural inestimabil, soluţia optimă nu este transformarea
acestora în păduri cultivate, ci trecerea lor în categoria parcurilor şi rezervaţiilor.

Definiţie
Capitalul tehnologic este ansamblul mijloacelor, bunurilor folosite pentru a produce
bunuri.
După modul în care diferitele componente ale capitalului real participă la producţie, se consumă şi se
înlocuiesc, acesta se întâlneşte în practica curentă sub una din formele:
1. Capital fix;
2. Capital circulant.

Definiţie
Capitalul fix este dat de bunurile ce participă la mai multe cicluri de producţie.
Bunurile se consumă treptat şi sunt înlocuite după mai mulţi ani
Consumarea treptată a capitaluluifix este denumită uzură, care poate fi:
1. fizică = deprecierea treptată a caracteristicilor funcţionale,
 depinde de durata de viaţă, de gradul de încărcare şi de condiţiile de exploatare.
2. morală = decalaj din ce în ce mai mare între performanţele tehnice (productivitate,

consumuri specifice, siguranţă în exploatare, versabilitate, design).
 apare datorită progresului tehnic.

Definiţie
Capitalul circulant este format din bunuri ce-şi transferă valoarea integral într-un ciclu de
producţie.
În această categorie intră materiile prime, materialele, energia, apa tehnologică. Acestea sunt înlocuite la
fiecare ciclu de producţie şi, prin impactul pe care îl au asupra calităţii mediului produc externalităţi.
6.3.4. Antreprenoriatul

Definiţie
Antreprenoriatul este efortul uman al celor ce îşi asumă riscul combinării celorlalţi factori
de producţie în procese coerente al căror ultim obiectiv este generarea de bunuri şi
servicii.
82
 Antreprenoriatul este factorul de producţie ce organizează de fapt ceilalţi

trei factori de producţie.
O caracteristică esenţială antreprenoriatului este RISCUL: estimarea gradului de risc pe care îl presupune o
viitoare investiţie sau afacere este o măsură obligatorie şi este componentă a planului de afaceri sau a
studiilor de prefezabilitate şi fezabilitate necesare demarării unei investiţii.
Antreprenoriatul este direct legat şi de capacitatea de inovare: produse noi, procese tehnologice noi sau
organizatorică.
6.3.5. Combinarea factorilor de producţie
Legităţile economice ce guvernează producţia sunt oarecum similare celor ce caracterizează consumul,
deoarece decurg din aceleaşi restricţii şi libertăţi: resursele sunt limitate iar cel ce produce are libertatea de
a alege ceea ce urmează să producă.
Resursele pot fi combinate în diverse proporţii (manoperă, energie, materii prime, tehnologii, echipamente).
Q = f (M, Rn, K, A)
Resursele sunt substituibile între ele, dar între anumite limite, condiţionate tehnologic.
Q = f (x1, x2, x3, x4 …).
Tehnologia de care dispune o anumită firmă condiţionează, următoarele elemente:
a) randamentul utilizării materiilor prime;
b) randamentul utilizării energiei;
c) costul manoperei;
d) mărimea stocurilor de materii prime necesare asigurării unui flux deproducţie optim;
e) costurile de producţie (în special costurile variabile).

Definiţie
Isocuanta este o curbă care reflectă combinaţiile posibile între doi factori de producţie
pentru menţinerea constantă a producţiei.
Izocuantele sunt convexe deoarece factorii de producţie sunt substituibili, dar nu perfect substituibili: de
exemplu, energia electrică nu poate substitui complet manopera. Cu cât firma foloseşte mai mult din factorul
A şi mai puţin din factorul B, cu atât devine mai dificil să substituie factorul A cu factorul B; adică unităţi în
plus din A vor compensa cantităţi tot mai mici din B.
83
RMS = Raportul dintre productivităţile

a marginale fizice a celor doi factori
(PMACapital/PMAmunca)
Capital
Cei doi factori de producţie pot fi combinaţi

în diferite proporţii, pentru a obţine o
anumită cantitate de produs.
K
0 Cantitatea de muncă
Figura 35 Isocuante pentru capital şi muncă
 Definiţie
Isocostul este dat de combinaţia factorilor de producţie care implică aceleaşi costuri
Coordonatele punctului în care o dreaptă de izocost este tangentă la o izocuantă reprezintă cantităţile optime
din cei doi factori de producţie. În cazul prezentat în figura 27, pentru a produce x1 unităţi de produs,
combinaţia optimă este a1 şi b1, pentru x2 unităţi a2 şi b2 ş.a.m.d., drepte punctate având panta egală cu pb/pa,
adică raportul dintre costul factorului B şi costul factorului A.
 Avem doi factori de producţie; valoarea

acestora (cantităţi x preţuri)=costul de
producţie (T)
 Qmaximă ce poate fi obţinută prin combinarea

celor doi factori =înălţimea punctului A (valori
maxime de capital şi manoperă)
 Dacă se foloseşte doar factorul A, Qcumpărată =

T/pa
 Dacă se foloseşte numai factorul B, Qcumpărată=

T/pb.
 Combinaţiile posibile dintre A şi B al căror cost

total este T, sunt reprezentate printr-o dreaptă
de izocost, a cărei pantă este dată de relaţia:
T / p a pb
Figura 36 Curbele de isocost pentru diverse nivele ale producţiei 
T / pb p a
84
6.3.6. Combinarea factorilor de producţie în raport cu diferitele obiective

silviculturale
Coordonatele dezvoltării actuale a societăţii impun o diversificare rapidă a formelor de silvicultură.
Figura 37: Modele silvotehnice practicate la nivel european
În zonele bogate în păduri naturale, cu o ridicată capacitate de regenerare naturală (Siberia, Finlanda,) a luat
naştere silvicultura extensivă a tăierilor rase. În regiunile sărace în păduri de răşinoase care au cunoscut
defrişări masive în favoarea dezvoltării agriculturii (Marea Britanie, Belgia, Olanda, etc.) s-a dezvoltat o
silvicultură artificială, bazată pe cultura răşinoaselor. În pădurile ţărilor europene cu un mare potenţial
forestier, cu cerinţe ridicate privind funcţiile eco-protective şi social-recreative se practică silvicultura
apropiată de natură (silvicultura ecologică), al cărei caracter diferă de la intensiv la extensiv, în raport cu
condiţiile staţionale. Zonele aride din jurul Mării Mediterane, sărace în păduri, al căror rol principal este
asigurarea apei potabile şi diminuarea eroziunii solului se remarcă prin practicarea unei silviculturi naturale
extensive. Pe terenuri aluviale, fertile, unde nu se pune problema funcţiilor de protecţie, în contextul
abandonării culturilor agricole pe motive de rentabilitate, se poate practica o silvicultură intensivă
industrială (lignicultură).
85
Tabel 13 Utilizarea factorilor de producţie în raport cu obiectivele silviculturale
Silvicultura Teren forestier Forţa de muncă Capital financiar Antreprenoriat
Extensivă a tăierilor rase Extensiv Ridicat Mediu Mediu
Artificială bazată pe
Extensiv Ridicat Ridicat Ridicat
cultura răşinoaselor
Lignicultura Extensiv Ridicat Ridicat Ridicat
Silvicultura protectivă Intensiv Redus Mediu Mediu
Apropiată de natură Intensiv Mediu Mediu Mediu
Lemnului de mare
Intensiv Mediu Redus Redus
calitate
6.4. Costul de producţie
6.4.1. Tipologia costurilor
În economie se folosesc doi termeni uşor confundabili: costuri şi cheltuieli. Cheltuielile făcute cu un factor de
producţie reprezintă valoarea totală a factorului respectiv, pe când costul este valoarea raportată la unitatea
de produs
Definiţie
Costul este o de obicei o evaluare monetară a eforturilor, materialelor economice,
resurselor, timpului şi utilităţii consumate, riscurilor suportate şi renunţării la oportunitaţi
în producţie şi livrare a unui bun sau serviciu
Un exemplu elocvent este cel de cost de oportunitate = valoarea lucrurilor la care trebuie să se renunţe
pentru a obţine altceva.

De reţinut
Costul = preţul real al bunului (Adam Smith)
Definiţie
Cheltuielile făcute cu un factor de producţie reprezintă valoarea totală a factorului
respectiv.
În funcţie de modul în care resursele sunt folosite în producţie, cheltuielile pot fi (figura 28):
86
Cheltuieli fixe Cheltuieli variabile
Mărimea lor nu depinde de Sunt cu atât mai mari cu cât

cantitatea de produs creşte volumul producţiei
Ex: chiriile plătite pentru spaţiile Ex: valoarea materiilor prime,

de depozitare a produselor sau valoarea energiei folosită direct
materiilor prime, costul de echipamentele productive,
convorbirilor telefonice, salariile salariile muncitorilor direct
personalului TESA (tehnic, productivi.
economic, servicii auxiliare)
Figura 38 Cheltuieli şi costuri
 Costurile (figura 38):
a) Reflectă conţinutul consumului de factori la unitatea de produs ;
b) Aduc la acelaşi numitor toate consumurile de factori;

De reţinut
c) Se regăsesc în preţul de vânzare al bunului/serviciului:
 permit comparaţii între rezultatele economice;
 pentru două firme diferite.
– ale aceleaşi firme, la intervale diferite
Un alt criteriu de diferenţiere a costurilor este modul de calcul:
1. Costurile medii reprezintă raportul dintre cheltuieli şi mărimea producţiei;
a) Costul fix mediu =costul fix/cantitate;
b) Costul variabil mediu=costul variabil/cantitate;
c) Costul total mediu=costul fix + costul variabil.
2. Costurile marginale reprezintă raportul între diferenţa a două costuri totale consecutive şi
diferenţa celor două cantităţi consecutive, corespunzătoare respectivelor costuri totale.
87
Tabel 14: Exemplu ipotetic de calcul a cheltuielilor și a costurilor în producerea de cherestea
6.4.2. Relevanţa economică a costurilor medii
Cele patru funcţii prezentate (figura 28) reprezintă costul fix mediu, costul variabil mediu, costul total mediu
şi costul marginal. Relevanţa lor economică este sugerată chiar de formele pe care le au funcţiile respective:
costul fix mediu scade continuu – e drept, cu rate din ce în ce mai mici, dar scade continuu – ceea ce nu
înseamnă nicidecum o creştere continuă a producţie.
Costul variabil mediu are deja forma literei U, cu o oarecare semnificatie în productie, dar nu ne putem baza
numai pe costurile variabile, de aceea din perspectiva logicii procesului de productie avem nevoie si de costuri
fixe. Cel mai sugestiv este costul marginal, deoarece atinge nivelul optim al producţiei.
6.4.3. Costurile pe termen scurt
Costurile pe termen scurt depinde de decizia analizei productivităţii marginale şi a costurilor factorilor de
producţie:
• într-un timp foarte scurt – o zi de exemplu – nu se poate renunţa la nici un factor de producţie;
• pe măsură ce timpul creşte tot mai mulţi factori de producţie pot fi modificaţi;
• cu cât forţa de muncă este mai specializată doar pe anumite operaţii, deci este mai puţin flexibilă,
cu atât devine mai dificilă reducerea unor costuri sau flexibilizarea producţiei.
Cu cât manopera este mai scumpă – deci salariul minim pe economie este mai mare – cu atât firmele sunt
obligate să se orienteze spre folosirea capitalului non-uman: tehnologii şi echipamente. (China vs. Germania;
tehnologiile de exploatare a lemnului).
 Costurile pe termen scurt sunt grevate în primul rând de costurile fixe, şi în

mai mică măsură de cele variabile
6.4.4. Costurile pe termen lung
Pe termen lung, chiar şi costurile fixe devin variabile: prin construirea unor noi spaţii de producţie, prin
cumpărarea unor noi echipamente (ratele de leasing).
88
Curba costurilor totale pe termen lung (figura 34)-linia punctată, are forma unei funcţii de gradul doi,
deoarece creşte odată cu producţia și are tendinţa să reducă costurile fixe.
Nivelul optim al producţiei pe termen lung (Qoptim) corespunde nivelului minim al costului mediu total pe
termen lung
Figura 39 Costul total mediu şi costul marginal pe termen lung
6.5. Nivelul optim al producţiei

6.5.1. Din punct de vedere al profitului marginal
Se pune problema determinării nivelului optim al

Zona „A” în care Zona „B” în care Cma producţiei, nivel la care profitul firmei să fie
producţia este producţia este nerentabilă maxim.
Lei/
nerentabilă datorită datorită producţiei prea
unitate de
producţiei prea mici mari
produs
Cme Venitul marginal este o dreaptă paralelă cu
abscisa.
Preţ  Preţul de echilibru al pieţei;
 firmă ce operează într-un mediu perfect

concurenţial nu poate influenţa în nici
Profitul economic un fel preţul de echilibru.
Curba costului marginal o intersectează pe aceea

Q’ Q* Q” Q
a costului mediu în punctul de minim al celei de-
a doua.
Figura 40 Cantitatea optimă de produs atunci când firma nu
poate infleunţa preţul de echilibru
La cantităţi mai mici decât Q’ sau mai mari decât Q” producţia nu este rentabilă, deoarece costul marginal
este mai mare decât venitul marginal (egal cu preţul P). Cantitatea optimă este Q*, deoarece în acest punct
diferenţa dintre preţul de vânzare P şi costul producţiei unei unităţi este maxim.
Menţinere nivelului producţiei în acest punct este dificilă, deoarece la nivelul oricărei firme, nu există practic
o modalitate de a controla complet costurile – de fapt, cu cât firma este mai mare, are mai mulţi angajaţi, cu
atât scade şi controlul ce poate fi exercitat asupra cheltuielilor salariale, a cheltuielilor cu energia, cu
aprovizionarea cu materii prime, etc. Practic, dacă firma produce în intervalul optim Q’Q”, realizează oricum
profit: cu cât nivelul producţiei este mai apropiat de Q”, cu atât profitul este mai mare.
89
6.5.2. Nivelul optim al producţiei după venituri şi costuri totale
Nivelul optim al producţiei totale după venituri şi costuri

totale nu ţine de preţul de echilibru.
Venituri şi costuri totale
Venit total
Venitul este reprezentat printr-o linie concavă, iar costul
producţiei printr-o funcţie de gradul trei.
Profit maxim Nivelul optim al producţiei corespunde celei mai mari

Cost total
diferenţe dintre venituri şi costuri, adică realizarea celui
mai mare profit.
f ' (q* )  g ' (q* )  pm  0 , f(q) şi g(q) sunt funcţiile

venitului
q* Q
Figura 41 Nivelul optim al producţiei după

profitul mediu maxim
În exploatările forestiere, cantitatea optimă ce merită a fi recoltată de o firmă depinde în ultimă instanţă nu
doar de resursele de care aceasta dispune (capital şi manoperă) ci şi de ritmul în care cresc veniturile totale
şi costurile totale, pe parcursul anului. Or, aceste ritmuri depind de ordinea în care sunt exploatate partizile,
ordine care, la rândul ei, depinde mediul concurenţial în care firma respectivă operează şi de tratamentele
ce urmează a fi aplicate. Firmele de exploatare, nefiind capabile să realizeze această planificare, este foarte
posibil să recolteze mai puţin decât cota alocată, sau, din contră, să fie capabilă să exploateze mai mult, peste
cota alocată. De aceea, din punct de vedere al relaţiei vânzător-cumpărător, contractele pe termen lung sunt
mai avantajoase pentru ambele părţi, deoarece permit o planificare minimală pe termen scurt atât a
veniturilor cât şi a cheltuielilor. Dar contracte pe termen lung înseamnă alte distorsiunii ale pieţei.
6.5.3. Nivelul optim al producţiei după elasticitatea cererii
Procesul prin care o firmă ajunge la un nivel optim al

producţiei porneşte de la alegerea produsului ce urmează
Elasticitate
unitară
a fi adus pe piaţă. E o alegere aparent dificilă pentru un
venituri antreprenor: cu ce să vină pe piaţă? De aceea poate fi o:
totale din
vânzări
 nevoie primară minoră pentru mulţi;
 nevoie superioară pentru puţini.
Elasticitate a cererii
 este greu să mai găseşti o nevoie căreia economia

Cerere Cerere
elastică inelastică reală nu i-a răspuns încă;
 cerere elastică: veniturile cresc prin creşterea

producţiei;
Cantitate
 cerere inelastică: veniturile scad – menţinerea pe
Figura 42 Nivelul optim al producţiei după elasticitatea piaţă prin scăderea preţului;
cererii
 nivel optim – elasticitatea unitară.
90
Creşterea elasticităţii prin publicitate
Preţ Influenţa publcitităţii asupra elasticităţii cererii este

Cererea fără prezentată în figura 38, iar efectul este simplu, la acelaşi preţ
publicitate
Cererea cu se vinde mai mult în urma unei campanii publicitare.
publicitate
În egală măsură publicitatea creşte şi costurile de producţie.
Obiectivul marketingului:
 optimizarea raportului dintre creşterea veniturilor

Q1 Q2 Cantitate ca urmare a publicităţii şi creşterea costurilor
datorate publicităţii
Figura 43 Efectul publicităţii asupra cererii
Economia publicităţii urmăreşte tocmai raportul dintre venitul marginal datorat impactului publicităţii, şi
costul marginal al publicităţii, a nu se confunda cu costul marginal al producţiei.
6.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VI

RECAPITULARE
Teoria productivităţii
 Producţia
 Eficienţa economică a producţiei
Factori de producţie
 Pământul: renta funciară
 Munca: productivitatea muncii
 Capitalul: fix și ciruclant
 Antreprenoriatul
Combinarea factorilor de producţie
Costul
 Cheltuieli şi costuri
 Costuri pe termen scurt și costuri pe termen lung
Nivelul optim al producţiei
 Din punct de vedere al profitului marginal
 Nivelul optim al producţiei după venituri şi costuri totale
 Nivelul optim al producţiei după elasticitatea cererii
91

1. Identificaţi costurile de oportunitate ale muncii şi ale pământului în
producerea de masă lemnoasă.
2. Daţi exemple din cele trei sectoare ale economiei forestiere (silvicultură,
exploatare, industrializare) privind modul în care munca, pământul, capitalul
şi antreprenoriatul sunt substituibile
3. Există o similitudine intre indicatorii de productivitate a unui arboret (totală,

creştere medie, creştere curentă) şi indicatorii productivităţii muncii.
Exprimaţi această similitudine grafic şi explicaţi.
4. Exemplificați diferența dintre costurile fixe și cele variabile care apar pentru o
firmă de exploatare forestieră
APLICAŢII
Aplicație 1: Identificati matricea SWOT pentru următoarele tipuri de silvicultură, subliniind componentele
economice, sociale și ecologice:
– silvicultura extensivă a tăierilor rase
– silvicultură artificială, bazată pe cultura răşinoaselor
– silvicultură intensivă industrială (lignicultură)
– silviculturi naturale extensive protectiv (Marea Mediterană)
– silvicultura apropiată de natură (silvicultura ecologică)
– silvicultura lemnului de mare calitate
 Componentele analizei SWOT
• Strenghts - Punctele tari (avantajele): Au un impact pozitiv asupra activității, se desfăşoară în

prezent și sunt sub puterea de control a companiei
• Weakness – Punctele slabe (dezavantajele): Elementele cu impact negativ asupra activității dar
care pot fi controlate de antreprenor
• Opportunities – Oportunitățile: factori pozitivi sau favorabili de care firma ar trebui să profite
• Threats – Ameninţările: Factori externi negativi şi necontrolabili
92
Aplicaţia 2
Folosirea îngrășămintelor pe un hectar de pădure poate duce la creșterea producției conform tabelului
următor
Ingrasamant (kg/ha) Crestere m3/an/ha

0 3
50 7.5
100 12
150 15
200 16
250 18
300 18
Cheltuielile fixe cu aplicarea îngrășământului sunt de 250 Ron/ha iar cele variabile sunt de 5 Ron/kg.
Valoarea lemnului (care se presupune că se valorifică în anul aplicării îngrășămintelor) este de 100 Ron.
Calculaţi şi reprezentaţi pe un grafic venitul și costul total, respectiv venitul şi costul marginal. Care este
nivelul optim al cantităţii de îngrăşământ în funcţie de cele 2 metode de calcul?
Aplicaţia 3
Producția de cherestea este grevată de următoarele costuri
 Costuri fixe – 200 Ron/zi

 Costul buștenilor – 250 Ron/m3
 Costul fortei de munca – 15Ron/m3 debitat
 Alte costuri variabile conform tabelului (energie electrica):
Busteni debitati 5 10 15 20 25 30 35
(m3)
Costuri variabile 40 80 110 130 180 260 380

(Ron)
 Randamentul de transformare din bustean în cherestea este de 60%

 Valoarea de comercializare a cherestelei este 500 Ron/m3
Calculati si reprezentati pe un grafic venitul și costul total respectiv venitul si costul marginal. Care este
nivelul optim al producției zilnice de cele 2 metode de calcul?
93
MODULUL VII: PIAŢA ŞI FORMAREA PREŢULUI
7.1. Conceputul de piaţă
Dintre trăsăturile economiei de schimb contemporane, piaţa are istoria cea mai îndelungată. Ea a apărut cu
multe secole în urmă, o dată cu apariţia economiei de schimb, ca un fragil canal de comunicare între producţie
şi consum, între producătorii specializaţi autonomi şi consumatorii independenţi. Ea a evoluat de-a lungul
timpului devenind o realitate din ce în ce mai complexă.
Piaţa se creează instantaneu ori de câte ori oamenii schimbă bunuri şi servicii pentru bani sau pentru alte
bunuri şi servicii şi se simt liberi să facă un astfel de schimb, având clarificate drepturile de proprietate asupra
bunurilor/serviciilor respective
Definiţie
Piaţa este locul în care se întâlneşte cererea cu oferta, iar resursele sunt alocate în cel mai
efficient mod posibil; aşadar piaţa generează aşa-numita eficienţă alocativă.
Piaţa reprezintă una din modalităţile în care societatea ia decizii, stabileşte sistemele de valori, alocă
resursele, menţine consistenţa reţelei de interacţiuni sociale şi determină, în cele din urmă, relaţiile
interumane
Piaţa oferă consumatorilor o varietate de opţiuni în satisfacerea nevoilor; piaţa creează uneori false nevoi,
prin publicitate sau, aşa cum se va arăta în ultimul capitol, prin semnale economice distorsionate. Tot piaţa
promovează şi răsplăteşte inovaţia, aşa cum nici un alt mecanism economic nu o poate face. Piaţa reuneşte
investitorii cu antreprenorii, piaţa determină firmele să producă mai eficient, tot piaţa îi face pe cei ce
muncesc să fie mai eficienţi, pentru a nu-şi pierde slujbele sau pentru a-şi putea plăti în continuare impozitele,
fapt ce conferă o relativă inerţie şi stabilitate întregului sistem economic.
7.1.1. Definiţii observaţionale
Piaţa ca loc de întâlnire între cererea consumatorilor și oferta producătorilor: din cele mai vechi timpuri,
zilele de târg erau bine stabilite tocmai pentru a face posibilă întâlnirea potenţialilor cumpărători cu
potenţialii vânzători. Oricine ştia că a cumpăra altfel sau a vinde altfel şi altundeva era riscant, deoarece lipsea
aceea informaţie care se formează aproape instantaneu pe o piaţă: preţul de echilibru. Actualmente locul de
întîlnire poate fi:
 Zonă geografică: piața agro-
alimentară, piața auto Cumpărătura,
bazarul Suceava
 Piaţa virtuală: întâlnire indirectă prin
simboluri: ordine scrise, telefon, fax,
internet, prospecte, caiete de sarcini –
vezi http://lemn.fordaq.com/ pentru
piața virtuală a lemnului
Figura 44: Interfața portalului de comercializare produse
lemnoase
94
7.1.2. Definiţii funcţionale (teoria neo-clasică)
Piaţa ca mecanism de alocare eficientă a resurselor:
a) prin funcţionarea nestingherită a pieţei se consideră că resursele sunt alocate eficient (“mână
invizibilă”);
b) determină firmele să producă mai eficient;
c) piaţa îi face pe cei ce muncesc să fie mai eficienţi;
d) piaţa promovează şi răsplăteşte inovaţia;
e) piaţa creează uneori false nevoi – prin publicitate – NO LOGO (N. Klein)
7.1.3. Definiţii structurale (teoria neo-instituţională)
Piaţa ca un set de instituţii sociale (norme, legi):
a) mecanismele şi structurile care dau naştere fenomenelor de piaţă;
b) în care un mare număr de bunuri de un anumit tip se schimbă cu regularitate;
c) fiind facilitate şi structurate de acele mecanisme instituționale:
 Contracte de vânzare cumpărare şi schimburile dreptului de proprietate;
 Norme, tradiţii, cutume.

Important
Piața lemnului pe picior este de exemplu reglementată de un regulament de vânzare a
masei lemnoase.
7.2. Piaţa concurenţială
Definiţie
Piaţa concurenţială este o piață pe care vin mai mulți vânzători pentru a satisface cererea
mai multor cumpărători.
Piaţa concurenţială este caracterizată prin patru atribute fundamentale:
1. Omogenitatea produsului:
a) Cererea este relativ constantă pentru produse;
b) Caracteristică „volatilă” deoarece şi utilizatorii bunurilor îşi schimbă preferinţele şi

producătorii fac mici modificări (ambalare, prezentare,calitate)
c) Rolul marketingului fiind tocmai acela de a semnala momentul când ceva trebuie schimbat.
95
2. Atomizarea producătorilor şi consumatorilor: nici un producător sau consummator nu este

suficient de puternic încât să influenţeze preţul de echilibru.
3. Lipsa oricăror restricţii artificial de acces: condiție obligatorie pentru autoreglarea pieţei. Prin
restricţii - preţul va fi influenţat nu de cantitatea de produs existentă la vânzare, ci de politica grupului
de producători admişi sau rămaşi pe piaţă. În economia forestieră, datorită faptului că mare parte
din procesele de producţie au loc în mediul rural, de multe ori este greu de prevenit apariţia unui
oligopson sau monopol natural care, aşa cum se va arăta în continuare, distorsionează piaţa.
4. Mobilitatea. Orice nou producător poate pătrunde pe, sau să se poate retrage nestingherit de pe
piaţă. Mobilitatea este o condiţie obligatorie din punct de vedere al antreprenoriatului, întrucât fără
mobilitate nu ar exista posibilitatea diversificării activităţilor productive şi a serviciilor. Pentru a-şi
asigura mobilitatea, firmele îşi stabilesc de la început o paletă diversificată. de activităţi: comerciale,
productive, de prestare de servicii. Datorită acestei diversificări, este uneori greu de anticipat
comportamentul unei firme pe o anumită piaţă, deoarece profitul realizat într-un tip de activitate
poate fi alocat pentru pătrunderea pe alte pieţe.
Pentru a avea o piaţă perfect concurenţială mai trebuie îndeplinită o condiţie: simetria informaţiei să
cunoască complet şi instantaneu mediul economic. Toţi cei implicaţi în funcţionarea pieţei, atât cumpărătorii
cât şi producătorii, trebuie să aibă acces liber la date privind preţurile la care se vând bunurile şi serviciile.
Aceasta presupune costuri foarte mici, teoretic neglijabile, ale tranzacţiilor. Atunci când costul tranzacţiilor
include şi cheltuielile făcute pentru o mai bună informare, apar iar distorsiuni, ce vor fi prezentate într-unul
din subcapitolele următoare. Comerţul electronic este singurul mijloc ce face posibilă satisfacerea acestei
condiţii.
Piaţa cu concurenţă perfectă este mai degrabă un concept teoretic, deoarece în practică este imposibil să fie
reunite concomitent condiţiile enumerate. În economia modernă concurenţa perfectă reprezintă un model
de referinţă; tipul de piaţă care caracterizează realitatea economică fiind cel cu concurenţă imperfectă, în
care atât producătorii cât şi consumatorii pot exercita în mod individual presiuni asupra preţului.
Concurenţa este o rivalitate, adică o confruntare, dar şi o cooperare între agenţii economici, în vederea
obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a
operaţiunilor băneşti, valutare, financiare. Este o întrecere pentru a obţine avantaje, sau măcar pentru a
diminua probabilitate producerii riscurilor asumate. În această competiţie fiecare acţionează din interes şi în
mod normal ies învingători cei mai buni
 Premiza existenţei pieței concurenţiale este libertatea

formării preţului
Pentru a avea o piață concurențailă drepturile de proprietatetrebuie să fie bine-definite
a) clarificate din punct de vedere juridic, printr-un act legal, recunoscut de instanţă (titlul de
proprietate)
b) exclusive: orice beneficiu produs trebuie să fie primit de deţinătorul resursei respective
c) transferabile: dreptul de proprietate să poată fi transferat de la un deţinător la altul pe baza

unui schimb voluntar
d) garantate prin lege
96
Definiţie
Abordarea legală a dreptului de proprietate este o garantare a dreptului constituțional la
proprietate asupra pădurii
Definiţie
Abordarea economică este abilitatea proprietarului de a consuma bunurile și serviciile
oferite de pădure în mod direct sau prin intermediul schimbului pe piață
Cu alte cuvinte, deși din punct de vedere legal proprietarii particulari sunt deținători cu drepturi depline a
suprafețelor de păduri pe care le au în proprietate, din punct de vedere economic, dreptul de a consuma
bunul respectiv, de ai schimba proprietățile și de al înstrăina prin vindere pe piață poate fi resticționat.
În cazul gestionării pădurii multe drepturi economice sunt restricționate ceea ce crează distorsiuni ale pieței.
7.3. Prețul și formarea acestuia
 Preţul este cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plătește în schimbul unei unități din
bunul economic respectiv.
 Disponibilitatea consumatorului de a plăti;
Definiţie  Disponibilitatea producătorului de a accepta.
În economia de piaţă preţurile sunt principalul element de reglare economică, constituind informaţia
esenţială a agenţilor economici. Funcţionarea normală şi eficientă a mecanismelor economiei de piaţă este
condiţionată de extinderea utilizării pârghiilor valorilor, în special a preţurilor. Practic, nu există proces
economico-social care să nu fie influenţat de nivelul preţurilor.
7.3.1. Echilibrul cerere-ofertă
În economia neo-clasică, piaţa unui anumit produs este reprezentată prin curbele cererii şi a ofertei în raport
de preţ şi de cantitate. Cererea şi oferta sunt reprezentate de relaţiile care se stabilesc între cantitatea de
produs care se cumpără şi se vinde pe piaţă la un anumit preţ. Se impune această precizare deoarece adeseori
termenii sunt folosiţi în mod greşit pentru a desemna cantitatea de produs pe care doresc să o cumpere sau
să o vândă agenţii economici. Cererea şi oferta sunt relaţii mai mult sau mai puţin funcţionale, care se
stabilesc pe piaţă între cantitatea de produs şi preţul acestuia şi se reprezintă în mod grafic prin curbe.
Intersecţia dintre cele două curbe corespunde preţului pe piaţă pentru produsul luat în studiu (figura 39).
Cererea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare, adică pe măsură ce preţul creşte, cantitatea care
se cumpără pe piaţă scade. Asta deoarece nu toţi consumatorii sunt dispuşi să plătească la fel de mult pentru
acelaşi bun, dar, ca regulă generală, fiecare consumator este dispus să plătească mai mult pentru cantităţi
mici şi mai puţin pentru cantităţi mari – legea descreşterii utilităţii marginale. Cu cât un bun este cumpărat
de mai mulţi oameni – deci satisface o nevoie situată mai aproape de baza piramidei lui Maslow şi are mai
puţini substituenţi, cu atât elasticitatea cererii agregate scade.
Oferta este reprezentată printr-o curbă crescătoare, ceea ce înseamnă că pe măsură ce preţul creşte,
cantitatea pe care doresc să o vândă agenţii economici creşte şi ea.
Aceste curbe nu sunt rigide. Ele evoluează în funcţie de diverşi factori, cum ar fi piaţa internaţională sau
condiţiile de producţie.
97
Figura 45: Echilibru cerere-ofertă
De exemplu în cazul unei pieţe libere a lemnului, apariţia pe piaţă a unei mari cantităţi de lemn ca urmare a
unor doborâturi masive, va transforma curba O1 în curba O2. De asemenea, punerea în aplicare a unor
dispozitive moderne de exploatare sau prelucrare, care ar duce la o creştere a vitezei de procesare poate
deplasa curba cererii din C1 în C2. Va rezulta un nou echilibru, pentru o cantitate q2, corespunzătoare unui
preţ p2. Trebuie de remarcat că dacă atât cererea cât şi oferta cresc cantitatea vândută va fi sigur superioară
(q2 > q1) în schimb ce preţul p2 poate fi, după caz, superior sau inferior faţă de p1. Odată cu vânzarea
lemnului din doborâturi, oferta va reveni către situaţia iniţială, considerată normală (O1), în schimb ce
cererea poate rămâne la o cotă ridicată (C2), tocmai datorită adoptării unor tehnici de prelucrare şi a unor
relaţii de comercializare eficiente pentru o asemenea cantitate. În acest caz unei cantităţi necesare q3, îi va
corespunde un preţ p3, superior celui din condiţiile iniţiale.
Cerea şi oferta încearcă continuu să se

echilibreze fără însă a reuşi vreodată:
 eficienţei informaţionale
reduse;
 evoluţia continue a
tehnologiilor şi a comerţului.
În funcţie de preţul pieţei p4 sau p5

cantităţile schimbate vor fi fie cele
cerute (q4) fie cele oferite (q5).
Figura 46 Cererea şi oferta
7.3.2. Rolul preţului de echilibru
Pe o piață concurențială prețul de echilibru are rolul de:
1. Transmiterea de informație privind valoarea de piață a bunului respectiv;
98
2. Stimul pentru producători (rentabilitate) și pentru consumatori (economisire, utilizare eficientă a

resurselor);
3. Prețul de echilibru asigură distribuția optimă a resurselor între producători și consumatori.
Surplus social
Curba cererii oferă un răspuns la întrebarea “cât de mult este dispus un consumator să plătească pentru
dobândirea unei unităţi suplimentare dintr-un anumit bun”? Pe această bază se poate determina economia
– surplusul - pe care o realizează un consumator plătind un preţ mai mic (prețul de echilibru) pentru
cantitatea achiziţionată.
Surplusul social este format din:
Preţ Surplusul 1. surplusul cumpărătorilor (suprafaţa

consumatorului triunghiului curbiliniu P’PA)
P’
 disponibilitatea de a plăti în plus față
de prețul pieței.
Surplusul
B’ C’  cât ar pierde cumpărătorii dacă preţul
P2 producatorului
ar fi mai mare decît cel de echlibru.
A
P
B C 2. surplusul producătorilor (suprafaţa
P1
triunghiului curbiliniu OPA).
0 Q’p Q’c Qoptim Qp Qc Cantitate  disponibilitatea de a accepta sub

prețul pieței.
Figura 47 Surplusul social al consumatorului şi producătorului la
nivel de cerere şi ofertă
 Surplusul social este maxim atunci când se produce exact atât cât
trebuie (optim alocativ)
Excedent și deficit 1. Excedent: P2 > P
 producătorii vor veni pe piaţă cu

cantitatea Qp ;
Preţ Excedent: oferta
este mai mare
decât cererea
 cumpărătorii vor putea cumpăra
P’
doar cantitatea Q’p ;
 (Qp – Q’p) reprezintă excedentul de

Deficit: cererea este marfă.
B’ C’
P2 mai mare decât oferta
A 2. Deficit: P1 < P
P
B C
P1  producătorii vor veni pe piaţă doar
cu cantitatea Q’c ;
0 Q’p Q’c Qoptim Qp Qc Cantitate
 cumpărătorii vor cere cantitatea Qc .
Figura 48 Preţul de echilibru, cererea şi oferta
Dacă statul impune un preţ P2 mai mare decât cel optim, atunci producătorii vor veni pe piaţă cu cantitatea
Q’p, în timp ce cumpărătorii vor putea cumpăra doar cantitatea Q’c; diferenţa dintre cele două cantităţi (Q’p
99
- Qp) reprezintă excedentul de marfă. În celălalt caz posibil, mult mai frecvent întâlnit, statul fixează un preţ
sub cel echilibru, adică P1; acum producătorii vor veni pe piaţă doar cu cantitatea Qp, în timp ce cumpărătorii
vor cere cantitatea Qc. Diferenţa Q’c-Qc reprezintă deficitul de marfă, indus de impunerea unui preţ ce este
inferior celui de echilibru.
7.3.3. Fundamentele economice ale formării preţului
Formarea preţului are un sens mult mai profund atîta timp cît marea majoritate a piețelor nu sunt perfect
concurențiale.
Figura 49 Fundamentele economice ale formării preţului
Grupa factorilor interni de formare a preţului se referă la acele procese care sunt specifice mecanismului
pieţei concurenţiale. Unii dintre factorii interni ai formării preţului acţionează dinspre cererea
consumatorului cum sunt:
- utilitatea atribuită de către cumpărător;
- capacitatea de plată a populaţiei consumatoare;
- nevoile consumatorilor şi structurile cererii, formate pe baza unor comportamente sociale,

culturale.
Alţi factori interni ai formării preţului îşi exercită influenţa dinspre oferta producătorilor:
- nivelul costurilor unitare;
- abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea sa de a obţine profit cât mai mare;
- structurile ofertei şi posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor;
- preţul bunurilor pe alte pieţe;
- perspectiva substituirii lor în producţie şi în consum.
Există factori interni ai formării preţului, care acţionează pe ansamblul pieţei: jocul liber, presiunea celor
două forţe ale pieţei, factorii monetari, cererea şi oferta de bani, ca element constitutiv al pieţei, în general.
100
Factorii externi ai formării preţului sunt factori exogeni pieţei, dar subordonaţi acesteia:
- intervenţia indirectă guvernamentală atât în planul ofertei, cât şi al cererii, în sensul suplimentării
sau reducerii lor, pentru ca mecanismul lor să funcţioneze nominal (cazul economiei forestiere);
- măsuri specifice adoptate de către stat pentru menţinerea unor echilibre social economice (pe
piaţa muncii, protecţia unor producători agricoli), măsuri care s-au reflectat în nivelul şi dinamica
preţului;
- comportamentul unor mari organizaţii economice cu tentă monopolistă.
7.3.4. Preţul de echilbru pe piaţa primară a lemului
Particularităţile ofertei de masă lemnoasă. Posibilitate: Datorită specificului bioproducţiei forestiere

(Milescu et Alexe, 1982; Costea, 1989), caracterizat, în principal, de lipsa legăturilor cauză-efect între volumul
cheltuielilor şi volumul producţiei, ca şi ciclului foarte lung de producţie, precum şi datorită faptului că
dimensionarea posibilităţii nu se face în raport cu rezultatele economice oferta de lemn este inelastică.
Cu alte cuvinte flexibilitatea ofertei pe piaţa primară a lemnului este limitată de modul în care se
reglementează producţia de lemn, bazat în principal pe principiul continuităţii, ceea ce face ca structura
ofertei să nu poată fi adaptată cerinţelor pieţei, cum se întâmplă în alte sectoare de productive.
Tocmai de aceea, în mod classic oferta de masă lemnoasă este reprezentată de semidreapta care pleacă din
punctul A, corespunzător cantităţii oferite Qo - posibilitatea pădurii. Această semidreaptă nu intersectează
abscisa deoarece oferta de masă lemnoasă pe picior se caracterizează şi printr-un preţ de pornire a licitaţiilor
(p0), scăderea preţului de adjudecare a partizilor sub acest preţ neacoperind cheltuielile efectuate (Milescu
et Marocico, 1995) şi deci nefiind admisă.
Figura 50: Reprezentarea grafică a relaţiei dintre cererea şi oferta de lemn pe picior
Practic însă prin metodele formale de comercializare a masei lemnoase, rezultă că nu se vinde întreaga
cantitate de masă lemnoasă planificată a se recolta şi pusă în vânzare prin licitaţii (cid oar cantitatea Q1), iar
preţul obţinut prețul obținut prin licitații este mai mare decât preţul de pornire al licitaţiilor. Acest lucru se
reflectă printr-o deplasare a punctului de echilibru din A în B.
101
7.3.5. Efectul tăierilor ilegale asupra preţului de echilibru
În condiţiile social-economice în care sunt gestionate pădurile ţării noastre, oferta existentă pe piaţă nu este
constituită doar din volumul lemnos pus în valoare (conform cotei de tăiere stabilite), ci din volumul pus în
valoare plus cel extras prin delicte (figura 45) . Acest lucru se regăseşte şi în structura cheltuielilor totale
necesare obţinerii producţiei, în care efortul economic destinat pazei pădurilor este ridicat.
Figura 51: Oferta totală de lemn pe piaţă
Dacă pădurile nu ar fi păzite, iar accesul ar fi liber, cantitatea recoltată anual ar fi chiar punctul de intersecţie
al cererii cu ordonata (Qliber), deoarece preţul mediu ar fi zero, accesul la resursa respectivă fiind liber. În cazul
unei eficienţe maxime a sistemului de pază al pădurilor oferta ar fi egală cu volumul pus în valoare (Q normal),
căreia iar corespunde un preţ de echilibru pnormal. Cum la ora actuală pondere delictelor silvice nu poate fi
neglijată, oferta existentă pe piaţă (Qexist) este mai mare decât cota normală, ceea face ca preţul obţinut prin
licitaţie (pexistent) să fie diminuat.
7.3.6. Efectul precomptării produselor accidentale asupra preţului
În cazul lemnului provenit din produse accidentale cheltuielile de exploatare pe unitatea de produs sunt mai
mari, ceea ce face ca panta cererii să crească faţă de condiţiile normale (figura 6). Acest lucru face ca preţul
obţinut din licitarea acestor produse să fie mai redus decât cel obţinut în condiţii normale.
Figura 52: Efectul precomptării masei lemnoase provenite din doborâturi
102
Ţinând cont de particularităţile ofertei de lemn care nu trebuie să depăşească o anumită cotă, în cazul
apariţiei unor asemenea doborâturi, R.N.P. se foloseşte de precomptarea produselor accidentale, adică pe
punerea în valoare şi scoaterea cât mai urgentă la licitaţie a partizilor provenind din calamităţi, în detrimentul
celor aflate în rând cu tăieri care vor fi astfel amânate. Raţiunea acestor precomptări este pe de o parte
fitosanitară, iar pe de altă parte este un răspuns la scăderea şi mai puternică a preţului. În cazul în care nu s-
ar realiza precomptarea cantitatea totală oferită ar deveni mai mare (Qtotal), iar preţul care s-ar obţine
pentru produsele principale neafectate ar fi redus. Evident că acest preţ scăzut ar atrage mai mulţi
cumpărători, dar aceasta nu este o măsură de creştere a concurenţei, deoarece odată cu revenirea pieţei la
normal, cumpărătorii ocazionali vor dispărea.
7.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VI

Recapitulare
Conceptul de piaţă
 Definiţii observaţionale.
 Definiţii funcţionale (teoria neo-clasică)
 Definiţii structurale (teoria neo-instituţională)
Piaţa concurenţială
 Elemente constiutive pentru piaţa concurenţială

 Abordarea legală şi economică a dreptului de proprietate
Ce este preţul. Definiţie.
 Fundamentele economice ale formării preţului

 Echilibrul cerere-ofertă
 Rolul preţului de echilibru
 Surplus social

1. Caracterizați piața lemnului pe picior din perspectiva celor trei definiții ale
pieței: observaționale, funcționale și instituționale.
2. Comentați în ce măsură piața lemnului pe picior este o piață cu concurență
perfectă.
3. Subliniați particularitățile modului de formare a echilibrului cerere și ofertă în
condițiile pieței lemnului pe picior. Reprezentați grafic relația dintre cerere și
ofertă.
4. Comentați care ar fi modificările asupra echilibrului cererii și ofertei pe piața
primară a lemnului în condițiile în care nu ar exista un surplus de lemn provenit
din tăieri ilegale. Care ar fi sensul de evoluție a prețului de echilibru?
5. Explicați noțiunea de precomtare a produselor accidentale și efectele acesteia
asupra prețului pe piața lemnului. Reprezentați grafic situațiile de preț cu și fără
precomptare.
103
APLICAŢII
Aplicaţia 1: Reprezentați grafic modificările de cerere și ofertă pe piața lemnului
Exemplu:
Ca urmare a doborâturilor din 2002 volumul de masă lemnoasă oferit de DS Suceava a crescut de la 1,3
milioane de m3 la 4,5 mil de m3. Conform aceleiași oferte numărul de firme care au achiziționat masă
lemnoasă a crescut de la 162 la 438.
Reprezentați grafic curbele cererii și ale ofertei înainte și după doborâtură și cometați efectul acestor
modificări asupra prețului de echilibru.
104
MODULUL VIII: EȘECURI ŞI DISTORSIUNI ALE PIEŢEI
Așa după cum s-a arătat în modulul II în cazul bunurilor publice piața nu poate stabilii un nivel al prețului
întrucât excluderea utilizatorilor de la aceste bunuri este imposibilă (de exemplu aerul curat.), În cazul acestor
bunuri se vorbeşte de eşecuri ale pieţei – după cum sunt şi produse sau resurse a căror alocare nu poate fi
eficientă din cauza aşa-numitelor distorsiuni ale pieţei. În literatură, distincţia între distorsiunile pieţei şi
eşecurile acesteia nu este totdeauna clară: unii autori consideră că distorsiunile sunt de fapt eşecuri ale pieţei
(Boardaman et al., 1996), alţii consideră eşecuri doar distorsiunile induse de externalităţi (Hanley et al, 2007),
alţii consideră eşecuri doar situaţiile în care nu există efectiv piaţă pentru anumite bunuri şi servicii publice.
Piaţa poate fi distorsionată de accize sau subvenții, de poziţiile de monopol/oligopol (duopolul fiind cel mai
simplu), respectiv de monopson/oligopson, de asimetria informaţiei, după cum externalităţile pozitive şi
negative produc eșecuri ale pieței
8.1. Distorsiuni ale pieței

7.1.1. Distorsiuni induse de modificarea cererii şi a ofertei
Pe o piaţă de absorbţie, adică pe o piaţă în care creşterea puterii de cumpărare este periodic mai mare decât
creşterea ofertei de bunuri de consum, se produc două fenomene: o creştere anticipată a preţurilor, ce
transferă parte din surplusul cumpărătorilor spre vânzători, urmată de o scădere a acestora, datorită scăderii
cererii (surplusul de venit a fost deja absorbit de piaţă) şi creşterii ofertei prin lichidarea stocurilor.
Fenomenul apare la sfârşit de an (figura 47a), respective început de an (figura 47b), pe piaţa unor bunuri de
consum, dar şi pe piaţa lemnului de foc.
Exemplu1: piaţa unor bunuri de consum, precum electrocasnice şi îmbrăcăminte la sfârşit de an (a)
vs. început de an (b);
Exemplu2 : lemn de foc/pomi de craciun.
a) Cresc veniturile, creşte b) Veniturile revin la normal,

Preţ cererea, cresc şi vânzările Preţ cererea revine la normal, oferta
cresc şi preţurile creşte datorită lichidărilor de
stoc, scad preţurile
p2
p1
p3
q1 q2 Cantitate q3 Cantitate
Figura 53 Fluctuațiile anuale ale prețurilor la bunirile de consum (a,b)
8.1.2. Taxarea
Definiţie
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect perceput pe creşterea valorii unui
produs la fiecare etapa a procesului de fabricaţie şi de distribuţie.
105
Taxa pe valoarea adăugată (prescurtat TVA, VAT în engleză) este:
a) impozit indirect suportat de consumatorul final al bunului/serviciului respectiv;
b) impozit încasat în cascadă de fiecare agent economic care participă la ciclul economic al
realizării unui produs sau prestării unui serviciu care intră în sfera de impozitare;
c) exercitarea dreptului de deducere și virarea soldului TVA la bugetul de stat.
Creșterea TVA-ului are ca efect creșterea prețului de vânzare.
8.1.3. Accizarea
Dacă se urmăreşte descurajarea consumului anumitor produse sau servicii sau doar colectarea unor taxe de
pe seama unor produse ce nu influenţează major bunăstarea oamenilor, statul intervine cu accize sau taxe.
Influenţa acestora asupra bunăstării este evidenţiată în figura 48.
Descurajarea consumului pentru anumite produse

sau servicii;
C
Preţ O’’
Accizare: includerea unei taxe în preţul de vînzare:
B O’
P’’
D
P a) colectarea unor taxe de pe seama unor produse
P’ A
considerate nevitale;
C’
b) după accizare se vinde mai puţin şi la preţ mai
O mare:
Q’’ Q Cantitate
Surplusul cumpărătorului după introducerea accizei Vânzând mai puţin producătorii realizează
un surplus mai mic;
Venitul statului după introducerea accizei
Cumpărând la un preţ mai mare surplusul

Surplusul producătorului după introducerea accizei
cumpărătorilor este mai mic.
Pierderea surplusului social datorată accizei Statul în schimb realizează un venit suplimentar.
Figura 54 Surplusul producătorului, surplusul

consumatorului și pierderea de surplus social
datorată accizării
8.1.4. Subvențiile
Definiţie
Subvenția este sprijinul acordat de stat pentru a menține un producţiei, situat dincolo de
nivelul optim pe care l-ar realiza o piaţă concurenţială eficientă, sau pentru a menţine un
anumit preţ.
A subvenţiona înseamnă a modifica preţul de echilibru.
Efectul subvenţiilor este:
1. fie garantarea unui preţ de desfacere mai mic decât preţul de echilibru în condiţii de concurenţă,
106
2. fie garantarea desfacerii unei cantităţi mai mari decât aceea ce s-ar fi vândut în condiţii de
concurenţă.
În locul preţului P, căruia îi corespunde cantitatea C, se

Preţ doreşte fie preţul Ps, fie cantitatea Cs – deci fie un preţ mai
mic, fie o cantitate mai mare decât aceea ce s-ar realiza în
condiţii de pură competiţie (figura 49).
Pr b
a Pe curba cererii, preţului Ps îi corespunde cantitatea Cs, dar
P pe curba ofertei cantităţii Cs îi corespunde un cost marginal
Ps d (de producţie) mai mare decât P, respective Pr.
Q Qs Cantitate
Figura 55 Efectul subvenţiilor
8.2. Forme imperfecte ale pieţei

Structura unei pieţe se referă la condiţiile în care concurează firmele – numărul şi mărimea firmelor, natura
produselor şi uşurinţa intrării şi ieşirii pe şi de pe piaţă a firmelor. Patru sunt structurile de piaţă analizate de
regulă în teoria economică: (1) piaţa cu structură de concurenţă perfectă (analizată în modulul anterior), (2)
piaţa cu structură de monopol, (3) piaţa cu structură de oligopol şi (4) piaţa cu structură de concurenţă
monopolistică. Concurenţa perfectă şi monopolul pur sunt structuri de piaţă ideale – foarte puţine pieţe
întrunesc aceste caracteristici.
Tabel 15 Forme ale pieței
Interesaţi să cumpere
Mulţi Puţini Unul
Ofertanţi Mulţi Polipol Oligopson (Oligopol al cererii) Monopson (monopol al cererii)
Puţini Oligopol (al ofertei ) Oligopol bilateral Monopson restrâns
Unul Monopol (al ofertei) Monopol restrâns Monopol bilateral
8.2.1. Monopol: Situația de monopol
Definiţie
O structură a pieţei în care există o singură firmă, care vinde un singur produs şi care
este perfect protejată de intrarea rivalilor pe piaţă
Fie un bun oarecare, fără substitut7, adus pe piaţă de un singur producător. Condiţia de ne-existenţă a
substitutului este foarte importantă, deoarece orice substitut influenţează cererea, reprezentată grafic în
figura 46, prin dreapta EE’ . Pentru a vinde prima unitate din bunul respectiv va trebui să ceară preţul P1, preţ
care va putea fi plătit doar de un mic segment al cumpărătorilor. Pentru a vinde şi a doua unitate de produs
va trebui să ceară preţul P2, mai mic decât P1 , preţ valabil pentru întreaga cantitate (figura 46).
Definiţie
Monopolul natural: în structura costurilor de producţie ponderea costurilor fixe este
foarte mare, comparativ cu costurile variabile.
107
În acest tip de monopol se încadrează: utilitățile publice (reţele electrice, reţelele de distribuţie a gazelor,
pădurile în zona de câmpie).
Ceea ce este foarte important de reţinut este nivelul costului mediu, foarte mare la cantităţi mici şi chiar mai
mare decât la costul marginal, indiferent de cât de mare sau de mică este producţia (adică o poziţionare
inversă a celor două costuri, comparativ cu monopolul “clasic”).
Aşadar monopoulul natural nu este atât de “rău”, dacă preţul se stabileşte la intersecţia funcţiei cererii cu
funcţia costului mediu, şi nu la intersecţia costului marginal. În practica economică stabilirea acestor preţuri
este atributul Oficiului Concurenţei, a cărui principală sarcină este reducerea distorsiunilor induse de astfel
de situaţii. Monopol natural există, în administrarea pădurilor private – faptul că actualul cod silvic face
referire la principiul teritorialialităţii.
Preţ
Un monopol produce mai puţin decât o piaţă concurenţială.
E
Surplusul consumatorului este totdeauna mai mic decât acelaşi surplus,

Cme înregistrat în condiţii de concurenţă perfectă.
Pm C
Cma Pe termen scurt, nu orice monopol este şi profitabil:
P*
E’
A B  costul mediu pe termen scurt este situat deasupra cererii;
D
F
VM  produsul respectiv costă mai mult decât preţul de vânzare.
O Qm Q* Cantitate
Figura 56 Distorsiunea indusă de monopol
Monopsonul sau monopulul cererii este o situaţie de piaţă în care există un singur cumpărător şi mai mulţi
ofertanţi; ca orice distorsiune, induce o pierdere de surplus social. Echilibrul nu mai este dat de intersecţia
dintre funcţia cererii şi aceea a ofertei, deoarece singurul cumpărător va cumpăra cantitatea corespunzătoare
intersecţiei dintre propriul cost marginal şi propria-i cerere. Va cumpăra mai puţin dar şi va plăti mai puţin,
deoarece preţul corespunzător cantităţii de echilibru se va citi pe funcţia ofertei.
 exploatarea lemnului pe Valea Vaserului unde singura cale de transport a masei lemnoase este în
proprietate privată
 tendințele manifestate de marii procesatori de lemn sunt în direcția monopolizării cererii pe piața
buștenilor de rășinoase datorită eficienței ridicate a procesului de producție în masă ceea ce le
permite oferirea unor prețuri de achiziție ridicate
8.2.2. Mijloace de descurajare a monopolului
Segmentarea pieţei înseamnă fie împărţirea clienţilor în două populaţii distincte, cu cereri diferite, ce nu pot
re-vinde din diverse considerente, marfa de la unul la altul sau pur şi simplu organizarea vânzărilor astfel
încât să se profite de o piaţă deja segmentată. Segmentarea pieţei este o modalitate prin care vânzătorul
aflat în situaţie de monopol poate extrage maximum de surplus de la cele două categorii de cumpărători.
Pe de o parte, segmentarea pieţei nu înseamnă o discriminare directă a unei categorii de cumpărători în

raport cu cealaltă; tratând totuşi diferit cele două categorii de cumpărători din punct de vedere al drepturilor
pe care respectivii le au asupra bunului cumpărat segmentarea pieţei este o restrângere a dreptului de
proprietate. Pe de altă parte, fără segmentarea pieţei ar fi greu de realizat strategii de dezvoltare sectorială,
deoarece s-ar accentua caracterul impredictibil al pieţei.
108
Ca mijloace de descurajare a monopolului avem:

1. Fixarea unui preţ maxim, apropiat de preţul de echilibru în condiţii de concurenţă:
 Limitează surplusul producătorului.
2. Introducerea unei taxe pe produs:
 Creşte costul marginal, producerea de cantităţi mai mici, scăderea marjei de profit.
3. Introducerea unui taxe anuale pe firma monopolistă:
 Creşte costul mediu, reducerea marjei profitului.
8.2.3. Oligopolul
Definiţie
Oligopolul este o situaţie de piaţă în care există câţiva producători ai unui bun pentru
care cererea este constantă.
Oligopolul se caracterizează prin faptul că unul dintre producători acoperă o parte suficient de importantă a
cererii încât să influenţeze şi pe ceilalţi producători, încât aceştia reacţionează nu atât la reacţiile
cumpărătorilor, cât la reacţiile producătorului principal.
Este o situație frecvent întâlnită atît pe piaţa lemnului pe picior cît și pe piaţa buştenilor.
O situația frecventă de oligopol constă în crearea cartelurilor (OPEC – pe piața petrolului, cartelul
diamantelor) car reprezintă o înţelegere mutuală a ofertanţilor pentru crearea unui preţ de rezervă sub care
nu vor vinde/cumpăra. Firmele realizează împreună profituri mai mari decât le-ar realiza separat în
concurenţă deoarece vând la un preţ mai mare.
Oligopolul este o structură instabilă. Dacă una din firme se decide să vândă mai mult şi la un preţ mai mic
decât preţul convenit cu ceilalţi membri ai oligopolului, sau să vândă mai mult decât cota stabilită, va realiza
pe termen scurt un profit mai mare dar va modifica preţul de echilibru pentru restul firmelor rămase în cartel.
Cel mai bun exemplu de oligopol natural este o direcţie silvică ce administrează pădurile statului; acest
oligopol este format din mai multe ocoale silvice, fiecare ocol are o anumită cotă de piaţă, pe care nu o poate
depăşi deoarece această cotă este chiar posibilitatea anuală, iar venitul marginal este dat de însăşi funcţia
cererii, ca la orice monopol. O asemenea structură este chiar benefică gestionării pădurilor. În cazul
gospodăririi pădurilor nu se poate face distincţia între costul variabil şi costul mediu, deoarece între mărimea
cheltuielilor şi volumul producţiei nu există absolut nici o legătură pe termen scurt şi mediu.
Oligopsonul sau oligopolul cererii este o situație des întâlnită pe piața primară a lemnului, unde datorită
procesului tehnologic de exploatare, firmele preferă să se concentreze doar pe anumite zone pentru a reduce
costurile de deplasare a utilajelor și de transport a masei lemoase pe distanțe mari.
 Condițiile de monopson și de oligopson pe piața lemnului pot fi

identificate utilizînd indicatorii de caracterizare a gradului de
concentrare a cererii introduși în modulul IV
109
8.3. Asimetria informației
Definiţie
Asimetria informației se realizează atunci când unii cumpărători sunt mai bine informaţi
asupra calităţii şi omogenităţii mărfii
Asimetria informaţiei nu apare pe pieţele pe care se vând produse omogene, sau a căror calitate este direct
controlabilă.
Se disting două funcții ale cererii (figura 51):
a) cei bine informaţi au o cerere mai elastică (DD’);
b) cei mai puțin informați o cerere mai puţin elastică,

adică II’.
Asimetria informației este un surplus transferat de la

cumpărător la producător.
Figura 57 Distorsiunea creată de asimetria informației
Când este vorba de piaţa lemnului pe picior, piaţă pe care apar şi costuri mari de exploatare, cele două funcţii
sunt inversate: cererea celor mai bine informaţi8 este mai puţin elastică, pe când a celor mai puţin informaţi
este mai elastică.
S-ar putea spune că asimetria informaţiei este „înrădăcinată” adânc în piaţa lemnului: totdeauna, cel de face
efectiv marcările şi supraveghează lucrările de exploatare va ştii mai multe despre calitatea şi cantitatea
lemnului pe picior decât „spune” actul de punere în valoare şi decât poate estima, fugitiv, reprezentantul
firmei de exploatare. Singura modalitate de a reduce consecinţele acestei asimetrii este separarea serviciului
de exploatare de cel de transport; se elimină astfel asimetria informaţiei asupra volumului recoltat sau
recoltabil, cât şi asimetria informaţiei asupra calităţii masei lemnoase.
 distorsiunile induse de asimetria informaţiei justifică vânzarea lemnului

la drum auto, nu pe picior
De reținut
Distorsiuni induse de piaţa “gri” a lemnului transmit un mesaj greșit
prinvind valoarea reală a lemnului pe piață
 o firmă de exploatare care are posibilitatea de a cumpăra lemn ieftin de provenienţă ilegală
va oferi pe piaţa oficială preţuri mai mari
110
8.4. Externalităţi

Definiţie
Externalitatea este o situaţie de piaţă în care costurile sau beneficiile asociate
producţiei sau consumului unui bun privat diferă de costurile sociale sau
beneficile sociale asociate producţiei, respectiv consumului.
După Arrow (1969) – “situaţii în care o economie este lipsită de suficiente stimulente care să conducă la
crearea unor pieţe potenţiale pentru unele bunuri, iar lipsa acestor pieţe conduce la o pierdere de eficienţă”
8.4.1. Externalităţile pozitive

Definiţie
O externalitate pozitivă este un beneficiu adus unei terţe părţi, fie prin anumite procese
de producţie, fie prin consumul anumitor bunuri.
Mare parte din funcţiile de protecţie exercitate de păduri sunt externalităţi pozitive, generate de însăşi bio-
producţia forestieră (diminuarea efectului de seră, regularizarea scurgerii apei pe versanţi şi în sol, protecţia
soulului contra eroziunii şiu alunecărilor). În categoria exemplelor de externalităţi pozitive datorate
consumului intră vaccinarea populaţiei contra diverselor epidemii,după cum în categoria externalităţilor
negative, datorate consumului, intră fumatul şi consumul băuturilor alcoolice şi al drogurilor.
Figura 58: Ierarhizarea tratamentelor silvotehnice aplicate în pădurile de codru din România în raport de gradul de exercitare a
funcțiilor de protecție
Lucrările de regenerare aplicate în România sunt clasificate în raport de gradul de exercitare a funcțiilor de
protecție în tratamente care pot avea un caracter intensiv sau extensiv. La tratamentele intensive
(tratamente de codru grădinărit, codru cvasigrădinărit sau codru cu tăieri progresive) funcțiile de protecție
sunt mai puțin afectate de tăierile de regenerare (figura 7). La tratamentele care pot avea un caracter mai
extensiv (codru cu tăieri succesive, tăieri rase în benzi sau tăierile rase pe parchete mici) funcțiile de protecție
pot fi afectate pe o perioadă mai mare de timp prin aplicarea lucrărilor de regenerare. În ciuda faptului că
avantajele de natură ecologică sunt mai mari pentru tratamentele intensive, sistemul de reglementare nu
diferențiază prin preț valoarea masei lemnoase în raport de proveniența acesteia după tipul de tratament
111
aplicat. În acest caz furnizarea de externalități pozitive se face doar prin sistemul normativ de reglementare
guvernamentală care impune aplicarea unui anumit tratament fără a lua în considerare costurile de
oportunitate pentru proprietar.
Promovarea externalităților pozitive se poate face și prin crearea unui mecanism de piață prin care
proprietarii să fie răsplătiți prin preț dacă furnizarea lemnului vine din păduri care mențin un anumit nivel al
funcțiilor de protecție sau să fie penalizați prin instrumente de taxare în cazul în care furnizarea acestora este
deficitară.
 Generarea unor efecte pozitive în viitor;
 Cantitatea de bunuri și servicii din această

categorie este asigurată în proporție redusă de
piață (ex. protecția apelor...) ;
 Implică costuri sociale pentru furnizarea lor ;
 Producătorii pot creşte volumul producţiei,

fără a risca apariţia unui excedent de marfă.
 Pretul pietei < P* (pretul care integrează

externalitatea)
 Ofertantul înregistrează o pierdere virtuală
Figura 59 Distorsiunea indusă de externalităţile pozitive
Externalitățile pozitive asociate producției forestiere:
 Aplicarea tratamentelor cu tăieri repetate, produc protecţia habitatelor, acumularea de

carbon, protecţia hidrologică – cu toate aceste pe piața lemnului nu există o diferențiere de
preț între buștenii proveniți din aplicarea de tratamentelor repetate și cei proveniți din tăieri
unice
 Certificarea pădurilor – din surplusul consumatorilor să fie transferat producătorilor materiei

prime, prin preţuri mai mari de achiziţie a lemnului pe picior;
 O firmă străină poate veni cu idei noi în tehnologie pentru firmele locale – îmbunătăţirea
productivităţii acestora ;
 Disponibilitatea oamenilor de a plăti pentru bunurile şi serviciile pădurii;
 Crearea unui peisaj frumos într-o zonă rezidenţială
8.4.2. Externalităţile negative

Definiţie
Externalităţile negative sunt reprezentate printr-un cost social, adică o pierdere pe care o
înregistrează o terţă parte, ce nu este nici producătorul, nici consumatorul.
112
 Generează efecte negative în exterior;
 Cantitatea de bunuri și servicii din această

categorie este asigurată în proporție mare
de către piața concurențială;
 Înlaturarea externalităţilor negative se face

prin diversificarea pieţelor;
 P*> P;
 Producătorul înregistrează un câştig virtual

pentru că nu plăteşte toate costurile legate
de poluare.
Figura 60 Distorsiunea indusă de externalităţile negative
Externalităţi negative asociate producției forestiere
 Paguba produsă de o inundaţie într-un bazin în care s-au defrişat pădurile (paguba nu este
resimţită nici de deţinătorii terenurilor defrişate, nici de firmele de exploatare , ci de
deţinătorii de terenuri şi imobile din aval;
 Prejudiciile aduse arborilor, seminţişurilor şi solurilor, odată cu aplicarea tratamentelor cu

tăieri repetate;
 Schimbarea climei se datorează efectului de seră prin emisiile de gaze , arderea cărbunilor
(antropogen);
 Poluarea apelor de către industrii - efecte negative asupra plantelor, animalelor şi oamenilor;
 Certificarea lemnului suferă schimbări atât pe planul cererii, cât şi pe cel al ofertei – ţările
temperate sunt mai bine plasate pentru profit ;
8.4.3. Internalizarea externalităților
Teorema lui Coase în absenţa costurilor tranzacţionale rezolvarea externalităţilor se poate face prin atribuirea
de drepturi clare de proprietate. Acolo unde există un cost redus pentru negocierea dintre poluator şi cel
afectat rezolvarea externalităţilor este simplă
Înlăturarea externalităţilor negative se poate face prin diversificarea pieţelor:
 Taxe de poluare sau subvenţionarea;
 Deschidere de noi pieţe pentru serviciile de protecţie – crearea de permise negociabile,

instrumente de certificare.
8.4.4. Exemple de mecanisme de piață: Protocolul de la Kyoto
Acordul prevede, pentru ţările industrializate o reducere a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012
în comparație cu cele din 1990.
Mecanismele protocolului:
1. Crearea de permise negociabile (“piaţa carbonului”): permite cumpărarea dreptului de a polua de

la ţările semnatare care reduc emisiile de carbon;
113
2. Mecanisme de dezvoltare nepoluantă (Clean Development Mechanism): credite pentru emisii

care sunt compensate prin proiecte in ţările dezvoltate;
3. Mecanisme de implementare comună (Joint Implementation): credite pentru emisii prin proiecte
în ţările în curs de dezvoltare (ex. împăduriri).
Rolul pădurilor pe piața carbonului:
• Kyoto protocol - Clean Development Mechanism: 0,5% din proiecte au fost bazate pe împăduriri (de
exemplu Republica Moldova a împădurit peste 20000 de ha de terenuri degradate în contextul
protocolului de la Kyoto).
• REDD+ (Reduced Emission from Deforestation and Forest Degradation): Conservarea pădurilor,
stocarea carbonului, managementul sustenabil al pădurilor
• Voluntary Carbon Markets (VCM): Cumpărători voluntari pentru proiecte de stocare a carbonului,
în special companii care pot să ofere între 10-15 euro pe tona de carbon stocată pentru a arăta că
activitatea de producție nu influențează negativa balanța emisiilor de dioxid de carbon
Figura 61: Exemple de certificate de cumpărare voluntară a serviciului de stocare a carbonului prin proiecte de
împădurire (persoana fizica și companie)
8.4.5. Exemple de mecanisme de piață: Certificarea pădurilor
Certificarea pădurilor – de fapt certificarea managementului forestier – a fost o bună perioadă de timp marea
speranţă a gestionării durabile a pădurilor pe spaţii mari şi a stopării procesului de reducere a suprafeţei
pădurilor tropicale.
Există două scheme internaţionale principale:
• Consiliul de Administrare al Pădurilor - The Forest Stewardship Council (FSC) – www.fsc.org
• Programul pentru Asigurarea Certificării Forestiere - The Programme for the Endorsement of Forest
Certification (PEFC) – www.pefc.org
114
O schemă de certificare a sustenabilităţii gestionării pădurilor:

• cere respectarea principiilor de legalitate şi de
sustenabilitate de mediu şi socială;
• este în măsură să asigure o verificare
independentă, terţă a faptului că lemnul provine
din păduri administrate sustenabil;
• include mecanisme pentru depistarea produselor
din pădurea de origine şi de-a lungul lanţului de
aprovizionare, până la consumatorul final denumit
lanţ de custodie (CoC).
• Pentru ca produsul final să ajungă la consumator în
formă certificată, toate inelele din lanţul de
producţiei trebuie să fie acoperite printr-un
certificat valid, de la certificarea managementului
forestier (a pădurii) continuînd cu certificarea
activităii de exploatare, prelucrare și industrializare.
În situaţia externalităţilor certificarea pădurilor reprezintă un:

1. Instrument economic de stimualare a producerii de externalităţilor pozitive (prin respectarea
principiilor de gestionare durabilă a pădurilor) și implicit de reducere a externalităţilor negative;
2. Instrument de piaţă care urmăreşte transferarea surplusului consumatorilor către producătorii

materiei prime:
 Preţuri mai mari de achiziţie a lemnului pe picior;
 Resposabilizarea consumatorilor finali.
Van Kooten et al. (2007) au studiat condiţiile specifice ce încurajează implementarea unor sisteme de
reglementare a regimului silvic. Variabile legate de capital, de cadrul instituţional şi indicatori sociali, culese
din 117 ţări au fost folosite pentru a examina factorii ce au determinat adoptarea sistemului de certificare
FSC. Deşi factori economici precum exportul de lemn şi PIB sunt importanţi în a explica probabilitatea
adoptării sistemului respectiv, analiza regresiei arată că şi factorii instituţionali şi sociali contează la fel de
mult, dar şi capacitatea societăţii civile de a influenţa procesul politic. O corelaţie semnificativă între gradul
de participare a femeilor în activităţile societăţii civile şi probabilitatea certificării firmelor a fost pusă în
evidenţă de această cercetare.
8.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VII

Recapitulare
Distorsiuni induse de modificarea cererii şi a ofertei

 Accizarea
 Subvenţiile
 Forme ale pieţei: monopol și oligopol, monopson și oligopson
 Asimetria informaţiei
115
Externalităţi
 Internalizarea externalităţilor
 Protocolul de la Kyoto
 Certificarea pădurilor

1. În ce măsură creșterea taxei pe valoare adăugată de la 19% la 24% din 2009 a
creat o distorsiune pe piața produselor lemnoase.
2. Pe lanțul de producție a unei piese de mobilier, cine este cel care va achita
integral taxa pe valoare adăugată.
3. În ce măsură distorsionează accizarea piața unui bun sau serviciu? Care sunt
produsele lemnoase pentru care s-ar putea introduce o formă de accizare.
4. Explicați condițiile existenței unui oligopol pe piața lemnului.
5. Explicați care sunt cauzele care generează asimetria informației în vânzarea

lemnului. Ce modalitate de vânzare este de preferat pentru reducerea
asimetriei?
6. Care este modalitate de internalizare a externalităţilor generate de poluarea

cu CO2 implementată de protocolul de la Kyoto?
7. Care este impactul protocolului de la Kyoto în sectorul forestier?
8. Care sunt condițiile de îndeplinit pe lanțul de custodie pentru ca o piesă de

mobilier să fie comercializată ca produs certificat.
9. În ce măsură certificarea forestieră poate contribui la internalizarea

externalităților asociate producției forestiere?
APLICAŢII
Aplicaţia 1
În ce măsură aplicarea tratamentelor cu perioadă lungă de regenerare este o sursă de externalităţi pozitive?
Reprezentați grafic, utilizând ca model figura 52, pierderea virtuală înregistrată de cel care aplică aceste
tratamente.
Aplicaţia 2
În ce măsură defrişarea pădurilor este o sursă de externalităţi negative? Reprezentați grafic, utilizând ca
model figura 53, care este costul social respectiv beneficiul ce lui care defrişează o suprafaţă de pădure.
116

Management Forestier 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Management Forestier 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Bibliografie minimală pentru studenţi 7

MODULUL I: MANAGEMENT ȘI ECONOMIE FORESTIERĂ 8

1.1. Definirea managementului forestier 8

1.2. Definirea economiei 10

1.3. Nevoile umane 10

1.4.1 Resursele umane 12

1.4.2. Resursele materiale 12

1.5. Resursele forestiere 13

1.5.1. Date sintetice privind resursele forestiere 13

1.5.2. Clasificarea serviciilor ecosistemice furnizate de pădure 15

1.5.3. Zonarea funcțională a pădurilor în România 15

1.5.4. Provocări în utilizarea resurselor forestiere - defrișări 16

1.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul I 18

MODULUL II: DOCTRINELE POLITICO ECONOMICE 20

2.1. Evoluția doctrinelor economice 20

2.2. Sisteme economice 25

2.3. Abordări economice alternative 26

2.3.1. Doctrina șocului 26

2.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul II 31

MODULUL III: DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI ECONOMIA MEDIULUI 33

3.1. Dezvoltarea durabilă 33

3.2. Management forestier – continuitate, durabilitate, responsabilitate 35

3.3. Economia mediului - Definiție 36

3.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul II 44

MODULUL IV: PRINCIPIILE NEO-LIBERALE APLICATE PRODUCŢIEI FORESTIERE 47

4.1. Doctrina economică neo-liberală 47

4.2. Principiile raţionamentelor economice 47

4.3. Particularităţile economiei forestiere 51

4.4 Reglementarea dreptului de management 55

4.5. Economia forestieră ca proces decizional în managementul forestier 58

4.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul III 58

MODULUL V: CEREREA DE BUNURI ŞI SERVICII 60

5.1.Factorii de influenţă ai cererii 60

5.2. Funcţia cererii 64

5.3. Elasticitatea cererii 65

5.4. Indicatori sintetici de caracterizare a cererii de lemn pe picior 70

5.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul IV 74

MODULUL VI: OFERTA DE BUNURI ŞI SERVICII 76

6.1. Teoria producţiei 76

6.2. Eficienţa economică a producţiei 76

6.3. Factori de producţie 77

6.4. Costul de producţie 86

6.5. Nivelul optim al producţiei 89

6.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VI 91

MODULUL VII: PIAŢA ŞI FORMAREA PREŢULUI 94

7.1. Conceputul de piaţă 94

7.2. Piaţa concurenţială 95

7.3. Prețul și formarea acestuia 97

7.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VI 103

MODULUL VIII: EȘECURI ŞI DISTORSIUNI ALE PIEŢEI 105

8.1. Distorsiuni ale pieței 105

8.2. Forme imperfecte ale pieţei 107

8.3. Asimetria informației 110

8.4. Externalităţi 111

8.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VII 115

Titularul activităţilor de curs Liviu NICHIFOREL

Titularul activităţilor de seminar Liviu NICHIFOREL

- Înțelegerea unor concepte economice clasice: utilitatea; cost şi tipologia costurilor;

- Modul de funcționare a mecanismelor de piață în alocarea optimă a resurselor.

- Utilitatea conceptelor economice în fundamentarea deciziilor de gestionare responsabilă

- Modul de gestionare a eșecurilor pieței în contextul economiei mediului.

- Distorsiunile induse de intervenţia guvernului în piață prin subvenționare și taxare, de