Mihai Dan din Apşa de Mijloc, memorialist şi delegat al Marii Uniri

La 1 Decembrie 1918, după luarea hotărârilor cruciale pentru naţia română, marele
patriot Ştefan Cicio-Pop vorbea de la una din tribune explicând ce s-a hotărât
acolo, la Alba Iulia, încheindu-şi micul discurs cu cuvintele: “Trăiască România
Mare, de la Nistru până la Tisa!” Printre uralele mulţimii se aud vociferări şi se
creează o mică busculadă, totul porneşte din zona în care se află delegaţii
maramureşeni. Ştefan Cicio-Pop cere lămuriri, află că delegaţii maramureşeni,
dintre care cinci sunt din dreapta Tisei, protestează împotriva sintagmei “de la
Nistru până la Tisa”, deoarece ei au primit credenţional să voteze unirea tuturor
maramureşenilor cu România, şi de la sud, şi de la nord de Tisa. Cicio-Pop
încearcă să lămurească problema, spunând că se referea la Tisa ca frontieră de vest,
şi nu era vorba în niciun chip de Maramureş, care întreg va trebui să intre între
graniţele României Mari. Maramureşenii se potolesc abia după ce se schimbă
lozinca în “Trăiască România Mare, de la Nistru până dincolo de Tisa!”

Maramureşenii erau convinşi că dreptatea era de partea lor, că ceea ce au votat se

va împlini, mai ales că în cursul iernii armata română eliberase întreg Maramureşul
până la Csap, unde se făcea legătura cu armata cehoslovacă în vederea
operaţiunilor militare contra Ungariei bolşevice a lui Bela Kuhn, inclusiv Muncaci
era stăpânit de armata română. Dar incompetenţa liderilor politici, culmea, a unui
fost general acoperit de glorie la Mărăşti şi Oituz, aflat în postura de premier, a
făcut ca istoria Maramureşului să fie alta, să ia o turnură mai puţin logică, prin
faptul că această provincie istorică unitară să fie despărţită în două. Dar delegaţii
români la Alba Iulia, inclusiv cei cinci de la nord de Tisa, nu aveau de unde să ştie
ce curs va lua istoria în viitorul apropiat. Ei şi-au făcut datoria pentru care au fost
trimişi cu credenţionale acolo, au votat unirea cu patria mamă.

Unul dintre ei, din Apşa de Mijloc, a fost Mihai Dan. Un simplu ţăran, născut în
1884, cu şase clase, din cauza dificultăţilor materiale, fiind orfan de tată, nu a putut
face gimnaziul, dar a avut o sete de carte care l-a făcut să citească mult, dar, mai
important, l-a făcut să îşi lase scrise mărturiile sale despre ceea ce a trăit şi a văzut
în decursul vieţii sale agitate ce cuprinde perioada războaielor mondiale şi a
schimbărilor dramatice suportate de bucata din Maramureşul istoric rămasă în
afara graniţelor României. Memoriile lui Mihai Dan sunt cu atât mai importante,
cu cât ele sunt printre puţinele memorii rămase de la românii ce au luptat în armata
austro-ungară în decursul primului război mondial, de aceea valoarea lor este,
putem spune, inestimabilă. În stilul său simplu, nepretenţios, Mihai Dan relatează
ce a văzut şi simţit în coşmarul conflagraţiei dintre 1914 şi 1918, în plus
consemnează evenimentele trăite până în anii 50. Scrise pe pagini de caiet, fără
speranţa că vor fi vreodată publicate, mărturia sa este simplă, fără pretenţii literare,
dar cu atât mai pregnantă. Este mărturia unui om care a fost acolo, care a trăit tot
ce a scris, fără înflorituri şi figuri de stil. O cronică seacă, dar cu atât mai
percutantă.

Este mobilizat la 1 august 1914, luptă în Serbia şi apoi în Italia, inclusiv în bătăliile
de la Isonzo, este grav rănit la 14 august 1917 în luptele de la Doberdo. Sfârşitul
războiului îl prinde acasă, unde participă la şedinţele cercului electoral din Slatina,
fiind ales delegat al cercului electoral Sighet pentru a participa la adunarea de la
Alba Iulia. Din acest cerc au plecat cinci delegaţi, dr. Vasile Chindriş şi dr Vasile
Bârlea din Sighet, Ilie Filip din Apşa de Jos, Mihai Dan din Apşa de Mijloc şi
Vasile Mich, fost camarad de front italian cu Mihai Dan, tot din Apşa de Mijloc.
De la nord de Tisa au mai participat Ion şi Florentin Bilţiu-Dăncuş, din Slatina,
primul ca reprezentant al reuniunii învăţătorilor, al doilea ca şi sublocotenent în
Garda Naţională Română din Maramureş. Ultimul a fost învăţător şi a fost decorat
cu Ordinul Steaua României. Acum înţelegem de unde s-a creat mica busculadă la
discursul lui Ştefan Cicio-Pop.

Mihai Dan a decedat în 1969 dar din fericire nu a fost uitat, iar însemnările lui nu
s-au pierdut, ci au fost păstrate cu grijă de nepotul acestuia, Dan Vasile, iar când
vremurile au permis, la 90 de ani de la Adunarea de la Alba Iulia, au fost publicate
într-o carte. Mai mult, ca un omagiu, în holul şcolii cu predare în limba română din
Apşa de Mijloc, fotografii ale paginilor manuscrisului lui Mihai Dan, un document
istoric excepţional, sunt expuse cu mândrie. Două cruci, fără inscripţie, din
cimitirul din jurul bisericii maramureşene din lemn din Apşa de Mijloc, monument
istoric, marchează locul mormintelor lui Mihai Dan şi al soţiei sale. Poate că ar fi
momentul ca apşenii, oameni harnici şi muncitori, să îi ridice un mic monument
acestui cronicar al vremurilor de restrişte, dacă nu cumva au şi făcut-o deja.