1.

Ordinea cronologică a profeţilor

Funcţie de epoca în care au activat profeţii scriitori avem:
a) epoca asiriană–acum au activat Isaia (740-690 î.Hr.) şi următorii profeţi
mici: Obadia (sec IX sau VIII î.Hr.), Iona (cca. 780 î.Hr.), Amos (760
î.Hr.), Osea (750 î.Hr.), Ioil (sec VIII î.Hr.), Miheia (734-700 î.Hr.),
Naum (după 761 şi înainte de 612 î.Hr.), Avacum (cca. 630-610 î.Hr.) şi
Sofonie, contemporan cu Avacum;
b) epoca haldaică–au activat Ieremia (627-586 î.Hr.), Iezechiel (598-570
î.Hr.), Daniel (605-536 î.Hr.);
c) epoca persană–au activat Agheu (520 î.Hr.), Zaharia, care este
contemporanul lui Agheu şi Maleahi (450 î.Hr.);
Alţi autori preferă următoarea împărţire a profeţilor:
a) profeţi anteexilici –anteriori căderii Ierusalimului -586 î.Hr.
b) profeţi exilici –cei care şi-au desfăşurat activitatea în exil;
c) profeţi postexilici –după anul 538 î.Hr.

1. Scrierile profetice şi stilul lor

Profeţii au fost mai ales cuvântători, nu scriitori, ei vorbeau poporului.
Uneori, Dumnezeu a poruncit, în mod expres, profeţilor să-şi scrie cuvântările.
Operele profetice nu au fost scrise dintr-o dată, cap-coadă, ci treptat, fragment cu
fragment, aşa cum au fost rostite cuvântările, în diferite timpuri şi în diferite
împrejurări. De altfel, cele mai multe cărţi profetice par a fi rezumatul cuvântărilor
rostite oral. Rareori profeţiile au fost scrise direct, fără a fi mai întâi rostite (ex:
ultima parte a cărţii lui Iezechiel). Cei mai mulţi profeţi şi-au scris cărţile spre
sfârşitul vieţii lor, lucru pe care l-au făcut din îndrumare divină.
Stilul cărţilor profetice este foarte variat, uneori oratoric sau poetic.
Se poate vorbi despre un gen de exprimare profetic, dat fiind că profeţii erau
cuvântători inspiraţi. Acest mod de vorbire al profeţilor este adesea neclar, mai ales
în locurile care conţin profeţii propriu-zise, adică vestesc viitorul. Lipsa de claritate a
profeţiilor nu este dată atât de cauze stilistice, cât, mai ales, de structura şi natura
profeţiilor ca atare. Profeţiile arată, pe scurt, evenimentele viitoare, evenimente ce
vor deveni clare şi explicite abia după împlinirea lor.
O altă cauză a neclarităţii unor profeţii este sublimitatea cuprinsului, care
tratează despre mistere ce nu pot fi pătrunse cu raţiunea omenească.
Profeţii obişnuiesc să descrie evenimentele aşa cum le-au văzut ei pe calea
viziunilor, şi doar pe cele pe care ei le-au văzut. Evenimentele viitoare sunt înfăţişate
ca fiind prezente sau chiar trecute, deoarece sunt anticipate prin viziune.
Legea lipsei de perspectivă este o caracteristică a scrierilor profetice. Conform
acestei legi, evenimente mai apropiate se pot amesteca cu altele mai îndepărtate,
fiindcă în viziunile profeţilor aceste evenimente se succed nemijlocit unele după
altele (ex: întoarcerea poporului evreu din captivitatea babilonică, la Isaia, este
înfăţişată simultan, pe acelaşi tablou, cu eliberarea omenirii din robia păcatului de
către Mesia –Isaia 40, 7; 60, 1; iar în Noul Testament cuvântarea eshatologică a
Mântuitorului prezintă căderea Ierusalimului în acelaşi cadru cu sfârşitul lumii –
Matei 24).
Textele profetice nu au cum să aibă claritatea textelor istorice, nu putem
pretinde profeţilor precizarea exactă a timpurilor, aşa cum o pretindem istoricilor.
Primind cunoştinţe prin viziuni, profeţii descriu evenimente viitoare
folosindu-se fie de imagini din istoria poporului evreu, fie de imagini simbolice.
Totdeauna trebuie avută în vedere vorbirea figurată a profetului, altfel nu se poate
înţelege corect expunerea profetică.