Miercuri, "Mustrarea cetăţilor nepocăite.

Lauda Tatălui" ( Matei 11, 20 - 26 )

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea
de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” - versetul 25.

Fraţi creştini, în Sfânta Evanghelie de astăzi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne explică
logica raţionamentuului divin, atât cât ne este nouă necesar a înţelege, pentru mântuire.

Şi începe cuvântul prin mustrarea unor cetăţi, prin care Mântuitorul trecuse, învăţase
oamenii prin cuvânt şi făcuse, bineînţeles, şi minuni de vindecare şi îndreptare a multor tulburări
şi neputinţe, în trup ţi în suflet. Toate aceste intervenţii de restabilire a armoniei funcţionale din
suflet şi trup aveau, primordial, rolul de a argumenta cuvântul cu puterea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos.

Dar să nu uităm, spune Sfânta Scriptură, în alt loc „smerenia lui Dumnezeu îndeamnă la
pocăinţă. Toate aceste intervenţii divine se plătesc cumva... Pedagogia cuvântului şi
argumentarea faptelor trebuie luate în serios şi urmate, pentru că ele nu trec, ci rămân, de
mărturie, în veşnicie.

De aceea, zice Mântuitorul respectivelor cetăţi: „Vai ţie” – versetul 21. Pentru că li s-a
dat, din iubire, maximul de argument şi informaţie pentru pocăinţă şi îndreptare şi, totuşi, multe
au rămas indiferente, chiar îndârjite la adevăr. Pe toate acestea, Mântuitorul le raportează la ziua
judecăţii, şi nu singure, ci împreună cu alte cetăţi care, din vechime până astăzi, prin voia lui
Dumnezeu, au rămas repere ale răutăţii şi lepădării de Dumnezeu. Este vorba de cetăţile Tirului,
Sodomei, Gomorei – versetul 22, despre care Mântuitorul spune că, dacă ar fi cunoscut ele
această educaţie în cuvânt şi argumentarea în fapte, păgânii decăzuţi de atunci, cu mare
probabilitate, că s-ar fi pocăit. Dar cetăţile contemporane au rămas, în mare parte, împietrite la
cuvântul Mântuitorului.

Că este surprins sau nu este mai puţin important. Mântuitorul, în atotştiinţa Sa, deplânge
soarta pe care o vor avea aceste cetăţi la ziua judecăţii - versetul 22. Şi, mai mult decât a altora,
plânge soarta cetăţii Capernaum, unde Mântuitorul a poposit mai mult şi a lucrat mai mult, prin
cuvânt şi faptă, şi, totuşi, efectul nu a fost cel scontat. „Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până
la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar
fi rămas până astăzi” – versetul 23.

1
 Cercetarea acestor cetăţi de Mântuitorul Iisus Hristos echivala cu ridicarea la cer a lor, în
potenţă, în considerare. Obiectiv, mântuirea se realiza prin Domnul nostru Iisus Hristos, dar
trebuia completat şi aspectul subiectiv al coparticipării acestor cetăţi, coparticipare care nu s-a
împlinit sau s-a împlinit sub aşteptări. Mântuitorul evidenţiază chiar excesul de considerare pe
care l-a primit această cetate, pe care, dacă l-ar fi primit o altă cetate păgână, sigur, ar fi fost mult
mai receptivă.

Pentru exemplificare, Mântuitorul foloseşte numele cetăţii Sodoma, ca reper malefic, de

notorietate, cunoscut, din antichitate până astăzi, pentru tot omul umblător pe căile cunoaşterii:
„Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi” – repetă
în versetul 23.

Dar, spune Mântuitorul, în alt loc, că nimeni nu este prooroc în cetatea lui, arătând, prin
aceasta, puterea malefică a prejudecăţilor, care sufocă, până la ucidere, valoarea, în chiar cuibul
ei, acolo unde, logic, ar fi trebiut să aibă cea mai mare susţinere, prin aceasta, evidenţiindu-se
râvna şi insistenţa lucrării celui rău.

Dar, pentru că lumea este aşa cum este şi cu lumea suntem noi, după cum remarca,
ulterior, poetul cel cu nume de înger, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă că, pentru toate, trebuie să
dăm slavă lui Dumnezeu, că tot planul creaţiei, cu momentul mântuirii, cu tot, este în gestiunea
şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu-Tatăl şi, prin credinţă, să acceptăm toate şi vom birui.

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea
de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” – versetul 25. Nu că ar fi rea, în sine,
priceperea şi înţelepciunea, dar, dacă acestea ajung să pună în umbră curăţia, însăşi, a sufletului,
credinţa, nădejdea, nevinovăţia, bucuria vieţii, care caracterizează modelul pruncilor, este mai
bine să renunţăm la înţelepciune şi pricepere de acest gen, dar la curăţie şi inocenţă şi celelalte
ale pruncilor, credinţă, nădejde, bucuria vieţii, nerăutatea, lipsa prejudecăţilor, sinceritatea şi
altele, nicidecum. Că mai bine este să trăim veşnic, curat cu inima, privind la Dumnezeu, decât
mizând pe priceperea omenească, totdeauna insuficientă şi înţelepciunea lumească, în mândrie,
să suspinăm veşnic, la temenlia iadului.

Fraţi, creştini, să alegem a urma valorile pruncilor şi bucuria vieţii, lepădând duhul
acestei lumi rătăcită şi rătăcitoare şi să zicem, cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Da, Părinte,
căci aşa a fost bunăvoirea Ta” – versetul 26.

Să luăm aminte!