TRATAT DE PROTETICĂ

CLINICA ŞI TERAPIA
EDENTAŢIEI PARŢIAL ÎNTINSE

SUB REDACȚIA 
PROF. UNIV. DR. NORINA CONSUELA FORNA
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse /

sub redacţia Norina Consuela Forna - Iaşi: Editura Gr. T. Popa, 2008.
Bibliogr.

ISBN 978-973-7682-60-4

616.314+77

REFERENŢI

Profesor Sami Sandhaus

Directorul Forumului Sévelin
Preşedinte de onoare şi Fondator al Societății Internaționale de
Reabilitare Orală
Doctor,,Honoris Causa,, al Universității de Medicină și Farmacie UMF
„Gr. T. Popa” Iasi

Profesor CEES DE BAAT

Departamentul Protetică Dentară,Free University,
Amsterdam, Olanda
Membru al Consiliului Asociaţiei Europene de protetică
Fondator al Colegiului European de Gerontologie

Editura „Gr. T. Popa”

Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorului şi Editurii „Gr.T. Popa" Iaşi. Nici o
parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mijloc, electronic sau mecanic,
inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea autorului sau a editurii.

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 267798 int. 231, Fax 0232 211820
 AUTORI:

Prof. Univ. Dr. Norina Consuela Forna

Medic Primar Stomatologie Generală, Chirurgie Oro-Maxilo-Facială, medic
medicină generală
Doctor în Medicină - Implantologie
Şef Disciplină Clinica şi Terapia Edentaţiei Parţial Întinse,
Implantologie, Proteze maxilo-faciale
Coordonator Program Studii Complementare - Implantologie Orală
Supracalificare în Protetică Dentară,Chirurgie Oro-Maxilo-Facială
şi Implantologie
Preşedintele Societăţii Române de Reabilitare orală
Consilier pentru România al BASS, CIDCDF, ADEE, Consilier CMDR
Membru al Academiei Americane de Implantologie, al Colegiului Regal Britanic
de Chirurgie O.M.F. şi al Asociaţiei Europene de Protetică
Decan Facultatea de Medicină Dentară, UMF „Gr. T. Popa”, Iaşi

Prof. Univ. Dr. Gabriela Ifteni

Disciplina Proteza Unidentara, Clinica şi Terapia Edentaţiei Parţial Reduse,
Facultatea de Medicină Dentară, U.M.F. „Gr. T. Popa”, Iaşi
Medic Primar Stomatologie Generală
Doctor în Ştiinţe Medicale

Conf. Dr. Constanţa Mocanu

Disciplina Endodonţie, Facultatea de Medicină Dentară,
Universitatea „Apollonia”, Iaşi
Medic Primar Stomatologie Generală
Doctor în Ştiinţe Medicale

Șef Lucrări Dr. Mihaela Monica Scutariu

Disciplina Diagnostic Oral, Gerontostomatologie,
Facultatea de Medicină Dentară, U.M.F. „Gr.T.Popa”, Iaşi
Medic Primar Stomatologie Generală
Doctor în Ştiinţe Medicale

Asist. Univ. Dr. Magda-Ecaterina Antohe

Disciplina Clinica şi Terapia Edentaţiei Parţial Întinse,
Facultatea de Medicină Dentară, U.M.F. „Gr. T. Popa”, Iaşi
Medic Primar Stomatologie Generală
Doctor în Ştiinţe Medicale
 Mulţumiri,

Doamnei Dr. Oana Ţănculescu pentru aportul adus la implementarea

fişei computerizate alături de Domnul Ciprian Branea - Firma Neotech, Braşov
şi pentru realizarea iconografiei la capitolul "Mijloace terapeutice clasice şi
moderne în Edentaţia Parţial Întinsă".

Doamnei Şef Lucrări Dr. Cristina Dascălu pentru tehnoredactare.

Domnului Şef Lucrări Dr. Tudor Petreuş pentru aportul adus

elementelor de design.

Domnului Dr. Adrian Crăciunescu pentru suportul informatic în

stabilirea schemelor tentative de proiect.
 CUPRINS:
Cap. 1. INTRODUCERE pg. 7
Autor: Norina Consuela Forna
Cap. 2. ETIOLOGIA EDENTAŢIEI PARŢIALE ÎNTINSE pg. 19
Autori: Norina Consuela Forna, Gabriela Ifteni, Magda Antohe
Cap. 3. DINAMICA EVOLUŢIEI ŞI COMPLICAŢIILOR pg. 33
PRODUSE DE EDENTAŢIE
Autori: Norina Consuela Forna, Constanţa Mocanu, Magda Antohe
Cap. 4. TABLOUL CLINIC AL EDENTAŢIEI PARŢIALE ÎNTINSE pg. 55
Autori: Norina Consuela Forna, Magda Antohe
Cap. 5. EVALUAREA CLINICĂ ŞI PARACLINICĂ pg. 69
PRIN METODE CLASICE VS. MODERNE
A PACIENTULUI EDENTAT PARŢIAL ÎNTINS
Autori: Norina Consuela Forna, Magda Antohe, Monica Scutaru,
Constanţa Mocanu
Cap. 6. MIJLOACE PROTETICE CLASICE ŞI MODERNE pg. 151
ÎN EDENTAŢIA PARŢIAL ÎNTINSĂ
Autor: Norina Consuela Forna, Magda Antohe
Cap. 7. TENTATIVA DE PROIECT TERAPEUTIC pg. 227
Autor: Norina Consuela Forna
Cap. 8. ALGORITM DE TRATAMENT pg.285
ÎN EDENTAŢIA PARŢIALĂ ÎNTINSĂ
Autori: Norina Consuela Forna, Gabriela Ifteni, Magda Antohe,
Constanţa Mocanu
Cap. 9. SOLUŢII TERAPEUTICE pg. 343
ÎN EDENTAŢIA PARŢIAL ÎNTINSĂ
Autori: Norina Consuela Forna, Magda Antohe
 Prefaţă
Aparent, problematica edentaţiei parţial întinse pare a fi elucidată prin
numeroasele articole şi cărţi de specialitate, însă realitatea clinică complexă,
corelată cu evoluţia metodelor de diagnostic şi tratament, fără a eluda biomaterialele
şi tehnologiile, se transformă într-o veritabilă pledoarie pentru apariţia acestui tratat.
Aspectele particulare de evaluare a edentaţiei suscită interesul cititorului, un
accent deosebit revenind softurilor şi inteligenţei artificiale ce conferă valenţe
individualizate unui teritoriu deosebit de important din arealul de entităţi clinice ce
compun medicina dentară.
Noutatea acestei abordări presupune cuantificarea valorilor indicilor clinic-
biologici ce caracterizează câmpul protetic, aspectele de evoluţie şi dinamica
complicaţiilor precum şi statusul stării generale, obţinându-se un scor iniţial supus
modificării valorice prin aportul pregătirii specifice şi al soluţiei de elecţie aleasă.
A şti când să alegi varianta clasică sau când poţi opta cu certitudine asupra
terapiei moderne, constituie un punct de plecare pertinent pentru asigurarea
viabilităţii soluţiei de tratament alese.
Elementele de originalitate materializate prin individualizarea metodelor
computerizate şi prin formularea unui nou tip de clasificare ce ţine cont de topografia
resorbţiei şi atrofiei sunt doar câteva elemente ce conferă un profund caracter practic
prezentei publicaţii ancorate în actualitatea necesităţii unei terapii actuale a
edentaţiei parţial întinse.

Profesor Norina Forna

Decan, Facultatea de Medicină Dentară,
Universitatea de Medicină şi Farmacie
“Gr.T.Popa” Iaşi
 CAP. 1
Introducere

   
7 
   

Introducere
Edentaţia, cu diferitele sale forme re-
prezintă o entitate clinică complexă, cu pro-
fund impact asupra echilibrului sistemului
stomatognat, în acelaşi timp având implicaţii
majore asupra inserţiei sociale a pacientului,
în contextul exigenţelor estetice ce guver-
nează societatea actuală.
Prevalenţa edentaţiei în cadrul dia-
gnosticelor patologiei orale diferă de la o
ţară la alta, de la un interval de timp la altul,
în funcţie de un cumul factorial materializat
de gradul de civilizaţie al ţării respective, în
deplin acord cu politicile sanitare şi locul pe
care îl ocupă profilaxia în cadrul acestora,
fără a eluda gradul de cultură şi viziunea
sanogenă a fiecărui subiect în parte.
Un studiu realizat pe o perioadă de ze-
ce ani (între 1977-1979 şi 1985-1987) la
disciplina de Protetică a Universităţii din
Colorado, Denver, a stabilit că numărul pro-
tezelor totale este în scădere, în favoarea
protezelor parţiale amovibile. De asemenea,
cele mai multe cazuri au fost cele în care
pacienţii erau protezaţi total maxilar şi parţi-
al întins mandibular.
La Universitatea din San Francisco
(1992) studiile statistice derulate indică frec-
venţa protezelor parţial amovibile mandibu-
lare faţă de cele maxilare. În cadrul aceluiaşi
studiu sunt identificate procentele corespun-
zătoare fiecărei clase de edentaţie, remar-
cându-se o prevalenţă a edentaţiei parţial
întinse biterminale, ocupând 40% din totalul
formelor de edentaţie, urmată de edentaţia
uniterminală în proporţie de 33%, 18% reve-
nind edentaţiei intercalate, edentaţia frontală
a fost întâlnită în proporţie de 9%.
Trecând în perimetrul Arabiei Saudite,
studiile lui Riyadh – 2002 constată preva-
lenţa edentaţiei intercalate şi frontale maxi-
lare comparativ cu edentaţiile mandibulare,
8 
Introducere
în timp ce clasele de edentaţie terminale au
fost mai frecvente la mandibulă.
Cea mai întâlnită combinaţie pe ambe-
le arcade a fost cea în care edentaţia interca-
lată era prezentă atât pe mandibulă cât şi pe
maxilar (22,5%), fiind urmată de combinaţia
dintre edentaţia intercalată la maxilar şi
edentaţia uniterminală la mandibulă
(13,1%), ultimul procentaj revenind bino-
mului edentaţie biterminală maxilară şi
edentaţie biterminală mandibulară sau reuni-
rii edentaţiei uniterminale maxilare cu cea
uniterminală mandibulară (11,3%).
În acest studiu, mai mult de 50% din-
tre cazuri au fost edentaţiile terminale (clasa
I şi a II-a Kennedy) în concordanţă cu un
studiu realizat anterior, în care 73% dintre
edentaţii au fost de clasa I şi a II-a.
Studiile publicate de Martins AM,
Baretto SM (2008) relevă concluziile rezul-
tatelor obţinute în vederea cuantificării indi-
cilor ce caracterizează sănătatea orală, în
Brazilia, 669 edentaţi şi 345 dentaţi.
Carlo E Medina-Solís (2006) identifi-
că în urma unui studiu statistic o prevalenţă
a edentaţiei corelată cu vârsta a 3-a şi genul
feminin.
T.A. Dolan (2001) relatează datele
unui screening realizat în Florida, USA pe
un lot de subiecţi de 5254, cu vârsta de 45
ani şi peste, înregistrându-se un procent de
19 % cu edentaţie.
J.M. Brodeur, urmărind evoluţia gra-
dului de edentaţie, marker al statusului oral
în intervalul 1980-1993, în Quebec, Canada
subliniază o diminuare a diagnosticului de
edentaţie totală de la 26% din rândul popu-
laţiei de peste 18 ani în 1980 la 20% în
1993. Referitor la edentaţia parţială în ace-
laşi interval de timp s-a înregistrat o scădere
de la 18% în 1980 la 13% în 1993.
În cadrul Bazei Clinice de Învăţământ
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

a Facultăţii de Medicină Dentară Iaşi, în proporţie de 39,8%, urmată de edentaţia

cadrul Disciplinei Clinica şi Terapia
Edentaţiei Parţiale Întinse, în cursul anului
2008 s-a remarcat o prevalenţă a edentaţiei
parţiale biterminale (Clasa I Kennedy) din
totalul pacienţilor ce s-au prezentat pentru
diagnostic şi tratament de specialitate în
uniterminală (clasa a II-a Kennedy) ce deţi-
ne 24,1% din totalul formelor clinice, eden-
taţiei intercalate (clasa a III-a Kennedy),
edentaţiei frontale (clasa a IV-a Kennedy),
edentaţiei subtotale revenindu-le procente
aproximativ egale de 12 % (fig. 1.1).

Fig. 1.1. Prevalenţa edentaţiei în cadrul Bazei Clinice de Învăţământ a Facultăţii de Medicină Denta-
ră – înregistrată în disciplina de Clinica şi Terapia Edentaţiei Parţiale Întinse

Forma clinică de edentaţie intră în materializându-se într-o realitate clinică

ecuaţia alegerii soluţiei terapeutice de incontestabilă.
elecţie alături de statusul odonto-parodontal
şi muco-osos al fiecărui caz clinic, variabile
cu rol important în decizia finală fiind starea
generală a pacientului, criteriile socio-eco-
nomice şi criteriul dotării tehnice, rezultanta
analizei acestor elemente ancorând pacientul
în teritoriul protezărilor sociale, clasice sau
moderne.
Un aspect important ce trebuie luat în
seamă este reprezentat de procentul de
61,2% de pacienţi diagnosticaţi cu edentaţie
Fig. 1.2. Cazuri sociale vs. pacienţi plătitori
parţial întinsă cu statut de cazuri sociale (fig.
1.2), ceea ce pledează pentru protezările În arealul de soluţii terapeutice alese
provizorii, cu rol bine stabilit în algoritmul pentru terapia edentaţiei parţial întinse pe
terapeutic, a căror longevitate poate îmbrăca lângă terapia socială, ce deţine un compar-
adeseori valenţe de protezare socială, timent diferit de cazuri sociale a căror parti-

   
9 
   

cularitate morfo-funcţională au atras prote-
zări mobile moderne, într-o reprezentare
semnificativă s-au regăsit protezările amo-
vibile ce utilizează ca mijloace de ancorare
attachement-urile, aceste sisteme speciale ce
conferă confort pacientului, un procent de
14.9% revenind reunirii metodelor moderne
la nivelul unui maxilar şi al protezării acrili-
ce la celălalt, marker al provizoratului sau
socialului până la posibilitatea reabilitării
specifice a câmpului protetic la acel nivel în
vederea alegerii unei soluţii terapeutice de
elecţie, utilizând biomateriale şi tehnologii
actuale (fig. 1.3).
Fig. 1.3.Prevalenţa soluţiilor moderne / sociale
Noţiuni generale
Edentaţia se defineşte ca fiind absen-
ţa unităţilor odonto-parodontale.
Edentaţia parţială întinsă ca şi entitate
clinică se regăseşte frecvent după vârsta de
45 ani, pe această idee generală a studiilor
epidemiologice grefându-se şi datele obţinu-
te ulterior prelucrării statistice a principali-
lor parametri ce caracterizează statusul ge-
neral al subiecţilor lotului nostru de studiu,
înregistrându-se un maxim pentru edentaţia
parţial întinsă şi subtotală în intervalul 55-64
ani, sexul cel mai interesat fiind cel feminin
(Fig. 1.4 - Iaşi, 2008).
10 
Introducere
Fig. 1.4. Prevalenţa edentaţiei
pe grupe de vârstă
Formele clinice de edentaţie parţială,
entitate clinică caracterizată de absenţa une-
ia până la 12 unităţi odonto-parodontale se
regăsesc în practica stomatologică sub ur-
mătoarele forme :
- edentaţie parţială redusă ce caracte-
rizează starea de edentaţie ce reu-
neşte unul până la 3 dinţi consecu-
tivi, singura excepţie de la această
regulă, încadrându-se în aceeaşi
formulă este reprezentată de absenţa
celor patru incisivi;
- edentaţie parţială întinsă ce carac-
terizează absenţa unui număr mai
mare de 3 sau 4 dinţi consecutivi;
- edentaţie parţială extinsă ce re-
prezintă forma de edentaţie parţia-
lă ce include în numărul de dinţi
absenţi şi caninul.
Edentaţia parţială întinsă poate intere-
sa arcada maxilară, mandibulară sau ambele
arcade concomitent, având arhitectura topo-
grafică a edentaţiei terminale, în situaţiile
clinice în care limitarea se realizează numai
la nivel mezial, a edentaţiei intercalate,
atunci când edentaţia este limitată mezial şi
distal de dinţi restanţi, în edentaţia frontală
limitarea spaţiului protetic realizându-se
distal (fig. 1.5).

Edentaţie terminală Edentaţie intercalată
Fig. 1.5. Tipuri de edentaţie parţială întinsă
Formele clinice de edentaţie constituie
un element deosebit de important în alegerea
soluţiei terapeutice, în a cărei algoritm deci-
zional intervin statusul fiecărui suport în
parte, prezenţa complicaţiilor locale, loco-
regionale sau generale produse de edentaţie,
modalitatea în care intervin principiile ce
guvernează planul de tratament, fără a omite
aspectele socio-economice.
În contextul în care reabilitarea im-
planto-protetică oferă premisele unui confort
net superior al pacientului în plan estetic,
biomecanic şi al refacerii morfo-funcţionale
poate apare întrebarea dacă protezele mobile
scheletate nu au devenit standarde pe cale de
dispariţie.
Răspunsul poate fi găsit în următoare-
le capitole care îşi propun să ofere o oglindă
a aspectelor corelative stabilite între particu-
laritatea cazului clinic, terapia specifică şi
soluţia terapeutică de elecţie, un accent deo-
sebit revenind programelor computerizate ce
intervin competent în prelucrarea variabile-
lor esenţiale stabilirii indicelui de predictibi-
litate al soluţiei terapeutice alese, traiectorie
esenţială în elaborarea deciziei terapeutice.
11 
Introducere
Edentaţie frontală
Istoric
Consemnând datele din literatura de
specialitate în forma lor evolutivă, depen-
dent de timp şi epocă suntem martorii unor
modificări structurale remarcabile atât în ce
priveşte biomaterialele utilizate precum şi
aspectele tehnologice ce au parcurs o traiec-
torie ascendentă de la protezele empirice de
altă dată la cele silenţioase de astăzi.
Date concrete legate de protezarea
amovibilă sunt consemnate în evul mediu,
etapă de timp în care Forest (1522-1590)
contraindica utilizarea acestora, datorită
patologiei complexe declanşate în cavitatea
orală, reprezentată de inflamaţii şi tumori
(Ionescu, 1999), consecinţe argumentate
prin faptul că bazele protezelor erau realiza-
te prin sculptură. În Franţa, cei care realizau
protezele în Evul Mediu erau meşteşugarii,
piesele protetice fiind utilizate doar în tim-
pul vorbirii şi din considerente estetice, însă
erau îndepărtate în timpul meselor.
În sfera etapelor clinice este necesar să
remarcăm evoluţia amprentării coroborată
cu evoluţia şi diversificarea materialelor de
amprentă; prima amprentare a fost realizată

în ceară, aparţinând medicului german Got-
tfried Purmann în secolul al XVII-lea, ulte-
rior, pe scara evolutivă, gipsul a fost foarte
multă vreme cel mai utilizat material. Actu-
almente firmele producătoare oferă o foarte
largă paletă de materiale de amprentă cu un
gust plăcut, aspect îmbietor, timp de priză
rapid şi dezinserţie uşoară.
În ce priveşte evoluţia tehnologică şi a
biomaterialelor, foarte multă vreme acrilatul
devenit clasic pentru protezele parţial amo-
vibile a fost combinat cu bazele din aliaje
metalice.
Ideea aplicării bazelor metalice datea-
ză din secolul al XVII-lea, folosindu-se pen-
tru prima oară metalele nobile. Până atunci
protezele erau sculptate aproape exclusiv
din os şi fildeş, menţinerea lor fiind asigura-
tă de arcuri intermaxilare (Ieremia, 1981).
După înregistrarea primelor amprente
cu ceară şi confecţionarea tot în premieră a
modelelor de ipsos (de către Plaff pe la mij-
locul secolului al XVIII-lea), Gardette execu-
tă în 1987 primele plăci protetice de aur prin
presare, descoperind rolul adeziunii şi
succiunii în menţinerea acestor proteze totale.
Aproximativ în aceeaşi perioadă apar şi pro-
tezele amovibile din porţelan (Duchateau
1774), care nu au dat rezultate mulţumitoare.
Mai târziu se utilizează şi baze din
platină şi argint aurit, aplicate cu rezultate
bune, dar nici acestea nu pot fi utilizate pe
scară largă. Cu toate acestea, paralel cu pro-
tezele din fildeş şi cu apariţia treptată a din-
ţilor din porţelan se perfecţionează şi bazele
din metale nobile.
Nici răspândirea rapidă a protezelor
din cauciuc (Goodyear, 1885), ale căror nea-
junsuri se manifestă în scurt timp, nu elimi-
nă bazele protezelor metalice din practică
(Foldvary, 1974).
12 
Introducere
Nemulţumirea faţă de protezele de ca-
uciuc a determinat pe cercetători să încerce
înlocuirea lor cu materiale sintetice ca celu-
loidul (1872) sau bachelita (1921), dar nici
acestea nu s-au dovedit trainice datorită dez-
avantajelor majore.
În 1919, Firma Krupp propune oţelul
inoxidabil tip wiplă ca bază pentru protezele
totale şi parţiale, aspecte corelate cu activi-
tatea intensă pe această temă a cercetători-
lor: Hauptmeyer, Schroder, Schonbeck
(Gysi, Kohler,1929).
Rezultatele foarte bune pe care le-a
oferit utilizarea bazelor din wiplă a fost de-
monstrată de Schnur (1930), ale cărui studii
arată că proteza maxilară din cauciuc cu
baza de wiplă a rezistat unei tracţiuni verti-
cale de 5000 g, valoare corespunzătoare
adeziunii şi succiunii ei (Irimia, 1981).
Gysi şi Kohler menţionează încă o
metodă, privind obţinerea unor plăci metali-
ce din nichel pur prin galvanoplastie; bazele
astfel obţinute s-au caracterizat prin faptul
că erau subţiri şi rezistente, având o greutate
specifică acceptabilă şi o adaptare foarte
bună, însă tehnica laborioasă şi costisitoare
au făcut să nu se bucure de o prea mare răs-
pândire în practică.
Primele răşini utilizate în teritoriul
stomatologic sunt legate de exudatele insec-
telor, cunoscute iniţial, în primele notări cu
denumirea de Shell Lacca, devenită ulterior
în practică shellac (Frederick A., 2002),
perpetuate până în zilele noastre sub denu-
mirea de shellac.
Cu certe valenţe în aria termoplastici-
tăţii, în jurul anului 1850, pătrunde gutaper-
ca, anticipând calităţile viitoarelor materiale
siliconice, cel care a introdus primul guta-
perca în practica stomatologică fiind Dr.
William Montomere (Fahey, 2001).
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Următoarele materiale pe care s-au fă-
cut încercări în sfera protezelor parţial amo-
vibile sunt cauciucurile, urmate de acrilate a
căror structură chiar şi astăzi suportă nume-
roase îmbunătăţiri în scopul atingerii acelui
optim terapeutic.
În 1935 s-a descoperit răşina acrilică
termopolimerizabilă (Paladon-Kulzer) ce a
înlocuit cauciucurile cu o rapiditate uimitoare.
Pătrunderea cauciucurilor siliconice în
medicină este consemnată pentru prima dată
în 1950 şi anume în chirurgie (uretere şi
canale biliare artificiale) (Nazarova, 1996).
În ultimele trei decenii elastomerii pe
bază de PDMS au fost utilizaţi masiv într-o
gamă largă de aplicaţii biomedicale ca ur-
mare a inerţiei lor fiziologice, bunei compa-
tibilităţi cu sângele, toxicităţii scăzute şi
proprietăţilor antiadezive. Dispozitivele me-
dicale pe bază de PDMS includ pompe de
sânge, stimulatoare cardiace, proteze mama-
re, implanturi de drenaj în glaucom, piele
artificială, reconstrucţie maxilo-facială, în-
locuirea esofagului, lentile de contact, oxi-
genatori, adezivi medicali, catetere, sisteme
cu eliberare controlată de medicamente şi
căptuşiri dentare (Krikeldorf, 1996).
În 1952, Max Kuck deschide calea
cercetărilor privind materialele care rămân
“moi” în construcţia protezelor.
În 1960, Burnhard foloseşte siliconii
pentru confecţionarea protezelor maxilo-
faciale. Un an mai târziu, Allen şi Webster
au colorat protezele din cauciuc siliconic cu
pigmenţi. Ulterior, Metz, Boucher, Heupel,
Boone, Roberts şi Quentin au adus contribu-
ţii la perfecţionarea epitezelor din siliconi
(Nazarova, 1996).
Actualmente suntem martorii unei di-
versificări admirabile a îmbunătăţirii atât a
acrilatelor cât şi a structurilor siliconice de-
13 
pendente de evoluţia preciziei tehnologice,
conducând la piese protetice total amovibile
cu un înalt grad de biocompatibilitate.
În contextul actualelor cuceriri în do-
meniul tehnologiilor de înaltă exigenţă şi
acurateţe ce au ca finalitate piese protetice ce
se integrează admirabil în echilibrul sistemu-
lui stomatognat, însă sunt extrem de costisi-
toare, o permanenţă a cercetărilor derulate
trebuie să rămână alternativa practică de aco-
perire a aspectelor sociale, cu valenţe de mul-
tiplu şi variat, soluţionate cu rezultate concre-
te de atingere a unui optim terapeutic.
Evoluţia designului protezelor
parţiale amovibile
Concepţiile actuale ale protezelor par-
ţiale amovibile îşi au originile în doctrine şi
cercetări din trecut. Unele din aceste doctri-
ne au la bază observaţii empirice sau erori
filosofice ale clinicienilor prezentând con-
cepte. Altele se bazează pe încercările de
integrare a cercetărilor ştiinţifice în cadrul
principiilor biologice şi filosofice ce au fost
dobândite în practica profesională (fig. 1.6).
Vechile concepţii –
înaintea anilor ‘50
Dentiştii care înregistrau succese în
practica lor privată au dezvoltat primele
concepte ale designului RPD. Prima descrie-
re atestată a unei proteze amovibile a aparţi-
nut lui Heister în 1711, prin cioplirea (sculp-
tarea) unui bloc osos pentru a se potrivi în
cavitatea orală. Fouchard, considerat părin-
tele stomatologiei moderne, a descris con-
strucţia unei RPD mandibulare în 1728, fo-
losind două blocuri de fildeş sculptate prinse
între ele prin conectori metalici vestibular şi
lingual (fig. 1.7).
 Introducere

Fig. 1.6. Diagrama evoluţiei protezării parţiale amovibile din 1700 până în prezent.
(Curtis M. Beck, Dauid A. Kaiser,1996)

Prima menţionare a unei RPD maxi-

lare cu conector palatin a aparţinut lui
Balkwell în 1880 (fig. 1.8).

Fig. 1.7. Proteza parţială amovibilă, 1728

(Curtis M. Beck, Dauid A. Kaiser,1996)

Prima menţiune a unui croşet circum-

ferenţial din sârmă prelucrată a fost un pro- Fig. 1.8. Gardette şi Bonwill, 1800 (Curtis M.
gres faţă de croşetul legat din sârmă groasă. Beck, Dauid A. Kaiser,1996)

   
14 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Croşetele retentive au fost prima dată
aduse în atenţie de Mouton, în 1746. În 1817,
Delabarre a făcut referire la croşete (cârlige)
şi la gheruţele incizale pentru a preveni irita-
rea parodontală în jurul dinţilor suport. În
1810, Cardette a descris croşetul lat.
În 1899, Bonwill a înregistrat tehnica
de ancorare pe dinţii stâlpi cu croşete circu-
lare de aur solidarizate la conectorul princi-
pal palatin. Bonwill a realizat prima tentati-
vă de proteză amovibilă cu sprijin odonto-
parodontal (fig. 1.9).
Fig. 1.9. Designul unei proteze parţiale cu pin-
teni ocluzali şi croşete inelare, Bonwill, 1899
Prima menţiune a unui croşet circum-
ferenţial din sârmă prelucrată aparţine lui
Roach în 1913 şi reprezintă un progres faţă
de croşetul legat din sârmă groasă. Croşetul
cu braţ activ poziţionat subecuatorial a fost
inventat de Henrichsen în 1914, dar a deve-
nit popular doar după promovarea de către
Roach a acestui concept abia în 1930.
Conceptul de factori de rotaţie, care s-
au numit la început factori de basculare a
fost descris prima dată de Balkwell în 1880,
însă termenul de ‘linie fulcrum’ a fost intro-
dus de Prothero. În 1921, Weinstein şi Roth
au introdus studiul de model, cu instrumente
speciale de măsurare disponibile pe piaţă. În
anii 1930, 1940, au apărut o serie de articole
care demonstrau necesitatea studiului anali-
tic al modelului turnat în scopul proiectării
mecanicii RPD. În aceeaşi perioadă, câteva
articole analizau forţele teoretice ce acţio-
nează la nivelul dinţilor stâlpi şi cauzele
probabile ale eşecurilor RPD şi au apărut
disputele în privinţa abordării celor două
15 
ţesuturi diferite implicate în extensiile
distale ale RPD - dinţii şi mucoasa acoperi-
toare a crestei edentate. Aceste dispute se
concentrau asupra modului în care ar putea
fi egalizate forţele plasate la nivelul suportu-
lui odonto-parodontal dur, cu rezilienţă re-
dusă, şi cele de la nivelul suportului muco-
osos, moale, cu rezilienţă mai mare. După
Steffel, clinicienii timpului puteau fi înca-
draţi în 3 categorii : (1) cei care pledau pen-
tru utilizarea unor aşa zişi ruptori de forţă
plasaţi între dinţii stâlpi şi conectorul princi-
pal; (2) cei care susţineau distribuirea stresu-
lui ocluzal pe mai mulţi dinţi stâlpi şi pe
zona edentată; (3) cei care erau pentru
rebazarea funcţională.
Steffel făcea parte din grupul susţină-
torilor distribuţiei stresului, dar susţinea că
toate cele trei metode pot avea succes în
condiţiile unei bune executări. Respingea
practica realizării extensiei distale a RPD în
urma unei amprente unice.
Înainte de 1950, principiile RPD erau
elaborate de un grup restrâns de autori ale
căror teorii şi tehnici erau enunţate având la
bază observaţii empirice, fără un suport real
ştiinţific, însă multe din aceste principii se
regăsesc şi în abordarea actuală a designului
RPD.
Anii de cercetare ştiinţifică –
1950-1970
În anii 1950 s-au efectuat câteva studii
in vivo. La început, câteva studii populaţio-
nale trans-secţionale realizate în Anglia au
arătat modificările patologice parodontale
ale purtătorilor de RPD. Ulterior, au apărut
o serie de studii longitudinale realizate în
Scandinavia, întâi de Koivumaa şi Carlsson,
care au confirmat afectările parodontale şi
creşterea activităţii carioase. Un studiu cli-
nic realizat în Elveţia a demonstrat creşterea
 Introducere

mobilităţii dinţilor stâlpi la purtătorii de şi crescut popularitatea croşetelor bara (divi-

RPD. S-au evaluat designul RPD şi efectul zate) inventate cu ani în urmă de Henrichsen
igienei orale în scopul instituirii unei îngri- şi Roach. Croşetul divizat I cu lăcaş ocluzal
jiri parodontale corespunzătoare şi a promo- pentru reducerea forţelor nocive pe dintele
vării controlului periodic al pacienţilor stâlp era indicat în protezările amovibile ale
protezaţi parţial amovibil. Rezultatele con- edentaţiilor posterioare (fig. 1.10).
damnau vehement protezele amovibile.
Aceste studii desfiinţau conceptul viabilităţii
acestor protezări, sugerând faptul că prote-
zele mobile erau în detrimentul dinţilor res-
tanţi şi erau considerate etapa intermediară
spre proteza totală. Menţionăm faptul că în
anii 1950, conceptul european al protezelor Fig. 1.10. Designul croşetului divizat I
elaborat de Kratochvil
parţiale amovibile era complet diferit de cel
nord-american. În Europa, era promovat Krol a modificat conceptul lui
designul subţire, fragil, cu croşete de sârmă Kratochvil (fig. 1.11). Aceşti doi clinicieni au
prelucrată, fără locaşuri. În America de exercitat o influenţă majoră asupra acceptării
Nord, designul RPD includea conectori Croşetului divizat I în America de Nord.
principali rigizi, croşete turnate şi locaşuri.
În cursul anilor 1950, primele tentative
de evaluare a teoriilor designului RPD prin
studii in vitro au apărut în studii analoage.
În 1956, Kaires a demonstrat faptul că bara
linguală a unei proteze scheletizate inferioa-
Fig. 1.11. Croşetul divizat I modificat de Krol
re trebuie să fie rigidă pentru o distribuţie
echilibrată a forţelor de-a lungul arcadei. De Krol şi Eliason au realizat ulterior cro-
asemenea, o extindere a acoperirii crestei şetul Ackers ce combina cr I şi cr circular -
edentate reduce forţele ce acţionează la ni- braţul retentiv vestibular devine
velul dinţilor stâlpi. circumferenţial, iar limita superioară a por-
În anii 1960, s-au realizat două studii ţiunii rigide trebuie să ia contact cu dintele
importante ce au abordat problema celor pe linia ecuatorială (fig. 1.12).
două ţesuturi diferite (reziliente şi nonrezili-
ente) în construcţia protezelor scheletizate în
edentaţiile terminale. Holmes şi Leupold au
arătat că extensiile distale ale protezelor
parţiale turnate într-o singură piesă dezvoltă
şi produc mai multe mişcări ale bazei decât
Fig. 1.12. Croşetul RPA al lui Eliason
cele construite prin două turnări alternative.
Applegate a fost cel care a prezentat primul Nelson et al. au sugerat croşetul turnat
tehnica originală a turnării alternative. circular în locul designului convenţional de
În timpul anilor 1960 şi la începutul ani- jumătate de cerc pentru a forma croşetul
lor 1970, doi clinicieni influenţi au promovat Ackers retentiv.

   
16 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Cercetările ştiinţifice reale –
1970 până în prezent
În timpul anilor ’70 a început să apară
un număr mare de studii, începând cu cerce-
tări in vitro. Cecconi et al. au demonstrat că
forţa de ocluzie se transmite dinţilor stâlpi
prin lăcaşurile ocluzale şi că această forţă
are aceeaşi valoare în prezenţa sau în absen-
ţa croşetelor retentive. Robinson a arătat
posibilitatea minimalizării forţelor de torsi-
une pe dintele stâlp în edentaţiile terminale
prin plasarea pintenului ocluzal în foseta
mezială a acestuia. A demonstrat de aseme-
nea că nici un croşet nu este pasiv, condam-
nând astfel vechile teorii. Frank and
Nicholls confirmă rolul elementelor de men-
ţinere indirectă în distribuirea forţelor. Stu-
diile fotoelastice au dus la o nouă metodă de
laborator de a evalua designul protezei sche-
letizate. Kratochvil şi Caputo au arătat avan-
tajele scheletului metalic ajustat în dreptul
dinţilor stâlpi. Pezzoli a confirmat valoarea
pintenilor ocluzali plasaţi în foseta mezială,
elementelor de menţinere indirectă şi a mul-
tiplelor lăcaşuri pentru distribuirea forţelor.
Ca rezultat al studiilor ştiinţifice din ce în ce
mai riguroase ale protezelor scheletizate, au
început să se contureze principiile de bază
ale designului protezei scheletizate :
1. Rigiditatea conectorilor principali.
2. Multiple lăcaşuri ocluzale par a dis-
tribui forţele într-un mod favorabil
3. Plasarea pintenului ocluzal în foseta
mezială prezintă anumite avantaje în
protezarea edentaţiilor terminale.
4. Planurile ghid paralele sunt necesare
pentru retenţia şi stabilitatea protezei.
5. Croşetul divizat I, asociat cu plasarea
unui pinten ocluzal în foseta mezială
ar putea reprezenta un design superi-
or pentru protezarea edentaţiilor ter-
minale.
17 
Cercetarea clinică a început să aibă
câştig de cauză odată cu dezvoltarea paro-
dontologiei. S-au stabilit astfel principii mai
valide pentru construcţia RPD, pe baza rezul-
tatelor unor cercetări riguroase. Aceste studii
au fost realizate de cercetători ce au evaluat
în mod serios efectele RPD asupra dinţilor
restanţi. În 1966, Rudd şi O’Leary au realizat
un studiu longitudinal în care au raportat că,
în condiţiile unor planuri ghid corecte, mobi-
litatea dinţilor stâlpi a rămas la acelaşi nivel
sau s-a ameliorat. Alte studii precum cele ale
Derry and Ulrik, 1970, sau Bergman et al. în
1971 nu au găsit creşterea mobilităţii, vreo
schimbare a indicilor gingivali şi doar un
număr mic de leziuni carioase.
Prin compararea studiilor efectuate în
anii 50 cu cele din anii 60-70, este evident
faptul că rezultatele sunt complet opuse.
Înainte de 1970, studiile aveau tendinţa să
demonstreze faptul că protezele parţiale
amovibile scheletizate erau în detrimentul
sănătăţii orale. După 1970, majoritatea stu-
diilor sugerează că proteza parţială amovibi-
lă scheletizată ajută la menţinerea stării de
sănătate orală în anumite condiţii :
1. igienă orală riguroasă
2. terapie parodontală proprotetică
3. design corect al protezei scheletizate
4. evaluare periodică a stării parodonţi-
ului şi a funcţionării protezei
Designuri moderne şi
neconvenţionale
În condiţiile unor cunoştinţe solide de
parodontologie şi endodonţie, se poate pune
problema prelungirii vieţii pe arcade a unor
dinţi stâlpi cu diferite grade de afectare.
Acest fapt a dus la apariţia unor con-
cepte inovative de proteze parţiale mobili-
zabile care înainte erau de neacceptat - pro-
teza swinglock, introdusă prima dată de
 Introducere

Simmons în 1963, îmbunătăţită de Becker edentaţie a unor dinţi stâlpi cheie, mobilita-
and Bolender, fiind indicată în cazul unui tea dinţilor stâlpi, resurse economice limita-
suport parodontal compromis, absenţa prin te, proteze maxilo-faciale (fig. 1.13).

Fig. 1.13. Pacient cu afectare parodontală severă a grupului anterior inferior - proteza swinglock
pentru stabilizarea dinţilor stâlpi restanţi; radiografii după 16 ani
(Curtis M. Beck, Dauid A. Kaiser,1996)

Protezarea scheletată, utilizând ca Varietatea de cazuri clinice pe care

elemente de menţinere, sprijin şi stabilizare
atachementurile, reprezintă un segment im-
portant al restaurărilor protetice amovibile
fiind o alternativă elegantă şi eficientă la
protezarea amovibilă convenţională; datorită
accentului pus pe stomatologia estetică în
media şi a progreselor realizate în acest sens
în ultimele decenii, pacienţii au devenit mai
exigenţi, pretinzând ca protezele să le asigu-
re nu numai confort, dar să fie şi cât mai
puţin vizibile, conferind aspectul natural.
medicul stomatolog le întâlneşte constituie
un element deosebit de important, o provoca-
re în alegerea particularităţilor de elaborare a
construcţiilor protetice compozite, având în
vedere oferta extrem de largă a sistemelor
speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare.
Este evidentă astăzi evoluţia medicinei
dentare în sensul curentului modern al resta-
urărilor protetice implanto-purtate, trata-
mente spectaculoase aplicate cu succes şi
pacienţilor cu edentaţie parţială întinsă.

   
18 
   
 CAP. 2
Etiologia edentaţiei
parţiale întinse

   
19 
   

Etiologia edentaţiei parţial întinse este
variată, influenţând decisiv morfologia câm-
pului protetic, precum şi indicii ce caracteri-
zează suportul odonto-parodontal şi muco-
osos, constituind un punct de plecare perti-
nent pentru alegerea soluţiei terapeutice co-
recte, precum şi în realizarea unei pregătiri
specifice.
Incidenţa ridicată în rândul populaţiei,
explicată prin factorul civilizaţie - diversifi-
carea alimentaţiei - duce la creşterea inci-
denţei cariilor şi parodontopatiilor .
Sintetizând factorii cauzali, stând de
cele mai multe ori sub semnul evoluţiei,
putem vorbi despre două mari categorii de
factori, împărţite pe mai multe subgrupe:
• 1. factori determinanţi
- 1.a. cauze congenitale
- 1.b. cauze aparente
- 1.c. cauze dobândite - locale şi
generale
• 2. factori favorizanţi
- 2.a. factori genetici
- 2.b. factori de risc
- 2.c. factori socio-demografici
şi economici
Factori determinanţi
A. Cauze congenitale ale edentaţiei
parţial întinse
Aspectele congenitale ale edentaţiei se
datorează unor factori care îşi încep acţiu-
nea încă din săptămâna a 6-a intrauterină, şi
se reflectă în anomaliile de număr caracteri-
zate de absenţa unităţilor odonto-parodon-
tale de pe arcadă, ca urmare a ageneziei
mugurilor dentari în etapa embrionară.
20 
Etiologia edentaţiei parţial întinse
Numărul unităţilor dentare absente de-
fineşte una din următoarele forme clinice:
• hipodonţie - atunci când agenezia a
interesat unul până la 4 muguri dentari,
• oligodonţie - defineşte absenţa unui
număr mai mare de 8 unităţi dentare
• anodonţie – reprezintă absenţa tuturor
unităţilor dentare de pe arcadă , formă
clinică foarte rară, coabitând cu alte
afecţiuni sistemice .
Formele clinice de hipodonţie şi
oligodonţie sunt cele care conduc la o abor-
dare interdisciplinară a cazului, într-un prim
timp realizându-se tratamentul ortodontic în
vederea obţinerii unui spaţiu protetic optim
aplicării terapiei protetice, varianta implan-
tară deţinând supremaţia în paleta de alter-
native de tratament în acord cu vârsta paci-
entului şi arhetipul morfo-funcţional ce ca-
racterizează câmpul protetic.
Forma clinică cea mai întâlnită în
practica stomatologică este reprezentată de
hipodonţie, dinţii interesaţi, în ordinea inci-
denţei absenţei acestora pe arcadă, sunt re-
prezentaţi de molarul 3, considerat emble-
matic pentru evoluţia filogenetică a speciei
umane, urmat de incisivul lateral superior şi
premolarul doi.
Reprezentativ pentru problematica
abordată este un caz clinic cu agenezie de
lateral, etiologie a edentaţiei ce a atras mo-
dificări în plan orizontal, redimensionarea
spaţiului protetic potenţial prin terapie orto-
dontică constituindu-se într-un obiectiv
prioritar al planului de tratament (fig. 2.1).
În ce priveşte rezolvarea terapeutică
protetică propriu-zisă la cazurile clinice cu o
astfel de etiologie a edentaţiei, aceasta înce-
pe după finalizarea procesului de creştere a
maxilarelor, etapă evolutivă ce are loc după
vârsta de 18 ani.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 2.1. Caz clinic de agenezie de laterali superiori

B. Cauze aparente ale edentaţiei O altă clasificare se face în funcţie de

parţial întinse partea dentară expusă:
Acest prototip etiologic defineşte orice • Totală/completă
spaţiu protetic potenţial, consecinţă a absenţei • Parţială
erupţiei dintelui pe arcadă, sub forma clinică a Cauzele incluziei dentare sunt locale,
incluziei sau a anclavării dentare. loco-regionale şi generale.
Incluzia dentară (fig. 2.2) poate fi ge- 1. LOCALE:
nerată de multiple cauze: • Forma mugurelui dentar
• Lipsa potenţialului eruptiv • Poziţia prea profundă a mugurelui
• Condensări osoase • Forma dintelui inclus
• Persistenţa dintelui temporar • Structurile de traversat în erupţii
• Prezenţa tumorilor sau chisturilor • Lipsa de spaţiu pe arcadă
• Displazii ectodermale ce determi- 2. LOCO – REGIONALE:
nă anomalii de morfodiferenţiere • traumatisme
în perioada de dezvoltare • despicături labio- palatine
În funcţie de grosimea osului, incluzia 3. GENERALE: carenţe/afecţiuni sis-
poate fi: temice care afectează metabolismul osos
• Profundă (sindroame disgenice, discrinii, hipovitami-
• Superficială noze C şi D, rahitism).

   
21 
   
 Etiologia edentaţiei parţial întinse

Asocierea incluziei dentare, totale sau patologie dobândită, contribuie la extinderea

parţiale, cu factori colaterali, reprezentaţi de edentaţiei reduse, transformând-o în una
restaurări incorecte sau diferite tipuri de întinsă.

Fig.2.2. Aspectul clinic şi radiografic al incluziei dentare

În ceea ce priveşte anclavarea dentară, • Tumori maxilare

putem descrie o unitate dento-parodontală • Boala de focar
care are coroana dentară parţial degajată de • Nevralgia de trigemen
os, situată sub mucoasa gingivală, dar co- • Iatrogenia
munică prin sacul pericoronar cu cavitatea • Supraerupţia dinţilor prin feno-
orală (Timoşca, Brabant). Erupţia este oprită men de atriţie
printr-un obstacol mecanic – un alt dinte.
2. Generale:
• Diabet zaharat
C. Cauze dobândite ale edentaţiei • Osteoporoza senilă
parţial întinse • Rahitism
Se remarcă prevalenţa etiologiei do-
bândite a edentaţiei parţiale întinse, materia- CAUZE DOBÂNDITE LOCALE
lizată prin suma tuturor complicaţiilor afecţi- Afecţiunile odontale
unilor sistemului stomatognat sau prin eşecul Afecţiunile coroanelor dentare cuprind
terapeutic al fiecărei entităţi clinice din teri- leziuni sau modificări ale integrităţii, formei,
toriul oro-maxilo-facial, consecinţa imediată poziţiei sau culorii porţiunilor extra-alveolare
fiind reprezentată de extracţia dentară, man- ale dinţilor. Din punct de vedere clinic, ele se
operă terapeutică ce influenţează morfologia împart (Andrian, Gafar, Iliescu) în:
viitoarei componente muco-osoase. I. Leziuni (distrucţii) ale ţesuturilor
Cauzele dobândite pot fi clasificate în: dure dentare, care în funcţie de factorii
1. Locale: etiologici, pot fi:
• Caria şi complicaţiile ei a) De etiologie carioasă - cariile den-
• Parodontopatia marginală tare
• Extracţia în scop ortodontic b) De etiologie necarioasă:
• Traumatismele complexe • fisurile şi fracturile dentare
• Osteomielite maxilare • uzurile dentare

   
22 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
II. Anomalii coronare dentare apă-
rute în urma unor anumiţi factori (genetici,
congenitali, inflamatori sau bio-mecano-
funcţionali) în timpul dezvoltării şi erupţiei
dinţilor pe arcade. Ele cuprind modificările
de formă, volum, culoare, număr şi poziţie
ale dinţilor (Zarnea).
Complicaţiile acestor entităţi clinice,
prin pierderile de substanţă amelo-dentinară
de întindere mare şi evoluţia negativă
Fig.2.3. Aspecte clinice ale complicaţiilor odontale
Una dintre cele mai importante com-
plicaţii ale distrucţiilor coronare majore post-
carioase, o reprezintă dezechilibrele ocluzo-
articulare, care sunt, de fapt, cauza principală
de edentaţie.
Modificările unităţilor odonto-parodon-
tale survin “în pată de ulei” pe toată arcada:
• pierderea punctului de contact
• înclinarea / versia / rotaţia:
- dintelui afectat
- antagonistului
- dintelui vecin
23 
periapicală, sunt principalele cauze ale ex-
tracţiilor dentare, în situaţiile în care trata-
mentul conservator nu mai poate da rezulta-
te (fig. 2.3).
Un fapt incontestabil este acela că paci-
enţii, deşi contemporaneitatea medicală este
guvernată de principiul profilactic, se prezintă
la cabinetul de medicină dentară în urgenţă,
declanşată de fenomenul dureros, în această
situaţie, extracţia fiind opţiunea finală.
Rezultatul este reprezentat de egresii
atât de pronunţate, încât impun extracţia. Ca
urmare, în timp, dinamica ocluziei este mo-
dificată prin:
• abrazii (se ajunge până la distru-
gerea coroanei dentare)
• asimetrizarea curbelor sagitale
(fig. 2.4)
• desfacerea în evantai a dinţilor
frontali (fig. 2.5)
• instalarea parodontopatiei de su-
prasolicitare.

Fig.2.4. Egresii, asimetria curbelor sagitale
Dar unul dintre cele mai grave aspecte
din modificarea fiziologică a dinamicii oclu-
zale este reprezentat de tulburările mişcări-
lor articulaţiei temporo-mandibulare (pozi-
ţionarea vicioasă a condililor în cavităţile
glenoide, laterodeviaţia, modificări definiti-
ve ale arhitecturii masivului facial) .
Afecţiunile pulpare
În marea lor majoritate sunt complica-
ţii ale bolii carioase. Reacţia pulpară la sti-
mulii externi (carii, traumatisme, proceduri
operative) este legată de permeabilitatea
dentinară. În condiţii normale, smalţul şi
cementul acţionează ca o barieră relativ
impermeabilă care blochează canaliculele
dentinare. Când această barieră este între-
ruptă, prin carie, traumatism, proceduri ope-
rative, canaliculele dentinare devin potenţial
bidirecţionale, iar din mediul extern pătrund
iritanţii (produse microbiene, bacterii, solu-
bilizaţi din materialele dentare, restauratoa-
re, care difuzează către pulpă).
Cariile dentare şi microorganismele
prezente în dentină constituie principalele
surse ale iritanţilor microbieni în pulpa den-
tară şi în periapex. Manoperele terapeutice,
chiuretajul parodontal agresiv, deplasarea
ortodontică necontrolată şi traumatismele
pot fi consideraţi agenţi mecanici ai infla-
maţiei pulpare.
24 
Etiologia edentaţiei parţial întinse
Fig. 2.5. Desfacerea în evantai
a dinţilor frontali
Unele substanţe chimice utilizate în
toaleta cavităţii, aplicarea incorectă a lineri-
lor şi bazelor ca şi unele substanţe toxice
din materialele de obturaţie definitivă pot
produce lezare pulpară.
Pe lângă factorii locali, afectarea pulpa-
ră se poate produce prin acţiunea atât a facto-
rilor locali, loco regionali, cât şi generali.
Starea de sănătate pulpară poate fi in-
fluenţată de:
- Factorii generali (sistemici) precum
intoxicaţiile endodontic/exogene, bolile de
nutriţie, avitaminoze, boli infecţioase pe
cale hematogenă (septicemii).
- Factorii loco-regionali care pot afec-
ta pulpa sunt:
• Afecţiunile care evoluează în
apropierea apexului – osteite, pe-
riostite, chisturi,
• Existenţa de pungi parodontale -
de cele mai multe ori afectarea
endodontică se produce pe cale
retrogradă
Deşi sunt afecţiuni care beneficiază de
tratament endodontic conservator, pot consti-
tui un factor etiologic al edentaţiei parţiale
extinse atunci când o serie de condiţii gene-
rale sau locale (poziţia dintelui pe arcadă,
morfologie endodontică tortuoasă, calcificări
pulpare, canale impermeabile, iatrogenii -
modificări ale traiectoriei canalare şi căile
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
false, instrumentele rupte în canal, sub/supra
instrumentarea, sau sub/supraobturarea radi-
culară, etc.) impun extracţia dintelui.
Afecţiunile periapicale
Sunt leziuni osteitice cu caracter ne-
crotic şi distructiv, rezultate prin procesul de
resorbţie la nivelul apexului şi al parodonţi-
ului apical. Apar prin extensia unei infecţii
minore periapicale (fig. 2.6).
Fig.2.6. Fistula de drenare
a unui proces periapical
Fig.2.7. Aspecte radiologice
Situaţiile clinice în care terapia chi-
rurgicală ajutătoare nu conduce la rezultate
viabile, extracţia unităţilor odonto-paro-
dontale irecuperabile rămâne singura vari-
25 
Sunt reprezentate de complicaţiile
afecţiunilor septice pulpare (gangrena).
Gangrena simplă evoluează spre cu-
prinderea zonei periapicale prin complicarea
cu parodontite apicale; slăbeşte rezistenţa
dintelui datorită descompunerii fermentative
a substanţelor proteice din tubulii dentinari
şi favorizează fracturi coronare sau chiar
corono-radiculare la presiuni masticatorii.
Gangrena dentară constituie un factor im-
portant de infecţie, putând întreţine, în anu-
mite condiţii, îmbolnăviri la distanţă (nefri-
te, miocardite, endocardite, boli reumatis-
male). Parodontitele apicale apar în urma
constituirii la nivel periapical sau
lateroradicular (în cazul canalelor accesorii)
a unui focar inflamator ce poate fi acut
(parodontite apicale acute) sau cronic (paro-
dontite apicale cronice) – fig. 2.7.
antă terapeutică, creând astfel premisele
instalării edentaţiei parţiale întinse, în con-
textul absenţei şi a altor unităţi odonto-
parodontale.

Afecţiunile parodontale
Afecţiunile parodontale inflamatorii
induse de placă sunt probabil cele mai răs-
pândite afecţiuni inflamatorii la oameni,
afectând în mod virtual toţi adulţii din în-
treaga lume.
Considerate în trecut ca maladii
“esenţiale”, afecţiunile inflamatorii ale par-
odonţiului marginal şi profund, recunosc la
ora actuală o etiologie microbiană specifică,
cu factor primordial placa bacteriană, la care
se adaugă o multitudine de factori favori-
zanţi şi sistemici, ce se pot clasifica
(Pawlack) în factori locali (determinanţi şi
favorizanţi) şi factori sistemici.
Multitudinea factorilor etiologici de-
termină includerea parodontopatiilor în gru-
pa cu etiologie multifactorială complexă.
Factorii favorizanţi determină acumu-
larea plăcii bacteriene (factor determinant)
şi nu pot declanşa apariţia bolii parodontale
în lipsa plăcii bacteriene.
Factorii funcţionali (de exemplu: tra-
uma ocluzală) prezintă o acţiune indirectă
care accelerează evoluţia bolii parodontale.
Factorii sistemici sunt factori predis-
pozanţi care acţionează prin reducerea po-
tenţialului de apărare a ţesuturilor gazdă sau
prin diminuarea capacităţii funcţionale a
parodonţiului care devine vulnerabil la acţi-
unea factorilor locali.
La nivel parodontal, inflamaţia este
rezultatul acţiunii complexe a unui număr
mare de factori, începând cu cei pe care
placa bacteriană îi aduce în preajma gingiei,
dar care nu sunt decât într-o oarecare măsu-
ră responsabili de distrugerea ţesuturilor
parodontale, ei declanşează şi reacţii umora-
le şi celulare care până la un anume nivel au
rol de protecţie a ţesuturilor; ulterior ei de-
vin parte din componenta autoimună. Faza
de inflamaţie cronică are durată variabilă,
26 
Etiologia edentaţiei parţial întinse
putând stagna, evolua rapid sau foarte lent.
Sub zona de inflamaţie cronică pot apare noi
zone de inflamaţie acută, mai profunde, în
pusee, urmate de distrugerea tot mai avansa-
tă şi neuniformă a ţesuturilor parodontale.
Evoluţia bolii parodontale nu este uni-
formă ci se efectuează prin perioade de acti-
vitate (Haffajee, Socranski şi Goodson) ce
alternează cu perioade de linişte relativ lungi.
Criteriile clinice ale activităţii bolii
parodontale sunt reprezentate de:
• Supuraţie: abcese parodontale
acute/cronice (colecţiile purulente
parodontale sunt expresia situsu-
rilor active);
• Sângerare: apărută la sondaj sau
la stimulare este indicator clinic
al activităţii bolii;
• Halitoză: este un semn al infecţiei
parodontale şi se poate datora sin-
tetizării de compuşi sulfuraţi şi
mercaptan de către flora bacteria-
nă patogenă.
• Mobilitate: migrarea - agravarea
bruscă şi/sau apariţia migrărilor
(versii, rotaţii, extruzii) pot repre-
zenta un semn de activitate infec-
ţioasă.
• Aspectul radiologic: prezenţa
laminei dura este asociată leziuni-
lor parodontale inactive, în timp
ce absenţa sa poate fi interpretată
ca semn de activitate (Rams) –
fig. 2.8.
Pierderea avansată de ataşament poate
reprezenta (în multe situaţii clinice) indica-
ţie de extracţie a dintelui, boala parodontală
netratată putând duce la expulzia “spontană”
a dintelui/dinţilor afectaţi (fig. 2.9).
Acest tip de etiologie influenţează ne-
gativ viitoarea componentă muco-osoasă,
conferindu-i valenţe deficitare, (creasta
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
edentată restantă este uniformă, regulată,
dar de dimensiuni mici, şi cu o rată mare de
Fig.2.8. Aspecte clinice ale afectării parodontale
Fig.2.9. Aspecte clinice – afectare parodontală
În edentaţiile parţiale, supraîncărcarea
peste toleranţa fiziologică, determină tulbu-
rări circulatorii (hiperemie), inflamaţie me-
canică, fenomene de necroză. Presiunea
parodontală este în creştere, şi duce la pro-
cese de resorbţie osoasă, lărgirea spaţiului
periodontal, înclinarea dinţilor limitrofi bre-
şei, egresia dinţilor antagonişti, trauma
ocluzală directă şi indirectă.
Traumele ocluzale antrenează procese
distructive parodontale, creând condiţii pen-
tru dezechilibru în favoarea resorbţiei. Vâr-
sta şi numărul dinţilor restanţi sunt parame-
trii cei mai strâns corelaţi cu cantitatea de os
alveolar pierdut . (Diamanti – Kipiottia).
27 
atrofie şi resorbţie) ceea ce creează dificul-
tăţi în protezare.
Etiologie mixtă: boala carioasă şi
parodontopatia
De obicei, clinic se produce suprapu-
nerea cauzelor, iar pe fondul factorilor favo-
rizanţi (condiţii socio-economice, igiena ora-
lă deficitară, absenţa tratamentelor de specia-
litate), simptomato-logia se agravează: pier-
derea dentară apare precoce – la tineri.
Boala de focar
În contextul cercetărilor actuale în
domeniul imunologiei, boala de focar denta-
ră şi-a pierdut locul în ierarhia cauzelor ce
conduceau la extracţii dentare, pacientul
ajungând de multe ori, prin prisma acestui
concept ce periclita starea generală a orga-
 Etiologia edentaţiei parţial întinse

nismului la edentaţie parţial întinsă, subto- afecţiunilor pulpare, sinuzite odontogene)

tală sau totală. Un element de certitudine al
medicinei contemporane este acela că boala
de focar nu se constituie într-un factor
etiopatogenic de bază al edentaţiei parţial
întinse, consecinţa extracţiilor dictate de
această entitate clinică.
Din punct de vedere clinic, infecţia de
focar poate fi localizată în teritoriul oro-
maxilo-facial (complicaţii periapicale ale
sau ORL (amigdalita cronică, adenoidita
cronică, sinuzita cronică), având răsunet
articular (reumatismul articular acut), renal
(glomerulonefrita streptococică) sau cardiac
(endocardita poststreptococică).
Pentru a fi cu adevărat patogen, focarul
de infecţie trebuie să îndeplinească unele
condiţii de patogenitate, care definesc “in-
fecţia de focar” patogenă (Tabelul 2.1).

Tabelul 2.1. Condiţiile de patogenitate ale bolii de focar

Nr. crt. Condiţii de patogenitate
Situarea focarului de infecţie în aria sau în contact direct ori drenator cu ţesu-
1.
turile limfoide imunocompetente
Delimitarea focarului infecţios prin ţesut de granulaţie sau fibros, slab vascula-
2. rizat, care limitează acţiunea factorilor de apărare circulantă, dar permit un
drenaj extrafocal parţial, episodic
3. Popularea focarului infecţios cu germeni având patogenitate particulară.
Prezenţa – în focar – a proceselor de degradare morfologică a germenilor şi a
4. celulelor fazei de contact şi prelucrare a antigenelor, elemente care atestă de-
clanşarea procesului imunologic.
Dezvoltarea reacţiilor generale – inflamatorii şi disimune şi confirmarea aces-
5.
tora (protetinele fazei acute de inflamaţie, crioprotetine, anticorpi nespecifici).
Corelaţia clinică între activitatea focarului infecţios şi evoluţia bolii de “fond”
6.
(puseele de activare – agravare).
7. Atenuarea evoluţiei bolii “de fond” după eradicarea corectă a focarului.

La ora actuală, există multiple mijloa-
ce terapeutice şi metodologii de recuperare
a dinţilor ce întreţin astfel de procese,
recomandându-se extracţia doar când legă-
tura dintre dintele lezat şi organul afectat
este clar demonstrată.
Osteomielitele maxilare
Osteomielita este inflamaţia care inte-
resează osul în totalitatea sa, atât structurile
dure cât şi ţesutul medular, producând pro-
cese de necroză şi sechestrare. Etiologia
osteomielitei este variată, cel mai frecvent
contaminarea realizându-se prin contiguitate
(infecţii periapicale sau parodontale), exis-
tând şi posibilitatea diseminării hematogene
a infecţiei.
Evoluţia procesului inflamator recu-
noaşte două stadii: exudativ-distrofic şi re-
generativ. În stadiul degenerativ are loc
formarea de sechestre osoase, pe care de
cele mai multe ori există dinţi, prezenţa
acestor sechestre exacerbând virulenţa mi-
crobiană, ducând la fistulizarea procesului şi
eliminarea sechestrului. Tratamentul chirur-
gical al acestei afecţiuni include extracţia
dinţilor cauzali şi a celor din focarul
supurativ, pe segmente întinse de arcadă.

   
28 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Tumorile benigne şi maligne tumora prin evoluţia sa (în special formele

Terapia chirurgicală a tumorilor be- maligne agresive) poate determina expulzia
nigne şi maligne presupune îndepărtarea dinţilor de pe arcadă. În egală măsură radio-
componentelor tumorale precum şi a dinţilor terapia regiunilor cervico-faciale era incri-
ce sunt incluşi în tumoră. De asemenea, minată în pierderea dinţilor (fig. 2.10).

Fig.2.10. Aspecte ale extirpărilor tumorilor maligne şi granulomului cu celule gigante,

însoţite de extracţia dinţilor din formaţiunile tumorale

Traumatismele tul unei ramuri a nervului trigemen, cel mai

Consecinţă a unui accident sau a unei
agresiuni, traumatismele intervin în apariţia
edentaţiei fie direct (avulsia dintelui) fie
indirect (extracţia dinţilor din focarele de
fractură sau a celor cu fracturi corono-
radiculare/radiculare nerecuperabile).
Păstrarea dinţilor în focarele de fractu-
ră poate împiedica formarea normală a calu-
sului, conducând la consolidări vicioase sau
poate întreţine focare septice generatoare de
osteite, osteomielite sau supuraţii în loje.
adesea maxilar sau mandibular. Durerea
este însoţită de manifestări vegetative (ro-
şeaţa bruscă a hemifeţei respective, conges-
tie conjuncti-vală, secreţie lacrimală sau
salivară) şi motorii (spasme cu secuse mus-
culare). Între crize, durerile sunt absente şi
nici atingerea zonei trigger nu declanşează
criza în acest interval (fig. 2.11).

Nevralgii trigeminale
Nevralgia de nerv trigemen, prin dure-
rile atroce pe care le generează, conduce de
multe ori la extracţia unităţilor odonto-
parodontale pe care le indică pacientul ca
fiind generatoare de dureri supraliminale.
Durerile sunt paroxistice, de intensita-
te maximală, dar de scurtă durată, cu debut
spontan sau provocat prin atingerea unei
zone de provocare, “trigger zone”, cunoscu-
Fig. 2.11. Nevralgia de nerv trigemen
tă de pacient. Sediul durerii se află pe traiec-

   
29 
   

Nevralgia de trigemen este însoţită de
un tablou clinic impresionant conducând la
erori de diagnostic, ce atrag ca şi soluţii
terapeutice pulpectomii, urmate de extracţii,
manopere terapeutice, ce din nefericire nu
îndepărtează durerea însă se înscriu în cate-
goria factorilor etiologici ai edentaţiei parţi-
al întinse, subtotale şi totale.
Iatrogenia stomatologică
Iatrogenia stomatologică este rezulta-
tul unei ecuaţii în care necunoscutele sunt
reprezentate de insuficienta pregătire profe-
sională a medicului dentist, reflectată în
manopere incorecte sau în alegerea soluţiei
terapeutice, decizia finală nerespectând
principiile unui tratament corect, coroborată
cu criteriul dotării tehnice şi cel socio-eco-
nomic.
Iatrogeniile produse în practica curen-
tă pot fi determinate de:
- cauze obiective, ce ţin de complexi-
tatea cazului sau de particularităţile pacien-
tului;
- cauze subiective, ce sunt legate de
particularităţile medicului stomatolog:
• insuficienta pregătire practică
• deficienţa conceptuală
• deficienţa în execuţia actului te-
rapeutic
• lipsa de dotare corespunzătoare
Iatrogeniile ce conduc în final la ex-
tracţii se regăsesc pe următoarele comparti-
mente:
1. Erori în terapia afecţiunilor co-
ronare odontale - abordare incorectă prin
nerespectarea metodologiei corespun-
zătoare (ex. lipsa îndepărtării în totalitate a
dentinei alterate, extensia preventivă insufi-
cientă, adaptarea marginală incorectă etc.),
fără a eluda principiile minim invazive în-
tâlnite în practica actuală privind protecţia
30 
Etiologia edentaţiei parţial întinse
pulpo-dentinară, aceste elemente reflectân-
du-se în recidiva de carie, carii secundare,
generatoare de afecţiuni peri-apicale, ce
conduc în final la extracţie, care poate inte-
resa un dinte ce limitează spaţiul protetic
potenţial preexistent, instalându-se edentaţia
parţială întinsă.
2. Erori în tratamentul afecţiunilor
pulpo-periapicale - incriminate în eşecul te-
rapiei conservatoare prin fracturarea instru-
mentelor în canale, perforaţii, căi false, mo-
dificări de arhitectură apicală ce impun frec-
vent extracţia dintelui cauzal, care în condiţi-
ile în care este dintele stâlp al unei breşe
edentate conduc la edentaţie parţială întinsă.
3. Erori în tratamentul bolii paro-
dontale - trebuiesc folosite tehnici de avan-
gardă din teritoriul medicinii dentare actua-
le, reprezentate de terapia cu laser, de tehni-
cile de regenerare tisulară ghidată, însă apli-
carea lor în practică este limitată, de multe
ori nici metodele bazale tip detartraj, periaj,
terapia medicamentoasă, imobilizare nu sunt
aplicate, în aceste condiţii alegându-se ca
soluţie terapeutică extracţia, în defavoarea
unei alternative conservative.
4. Erori în tratamentul anomaliilor
dento-maxilare - tratamentul se realizează
de multe ori incorect şi incomplet,
nerespectându-se tendinţele de creştere şi
dezvoltare, fără a se lua în considerare echi-
librul biologic stabilit. Recurgerea nejudi-
cioasă la extracţie în scopul realizării de
spaţiu pentru alinierea dinţilor reprezintă
cea mai frecventă iatrogenie ortodontică.
5. Erori în tratamentele chirurgica-
le - tratamentele chirurgicale reprezintă şi
ele o sursă de extracţii dentare datorate unor
erori cum ar fi: complicaţiile infecţioase
postchirurgicale, utilizarea unor mijloace
agresive de imobilizare în fracturi, neechili-
brarea ocluzală postimobilizare etc.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
6. Erori în tratamentele protetice -
aceste tratamente fac parte din cauzele prin-
cipale ale iatrogeniei stomatologice, ele in-
tervenind în etapa de evaluare clinică şi para-
clinică, ce influenţează elaborarea planului
terapeutic, în derularea etapelor de tratament
sau în ce priveşte execuţia tehnică finală.
Astfel, absenţa corectării complica-
ţiilor locale şi loco-regionale, cu menţine-
rea parametrilor negativi ce caracterizează
suportul odonto-parodontal şi muco-osos,
fără a fi realizată protezarea provizorie, cu
redimensionarea etajului inferior şi repoziţi-
onarea cranio-mandibulară şi aplicarea solu-
ţiei definitive, conduce la un real eşec tera-
peutic cu repercusiuni asupra integrităţii
unităţilor odonto-parodontale restante.
În etapa protetică propriu-zisă pot
interveni erori în ce priveşte prepararea sub-
structurilor organice vitale, prin nerespecta-
rea preparării cu apă, realizându-se supraîn-
călzirea şi periclitarea vitalităţii pulpare, cu
Fig.2.12. Suprasolicitare şi resorbţie
Nerespectarea principiului biomecanic
în conceperea designului viitoarei restaurări
protetice conduce la mobilizarea dinţilor
stâlpi, fapt regăsit frecvent în restaurările
fixe în care nu se respectă legea polinomu-
lui, valoarea presiunii fiind mai mare decât
cea a rezistenţei sau în cazul extensiilor co-
relate cu neechilibrarea presiunii la nivelul
31 
degenerescenţa organului pulpo-dentinar şi
apariţia complicaţiilor peri-apicale, ce atra-
ge ulterior extracţia dentară.
O amprentare intempestivă poate tra-
umatiza chimic, termic sau mecanic sub-
structura organică, structurile odonto-paro-
dontale şi ţesuturile moi din vecinătate,
acest act iatrogen îmbrăcând un caracter li-
mitat în contextul materialelor actuale de
amprentă.
Erorile în înregistrarea relaţiilor man-
dibulo-craniene conduc la protezări neco-
respunzătoare ce se transformă în veritabile
extractoare de dinţi.
Execuţia tehnologică necorespunză-
toare a elementelor protetice reprezintă sur-
sa cea mai frecventă a iatrogeniilor soldate
cu extracţia dinţilor prin realizarea unui
modelaj incorect al suprafeţelor laterale ale
dinţilor, a corpului de punte, a elementelor
de menţinere, sprijin şi stabilizare în cazul
protezării mixte.
corpului de punte şi a elementelor de agre-
gare (fig. 2.12).
În ce priveşte protezările mobile, ale-
gerea incorectă a elementelor de agregare,
sau designul conectorului principal în acord
cu numărul de dinţi restanţi şi statusul supor-
tului muco-parodontal sunt principalele cau-
ze de eroare care se pot manifesta (fig. 2.13).

Fig. 2.13. Erori de realizare a protezelor mobile
În imaginile de mai sus (fig. 2.13) sunt
prezentate două exemple de erori conceptua-
le grave: în primul caz alegerea unui design
incorect al conectorului principal, în condiţi-
ile în care mai sunt 3 unităţi odonto-
parodontale pe arcadă, în această situaţie
clinică un conector cu o întindere mai mare
fiind varianta optimă, iar în cel de-al doilea
caz amplasarea elementelor speciale tip cu-
lisă extracoronară pe un singur element
odonto-parodontal cu transmiterea forţelor
în afara poligonului de sprijin, ceea ce con-
duce într-un timp foarte scurt la mobilizarea
şi extracţia acestora.
Edentaţia parţial întinsă este o entitate
clinică complexă, cu o etiologie variată ce
influenţează evoluţia acestui tip de edenta-
ţie, cu implicaţii în evaluarea clinică şi para-
clinică, precum şi în planul de tratament.
CAUZE DOBÂNDITE GENERALE
Se referă la maladii generale care ac-
celerează efectul factorilor etiologici locali:
- Diabetul zaharat: favorizează eden-
taţia prin rezistenţa scăzută la infecţii, alte-
rare rapidă a ligamentelor, acidoză locală şi
generală, osteoporoză secundară, tulburări
ale metabolismului glicoproteic şi calcic;
- Rahitismul: caracterizat prin slaba
mineralizare a osului;
- Osteoporoza senilă.
Toate aceste afecţiuni sunt considerate
factori de risc. (Cleary, Sanpedro).
32 
Etiologia edentaţiei parţial întinse
Factori favorizanţi
A. Factori genetici
Factorii genetici afectează în proporţie
de 80% rezistenţa individuală, astfel:
- RASA- negroizii sunt mai puţin expuşi la
edentaţie datorită rezistenţei crescute a ţesu-
turilor orale la îmbolnăvire.
- VÂRSTA ŞI SEXUL - edentaţia este con-
siderată ca marker al îmbătrânirii sistemului,
predictor al senescenţei oaselor maxilare.
B. Factori de risc
Consumul de alcool, cafea, tutun au
contribuţii majore la instalarea diferitelor
tipuri de edentaţie. Există de asemenea une-
le profesii - cofetari, patiseri, brutari, vopsi-
tori, tipografi, mineri, la care incidenţa boli-
lor odonto-parodontale accelerează pierderi-
le dentare.
C. Factori socio-economici
şi demografici
O realitate clinică incontestabilă este
aceea că stigmatul socio-economic de foarte
multe ori influenţează abordarea terapeutică,
aceasta ancorându-se în teritoriul extracţiei,
în defavoarea tratamentelor conservatoare,
motivele ce stau la baza acestei decizii fiind
de ordin financiar, implicând şedinţele de
tratament mai numeroase, apanajul trata-
mentului conservator.
 CAP. 3
Dinamica evoluţiei şi
complicaţiilor produse
de edentaţie

   
33 
   

Evoluţia şi complicaţiile edentaţiei
parţiale vizează fiecare element component
al suportului muco-osos şi odonto-
parodontal, aceste modificări realizându-se
în acord cu tipul de edentaţie.
Forma terminală, intercalată sau fron-
tală influenţează atât traiectoria evolutivă
cât şi tipul de complicaţie care se grefează
pe aceasta.
Ca punct de plecare pentru evoluţia fi-
ecărui element component al câmpului pro-
tetic facem o trecere în revistă a clasificări-
lor realizate de diferiţi autori din literatura
de specialitate, clasificări ce au la bază, ca
prim criteriu, topografia edentaţiei, urmat de
gradul de afectare al suportului dento-
parodontal şi muco-osos, fără a omite ten-
Fig. 3.1. Clasificarea Friedman
2. Clasificarea Osborne
Osborne foloseşte o clasificare terape-
utică:
- Clasa I, edentaţiile ce se tratează cu
proteze cu sprijin dento-parodontal;
- Clasa a II-a, edentaţii ce se tratează cu
proteze cu sprijin muco-osos;
- Clasa a III-a, edentaţii ce se tratează cu
proteze cu sprijin mixt.
3. Clasificarea Cummer
Cummer foloseşte drept criteriu de
clasificare plasarea liniei care uneşte croşe-
tele şi în jurul căreia apare mişcarea de bas-
34 
Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie
dinţele de deplasare ale protezelor în timpul
derulării funcţiilor sistemului stomatognat.
1. Clasificarea Friedman
Friedman utilizează criteriul funcţio-
nal (funcţia pe care o îndeplineşte în actul
masticator segmentul edentat) şi descrie trei
clase (fig. 3.1):
- Clasa I, edentaţiile care afectează inci-
zia - zona anterioară a arcadei;
- Clasa a II-a, edentaţiile care afectează
triturarea - varianta A (breşa din zona
laterală este delimitată de dinţi restanţi
mezial şi distal) şi B (breşa este delimi-
tată numai mezial de dinţi);
- Clasa a III-a, edentaţiile care afectează
incizia şi triturarea.
culare a protezei - fulcrum line. Autorul
clasifică edentaţiile funcţie de raportul aces-
tei linii cu planul medio-sagital al arcadei
(fig. 3.2):
- Clasa I, linia croşetelor întretaie în dia-
gonală planul medio-sagital;
- Clasa a II-a, linia croşetelor este trans-
versală, perpendiculară pe planul me-
dio-sagital;
- Clasa a III-a, linia croşetelor este plasa-
tă lateral de planul medio-sagital;
- Clasa a IV-a, unind toate croşetele se
obţine un poligon la care două din late-
ralele sale traversează planul medio-
sagital.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 3.2. Clasificarea Cummer
4. Clasificarea Dubecq
şi Delmas-Marsalet
Clasificarea lui Dubecq şi Delmas-
Marsalet este bazată pe raportul dintre
piesa protetică şi organul de susţinere,
raport care trebuie să tindă spre un echilibru
total, ce se realizează când centrul de greu-
tate al protezei cade în zona de maximă sta-
bilitate la nivelul bolţii palatine, situată pe
rafeul median la unirea a 2/5 posterioare cu
3/5 anterioare. Astfel se descriu (fig. 3.3):
Fig. 3.3. Clasificarea Dubecq şi Delmas - Marsale
5. Clasificarea E.Costa
E. Costa propune o clasificare după
criteriul topografic. Enunţarea formei cli-
nice începe întotdeauna la maxilar din par-
tea dreaptă şi se termină la mandibulă în
partea stângă, existând:
• Edentaţie frontală prin lipsa unora
dintre dinţii incisivi sau canini;
• Edentaţie laterală, prin lipsa unora
dintre dinţii din regiunea premo-
lară şi molară, spaţiul edentat fiind
delimitat mezial şi distal de dinţi;
• Edentaţia terminală, spaţiul eden-
tat fiind delimitat numai mezial
35 
- Clasa I, proteze simetric echilibrate,
echilibrul total realizându-se numai
pentru proteza situată distal liniei
interpremolare;
- Clasa a II-a, proteze nesimetric echili-
brate, cuprinde protezele regiunii incisi-
vo-canine, al căror centru de greutate
cade în faţa zonei de stabilitate maximă;
- Clasa a III-a, proteze parţial echilibra-
te, cuprinzând proteze care comportă
concomitent elemente din regiunea an-
terioară şi din regiunea posterioară.
de dinţi, lipsind dinţii din regiu-
nea premolară şi molară;
• Edentaţie mixtă când pe arcadă
există cele trei forme de breşă: la-
terale, frontale şi terminale.
Există şapte posibilităţi de edentaţie
dintre care patru se formează la grupul den-
tar lateral şi trei la grupul frontal.
6. Clasificarea Kennedy -
Applegate
Kennedy clasifică formele clinice de
edentaţie parţială după criteriul topografic:

-
Clasa I cuprinde edentaţiile bilaterale la
care breşele edentate sunt limitate nu-
mai mezial de dinţi.
- Clasa a II-a cuprinde edentaţiile unila-
terale la care breşa edentată este limita-
tă numai mezial de dinţi.
- Clasa a III-a cuprinde edentaţiile situa-
te în zonele laterale ale arcadei, breşa
edentată fiind limitată mezial şi distal
de dinţi.
- Clasa a IV-a cuprinde edentaţiile din
zona frontală a arcadei, breşa edentată
fiind limitată distal de dinţi (fig. 3.4).
Existenţa unor breşe suplimentare a
complicat clasificarea lui Kennedy, acesta
Clasa I Kennedy Clasa a II-a Kennedy
Clasa a V-a Kennedy-
Clasa a IV-a Kennedy
Applegate
Fig. 3.4. Clasificarea Kennedy - Applegate
Aceste clasificări nu aduc lămuriri
decât despre topografia edentaţiei, dar nu şi
despre starea clinică a dintelui şi a paro-
donţiului sau a suportului muco-osos.
Având în vedere acest lucru este util de
adăugat la clasificarea Kennedy -
Applegate subclasele Lejoyeux ce aduc
36 
Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie
adăugând modificările claselor de edentaţie.
Pentru stabilirea clasei de edentaţie se va lua
în consideraţie breşa cea mai distală, celelal-
te breşe edentate fiind considerate modifi-
cări ale clasei respective. Având în vedere
această regulă este evident că edentaţia de
clasa a IV-a nu are modificări.
Applegate completează această clasi-
ficare cu încă două clase în care include
edentaţiile subtotale (fig. 3.4):
- Clasa a V-a, în care unităţile odonto-
parodontale restante sunt plasate în zo-
na laterală;
- Clasa a VI-a, în care dinţii restanţi sunt
situaţi în zona frontală (Lejoyeux).
Clasa a III-a Kennedy
Clasa a VI-a Kennedy-
Applegate
date suplimentare privind calitatea suportu-
lui dento-parodontal şi muco-osos. Subcla-
sele Lejoyeux sunt în număr de patru, de-
numite de la A la D, fiecare subclasă carac-
terizând simultan unităţile odonto-paro-
dontale şi suprafaţa de sprijin muco-
periostică (Tabelul 3.1).
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Tabelul 3.1. Caracterizarea subclaselor Lejoyeux
Subclase Lejoyeux
Subclasa A
Subclasa B
Subclasa C
Subclasa D
Subclasa A Lejoyeux se acordă atunci
când atât suportul dento-parodontal cât şi
cel muco-osos sunt sănătoase. În cazul sub-
clasei B, suportul dento-parodontal este
sănătos iar cel muco-osos afectat, pe când în
subclasa C sunt cuprinse cazurile în care
Fig. 3.5. Subclasificarea Lejoyeux
Aspecte de dinamică ale
evoluţiei edentaţiei parţial
întinse
Pentru a avea o viziune clară asupra
aspectelor evolutive ale fiecărui suport com-
ponent al câmpului protetic edentat parţial
întins, elemente care ne ajută în luarea unei
decizii terapeutice concrete, este necesară
urmărirea modificărilor în timp, mereu
raportându-ne la structura anatomică iniţială.
Elementele de la care pornim, pentru a
urmări dinamica evoluţiei şi complicaţiilor
fiecărei componente a suportului odonto-
parodontal şi muco-osos, sunt starea de nor-
malitate, în absenţa stimulilor negativi, urmă-
rind instalarea edentaţiei, şi apoi evoluţia
structurilor câmpului protetic, compensatorie
sau decompensatorie, pe care se grefează
complicaţiile locale, într-un prim timp.
Suport dento-parodontal Suport muco-osos
+ +
+ ⎯
⎯ +
⎯ ⎯
suportul muco-osos este sănătos iar cel
dento-parodontal bolnav. Cazurile în care
atât suportul dento-parodontal cât şi supor-
tul muco-osos sunt afectate le încadrăm în
subclasa D (fig. 3.5).
I. Suportul odonto-parodontal
Este deosebit de important pentru solu-
ţia terapeutică aleasă prin: numărul şi topo-
grafia, morfologia coronară, integritatea
odontală şi implantarea unităţilor odonto-
parodontale.
Numărul dinţilor restanţi este cu atât
mai important pentru asigurarea stabilizării
protezelor, cu cât este asociat şi cu o repartiţie
optimă în planuri diferite ale arcadei dentare.
În ceea ce priveşte morfologia coro-
nară este cunoscut faptul că fiecare coroană
dentară are o arhitectura proprie, rezultată din
armonizarea parametrilor dimensionari cu cei
morfologici, care permite integrarea funcţio-
nală a dintelui în arcada dentară naturală.
Dinţii restanţi, prin caracteristicile lor
morfologice au următoarele roluri:
- reper pentru alegerea şi montarea dinţilor
artificiali în vederea structurării unei ar-
37 

cade din punct de vedere al rapoartelor
intra- şi inter-arcadice;
- suport al elementelor de menţinere, spri-
APARIŢIA
EDENTAŢIEI
COMPENSATORIE
INTEGRITATEA
COMPONENTEI EVOLUŢIE
CORONARE
DECOMPENSATORIE
INIŢIAL
Fig. 3.6. Evoluţia şi dinamica componentei coronare a suportului odonto-parodontal
A. Componenta coronară
Starea de normalitate
a componentei coronare.
Componenta coronară este adaptată
şi specializată filogenetic pentru funcţionali-
tatea sistemului stomatognat şi prezintă o
morfologie specifică fiecărui dinte, în core-
laţie cu zona unde aceasta se găseşte.
Reperul esenţial creat de morfologia
coronară îl constituie ecuatorul protetic, res-
pectiv a liniei celui mai mare contur coronar.
În funcţie de acest reper, morfologia corona-
ră pune la dispoziţie două zone (fig. 3.7):
• zona subecuatorială sau de reten-
ţie;
• zona supraecuatorială sau de
sprijin, la care se asociază şi su-
prafaţa ocluzală cu elementele
morfologice proprii fiecărui dinte.
38 
Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie
jin şi stabilizare, detaliile morfologice
dictând modul de plasare a acestor ele-
mente.
MIGRĂRI
ORIZONTALE COMPLICAŢII
ŞI VERTICALE
EVOLUTIV
Un element morfologic favorabil îl
constituie existenţa ariilor de contact inter-
dentare proximale care asigură o distribuire
echilibrată a forţelor orizontale pe un număr
cât mai mare de dinţi, o protecţie corespun-
zătoare pentru papilele interdentare şi condi-
ţii mai bune de stabilizare sagitală a prote-
zei; în evoluţie absenţa acestor arii prin dis-
continuitatea arcadei ca urmare a edentaţiei
antrenează solicitarea excesivă a unor dinţi
restanţi cu consecinţe nefaste asupra întregii
arcade.
Starea odontală a dinţilor suport (vita-
litatea, prezenţa sau absenţa leziunilor
odontale coronare, gradul de abrazie, calitatea
eventualelor obturaţii) orientează spre valoa-
rea biomecanică a acestora, element impor-
tant în alcătuirea oricărei tentative de proiect
în protezarea amovibilă.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 3.7. Morfologia coronară a dinţilor stâlpi
Evoluţia spre compensare
sau decompensare
Evolutiv, consecutiv edentaţiei, supor-
tul odontal îşi modifică structura - compen-
sator sau decompensator, ca răspuns la mo-
dificările morfologice generate de noul tipar
ocluzal post edentaţie.
Cele mai importante consecinţe apar
ca urmare a întreruperii continuităţii arcade-
lor dentare, ce antrenează modificări gradate
ale ocluziei, produse prin uzură dentară,
mişcare de migrare şi extruzia dinţilor, fe-
nomene care apar în urma suprasolicitărilor
acestora.
Ca fenomene de compensare a pierde-
rii de substanţă produse prin uzură dentară
(abrazie) dinţii restanţi pot prezenta:
• depunere accentuată de dentină
reacţională. Dentina de reacţie
reprezintă o modalitate reparativă
pulpară consecutivă unor stimuli
patogeni (carie, abrazie, proceduri
operative). Ea se depune pe pere-
ţii camerei pulpare în vecinătatea
locului de acţiune a factorilor ca-
uzali şi determină o micşorare a
volumului acesteia.
39 
• Supusă la compresiuni, pulpa de-
clanşează mecanisme adaptative.
Odontoblaştii dispuşi iniţial pe un
singur rând se aglomerează pe
mai multe rânduri, scade activita-
tea lor funcţională, producţia lor
metabolică fiind imperfectă şi
dezorganizată Dezechilibrele pul-
pare induse de reducerea spaţiului
camerei pulpare şi a canalelor ra-
diculare comportă, fără excepţie,
formarea de ţesuturi mineralizate
care interesează atât zonele pulpa-
re cât şi zona apicală (reducerea
dimensiunii constricţiei apicale).
• Un mecanism compensator al
pierderii în dimensiune verticală a
dintelui prin abrazie îl constituie
depunerea de cement în vecinăta-
tea apexului. Dezechilibrele pul-
pare au ca şi consecinţă atrofierea
treptată a pulpei şi apariţia modi-
ficărilor pulpare regresive.
Fenomenele de decompensare, însă,
vor conduce, de cele mai multe ori, la o uzu-
ră marcată a structurilor dure dentare mer-
gând până la deschiderea camerei pulpare,
cu afectarea vitalităţii pulpare.
 Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie

Complicaţiile locale • vestibularizări sau

La nivelul suportului dentar se întâl-
nesc fenomene de abrazie (a), de diferite
grade, ca o consecinţă a intensificării efortu-
lui pentru supleerea insuficienţei funcţionale
consecutivă edentaţiei, malpoziţii dentare.
O complicaţie locală pe care o dece-
lăm frecvent este reprezentata de migrările
orizontale (b) ale dinţilor care limitează
breşa, aceştia având tendinţa să ocupe spaţi-
ul edentat, producându-se astfel:
• mezializări,
• distalizări,
• rotaţii,
• oralizări.
Migrările orizontale se pot face prin
translaţie totală a dintelui sau prin înclinare,
acestea fiind mai frecvente la mandibulă
(fig. 3.8).
După vârsta de 12 ani migrările denta-
re se fac frecvent prin înclinarea coroanelor
către spaţiul edentat, ceea ce are ca urmare o
solicitare nefiziologică a parodonţiului aces-
tor dinţi, deoarece forţele verticale din tim-
pul masticaţiei nu mai acţionează în axul
lung al dintelui.

Fig. 3.8. Migrare orizontală, extruzie

Din acest motiv, înclinările de peste zona edentaţiei. Dintele ajunge să fie izolat,
0
30 duc la pierderea valorii protetice a aces- iar solicitările ocluzale funcţionale, care
tor dinţi, deoarece în partea spre care s-a până acum puteau fi tolerate, ajung să aibă
făcut înclinarea se exercită presiuni asupra efect patologic asupra implantării dintelui,
alveolei şi nu tracţiuni prin fibrele parodon- determinând astfel apariţia unei traume pri-
tale (fig. 3.9, 3.10). mare.
Dacă la acest motiv se adaugă şi su-
prasolicitarea în masticaţie a dinţilor respec-
tivi (pentru a compensa absenţele dentare), a
pierderii punctelor de contact cu vecinii,
precum şi a apariţiei unor contacte incorecte
cu antagoniştii (contacte premature şi inter-
ferenţe), se poate înţelege de ce dinţii limi-
tanţi breşelor devin mobili în scurt timp.
Cauza migrării orizontale este explica-
tă prin lipsa de rezistenţă a dinţilor la forţele
orizontale tangente arcadelor, ca urmare a
pierderii punctelor de contact interdentare în Fig. 3.9.

   
40 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 3.10. Fig. 3.12.

Migrările orizontale către spaţiul

edentat atrag după ele şi alte complicaţii
cum sunt:
- apariţia tremelor care favorizează re-
tenţiile alimentare, depozitele tartrice;
- cariile;
- traumatismele: acţionează direct la
nivelul papilei interdentare, solicitarea indi-
viduală a dinţilor în timpul masticaţiei; prin
înclinarea dinţilor apare o zonă retentivă
pentru alimente şi microorganisme, ce afec-
tează parodonţiul şi ţesuturile suport ale
dintelui; înclinările dinţilor pun probleme
dificile de inserţie a protezelor mobile sau
ale lucrărilor conjuncte (fig. 3.11, 3.12).
De asemenea, se pot instala vestibulo- Fig. 3.13.
versii în zona frontală, cu desfiinţarea punc- Clinic, se poate descrie o întreagă pa-
telor de contact şi deplasarea în evantai a tologie a punctului de contact: Astfel, se
grupului frontal (fig. 3.13). pot constata modificări de tipul:
- modificări de poziţie: primare –
malpoziţii dentare izolate, secundare – de-
plasarea spre apical a punctului de contact,
cu poziţionarea lui radiculară;
- modificări de formă – transformarea
contactului punctiform în unul în suprafaţă;
- desfacerea punctului de contact –
sub acţiunea forţelor ocluzale, apar două
mecanisme de desfacere temporară a punc-
tului de contact, în primele faze, realizându-
se prin deplasările fiziologice ale dinţilor, ca
Fig. 3.11. în fazele ulterioare să se ajungă la desfiinţa-

   
41 
   
 Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie

rea punctului de contact, consecutivă mal- Contactul punctiform asigură secţio-

poziţiilor dentare sau mobilităţii dentare. narea eficientă a alimentelor şi protecţia
Primul mecanism se realizează prin papilei interdentare, care va fi ferită de tasa-
înfundarea dintelui în timpul funcţiona- rea alimentară (fig. 3.15).
lizării, când punctul de contact se deplasea-
ză spre apical, revenind la poziţia iniţială, în
momentul întreruperii acţiunii forţelor
ocluzale verticale. În această situaţie, con-
tactul va deveni, ulterior, în suprafaţă, prin
abrazie.
Al doilea mecanism se desfăşoară sub
acţiunea forţelor tangenţiale ce rezultă prin
descompunerea forţelor ocluzale şi va avea
ca rezultat desfiinţarea punctului de contact,
prin versia sau migrarea ulterioară a dintelui
spre breşa edentată.
• absenţa punctului de contact poa-
te fi:
- primară – anomalii dentare
izolate, incongruenţă dento-
alveolară prin spaţiere;
- secundară – leziuni odontale
coronare, edentaţii etc. Fig. 3.15.
O menţiune specială trebuie făcută Când dinţii sunt în contact proximal,
asupra ambrazurii cervicale. spaţiile care se lărgesc pornind de la acest
Punctele de contact delimitează ambra- contact se numesc ambrazuri. Spaţiul
zurile cervicale ce adăpostesc papilele interdentar este împărţit într-o ambrazură
interdentare. Modificarea sau desfiinţarea vestibulară şi una linguală, în sens V-L şi
punctului de contact au un impact direct într-o ambrazură ocluzală sau incisivă dea-
asupra stării de sănătate a papilei şi, impli- supra punctului de contact şi o ambrazură
cit, a parodonţiului marginal şi de susţinere gingivală, reprezentând spaţiul situat între
(fig. 3.14). punctul de contact şi osul alveolar.
Ambrazura gingivală este ocupată de
ţesuturi moi (gingia papilară), însă, odată cu
vârsta, sau în caz de boală parodontală, se
creează o spaţiere la acest nivel.
Ambrazurile protejează gingia de tasa-
rea alimentară şi deviază alimentele, furni-
zând şanţuri de descărcare pentru alimente
în timpul masticaţiei, diminuând forţele
ocluzale în cazul masticaţiei alimentelor
Fig. 3.14. dure.

   
42 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Absenţa contactului sau prezenţa unei
relaţii interproximale neadecvate favorizea-
ză tasarea alimentară (fig. 3.16). Reducerea
înălţimii dintelui prin abrazie face ca supra-
feţele aplatizate să producă mărirea efectu-
lui de încastrare a cuspidului opus în spaţiul
interproximal, fapt care antrenează tasarea
alimentară.
Perturbarea suprafeţei de contact
interproximal, antrenează retenţia alimenta-
ră, inflamaţia gingivală şi formarea de
pungi, apoi pierderea de os şi mobilitatea
dentară (Glickman).
Trebuie să insistăm asupra faptului că
inflamaţia provocată de o tasare alimentară
. Fig. 3.16. Desfacerea punctului de contact şi desfiinţarea ambrazurii cervicale
Suprapunerea florei microbiene la
aceste niveluri va duce la apariţia fenome-
nelor inflamatorii – papilite, în primă fază,
urmate de gingivite marginale superficiale
ş.a.m.d.
La nivelul arcadei antagoniste, de
asemenea, apar fenomene de abraziune şi
leziuni odontale, iar pierderea contactelor
dento-dentare antagoniste induce apariţia
migrărilor în plan vertical, cu perturbarea
planului de ocluzie.
B. Componenta radiculară
Componenta radiculară a dintelui, im-
plantată în apofiza alveolară, are de aseme-
43 
linguală (vestibulară) se poate propaga până
la gingia marginală contiguă. Întotdeauna
trebuie să avem în vedere eventualitatea
unei contribuţii a tasării alimentare atunci
când se analizează etiologia unei
gingivopatii la nivelul maxilarului inferior.
În afara factorului microbian care
acţionează direct prin produsele sale asupra
ţesuturilor parodontale mai există o serie de
factori care acţionează indirect favorizând
apariţia sau agravând evoluţia unei parodon-
topatii. Dintre aceştia putem enumera:
trauma de origine ocluzală, cariile cervicale
sau proximale, o multitudine de factori ia-
trogeni etc. ca şi o serie de factori generali.
nea o influenţă determinantă asupra valorii
biomecanice a dintelui restant prin:
- parametrii dimensionali, fiind de
două ori mai lungă decât coroana şi cu gro-
sime suficient de mare pentru asigurarea
stabilităţii dintelui;
- forma pe secţiune, adaptată unui
maxim de rezistenţă şi stabilitate;
- număr - dinţii pluriradiculari au o re-
zistenţă şi o stabilitate superioară monoradi-
cularilor, cu excepţia caninului a cărei mor-
fologie radiculară îi conferă un rol deosebit
în dinamica funcţională mandibulară;
- suprafaţa poligonului format de
apexurile radiculare: este cu atât mai favo-

rabilă implantării şi stabilităţii dintelui în
alveolă, cu cât această arie este mai întinsă.
C. Evoluţia şi dinamica componen-
tei parodontale a suportului
odonto-parodontal
Starea de normalitate
a componentei parodontale
Parodonţiul, cea de a doua componen-
tă a odontomului, în structura iniţială, fără
acţiunea efectelor compensatorii sau decom-
GF = fibrele gingivale ale ligamentului parodontal
PL = ligamentului parodontal
AM = mucoasa fixă
C = cementul radicular
CE = joncţiunea smalţ-cement
G = gingia marginală
A = osul alveolar
CE = epiteliul de joncţiune
Fig. 3.17. Elementele parodonţiului
Elementele parodonţiului (fig. 3.17)
permit dinţilor stâlpi mobilitatea fiziologică
din timpul funcţiilor şi contribuie la stabili-
rea valorii indicilor de competenţă biomeca-
nică.
Mucoasa gingivală (gingia) este o parte
integrantă a mucoasei masticatorii care acope-
ră osul reunind gingia marginală şi cea ade-
rentă.
Gingia marginală prezintă două sec-
44 
Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie
pensatorii create de edentaţie are următoarea
formulă:
- parodonţiu de înveliş (superficial)
constituit de mucoasa gingivală (gingie);
- parodonţiu de susţinere format din
celelalte elemente componente, respectiv ce-
mentul radicular, desmodonţiul şi osul alve-
olar [98].
Este binecunoscut faptul că de starea de
sănătate a componentelor parodonţiului de-
pinde reuşita tratamentului protetic.
PP = pungă parodontală
UPL = adâncimea pungii parodontale
ICT = Inflamaţia ţesutului conjunctiv
LB = pierdere de os alveolar
CT = pierderea ataşamentului ţesutului conjunctiv
ETA = pierderea ataşamentului epitelio-conjunctiv
toare: gingia marginală liberă şi gingia
interdentară, a căror continuitate formează
inelul mucos pericervical, mai precis perete-
le mucos al sulcusului gingival.
Gingia aderentă acoperă atât osul alveo-
lar, de care aderă prin fibre gingivo-periostale,
cât şi cementul dentar la nivel cervical, de
care aderă prin fibre gingivo-cementare.
Epiteliul gingival prezintă o structură di-
ferenţiată, în funcţie de topografia sa descri-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
indu-se: epiteliul oral (extern), epiteliul şanţu-
lui gingival (epiteliul sulcular sau intern), epi-
teliul joncţional.
Evoluţia structurii parodontale
postedentaţie
Forţele ocluzale afectează starea şi
structura parodonţiului, efectul lor depin-
zând de intensitatea, direcţia, frecvenţa şi
durata lor.
Când intensitatea forţelor ocluzale
creşte, la nivelul parodonţiului se obţine o
îngroşare şi o creştere a fibrelor desmodon-
tale. Dacă aceste forţe sunt excesive şi con-
tinue se produce o rezorbţie osoasă, feno-
men frecvent când forţele se exercită lateral
pe dinte. Dacă forţele ocluzale depăşesc
capacitatea de adaptare a parodonţiului re-
zultă o leziune tisulară numită traumă din
ocluzie (Carranza), termen ce desemnează
leziunea produsă asupra parodonţiului de
forţele ocluzale excesive, în acest caz oclu-
zia fiind traumatogenă sau traumatizantă.
După modul de producere trauma din
ocluzie poate fi acută sau cronică, iar după
starea ţesuturilor parodontale se clasifică în
primară şi secundară.
Trauma cronică din ocluzie este mult
mai frecventă decât cea acută şi are semnifi-
caţie clinică mult mai importantă. Cel mai
frecvent apare în urma modificărilor gradate
ale ocluziei, produse prin uzură dentară,
mişcare de migrare şi extruzia dinţilor.
Malocluzia nu produce în mod necesar
traumă din ocluzie; afectarea parodontală
poate apare când ocluzia este aparent nor-
mală. O forţă ocluzală crescută nu este tra-
umatică dacă parodonţiul se poate adapta la
aceasta.
Trauma primară din ocluzie apare
când trauma din ocluzie este considerată a fi
factorul etiologic primar al distrucţiei paro-
45 
dontale şi dacă singura modificare locală la
care este supus dintele este din partea oclu-
ziei. Modificările produse de trauma primară
nu schimbă nivelul de ataşament al ţesutului
conjunctiv şi nu iniţiază formarea de pungi.
Trauma secundară din ocluzie apare
atunci când capacitatea de adaptare a ţesutu-
rilor pentru a rezista la forţele ocluzale este
alterată de pierderea de os survenită în urma
inflamaţiei marginale. Aceasta reduce aria
de ataşament parodontal şi modifică efectul
de pârghie la nivelul ţesuturilor restante.
Parodonţiul devine mult mai vulnerabil la
injurii şi forţe ocluzale, anterior bine tolera-
te, devin traumatice.
Trauma secundară din ocluzie este
urmată de modificări adaptative ale paro-
donţiului marginal (cu caracter reversibil
atunci când nu apar fenomene inflamatorii
datorate plăcii): creşterea mobilităţii denta-
re, lărgirea spaţiului parodontal şi îngroşarea
laminei dura.
În absenţa inflamaţiei răspunsul la
trauma din ocluzie este limitat la adaptarea
la forţele crescute.
În prezenţa inflamaţiei, modificările
formei osului alveolar pot conduce la pier-
dere angulară de os, astfel încât pungile pre-
existente pot deveni infraosoase.
Astfel este important să se elimine
componenta inflamatorie marginală în cazul
traumei din ocluzie, deoarece prezenţa sau
absenţa inflamaţiei afectează regenerarea
osoasă după îndepărtarea contactelor trau-
matizante.
Trauma din ocluzie este reversibilă
dacă forţa este suprimată. În absenţa iritanţi-
lor locali, poate apare mobilitate dentară,
lărgirea desmodonţiului şi leziuni angulare
osoase fără formare de pungi parodontale.
Pe lângă fenomenele adaptative ce se
produc la nivelul ligamentului parodontal şi
 Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie

al osului alveolar, la nivelul parodonţiului
de susţinere se remarcă îngroşarea cementu-
lui ca efect al solicitărilor mecanice la care
este supus dintele. Caracteristicile dinamice
şi de răspuns ale cementului sunt cruciale
pentru menţinerea relaţiei ocluzale şi pentru
integritatea suprafeţei rădăcinii şi a funcţiei
ei în susţinerea dintelui în alveolă.
Schimbările în poziţia dinţilor pot
aduce variaţii temporale şi spaţiale de presi-
une şi tensiune în suprafeţele rădăcinii şi
osului alveolar.
Procesul de apoziţie în exces a cemen-
tului radicular în vecinătatea apexului. -
hipercementoza- poate exercita presiune
directă pe vasele aferente şi eferente – cu
ecou asupra circulaţiei pulpare.
În stadiile de decompensare, produse
în cazul unui mecanism local de apărare
deficitar sau în cazul pacienţilor cu stare
generală tarată, fie în cazul unor protezări
nereuşite, se instalează fenomene de decom-
pensare prin care, combinat cu inflamaţia,
traumatismul ocluzal duce la formarea de
pungi infraosoase, cu leziuni angulare şi cu
mobilitate dentară crescută.
cări care sunt factori obişnuiţi în etiologia
bolilor parodontale.
Migrarea verticală se poate produce
împreună cu procesul alveolar (egresie),
întâlnită mai ales la dinţii cu parodonţiu
sănătos, la molarii I, II superior. În urma
egresiunii, aceştia pot ocupa în întregime
spaţiul edentat, dinţii migraţi vertical venind
în contact cu mucoasa crestei antagoniste.
Egresia se poate datora şi unei activităţi
exagerate a centrului osteogenic parodontal
lipsit de stimuli inhibitori ocluzali. Migrarea
verticală fără procesul alveolar (extruzia) se
întâlneşte mai ales la dinţii afectaţi parodon-
tal, producându-se într-un timp mai rapid
decât egresia, tabloul local fiind dominat de
un întreg cortegiu de simptome şi semne
ancorate în sfera parodonţiului (fig. 3.18,
3.19).

Complicaţii locale
Suprasolicitarea parodontală va con-
duce la o parodontită de solicitare, în timp
ce insuficienţa forţelor ocluzale, datorată Fig. 3.18.
absenţei dinţilor sau unei malocluzii, antre-
nează modificări atrofice patologice numite
“atrofii parodontale prin hipofuncţie”
(Lindhe).
Pierderea integrităţii arcadelor dentare
prin extracţia din diferite motive a dinţilor
declanşează o serie de transformări care
antrenează grade diferite de boală parodon-
tală.
Deplasarea şi versia dinţilor provoacă
Fig. 3.19
modificări ale contactului proximal, modifi-

   
46 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Migrările verticale sunt urmate de o
serie de consecinţe şi anume: denivelarea
planului de ocluzie cu apariţia de contacte
premature şi interferenţe care determină
devierea sau limitarea unor mişcări ale man-
dibulei cu apariţia unei ocluzii de necesitate,
care, dacă nu afectează vreun ţesut al siste-
mului stomatognat, se transformă în ocluzie
de obişnuinţă. Ca o consecinţă a pierderii
stopurilor ocluzale ce antrenează limitarea
dimensiunii verticale de ocluzie se instalea-
ză disproporţia etajelor feţei.
Reunirea variatelor faţete ale compli-
caţiilor este un leit-motiv întâlnit la pacienţii
cu forme avansate de edentaţie, ancorând
aceste cazuri în teritoriul reabilitării orale
complexe, în care asemănător unui puzzle
din care lipsesc multe piese, reconstituirea
acestora cu redarea imaginii de odinioară,
fără a eluda metamorfozele pe care trecerea
timpului le lasă asupra fiecărei persoane,
constituie parcurgerea unui drum sinuos, la
capătul căruia ar trebui să aştepte o finaliza-
re clinică de succes.
II. Dinamica evoluţiei şi complicaţii-
lor suportului muco-osos
Suportul muco-osos este o componen-
tă deosebit de importantă a câmpului prote-
tic, atât pentru protezele mobile cât şi pentru
reabilitarea implanto-protetică, dimensiunea,
arhitectura trabeculaţiei şi a mucoasei influ-
enţând decisiv terapia protetică.
Substratul osos acoperit de o mucoasă
fină este reprezentat de:
• crestele alveolare maxilare
• tuberozităţile maxilare
• bolta palatină
• crestele edentate mandibulare
Creasta alveolară, ca element compo-
nent al câmpului protetic edentat parţial, este
reprezentată de o porţiune a apofizei alveolare
47 
a osului maxilar sau mandibular rezultată în
urma extracţiilor dentare şi are valoare deose-
bită în design-ul protezei amovibile adaptată
caracteristicilor morfologice existente.
Conservarea crestei alveolare repre-
zintă un criteriu esenţial în realizarea obiec-
tivelor tratamentului stomatologic protetic,
calitatea şi cantitatea osului alveolar condiţio-
nând rezultatele estetice şi funcţionale ale
restaurărilor dentare protetice.
În cursul vindecării alveolei post-
extracţionale prin proliferarea naturală a
osului în defectul osos, se produce şi o re-
sorbţie a osului, atât în ceea ce priveşte înăl-
ţimea, cât şi lăţimea.
Pierderea morfologiei crestei alveolare
va influenţa negativ orice formă de
protezare ulterioară. De aceea protezarea
imediată este indicată, ori de câte ori este
posibil, prin influenţele pe care le are asupra
procesului de vindecare şi reorganizare
osoasă funcţională, dar şi prin efectele psi-
hologice asupra pacientului.
În edentaţiile terminale nu trebuie
subestimată importanţa zonelor biostatice de
condensare osoasă, respectiv tuberozităţile
maxilare şi tuberculii piriformi, caracterizaţi
de o rată redusă de resorbţie şi atrofie.
Aspectul tuberozităţilor maxilare va-
riază adeseori de la un câmp protetic la altul
şi are profunde implicaţii asupra menţinerii
şi stabilităţii viitoarei proteze mobile. O
retentivitate importantă a tuberozităţilor,
asociată unui volum crescut ce le oferă un
aspect plonjant, hiperostotic, creează dificul-
tăţi în protezare prin micşorarea înălţimii
spaţiului protetic potenţial şi disconfort
atunci când nu se corectează preprotetic.
Bolta palatină, prin formă, elemente
de morfologie şi prin rezilienţa variabilă a
mucoasei acoperitoare, prezintă o stabilitate
crescută în timp şi particularităţi deosebite

de a recepta presiunile funcţionale. Rezilien-
ţa variabilă a mucoasei palatine poate influ-
enţa însă transmiterea neuniformă a presiu-
nilor în cazul nerespectării unor etape clini-
co-tehnologice.
Aspectele evolutive şi complicaţiile
componentei osoase
Variaţii dimensionale întâlnite la
nivelul crestelor reziduale
Un rol determinant în modelarea ulte-
rioară a crestelor reziduale maxilare şi man-
dibulare îl are balanţa dintre fenomenele de
resorbţie şi atrofie.
Ulterior extracţiilor dentare, aspectul
crestelor reziduale este rezultatul reducerii
volumetrice şi al modificărilor morfologice.
De o deosebită importanţă în ceea ce priveş-
te forma finală a arcadelor alveolare edenta-
te este istoricul extracţiilor dentare, intere-
sând momentul, cronologia şi cauza ce a
condus la soluţia terapeutică de îndepărtare
a dinţilor. Extracţiile alveoloplastice pledea-
ză pentru o resorbţie uniformă.
Resorbţia este corelată cu timpul scurs
de la extracţiile dentare, intervenind diferit
de la nivelul celor două maxilare datorită
particularităţilor anatomice existente. Modi-
ficările la nivelul mandibular sunt semnifi-
cativ mai mari decât la nivelul crestei man-
dibulare.
Forţa masticatorie maximă şi eficienţa
funcţională trebuie corelată cu înălţimea
crestei mandibulare, extinderea resorbţiei
devenind un factor determinant al succesului
funcţional.
În scopul înţelegerii formelor finale la
care ajung crestele alveolare, este necesar de
precizat că modificările osului alveolar
postextracţional se întind pe o perioadă de la
9 la 12 luni şi sunt dependente de elementele
48 
Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie
dinamicii de restructurare osoasă ce poate fi
sintetizată astfel:
- Reducerea masei osoase la un an du-
pă extracţie se sumează la 2-3 mm pentru ma-
xilarul superior şi 4-5 mm pentru mandibulă.
- Desfăşurarea procesului resorbitiv
are drept consecinţă o pierdere osoasă alveo-
lară de aproximativ 0,5 mm pe an la mandi-
bulă, estimarea la nivelul maxilar fiind mult
mai redusă.
- Resorbţia osoasă se încetineşte
foarte mult la aproximativ 2 ani de la extrac-
ţiile efectuate la maxilarul superior şi 7 ani
de la cele de la mandibulă, urmând o peri-
oadă de stagnare în care pierderea osoasă
este de 0,1-0,2 mm/an.
- Se poate concluziona că resorbţia
de la mandibulă este în total de 4 ori mai
mare decât la maxilar.
- În cazul realizării unei protezări to-
tale imediate, se înregistrează o rată de re-
sorbţie mai mare în primele 3 luni în timpul
cicatrizării plăgii, pentru ca în aproximativ 6
luni de resorbţie să scadă.
Trebuie menţionat că rata resorbtivă va-
riază de la nivelul diferitelor zone ale fiecărui
individ, deţinând valori mai mari în segmente-
le anterioare maxilare şi mandibulare.
La nivelul arcadelor la care edentaţia a
fost cauzată de parodontopatii, resorbţia osoa-
să devine mult mai importantă comparativ cu
alţi agenţi cauzali. Momentul extracţiei influ-
enţează rata atrofiei crestelor alveolare.
Accentuarea atrofiei crestelor alveola-
re se remarcă în zonele în care dinţii au fost
extraşi de mult timp (fig. 3.20, 3.21).
Literatura de specialitate oferă date
despre relaţiile certe dintre morfologia facia-
lă, respectiv lungimea feţei şi înălţimea cres-
tei edentate precum şi între lungimea man-
dibulei şi înălţimea crestei edentate.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 3.20.
Fig. 3.21.
Este cunoscut faptul că la pacienţii
brahicefali cu mandibulă lungă şi ocluzie
adâncă resorbţia osoasă la nivelul crestelor
va fi în zona posterioară. Un impact deosebit
asupra variatelor forme de creste alveolare îl
are atrofia. Aceasta poate fi simetrică, în
cazul în care edentaţia s-a instalat concomi-
tent pe ambele hemiarcade sau la intervale
nesemnificative de timp, sau asimetrică,
situaţie frecvent întâlnită, pierderea dinţilor
pe cele 2 hemiarcade făcându-se la intervale
considerabile de timp.
Datorită faptului că atrofia maxilarului
este centripetă, resorbţia urmând direcţia
axelor înclinate ale dinţilor superiori ce au o
convergenţă apicală, în timp circumferinţa
crestei edentate maxilare se micşorează.
La mandibulă întâlnim atrofia de tip
centrifug, resorbţia crestelor alveolare, ur-
mând, de asemenea, axele dinţilor inferiori,
49 
care au o divergenţă apicală, efectul în timp,
succesiv resorbţiei fiind deschiderea arcului
crestelor alveolare.
În scopul argumentării deschiderii ar-
cului mandibular se poate adăuga apoziţia
pe corticala vestibulară mandibulară.
Deşi maxilarul se atrofiază mai lent
decât mandibula, pot apărea cazuri ale re-
sorbţiei spectaculoase, localizate în zona
anterioară, în final cavitatea orală fiind des-
părţită de cea nazală doar printr-o lamă
osoasă subţire.
Atrofia rapidă a mandibulei conduce
la apariţia câmpului protetic deficitar.
Odată cu instalarea resorbţiei osoase,
găurile mentoniere aflate la distanţă de mu-
chia crestei pot ajunge la acest nivel. Linia
oblică internă se poate situa la nivelul cres-
tei reziduale, inversându-se porţiunea cen-
trală care ia aspect de jgheab. Apofizele
genii se pot apropia foarte mult de muchia
crestei. Un grad de dificultate în protezare îl
ridică inserţia frenului lingual pe muchia
crestei, precum şi starea de tonicitate a mus-
culaturii învecinate.
Procesele de resorbţie şi atrofie man-
dibulare au drept consecinţă deschiderea
gonionului şi transformarea apofizei coro-
noide, ce va căpăta aspectul de cârlig.
Variaţii ale formei tuberozităţilor
maxilare
Tuberozităţile sunt elemente morfolo-
gice ale câmpului protetic edentat parţial
întins maxilar, având aspectul unor proemi-
nenţe localizate în regiunea posterioară a
crestelor alveolare.
Aspectul tuberozităţilor variază de la
un câmp protetic la altul, având profunde
implicaţii asupra designului viitoarei proteze
mobile.
Tuberozităţile pot fi: neutre, şterse, re-
tentive, neretentive.

Retentivitatea tuberozităţii se asociază
frecvent cu un volum crescut, îmbrăcând un
aspect plonjat hiperostotic. Retentivitatea
acestor formaţiuni morfologice poate exista
în sens vestibulo-oral localizată la nivelul
unei hemiarcade sau la nivelul ambelor ar-
cade:
• în sens sagital
• în ambele sensuri
În cazurile în care volumul tuberozită-
ţii este crescut, aceasta se apropie foarte
mult de creasta mandibulară sau de tubercu-
lul piriform (fig. 3.22, 3.23).
Fig. 3.22.
Fig. 3.23.
Acest fenomen creează dificultăţi în
protezare, prin micşorarea spaţiului protetic
potenţial în sens vertical, modificând, de
asemenea, dimensiunea verticală de ocluzie.
Atât în cazul tuberozităţilor plonjante
(hipertrofiate) cât şi în cazul celor retentive,
situaţii în care este împiedicată aplicarea
50 
Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie
facila a protezei mobile pe câmpul protetic,
se recomandă remodelarea chirurgicală.
Ulterior intervenţiilor chirurgicale se
obţine un spaţiu protetic corespunzător apli-
cării bazelor celor două proteze totale,
stabilindu-se o dimensiune verticală de oclu-
zie optimă.
Influenţa exostozelor asupra evoluţiei
suportului osos
Torusul palatin este o proeminenţă
osoasă localizată pe linia mediană a bolţii
palatine. În majoritatea cazurilor această
formaţiune osoasă este acoperită de o mu-
coasă subţire, sensibilă. În situaţiile în care
aceste formaţiuni sunt acoperite intern de
baza protezei parţial amovibile, se constată
apariţia leziunilor de decubit sau se înregis-
trează fracturi ale protezei maxilare.
Pentru a evita aceste consecinţe nega-
tive se recomandă folierea modelului în
această zonă.
O importanţă protetică deosebită o de-
ţine torusul maxilar atunci când este în con-
tact sau interesează linia de reflexie a vălu-
lui palatin.
Acestor exostaze li se descriu aspecte
variate constituind adevărate obstacole în
menţinerea şi stabilitatea protezei parţial
mobile mandibulare. Pot fi acoperite de o
mucoasă de aspect normal sau friabilă. Lo-
calizarea frecventă a torusului mandibular
este sub linia milohioidiană şi deasupra
marginii alveolare. Clinic poate avea un
aspect lobulat şi un diametru mezio-distal de
14,00 mm.
Mucoasa subţire palidă ce acoperă
torusul mandibular nu tolerează presiunile
normale generate de acoperirea cu un aparat
gnatoprotetic total amovibil, generând ade-
sea leziuni de decubit.
Torusul mandibular cu dimensiune
mare creează probleme încă din etapele de
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

amprentare, împiedicând înregistrarea com- Evoluţia mucoasei de acoperire

pletă a câmpului protetic. Mucoasa ce acoperă suprafaţa câmpu-
Aceste formaţiuni pot fi localizate uni- lui protetic de sprijin la nivel maxilar şi
sau bilateral, conducând la apariţia axelor de mandibular comportă diferite aspecte, im-
basculare la nivelul protezei totale.
primând traiectorii specifice de tratament
diverselor cazuri clinice.
Complicaţiile locale
Se pot descrie situaţii în care mucoasa
La nivelul componentelor osoase,
se caracterizează prin grosime şi consistenţă
complicaţiile pot îmbrăca două aspecte:
- apariţia de exostoze sau dezvoltări uniforme, situaţie deosebit de favorabilă
exagerate ale unor segmente ale suportului protezării.
osos - datorate stimulării osteoblastice exa- Procesele de resorbţie şi atrofie întâl-
gerate şi mai frecvent localizate la nivelul nite la nivelul suprafeţelor osoase de sprijin
torusului palatin, torusului mandibular, al au ecou şi asupra evoluţiei mucoasei de
crestei milohioidiene şi apofizelor genii, acoperire. Astfel, atunci când mucoasa nu
necesitând pentru corectare intervenţii chi- urmează resorbţia osului subiacent, rămâne
rurgicale.
un strat de mucoasă balantă, cu o rezilienţă
Hipertrofia alveolară este rară şi se lo-
crescută, asemănătoare “unei creste de co-
calizează de obicei la nivelul tuberozităţilor
coş”. În această situaţie intervenţia chirurgi-
maxilare care devin hipertrofice, volumi-
noase, cu diametrul vestibulo-oral şi vertical cală de corectare este cea mai indicată atitu-
crescut, devenind retentive sau plonjante, dine terapeutică. Dacă starea generală a pa-
ocupând în acest fel spaţiul protetic potenţial cientului contraindică intervenţia se recurge
şi împiedicând în acest fel protezarea. la tehnici speciale de amprentare. De ase-
Instalarea sindromului de resorbţie şi menea, în cazul balanţei resorbţie-atrofie de
atrofie alveolară se caracterizează prin atro- la nivelul tuberculului piriform, ne putem
fia marcată a câmpului. confrunta cu o mucoasă mobilizabilă în toa-
Resorbţia şi atrofia pot să ajungă atât
te direcţiile atunci când procesele amintite
de marcate încât să deschidă sinusul şi să
anterior sunt accentuate (fig. 3.24, 3.25).
determine migrarea spinei nazale la nivelul
câmpului protetic.
Creasta alveolară mandibulară se poa-
te atrofia atât de mult, încât linia oblică in-
ternă şi externă să ajungă la nivelul muchiei
crestei, apofizele genii şi găurile mentoniere
să migreze în zona funcţională de sprijin,
mergând până la dehiscenţa canalului man-
dibular.
- Atrofia poate interesa şi osul bazal
mandibular, care poate ajunge până la
grosimea unui creion. Fig. 3.24

   
51 
   

Fig. 3.25.
Consecinţa clinică a situaţiei creionate
anterior o constituie faptul că mucoasa nu
suportă presiuni, devenind greu de ampren-
tat. O altă situaţie clinică este cea în care
mucoasa fixă se îngroaşă, ca urmare a creş-
terii stratului submucos localizat între mu-
coasă şi periost, confruntându-ne cu o rezili-
enţă mare a mucoasei, ce poate fi glisată şi
în sens orizontal.
Mucoasa poate deveni subţire, sensibi-
lă la nivelul torusului mandibular sau maxi-
lar, sau chiar la nivelul crestelor cu diverse
particularităţi de resorbţie şi atrofie. Trebuie
menţionate situaţiile în care rugile palatine
acced la nivelul crestei edentate maxilare,
desfăcându-se în evantai, iar papila bunoidă
se apropie de muchia crestei reziduale. La
maxilar, inserţia frenului şi a plicilor alveo-
lo-jugale la nivelul muchiei crestei creează
dificultăţi în terapia protetică. La mandibulă,
mucoasa fixă se poate reduce la o linie sau
chiar dispărea complet în cazuri de resorbţie
şi atrofie marcate. Mucoasa fixă poate fi
hipertrofiată, îmbrăcând un aspect fibrozat,
situată frecvent la nivelul tuberozităţilor.
Modificările în plan histologic pot
evolua de la keratinizarea specifică mucoa-
sei sănătoase la hiperkeratoză, generată de
diversele grade de inflamaţie, ajungând la
fenomenul de hiperacantoză materializat
prin înmulţirea crestelor papilare. Sunt ca-
52 
Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie
zuri clinice la care se remarcă prezenţa unor
mici papiloame la suprafaţa mucoasei fixe,
marker al inflamaţiei generalizate. Structura
mucoasei acoperitoare şi tendinţa la cherati-
nizare a epiteliului sunt calităţi ce pot fi in-
fluenţate de existenţa protezelor amovibile,
cu apariţia unor neajunsuri datorate fie ma-
terialului fie calităţilor de realizare clinico-
tehnologice, etc.
Complicaţiile locale ale componentei
mucoase
La nivelul componentei mucoasei, com-
plicaţiile se manifestă prin atrofii marcate şi
întinse în suprafaţă, cu apariţia unor zone de
mucoasă atrofiată, subţire, friabilă, care nu
suportă nici un fel de presiune, încât
protezarea nu mai este posibilă, fiind necesare
intervenţii chirurgicale cu adiţie de mucoasă.
Alteori componenta mucoasă de la ni-
velul câmpului protetic poate suferi un fe-
nomen contrar, de dezvoltare sau hipertrofi-
ere îmbrăcând aspectul unei mucoase fibro-
matoase, situată cel mai frecvent la nivelul
tuberozităţilor. Atunci când resorbţia osoasă
este foarte rapidă, mucoasa de acoperire
rămânând la vechea dimensiune, apare clinic
ca fiind un exces, situaţia fiind comparabilă
cu situaţia unei haine rămase largi pe un om
care a slăbit.
Aspectele clinice cele mai frecvente în
aceste cazuri sunt cele de creastă balantă sau
creastă de cocoş.
Prin posibilitatea de mobilizare în sens
orizontal a acestei zone, aparatul gnatoprote-
tic nu mai poate fi stabilizat pe câmp, posi-
bilităţile sale de mobilizare vor accentua
resorbţia osoasă, în acest fel instalându-se
un cerc vicios. Este corect de a se proceda
de la început la intervenţii corectoare chi-
rurgicale pentru a asigura condiţii optime de
stabilitate aparatului gnatoprotetic amovibil.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
La maxilar, prin instalarea sindromu-
lui de resorbţie şi atrofie osoasă, se reduce
înălţimea crestelor alveolare, iar inserţia
mucoasei mobile se apropie de muchia cres-
tei la fel ca şi inserţia plicilor alveolo-jugale
şi a frenurilor.
Există, de regulă, o linie de demarcaţie
netă a mucoasei vestibulare şi a muchiei
crestei faţă de mucoasa bolţii palatine, mai
fibroasă şi mai groasă, care se atrofiază mai
greu. Odată cu atrofia osoasă şi mucoasă,
linia de demarcaţie dintre mucoasa palatină
şi cea a crestei alveolare, migrează spre mu-
chia crestei sau chiar pe versantul vestibular
în apropierea inserţiei mucoasei mobile.
Rugile palatine se desfac în evantai,
iar papila bunoidă migrează spre muchia
crestei şi inserţia frenului buzei superioare,
semne premonitorii pentru o rată ridicată a
procesului de resorbţie.
La mandibulă apare o rezilienţă ridica-
tă a mucoasei tuberculului piriform, care se
mişcă în toate sensurile, fiind incapabil de a
suporta presiuni. Datorită resorbţiei şi atro-
fiei marcate la nivelul crestelor edentate,
câmpul protetic mandibular se transformă
într-o linie, iar inserţia mucoasei mobile
migrează spre muchia crestei.
La nivelul mucoasei orale există un
proces de ortokeratoză (cheratinizare norma-
lă), asigurând o stare de sănătate normală a
mucoasei orale, care astfel este capabilă să
suporte traumele alimentare şi cele produse
de baza aparatului gnatoprotetic parţial
amovibil. Când apare o uşoară stare de in-
flamaţie, se produce o hipokeratoză a mu-
coasei orale, scăzând capacitatea de apărare
la solicitările mecanice şi bacteriene.
Afectarea în profunzime a mucoasei
orale duce mai întâi la subţierea stratului
keratinizat sau chiar la absenţa lui în unele
zone, cu apariţia fenomenului de hiperkera-
53 
toză, care constă în înmulţirea crestelor pa-
pilare. Uneori poate să apară şi hiperpapilita
inflamatorie, caracterizată prin inflamaţia
generalizată a mucoasei orale, observându-
se pe suprafaţa ei mici papiloame.
Complicaţiile locale interesând supor-
tul dento-parodontal declanşează o reacţie în
lanţ, care se reflectă în modificările ocluzale
statice şi dinamice, antrenând şi disfuncţii
musculare, ecoul final fiind la nivel articular,
instalându-se malrelaţiile cranio-mandibulare.
Complicaţiile loco-regionale reunesc
tulburările produse la nivel facial, ca o ur-
mare a modificărilor locale în plan orizontal
şi vertical.
a) Tulburările de antropologie facială
se caracterizează prin modificări complexe,
fiind primele care se pun în evidenţă. Are loc
mai întâi o flexie a coloanei cervicale însoţită
de schimbarea axei orizontale a extremităţii
cefalice. Pentru a-şi menţine extremitatea
cefalică orientată în planul orizontal care-i
permite să scruteze orizontul în această pozi-
ţie de coloană vertebrală flectată, extremita-
tea cefalică realizează o uşoară rotaţie poste-
rioară pentru a-şi păstra posibilităţile de con-
trol vizual al spaţiului înconjurător.
Această deplasare complexă poate
avea drept consecinţă şi reajustarea echili-
brului neuro-muscular care este obligat să
asigure o nouă relaţie de postură şi uneori
chiar o nouă relaţie centrică.
În măsura în care schimburile se pro-
duc treptat, remodelarea osoasă şi echilibrul
neuro-muscular se reajustează într-o măsură
egală.
b) Instalarea dishomestaziei sistemu-
lui stomatognat
Dishomeostazia sistemului stomato-gnat
apărută ca o complicaţie a edentaţiei întinse şi
subtotale se înscrie ca o etapă decompensată a
evoluţiei acestei maladii complexe, preexis-

tente sau declanşată de dezordinea homeo-
stazică instalată prin dispariţia mai mult sau
mai puţin rapidă a arcadelor dentare.
Capacitatea compensatorie a sistemului
homeostazic de autoreglare fiind substanţial
depăşită, sindromul disfuncţional se instalează
definitiv, având loc modificări ireversibile. Ele
interesează articulaţia temporo-mandibulară,
muşchii manducatori şi relaţiile fundamentale
mandibulo-craniene care se modifică datorită
absenţei arcadelor dentare.
Suprasolicitarea musculară pe tipare ne-
obişnuite şi modificarea echilibrului dintre
ridicători şi coborâtori duce la apariţia spas-
melor musculare însoţite de durere musculară
cu caracter variat (durere mio-facială).
Durerea miofacială se proiectează în
zone variate, are un mecanism complex şi se
poate manifesta sub forma trigerului miofa-
cial. Durerea este provocată prin atingerea,
palparea sau solicitarea unor zone musculare
şi se simte la distanţă de locul de declanşare.
c) La nivelul articulaţiei temporo-
mandibulare apar fenomene de uzură, de
atrofie a tuberculului articular şi condilului
mandibular, de degenerescenţă a elemente-
lor articulare, cu uzarea meniscului şi chiar
perforarea acestuia sau a osului timpanic
datorate unei compresiuni posterioare date
de condil.
Colapsul condilian posterior poate iri-
ta nervul auriculo-temporal şi duce la apari-
ţia de dureri cu localizări variate: oftalmice,
glosice, faciale, de multe ori extrem de greu
de diagnosticat corect.
d) La nivelul glandelor salivare, com-
plicaţiile constau în diminuarea secreţiei, până
la xerostomie şi hipertrofia glandelor salivare,
parotida şi sublinguala, mai ales la bărbaţi, în
legătură cu diminuarea secreţiei gonadice.
e) Limba este mărită în volum,
hipotonă, luând un aspect caracteristic de
54 
Dinamica evoluţiei şi complicaţiile produse de edentaţie
„limbă lăţită”, care împiedică protezarea
prin ocuparea spaţiului protetic potenţial.
f) La nivelul comisurilor bucale apare
perleşul sau keilita angulară, leziune
inflamatorie acoperită de o crustă. Formaţi-
unea este extrem de dureroasă la deschide-
rea gurii, la emisia fonemelor şi determină
tulburări ale mimicii faciale. Formarea aces-
tei leziuni este favorizată de zonele de de-
clivitate create prin accentuarea şanţurilor
comisurale, saliva scurgându-se la acest
nivel. Se creează condiţii dezvoltării florei
microbiene şi deci, de apariţie a leziunii.
Complicaţiile generale
Complicaţiile generale se referă la
complicaţiile digestive de ordin metabolic şi
psihic.
a) Complicaţiile digestive se datorează
absenţei arcadelor dentare cu desfiinţarea
funcţiei masticatorii. Masticaţia este primul
act care declanşează reflexele digestive.
Prin pregătirea bolului alimentar se
stimulează secreţia salivară şi se pregăteşte
o secreţie şi motilitate gastrică corespunză-
toare. Masticaţia riguroasă calmează, iar
absenţa sau insuficienţa sa poate determina
apariţia unor maladii digestive prin tulbura-
rea secvenţelor reflexelor digestive.
De asemenea, au fost citate în literatu-
ră cazuri de cancere ale tubului digestiv de-
clanşate prin traumatizarea generată de par-
ticulele alimentare insuficient triturate.
b) Tulburările metabolice sunt datora-
te masticaţiei insuficiente; activitatea diges-
tivă este astfel deficitară, absorbţia principii-
lor nutritive este insuficientă ducând la tul-
burări metabolice generale.
c) Tulburările psihice sunt complexe
şi cunosc o etiologie complexă. Aceste tul-
burări au fost detaliate deja la capitolul refe-
ritor la simptomatologia clinică a edentaţiei
totale.
 CAP. 4
Tabloul clinic al edentaţiei
parţiale întinse

   
55 
   

Edentaţia parţial întinsă, prin gravita-
tea modificărilor induse la nivel local şi
loco-regional, care antrenează perturbări
majore în desfăşurarea funcţiilor sistemului
stomatognat, generează un tablou clinic
complex, ce creează bazele unui algoritm de
evaluare şi tratament corelativ şi bine ierar-
hizat.
Tabloul clinic în edentaţia parţial în-
tinsă prezintă multiple faţete, în deplin
acord cu tipul de edentaţie, cu numărul de
unităţi odonto-parodontale absente, o impor-
tanţă deosebită deţinând-o complicaţiile
locale într-un prim timp, manifeste clinic şi
paraclinic prin migrările în plan orizontal şi
vertical cu modificarea parametrilor spaţii-
lor protetice potenţiale, modificări ce atrag
în cascadă complicaţii loco-regionale con-
cretizate în malocluzii, disfuncţii cranio-
mandibulare.
Modificările locale şi loco-regionale,
în funcţie de amploarea acestora, îşi găsesc
răsunetul asupra aspectului facial, ce poate
îmbrăca diferite aspecte, de la înfundarea
obrajilor sau a buzelor, până la reale muti-
lări, generate de subdimensionarea etajului
inferior, marker al dezechilibrelor ocluzo-
articulare.
Tabloul clinic al edentaţiei parţial în-
tinse reuneşte aspectele subiective ce aduc
pacientul în cabinetul de medicină dentară şi
semnele obiective ale stării de edentaţie.
I. Semne subiective
Semnele subiective reunesc două capi-
tole bine definite, ce determină pacientul să
se prezinte în serviciile de specialitate, pe
primul loc rămânând fenomenul dureros,
urmat de deficienţele funcţionale, prevalenţa
uneia sau alteia fiind dictată de un cumul
factorial ce ţine de fiecare subiect în parte.
56 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
Fenomenul dureros
Durerea, sub cele două forme, acută şi
cronică, se regăseşte frecvent în tabloul cli-
nic al edentatului parţial întins.
Durerea acută este asociată cu o afec-
tare tisulară, durerea cronică implică pre-
lungirea durerii şi poate apărea în absenţa
unor leziuni manifeste.
Durerea acută implică stimularea no-
civă a nociceptorilor periferici de către sub-
stanţe algogenice cum ar fi bradikinina,
prostaglandine, leucotriene, histamina, sub-
stanţa P, care stimulează nociceptorii, iar
apoi transmit impulsuri dureroase la nivelul
cornului dorsal, unde sunt modulate şi pro-
iectate în ariile durerii specifice din cortexul
cerebral.
Durerea cronică este durerea care per-
sistă sau se repetă pentru mai mult de 3 luni
sau persistă mai mult de o lună după amen-
darea unei injurii tisulare acute sau însoţeşte
o leziune care nu se vindecă. În acest scop
este folosit sistemul de clasificarea sugerat
de Bell. Acest sistem se bazează pe premisa
că durerea rezultă din variate ţesuturi
(muşchi, glande, vase de sânge, mucoasă)
având caracteristici unice ce pot fi utilizate
şi la clasificarea durerii.
Durerea fiziologică este denumirea
generică pentru rezultatul acţiunii stimulilor
ce periclitează integritatea tisulară sau pro-
duc leziuni limitate şi reuneşte mai multe
forme, ce se reflectă în aspectele practice
ale evaluării şi diagnosticului pacientului
edentat parţial întins (fig. 4.1):
- Durerea cutanată,
- Durerea somatică
- Durerea viscerală,
- Durerea membrului fantomă
- Durerea neuropată
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 4.1.
Durerea somatică rezultă din stimula-
rea nocivă a ţesutului normal nervos şi
aceasta poate fi privită ca o durere „norma-
lă” implicând stimulii nocivi şi răspunsul
concordant cu aceşti stimuli. Durerea denta-
ră cu origine odontogenă este un exemplu
de durere somatică.
Durerea neuropatică este o durere ce
apare din ţesutul nervos anormal care a fost
transformat şi schimbat morfologic (fig. 4.2).
Stimulii care au fost anterior nenocivi acum
sunt nocivi datorită alterării tisulare nervoase.
Fig. 4.2.
Nevralgia de trigemen este un exem-
plu de durere neuropatică. Acest tip de dure-
re este provocat de stimulări minime (la
atingere, la spălat pe dinţi, bărbierit) rezul-
tând un răspuns dureros (fig. 4.3).
57 
Fig. 4.3.
Durerea psihogenă este asociată cu o
durere cronică şi constantă fără cauză apa-
rentă şi de obicei nu este privită ca o afecţi-
une acută.
Caracteristicile durerii psihogenice sunt:
dureri cronice, situate bilateral, durere migra-
torie, o durere ce expune caracteristici neobiş-
nuite şi un răspuns neaşteptat la tratament.
Durerea somatică poate fi subclasifi-
cată în:
• Superficială
• Profundă:
- Musculoscheletară
- Viscerală
Durerea superficială are origine la ni-
velul tegumentului sau mucoasei şi poate fi
precis localizată. Durerea din ulceraţiile af-
toase este un exemplu de durere superficială.
Durerea profundă somatică poate fi
clasificată mai departe în durere musculo-
scheletară sau viscerală.
Durerea musculoscheletară îşi are ori-
ginea în structuri cum ar fi: la nivelul oase-
lor, articulaţiilor, muşchi şi la nivelul liga-
mentelor parodontale, sursa durerii fiind în
general localizată.
Durerea viscerală îşi are originea în ţe-
suturi cum ar fi: vase sangvine, glande, tractul
gastrointestinal, organe şi pulpa dentară.

Durerea profundă viscerală are tendin-
ţa să fie difuză şi dificil de localizat.
Manifestările durerii la pacientul eden-
tat parţial întins se pot regăsi sub următoarele
forme:
- Hiperestezia alveolară - Este un
sindrom dureros ce apare la atingerea crestei
edentate cu limba, cu alimentele, cu baza
protezei sau la palpare. În arealul de factori
declanşatori ai acestui fenomen pot fi nomi-
nalizaţi spiculii osoşi la nivelul feţei alveo-
lare precum şi coborârea pragului individual
de sensibilitate dureroasă.
- Hiperestezia dentinară - Este un fe-
nomen dureros întâlnit la unităţile odonto-
parodontale restante pe arcadă, pe care s-au
aplicat elemente de menţinere, sprijin şi
stabilizare, manifestă preponderent la nive-
lul coletului, decelabilă clinic prin prezenţa
ariilor de demineralizare, a petelor cretoase,
a cariilor de colet.
- Durerea fantomă - Reprezintă apa-
riţia senzaţiei dureroase la nivelul unui dinte
absent de pe arcadă. Mecanismul este simi-
lar durerii de membru fantomă, în condiţiile
în care a avut loc tezaurizarea senzaţiilor
dureroase anterioare la nivelul centrilor cor-
ticali şi subcorticali,menţinând astfel trans-
miterea stimulilor dureroşi chiar dacă orga-
nul respectiv a fost amputat chirurgical.
- Sindromul de bont dureros - În
această situaţie apariţia senzaţiei dureroase
este datorată dezvoltării unor mici “neuri-
noame” în cursul procesului de cicatrizare a
fibrelor nervoase lezate prin extracţia dentară.
- Disfuncţia sistemului stomatognat
- Complicaţiile loco-regionale apărute prin
afectarea echilibrului biologic şi mecanic al
sistemului stomatognat pot realiza tabloul
clinic al unui adevărat sindrom disfuncţional
al acestuia. În cadrul sindromului disfuncţi-
onal al sistemului stomatognat, durerea
ocupă un loc bine stabilit, localizându-se
frecvent la nivelul ATM.
58 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
Insuficienţa funcţională
O altă cauză importantă ce stă la baza
conştientizării şi alarmării pacientului în
ceea ce priveşte cortegiul de consecinţe in-
duse de edentaţie, este reprezentată de insu-
ficienţa funcţională, care, în funcţie de to-
pografia, amploarea şi complicaţiile formei
de edentaţie, prevalează ca importanţă afec-
tarea uneia sau alteia din funcţiile sistemului
stomatognat.
Insuficienţa funcţională masticatorie
Gradul de afectare al funcţiei mastica-
torii este modulat de doi parametri impor-
tanţi, respectiv topografia edentaţiei şi numă-
rul de unităţi masticatorii absente, fără a omi-
te situaţiile clinice frecvente în care edentaţia
parţială coabitează cu restaurări protetice
incorecte ca şi morfologie şi adaptare.
Edentaţiile frontale afectează incizia
alimentelor, în timp ce edentaţiile laterale
creează disfuncţii în realizarea triturării şi
zdrobirii alimentelor (fig. 4.4a, b).
Fenomenele adaptative ale sistemului
stomatognat la noua situaţie creată prin
edentaţie sunt materializate prin:
• accelerarea ritmului de masticaţie
(permite ca pragul deglutiţiei să
rămână nemodificat);
• creşterea ciclurilor masticatorii;
• prelungirea pragului deglutiţiei.
Prin aceste modificări, sistemul stoma-
tognat poate compensa funcţional corespun-
zător lipsa a 1-2 unităţi odontale, eficienţa
masticatorie scăzând în edentaţii mai întinse.
În acest caz poate apărea şi durerea datorată
compresiunii alimentelor pe creasta edentată.
Durerea în masticaţie poate fi evitată prin
modificarea tiparului de masticaţie. În ce
priveşte fenomenele adaptative poate fi no-
minalizată şi schimbarea tipului de alimenta-
ţie de către pacient, excluzând alimentele
dure ce creează dificultăţi în masticaţie.

Fig. 4.4a
Fig. 4.4b
Insuficienţa funcţiei fizionomice
Perceperea de către pacient a defici-
tului estetic se înscrie într-un caleidoscop
de reacţii, în deplin acord cu gradul de cul-
tură al pacientului, cu vârsta şi exigenţele
Fig. 4.5.
59 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
profesiei sau ale mediului în care îşi desfă-
şoară activitatea, asupra acestor aspecte
subiective punându-şi amprenta decisiv to-
pografia edentaţiei şi amplitudinea acesteia
(fig. 4.5).

Modificările induse de edentaţie - frec-
vent edentaţiile terminale atrag înfundarea
obrajilor, edentaţiile frontale implică înfun-
darea buzei superioare, pierderea stopurilor
ocluzale - antrenează inegalitatea etajelor
feţei, acompaniată de asimetrii faciale.
În egală măsură deficienţa estetică
poate fi asociată cu restaurări protetice fixe
sau mobile ce nu satisfac exigenţele estetice
ale lumii contemporane, în terapia edentaţiei
parţial întinse sesizându-se adesea discre-
panţe între aspectul protezei mobile şi al
dinţilor naturali sau al restaurărilor fixe.
Insuficienţa funcţiei fonetice
Edentaţia frontală induce modificări
ale fonaţiei, în special prin afectarea fone-
melor dentale şi sibilante. Coloana de aer
plecând din laringe este decomprimată brusc
la nivelul breşei, modificând emisia. În ur-
ma feed-back-ului auditiv, pacientul reuşeş-
te să-şi corecteze singur fonaţia în aproxi-
mativ două săptămâni, corectarea fiind cu
atât mai dificilă cu cât breşa este mai întin-
să. Tulburarea fonetică secundară edentaţiei
frontale se însoţeşte frecvent şi de proiecţie
de salivă în cursul exercitării funcţiei fone-
tice.
Edentaţiile laterale reduse induc rare-
ori tulburări de fonaţie, în timp ce
edentaţiile laterale întinse induc insuficienţa
funcţiei prin modificarea rezonatorului bu-
cal, neputând fi compensată decât prin
protezare corectă.
Insuficienţa funcţiei de deglutiţie
Gradul de afectare al deglutiţiei este în
principal dependent de numărul şi localiza-
rea contactelor ocluzale pierdute.
Edentaţia frontală generează o degluti-
ţie asemănătoare deglutiţiei infantile, prin
dispariţia barierei formate de dinţii respectivi,
60 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
ceea ce permite proiecţia limbii către spaţiul
respectiv rămas liber în zona anterioară.
Edentaţia parţială întinsă, fie ea in-
tercalată sau terminală induce o instabilitate
accentuată a mandibulei faţă de craniu, de-
terminând eforturi suplimentare în realiza-
rea deglutiţiei.
Datorită presiunilor pe care limba le
efectuează în deglutiţie, ea va fi comprimată
şi asupra arcadelor dento-alveolare restante
şi asupra breşelor. La nivelul breşei, prin
relaxare, limba va pătrunde, ocupând spaţiul
respectiv. Vidul realizat în timpul deglutiţiei
determină pe de altă parte prolabarea mu-
coasei jugale în breşa edentată, prolabare
care se poate datora şi apariţiei unor ticuri
de succiune la acest nivel.
Tulburările psihice
Tulburările de ordin psihic apar foarte
frecvent la persoanele cu arcadele mutilate
prin edentaţie, manifestându-se prin pierde-
rea echilibrului interior, apariţia stărilor de
nelinişte sau de nevroză, având grave
repercursiuni asupra gradului de socializare
al pacientului.
În general, starea de edentaţie este în-
registrată de către pacient ca un fenomen de
amputare, de neapartenenţă la propria per-
soană.
Insuficienţa funcţiei de automenţi-
nere
În echilibrul bio-funcţional al sistemu-
lui stomatognat, arcadele dentare joacă un
rol deosebit de important, iar tulburările
consecutive edentaţiei obligă întregul an-
samblu la eforturi suplimentare de compen-
sare pentru echilibrare funcţională şi adapta-
re. În multe cazuri aceste eforturi nu reuşesc
decât o compensare parţială fără o revenire
la normal nici după protezare.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
II. Semne obiective
Edentaţia parţial întinsă poate fi dece-
lată din punct de vedere obiectiv prin modi-
ficările faciale şi prin modificările parame-
trilor ce caracterizează câmpul protetic.
Semne faciale
Modificările la nivel facial sunt în de-
plin acord cu amploarea şi topografia eden-
taţiei; pe măsură ce numărul unităţilor odon-
to-parodontale prezent este mai redus, facie-
sul relevă caracteristicile edentatului total.
Pe măsură ce tabloul clinic îmbracă
caracteristicile edentaţiei subtotale, se con-
stată o scădere a diametrului longitudinal al
feţei, acest rezultat modificând valoarea
indicelui facial obţinut prin raportarea înăl-
ţimii verticale a feţei măsurată nazion-
gnation cu lăţimea feţei măsurată zighion-
zighion şi înmulţit cu o sută.
În aceste situaţii clinice, în care com-
plicaţiile locale şi loco-regionale cauzate de
absenţa unui număr mare de unităţi odonto-
parodontale îşi pun amprenta pe arhitectura
facială, valoarea indicelui facial poate de-
veni mai mică de 84 mm, acest tip de paci-
ent încadrându-se în forma clinică de
europrosopie, cu faţa lată, arcade zigomatice
proeminente, orbite şi fantă nazală largi.
Modificările faciale se regăsesc şi la
nivelul unghiul goniac ce îşi modifică
angulaţia (normal 110-120o) apropiindu-se
de cel al copilăriei (130-140o), datorită fap-
tului că muşchii ridicători acţionează mai
puţin asupra ramului orizontal şi permit
muşchilor coborâtori să tracţioneze mandi-
bula către anterior.
61 
Complicaţiile locale ale edentaţiei an-
trenează modificarea relaţiilor mandibulo-
craniene, aspect ce se reflectă la nivel facial
prin prezenţa asimetriilor, a inegalităţii eta-
jelor feţei, afectând în acelaşi timp profilul
facial.
Modificările antropologice induse de
edentaţia parţial întinsă de mare amplitudine
se pot cuantifica prin valoarea indicelui fa-
cial, ce se modifică, rezultatul alterării ar-
moniei proporţiilor şi al distanţelor.
Tulburările morfologiei faciale
Tulburările morfologiei faciale intere-
sează în ansamblu faciesul bolnavului, gra-
dul de afectare neobservabil, şi evoluţia
până la caracterul profund mutilant, acestea
fiind rezultatul coroborării tipului de
edentaţie cu amplitudinea acesteia şi întreg
cortegiul de elemente negative generate de
complicaţiile locale şi loco regionale,
decelându-se următoarele aspecte (fig. 4.6):
- mentonul se apropie de vârful na-
sului, realizând profilul de pasăre de pradă;
- obrajii şi buzele se invaginează da-
torită dispariţiei suportului reprezentat de
arcadele dentoalveolare, precum şi datorită
tracţionării comisurilor prin muşchii bucci-
natori simetrici;
- invaginarea buzelor provoacă dimi-
nuarea roşului buzelor (buze subţiri cu as-
pect răutăcios);
- curbarea fantei labiale cu concavi-
tatea spre inferior, destinderea arcului lui
Cupidon;
- şanţurile periorale preexistente se
adâncesc (şanţul labio-genian, labio-mento-

nier, filtrul buzei superioare), iar paracomi-
sural apar două şanţuri verticale;
- fanta labială se continuă cu două
şanţuri în zona comisurilor, astfel încât apa-
re mărită căpătând aspect de gură de peşte;
Fig. 4.6. Aspect facial în cazul unei paciente înainte şi după protezare
În ansamblu, frecvent în cazul eden-
taţiei subtotale, faciesul cu amprenta modi-
ficărilor induse de absenţa unităţilor odonto-
parodontale îmbracă aspectul voltaireian,
însă în mod antagonic, în edentaţiile termi-
nale reduse, aceste modificări sunt aproape
insesizabile.
În general, morfologia facială se mo-
difică în funcţie de localizarea edentaţiei
întinse, instalându-se asimetrii faciale gene-
rate de malpoziţii mandibulare datorate lip-
sei contactelor interdentare pe partea eden-
taţiei, acompaniate sau nu de micşorarea
etajului inferior al feţei.
62 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
- marginea bazilară, unghiul goniac
şi mentonul apar mai proeminente, ca o re-
zultantă a căderii comisurilor şi invaginării
buzelor acompaniate de diminuarea roşului
buzelor şi a pomeţilor obrajilor.
Modificări tisulare faciale
Odată cu vârsta, ţesuturile moi din or-
ganism îşi pierd elasticitatea, tegumentele
devin mai uscate, astfel încât este necesar a
se diferenţia procesele produse de îmbătrâ-
nire de cele datorate edentaţiei. Cert este că
aceste fenomene se suprapun şi bolnavul
consideră că în urma rezolvării sale proteti-
ce aceste fenomene vor dispărea, de aici şi
necesitatea conştientizării acestuia.
Egalitatea etajelor feţei
În cazul edentaţiilor parţiale întinse
odată cu dispariţia contactelor ocluzale în
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
zona laterală, apare modificarea dimensiu-
nii etajului inferior, în sensul micşorării
acestuia. În egală măsură, restaurările pro-
tetice incorecte sau modificate de trecerea
timpului şi evoluţia câmpului protetic, pot
conduce la subdimensionarea etajului infe-
rior, aşa cum nerespectarea etapelor unui
algoritm terapeutic corect conduce la ine-
Fig. 4.7.
Cele mai frecvente metode antropo-
metrice utilizate, fără repere preextracţio-
nale, sunt:
- metoda Leonardo da Vinci (fig.
4.8) – compară etajul inferior (Sn - Gn) cu
etajul mijlociu măsurat între N - Sn;
- metoda Leonardo da Vinci modifi-
cată (fig. 4.9) – compară dimensiunea
subnazale-gnation cu Oph - Sn;
- metoda Boianov (fig. 4.10) – com-
pară distanţa intercomisurală (Ch – Ch) cu
distanţa St - Gn şi urmăreşte egalitatea aces-
tora;
- metoda Boianov modificată (fig.
4.11) – compară distanţa St-Gn cu distanţa
63 
galitatea etajelor feţei prin supradimensio-
narea acestuia. Astfel, orice modificare
dimensională a etajului inferior este pato-
gnomonică pentru malrelaţiile mandibulo-
craniene, impunându-se folosirea unor me-
tode multiple, cât mai exacte, de măsurare
a acestuia şi cuantificare a variaţiei existen-
te (fig. 4.7).
interpupilară, datorită variabilităţii dimensi-
unii Ch – Ch;
- metoda Willis (fig. 4.12) – utilizea-
ză ocluzometrul Willis, ce măsoară egalita-
tea distanţelor Sn-Gn şi fanta labială – fanta
palpebrală;
- metoda “compasului de aur
Appenrodt” – măsoară distanţa Sn – Gn cu
gura deschisă şi aceeaşi distanţă cu gura
închisă şi obţine un raport constant 3/5, de-
numit şi “numărul de aur”;
- metoda planului Frankfurt – utili-
zează în examinare egalitatea distanţelor
dintre planul Frankfurt – vertex şi planul
Frankfurt – planul bazal mandibular.

Fig. 4.8. Metoda Leonardo Fig. 4.9. Metoda Leonardo
da Vinci da Vinci modificată
Fig. 4.11. Metoda Boianov modificată
Aceste valori măsurate vor fi trecute
în foile de observaţie pentru a servi în stabi-
lirea diagnosticului, dar şi pentru a orienta,
în cazul unor extracţii ulterioare, în restabi-
lirea dimensiunii etajului inferior.
Semne intraorale
Semnul patognomonic intraoral pentru
edentaţie este spaţiul protetic potenţial,
parametrii ce-l caracterizează variind de la o
situaţie clinică la alta sau de la un spaţiu
protetic la altul, sub influenţa etiologiei
edentaţiei, a formei clinice, a topografiei
acesteia, în acord cu evoluţia şi complicaţii-
le generate de absenţa unităţilor odonto-pa-
rodontale.
64 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
Fig.4.10. Metoda Boianov
Fig. 4.12. Metoda Willis
Consecinţele deplasărilor meziale sau
verticale, cu perturbarea parametrilor oclu-
ziei statice şi dinamice, conferă o arhitectură
specifică fiecărui spaţiu protetic potenţial, o
importanţă deosebită evolutivă revenind
binomului resorbţie-atrofie.
Spaţiul protetic potenţial apare conse-
cutiv extracţiilor dentare, rezultatul final al
complicaţiilor afecţiunilor odonto-
parodontale, al traumatismelor, tumorilor,
fără a eluda iatrogenia, care intervine în
terapia fiecărei entităţi clinice din teritoriul
oro-maxilo-facial.
Limitele spaţiului protetic potenţial au
următoarea configuraţie
- mezial şi distal: feţele proximale
ale dinţilor restanţi;
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
- ocluzal: planul de ocluzie sau su-
prafaţa ocluzală a arcadei antagoniste, sau
suprafaţa ocluzală a dinţilor limitrofi eden-
taţiei în cazul absenţei dinţilor antagonişti;
- inferior: muchia crestei alveolare
edentate.
Parametrii ce caracterizează spaţiul
protetic potenţial au valori mărite sau mic-
şorate, în funcţie de cumulul factorial ce a
acţionat şi sunt reprezentaţi de:
a. înălţime – în plan vertical;
b. amplitudine – în plan sagital;
c. lăţime – în plan frontal.
Fig. 4.13. Aspecte ale înălţimii spaţiului protetic potenţial
Înălţimea poate fi mărită în următoa-
rele situaţii clinice (fig. 4.14):
• atrofii accentuate ale crestei alve-
olare;
• extruzii sau egresii ale dinţilor li-
mitrofi în condiţiile absenţei din-
ţilor antagonişti breşei edentate;
• ocluzie deschisă.
Fig. 4.14.
65 
Înălţimea spaţiului protetic potenţial
- Se apreciază pe baza distanţei dintre
limita inferioară (muchia crestei alveo-
lare edentate) şi cea superioară (planul
de ocluzie al arcadei antagoniste).
- În cazul absenţei dinţilor antagonişti, se
apreciază în funcţie de înălţimea dinţi-
lor vecini spaţiului protetic potenţial şi
muchia crestei edentate.
- Ca modificări, înălţimea spaţiului prote-
tic potenţial poate fi micşorată sau mă-
rită.
Înălţimea poate fi micşorată în ur-
mătoarele cazuri (fig. 4.15):
• abraziunea sau distrucţia coronară
a dinţilor limitrofi breşei edentate;
• subocluzia dinţilor limitrofi breşei
edentate;
• egresiunea sau extruzia dinţilor
antagonişti.

Fig. 4.15.
Amplitudinea spaţiului protetic po-
tenţial
- Se apreciază ca fiind distanţa dintre
limitele mezială şi distală ale spaţiului pro-
tetic potenţial.
- Acesta poate fi delimitat numai
mezial de dinţi (cazul edentaţiei de cl. I şi II
Kennedy), mezial şi distal (edentaţia de cl.
III Kennedy) sau numai distal (cl. IV Ken-
nedy).
Amplitudinea poate fi mărită în ur-
mătoarele cazuri (fig. 4.16):
Fig. 4.16.
Lăţimea spaţiului protetic potenţial
- Se apreciază în urma trasării limite-
lor vestibulară şi orală ale spaţiului protetic
potenţial.
- Acestea se obţin prin trasarea a do-
uă planuri imaginare, tangente la feţele ves-
tibulare şi orale ale dinţilor limitrofi sau prin
tangentele la versanţii vestibulari şi orali ai
66 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
- migrări sau versii ale dinţilor limi-
trofi edentaţiei către dinţii vecini sau alte
spaţii edentate;
- modificări de volum ale substructu-
rilor odontale prin preparare sau distrucţie
coronară.
Amplitudinea poate fi micşorată în
următoarele cazuri:
- versii sau migrări corporeale ale
dinţilor limitrofi spre breşa edentată;
- modificări de volum ale dinţilor
limitrofi prin obturaţii debordante sau tra-
tamente protetice necorespunzător realizate.
crestei edentate.
- Lăţimea spaţiului protetic potenţial
se măreşte în următoarele situaţii (fig. 4.17):
- înclinări vestibulo-orale ale dinţilor
limitrofi;
- tratamente odontale sau protetice
necorespunzătoare pe dinţii limitrofi;
- creste exostotice.

Fig. 4.17.
Lăţimea va fi micşorată în următoa-
rele situaţii:
- rotaţii în ax ale dinţilor limitrofi;
- preparări ale dinţilor limitrofi;
- atrofia crestei alveolare.
Limita inferioară/superioară a spaţiului
protetic potenţial este reprezentată de creas-
ta osoasă edentată acoperită de mucoasă.
Elementele spaţiului protetic
potenţial
Creasta edentată reprezintă osul al-
veolar restant în urma extracţiilor dinţilor
afectaţi ai zonei respective, delimitând spaţi-
ul protetic potenţial. Se caracterizează prin:
- amplitudine;
- înălţime;
- lăţime;
- muchie;
- bază;
- versanţi;
- forma pe secţiune;
- profil;
- orientare.
Amplitudinea crestei edentate. Este
similară cu amplitudinea spaţiului protetic
potenţial, fiind mărită sau micşorată în funcţie
de migrările şi morfologia dinţilor limitrofi
sau normală când acestea nu s-au produs.
Lăţimea crestei edentate se măsoară
între planurile virtuale ce trec prin versanţii
vestibulari şi orali ai crestei edentate. Lăţi-
mea poate fi micşorată în cazul proceselor
67 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
de resorbţie şi atrofie şi mărită în cazul exis-
tenţei unor exostoze sau diferite procese
patologice (formaţiuni tumorale).
Înălţimea crestei edentate. Se măsoa-
ră prin distanţa de la limita de reflexie a
mucoasei mobile la vârful crestei şi este în
mod normal de 4-6 mm. Crestele înalte de-
păşesc 6 mm, iar cele joase se află sub va-
loarea minimă amintită. Reducerea înălţimii
crestei edentate se datorează resorbţiei osu-
lui alveolar.
Muchia crestei. Poate îmbrăca aspec-
te variate: rotunjită, ascuţită, concavă, con-
vexă sau poate deveni o suprafaţă în resorb-
ţiile accentuate. Crestele pot fi exostotice în
plan vertical fie pe seama suportului osos,
având caracterul de tuberozitate plonjantă
datorită presiunii exercitate de aerul din
cavităţile sinusale la nivelul tuberozităţilor
sau prin preexistenţa unei egresii a unităţii
odonto-parodontale la acest nivel, sau pe
seama suportului fibro-mucos, care este
îngroşat, conferind acelaşi aspect.
Fig. 4.18. Modificarea crestei alveolare prin
rezorbţie accentuată

Baza crestei poate fi largă sau îngustă,
în funcţie de gradul de atrofie şi resorbţie
osoasă, influenţând, la rândul ei, raportul şi
poziţia corpului de punte cu aceasta.
Versanţii pot avea orientare oblică, pot
fi uşor convecşi sau cu convexităţi accentua-
te, în acest caz putând avea caracterul unor
exostoze, care pot afecta protezarea amovibi-
lă sau cea conjunctă. Un alt aspect al versan-
ţilor poate fi cel concav, care apare consecu-
tiv unei extracţii laborioase sau în cazul pre-
existenţei unei afectări parodontale.
Forma pe secţiune. În mod normal,
creasta pe secţiune are o formă de triunghi
cu baza spre osul maxilar/mandibular, dar
raportat la aspectul versanţilor şi la muchie
poate avea şi alte aspecte: cea trapezoidală,
cu baza mică spre muchia crestei etc.
Profilul crestei edentate. Poate fi re-
gulat sau neregulat, determinat de extracţii
neînsoţite de o regularizare a suportului
osos sau în cazul unor extracţii ce s-au suc-
cedat la diferite intervale de timp, în acest
ultim caz incomodând protezarea, pe de o
parte în protezarea amovibilă prin periclita-
rea echilibrului şi prin apariţia leziunilor de
decubit ale mucoasei ce este comprimată
între baza şeii şi suprafaţa neregulată a cres-
tei, iar pe de altă parte, în protezarea con-
junctă va avea influenţe directe asupra este-
ticii corpului de punte.
68 
Tabloul clinic al edentaţiei parţiale întinse
Orientarea crestei poate fi ascendentă
sau descendentă.
Elementele odonto-parodontale
limitrofe spaţiului protetic potenţial
Consecinţele migrărilor la nivelul
arcadei
La nivelul arcadei afectate aria oclu-
zală este întreruptă (fie prin edentaţie, fie
prin pierderea punctului de contact) iar, prin
solicitarea dinţilor restanţi, apar fenomene de
abraziune de diferite grade (0, 1, 2, 3). Fe-
nomenele de abraziune duc, pe de o parte, la
transformarea marginilor incizale ale dinţilor
frontali în suprafeţe iar, pe de altă parte, la
reducerea înălţimii dinţilor laterali până la
planarea suprafeţei ocluzale.
Dinţii limitrofi breşei edentate, în ur-
ma apariţiei malpoziţiilor, expun pentru
contactul cu antagoniştii alte suprafeţe decât
cele normale şi, desfiinţând punctul de con-
tact cu dinţii vecini, perturbă astfel rapoarte-
le ocluzale statice şi dinamice.
Migrarea dinţilor antagonişti în plan
vertical către breşa edentată poate îmbrăca
forma de extruzie sau de egresie.
La nivelul arcadei antagoniste, de
asemenea, apar fenomene de abraziune şi
leziuni odontale, iar pierderea contactelor
dento-dentare antagoniste induce apariţia
migrărilor în plan vertical, cu perturbarea
planului de ocluzie.
 CAP. 5
Evaluarea clinică şi paraclinică
prin metode clasice versus
moderne a pacientului edentat
parţial întins

   
55 
69 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Examenele clinice şi paraclinice în
edentaţia parţial întinsă constituie un binom
esenţial în elaborarea unui diagnostic de
precizie ce atrage alegerea unei soluţii tera-
peutice de elecţie în acord cu particularita-
tea cazului clinic.
Sistematizarea datelor clinice şi para-
clinice într-o manieră clasică poate coabita
foarte bine cu metodele actuale de stocare şi
prelucrare computerizată, ce oferă o bază de
date eficientă pentru încadrarea într-o cate-
gorie sau alta de indici clinico-biologici,
elemente bazale ale deciziei terapeutice, în
Fig. 5.1.
Modalitatea de transpunere practică a
soluţiilor terapeutice oferite de programul
computerizat parcurge următoarele etape:
1. Introducerea datelor clinice şi pa-
raclinice în formatul computerizat al foii de
observaţie;
70 
al cărei algoritm final intervin factorii de
prognostic, rezultat al tehnicilor de pregătire
specifică coroborat cu tipul de variantă tera-
peutică ales, în acord cu dotarea şi compe-
tenţa echipei care colaborează la finalizare.
În Baza Clinică de Învăţământ a Facul-
tăţii de Medicină Dentară Iaşi a fost imple-
mentat un soft original, PRODENT, elaborat
de Prof. Univ. Dr. Norina Forna în colabo-
rare cu Firma Neotech, adaptat cerinţelor
didactice, în acelaşi timp cultivând practicie-
nilor un algoritm de gândire corelativ.
2. Prelucrarea datelor şi stabilirea
unui scor ce caracterizează indicii clinico-
biologici, element ce încadrează din punctul
de vedere al morfo-funcţionalităţii pacientul
într-o catego-rie ce stă la baza alegerii solu-
ţiei terapeutice;
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
3. Stabilirea Scorului final prin
corobo-rarea scorului indicilor clinico-
biologici cu prognosticul cazului clinic;
4. Evaluarea predictibilităţii soluţiei
terapeutice alese.
Foaia de observaţie computerizată de-
butează cu datele personale, absolut necesare
ergonomiei abordării terapeutice (fig. 5.1).
Examinarea clinică începe cu stabili-
rea datelor anamnestice, sexul, vârsta, sau
profesia pacientului fiind factori ce interferă
cu exigenţele ce caracterizează soluţia tera-
peutică finală.
În ceea ce priveşte sexul pacientului,
este cunoscut faptul că pentru femei exigen-
ţele estetice sunt mai ridicate, spre deosebire
de bărbaţi, la care funcţionalitatea este pri-
mordială.
Vârsta este de asemenea importantă,
Fig. 5.2.
Motivele prezentării reunesc :
- tulburări de diverse grade generate
de disfuncţiile masticatorii, fizionomice şi
fonetice;
71 
reflectându-se asupra terenului pacientului
(patologie stomatologică şi generală geria-
trică), alegerii variantei terapeutice, etapiză-
rii planului de tratament.
Domiciliul pacientului condiţionează
etapizarea planului de tratament.
Profesia poate da indicaţii asupra fac-
torilor etiologici (“caria cofetarilor”, mediu
cu noxe – mercur, plumb, acizi etc.) iar,
uneori, este definitorie în alegerea soluţiei
de tratament.
Această etapă a examenului clinic se
încheie prin culegerea datelor privitoare la
condiţiile de viaţă şi muncă ale pacientului.
Motivele prezentării (fig. 5.2) sunt
diverse, în funcţie de forma clinică a
edentaţiei, de prevalenţa unei anumite simp-
tomatologii, de prezenţa şi amploarea com-
plicaţiilor.
- tulburări articulare, musculare, lezi-
uni ale mucoasei
- reoptimizarea unor restaurări proteti-
ce vechi, necorespunzătoare din punct de
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

vedere al refacerii morfo-funcţionale. - istoricul afecţiunii;

Anamneza are un rol deosebit de im- - antecedentele generale şi stomatolo-
portant în cadrul examenului clinic al paci- gice;
entului edentat parţial întins, derulându-se - antecedentele heredocolaterale şi per-
pe următoarele secţiuni componente: sonale.

Fig. 5.3.

Fig. 5.4.

   
72 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Istoricul (fig. 5.3, 5.4) ne oferă date
asupra:
- debutului, evoluţiei edentaţiei;
- tratamentelor urmate, precum şi a
timpului scurs de la pierderea ulti-
milor dinţi;
- momentului realizării unei prote-
zări amovibile şi receptarea aceste-
ia din punct de vedere psihologic şi
funcţional;
- cronologia extracţiilor dentare, ca
şi etiologia pierderii dinţilor sunt
date ce se corelează cu morfologia
câmpului protetic;
- colaborarea cu medicul dentist.
Fig. 5.5.
În cadrul antecedentelor personale ge-
nerale, sunt de interes acele afecţiuni, care
prin manifestările complexe pe care le pre-
zintă interferă cu patologia orală, nerespec-
tarea regulilor de abordare impuse de aces-
tea periclitând starea generală a pacientului.
Principalele afecţiuni generale sunt
reprezentate de:
- afecţiunile cardiovasculare: miocar-
73 
Antecedentele personale generale
(fig. 5.5):
Starea generală a pacientului este
esenţială pentru o abordare specifică în teri-
toriul medicinii dentare, încă din această
etap creionându-se alternativele terapeutice,
dictate de tabloul general.
Se vor identifica afecţiunile sistemice
ale pacientului, în special cele ce interferă
cu tratamentul stomatologic.
Antecedentele personale generale se
vor corela cu: vârsta, sexul, stările fiziologi-
ce, momentul evolutiv biologic în care se
află pacientul (creştere, dezvoltare, maturi-
tate, involuţie, ciclul la femei, sarcină).
diopatii, endarterite, hipertensiune arterială;
- afecţiunile aparatului respirator:
astm bronşic, emfizem pulmonar, sclerozele
pulmonare, obstrucţii ale căilor aeriene su-
perioare;
- afecţiunile aparatului digestiv: gastri-
te, ulcere, hepatite cronice, ciroze hepatice;
- afecţiunile metabolice: diabet, obezi-
tate, avitaminoze;
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
- afecţiunile aparatului renal; insufici-
enţă renală, nefropatii, sindroame renale;
- discraziile sanguine: anemii, leuco-
ze, sindroame hemoragipare;
- afecţiunile sistemului endocrin;
- afecţiunile sistemului nervos: epilep-
sie, Parkinson;
- intoxicaţiile şi boala de iradiere;
- afecţiunile contagioase: hepatita vi-
rală, gripa;
- cancerele şi stările precanceroase.
Precauţiile abordării terapeutice în teri-
toriul patologiei orale concordante cu diag-
nosticul de stare generală vor fi prin urmare:
- alegerea anestezicului corespunză-
tor, fără vasoconstrictor;
- evitarea manoperelor dureroase, de-
ziderat ce guvernează întreaga medicină
dentară actuală;
- planificarea ergonomică a şedinţelor
de tratament;
- respectarea protocolului terapeutic
pentru profilaxia endocarditei infecţioase;
- certitudinea că pacientul respectă
medicaţia pentru patologia generală;
- materializarea conceptului de inter-
disciplinaritate cu medicul specialist pe fie-
care entitate clinică generală în parte;
- temporizarea manoperelor stomato-
logice până la stadiul de compensare al bolii
generale;
- iniţierea terapiei protetice după fina-
lizarea afecţiunii generale de bază, pentru a
nu afecta viabilitatea soluţiei terapeutice, un
exemplu concludent fiind reprezentat pe de
o parte de tulburările metabolice ce afectea-
ză procesul de resorbţie şi atrofie, ceea ce va
conduce la o instabilitate precoce a variantei
terapeutice mobile de tratament sau de tera-
pia cortizonică sau iradiantă, ce accentuează
în egală măsura atrofia osoasă;
74 
- Afecţiunile alergice, în mod special
alergia la acrilate - ne direcţionează spre
acrilatele flexibile, pentru varianta mobilă
terapeutică, aceste materiale fiind monomer-
free (agentul cauzal al alergiei);
- Aplicarea antibioterapiei de protecţie
în acord cu protocoalele standard pentru
afecţiunile generale ce pot genera
bacteremii tranzitorii, generate de manope-
rele sângerânde din sfera pregătirii specifice
sau nespecifice.
Antecedentele personale stomatolo-
gice (fig. 5.6):
Stabilirea antecedentelor stomatolo-
gice vizează identificarea şi plasarea în or-
dine cronologică a afecţiunilor stomatologi-
ce ale bolnavului.
Prin elaborarea acestui “istoric stoma-
tologic” al pacientului se obţin o serie de
date importante referitoare la:
- suspiciunea pentru un anumit tip de
afectare stomatologică;
- rata afectării;
- evoluţia şi importanţa acordată de
pacient patologiei orale;
- tratamentele efectuate, modul în care
pacientul a fost satisfăcut de soluţiile tera-
peutice;
- consemnarea eventualelor parafunc-
ţii existente (ex. bruxismul), modul lor de
manifestare şi acuzele legate de acestea;
- în cazul în care bolnavul este purtă-
tor al unei proteze adjuncte, se impune obţi-
nerea a cât mai multe date privitoare la
momentul protezării, modul în care a decurs
şi a fost acceptat tratamentul, precum şi
modul în care pacientul s-a acomodat cu
restaurarea protetică adjunctă.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 5.6.

Tratamentele chirurgicale anterioare direcţie importantă în care trebuie orientat

în sfera oro-maxilo-facială constituie o altă interogatoriul bolnavului (fig. 5.7).

Fig. 5.7.

O altă secţiune a foii de observaţie Prin anchetele familiale se pot depista

electronice este reprezentată de anteceden- bolile sistemice ce afectează ultimele 3 ge-
tele heredo-colaterale ce reunesc cele două neraţii ale familiei pacientului, de interes
mari categorii: generale şi stomatologice. pentru medicul dentist fiind bolile cu deter-

   
75 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
minism genetic, cele cu predispoziţie eredi-
tară, bolile cu caracter familial (condiţii de
mediu comun), bolile cu risc de transmitere,
bolile mamei din perioada de sarcină.
Antecedentele heredo-colaterale sto-
matologice se analizează în vederea depistă-
rii afecţiunilor stomatologice cu transmitere
genetică: anomalii dento-maxilare, parodon-
Fig. 5.8.
Datele consemnate vizează:
- stabilirea mediului în care pacientul
îşi desfăşoară activitatea (mediu toxic);
- caracterul muncii depuse (munci cu
solicitare preponderent fizică sau intelectua-
lă) şi existenţa eventualelor ticuri profesio-
nale;
- tipul de alimentaţie (raţională sau
abuzivă), preponderenţa hidrocarbona-telor
în alimentaţie şi a consumului de alcool,
tutun, condimente;
- ritmicitatea meselor (păstrată sau
76 
topatii, carii multiple, malformaţii congeni-
tale.
Condiţiile de viaţă şi muncă (fig. 5.8)
reprezintă o altă secţiune de care trebuie să
ţinem cont, prin impactul pe care îl au asupra
apariţiei unor afecţiuni cu răsunet la nivelul
sistemului stomatognat, precum şi asupra
viabilităţii soluţiei terapeutice abordate.
dezordonată), ritmul masticator (alert, me-
diu, lent), preferinţa pentru textura alimente-
lor (moi, consistente, fibroase), stereotipul
de masticaţie (frecător, tocător, mixt), mas-
ticaţia uni- sau bilaterală.
Examenul clinic al sistemului sto-
matognat (fig. 5.9) va realiza investigarea
clinică cervico-facială a regiunilor învecina-
te şi examinarea intraorală, utilizând meto-
dele clasice - prin inspecţie, palpare, percu-
ţie şi chiar auscultaţie.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 5.9.
Examenul cervico-facial
Este efectuat prin inspecţie din faţă şi
profil, prin palpare superficială şi profundă,
auscultaţie, o atenţie deosebită trebuind
acordată articulaţiei temporo-mandibulare
(fig. 5.10).
Inspecţia
În edentaţiile întinse, în acord cu am-
plitudinea edentaţiei şi prezenţa complicaţii-
lor locale şi loco-regionale se observă la
inspecţie asimetrii faciale, modificări antro-
pologice, cu modificarea indicilor faciali,
datorată micşorării etajului inferior, înfun-
darea obrajilor simetrică sau asimetrică,
accentuarea şanţurilor faciale.
Inspecţia de faţă: are în vedere anali-
za mai multor elemente:
1. aspectul morfologic, static şi dina-
mic de ansamblu;
77 
2. conturul feţei (fig. 5.11): se core-
lează cu tipul constituţional (tipul cerebral,
digestiv, respirator, muscular) şi poate avea
următoarea formă:
- ovală
- pătrată
- rotundă
- trapezoidală
- dreptunghiulară
- triunghiulară.
Identificarea conturului corect (fig.
5.12) ne interesează, deoarece există o
strânsă corelare între forma acestuia şi for-
ma dinţilor, element care se reflectă în mo-
delarea corectă a restaurării fixe sau în ale-
gerea dinţilor artificiali.
3. expresia feţei (mimică, fizionomie);
4. simetria facială şi tipul facial;
5. proporţia etajelor;
6. coloraţia tegumentelor (comparativ
cu regiunile învecinate);
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Fig. 5.10.

Fig. 5.11. Diverse tipuri de contururi faciale

   
78 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
7. integritatea tegumentelor (defor-
mări, tumefieri, ulceraţii, tumori, cicatrici,
plăgi, fistule la care se descriu dimensiunile,
forma şi aspectul);
8. elementele constituente ale feţei
(ochi, pleoape, nas, buze, comisuri, menton,
obraji cu pliuri, zone temporale, maseterine,
parotidiene, urechi, tragus, conduct auditiv
Fig. 5.12. Interrelaţia dintre forma feţei şi a dinţilor, ulterior prelucrare computerizată fotografică
(după Linderman, 2004)
Simetria facială se analizează în sens
transversal, în raport cu axul vertical al feţei.
Se trasează imaginar planul de simetrie me-
dian ce trece prin Tr-N-Sn care trebuie să
coincidă cu liniile interfrenulare şi interinci-
sive maxilară şi mandibulară şi se raportează
la acesta distanţele până la punctele parame-
diene: Zy şi Go dreapta şi stânga.
Eventualele asimetrii pot fi localizate
la nivel:
- articular (deformarea uni- sau bilate-
rală a zonei pretragiene în cadrul poliartrite-
lor reumatoide sau malrelaţiilor mandibulo-
craniene cu laterodeviaţia consecutivă a
mandibulei etc.);
- osos (exostoze, dismorfisme, forma-
ţiuni tumorale sau pseudotumorale, consoli-
dări osoase vicioase etc.);
- muscular (hipertrofii, spasme mus-
culare, hipertonii):
- ocluzal (anomalii dento-alveolare
primare, leziuni odontale coronare, edenta-
79 
extern);
9. relieful natural al feţei (aspectul
proeminenţelor şi al şanţurilor anatomice
care pot fi modificate în funcţie de amplitu-
dinea şi localizarea edentaţiilor);
10. simetria şi forma capului (tipurile
cranio-faciale).
ţii, aparate gnato-protetice incorect conce-
pute şi realizate etc.);
- părţi moi (supuraţii, abcese, tumori
etc.).
În sens vertical, se urmăreşte egalita-
tea etajelor feţei prin metodele antropome-
trice cunoscute. Cel mai frecvent, etajul
inferior este cel care-şi modifică dimensiu-
nea, în majoritatea cazurilor prin subdimen-
sionare, datorata amplitudinii edentaţiei sau
abrazie, însă pot fi întâlnite şi situaţii de
supradimensionare a acestuia.
Această dimensiune se măsoară atât în
relaţie de postură, cât şi în relaţie centrică.
În mod normal, trebuie să existe o diferenţă
între aceste valori de 2 - 4 mm.
- În relaţia de postură, etajul inferior
poate fi mărit datorită unor hipotonii muscula-
re pe muşchii ridicători şi hipertonii pe cobo-
râtori şi poate fi micşorat în cazul unor spas-
me sau hipertonii musculare pe muşchii ridi-
cători sau hipotonii pe muşchii coborâtori.
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
- În relaţia centrică, modificarea poa-
te apărea prin micşorarea etajului inferior
cauzată fie de existenţa unei anomalii dento-
maxilare (infraalveolii ale zonei laterale cu
ocluzie adâncă), fie de pierderea stopurilor
centrice laterale: leziuni odontale coronare,
edentaţii cu instalarea ocluziei prăbuşite.
Mărirea etajului se poate datora anomaliei
dento-maxilare primare cu supra-alveolie şi
mordex apertus sau refacerilor protetice
defectuoase din zonele laterale.
Inspecţia de profil urmăreşte urmă-
toarele elemente:
1. profilul facial (în funcţie de planu-
rile Simon, Dreyfus, Frankfurt) poate fi
concav, drept , convex;
2. unghiul nazo-labial – normal 90°,
poate fi modificat în funcţie de poziţia sau
absenţa dinţilor superiori (proalveolo-donţii,
edentaţii etc.);
Fig. 5.13.
80 
3. postura buzelor (în funcţie de tan-
genta gurii): protruziv, retruziv;
4. treapta labială (normal, buza supe-
rioară acoperă sau depăşeşte uşor conturul
buzei inferioare) poate fi modificată în sen-
sul accentuării (anomalii dento-maxilare:
proalveolodonţii, retrognaţii sau edentaţii)
sau în sensul inversării (edentaţii frontale,
prognaţii, ocluzii inverse frontale etc.);
5. şanţul labio-mentonier: poate fi
normal, şters sau accentuat în funcţie de
prezenţa sau absenţa dinţilor frontali;
6. poziţia mentonului: normo-/ pro-/
retrogenie;
7. unghiul goniac: 110-125° după 12
ani, 130-140° la vârstnici;
8. ramul bazilar: aspect, orientare etc.
Palparea (fig. 5.13)
Însoţeşte şi completează inspecţia. Se
realizează superficial şi profund.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Elementele urmărite în cele două eta- stomatognat: punctele de emergenţă ale tri-
pe sunt: gemenului, muşchi, reliefuri osoase, gangli-
oni, articulaţia temporo-mandibulară (fig.
- Palparea superficială: temperatura, 5.14, 5.15, 5.16).
umiditatea, sensibilitatea, denivelări şi de-
formări.
Temperatura poate fi crescută din cau-
ze generale (stare generală alterată) sau loca-
le (leziune inflamatorie). Temperatura scăzu-
tă împreună cu transpiraţii reci este semn de
afectare generală şi se constituie în urgenţă.
De asemenea, este urmărită starea de
hidratare/deshidratare a tegumentelor (umi-
Fig. 5.14. Palparea rebord supraorbitar şi
ditatea).
infraorbitar
Tot în cadrul palpării superficiale se
apreciază sensibilitatea tactilă (simetric
dreapta / stânga cu rulou de vată), termică
(cu eprubete cu apă rece) şi dureroasă (par-
estezii, hipersensibilităţi etc.).
Palparea prin pensare evidenţiază
elasticitatea şi cantitatea ţesutului subcuta-
nat (normal, în exces sau slab reprezentat).

- Palparea profundă: se realizează Fig. 5.15. Palpare piramida nazală şi ar-

pe elementele componente ale sistemului cada zigomatică

Fig. 5.16. Palpare ram ascendent mandibular, ram orizontal mandibular şi menton

Se insistă asupra palpării marginii asupra modificărilor volumetrice ale puncte-

bazilare a mandibulei şi a înălţimii ramului
orizontal prin pensarea sa între două degete.
Palparea muşchilor se efectuează intraoral şi
extraoral la nivelul inserţiei şi al masei mus-
culare, static şi dinamic, dându-se indicaţii
lor dureroase şi ale zonelor de iradiere, a
tonicităţii şi puterii de contracţie musculară.
Palparea muşchilor completează in-
specţia lor şi are în vedere masa musculară şi
inserţiile, simetric şi comparativ. Palparea

   
81 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

muşchilor se realizează static (în repaus

postural) şi dinamic (cu gura închisă, când
efectuează intercuspidarea maximă şi cu gura
deschisă, opunându-se deschiderii, închiderii,
propulsiei, diducţiei – manevrele Netter).
Prin palparea masei musculare, se
evaluează:
1. dezvoltarea muşchiului, cu eventu-
alele modificări volumetrice;
2. sensibilitatea: punctele dureroase,
zonele de iradiere, zonele trigger;
3. consistenţa;
4. tonicitatea.
Palparea se realizează într-o anumită
ordine (Tabelul 5.1):
1. muşchii mobilizatori ai mandibulei
– temporal (fig. 5.17), maseter (fig. 5.18),
pterigoidian extern (fig. 5.19), pterigoidian Fig. 5.18. Palparea m. maseter
intern, geniohioidian, milohioidian (fig.
5.20), digastric, sternocleido-mastoidian,
muşchii limbii (fig. 5.21);
2. muşchii mimicii - orbicular, bucci-
nator, narinari.

Fig. 5.19. Palparea m. pterigoidian extern

Fig. 5.17. Palparea m. temporal Fig. 5.20. Palparea m. milohioidian

   
82 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 5.21. Palparea m. limbii

Tabelul 5.1. Foaie de observaţie - muşchi

Muşchi Durere Volum Tonicitate Consistenţă
Muşchii mobilizatori ai mandibulei

hipotonicit

hipertoni-
hipertrofie
hipotrofie

normala

patol.
inserţii

citate
masa

ate
Dr. … … … … … … … …
Temporal
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Maseter
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Pterigoidian. intern
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Pterigoidian extern
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Digastric
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Milohioidian
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Geniohioidian
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
SCM
Stg. … … … … … … … …
Muşchii mimicii
Dr. … … … … … … … …
Buccinator
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Orbicularul buzelor sup.
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Orbicularul buzelor inf.
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Mentonieri
Stg. … … … … … … … …
Dr. … … … … … … … …
Narinari
Stg. … … … … … … … …
Occipitali şi Dr. … … … … … … … …
paracervicali Stg. … … … … … … … …

   
83 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Palparea planului osos urmăreşte
examinarea contururilor osoase şi a suprafe-
ţelor osoase, simetric comparativ, descen-
dent, urmărind:
1. integritatea osoasă;
2. reducerile de volum (atrofiile);
3. sensibilitatea;
4. deformările;
5. denivelările în treaptă (fracturi);
6. mobilitatea anormală a unor seg-
mente osoase.
În cazul unor deformări osoase, se vor
preciza:
- sediul;
- limitele;
- mărimea, aspectul suprafeţei;
- consistenţa;
- rapoartele cu ţesuturile moi.
Palparea punctelor de emergenţă
ale trigemenului se realizează prin presiune
simetrică exercitată cu policele la nivel:
Fig. 5.22. Palparea gr. ggl. preauriculari şi retroauriculari
Fig. 5.23. Palparea gr. ggl. genieni, submandibulari şi submentonieri
84 
- supraorbitar (sensibil în sinuzite
frontale, nevralgii);
- suborbitar (sensibil în sinuzite maxi-
lare, nevralgii);
- mentonier (sensibil în nevralgii).
Palparea grupelor ganglionare se
face comparativ, simetric, pe grupe ganglio-
nare: suboccipitali, retroauriculari, preauri-
culari (fig. 5.22), genieni, submandibulari –
fig. 5.23 (submaxilari), submentali, jugulo-
carotidieni, supra-claviculari.
În mod normal, ganglionii sunt nepal-
pabili. Patologic, devin palpabili în inflama-
ţii, procese tumorale, când se apreciază ca-
racteristicile acestora:
- numărul;
- sediul;
- forma;
- dimensiunea;
- suprafaţa.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 5.24. Palparea gr. ggl. cervicale anterioare

Fig. 5.25. Palparea gr ggl cervicale posterioare

Palparea glandelor salivare mari: velul orificiilor de excreţie şi simptomatolo-

submandibulare, parotide, sublinguale, aso- gia pacientului ne orientează asupra stării de
ciată cu exprimarea secreţiei salivare la ni- sănătate la acest nivel.

Fig. 5.26.

   
85 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Examenul articulaţiei
temporo-mandibulare
Se realizează în strânsă corelaţie cu
examenul muşchilor şi examenul ocluziei,
constând în inspecţie, palpare, auscultaţie,
în statică: ocluzie centrică, repaus mandibu-
lar şi în dinamică (fig. 5.26).
Inspecţia statică se realizează la nive-
lul regiunii pretragiene şi mentoniere. Se
urmăresc comparativ stânga-dreapta, din
faţă şi profil, urmărind modificările de cu-
loare, integritate, asimetriile.
Inspecţia dinamică, la deschiderea şi
închiderea gurii, urmăreşte:
- excursiile condiliene;
- excursiile mentonului din faţă (si-
metria faţă de planul medio-sagital) şi profil
(traiectoria de mişcare a mentonului);
- amplitudinea deschiderii gurii (fig.
5.27).
Fig. 5.27.
Palparea regiunii pretragiene (la 13
mm anterior de tragus, pe linia ce uneşte
unghiul extern al ochiului cu tragusul) se
realizează cu cele patru degete întinse pe
suprafaţa de examinat şi bidigital.
Palparea în dinamică se realizează în
închidere-deschidere, de asemenea, prin
cele două metode:
- palpare cu cele patru degete poziţi-
onate pretragian – permite aprecierea excur-
siilor condiliene;
86 
- palpare bidigitală (cu indexurile în
canalele auditive externe) – traiectoria de
rotaţie pură condiliană (fig. 5.28).
Fig. 5.28.
Se apreciază prin palpare:
- sensibilitatea regiunii pretragiene;
- poziţia condililor;
- denivelările regiunii pretragiene;
- excursiile condiliene (simetrie, si-
nergie, amplitudine);
- zgomotele articulare.
Sensibilitatea elementelor articulare se
decelează executând presiuni pe menton în
sens postero-superior, în timp ce bolnavul
are gura întredeschisă.
Auscultaţia se poate realiza direct sau
indirect (mediată de un dispozitiv interme-
diar) şi poate decela prezenţa zgomotelor
succesive sau concomitente în articulaţii
(cracmente, crepitaţii).
Examenul oral
Un examen clinic intraoral (fig. 5.29)
corect se va efectua cu deosebită atenţie, în
condiţii de iluminare perfectă. Se vor urmări
în ordine: orificiul bucal, mucoasa jugală,
vestibulul bucal, arcadele dentare, suportul
odontal, spaţiul protetic potenţial, suportul
parodontal, palatul dur şi moale, limba,
planşeul, examenul ocluziei, examenul rela-
ţiilor mandibulo-craniene.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 5.29.
Examenul orificiului bucal
La examinarea statică a orificiului
bucal se obţin date asupra culorii şi texturii
labiale, a fantei labiale, a raportului bilabial
sau treptei labiale, a simetriei arcului Cupi-
don (asimetria arcului Cupidon şi a buzei
poate apărea în edentaţii frontale parame-
diene sau în ectopii de canin) şi asupra fil-
trului buzei superioare. În edentaţiile fronta-
le, când lipsesc mai mulţi dinţi succesivi, se
poate observa la inspecţie o înfundare a bu-
zei cu micşorarea roşului buzei.
Examinarea dinamică a orificiului
bucal poate evidenţia uneori o amplitudine
mărită a deschiderii, datorită laxităţii capsu-
lo-ligamentare în ATM sau micşorată (prin
microstomie, constricţii mergând până la
anchiloză temporo-mandibulară, trismus de
maseter sau fracturi condiliene).
87 
Simetria deschiderii orificiului bucal
poate fi afectată prin devierea mentonului în
afecţiuni ce interesează articulaţia temporo-
mandibulară, în edentaţii parţiale întinse
unilaterale sau uniterminale (clasa I şi a II-a
Kennedy), în paralizii şi pareze faciale. Se
va aprecia, de asemenea, amplitudinea spa-
ţiului interlabial şi a distanţei intercomisu-
rale în timpul vorbirii, surâsului, râsului.
Examenul mucoasei labio-jugale şi
al vestibulului bucal
Se va efectua o examinare de ansam-
blu a mucoasei labio-jugale, apreciindu-se
integritatea, coloraţia, prezenţa amprentei
dinţilor şi a interliniului articular, prolabarea
mucoasei spre spaţiul edentat ca urmare a
ticurilor de succiune, aspectul canalului
Stenon şi permeabilitatea sa, aspectul sali-
vei, aspectul zonelor învecinate canalului
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Stenon (depistarea unor elemente grăsoase –
corpusculii Fordyce).
Se va examina vestibulul bucal, con-
semnându-se aspectele patologice (abcese,
formaţiuni tumorale, fistule, cicatrici), inser-
ţia frenurilor şi plicilor alveolo-jugale în
raport cu festonul gingival. În cazul în care
sunt prezente edentaţii terminale, care ape-
lează la o protezare parţial amovibilă, este
absolut obligatorie descrierea zonelor func-
ţionale periferice adiacente spaţiului protetic
potenţial.
Zonele funcţionale
- Se vor examina atât din punct de ve-
dere dimensional cât şi din punct de vedere
al conţinutului şi al calităţii suportului
Fig. 5.30.
Punga Einsering
Se va examina cu atenţie prin inspec-
ţie, îndepărtându-se cu oglinda ţesuturile
88 
muco-osos.
- Se apreciază limitele anatomice, am-
plitudinea, înălţimea, lăţimea, zona de mu-
coasă pasiv-mobilă, prezenţa unor eventuale
formaţiuni patologice (bride, cicatrici).
- Spre deosebire de edentaţia totală în
care zonele funcţionale periferice se succed
într-o ordine clară, în edentaţia parţial întin-
să întâlnim una, două zone funcţionale în
acord cu topografia edentaţiei, acestea fiind
de multe ori scurtate sau întrerupte prin pre-
zenta unităţilor odonto-parodontale.
Examinarea zonelor periferice vesti-
bulare se face prin inspecţie şi palpare de la
dreapta la stânga, atât static, cât şi dinamic
prin mobilizarea ţesuturilor de la periferia
câmpului protetic (fig. 5.30).
moi şi prin palpare cu degetul sau fuloarul,
apreciindu-se corect dimensiunile.
Aprecierea înălţimii corecte a zonei
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
se face prin bascularea mandibulei spre
zona examinată, iar aprecierea lăţimii prin
bascularea mandibulei de partea opusă exa-
minării.
Zona de mucoasă pasiv-mobilă se va
aprecia prin inspecţie şi prin palpare cu
fuloarul din aproape în aproape. La începă-
tori este indicat să se traseze cu creionul
Fig. 5.31.
Examinarea zonei frontale
- Situată între cele două plici alveolo-
jugale, se va efectua tracţionând spre în afa-
ră uşor buza superioară.
- Este necesară o apreciere corectă a
lăţimii acestei zone din considerente fizio-
nomice, a inserţiei frenului labial, a
retentivităţii versantului vestibular, ca şi o
delimitare corectă a mucoasei pasiv-mobile.
- Uneori caracteristicile acestei zone
(bogăţia ţesutului submucos) ne fac să re-
marcăm greu trecerea spre mucoasă pasiv-
mobilă şi să aproximăm această zonă.
89 
dermatograf linia ghirlandată.
Urmărind aceleaşi caracteristici se
examinează foarte atent zona vestibulară
laterală dreaptă, zonă cu importanţă fizio-
nomică şi fonetică, folosind teste de mimică
şi tracţiune spre posterior ale buzei superi-
oare ce ne evidenţiază nivelul inserţiei plicii
alveolo-jugale (fig. 5.31).
Examinarea zonelor funcţionale se
continuă cu descrierea zonei vestibulare
laterale stângi şi a pungii Eisenring stângă.
Zona „Ah”
- Este o zonă cheie periferică de în-
chidere marginală cu rol în realizarea
succiunii. Se examinează prin inspecţie,
apreciindu-se diferenţa de culoare între pa-
latul dur şi palatul moale. Palparea se face
cu fuloarul dinspre anterior spre posterior şi
de la dreapta spre stânga.
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
- Examinarea dinamică a zonei „Ah”
se va face prin punerea în tensiune a vălului
palatin, prin manevra Valsalva, prin tuse
uşoară şi prin emisia vocalei „A”. Lăţimea şi
valoarea clinică a zonei variază în funcţie de
poziţia vălului palatin, care poate fi: vertica-
lă, oblică sau orizontală. Poziţia oblică este
Fig. 5.32.
Zona vestibulară laterală sau punga
lui Fisch
- Este dominată de inserţia muşchiului
buccinator.
- Se va examina cu gura întredeschisă,
îndepărtând uşor cu oglinda ţesuturile moi.
- Această zonă permite îngroşări ale
marginilor protezei pentru ameliorarea men-
ţinerii şi stabilităţii acesteia (fig. 5.33).
Zona vestibulară frontală mandibu-
lară
- Se evidenţiază prin eversarea uşoară
a buzei inferioare.
- Prezenţa muşchilor cu inserţie per-
pendiculară la periferia câmpului protetic
90 
considerată cea mai favorabilă, permiţând o
realizare a succiunii interne şi externe.
Zonele funcţionale periferice man-
dibulare se examinează prin aceeaşi meto-
dologie ca şi la maxilar (fig. 5.32).
determină modificări importante ale acestei
zone.
Zonele funcţionale periferice lin-
guale mandibulare cu caracteristicile fiecă-
reia şi cu posibilităţile de utilizare sau ex-
tindere ale marginilor aparatului, se vor
examina static prin inspecţie şi palpare şi
dinamic prin mobilizarea limbii. Cu cât mo-
bilizările linguale sunt mai ample, cu atât
modificările zonelor periferice sunt mai
importante.
Examinarea zonei linguale retromo-
lare Ney şi Bowann se face prin inspecţie şi
palpare, îndepărtând baza limbii cu oglinda.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Posibilităţile de extindere în această zonă se
vor aprecia în funcţie de retentivitatea ei dată
de înclinarea ramului ascendent al mandibulei
şi al unghiului goniac.
Zona linguală laterală se examinea-
ză indicând pacientului mişcări de ridicare
şi balansare a limbii spre dreapta şi stânga.
Palparea digitală poate aprecia corect pro-
funzimea, aspectul liniei oblice interne şi
inserţia muşchiului milohioidian.
Prezenţa unei linii oblice interne re-
tentive limitează extinderea marginii apara-
tului protetic. În zona premolară se palpează
Fig. 5.33.
Examenul arcadelor
dento-alveolare
Se examinează arcadele din punctul
de vedere al formei, simetriei şi continuităţii
lor (fig. 5.34). Acest examen este urmat de
apelul dinţilor.
Menţinerea continuităţii arcadei prin
păstrarea punctelor de contact nu reprezintă o
garanţie a prezenţei tuturor unităţilor odonto-
91 
uneori pe versantul intern al crestei edentate
torusul mandibular ce pune problema corec-
ţiei chirurgicale sau numai a folierii.
Zona linguală centrală, zonă cheie
de închidere marginală similară zonei „Ah”
de la maxilar, este dominată de inserţia
muşchiului genioglos. Poziţia limbii impune
caracteristicile anatomo-clinice ale zonei,
astfel inserţia anterioară micşorează dimen-
siunile zonei şi creşte gradul de mobilitate
prin tracţiunile exercitate de frenul lingual.
Inserţia posterioară micşorează mult dimen-
siunile zonei.
parodontale pe arcadă, caz în care leziunea
anatomică există prin absenţa dinţilor.
Aceeaşi observaţie este valabilă în si-
tuaţia în care continuitatea arcadei este refă-
cută artificial printr-o protezare conjunctă,
dar care nu anulează edentaţia.
Se va examina suportul odontal (de
la 1.8 la 2.8) prin inspecţie, palpare şi percu-
ţie din punctul de vedere al culorii, morfo-
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
logiei coronare, tratamentelor odontale, vi-
talităţii, implantării, poziţiei pe arcadă,
punctului de contact etc.
Percuţia se va efectua atât în ax cât şi
transversal, urmărindu-se atât răspunsul cât
Fig. 5.34.
Percuţia transversală pozitivă este
apanajul afecţiunilor parodontale, intensita-
tea fiind proporţională cu gradul inflamaţiei.
În cazul existenţei abraziunii se vor
preciza gradul acesteia şi orientarea faţetelor
de abraziune, specificându-se localizarea
unidentară, la un grup de dinţi sau la nivelul
întregii arcade.
Se va preciza dacă punctul de contact
este punctiform sau în suprafaţă. Dacă aces-
ta este absent prin diastemă, treme sau
edentaţie, arcada este considerată întreruptă
din punct de vedere mecanic şi se va exami-
na, după caz, papila interdentară de la acest
nivel (frecvent prezintă fenomene inflama-
92 
şi intensitatea acestuia. Un răspuns pozitiv
sau intens pozitiv la percuţia în ax denotă un
proces periapical activ, în timp ce un răs-
puns uşor pozitiv poate semnala prezenţa
unui proces cronic periapical.
torii secundare impactării alimentare) sau se
va descrie spaţiul protetic potenţial.
În cazul suspectării unor leziuni
odontale minime, cu localizări diferite
(frecvent frontal) sub un strat de smalţ apa-
rent intact, certificate prin culoare modifica-
tă (tentă gri), acestea sunt mult mai bine
examinate prin diafanoscopie.
Pentru a pune în evidenţă vitalitatea
dinţilor stâlpi şi a celorlalte unităţi odonto-
parodontale, se pot utiliza multiple teste de
vitalitate.
Teste de vitalitate
Testele de vitalitate (fig. 5.35) sunt
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
metode de determinare a sensibilităţii pulpa-
re la dinţi a căror vitalitate poate fi com-
promisă, evaluarea realizându-se în compa-
raţie cu dinţii vecini sau omologi, conside-
raţi a fi sănătoşi.
Având în vedere variabilitatea pragu-
Fig. 5.35.
Responsabile pentru vitalitatea ţesutului
pulpar sunt vasele de sânge din pulpă. Testele
de vitalitate înregistrează, de fapt, status-ul
fibrelor nervoase şi nu al vaselor de sânge,
astfel încât aceste teste s-ar putea numi, mai
corect, ”teste de sensibilitate pulpară”.
Testele de vitalitate se pot realiza cu
stimuli termici (rece sau cald), electrici sau
mecanici (foraj explorator), relevându-se
reactivitatea ţesutului pulpar.
Indiferent de tipul testului de vitalita-
te, la realizarea lui se va ţine seama de o
serie de reguli generale:
- se va explica pacientului în ce constă
testul şi se va stabili cu acesta modul în care
să semnaleze apariţia unui răspuns pozitiv;
- testul se va realiza iniţial pe dintele
93 
lui de sensibilitate de la un pacient la altul şi
a morfologiei dentare la acelaşi pacient
(grosimea smalţului diferă de la un dinte la
altul), se obţin variaţii ale răspunsului pozi-
tiv de la un individ la altul şi de la un dinte
la altul.
martor (dintele omolog integru controlateral
sau unul cât mai apropiat ca morfologie de
acesta) pentru a determina pragul fiziologic
de apariţie a unui răspuns, după care se va
trece la testarea dintelui afectat;
- dintele testat va fi bine izolat şi uscat;
- stimulul nu va fi aplicat pe dentina
descoperită pentru a nu induce apariţia unei
senzaţii dureroase foarte intense şi nici pe
obturaţii sau reconstituiri protetice pentru a
nu se induce un răspuns fals pozitiv sau
negativ.
Teste de vitalitate la cald.
Se efectuează cu fuloarul încălzit (se
încălzeşte un fuloar de ciment până îngălbe-
neşte hârtia) sau cu gutapercă încălzită (un
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
baton de gutapercă încălzită până devine
sticloasă), prin plasarea acestora pe faţa
vestibulară a dintelui izolat şi uscat, în trei-
mea cervicală.
Pentru dinţii acoperiţi cu coroane me-
talice, se poate testa vitalitatea acestora prin
acţionarea cu un polipant în turaţie mare pe
faţa orală a aparatului gnatoprotetic. Creşte-
rea treptată a temperaturii metalului va da
posibilitatea adaptării ţesuturilor gingivale,
reducând probabilitatea apariţiei unui răs-
puns fals pozitiv. În acest caz trebuie acor-
dată o marjă mai largă de inerţie în apariţia
răspunsului.
Teste de vitalitate la rece.
Pentru realizarea lor se pot utiliza:
clorura de etil (kelen) freon 12 sau batoane
de gheaţă. În vederea pregătirii lor se utili-
zează ambalajul unor carpule cu anestezic,
după golirea acestora, înlocuind conţinutul
cu apă şi introducându-le la congelator. Du-
pă atingerea temperaturii de îngheţ, se înde-
părtează dopul de cauciuc al carpulelor şi se
pregătesc astfel încât vârful acestora să fie
bizotat lateral şi vârful planat, astfel încât să
poată fi aplicat pe diferite nivele ale dinţilor.
Această tehnică este mai avantajoasă decât
cele care folosesc substanţe pulverizabile
prin faptul că poate fi localizat mai bine
efectul dureros în comparaţie cu distribuirea
difuză a kelenului care va produce o durere
foarte vie, difuză, ce iradiază şi la structurile
învecinate.
În cazul folosirii produşilor volatili
aceştia vor fi proiectaţi pe o buletă de vată
(până la apariţia cristalelor de gheaţă pe
firele acesteia), buleta fiind apoi plasată pe
dinte în treimea cervicală a feţei vestibulare.
Teste de vitalitate electrice.
Se folosesc pentru provocarea răspun-
94 
sului pulpar prin excitarea electrică a ele-
mentelor neurale din pulpă. Răspunsul pul-
par la stimularea electrică nu oferă suficien-
te informaţii pentru stabilirea unui diagnos-
tic de certitudine, neexistând date privind
starea de sănătate sau integritate a pulpei,
adică asupra aportului sanguin intrapulpar.
De asemenea, în unele situaţii particulare, se
pot obţine răspunsuri fals-pozitive sau fals-
negative care pot orienta greşit conduita
terapeutică. Astfel, se impune utilizarea şi a
altor teste pentru precizarea unui diagnostic
final, testele electrice fiind extrem de valo-
roase în cadrul diagnosticului diferenţial.
Aceste teste utilizează curenţii continui
rectangulari, dispozitivele de tip pulpatest
fiind fie separate, fie integrate în unit.
Testarea se face prin creşterea treptată
a intensităţii curentului electric, testul fiind
repetat de două sau trei ori.
Nu se vor utiliza testele de vitalitate
electrice pentru dinţii acoperiţi cu coroane
metalice sau la pacienţii cu peace-maker
cardiac.
Un test negativ la mai mulţi dinţi, mai
ales dacă printre aceştia se găsesc şi dinţi
integri, nu va fi luat în considerare.
Principalele cauze pentru obţinerea
unui răspuns fals-pozitiv sunt:
- electrodul vine în contact cu o resta-
uraţie masivă metalică (punte sau obturaţie
metalică) sau cu parodonţiul marginal, per-
miţând curentului să ajungă la nivelul paro-
donţiului de susţinere;
- anxietatea sau hiperreactivitatea pa-
cientului (care poate indica apariţia sensibi-
lităţii chiar înainte de aplicarea excitantu-
lui);
- necroza de colicvaţie (lichefacţie)
care poate conduce curentul electric până la
nivelul parodonţiului de susţinere, dând
răspuns fals-pozitiv;
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

- greşeli în izolarea şi uscarea dintelui porţiunea edentată delimitată mezial şi distal

testat. de dinţii restanţi, cât şi de spaţiul edentat
Principalele cauze pentru obţinerea nelimitat distal sau mezial de dinţi.
unui răspuns fals-negativ sunt: La spaţiul protetic potenţial se vor pre-
- premedicaţia analgetică, sedativă a ciza şi măsura, cu ajutorul şublerului sau al
pacientului sau consumul de alcool; pensei dentare şi al riglei, parametrii acestu-
- contactul inadecvat cu smalţul sau ia: limite, amplitudine, înălţime, lăţime.
cu obturaţii de compozit; În edentaţia parţială întinsă spaţiul
- calcificări intracanalare; protetic potenţial este reprezentat atât de
- dinte tânăr, cu apex deschis; porţiunea edentată delimitată mezial şi distal
- dinte cu traumatism recent; de dinţii restanţi, cât şi de spaţiul edentat
- necroză parţială. nelimitat distal sau mezial de dinţi.
Cu deosebită atenţie se va examina
Teste de vitalitate mecanice (forajul limita spaţiului protetic potenţial reprezenta-
tă de creasta osoasă alveolară acoperită
explorator).
de fibromucoasă (fig. 5.36).
Se recomandă a fi ultimul dintre teste-
le utilizate, doar în condiţiile în care celelal-
te teste au fost neconcludente. Constă în
trepanarea dintelui la locul de elecţie în tu-
raţie redusă şi fără răcire (accesul în smalţ
se face cu turbina) şi se avansează treptat
către camera pulpară. În cazul unui dinte
normal va apărea o durere intensă imediat
după depăşirea joncţiunii amelo-dentinare.
Un dinte cu pulpită cronică sau necroză nu
va genera nici un răspuns până la deschide-
rea camerei pulpare.
Dinţii restanţi din cadrul edentaţiei par-
ţiale întinse sunt traumatizaţi frecvent prin
preluarea forţelor masticatorii, ei supleând
capacitatea biomecanică a dinţilor absenţi,
fapt materializat prin distrucţii coronare în-
tinse în suprafaţă şi profunzime, provocând o
agresiune la nivelul pulpei coronare. Dacă în
aceste cazuri se suprapun şi traume generate
de malocluzii, aprecierea vitalităţii dinţilor
trebuie extinsă şi pe alte grupuri de dinţi im-
plicaţi în ocluzia traumatizantă.

Spaţiul protetic potenţial

În edentaţia parţială întinsă spaţiul Fig. 5.36. Examinarea spaţiului protetic
protetic potenţial este reprezentat atât de potenţial

   
95 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Examinarea se va face utilizând ace-
laşi instrumentar de examen clinic, prin in-
specţie şi palpare digitală, precizându-se
înălţimea, lăţimea, profilul, orientarea, for-
ma pe secţiune, direcţia şi retentivitatea ver-
sanţilor vestibular şi oral. În cuantificarea
aspectelor crestei edentate, în cazul edenta-
tului parţial este utilă clasificarea Atwood,
iar pentru fibromucoasă indicii Lejoyeux.
Când edentaţia este terminală se vor
examina tuberozităţile maxilare, apreciindu-
se mărimea, retentivitatea, mucoasa acoperi-
toare.
Se începe examinarea crestelor eden-
tate de la tuberozitatea dreaptă la cea stângă,
insistând asupra dimensiunii, normalităţii
suprafeţelor osoase şi decelarea unor even-
tuale zone deficitare (sensibilitatea la presi-
une, discontinuitatea, neregularităţi, exosto-
ze, retentivităţi).
Se va aprecia versantul vestibular, oral
şi posterior al tuberozităţii din punct de ve-
dere al retentivităţii. De asemenea, se apre-
ciază nivelul polului inferior, care uneori
datorită potenţialului osteogoenetic al aces-
tei zone biostatice se poate hipertrofia, mic-
şorând uneori până la anulare spaţiul prote-
tic potenţial.
Zona de sprijin mandibulară este
mult mai redusă decât la maxilar, rezu-
mându-se la tuberculul piriform şi la creasta
edentată.
Examinarea ei se face de la stânga la
dreapta, începând cu zona tuberculului piri-
form la care se apreciază orientarea, mări-
mea, mobilitatea şi calitatea fibromucoasei
care îl acoperă, precum şi raportul cu liga-
mentul pterigo-mandibular ce limitează distal
extinderea protezei. Fiind o zonă biostatică
ca şi tuberozitatea maxilară, aparatul gna-
toprotetic trebuie să-l includă obligatoriu.
96 
În mod deosebit în această zonă se va
aprecia concordanţa dintre rata de resorbţie
osoasă şi cea mucoasă. Calitatea mucoasei
va indica alegerea materialului şi a metodei
de amprentare.
Creasta edentată se examinează ca şi
la maxilar insistând atent asupra zonei pri-
mare de sprijin (muchia crestei), cât şi asu-
pra zonei secundare, de sprijin (versanţii
crestei edentate).
În funcţie de caracteristicile zonelor
examinate, în câmpurile protetice deficitare
medicul stomatolog trebuie să încerce toate
posibilităţile de extindere a marginilor pro-
tezei pentru ameliorarea menţinerii şi stabi-
lităţii.
În cazul edentaţiilor protezabile parţial
amovibil, în cadrul examenului clinic, se va
aprecia rezilienţa mucoasei, factor deosebit
de important în stabilizarea aparatelor
gnatoprotetice adjuncte.
Mucoasa ce acoperă zona de sprijin se
va examina pe zone în funcţie de aspect,
integritate, indice de rezilienţă, mobilitate
orizontală.
La mandibulă se vor examina cu aten-
ţie tuberculii piriformi care, împreună cu
tuberozităţile maxilare, constituie zone
biostatice ce îşi conservă în general volumul
şi forma, având rol în menţinerea şi stabili-
zarea aparatelor gnatoprotetice adjuncte.
Atât în cazul edentaţiei maxilare cât şi
în cazul celei mandibulare, aprecierea su-
portului osos se poate face utilizând indicii
de atrofie maxilară Schröder şi mandibulară
Koller-Russov.
Când există restaurări protetice fixe,
acestea vor fi apreciate atât la nivelul ele-
mentelor de agregare (modelaj, adaptare
cervicală, adaptare ocluzală) cât şi la nivelul
corpului de punte (modelaj şi raportul cu
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

creasta). Restaurările mobile vor fi apreci- b. Existenţa sângerării la sondaj

ate din punctul de vedere al materialului din
care sunt realizate, al concepţiei, al corecti-
tudinii execuţiei tehnice, al stabilităţii stati-
ce şi dinamice, al rapoartelor cu dinţii res-
tanţi şi cu arcada antagonistă.
Examenul suportului parodontal
Se vor examina şi aprecia modificările
parodontale existente: inflamaţie, recesiune,
pungi, mobilitate.
Apreciază, prin inspecţie, palpare,
sondaj parodontal următorii parametri:
a. aspectul gingiei
b. existenţa sângerării la sondaj
c. mobilitatea dentară,
d. importanţa pierderii de ataşament.
a. Examenul gingival
Înregistrează aspectul gingiei, cât şi
existenţa sângerării la sondaj şi cantitatea
de fluid gingival.
Aspectul gingiei – se urmăresc modi-
ficările apărute în ceea ce priveşte:
- Culoarea gingiei;
- Conturul (forma) gingiei marginale;
- Volumul, textura şi consistenţa
gingiei;
- Poziţia marginii gingivale.
Sângerarea poate fi provocată de ex-
plorarea instrumentală / periaj sau spontană
(relatată de către pacient). În boala parodon-
tală, sângerarea la sondaj este un element
care certifică prezenţa inflamaţiei, un situs
care sângerează la sondare este un semn de
activitate la nivelul pungii.
c. Mobilitatea dentară
Mobilitatea dentară este definită ca o
creştere a amplitudinii de deplasare a coroa-
nei dentare sub efectul unei forţe care se
aplică asupra ei (Bratu).
Procedurile clinice de înregistrare a
mobilităţii dentare (Dumitriu) sunt:
- inspectarea mobilităţii patologice;
- testul palpatoriu;
- testul de percuţie;
- testul de solicitare dentară la presiune.
Mobilitatea dentară poate fi (Bratu) –
Tabelul 5.2:
- Fiziologică – mobilitate tranzitorie
- Patologică – mobilitate reversibilă
şi ireversibilă; dependentă de:
- inflamaţie;
- existenţa forţelor excesive;
- absenţa funcţiei.
Mobilitatea dentară se apreciază în di-
ferite grade, în funcţie de direcţia şi amploa-
rea deplasării dintelui.

Tabelul 5.2. Tipuri de mobilitate dentară:

Tranzitorie Fiziologică
• după o dezocluzie prelungită (din timpul somnului)
• în cursul unor stări fiziologice când creşte nivelul hormonilor
vasoactivi (ciclu menstrual/sarcină).
Iatrogenă
• sprijin pe dinţi vecini în cursul unor extracţii laborioase;
• după intervenţii chirurgicale parodontale/ periapicale;
• restaurări protetice de amploare,
• forţe ortodontice excesive.
Reversibilă Mobilitatea dentară de cauză protetică
Mobilitate dentară de origine inflamatorie
Mobilitatea de origine ocluzală
Ireversibilă Sindromul de insuficienţă parodontală (Bratu)

   
97 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
d. Evaluarea parodonţiului de susţi-
nere - importanţa pierderii de ataşament
Se realizează cu ajutorul sondei paro-
dontale şi urmăreşte, prin evaluarea pierde-
rii de ataşament şi a nivelului osos, determi-
narea gradului de afectare al componentelor
parodonţiului de susţinere.
Sondajul parodontal urmăreşte identi-
ficarea întinderii distrucţiei parodontale prin
evaluarea:
- pierderii de ataşament;
- înălţimii gingiei aderente restante;
- defectelor muco-gingivale- sufici-
enţa / insuficienţa gingiei ataşate;
- nivelului crestei osoase şi a topo-
grafiei leziunii;
- gradului de atingere a furcaţiilor;
- tendinţei la sângerare;
- perioadelor de activitate ale bolii
parodontale.
Sondajul parodontal se efectuează
doar după detartraj şi controlul riguros al
plăcii - hipertrofia gingivală şi obstacolele
produse de tartru pot da valori eronate ale
măsurătorilor, existând şi riscul de însămân-
Fig. 5.37.
98 
ţare a situsurilor inactive.
Indici folosiţi în parodontologie
Modificările care apar la nivelul gin-
giei, parodonţiului ca şi principala cauză a
acestor boli (placa bacteriană) pot fi evalua-
te şi cuantificate prin folosirea indicilor (fig.
5. 37).
Indicii pot fi folosiţi pentru:
- evaluarea stării de igienă orală,
- diagnosticul inflamaţiei,
- diagnosticul de boală parodontală,
- evaluarea modificărilor patologice
ce apar în boala parodontală (recesiune,
hipercreştere).
Evaluarea stării de igienă orală:
- Indicele de igienă orală OHI (Gre-
ene and Vermillion, 1960)
- Indicele de igienă orală simplificat
OHI-S (Greene and Vermillion, 1964)
- Indicele Silness-Löe (Silness and
Löe, 1964)
- Indicele Quigley Hein (modificat
de Turesky et al, 1970)
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Indicele de igienă orală – OHI
(Greene şi Vermillion, 1960):
Este format din combinarea între In-
dicele de depozite moi şi indicele de tar-
tru. Fiecare dintre aceşti indici este, la
rândul său, bazat pe 12 determinări numeri-
ce, reprezentând suma de depozite moi sau
de tartru prezente pe feţele vestibulare şi
orale, din cele trei segmente ale fiecărei
arcade dentare: lateral stânga/dreapta, fron-
tal (Tabelele 5.3, 5.4).
Tabelul 5.3. Criteriile de clasificare a depozite-
lor moi
Scoruri Criterii
0 Absenţa depozitelor moi/coloraţiilor
1 Depozite moi care acoperă până la 1/3
din suprafaţa dinţilor, sau prezenţa
unor coloraţii extrinseci fără alte depo-
zite moi, indiferent de suprafaţa acope-
rită
2 Depozite moi care acoperă 1/3 -2/3 din
suprafaţa dinţilor
3 Depozite moi care acoperă mai mult de
2/3 din suprafaţa dinţilor.
Tabelul 5.4. Criteriile de clasificare a tartrului
Scoruri Criterii
0 Absenţa tartrului
1 Tartru supragingival care acoperă nu
mai mult de o treime din suprafaţa
dintelui.
2 Tartru supragingival care acoperă mai
mult de o treime, dar nu mai mult de
două treimi din suprafaţa expusă a
dintelui sau prezenţa de insule indivi-
duale de tartru subgingival jurul porţi-
unii cervicale a dintelui, sau ambele.
3 Tartru supragingival care acoperă mai
mult de două treimi din suprafaţa care
dintelui sau bandă groasă de tartru
subgingival în jurul porţiunii cervicale
a dintelui, sau ambele.
99 
Fiecare segment este examinat pentru
depozite moi sau tartru. De la fiecare seg-
ment este utilizat un dinte pentru calcularea
indicelui individual, special pentru acest
segment. Dintele folosit pentru calculul tre-
buie să aibă cea mai mare suprafaţă acoperi-
tă de depozite moi sau de tartru.
Pentru fiecare subiect individual, sco-
rurile pentru depozitele moi sunt adunate şi
apoi se împart la numărul de segmente înre-
gistrate. Aceeaşi metodă este folosită pentru
a obţine valorile indicelui de tartru.
OHI = Indice depozite moi+Indice de tartru
OHI-S (Simplificat) -- (Greene şi
Vermillion, 1964):
Indicele (OHI-S) diferă faţă de origi-
nalul OHI prin numărul de suprafeţe dentare
evaluate (6 în loc de 12). Criteriile utilizate
pentru alocarea de punctaj la suprafeţele
dentare sunt aceleaşi cu cele de utilizare
pentru OHI.
Cele şase suprafeţe examinate pentru
OHI-S sunt selectate de la patru dinţi laterali
şi doi dinţi frontali: 11,16, 26, 31 vestibular,
36,46 lingual.
Indicele de placă (Silness and Löe,
1964): măsoară starea de igienă orală.
Indicele de placă Silness-Löe se ba-
zează pe înregistrarea depozitelor moi şi a
celor mineralizate pe următorii dinţi: 16, 12,
24 la maxilar şi 36,32,44 la mandibulă. Din-
ţii lipsă nu se substituie.
Scorurile de la cele patru feţe ale din-
telui se adună şi valoarea obţinută se împar-
te la 4, pentru a da indicele de placă / dinte,
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

cu următoarele scoruri şi criterii (Tabelul 5 = placă ce cuprinde mai mult de 2/3

5.5): din suprafaţa dintelui.

Tabelul 5.5. Scorurile indicelui de placă

Indici de inflamaţie gingivală
Scoruri Criterii
Printre indicii de inflamaţie gingivală
0 Absenţa plăcii
1 Un film de placă aderentă la margi- cei mai folosiţi sunt:
nea gingivală liberă şi la zona adia- - indicele gingival (Silness şi Löe,
centă a dintelui. Placa poate fi decela- 1963);
tă in situ doar după colorare sau cu - indicele de sângerare papilară
ajutorul sondei .
(Saxen şi Műhlemann, 1975);
2 Acumulare moderată de depozite
moi pe dinte şi marginea gingivală / - indicele gingival simplificat
în punga gingivală care pot fi obser- (Lindhe, 1983) care corespunde indicelui de
vate cu ochiul liber. sângerare gingivală (Ainamo şi Boy, 1975).
3 Abundenţa de depozite moi pe dinte
şi marginea gingivală / în punga
Indicii gingivali sunt în raport cu
gingivală.
semnele clinice ale inflamaţiei gingivale
cum ar fi: modificările de culoare, de vo-
Indicele de placă Quigley Hein:
lum, de textură şi consistenţă ale gingiei sau
Acest indice evaluează placa de pe fe-
tendinţa la sângerare.
ţele vestibulare şi linguale ale dinţilor, pe o
Folosirea indicilor de sângerare gingi-
scară de la 0 la 5, astfel:
vală evaluează intensitatea inflamaţiei deoa-
0 = absenţa plăcii;
rece sângerarea este un indicator mult mai
1 = zone izolate de placă în apropierea
obiectiv decât modificările de culoare ale
marginii gingivale;
gingiei şi furnizează evidenţa expunerii re-
2 = bandă continuă de placă de 1 mm
cente a ţesuturilor la placa bacteriană.
lângă marginea gingivală;
3 = până la 1/3 din suprafaţa dintelui
Indicele gingival (GI) a lui Löe şi
acoperită cu placă;
Silness (1963): descrie severitatea clinică şi
4 = placă ce cuprinde 1/3 - 2/3 din su-
localizarea inflamaţiei gingivale (Tabelul 5.6).
prafaţa dintelui;

Tabelul 5.6.
Aspect Sângerare Inflamaţie Puncte
Normal Absenţa sângerării Absentă 0
Modificare discretă de culoare şi Absenţa sângerării Uşoară 1
textură; uşor edem
Modificare a culorii-roşeaţă, Sângerare la sonda- Moderată 2
creştere de volum, edem, edem ce re/presiune
dă aspect lucios gingiei
Modificare marcată a culorii, Sângerare spontană Severă 3
hipertrofie, edem, ulceraţie

   
100 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Se examinează dinţii: 16, 12, 24, 36, Tabelul 5.8.

32 , 45. Suprafeţe analizate pe fiecare dinte 0 = aspect normal, fără sângerare la sonda-
re
vor fi: V,O,M,D. Se totalizează valorile 1 = sângerare punctiformă, 20 – 30 secun-
obţinute la cele 4 feţe ale dintelui şi se îm- de după sondare se observă un singur
parte la 4, obţinându-se valoarea indicelui punct de sângerare
2 = linie/puncte, se observă o linie fină de
pe dinte. Adunând valorile pentru fiecare
sângerare sau mai multe puncte de
dinte şi împărţind la numărul dinţilor, se sângerare la marginea gingivală
obţine indicele gingival individual sau al 3 = triunghi – triunghiul interdentar devine
unui segment de arcadă (Tabelul 5.7). sângerând, în diferite grade
4 = picătură – sângerare în masă, imediat
Tabelul 5.7. după sondare sângele curge în zona
Indicele gingival Interpretare interdentară, acoperind porţiuni de
mediu dinte sau gingie
2,1 - 3,0 Inflamaţie severă,
1,1 - 2,0 Inflamaţie moderată Indicele de sângerare gingivală
0,1 - 1,0 Inflamaţie uşoară (SBI)- Sulcular Bleeding Index
< 0,1 <0,1 Absenţa inflamaţiei Examenul se realizează pe 6 dinţi – un
molar, un premolar şi un incisiv lateral al
Indicele de sângerare papilară fiecărei arcade. Se utilizează sonda paro-
(PBI)- Papilar Bleeding Index (Saxen şi dontală cu care se ating zonele marginale
Mühlemann, 1975) (M) şi papilare (P), cu intensităţi crescute,
Este un indicator sensibil al severităţii utilizând valorile din Tabelul 5.9.
inflamaţiei gingivale la pacienţii individuali. Tabelul 5.9.
Înregistrarea este realizată în toate ce- 0 = aspect normal, fără modificări ale uni-
tăţilor papilare (P) şi marginale (M)
le patru cadrane; pentru simplificare cadra- fără sângerare la sondare
nul I şi III se examinează lingual şi 1 = fără modificări aparente ale zonelor
papilare (P) şi marginale (M), dar la
palatinal, iar cadranul II şi IV se examinea-
sondajul uşor se produce sângerare
ză vestibular. Sângerarea este provocată 2 = sângerare la sondaj şi modificări de
prin atingerea sulcusului cu o sondă paro- culoare ale zonei papilare (P) şi margi-
nale (M)
dontală boantă, folosind o uşoară presiune
3 = sângerare, modificări de culoare şi uşor
digitală de la baza papilei către vârf de-a edem
lungul muchiilor distale şi meziale ale papi- 4 = sângerare provocată şi spontană, modi-
ficări de culoare, edem pronunţat
lei.
5 = sângerare provocată şi spontană, modi-
După 20–30 secunde când un cadran a ficări de culoare, edem important, aso-
fost examinat în întregime, intensitatea sân- ciat sau nu cu ulceraţii
gerării este evaluată în patru grade şi înre-
gistrată pe fişă. Recent a fost propus un nou indice
clinic pentru evaluarea hipercreşterilor gin-
Suma valorilor înregistrate dă “numă-
givale induse medicamentos. Acest indice
rul de sângerare”; PBI se calculează prin
are o valoare în funcţie de care se modulea-
împărţirea acestui număr la totalul de papile ză terapia chirurgicală sau conservatoare a
examinate (Tabelul 5.8). hipercreşterilor.

   
101 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Indicele de evaluare a hipercreşterilor gingivale Rossmann, Ingles şi Caffesse

(Tabelul 5.10):
Tabelul 5.10.
Gradul 0 1. adaptare fermă a gingiei ataşate pe osul alveolar subiacent, absenţa modificării de volum
2. uşor aspect granitat
3. marginea papilară de aspect normal
4. papilă cu dimensiune şi densitate normală
1. creştere uşoară marcată prin mărirea densităţii gingiei, aspect granular marcat
Gradul I 2. vârful papilei rotunjit
3. adâncime la sondare ≤ 3 mm
Gradul II 1. hipercreştere moderată manifestată prin creşterea dimensiunii papilei şi/sau margini gin-
givale rulate
2. conturul marginii gingivale este încă concav sau drept
3. lărgirea gingiei în sens V-O până la 2 mm măsurată de la vârful papilei în afară
4. adâncimea la sondare ≤ 6 mm
5. papila este oarecum detaşabilă
Gradul III 1. hipercreştere marcată reprezentată prin migrarea gingiei pe coroana clinică
2. conturul marginii gingivale este convex
3. lărgirea gingiei are dimensiune ≥3mm, măsurată de la vârful papilei în afară
4. adâncimea la sondare > de 6 mm
papila este clar detaşabilă
Gradul IV 1. hipercreştere severă, caracterizată printr-o îngroşare extremă a gingiei
2. coroana clinică acoperită în proporţie mare
3. lărgirea gingiei are dimensiune ≥de 3mm, măsurată de la vârful papilei în afară
4. adâncimea la sondare > de 6 mm
5. papila este clar delaşabilă

Indici parodontali Tabelul 5.11

Cei mai folosiţi indici de boală paro-
dontală sunt:
- indicele de boală parodontală al lui
Ramfjord (1959);
- CPITN.
Indicele parodontal (PDI)-Ramfjord:
Exprimă gravitatea bolii prin estima-
rea clinică a simptomelor: inflamaţie,
alveoliză, pungă parodontală. Acest indice
conţine un indice de gingivită (1 – 3) şi mă-
surarea pierderii de ataşament, independentă
de gingivită (4 – 6) – Tabelul 5.11.
0 = Absenţa inflamaţiei sau alterărilor
în gingia marginală
Gingie:
1 = Gingivită medie sau moderată în
unele localizări la gingia marginală
2 = Gingivită uşoară / moderată a între-
gii margini gingivale în jurul dinte-
lui
3 = Gingivită avansată cu eritem sever,
hemoragii, ulceraţii
Parodonţiu:
4 = Pierdere până la 3 mm a ataşamen-
tului măsurat de la JAC

Evaluarea se face pe 6 dinţi din în- 5 = Pierdere de ataşament de 3 – 6 mm

6 = Pierdere de ataşament > 6 mm
treaga dentiţie: 16; 21; 24; 44; 41; 36.

   
102 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Indicele de mobilitate dentară: Evaluarea individuală se face pe sex-

Indicele de mobilitate este un criteriu tant, fiind înregistrat câte un dinte per sex-
important ce serveşte la stabilirea evoluţiei tant, înregistrându-se cea mai proastă condi-
clinice a stării parodontale după tratament, ţie a fiecărui indice (Tabelul 5.13, fig. 5.38).
putându-se aprecia ameliorarea, agravarea
Tabelul 5.13
sau staţionarea/vindecarea stării clinice (Ta- STATUS PARODONTAL
belul 5.12). 0 = parodonţiu sănătos
1 = sângerare observată direct la sondare
Tabelul 5.12
tartru şi pungi sub 3,5 mm, iritaţie
0 = mobilitate fiziologică (fremitus) 2 =
iatrogenă
1 = mobilitate perceptibilă cu degetul (0,2
3 = pungi de 4 –5 mm
– 1 mm în direcţie orizontală) = pungi > 6 mm
4
2 = mobilitate mai mare de 1 mm, în orice NECESITĂŢI DE TRATAMENT
direcţie, în plan orizontal 0 = nu necesită tratament
3 = mobilitate mai mare de 1 mm în orice I = igienă orală
direcţie orizontală, în plus mişcări de II = I + detartraj profesional
intruzie/rotaţie III = I + detartraj profesional
II + tratament com-
IV =
Pe baza valorilor înregistrate se calcu- plex(chirurgical/corectiv)

lează indicele clinic al gradului de mobilita-

te patologică după cum urmează: Examenul bolţii palatine
Bolta palatină se va examina din
- m1 mobilitatea dinţilor înainte de trata-
punctul de vedere al formei, simetriei, adân-
ment
cimii, descriind elementele reprezentate de
- m2 mobilitatea dinţilor după tratament.
suportul osos şi cel fibromucos. În cazul
Indicele de mobilitate Im se calculează depistării torusului palatin, se vor descrie
după formula : mărimea şi poziţia torusului, încadrându-l în
clasificarea Landa, raportându-l la limita
m1-m2 distală a zonei de sprijin.
m= x 100
m1 La nivelul bolţii palatine se vor apre-
cia: papila bunoidă, reliefarea şi simetria
Indicele CPITN rugilor palatine, numărul şi dispoziţia lor,
Combinând elementele de indici raportul cu creasta edentată.
gingivo-parodontali şi de PTNS (sistem de Se mai urmăreşte proeminenţa suturii
evaluare a necesităţilor de tratament paro- mediene de la nivelul bolţii, precum şi pre-
zenţa altor formaţiuni sub formă de spiculi
dontal), CPITN evaluează:
osoşi la nivelul şanţurilor alveolo-palatine.
- prezenţa sau absenţa sângerării gin-
Suportul fibromucos va fi analizat din
givale la sondaj uşor;
punct de vedere al integrităţii şi rezilienţei.
- prezenţa sau absenţa tartrului supra
Examenul bolţii palatine este absolut
şi subgingival; necesar în cazul edentaţiei parţiale întinse,
- prezenţa sau absenţa pungilor paro- constituind zonă primară de sprijin pentru
dontale (înguste sau adânci). aparatele gnato-protetice parţial amovibile.

   
103 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Fig. 5.38.
Examenul planşeului bucal şi al limbii
Ansamblul datelor asupra caracteristi-
cilor clinice ale planşeului bucal poate fi
obţinut prin palparea corectă bimanuală şi
sistematică a zonelor.
Examenul limbii prin inspecţie şi pal-
pare apreciază normalitatea acesteia sau
modificările de volum, consistenţă şi mobi-
litate. O atenţie deosebită se va acorda mu-
coasei linguale prin aprecierea culorii, inte-
grităţii şi distribuţiei zonelor papilare. Pozi-
ţia limbii în repaus se va verifica prin des-
chiderea uşoară a gurii.
Poziţia intermediară a limbii este con-
siderată ca fiind cea mai favorabilă. Impor-
tant de examinat în această zonă este ver-
santul lingual al arcului anterior mandibular,
apreciindu-se înălţimea, înclinarea şi moda-
litatea de inserţie a genioglosului.
104 
Examenul ocluziei
Examenul clinic şi paraclinic stomato-
logic corect şi complet al edentatului parţial
întins bimaxilar comportă, în mod obligato-
riu şi indispensabil, analiza ocluzală ce cu-
prinde aprecierea parametrilor morfologiei
ocluzale, precum şi rapoartele ocluzale sta-
tice şi dinamice.
Tipul de ocluzie artificială va fi direct
influenţat de valoarea unghiului interalveo-
lar, format din prelungirea axelor celor două
creste alveolare reziduale.
În cazul pacienţilor protezaţi amovibil:
- se va efectua examenul protezei la
început extraoral, apreciindu-se calităţile
bazei şi a arcadelor artificiale;
- în etapa a doua se realizează exa-
menul cu protezele mobile aplicate în cavi-
tatea orală a pacientului, urmărind în acest
caz menţinerea, stabilitatea şi maniera de
refacere a funcţiilor perturbate;
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

- când pacientul este protezat bima- - cuspizii de sprijin;

xilar, se vor examina rapoartele ocluzale - cuspizii de ghidaj;
statice şi dinamice artificiale, urmărind ace- - curba de ocluzie sagitală (Spee-
eaşi metodologie ca şi la arcadele naturale. Balkwill);
În scopul stabilirii unui diagnostic şi
- curba de ocluzie transversală
plan de tratament, se impune analiza şi
(Monson şi Villain);
cuantificarea următorilor parametri oclu-
zali (fig. 5.39): - curbura frontală;
- morfologia ariilor ocluzale; - planul de ocluzie.

Fig. 5.39

După examinarea şi consemnarea ca- lor dento-dentare, se trece la localizarea

racteristicilor morfologice şi funcţionale ale acestora prin examen clinic direct şi la înre-
acestor parametri, se trece la examinarea gistrarea acestora în fişele de analiză
rapoartelor ocluzale interarcadice (Angle) ocluzală elaborate în cadrul clinicii noastre,
– ocluzia statică, consemnându-se poziţio- putându-se apela la metode moderne, de
narea arcului mandibular în raport cu cel tipul T-Scan.
maxilar în cele trei planuri, pe baza reperelor Într-o ocluzie normală ideală, contacte-
cunoscute, la nivel molar, premolar, canin şi le dento-dentare ar trebui să corespundă din
incisiv (fig. 5.40). punct de vedere al calităţii unor parametri:
Examenul ocluziei continuă, clinic, la - punctiforme;
pacient, prin evidenţierea punctelor de con- - de tip:
tact la nivelul cavităţii orale cu unul dintre • margine incizală – suprafaţă
indicatorii cunoscuţi: hârtie de articulare, palatinală;
spray-uri de ocluzie, ceară de ocluzie, banda • cuspid – fosetă;
Joffe etc. Odată realizată marcarea contacte- • cuspid – ambrazură;

   
105 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Fig. 5.40.
- să se realizeze între suprafeţe nete-
de şi convexe;
- să fie multiple;
- să fie stabile;
- să fie uniform şi armonios distribu-
ite pe arcadă, pe toţi dinţii cuspidaţi;
- cu localizare precisă.
Calitatea contactelor dento-dentare va
fi examinată clinic la pacient prin inspecţie,
dar de un real folos este şi examenul para-
clinic, al modelului de studiu care poate
aduce informaţii suplimentare, dată fiind
posibilitatea vizualizării directe a contacte-
lor şi a morfologiei cuspidiene (convexităţi,
înclinări ale pantelor, caracteristicile curbe-
lor etc.).
Marcarea şi înregistrarea contactelor
dento-dentare se realizează în relaţie
centrică şi intercuspidare maximă, cu preci-
zarea corelaţiei dintre IM şi RC (point-
centric, wide centric, long-centric), iar con-
tactele înregistrate se transferă pe fişele de
analiză ocluzală.
106 
Ocluzia dinamică (fig. 5.41)
Dinamica mandibulară este modificată
la edentatul parţial întins şi în momentul
examinării mişcărilor mandibulare acestea
pot apărea dezordonate, haotice, ciclurile
masticatorii devenind modificate.
Descrierea ocluziei statice separat de
ocluzia dinamică îşi găseşte raţiunea într-o
sistematizare didactică, din dorinţa de a cla-
rifica un domeniu în continuă prefacere şi
suficient de controversat.
De fapt, ocluzia statică reprezintă doar
momente, staţii ale dinamicii ocluzale func-
ţionale, mai precis etape finale pe traseul
unor traiectorii de dinamică mandibulară.
Din multitudinea traiectoriilor mandibulare
din mişcarea de închidere, doar două prezin-
tă semnificaţie funcţională (ocluzia termi-
nală):
1. traiectoria de închidere în relaţie
centrică (denumită impropriu şi ligamen-
tară)
2. traiectoria de închidere posturală
(denumită şi traiectorie musculară)
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 5.41.
Traiectoria centrică descrie faza finală
a mişcării de închidere mandibulare, mandi-
bula efectuând o mişcare de rotaţie pură.
Faza finală a acestei mişcări este caracteri-
zată prin realizarea contactelor ocluzale în
relaţie centrică, rezultând ocluzia terminală
centrică.
Ocluzia terminală centrică face trece-
rea de la relaţia mandibulo-craniană dinami-
că de închidere fără contact ocluzal la relaţia
mandibulară cu contact ocluzal.
Importanţa acestui tip de ocluzie rezi-
dă din faptul că toată drama ocluzală, toate
evenimentele ocluzale au loc în aceste mo-
mente ale închiderii şi ca urmare este nece-
sară o examinare minuţioasă şi o interpreta-
re corespunzătoare a datelor.
Pe traiectoria de închidere posturală
mandibula parcurge segmentul dintre relaţia
de postură şi intercuspidare maximă (în ca-
zul unui Long Centric) sau relaţia centrică
(în cazul unui Point Centric).
Ocluzia terminală posturală face trece-
rea de la relaţia mandibulo-craniană dinami-
că pe traiectoria menţionată la relaţia man-
107 
dibulo-craniană de intercuspidare maximă.
În cazul unei ocluzii echilibrate, în
urma parcurgerii celor două traiectorii, care
trebuie să fie libere, fără interferenţe
ocluzale, rezultă contacte ocluzale multiple,
stabile, netraumatizante.
O altă etapă de importanţă deosebită
este verificarea şi înregistrarea mişcărilor şi
poziţiilor test, cu contact dentar (din IM în
RC, lateralitate dreaptă şi stângă, protruzie
şi revenire) sau fără contact dentar (deschi-
dere şi închidere), precizându-se amplitudi-
nea, simetria şi traiectoria de mişcare.
În fişele de analiză ocluzală se con-
semnează suprafeţele pe care se realizează
mişcarea test şi apoi contactele dento-
dentare din poziţia test. În mod normal, în
mişcarea de lateralitate, pe partea inactivă,
se produce dezocluzia dinţilor laterali, miş-
carea fiind preluată de caninul sau grupul
lateral de partea activă (fenomen
Christensen lateral).
În protruzie, normal se produce
dezocluzia în zona laterală, cu preluarea
mişcării de către panta retroincisivă, pe care
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
se pot evidenţia suprafeţele de alunecare
(fenomen Christensen sagital).
Patologic, prin păstrarea contactelor pe
partea inactivă, are loc o solicitare excesivă a
articulaţiei temporo-mandibulare, cu conse-
cinţe asupra funcţionalităţii întregului sistem
stomatognat, precum şi supraîncărcarea din-
telui cauzal, cu epuizarea parodonţiului.
Examenul relaţiilor fundamen-
tale mandibulo-craniene
Aprecierea relaţiilor mandibulo-
craniene este deosebit de importantă în sta-
bilirea diagnosticului şi instituirea unui tra-
tament corespunzător în edentaţia parţială
întinsă sau în evaluarea eficienţei acestuia
(fig. 5.42).
Se începe prin inducerea poziţiei de
postură a mandibulei, prin metodele cunos-
cute şi apoi se verifică reperele:
- Spaţiul de inocluzie fiziologică se
examinează atât în zona frontală (2 - 4 mm),
cât şi laterală (1,8 - 2,7 mm), prin trasarea
Fig. 5.42.
108 
cu un creion pe faţa vestibulară a incisivilor
mandibulari a unei linii ce corespunde mar-
ginii incizale a incisivilor superiori, cu
mandibula poziţionată în intercuspidare
maximă, apoi în relaţia de postură.
- Relaţia centrică poate fi indusă prin
mai multe metode (Dawson, Ramfjord,
Lauritzen-Barelle, Jankelson).
După inducerea poziţiei centrice, se
verifică, de asemenea, reperele relaţiei:
- Relaţia centrică este normală atât
timp cât rapoartele de ocluzie păstrează arca-
dele în limitele triunghiului de toleranţă
ocluzală al lui Spirgi. Depăşirea acestui tri-
unghi face ca intercuspidarea maximă să
stabilească rapoarte de malpoziţie mandibu-
lo-craniană prin rotaţie, translaţie, basculare:
- Relaţia centrică este instabilă la
edentatul parţial întins. Arcadele dentare
fiind incomplete, nu există repere care să
permită stabilizarea mandibulei şi pentru a o
putea determina se utilizează machetele de
ocluzie.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Examenul funcţiilor
Tulburarea funcţiei masticatorii se re-
flectă în scăderea eficienţei masticaţiei, li-
mitarea ariei masticatorii datorită blocajelor
ocluzale, masticaţia unilaterală, tulburarea
ciclurilor masticatorii care apar modificate
ca frecvenţă, număr, traiectorie.
Examinarea deglutiţiei poate evidenţia
în unele situaţii persistenţa deglutiţiei infan-
tile, traumatizarea excesivă articulară în
absenţa tamponului ocluzal, traumatizarea
excesivă prin contacte premature, efectuarea
unui efort lingual sporit datorită absenţei
unui calaj ocluzal optim. În cadrul edentaţiei
parţiale întinse aceste modificări apar dife-
rit, în funcţie de amploarea edentaţiei.
Funcţiile fonetică şi fizionomică sunt
afectate mai ales în cazul edentaţiilor situate
în zona frontală.
Examenul stării de igienă
Evaluarea gradului de igienă a cavită-
ţii orale reprezintă baza profilaxiei
gnatoprotetice. Pentru aprecierea ei se pot
utiliza revelatorii de placă, suprafaţa colora-
tă fiind ulterior cuantificată. Determinarea
vizează feţele vestibulare ale dinţilor 1.6,
1.2, 2.1 şi feţele orale ale dinţilor 3.6, 3.2,
4.1. Similar se procedează şi pentru evalua-
rea depozitelor de tartru.
Examene paraclinice
În edentaţia parţială, rolul examenelor
paraclinice este de a preciza limitele unor
leziuni decelate la examenul clinic, de a
oferi un plus de informaţii cu privire la sta-
bilirea diagnosticului şi de a orienta medicul
spre un plan de tratament adecvat.
Examene paraclinice generale
Starea generală se impune a fi evaluată
atunci când pacientul prezintă afecţiuni sis-
109 
temice ce includ manifestări la nivelul cavi-
tăţii orale (tulburări endocrine, boli hemato-
logice, tulburări ale metabolismului, alergii
etc.), dar şi în cazul unor afecţiuni cu risc
vital pentru bolnav sau care ar putea ulterior
determina complicaţii. Într-o mică măsură,
unele dintre aceste examene complementare
se pot realiza în cabinetul stomatologic (de
exemplu, măsurarea tensiunii arteriale, de-
terminarea nivelului de glucoză în sânge,
testul la vitamina C), însă, în cea mai mare
parte, se impune colaborarea interdisciplinară
cu medicii internişti şi cu laboratoarele care
eliberează buletinele de analiză.
Termografia reglatorie
computerizată
În arealul de metode minim invazive
ce orientează pacientul spre investigarea
anumitor aparate şi sisteme, a căror impor-
tanţă asupra terapiei stomatologice este
semnificativă, în egală măsură oferind date
corelative despre patologia generală şi cea
dentară, un loc deosebit îl ocupă termogra-
fia, metodă avangardistă pe care o vom de-
talia în acest material.
Termografia reglatorie computerizată
se ocupă cu funcţiile biologice reglatorii ale
corpului şi se bazează pe metodologia prac-
tică de apreciere a parametrilor termografiei
la nivelul corpului uman, precum şi pe reac-
tivitatea organismului la impulsuri provoca-
te. Producerea, dispersarea şi eliminarea
căldurii sunt elementele teoretice de bază
ale termografiei.
Este o metodă profilactică şi adjuvan-
tă de diagnostic, fiind de elecţie pentru uşu-
rinţa de utilizare şi noninvazivitatea ei.
Termograma standardizată (fig. 5.43)
se compune din termograma dinţilor şi a
sânului, bazându-se pe indicii valorilor de
temperatură date de Rost şi Hensel. Deci pe
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
această bază Rost a construit normtermo-
grama realizată pe baza experienţei lui înde-
lungate şi după valori fiziologice.
Scanarea se efectuează în 2 etape cu o
durată de aproximativ 20 minute şi se des-
făşoară în cabinetul medicului practician,
dar în scopul stabilirii unui diagnostic exact
şi instituirea unui tratament ţintit, indivi-
dualizat, este nevoie de cea de-a treia măsu-
rătoare (verde), care se va verifica la 5 mi-
nute după o intervenţie locală (anestezie
fără vasoconstrictor, sau laser). Scopul sca-
nării îl reprezintă detectarea zonelor corpu-
lui unde disfuncţia a apărut şi zona în care
patologia infecţioasă sau tumorală s-ar pu-
Fig. 5.43.
Examene paraclinice locale
şi loco-regionale
În funcţie de elementele investigate,
examenele complementare la pacientul tâ-
năr edentat parţial se adresează mucoasei
110 
tea dezvolta, sau este deja dezvoltată.
Cu ajutorul TCR medicul poate dia-
gnostica reactivitatea organismului, deci
posibilitatea acestuia de reglare, şi răspunsul
organismului la stress, la nivelul organic,
creând astfel o hartă a statusului general de
sănătate. Se pot depista boli acute, boli cro-
nice, boli autoimune, putem controla termo-
grafic succesul tratamentului aplicat, precum
şi folosirea profilactică, în scop de depistare
precoce a unei eventuale patologii.
De asemenea, termografia poate con-
trola eficienţa unui tratament instituit, cât şi
stabilirea cu exactitate a cauzei care a de-
clanşat boala.
orale, salivei, unităţilor odonto-parodontale,
componentelor muco-osoase, A.T.M., muş-
chilor mobilizatori, ocluziei dentare, dina-
micii mandibulare, relaţiilor mandibulo-
craniene. Indicaţia efectuării acestora se va
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

stabili în funcţie de complexitatea cazului, în vârstă de 34 ani) cunoscută cu diabet de

de gradul de disfuncţionalitate a sistemului
stomatognat şi de complicaţiile care înso-
ţesc edentaţia.
A. Mucoasa orală
Examenul citologic (citologia exfolia-
tivă); examenul stomatoscopic; testul la vi-
tamina C; examenul anatomopatologic; colo-
raţiile intravitale; examenul bacteriologic.
Prezentăm cazul unei paciente (R.F.
tip 1 insulino-dependent de 11 ani şi
edentaţie parţială întinsă clasa I-a Kennedy
cu o modificare mandibulară, protezată
amovibil în urmă cu aproximativ 1 an.
Pacienta s-a prezentat în cabinet
alarmată de apariţia unei leziuni
hiperplazice la nivelul vestibului inferior,
extinsă spre mucoasa jugală dreaptă, leziu-
ne apărută în urma protezării amovibile
(fig. 5.44).

a b
Pacienta R. F. – aspectul intraoral iniţial (Cazuistica Disciplinei Clinica şi Terapia EPI)
a-arcada inferioară; b-relaţia de ocluzie

a b
Pacienta R. F. – aspectul intraoral după îndepărtarea aparatelor gnatoprotetice
a-dinţii restanţi; b-proteza elastică mandibulară
Fig. 5.44.

Cazul clinic a impus recoltarea unei ţa hiperplaziei epiteliale cu moderată acan-

biopsii care a fost examinată anatomo- toză, elongarea crestelor epiteliale, zone de
patologic (fig. 5.45). orokeratoză cu paracheratoză. Proliferarea
În coloraţia HE, s-a evidenţiat prezen- celulelor bazale a fost uşor identificată.

   
111 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Corionul a fost de asemenea hiperpla-

zic, pe seama proliferării ţesutului conjunctiv,
unde a fost observată fibroză moderată şi in-
filtrat inflamator limfo-plasmocitar (fig.
5.46).
Pentru investigarea IHC au fost folo-
siţi următorii markeri: CD20, CD3, CD8,
CD138, Ki67 şi p53.
Fig. 5.45. Biopsia recoltată

Fig. 5.46. Pacienta R. F. - hiperplazie de celule bazale; minim infiltrat inflamator cronic
limfo-plasmocitar în corion. HE x 40
Teste salivare: Analiza cantitativă se deosebit de necesar în terapia edentaţiei,
face prin determinarea fluxului salivar de deoarece vizează în mod particular dinţii
repaus şi a fluxului salivar stimulat, iar cea restanţi din cavitatea orală, care vor primi
calitativă prin determinarea capacităţii tam- elemente de menţinere, sprijin şi stabilizare
pon a salivei sau prin măsurarea pH-ului. sau care vor avea rol de viitori dinţi stâlpi.
Testele salivare sunt importante atât în etapa
preprotetică, cât şi în elaborarea tentativei Studiul de model
de proiect. Constituie un examen complementar
care oferă posibilitatea vizualizării unor
B. Unităţile odonto-parodontale zone greu accesibile examenului clinic şi
Reprezintă un examen complementar aprecierii mai bune a unora dintre elemente-

   
112 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
le pozitive şi negative ale câmpului protetic.
Modelele vor fi examinate separat, în oclu-
zie şi montate în simulator. În fazele pre- şi
postprotetice analiza lui va urmări etapele
examenului clinic, iar în fazele de stabilire a
tentativei de proiect pentru protezele mobile
se va analiza şi echilibrul forţelor active şi
de rezistenţă (prin diagramele statică, dina-
Fig. 5.47. Modele de studiu
În cazul în care lipsesc molarii de
minte, se vor examina cu atenţie tuberozită-
ţile maxilare şi tuberculii piriformi mandi-
bulari, la care se vor urmări volumul, sensul
şi gradul de retentivitate.
Se recomandă ca ocluzia statică să fie
analizată cu modelele montate în simulator,
apreciindu-se rapoartele în cele 3 planuri
(sagital, transversal şi vertical) pentru fieca-
re grup de dinţi, după reperele ocluzale ale
lui Angle (fig. 5.48 a, b).
Camera intraorală → comportându-
113 
mică). Analiza la paralelograf se va efectua
în cazul în care tratamentul constă într-o
proteză scheletată.
Modelul de studiu permite o analiză
mai riguroasă a spaţiului protetic potenţial
decât la nivelul cavităţii orale, deoarece este
mai accesibil măsurătorilor şi proiectării
planului terapeutic (fig. 5.47).
se ca o cameră video, permite captarea unor
imagini inaccesibile vederii directe, precum
şi posibilitatea stocării şi prelucrării lor.
Camera intraorală produce un impact sem-
nificativ asupra comunicării dintre medic şi
pacient, în special la tineri.
Examenul radiografic → reprezintă
principalul examen complementar utilizat în
stomatologie, iar în protetică formează su-
portul paraclinic al diagnosticului. Investi-
gaţia radiologică a afecţiunilor din sfera
orală dispune de un număr de metode de
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

examinare, care se completează reciproc respective au fost aplicate corect şi cu com-

prin informaţiile furnizate, dacă metodele petenţă.

a) b)
Fig. 5.48. Analiza modelelor de studiu în ocluzie

Radiografia retro-dento-alveolară strucţii protetice. Aceasta se poate realiza

Este deosebit de utilă la nivelul dinţi- prin tehnica bisectoarei, tehnica paralaxei
lor restanţi, în special al celor limitrofi bre- sau tehnica bite-wing (permite depistarea
şei edentate, care vor susţine viitoarele con- leziunilor interdentare) – fig. 5.49.

Fig. 5.49. Radiografie retrodentoalveolară prin tehnica bite wing

   
114 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Principalele obiective vizate sunt:
1. Procesul alveolar la nivelul dinţilor
stâlpi, analizat din punct de vedere cantita-
tiv (înălţimea procesului alveolar) şi calita-
tiv (aspectul traveelor osoase);
2. Lamina dura la nivelul dinţilor
stâlpi (se urmăresc zonele în care apar sub-
ţieri sau îngroşări ale acesteia);
3. Spaţiul periodontal, la care urmărim
lărgirea acestuia de cauză infecţioasă acu-
tă/cronică sau de etiologie traumatică (tra-
umatism ocluzal, suprasolicitări de cauză
protetică, solicitări nefiziologice date de
EMSS);
4. Rădăcinile dinţilor stâlpi (numărul,
lungimea, morfologia, tratamentele
endodontice, reacţiile apicale, raportul co-
roană-rădăcină);
5. Coroana dentară, la care se urmă-
resc cariile secundare, raportul obturaţiilor
sau leziunilor odontale cu camera pulpară,
Fig. 5.50. Radiografie digitală
115 
aspectul adaptării la colet a lucrărilor prote-
tice existente;
6. Crestele edentate: existenţa sau in-
existenţa corticalei externe care acoperă
creasta alveolară; mărimea, continuitatea şi
orientarea traveelor osoase.
Radiografia digitală
Radiografia digitală (fig. 5.50) are
următoarele avantaje:
- permite o mai bună vizualizare a
zonelor cu densităţi mici ale osului, oferind
imagini fidele; chiar dacă rezoluţia geome-
trică este mai redusă faţă de radiografia cla-
sică, rezoluţia de densitate este mult mai
mică;
- oferă posibilitatea unei prelucrări
ulterioare a imaginii;
- expunerea la radiaţii este redusă
până la mai puţin de 10% comparativ cu
tehnicile convenţionale.
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Sistemul utilizează un senzor plasat în
cavitatea orală, care reacţionează la emisiile
de raze X în mod asemănător camerei video,
înregistrând radiaţia luminoasă şi transfor-
mând-o în imagine. Astfel, medicul poate
beneficia de datele radiologice aproape
imediat.
Radiografia panoramică:
(pantomografia concentrică, ortopanto-
mografia, pantomografia excentrică)
Oferă o imagine de ansamblu a arca-
delor dento-alveolare, permiţând observarea
spaţiilor protetice potenţiale, împreună cu
Fig. 5.51. Ortopantomografie
Radiografia cefalometrică (faţă, pro-
fil, axială)
Precizează diagnosticul unor modifi-
116 
stadiile evolutive ale complicaţiilor locale şi
loco-regionale (fig. 5.51).
Avantajele acestei tehnici constau în:
- posibilitatea examinării concomi-
tente a rapoartelor de intercuspidare, de pos-
tură, a A.T.M., rapoartele între elementele
anatomice, structura osoasă, ramul ascen-
dent al mandibulei, apofizele coronoide,
forma şi structura condililor temporali şi
mandibulari, sinusurile maxilare, fosele
nazale, canalul mandibular.
- deformarea filmului este minimă.
- cantitate a de radiaţii X este mult
diminuată.
cări morfologice ale substratului osos (fig.
5.52 a, b), anomalii primare sau secundare,
asimetrii craniofaciale.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

a) b)

Fig. 5.52. Radiografía cefalometrică (a); Analiză computerizată (b)

Fig. 5.53. Teleradiografia de profil, cu marcarea punctelor şi traseelor cefalometric

   
117 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Teleradiografia de profil
Introducerea teleradiografiei de către
Hofrath în Germania în 1934 şi de
Broadbent în Statele Unite, a reprezentat o
inovaţie în domeniu şi totodată găsirea unei
unelte paraclinice pentru studiul anomaliilor
dento-maxilare şi al disproporţiilor scheleti-
ce care coexistă cu prezenţa edentaţiilor.
Scopul iniţial al teleradiografiei de profil, a
fost de studiere a tiparelor de creştere a
complexului cranio-facial. Apoi, teleradio-
grafia de profil a devenit curând o modalita-
te indispensabilă de evaluare a proporţiilor
dento-faciale şi de elucidare a cauzei ana-
tomice a anomaliilor dento-maxilare, fă-
când posibilă analiza rapoartelor existente
(fig. 5.53) între componentele masivului
cranio-facial (baza craniului, maxilare, al-
veole, dinţi, părţi moi).
Sistemul DIAGNODENT
Raza laser a dispozitivului KaVo
DIAGNOdent (fig. 5.54, 5.55) pătrunde
aproximativ 2 mm în fisurile din smalţ şi
detectează modificările patologice pe baza
diferenţei de fluorescenţă dintre substanţa
dentară sănătoasă şi cea afectată. Utilizează
o scală de valori şi un semnal sonor de aler-
tă şi nu expune pacientul la radiaţii.
Fig. 5.54. KaVo DIAGNOdent
Este o metodă adjuvantă în depistarea
precoce a leziunilor carioase. Facilitatea şi
abilitatea de a oferi un diagnostic solid şi
obiectiv (> 90%) reprezintă avantajele aces-
118 
tui sistem, comparativ cu metodele radio-
grafice clasice şi examenul clinic uzual.
Fig. 5.55.
Scopul utilizării acestui dispozitiv pe
bază de lumină laser a fost de a investiga
într-o manieră non-invazivă gradul de de-
mineralizare a dinţilor, care ulterior conduce
către caria dentară (fig. 5.56).
C. Articulaţia temporo-
mandibulară
Articulaţia temporo-mandibulară este
formată din două componente majore, aso-
ciind elemente ca:
- radioopace (scheletul temporoman-
dibular);
- radiotransparente (complexul me-
nisco-capsulo-ligamentar şi muşchii).
Explorarea A.T.M. se efectuează bila-
teral, comparativ şi trebuie să aibă în vedere
toate elementele articulare şi relaţia acestora
cu sistemul articular dentar.
Tehnicile imagistice moderne au înlo-
cuit, în mare măsură, explorarea radiologică
convenţională a A.T.M. (inclusiv artrogra-
fia). În prezent se apelează la radiografia
panoramică, OPT, tehnica Scanora (cu indi-
caţii speciale în implantologie), tehnica
Dentascan sau Dental C.T., Artro-cinegra-
fia, computer-tomografia (inclusiv Artro-
C.T.) şi R.M.N.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 5.56.
Radiografia simplă
Radiografia simplă a articulaţiei
temporo-mandibulare se bazează pe efectul
fotochimic al radiaţiilor şi se execută sub
incidenţe diferite care urmăresc evitarea
suprapunerilor osoase: PARMA, SCHUL-
Fig. 5.57. Incidenţa Schuller (gura deschisă)
119 
LER (fig. 5.57, 5.58), LACRONIQUE,
FRANK. Pe imaginile obţinute se analizea-
ză structura şi integritatea contururilor osoa-
se, precum şi modificările interliniului arti-
cular, poziţia condilului în cavitatea glenoi-
dă şi în excursia de deschidere.
Fig. 5.58. Incidenţa Schuller (gura închisă)
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Artrografia temporomandibulară
Artrografia este examenul radiologic
al spaţiilor intraarticulare şi periarticulare
practicat cu ajutorul substanţelor de contrast
iodate sau cu ajutorul aerului. Reprezintă o
posibilitate de a evidenţia meniscul articular
după ce în prealabil se efectuează o puncţie
articulară uni- sau bicamerală şi se introdu-
ce un mediu de contrast opac sau gazos
(contrast negativ). Această metodă trauma-
tică de explorare este din ce în ce mai rar
folosită, fiind înlocuită de explorarea com-
puter-tomografică (inclusiv CineCT- pentru
studiul dinamic).
Artroscopia cu fibră optică
Este o metodă de explorare care re-
nunţă la folosirea substanţei de contrast şi la
iradierea pacientului şi permite, sub aneste-
zie, o vizualizare directă a elementelor arti-
culare prin intermediul endoscopului prevă-
zut cu fibră optică. Are avantajul de a evi-
denţia caracteristicile de dinamică articulară
în timp real. Tehnica, deşi invazivă, oferă
posibilitatea examinării precise a tuturor
structurilor interne articulare, cu posibilita-
tea, totodată, a obţinerii unor imagini foto
sau video relevante. Se pot inspecta astfel
fibro-cartilajele temporal şi condilian, discul
articular, fixarea lui, pereţii capsulari şi as-
pectul membranei sinoviale din spaţiul arti-
cular superior. În acest mod, condiţiile pato-
logice pot fi văzute cu claritate. Se poate
preleva, de asemenea, lichid sinovial sau
material biopsic, permiţând în urma unor
examene complementare, citologice, histo-
logice sau biochi mice, stabilirea unui dia-
gnostic de certitudine. Investigarea
artroscopică a ATM, deşi este o metodă
invazivă, este net superioară examenului
RMN, oferind o evaluare diagnostică exactă
120 
a spaţiului articular superior. Este astfel
posibil a face o stadializare a modificărilor,
ceea ce furnizează date privind prognosticul
terapiei conservatoare, permiţând totodată
stabilirea unor indicaţii privind terapia chi-
rurgicală ulterioară.
Cineradiografia
Este o metodă evoluată de studiu radi-
ologic al articulaţiei, în poziţie statică şi
dinamică. Utilizează un amplificator de lu-
minescenţă pentru o mai bună definiţie a
imaginii iar pe mandibula şi maxilar se
aşează câţiva markeri metalici pentru repe-
rarea exactă a rapoartelor intermaxilare.
Varianta modernă a cineradiografiei este
cinefluorografia care se bazează pe efectul
de fluorescenţă şi legea absorbţiei selective,
utilizând imagini color cu posibilităţi sporite
de prelucrare.
Tomografia
Reprezintă o altă metodă folosită în
diagnosticarea sistemului stomatognat, care
permite studiul pe secţiuni în plan sagital cu
ştergerea structurilor de deasupra şi sub
planul de secţiune. Pe imagine (fig. 5.59)
apare evidenţiat stratul de ţesut străbătut
continuu de fascicolul de radiaţie, straturile
supra şi subiacente planurilor de secţiune
fiind şterse din cauza mişcării.
Cuantificarea modificărilor rapoarte-
lor articulare urmează analizei morfologice
descriptive şi este reprezentată de bilanţul
Rickets. Se are în vedere forma cavităţii
glenoide, a condilului mandibular şi tempo-
ral, centrarea condilului în cavitatea glenoi-
dă, aprecierea interliniului articular, forma
şi dimensiunea pantei articulare, circumfe-
rinţa şi structura circumferinţelor osoa-
se(resorbţii, uzuri, scleroze).
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 5.59.
Tomodensitometria
Metoda permite studiul unor imagini
de secţiuni succesive, al dimensiunilor mor-
fologice şi al structurilor elementelor ATM.
Este mai puţin iradiantă decât tomografia şi
permite aprecierea stării suprafeţelor osoase
(geode, neregularităţi), interliniului articu-
lar, dar mai ales evaluează stare muşchilor.
Computer-tomografia
Computer tomografia (CT) este o me-
todă utilizată în diagnosticarea tulburărilor
interne la nivelul A.T.M. survenite în urma
stării de edentaţie, cât şi a altor anomalii
articulare. Computer-tomografia (CT) face
parte din explorările imagistice secţionale,
fiind o metodă relativ recentă rezultată din
combinarea utilizării razelor X şi a compu-
terului. CT se bazează pe două principii:
- măsurarea atenuării unui fascicul
de raze X ce traversează un corp şi calculul
121 
coeficientului său de atenuare, deci a densi-
tăţii sale radiologice;
- reconstrucţia imaginii unui obiect
plecând de la proiecţiile sale diferite, practic
realizând o reproducere bi-dimensională a
realităţii tridimen-sionale.
Imaginea CT (fig. 5.60a, b) reprezintă
etalarea anatomică a unei secţiuni axiale a
corpului uman de o grosime prestabilită, prin
măsurători ale absorbţiei razelor X făcute din
diverse unghiuri în jurul corpului uman.
Este posibilă reconstituirea sagitală
bidimensională care oferă imaginea modifi-
cărilor structurilor osoase şi reconstituirea
tridimensională care permite reconstituirea
aproximativă a scheletului.
CT relevă modificările de structură şi de
volum ale osului, făcând posibilă aprecierea
statică şi dinamică a poziţiei meniscului,
precum şi corelarea cu tulburările articulare
(fig. 5.61).
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Fig. 5.60a. Poziţie normală a meniscului articu- Fig. 5.60b. Menisc dislocat, anterior de condil
lar, posterior şi superior de condil

Fig. 5.62. Secţiune panoramică îngustă (5,3

Fig. 5.61. CT articulaţie temporo-mandibulară mm) (a) şi largă (25,6 mm) (b), ce oferă acura-
teţe măsurătorilor anatomice
Spre deosebire de computer tomogra-
fele convenţionale, care sunt voluminoase şi
dificil de procurat şi întreţinut, computer
tomografia de transmisie de raze X în geo-
metrie cone-beam (CBCT) este uşor de utili-
zat în practica stomatologică curentă, unde se
pune accent pe cost şi bineînţeles cantitatea
de doză iradiantă; spaţiul de depozitare este
limitat şi zona de scanat se află exclusiv în
regiunea capului. CBCT oferă posibilitatea
obţinerii imaginilor secţionate în plan axial,
coronal şi sagital, în timp real (fig. 5.62). Fig. 5.63. Imagine panoramică reformatată (a),
Un avantaj major îl constituie faptul cu detalii asupra mai multor secţiuni
că există posibilitatea ajustării rezoluţiei de transaxiale (b) ce reflectă patologia osoasă
densitate (fig. 5.63), pentru perceperea mai mandibulară stângă şi poziţia canalului
bună a limitei dintre două ţesuturi. alveolar inferior
CBCT este util în terapia implantară, Utilizarea navigării 3D este deosebit de
chirurgicală maxilo-facială, afecţiuni ATM, importanta pentru cazurile de edentaţie par-
evaluarea fracturilor cranio-faciale pre şi ţial întinsă ce vor fi rezolvate prin metoda
postoperatorii. implantară (fig. 5.64).

   
122 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 5.64. (Cazuistica Prof. Norina Forna)
Rezonanţa magnetică nucleară
Imagistica prin rezonanţă magnetică
(IRM) constituie o metodă non-invazivă de
examinare a afecţiunilor neuro-musculo-
scheletale. Obţinerea imaginilor prin rezo-
nanţă magnetică nucleară are la bază tehno-
logia rezonanţei magnetice nucleare (RMN)
utilizată în chimie pentru determinarea
structurii substanţei. IRM se bazează pe
descoperirea făcută în 1946 de Felix Bloch şi
Edward Purcell (Premiul Nobel, 1952), care
au constatat că în prezenţa câmpului
magnetic intens, nucleele se comportă ca
nişte magneţi. Imaginile prin rezonanţă
magnetică nucleară se obţin ca urmare a
absorbţiei şi emisiei energiei din domeniul
radiofrecvenţelor (RF) ale spectrului
electromagnetic de către spinii protonilor. În
comparaţie cu CT-ul, investigaţiile prin
RMN redau ţesuturile moi, din acest punct
de vedere fiind superior CT-ului.
123 
Diagnosticul şi tratamentul afecţiuni-
lor disfuncţionale ale articulaţiei temporo-
mandibulare (A.T.M.), în care modificările
morfologice sunt minime sau dificil de evi-
denţiat, a făcut progrese remarcabile în ul-
tima decadă, prin introducerea unor noi
tehnici imagistice, precum rezonanţa mag-
netică nucleară (RMN) şi artroscopia. RMN
s-a impus ca metodă de elecţie neinvazivă,
prin punerea în evidenţă a structurilor mus-
culare, discoligamentare şi cartilaginoase
(fig. 5.65). S-a constatat, însă, că nu pot fi
puse în evidenţă modificările morfologice
ale meniscului, perforările şi corpusculii
mici liberi intraarticulari.
RMN se bazează pe principiul supu-
nerii organismului uman influenţei unui
câmp electromagnetic de 60 000 de ori
mai puternic decât cel terestru. Această
sursă este reprezentată de un scanner care
conţine electromagneţi puternici suprară-
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

ciţi cu heliu lichid. Protonii atomilor de
hidrogen aflaţi în mişcare vor fi orientaţi
spre poli, fiind supuşi influxului electro-
magnetic. Dacă scannerul emite o excita-
ţie cu o undă radio asupra acestor protoni,
ei vor reveni la poziţia iniţială printr-o
mişcare în spirală, declanşând semnale
radio proprii. Un computer le va trans-
forma într-o imagine a zonei investigate,
apărând astfel pe un ecran, foarte clar, atât
ţesuturile dure, cât şi cele moi, ale articu-
laţiei examinate. Imaginile de RMN pot fi
obţinute în planurile sagital, axial şi fron-
tal. Cu ajutorul RMN, se poate stabili dia-
gnosticul de articulaţie normală, de dislo-
care anterioară a discului, cu sau fără re-
poziţionare la deschiderea gurii, modifi-
cări preartrozice.

Fig. 5.65. Fenomene artrozice la nivelul ATM observate prin RMN în plan sagital
(1-canal auditiv extern, 2-condil, 3-tubercul articular)

Scintigrafia osoasă noasă sau ingestia unui marker radioactiv cu

Utilizarea scintigrafiei în diagnosticul
afecţiunilor ATM este mai rar întâlnită în
comparaţie cu metodele tradiţionale imagis-
tice. Scintigrafia permite aprecierea funcţio-
nală a ţesutului osos (activitatea osteoblas-
tică, vascularizaţia osoasă), fiind capabilă de
a detecta remanierile osoase la acest nivel.
Scintigrafia este o metodă de explorare
paraclinică care constă în injectarea endove-
afinitate selectivă determinată de organul sau
ţesuturile vizate. Pe baza acestei afinităţi se
studiază distribuţia topografică a izotopului
radioactiv. Metoda foloseşte un detector
special numit ,,cameră de scintilaţie” sau
cameră gama. Această tehnică face posibil la
nivelul ATM studiul calitativ şi cantitativ al
elementelor articulare, permiţând o evaluare
anatomică şi structurală complexă.

   
124 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
D. Musculatura
Amplitudinea şi topografia edentaţiei
influenţează în mod direct capacitatea mo-
torie a diferitelor grupe musculare. Investi-
garea componentei musculare a sistemului
stomatognat se poate efectua prin tonome-
trie şi electromiografie.
Tonometria
Metoda oferă informaţii cu privire la
tonusul muscular, evaluând inegalitatea ten-
siunilor musculare în fazele de repaus şi în
fazele funcţionale de masticaţie-deglutiţie,
fonaţie, evidenţiind prezenţa dezechilibrelor
neuro-musculare.
Metodele variază în funcţie de grupele
musculare, fiind diferite la muşchii orbicu-
lari şi ai limbii faţă de muşchii manducatori.
Electromiografia
Este o metodă bazată pe recoltarea bi-
ocurenţilor de la nivelul muşchilor sistemu-
lui stomatognat, utilizând electrozi de supra-
faţă sau de profunzime (fig. 5.66).
Fig. 5.66. Electromiograf
Investigarea se face în paralel, grupele
musculare de pe partea dreaptă comparativ
cu partea stângă. Spasmele musculare şi
contracţiile inegale apar pe E.M.G. cu am-
plitudini şi frecvenţe ridicate. Analiza com-
ponentei neuromusculare este utilă nu nu-
125 
mai în diagnosticul şi evoluţia disfuncţiilor,
ci şi în restabilirea terapeutică a planului de
ocluzie.
E. Cinematica mandibulară
Mandibulokineziografia
Metoda permite înregistrarea tridi-
mensională a dinamicii mandibulare şi se
realizează prin:
- teste de mişcare mandibulară: deschi-
dere, închidere, lateralitate dreaptă –
stângă, propulsie;
- înregistrarea diagramei Posselt;
- investigarea mişcărilor funcţionale
(masticaţia şi deglutiţia).
F. Ocluzia dentară
Examenul gnatosonic
Înregistrează zgomotele normale şi
anormale rezultate din contactele ocluzale
sau la nivelul ATM.
Examenul gnatofonic
Metoda constă în aplicarea analizei
spectrale a sunetelor şi cuvintelor în stoma-
tologie, în scop de diagnostic corect al mo-
dificărilor cantitative şi calitative ale vorbi-
rii şi al orientării tratamentului recuperator.
Analiza T-Scan
Numită şi analiză ocluzală computeri-
zată, metoda investighează contactele
dento-dentare, permiţând echilibrarea pla-
nului de ocluzie la nivelul dinţilor naturali
sau artificiali, prin înregistrarea forţelor
ocluzale.
G. Relaţiile mandibulo-craniene
Examinarea paraclinică a relaţiilor
mandibulo-craniene se realizează cu ajuto-
rul simulatoarelor (mecanice sau electrome-
canice), articulatoarelor (nepro-gramabile,
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
semiadaptabile sau individuale), cheilor de
ocluzie, arcurilor faciale.
Examenul gnatofotostatic
Se utilizează atât în investigarea oclu-
ziei cât şi a relaţiilor mandibulo- craniene
ce se însoţesc de dizarmonii dento-
maxilare. Se practică sub forma fotografiei
intraorale în intercuspidare maximă şi rela-
ţie centrică şi a fotografiei extraorale de faţă
şi profil.
Diagnosticul edentaţiei
parţiale întinse
Având la dispoziţie motivele principa-
le pentru care pacientul se prezintă, se poate
pronunţa un diagnostic de urgenţă, după
care, în urma investigaţiilor clinice şi para-
clinice se stabileşte un diagnostic iniţial. În
funcţie de derularea etapelor clinice de tra-
tament se aplică un diagnostic de etapă,
urmat de diagnosticul final, stabilit la înche-
ierea cazului.
Diagnosticul loco-regional interesează
starea de integritate şi/sau tabloul lezional al
componentelor SS, vizând etapele: morfo-
clinice şi topografice, etiologia, forma clini-
că, tulburarea funcţiilor, evoluţia, complica-
ţiile şi prognosticul. Astfel, în elaborarea
diagnosticului vom parcurge următorii paşi:
- diagnosticul pulpar şi odontal
- diagnosticul parodontal (gingivite,
parodontite)
- statusul mucoasei bucale, limbii şi
glandelor salivare
- diagnosticul de edentaţie
- statusul ocluzal
- diagnosticul de integritate sau de
afectare a ATM
- diagnosticul de integritate sau afec-
tare musculară
126 
- statusul relaţiilor intermaxilare
- diagnosticul de integritate osoasă şi
a cavităţilor sinusale
- diagnosticul chirurgical
- diagnosticul de integritate homeo-
stazică
- statusul de igienă oro-dentară (indi-
cii de placă, tartru).
Fiecare dintre cele 12 diagnostice vor
conţine elemente morfo-clinice, funcţionale,
etiologice, de evoluţie, complicaţii, diagnos-
tic diferenţial şi evaluări prognostice când
se instituie tratamentul şi în eventualitatea
în care acesta nu se instituie.
Câmpul protetic, privit prin prisma
conceperii planului protezei parţiale, poate
fi divizat, atât la maxilar, cât şi la mandibu-
lă, în două zone distincte: zone protetice
pozitive şi zone protetice negative.
a) Zonele protetice pozitive
Zonele protetice pozitive sunt repre-
zentate de acele elemente ale câmpului pro-
tetic cu care proteza vine în contact intim,
asigurându-i menţinerea, sprijinul şi stabili-
zarea (Tabelele 5.14, 5.15).
b) Zonele protetice negative
Zonele protetice negative sunt acele
zone ale câmpului protetic care trebuie oco-
lite de proteză sau despovărate de presiuni
(Tabelele 5.16, 5.17, fig. 5.67).
Tabelul 5.14.
MAXILAR MANDIBULĂ
1. Dinţii restanţi 1. Dinţii restanţi
2. Crestele alveolare 2. Crestele alveolare
3. Tuberozităţile maxilare 3. Tuberculul piriform
4. Bolta palatină
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Tabelul 5.15. Rolul zonelor protetice pozitive:

Asigură sprijinul parodontal al protezei, menţinerea directă şi indirectă, stabi-

DINŢII RESTANŢI
litatea orizontală a protezei.

Asigură sprijinul muco-osos al şeilor, în special în edentaţiile terminale şi

CRESTELE ALVEOLARE frontale întinse, stabilizarea orizontală a protezei şi un oarecare grad de men-
ţinere a protezei prin adeziune.

Asigură sprijinul muco-osos al bazei protezei stabilizarea orizontală a protezei

BOLTA PALATINĂ când bolta este adâncă şi menţinerea prin adeziune, mai ales când bolta este
plată.

TUBEROZITĂŢILE Asigură sprijinul muco-osos pentru şeile terminale, stabilizarea orizontală a

MAXILARE protezei şi menţinere numai atunci când tuberozitatea este retentivă.

Asigură sprijinul muco-osos al şeilor terminale, mai ales când rezilienţa mu-
TUBERCULUL PIRIFORM coasei la acest nivel este minimă, şi stabilizarea în sens mezio-distal când
tuberculul este oblic.

Tabelul 5.16.
MAXILAR MANDIBULĂ

1. Parodonţiul marginal 1. Parodonţiul marginal

2. Papila retroincisivă 2. Frenul lingual

3. Rugile palatine 3. Inserţia planşeului bucal în zona linguală centrală

4. Rafeul median 4. Mucoasa procesului alveolar în zona linguală

5. Torusul palatin 5. Linia milohioidiană

6. Zonele grăsoase Schroeder 6. Bridele laterale

7. Bridele laterale 7. Torusul mandibular

8. Inserţiile musculare 8. Inserţiile musculare

9. Inserţiile ligamentare 9. Inserţiile ligamentare

10. Papila interdentară şi mucoasa procesului alveolar în dreptul conectorilor secundari

interdentari

11. Zonele muco-osoase vestibulare, care uneori sunt retentive interferând cu marginile
şeilor

12. Zona dentară până la unirea acestui conector secundar cu braţul opozant

13. Mucoasa procesului alveolar, parodonţiul marginal în dreptul conectorului de întărire al

pintenului distal la croşetele cu 4 braţe (inelare)

14. Toate proeminenţele osoase dureroase la presiuni digitale

15. Mucoasa procesului alveolar, parodonţiul marginal şi zona dentară subecuatorială din
dreptul conectorului secundar al braţelor retentive ale croşetelor divizate

   
127 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Tabelul 5.17. Protejarea zonelor protetice negative

PARODONŢIUL - trebuie să fie ocolit de proteză la o distanţă de 5 mm

MARGINAL - se impune o foliere de 0,20 mm dacă va fi acoperit de proteză

PAPILA RETROINCISIVĂ - va fi ocolită sau despovărată prin foliere de 0,20 - 0,30 mm

- dacă un conector principal ajunge în această zonă, el trebuie să se

termine în depresiunea dintre două rugi
RUGILE PALATINE
- acoperirea rugilor palatine de către baza protezei impune despovăra-
rea prin foliere, în grosime de 0,20 - 0,30 mm

RAFEUL MEDIAN - trebuie despovărat prin foliere în grosime de 0,30 - 0,40 mm

- când este de mărime mică sau medie, va fi despovărat de presiuni

prin foliere de 0,50 - 1,00 mm
TORUSUL PALATIN
- un torus mare poate fi ocolit de conectorul principal, sau va fi înde-
părtat chirurgical

ZONELE SCHROEDER - conectorul principal nu va ajunge până în această zonă

BRIDELE LATERALE
- vor fi ocolite de proteză prin adaptarea corectă a lingurii individuale
INSERŢIILE MUSCULARE
şi apoi prin modelarea şi extinderea funcţională a amprentei definiti-
INSERŢIILE
ve.
LIGAMENTARE

FRENUL LIMBII - condiţionează alegerea conectorului principal.

INSERŢIA PLANŞEULUI - amprentarea precisă a acestei zone presupune o adaptare corectă a
BUCAL ÎN ZONA lingurii individuale şi mişcări funcţionale ale limbii în timpul am-
LINGUALĂ CENTRALĂ prentării definitive

- despovărare prin foliere în funcţie de sprijinul protezei, rezilienţa

MUCOASA PROCESULUI
mucoasei crestelor terminale, înclinarea sau retentivitatea anatomică
ALVEOLAR ÎN ZONA
a procesului alveolar
LINGUALĂ
- folierea va fi astfel cuprinsă între 0,30 - 2,00 mm

LINIA MILOHIOIDIANĂ
BRIDELE LATERALE
- adaptare corectă a lingurii individuale în limite fiziologice
INSERŢIILE
- extinderea funcţională a amprentei finale
LIGAMENTARE
INSERŢIILE MUSCULARE

- când este mic sau mijlociu, trebuie foliat cu o folie în grosime de 0,5
TORUSUL MANDIBULAR - 1,00 mm
- un torus foarte mare va fi îndepărtat chirurgical

PROEMINENŢE OSOASE - îndepărtare chirurgicală

   
128 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 5.67. Zona protetică negativă din dreptul conectorilor secundari

   
129 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Fişa clinică, de diagnostic şi tratament elaborată în cadrul Clinicii de Protetică Iaşi

(2008-2009):

  130   
130 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
131 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
132 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
133 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
134 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
135 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
136 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
137 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
138 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
139 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
140 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
141 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
142 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
143 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
144 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
145 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
146 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
147 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

   
148 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

   
149 
   
 XW

   
68 
   
 CAP. 6
Mijloace protetice clasice
şi moderne în edentaţia
parţial întinsă

   
151 
55 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Indicaţii şi contraindicaţii
Protezele parţiale sunt indicate în ori-
ce tip de edentaţie parţială, astfel încât con-
traindicaţiile sunt reduse, însă putem vorbi
de un caracter limitat în contextul reabilită-
rii implanto-protetice, care de multe ori nu
poate fi transpusă practic datorită stării ge-
nerale afectate, ce atrage imposibilitatea
realizării pregătirii specifice.
Este adevărat că edentaţia parţială de
clasa I şi II Kennedy reprezintă indicaţia de
elecţie dar şi edentaţiile de clasa III şi IV
Kennedy pot beneficia cu succes de această
terapie.
- Protezele parţial mobile sunt indi-
cate la bolnavii cu stare generală bună şi
psihic echilibrat în special acolo unde sta-
rea de igienă orală este precară.
- Beneficiază de această terapie pro-
tetică bolnavii tineri cu camera pulpară
voluminoasă şi copiii în perioada de creşte-
re deoarece terapia conjunctă poate bloca
dezvoltarea suturilor.
Mijloacele protetice adjuncte parţiale
au contraindicaţii restrânse:
- Acestea sunt dictate de starea gene-
rală alterată sau un psihic neechilibrat.
- Infecţiile cronice sau acute (lues,
TBC, actinomicoză) sau leziuni precance-
roase contraindică aplicarea protezelor par-
ţial mobile până la rezolvarea lor.
- Cavităţile orale neasanate nu bene-
ficiază de terapie prin proteze adjuncte de-
cât după asanarea lor.
- Câmpurile protetice nefavorabile
necesită în prealabil o terapie proprotetică
chirurgicală.
Protezele adjuncte parţiale sunt mai
biologice deoarece nu necesită rezecţii tisu-
lare importante şi refac corespunzător mor-
fologia şi funcţiile sistemului stomatognat.
152 
Se pot realiza uşor în condiţiile de dotare
tehnică minimă şi au posibilităţi de igieniza-
re mult mai uşoară şi mai corectă decât pro-
tezele conjuncte.
Protezele adjuncte parţiale au dezavan-
tajul că prin mobilizarea lor menţin bolnavul
într-o stare de infirmitate creând adevărate
psihoze cu fenomene de rejet psihic faţă de
terapia amovibilă. Ele au un volum mult mai
mare în raport cu cele conjuncte, creând une-
ori disconfort şi chiar tulburări de fonaţie şi
deglutiţie care ulterior sunt compensate. Prin
contactul întins cu epiteliul oral pot determi-
na leziuni de decubit sau stări alergice iar în
timp îşi pierd sensibilitatea accentuând re-
sorbţia osoasă la nivelul suportului osos,
mărind astfel solicitarea dinţilor restanţi pe
care se ancorează.
Protezareaprovizorie (de tranziţie):
proteza acrilică)
Proteza parţial mobilă acrilică reprezintă
o soluţie de tranziţie în algoritmul terapeutic de
reabilitare a edentaţiei parţial întinse, absolut
necesară repoziţionării cranio-mandibulare şi
redimensionării etajului inferior.
Situaţiile clinice cele mai frecvente
care necesită proteze imediate cu caracter
provizoriu sunt (fig. 6.1):
- Arcade dentare integre la care se vor
executa extracţii în zona frontală şi laterală
în mai multe etape;
- Arcade dentare integre la care apare
o breşă redusă în zona frontală;
- Arcade dentare edentate parţial pro-
tezate prin restaurări fixe la care se reco-
mandă ablaţia punţilor dentare în scopul
refacerii lor;
- Arcade dentare edentate parţial pro-
tezate adjunct la care se recomandă noi ex-
tracţii, cu transformarea protezei parţiale în
proteză totală.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 6.1.
Protezarea de urgenţă poate rezolva si-
tuaţii limită, când considerente personale ale
pacientului, de maximă urgenţă - fizionomie,
fonaţie, o impun. Principalul scop al
protezării de urgenţă este acela de a conserva
integritatea morfologică şi funcţională a sis-
temului stomatognat, de a menaja psihic bol-
navul, şi în condiţiile unor intervenţii chirur-
gicale de amploare, complexe şi care necesi-
tă un timp mai îndelungat de refacere înainte
de protezarea ulterioară (fig. 6.2 a, b, c).
Fig. 6.2a.
Această variantă terapeutică oferă po-
sibilitatea dirijării cicatrizării, întrucât pro-
teza va acţiona ca un conformator, contribu-
ind astfel la procesul vindecării unor zone
ale fibro-mucoasei de acoperire sau paro-
dontale periferice, ajutând la pregătirea
câmpului protetic în vederea amprentării
respective. Astfel fenomenele de resorbţie
osoasă pot fi reduse, va orienta funcţional
organizarea trabeculelor osoase, ameliorând
şi procesul de cicatrizare şi cel de osteoge-
neză.
153 
Fig. 6.2b.
Fig. 6.2c.
Proteza de temporizare amână din
considerente biologice protezarea definitivă.
Monitorizarea clinică a parodonţiului şi
ocluziei şi temporizarea tratamentului defi-
nitiv au echivalentul unui element de pru-
denţă. Capacitatea de vindecare sau com-
pensare, depinzând de vârsta pacientului sau
gravitatea afecţiunii, poate grăbi sau întârzia
aplicarea protezei definitive.
Funcţie de fiecare caz se indică şi pro-
ceduri recuperatorii, fizioterapice, chinezio-
terapice, medicamentoase care au rolul de a
anula orice proces inflamator şi de a contri-
bui o dată în plus la repoziţionarea mandi-
bulo-craniană corectă, la protejarea câmpu-
lui protetic, întregind dezideratul terapiei de
condiţionare tisulară. Importanţa utilizării
protezării mobile relevă următoarelor aspec-
te:
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
- obligativitatea izolării substructuri-
lor de mediul oral şi de agenţii fizici datorită
plăgii create prin preparare;
- împiedicarea migrărilor odontale şi
imobilizarea elementelor odonto-parodontale,
- protejarea parodonţiului marginal
şi dirijarea cicatrizării lui; refacerea tempo-
rară a funcţiilor pierdute prin preparare;
- conservarea rapoartelor mandibulo-
craniene.
Şea
acrilică
Arcada
dentară
artificială
Fig. 6.3.
1. Şeile acrilice
Şeile reprezintă principalele elemente
ale protezelor parţial amovibile, în contact
direct cu creasta edentată, ce refac din punct
de vedere morfo-funcţional deficitul produs
prin edentaţie, având următoarele caracteris-
tici:
- au rolul de suport al dinţilor artifici-
ali şi de transmitere a forţelor masticatorii
spre suportul muco-osos şi dento parodontal;
- transmit forţele de solicitare conec-
torului principal;
- se opun forţelor de deplasare verti-
cale şi orizontale constituind şi un element
antibasculant;
- sunt realizate din polimetacrilat de
metil de grosime 2 mm;
- amplitudinea şeilor este superpozabi-
lă pe amplitudinea spaţiului protetic potenţial;
154 
Structura protezei parţial acrilice
Proteza parţial acrilică este compusă
din următoarele elemente (fig. 6.3):
1. Şeile protezei
2. Arcada dentară artificială
3. Conectorul principal
4. Elementele de menţinere, sprijin şi
stabilizare
Elemente de
menţinere,
sprijin şi
stabilizare
Conector
principal
acrilic
- numărul acestora este în acord cu
numărul spaţiilor protetice potenţiale;
- prezintă doi versanţi: vestibular şi
oral.
Versantul vestibular se modelează şi
se întinde până în zona de reflecţie a mu-
coasei mobile şi va fi îngroşat marginal şi
corect modelat pentru a pune în valoare to-
nicitatea musculaturii orofaciale. Acest ver-
sant poate lipsi din şeaua frontală atunci
când creasta edentată din aceasta zonă este
proeminentă. La nivelul tuberozităţilor şi al
tuberculului piriform şeaua acrilică va aco-
peri aceste zone biostatice (fig. 6.4).
Versantul oral va trebui să aibă o
înălţime egală cu cel vestibular pentru ca
şeaua să prezinte o bună stabilitate. La con-
tactul său cu dintele limitrof şeaua nu trebu-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
ie să pătrundă în zonele retentive de sub
ecuatorul protetic şi trebuie să protejeze
papila interdentară şi parodonţiul marginal
Fig. 6.4.
Fig. 6.5.
2. Arcadele artificiale
Arcadele artificiale susţinute de şeaua
protetică sunt elemente componente ale pro-
tezei parţial acrilice, contribuind esenţial la
refacerea funcţiilor perturbate ale sistemului
stomatognat prin edentaţie.
Elementele lor caracteristice sunt (fig.
6.6):
- alegerea dinţilor artificiali trebuie
să fie concordantă prin formă, culoare, grad
de transluciditate cu dinţii restanţi integri
sau cu restaurările fixe prezente pe arcadă;
- pot fi realizate din porţelan sau acri-
lat, din metal şi acrilat sau metal şi porţelan.
Dinţii acrilici pot fi prefabricaţi sau realizaţi
prin stupuire, iar cei din porţelan pot fi
155 
(fig. 6.5). Marginea orală a şeii se continuă
cu conectorul principal sub formă de plăcuţă
palatină sau linguală.
anatofori sau faţete cu crampoane sau glisieră;
- pentru a conserva stabilitatea relie-
fului ocluzal, în situaţiile clinice ce presu-
pun solicitări ocluzale intense, se recoman-
dă confecţionarea feţelor ocluzale din metal
turnat sau realizarea din inlayuri metalice la
nivelul stopurilor ocluzale. O altă modalita-
te este păstrarea de stopuri ocluzale metalice
pornite din şa sau obturaţii de amalgam de
argint pe feţele ocluzale.
Realizarea arcadelor artificiale este
guvernată de o serie de legi biomecanice ce
trebuiesc bine cunoscute de clinician.
Chayes demonstrează că suprafaţa unei
şei trebuie să fie cel puţin dublă faţă de supra-
faţa de secţiune, la colet, a dinţilor pe care îi
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
înlocuieşte. Acest autor propune realizarea
unor şei cu dimensiuni strict raportate la su-
prafaţa dentară, dar suprafaţa şeilor fiind re-
dusă duce la suprasolicitări ale suportului
Fig. 6.6.
Conod susţine că forţa de solicitare
ocluzală trebuie să cadă în mijlocul şeii, la
nivelul centrului geometric sau să fie cât mai
aproape de dintele limitrof edentaţiei şi care
contribuie la sprijinul dento-parodontal al
protezei mobile. Atunci când se realizează
proteze mobile fără sprijin ocluzal, forţele
vor trebui să cadă în centrul geometric al şeii.
Legea lui Ant urmăreşte micşorarea
solicitării suportului muco osos prin dimi-
nuarea suprafeţei ocluzale a dinţilor artifici-
ali cu 10% pentru fiecare dinte pe care îl
înlocuieşte. Noi recomandăm ca suprafaţa
ocluzală să nu fie redusă mai mult de 60%
pentru a nu se diminua eficienţa mastica-
torie. Când se trece la o arcadă artificială se
calculează suprafaţa după formula S’/S< >1.
Când suprafaţa dintelui de pe proteză este
mai mică decât a dintelui natural valoarea
raportului va fi subunitară, iar forţa de soli-
citare va fi şi ea redusă.
Ackermann a sintetizat principiile bi-
omecanice ale realizării arcadelor artificiale
în cadrul “Legii celor trei H”:
- Heteropoziţia urmăreşte schimba-
rea ordinii dinţilor artificiali astfel încât
dinţii cu suprafaţa ocluzală mai mare să fie
156 
muco-osos cu apariţia resorbţiei alveolare.
Din acest motiv noi considerăm că suprafaţa
şeii trebuie extinsă cât mai mult, în limitele
funcţionale ale câmpului protetic.
plasaţi către centrul geometric al şeii în ve-
derea realizării unei stabilităţi mai bune. Se
inversează astfel poziţia între molarul 1 şi
premolarul 2.
- Heteromorfia urmăreşte modificarea
morfologiei dinţilor artificiali faţă de cea a
dinţilor naturali. Morfologia dinţilor artificiali
se modifică prin reducerea suprafeţelor
ocluzale astfel ca raportul S’/S să fie subunitar
în vederea reducerii solicitărilor la nivelul
arcadelor artificiale. Pentru reducerea forţelor
parazitare de suprasolicitare se intervine şi
asupra cuspidării suprafeţelor ocluzale. Supra-
faţa ocluzală decuspidată înseamnă forţe ce
cad în axul dintelui, ceea ce duce la o solicita-
re egală a suportului muco-osos. Atunci când
suportul osos este suficient de înalt, realizând
suprafeţe ocluzale decuspidate, obţinem o
bună stabilitate a şeii dar scade eficienţa
masticatorie. Feţele ocluzale cuspidate duc la
descompunerea forţei verticale de presiune cu
rezultante orizontale paraxiale ce destabilizea-
ză şaua protetică.
- Heteronumărul se referă la reduce-
rea numărului de dinţi în arcada artificială, în
special la nivelul şeilor terminale. Ca regulă
molarul trei nu se montează în arcada artifi-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

cială pentru că nu suprasolicită zonele Faţa externă lustruită se realizează pe

biostatice ale câmpului protetic. Uneori, când principiul replicii anatomice, având modela-
condiţiile de stabilitate a şeii sunt precare se te rugile palatine şi papila bunoidă (fig. 6.7).
renunţă şi la molarul 2. Între ultimul dinte
montat pe şea şi extremitatea distală a şeii se
rezervă un spaţiu de liber de 1 - 1,5 cm.
Ackers recomandă să se execute atâ-
tea şei câte breşe edentate sunt.

3. Conectorul principal acrilic

Defineşte partea componentă a prote-
zei parţial mobile cu rolul de a reuni într-o
structură unitară, rigidă şi rezistentă elemen-
tele construcţiei protetice amovibile.
La maxilar conectorul principal este
orientat transversal la nivelul bolţii palatine,
purtând denumirea de „placă acrilică
palatinală”, în timp ce la mandibulă este
dispus pe versantul oral al crestei alveolare
dentare frontale, prezentându-se sub for-
mă de placă acrilică linguală.
Conectorul principal acrilic pala-
tinal are o grosime de 2 mm şi acoperă în
totalitate bolta palatină, până la dinţii res-
tanţi şi şei.
Fig. 6.7. Aspect al machetei feţei externe a pro-
tezei mobile modelată cu replica anatomică
Faţa mucozală a conectorului principal
acrilic este nelustruită şi situată la distanţă de
zonele ce nu suportă presiuni: torusul palatin,
rafeul median, papila bunoidă, etc. În zona
dinţilor restanţi va avea contact cu faţa pala-
tină a lor, având rol de contracroşet, dar va
menaja parodonţiul marginal al acestora pes-
te care trece în punte.
Conectorul principal acrilic palatinal
poate fi ameliorat prin răscroire distală sau
decupare, prin decoletare sau fenestrare (fig.
6.8a, b).

Fig. 6.8a. Conector principal - plăcuţă palatină totală

   
157 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

Fig. 6.8b. Conector principal - plăcuţă palatină răscroită distal

Decoletarea se face în zona anterioară, tuate cu multă grijă pentru a nu se produce

distanţarea la colet fiind de 5-10 mm, iar destabilizarea protetică (fig. 6.9 a, b).
răscroirea distală şi fenestrarea vor fi efec-

Fig. 6.9a. Conector principal Fig. 6.9b. Conector principal

- plăcuţă palatină decoletată - plăcuţă palatină fenestrată

În edentaţia frontală se poate utiliza dinţilor restanţi şi are stabilitate suficient de

un tip special de conector principal acrilic
maxilar sub forma unei benzi centrale ce se
dilată posterior spre centrul bolţii palatine
luând aspectul de lingură (spoon) – fig.
6.10a. Nu lezează parodonţiul marginal al
bună.
Conectorul principal acrilic poate avea
forma de “T” la care cele două prelungiri
laterale oferă sprijin pentru croşete (fig.
6.10b).

Fig. 6.10a. Conector principal Fig. 6.10b. Conector principal

- plăcuţă Spoon - plăcuţă în T

   
158 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
O altă formă de conector principal
acrilic palatinal este conectorul Every, for-
mat dintr-un conector central ce trimite pre-
lungiri în zonele edentate (fig. 6.11a).
Alt tip de conector acrilic este mini-
conectorul utilizat în proteza de retenţie
Kemmeny, cu versantul palatinal puţin lăr-
Fig. 6.11a. Conector principal
- plăcuţă Every
Conectorul principal acrilic lin-
gual se prezintă sub formă de placă linguală
semilunară în “U” deschis posterior, având
aceeaşi grosime de 2 mm. Caracteristici:
- Faţa lustruită este orientată spre
limbă iar faţa mucozală nelustruită are ori-
entare dento alveolară;
- Marginea superioară se plasează la
nivelul dinţilor restanţi supracingular sau
ecuatorial.
Conectorul va trece în punte peste
Fig. 6.12a. Conector principal - plăcuţă linguală decoletată
159 
git spre mezial şi distal având aspect de flu-
ture (fig. 6.11b). Toate ameliorările conec-
torului acrilic palatinal se realizează numai
în raport de întinderea edentaţiei, de calita-
tea suportului muco-osos şi dento- parodon-
tal şi de existenţa sau nu a unor creste eden-
tate suficient de retentive.
Fig. 6.11b. Proteza Kemmeny
parodonţiul marginal pentru despovărare, iar
marginea inferioară a sa va pătrunde în zona
funcţională linguală centrală, fiind uşor în-
groşată pentru a nu jena funcţionalitatea
muşchiului genioglos. În zona linguală late-
rală profunzimea conectorului se stabileşte
în raport de aceleaşi criterii pe care, la eden-
tatul total, le stabileşte creasta miohioidiană.
Nişa lui Ney şi Bowen va fi pusă în valoare
numai în cazul şeilor terminale cu resorbţie
accentuată a osului rezidual (fig. 6.12 a, b).
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

Fig. 6.12b. Conector principal - plăcuţă linguală cu sprijin dento-parodontal

4. Elemente de menţinere, sprijin şi Clasificare:

stabilizare
Elementele de menţinere, sprijin şi
stabilizare reprezentate în protezarea acrili-
că de croşete asigură ancorarea şi deci men-
ţinerea protezelor parţiale acrilice. Pe lângă
latura tehnologică, o mare importanţă o pre-
zintă şi latura clinică, de proiecţie, care va fi
efectuată obligatoriu de clinician în colabo-
rare cu tehnicianul dentar.
1. Croşete simple acrilice alveola-
re (fig. 6.13):
- Sunt prelungiri ale şeilor ce utili-
zează zonele retentative vestibulare sau ora-
le ale crestei alveolare, fiind deci în funcţie
de gradul de retenţie al acesteia;

a) Croşetele acrilice:
Caracteristici:
- sunt realizate din acrilat;
- fac corp comun cu restul construc-
ţiei protetice, putând porni fie din conecto-
rul principal, fie din şa. Fig. 6.13. Croşete simple acrilice alveolare

   
160 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
2. Croşete simple acrilice dentare
(fig. 6.14):
Fig. 6.14. Croşet simplu acrilic dentar
- Pot fi sub formă de pelote sau digi-
taţii, cu o grosime de 2-3 mm;
- Au dezavantajul că fiind rigide pro-
duc leziuni de decubit şi se fracturează uşor.
Cel mai cunoscut tip este cel în tură de
şah, descris de Kemmeny, în care porţiunea
dentară este realizată din acrilat de culoarea
dintelui, iar porţiunea gingivală din acrilat
roz.
Extremitatea sa se situează sub linia
ghid. Au dezavantajul că se fracturează uşor
şi se refac cu dificultate.
Croşetele dentare cu aspect de epiteze
folosite în caz de recesiune parodontală, în
proteze zise parodontale, după gingivo-
alveolo-plastii, favorizează retracţia paro-
dontală şi retenţia de placă dentară.
3. Croşetele simple acrilice dento-
alveolare (fig. 6.15):
Au formă de inel secţionat pentru a
putea fi introduse pe dinte; se sprijină parţial
pe dinte, parţial pe procesul alveolar. Pot fi
acrilice sau mixte acrilo-metalice.
Fig. 6.15. Croşet acrilic inelar
161 
b) Croşetele simple metalice: pot fi
confecţionate din folie metalică sau din
sârmă.
1. Croşetele metalice din folie sau
bandă:
Sunt denumite şi croşete plane.
Se plasează pe ecuatorul protetic, ju-
mătate în conul de sprijin, jumătate în conul
de retenţie.
Având suprafaţă mare de contact cu
dintele, duc, pe de o parte, la eroziuni denta-
re, iar pe de altă parte, favorizează acumula-
rea plăcii dentare.
2. Croşetele din sârmă rotundă
sau semirotundă: 0,6 - 0,8 mm diametru;
prezintă o mare elasticitate în toate sensurile
şi un contact redus cu dintele. După raportul
pe care îl au cu dintele, ele se clasifică în:
- Croşet cervico-ocluzal deschis
dental sau croşetul cu umăr (fig. 6.16).
Este indicat pe dinţi cu retentivităţi
moderate. Asigură retenţia prin braţul elas-
tic şi un oarecare sprijin prin umăr; favori-
zează, însă, bascularea protezei.
Fig. 6.16. Croşet cervico-ocluzal deschis dental
- Croşet cervico-ocluzal deschis
edental: cu acelaşi traseu ca şi primul, dar
cu extremitatea liberă orientată spre
edentaţie (fig. 6.17).
Este indicat în edentaţiile terminale
când între dintele stâlp şi vecin există tremă;
are acţiune antibasculantă.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

Este utilizat mai ales pentru ancorarea

aparatelor ortodontice. Similare sunt şi cro-
şetele Schwartz, Jakson (fig. 6.21).

Fig. 6.17. Croşet cervico-ocluzal deschis

edental
- Croşet cervico-ocluzal bidentar:
este indicat în situaţia când pe arcadă sunt
restanţi doi dinţi vecini (doi premolari sau
un canin şi un premolar) – fig. 6.18.
Reciprocitatea este asigurată de co-
nectorul principal situat oral.
Fig. 6.18. Croşet cervico-ocluzal bidentar
Fig. 6.21. Croşet Jakson
- Croşet cervico-alveolar deschis
dental (fig. 6.22):
Denumit şi croşet cu buclă, este indi-
cat pe dinţii retentivi, lungimea buclei per-
miţând o mai mare elasticitate. Are deschi-
dere spre dinţi, bucla poate fi în formă de
„Z” sau „V” şi este la distanţă de 0,5 - 0,6
mm de mucoasa alveolară.

- Croşet cervico-ocluzal întors:

braţul său elastic are porţiunea supraecua-
torială şi o alta, extremitatea liberă, situată
subecuatorial în zona retentivă (fig. 6.19).
Este indicat pe molarii mezializaţi.
Fig. 6.22. Croşet cervico-alveolar deschis
dental

- Croşet cervico-alveolar deschis

Fig. 6.19. Croşet cervico-ocluzal întors
- Croşet cervico-ocluzal interden-
tar (croşetul Stahl, Adams) – fig. 6.20:
-
edental (fig. 6.23):
Se recomandă în edentaţiile terminale,
având şi rol antibasculant. Prezintă retenţie
bună, dar încercuire slabă.

Fig. 6.23. Croşet cervico-alveolar deschis

Fig. 6.20. Croşet Adams edental

   
162 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
- Croşet cervico-alveolar interden-
tar (fig. 6.24):
Abordează zona inter-proximală ves-
tibulară, unde se termină cu o buclă situată
interdentar.
Fig. 6.24. Croşet cervico-alveolar interdentar
- Croşet proximal cu patrice (fig.
6.25): se recomandă în zona frontală şi este
ancorat pe o matrice situată pe o
microproteză cimentată pe dintele limitrof
spaţiului edentat.
Fig. 6.25. Croşet proximal cu patrice
- Croşet proximal cu casetă (fig. 6.26):
Fig. 6.26. Croşet proximal cu casetă
Extremitatea sa liberă se sprijină într-
o casetă realizată pe faţa proximală a dinte-
lui natural limitrof edentaţiei sau într-o
microproteză.
- Croşet din sârmă cu trei braţe (fig.
6.27): este realizat din sârmă de viplă
de 0,6 – 0,8 diametru. Este asemănător
croşetului Ackers. Pe lângă încercuire
şi retenţie asigură şi sprijinul.
163 
Fig. 6.27. Croşet din sârmă cu trei braţe
- Croşetul alveolar (muco-alveolar):
Se prezintă sub formă de două anse
din sârmă situate pe versantul vestibular al
procesului frontal de o parte şi de alta a
frenului labial superior la distanţă de mu-
coasă. Retenţia este în funcţie de
retentivitatea procesului alveolar şi de toni-
citatea musculară.
c) Croşetele simple metalo-acrilice:
Sunt formate dintr-un fir metalic din viplă
de grosime variabilă ce susţine la extremita-
tea liberă o porţiune acrilică sub formă de
pelotă. Lungimea firului metalic le conferă
elasticitate mare şi posibilitatea de a fi acti-
vate. Pot fi la rândul lor: dentare, alveolare
sau dento-alveolare.
Protezarea mobilă definitivă
Protezarea parţial mobilă este repre-
zentată de:
1. Protezarea flexibilă;
2. Protezarea scheletată, care poate fi
clasică, utilizând ca elemente de
menţinere, sprijin şi stabilizare cro-
şetele sau modernă, cu utilizarea sis-
temelor speciale ca elemente clasice
şi moderne.
Protezarea flexibilă vine în sprijinul:
- pacienţilor alergici la acrilate;
- situaţiilor clinice la care parametrii
ce caracterizează suportul odontal nu oferă
condiţiile necesare amplasării corecte a cro-
şetelor turnate;
- aspectelor clinice particulare caracte-
rizate de torusuri sau tuberozităţi voluminoase;
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
- considerentelor estetice de mascare
a recesiunii gingivale;
- evitării stresului pe unităţile
odonto-parodontale restante.
Contraindicaţiile protezării flexibile
sunt materializate de starea generală alterată
sau psihic neechilibrat, de infecţiile cronice
sau acute sau în situaţiile clinice caracteriza-
te de prezenţa leziunilor precanceroase. În
egală măsură nu se recomandă acest tip de
protezare când starea de igienă orală este
precară, în situaţiile clinice în care spaţiul
protetic posterior este mai mic de 4-6 mm,
fără a omite prezenţa unui overbite mai ma-
re de 4 mm precum şi atrofia accentuată a
câmpului protetic.
Biomateriale din care se realizează
protezele flexibile
Acrilatele flexibile prezintă avantajul
unui grad înalt de densitate. Balanţa avantaj-
dezavantaj în ce priveşte utilizarea acestor
materiale în practica curentă este destabilizată
de investiţia iniţială mare pe care o presupune
folosirea acestora, asociată cu o rezistenţă
mică la fracturare, neeludând nici dificultăţile
legate de adeziunea la dinţii artificiali.
Acest tip de protezare vine în sprijinul
pacienţilor alergici la acrilate.
Acrilatul injectabil se prezintă sub
formă de granule cu greutate moleculară
Fig. 6.28.
164 
mică. Din punct de vedere chimic acrilatele
injectabile sunt polimetilacrilaţi cu polime-
rizare liniară, în care procentul de monomer
rezidual este minim, conferind noi valenţe
biocompatibilităţii.
Din categoria acestor materiale este
necesar să remarcăm superioritatea materia-
lelor injectabile produse de firmele Ivoclair
şi Kulzer, intitulate Ivocap “Plus” şi Pala X
Press, asociate sistemelor de injectare speci-
fice: sistemul S.R.Ivocap şi sistemul Palajet.
Aceste materiale conduc la o excelentă
adaptare a protezei mobile la nivelul liniei
Ah, zonă de închidere marginală deosebit de
importantă. Este de remarcat faptul că înăl-
ţarea ocluziei, frecventă în tehnologiile cla-
sice este aproape absentă.
Baza pieselor protetice amovibile rea-
lizate din răşini acrilice injectabile se carac-
terizează prin omogenitate, fapt ce asigură o
compatibilitate tisulară optimă, având ca
rezultat minimalizarea mucoasei la care
contribuie în mod pregnant şi conţinutul
redus în monomer rezidual.
Recent, firma Detrey-Dentsply a pro-
pus un nou sistem de injectare ce utilizează
o răşină poliuretanică monocomponentă,
microbase.
Acrilatul flexibil tip VALPLAST
(fig. 6.28) a fost utilizat în stomatologie încă
din 1954.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Aparţine familiei de nylon-uri, ceea ce
înseamnă că este mai rezistent şi mai flexi-
bil decât acrilatele utilizate. Protezele din
Valplast sunt durabile şi se adaptează con-
fortabil în jurul dinţilor naturali restanţi pe
arcadă. Datorită proprietăţilor sale poate fi
făcut foarte subţire şi flexibil, în croşete de
culoarea ţesuturilor naturale, făcându-l ne-
observat. Poate fi utilizat şi în protezările
când există afectarea ATM, la confecţiona-
rea de gutiere, etc. Are o rezistenţă mecani-
că deosebită şi poate fi utilizat atât la con-
fecţionarea şeilor şi conectorilor, cât şi la
confecţionarea EMSS. Poate fi utilizat de
asemeni şi la confecţionarea protezelor
Kemmeny (soluţii provizorii de tratament
pentru edentaţii parţiale reduse).
Între indicaţiile utilizării acestui bio-
material enumerăm:
- pacienţii care prezintă protuberanţe
osoase sau tuberozităţi plonjante care în con-
diţiile unei stări generale bune ar trebui reduse
chirurgical pentru a permite inserţia unei pro-
teze parţial amovibile;
- pacienţii care prezintă alergii la mo-
nomerul acrilic;
- pentru căptuşiri cosmetice cu scopul
de a masca recesiunea gingivală;
- rezolvă mai multe probleme dificile
de tratament care implică dinţi parodontotici,
sensibilitate dentară, cancere orale sau alte
situaţii în care dinţii sunt compromişi sau con-
fortul este problematic;
- de elecţie în tratamentul pacienţilor cu
torus foarte mare sau despicături palatine.
Protezele parţiale din Valplast sunt ce-
le mai flexibile proteze parţiale (fig. 6.29).
Plasticul este translucid, permiţând
culorii naturale a ţesuturilor să transpară
prin proteză. Pacienţii consideră aceste pro-
teze ca fiind extrem de confortabile, durabi-
le şi cu o estetică deosebită.
165 
www.dentalcare.ro
Fig. 6.29.
Avantajele cheie ale protezelor reali-
zate din acest material sunt:
- Retenţia – proteza este flexibilă în zo-
nele retentive;
- Confortul – proteza este subţire, uşoa-
ră, şi flexibilă;
- Estetica – proteza poate fi realizată în
tonuri de culori care permit obţinerea unor
nuanţe cât mai naturale;
- Duritatea – proteza nu este casantă, fi-
ind mult mai durabilă decât protezele acrilice;
- Nu apar pete sau mirosuri neplăcute
după purtarea sa;
- Uşurinţa în realizare: nu necesită pre-
parări ale dinţilor, astfel încât această soluţie
terapeutică este conservativă şi nedureroasă.
- În plus, flexibilitatea răşinii conferă un
efect de scădere a stress-ului ocluzal fără a se
utiliza alte mijloace de menţinere complicate,
greu de realizat.
- Ţesuturile gingivale sunt uşor stimula-
te în timpul masticaţiei, iar forţele care acţio-
nează asupra dinţilor restanţi sunt reduse sub-
stanţial;
- Duritatea materialului şi rezistenţa sa la
acţiunea substanţelor chimice asigură o durată
crescută acestei proteze. Prin distribuţia forţe-
lor în mod echilibrat, natural la nivelul ţesuturi-
lor din cavitatea orală, dinţii restanţi şi ţesuturi-
le parodontale adiacente îşi păstrează sănătatea
un timp mult mai îndelungat, spre deosebire de
pacienţii cu proteze acrilice convenţionale;
- Nu mai sunt necesare croşetele din
sârmă;
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

- Poate fi uşor rebazată.

- Tehnica de realizare a protezei parţiale
din Valplast:
Dinţii artificiali sunt confecţionaţi din
acrilat sau din porţelan (fig. 6.30). Fabricile
producătoare realizează garnituri de dinţi de
mărime, forme şi culori extrem de diferite, Fig. 6.32. Proteze din Valplast cu croşete din
astfel încât practicianul are o largă libertate aliaj metalic
de alegere. FLEXITE este un polimer monomer-
free indicat la pacienţii care prezintă reacţii
alergice (fig. 6.33). Se comercializează sub
următoarele forme:
- FLEXITE MP: pentru proteze totale;
- FLEXITE SUPREME CAST TERMO-
PLASTIC: pentru proteze parţiale cu
croşete de culoarea ţesuturilor cu un as-
pect estetic superior;
- FLEXITE PLUS: pentru proteza parţială
www.dentalcare.ro
Fig. 6.30.
din nylon;
- FLEXITE PRO-GUARD: pentru con-
Aceste proteze, după o folosire înde- fecţionarea gutierelor.
lungată, suferă o îmbătrânire firească a ma-
terialului, reuşind să-şi recapete vigoarea
prin curăţarea directă într-o baie cu ultrasu-
nete (fig. 6.31).
În decursul timpului s-au făcut nume-
roase cercetări şi s-a reuşit obţinerea prote-
zelor scheletate cu noul material Valplast
www.dentalcare.ro
Combi (fig. 6.32). Fig. 6.33.

THERMOFLEX: prezintă o flexibi-

litate superioară - asigură o funcţionalitate
superioară a protezei parţiale amovibile mo-
bilă şi stabilitate în timp (fig. 6.34).

www.dentalcare.ro
Fig. 6.31. Baie cu ultrasunete pentru curăţarea www.dentalcare.ro
protezelor din Valplast Fig. 6.34.

   
166 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Caracteristici:
- este rezistent la abrazie, rezistent la
forţe care ar fractura acrilatele, durabil, sta-
bil, uşor de ajustat - rebazat, căptuşit;
- utilizarea materialului la confecţio-
narea croşetelor, a întregii proteze parţiale,
şi chiar la aparatele orodontice;
- procedeul de turnare a materialului
în tipar utilizează căldura şi presiunea, asi-
gurând o densitate optimă materialului şi o
aplicare fidelă;
- fiind un material termoplastic, oda-
tă ce a fost injectat, poziţia şi forma sa nu se
schimbă.
Bio Dentaplast (fig. 6.35, 6.36, 6.37a,
b): Este o răşină termo-plastică eminamente
Fig. 6.35. Bioproteze – proteze suple fără metal, firma Bredent
Fig. 6.36. Bio Dentaplast – modelul cu elemente speciale de menţinere şi stabilizare
167 
cristalină, având o bază din poliosilmetilen;
face parte din grupul de răşini acetilice şi se
prezintă sub formă de cartuş predozat. Pentru
a reuşi să fie injectată, firma Bredent Germa-
nia recomandă ca aceste cartuşe predozate
mai întâi să fie preîncălzite la temperatura de
220°C timp de 15 minute; încălzirea chiuvetei
se face de la 50 °C până la 120°C, iar după
încălzirea cartuşului să se exercite o presiune
constantă de 7,2 – 7,5 bar. Densitatea acestei
răşini este de 1,41 gr/cm3; ea devine pentru un
timp scurt lichidă la temperatura de 150°C,
apoi devenind o răşină cristalină termoplasti-
că. Spre deosebire de acrilatul clasic nu este
afectată de un pH mai mic de 4, iar după ce se
întăreşte devine microretentivă.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

Fig. 6.37a. Dentalos

Fig. 6.37b. Flexiplast

Răşina Bio Dentaplast este disponibilă foarte rezistent din punct de vedere biome-
în 4 nuanţe dentare, culorile fiind codate canic şi satisface cele mai riguroase exigen-
astfel: A2, A3, B2, B3. Este un material ţe fizionomice.

Fig. 6.38. Aspecte clinice ale protezării flexibile

(Cazuistica Dr. M. Antohe)

   
168 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Protezele scheletate tip Bio Dentaplast
reprezintă cea mai modernă formă de
protezare. Croşetele sunt estetice (au culoa-
rea dinţilor - nu sunt metalice ca la protezele
scheletate metalice), şi au o doză de elastici-
tate. Elasticitatea este dată de materialul din
care sunt făcute. Atâta timp cât se respectă
grosimea optimă a croşetului acesta nu se va
rupe. Şi la protezele din Bio Dentaplast pu-
tem folosi metode speciale de menţinere şi
sprijin (culise, capse).
Protezele din Bio Dentaplast au urmă-
toarele avantaje:
- Croşete cu elasticitate foarte bună
(inserarea şi dezinserarea protezei se face
fără a afecta dinţii stâlpi);
- Materialul este, după cum arată şi
numele său (Bio Dentaplast), în momentul
de faţă, cel mai bine acceptat de ţesuturi;
- Culoarea croşetelor este aceeaşi ca
şi a dinţilor, astfel încât nu se va observa
prezenţa protezei;
- Rezistenţa bună a materialului în
timp (nu se impregnează cu resturi alimen-
tare, nu-şi schimbă compoziţia chimică).
Din studiile derulate de autori se desprinde în
mod cert comportamentul biomecanic al aces-
tor proteze ce oferă imaginea proceselor de
resorbţie şi atrofie în contextul factorilor lo-
cali şi loco-regionali (fig. 6.38).
Protezarea scheletată clasică
Biomateriale implicate în realizarea
protezărilor scheletate
1. Biomateriale metalice
Apariţia aliajelor la începutul secolu-
lui XX a revoluţionat protetica dentară, rea-
lizând recunoaşterea proteticii ca ştiinţă. La
început se utilizau aliaje din aur pentru pro-
169 
teze, dar dezavantajul major era preţul ridi-
cat al acestora, adresându-se unui număr
redus de pacienţi.
În 1919 se propune pentru a fi utilizat
oţelul inoxidabil V2A, acest aliaj numit oţel
18/8 datorită conţinutului de Cr şi Ni, fiind
folosit până în zilele noastre sub numele de
viplă sau oţel Cr-Ni. În 1930, sub numele de
Ticonium, a fost scos pe piaţa aliajul Co-Cr.
Diversificarea materialelor fizio-nomice
de placare – răşini acrilice, compozite - au de-
terminat apariţia aliajelor alternative. Numărul
mare al aliajelor existente şi comercializarea
lor a necesitat elaborarea unor clasificări.
Astfel, Siebert propune următoarea
clasificare:
- aliaje nobile:
- cu conţinut crescut de aur;
- cu conţinut redus de aur;
- pe baza de Ag-Pd;
- pe baza de Pd (Pd-Ag, Pd-Cr);
- aliaje nenobile (fără conţinut de me-
tale nobile)
- pe baza de Ni-Cr;
- pe baza de Co-Cr;
- pe baza de Fe;
- pe baza de Ti
Aliajele de Crom-Cobalt sunt rea-
lizate şi produse de la începutul secolului al
XX-lea şi sunt cunoscute şi sub denumirea
de stelite. Biocompatibilitatea lor a fost
atestată în urma a 60 ani de întrebuinţare în
design-ul protezelor parţiale, prezentând
proprietăţi excelente de curgere şi un modul
de elasticitate care le conferă un înalt grad
de rigiditate. Rezistenţa la coroziune este
strâns legată de compoziţia chimică, care
este foarte stabilă.
Aliajele din această grupă sunt ameste-
curi complexe, în care elementele de bază sunt:
Cromul (15-30%) - ce creează o
protecţie faţă de acţiunea oxigenului (creşte-
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
rea exagerată are efecte negative asupra
rezistenţei mecanice şi a flexibilităţii);
Cobaltul (1-64%) - ce participă la
completarea stabilităţii chimice a aliajului,
protejându-l de acţiunea corozivă a acizilor
şi bazelor, finisând structura cristalină;
Nichelul (4-55%) - care participă
prin creşterea ductibilităţii aliajului (devine
mai uşor prelucrabil), combaterea oxidării şi
îmbunătăţirea flexibilităţii;
Molibdenul (5-18%) - care măreşte
rezistenţa la coroziune şi la rupere, măreşte
flexibilitatea;
Siliciul, Magneziul;
Aluminiul - împiedică oxidarea şi
măreşte fluiditatea.
Proprietăţile fizico-chimice ale acestor
aliaje vor fi următoarele:
- Sunt aliaje inoxidabile, rezistente la
acţiunea acizilor şi bazelor;
- Greutatea lor specifică este între 8-
10g/cm3, iar ca urmare greutatea protezei este
mică (comparativ cu cea realizată din aliajele
din aur);
- Intervalul de topire este cuprins între
1000 - 15000C;
- Cristalizează la răcire omogen şi uni-
form, cu o structură autentică;
- Fluiditatea este mai mare în stare topi-
tă;
- Coeficientul de contracţie este cuprins
între 1,7 - 2,3%, care este compensat în cea
mai mare parte de expansiunea tiparului;
- Temperatura de fluidificare înaltă şi
coeficientul de contracţie la răcire mare im-
pun utilizarea maselor de ambalat cu lianţi
silicaţi sau fosfaţi, caracterizate de: rezistenţă
termică, duritate mare şi coeficient de dilatare
corespunzător contracţiei aliajului respective;
- Duritatea este cuprinsă între 180 - 360
kg/mm2 Brinell, proprietate care determină
dificultăţi de prelucrare prin abraziune (nefa-
170 
vorabilă pentru confecţionarea microprote-
zelor şi a punţilor dentare);
- Rezistenţa la şoc (rupere), proprietate
favorabilă realizării elementelor de legătură
între şei şi a conectorilor secundari cu volum
redus;
- Sârma, produsul trefilat, are flexibili-
tate mai bună, comparativ cu un produs tur-
nat, la dimensiuni egale. Turnările subţiri pre-
zintă flexibilitate, dar ea este limitată.
Prelucrate, sunt lustruite, proprietate
care se păstrează o lungă perioadă de timp şi
este favorabilă pentru menţinerea igienei
cavităţii orale.
Preţul de cost al unei proteze schele-
tate este de 10 ori mai mic comparativ cu
cea din aur-platinat.
Aliajul conferă beneficii tehnice, mai
ales în cazul placării bazei cu dinţi din porţe-
lan (temperatura de ardere de 10000C) fără a
necesita ulterior aplicarea unor elemente spe-
ciale de retenţie a acestora în baza protezei.
Modulul de elasticitate este de 2 ori
mai mare decât al aliajelor nobile, ceea ce
conferă şi un oarecare avantaj estetic,
putându-se realiza un design delicat şi în
acelaşi timp rigid.
VITALLIUM 2000 este noul stan-
dard pentru aliajele de crom-cobalt, datorită
proprietăţilor sale:
- este rezistent la fracture;
- are o elongaţie de 9%;
- duritatea mică face ca abrazia la nive-
lul dinţilor antagonişti să fie minimă;
- este uşor de finisat şi lustruit.
Titanul prezintă proprietăţi asemănă-
toare aliajului de Co-Cr. Caracteristică pen-
tru titan este radiotransparenţa, care permite
tehni-cianului dentar un control al calităţii
turnării, fapt care nu este posibil la aliajele
nobile.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Titanul are numărul atomic 22, greuta-
tea atomică 47,20 şi densitatea de 4,5g/cm3.
Faţă de greutatea specifică a aliajelor denta-
re, este de 2 ori mai uşor decât aliajele de
cobalt-crom care au greutatea specifică de 9
g/cm3, de 3 ori mai uşor decât aliajele de
paladiu argint, paladiu aur (palidor) şi de 4
ori mai uşor decât aliajele de aur, care au
greutatea specifică de circa 17,5 g/cm3, alia-
jele de aur cu platină ajungând la 19,5 g/cm3.
Titanul ca metal prezintă o foarte mare
afinitate pentru oxigen. Oxizii titanului co-
respund valenţelor +2, +3, +4, fiind bine
cunoscut bioxidul de titan, de culoare albă -
“albul de titan”, folosit în tehnologia proteze-
lor dentare pentru capacitatea de opacifiere şi
colorare în alb. Pelicula de oxid de titan, ade-
rentă la suprafaţa protezelor dentare metalice
ori a componentelor metalice din titan, a
implantelor din titan, utilizate pentru reabili-
tarea protetică sau pentru proteze chirurgica-
le, pentru fixarea epitezelor, conferă acestora
o pasivitate, o rezistenţă deosebită la acţiunea
factorilor din mediul oral.
Metalul titan are temperatura de topire
0
1675 C - titanul 100%, zis şi titan nealiat.
La temperatura de până la 882,50C are o
structură cristalină, hexagonală forma α, iar
peste această temperatură are o structură
microcristalină β cubică, centrată intern,
urmată de creşterea afinităţii pentru oxigen,
azot, hidrogen şi carbon.
Modulul de elasticitate al titanului nea-
liat este comparabil cu cel al aliajelor din me-
tale nobile - 85.000-126.000 N/mm2 şi este în
medie jumătate faţă de modulul de elasticitate
al aliajelor dentare nenobile, care este de
200.000-220.000 N/mm2. Această diferenţă se
face simţită numai în cazul protezărilor de
mare amplitudine, cum sunt suprastructurile
pe implante sau scheletele metalice ale unor
proteze parţial mobile scheletizate.
171 
Coeficientul de dilatare (de contracţie
în cazul metalului turnat şi topit) este de
9,7x10-6 deci, mai redus comparativ cu cel
al aliajelor dentare pe bază de aur şi paladiu
(13,5-15,5x10-6) . Coeficientul de contracţie
(dilatare) este mai redus şi decât al aliajelor
dentare pe bază de cobalt-crom şi nichel-
crom (14,5-10,5x10-6).
Lentz comunică o contracţie liniară de
1,5%-1,6% la titan după topire şi turnare,
comparativ cu 1,6%-1,8% contracţie liniară
la aliajele de aur cu platină, 1,7%-1,8% la
aliajele aur paladiu, 1,8%-2,17% la aliajele
nenobile pe bază de nichel şi 2%-2,3% la
aliajele crom-cobalt.
Concluzionând cele enunţate mai sus
se disting 5 proprietăţi ale acestui metal care
îl deosebesc de alte materiale de restaurare:
- greutatea specifică mică de 4,5g/cm3;
- conductibilitate termică foarte redusă,
22 W/Mk;
- raportul favorabil dintre modulul de
elasticitate/greutatea specifică;
- rezistenţa relativ mare, care poate fi
crescută prin aliere;
- rezistenţa extraordinară la coroziune
în medii agresive, ceea ce îi conferă o deose-
bită compatibilitate.
Rezistenţa la coroziune şi bio-compati-
bilitatea titanului pur se datorează afinităţii
crescute pentru oxigen. Astfel, chiar la tempe-
ratura camerei titanul se oxidează, iar stratul de
oxizi formează în continuare o barieră împotri-
va agenţilor corozivi. Această reactivitate cres-
cută a titanului impune desfăşurarea procesului
de turnare în condiţii deosebite (în vacuum sau
medii protejate şi în creuzete de cupru).
Conform normelor germane (DIN 17
850) titanul “curat” este specificat în grade
de 1 până la 4:
Ti1 = Fe-0,15%; O-0,12%; N-0,05%;
C-0,06%; H-0,013%; restul titan.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Ti2 = Fe-0,20%; O-0,20%; N-0,05%;
C-0,06%; H-0,013%; restul titan.
Ti3 = Fe-0,30%; O-0,35%; N-0,05%;
C-0,06%; H-0,013%; restul titan.
Ti4 = Fe-0,30%; O-0,35%; N-0,05%;
C-0,06%; H-0,013%; restul titan.
Titanul, datorită biocompatibilităţii
sale crescute şi a preţului de cost scăzut,
câştigă tot mai mult teren în tehnologia de
realizare a protezelor scheletizate. Mulţi
specialişti consideră că titanul, datorită pro-
prietăţilor sale, este alternativa viitorului.
Titanul poate fi prelucrat prin turnare,
frezare şi electroeroziune.
Prelucrarea titanului prin turnare:
Componenta metalică din titan a pro-
tezelor scheletizate se modelează pe modele
de lucru integrale, montate cu modelul anta-
gonist în raport de ocluzia corespunzătoare
relaţiei centrice, în articulatoare medii, par-
ţial sau complet adaptabile. Pregătirea ma-
chetei pentru ambalare şi ambalarea acesteia
se face în funcţie de aparatura utilizată pen-
tru topirea şi turnarea titanului. Aceasta poa-
te fi diferită atât în privinţa modului de topi-
re a titanului, cât şi în ceea ce priveşte in-
troducerea titanului topit în tipar.
S-a constatat că utilizarea curenţilor
de înaltă frecvenţă nu este cea mai bună
soluţie pentru topirea titanului nealiat, după
cum nici centrifugarea nu asigură în cea mai
mare măsură succesul pătrunderii metalului
în tipar. Cea mai modernă şi eficientă meto-
dă pentru topirea metalului nealiat este ace-
ea cu arc electric sau cu laser.
În cazul utilizării aparatului
TITANIUMER Tanaka / Ohara Japonia,
este obligatorie amplasarea la macheta cana-
lelor de evacuare a gazelor (din “sârmă de
ceară”), care trebuie să se deschidă liber la
suprafaţa tiparului opusă conului de turnare.
172 
Grosimea machetelor canalelor de turnare
aplicate pe machetele elementelor scheletu-
lui metalic trebuie să aibă un diametru de 5
mm. Tiparul se face în masa de ambalat
specială pentru titan, pe bază de silicat de
aluminiu, cu liant fosfatic. După ambalarea
şi priza materialului de ambalat se îndepăr-
tează conformatorul. Tiparul se aşează cu
conul de turnare în jos în cuptorul de preîn-
călzire şi se ridică lent temperatura până la
8000C, la care se ţine 30 min, după care, în
cuptorul de coacere, în decurs de 60 min. se
ridică temperatura de 10800C la care se ţine
tot 30 min. Tiparul se răceşte apoi până la
400C şi la această temperatură se aşează în
faţa creuzetului încălzit la 80-1000C. Apoi
se aşează în creuzet bara (pastila) de titan,
se centrează şi se fixează vârful electrodului
de Wolfram, se echilibrează cu contragreu-
tatea centrifuga verticală şi apoi se armează
arcul prin 36-38 de rotaţii şi se imprimă
centrifugii o forţă de 200G la început. Se
etanşează apoi camera centrifugii şi se um-
ple în decurs de 10 secunde cu gaz de pro-
tecţie Argon. Urmează apoi fuziunea titanu-
lui cu arc electric care durează 40 secunde
pentru bara (pastila) de 25g de titan nealiat,
succedat imediat de turnarea centrifugală,
estimându-se umplerea tiparului cu titan
topit în 0,02 secunde.
După turnare, se evacuează Argonul şi
se scoate tiparul din centrifugă. Se proce-
dează la dezamabalare prin sfărâmarea ma-
sei de ambalat cu cleşti speciali cu fălci as-
cuţite, urmată de sablarea cu oxid de alumi-
niu 250μm cu presiunea de 3-4 bari. Secţio-
narea tijelor metalice de turnare şi a canale-
lor de evacuare se face cu discuri abrazive
speciale pentru titan.
Pentru realizarea componenetei meta-
lice din titan a AGP scheletizate este utilizat
şi aparatul CYCLARC, compania J.Morita,
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Frankfurt - Main, Germania. Este un aparat 2 camere mici, legate între ele: în camera
modern pentru fuziunea titanului cu arc superioară are loc topirea titanului pe creuzet
electric rotativ în câmp magnetic variabil şi de cupru masiv, în timp ce în camera inferi-
turnarea titanului topit cu ajutorul presiunii oară chiuveta preîncălzită este poziţionată şi
cu gaz inert Argon şi vacuum. Canalul prin- fixată etanş la camera superioară cu ajutorul
cipal de turnare are forma circulară, în “S”, unui lift. Instalaţia dispune de un procedeu
plecând din canalele secundare care asigură automat de prelucrare a titanului prin stabili-
o turnare foarte bună. rea puterii şi a timpului de topire în funcţie
Instalaţia CYCLARC este prevăzută cu de cantitatea metal/aliaj (Tabelul 6.1).
Tabelul 6.1.
SISTEM FIRMA PRODU- MASA DE AM- PROCEDEU DE PROCEDEU DE
(APARAT) CĂTOARE BALAT TOPIRE TURNARE
Compania Tanaka / Ohara-Titanium
TITANIUMER Arc electric Centrifuga
Ohara Japonia Vest
TITAN-CAST- Cowa-Dental, Inducţie curenţi cu
Cowa- Titan Vest Centrifuga
VAC 12 Dusseldorf, Germania înaltă frecvenţă
Masa de ambalat
TYCAST 3000 Jeneric/Pent fină cu oxid de Arc electric Centrifuga
zirconiu
Masa de ambalat
VACUTHERM Linn, Hirschbach, Ger- Inducţie curenţi cu
fină cu oxid de Centrifuga
3.3TITAN mania înaltă frecvenţă
zirconiu
Bego AG, Bremen, Inducţie curenţi cu
TANCOCAST Tancovest Centrifuga
Germania înaltă frecvenţă
Dentaurum, Pforzheim,
CASTMATIC Rematitan Plus Arc electric Presiune vacuum
Germania
J.Morita, Fran-
CYCLARC Titavest Arc electric Presiune vacuum
kfurt/Main, Germania

Sistemul REMATITAN, propus de - Rezistenţă la rupere, tracţiune şi înco-

firma Dentaurum, include instalaţia de topi- voiere (80-90 kgf-mm2);
re în vacuum CASTMATIC, o masă de - Au contracţie mică (1,1-1,2%);
ambalat specială cu lichide diferite pentru - Sunt uşor de prelucrat;
coroane, punţi şi schelete metalice, indicaţii - Curg bine, realizând turnături de pre-
pentru machetare, turnare şi prelucrare a cizie;
pieselor protetice din titan. - Sunt bine tolerate în cavitatea bucală;
- Au greutate specifică mare;
Cele mai utilizate aliaje folosite în - Preţul de cost ridicat le limitează utili-
confecţionarea croşetelor sunt: zarea;
- a) Aliajele nobile: sunt aliaje din aur - Adaosul de platină le conferă o struc-
de 833%o sau 750%o şi 12%o platină. tură destul de fină;
- Caracteristici:
- Au o duritate mare (140 în scala - b) Aliajele inoxidabile tip Crom-
Brinell); Cobalt:

   
173 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
- Au o duritate foarte mare (350 pe sca-
ra Brinell);
- Sunt foarte rezistente la rupere şi la
încovoiere;
- Sunt suficient de fluide, dar mai puţin
fluide ca aliajele nobile, având contracţia mai
ridicată de 1,8-2,2%;
- Prelucrarea este mai dificilă, dar luciul
se păstrează o perioadă mai lungă de timp;
- În turnături subţiri sunt mai elastice la
dimensiuni egale cu o structură din aliaje no-
bile;
- Au greutate specifică mai mică, un
schelet având 20g. şi necesitând pentru turna-
re aproximativ 40g;
- Au preţ de cost mult mai redus, ceea
ce constituie un avantaj considerabil în favoa-
rea aliajelor de Crom-Cobalt.
2) Biomateriale acrilice:
Materialele polimerice domină de mai
multe decenii tehnologia protetică, fiind uti-
lizate în realizarea în totalitate a protezelor
mobile sau ca parte componentă în structura
acestora.
Polimetacrilatul de metil a fost intro-
dus în 1937; chimic este stabil, dar are afini-
tate pentru apă (0,3 - 0,4% la 24 ore); meca-
nic, are proprietăţi satisfăcătoare, duritate
KNOOP 18-20, rezistenţă la tracţiune de 60
N, iar modulul de elasticitate –2, 4, având o
rezistenţă scăzută la abraziune.
Răşinile acrilice pot fi clasificate astfel:
- Polimetacrilatul de metil termo-
polimerizabil, ce cuprinde 2 categorii de
răşini:
- convenţionale - comportă 2 as-
pecte, putând fi neşarjate (fără
umplutură), cealaltă variantă fi-
ind reprezentată de răşinile ar-
mate cu polifibre sau carbon.
- high impact.
174 
- Polimetacrilatul de metil auto-
polimerizabil – cuprinzând răşinile utilizate
în realizarea sau repararea imediată a prote-
zelor parţial mobile, precum şi răşinile in-
jectabile (Bratu, 1994).
Răşinile acrilice convenţionale
Se prezintă în sistem bicomponent -
lichid şi pulbere, ambalate separat.
Lichidul este reprezentat de monomer,
materializat prin metacrilatul de metil poli-
merizabil. Componenta lichidiană a polime-
tilmetacrilatului este un lichid clar la tempe-
ratura camerei, volatil, cu miros puternic
aromat; este inflamabilă, bactericidă, solubi-
lă în solvenţi organici; temperatura de fier-
bere este 1030C; se caracterizează prin ten-
dinţa spontană de polimerizare sub acţiunea
căldurii şi luminii. Se păstrează prin adăuga-
rea unui inhibitor de polimerizare (hidrochi-
nonă şi pirogalol). La 650 reacţia de polime-
rizare se declanşează în toată masa materia-
lului; prin polimerizare, monomerul suferă o
contracţie foarte puternică, eliminarea aces-
tui neajuns realizându-se prin amestecul cu
pulberea de polimetacrilat de metil.
Pulberea este reprezentată de polime-
tacrilatul de metil, element stabil din punct
de vedere chimic: proprietăţile mecanice ale
polimetilmetacrilatului sunt corespunzătoare
din punct de vedere al durităţii, rezistenţei la
tracţiune; un inconvenient ce caracterizează
această componentă este reprezentat de re-
zistenţa scăzută la abraziune; în ce priveşte
proprietăţile optice, putem constata că sunt
remarcabile datorită indicelui de refracţie
apropiat de cel al smalţului. Posibilităţile de
colorare oferă o gamă largă de combinări,
conferindu-i restaurării protetice un aspect
cât mai natural. În acest scop în pulbere se
mai pot adăuga fibre minuscule colorate din
naylon sau acrilat, care simulează reţeaua de
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
capilare din mucoasă, mimând vasculariza-
ţia, aspect ce are un important impact asupra
esteticii finale (Craig, 2001).
Răşinile acrilice clasice – sisteme
monocomponente
Este cunoscut faptul că cea mai mare
parte a produselor se prezintă în sistem
bicomponent pulbere-lichid. O serie de fir-
me producătoare au lansat pastele de
polimetilmetacrilat, care au în general ace-
leaşi componente cu sistemele alcătuite din
pulbere şi lichid.
Pastele de polimetilmetacrilat se ca-
racterizează printr-o durată scurtă de con-
servare a produsului. Durata de viaţă a pas-
tei, ce se poate încadra într-un interval de 2
ani, este în strânsă corelare cu temperatura
de păstrare şi cantitatea de inhibitor pe care
o deţine compoziţia materialului. Produsele
sub formă de paste se depozitează în conge-
latoare; în ziua în care sunt folosite se men-
ţin în frigidere (Romînu, 2000).
Un mare avantaj pe care-l prezintă
polimetilmetacrilatul sub formă de pastă îl
constituie faptul că pulberea şi lichidul sunt
predozate industrial, aspect ce conferă o
înaltă precizie elementelor componente,
conducând la o omogenizare foarte bună,
având ca finalitate obţinerea unui produs de
polimerizare caracterizat de certe calităţi
superioare.
Polimetacrilaţii hidrofili
Acest tip de produse, cunoscute şi sub
denumirea de poliHEMA, sunt utilizaţi ca
materiale pentru baza protezelor, găsindu-şi
o largă utilizare şi în sfera manoperei de
căptuşire cu materiale moi.
Polimerul absoarbe apa în proporţie
de 20% în procente de greutate, ceea ce
conduce la o consistenţă moale a acestuia.
175 
Acest material se aseamănă foarte bine cu
produsele utilizate în confecţionarea lentile-
lor de contact (Romînu, 2000).
Monomerul se copolimerizează cu
metilmetacrilatul în scopul obţinerii unui
material optim în ce priveşte parametrii bi-
omecanici pentru realizarea bazelor proteze-
lor.
Răşinile acrilice “high-impact”
Acest tip de răşini a fost elaborat cu
scopul obţinerii unui material cu indici de
rezistenţă foarte buni, cu posibilităţi reduse
de abraziune, elemente ce conduc la o inte-
grare şi menţinere optimă a pieselor proteti-
ce la nivelul sistemului stomatognat.
Rezistenţa crescută la impact a fost
obţinută prin înglobarea unei faze de cau-
ciuc în perle în cursul obţinerii acestora. În
stomatologia actuală se utilizează perle cu
distribuţie uniformă de incluziuni de cau-
ciuc precum şi perle în care numai nucleul
este constituit din cauciuc, învelişul extern
fiind format din paste de polimetil metacri-
lat (Frederick, 2001).
Alături de rezistenţa crescută la im-
pact este notabilă scăderea riscului de fisu-
rare sau fracturare, factori ce asigură longe-
vitatea protezelor total amovibile. Cauciucu-
rile utilizate în compoziţia răşinilor acrilice
high-impact sunt reprezentate de cauciucuri-
le butadien-stirenice solubile în metil meta-
crilat.
Răşinile acrilice injectabile
Această categorie de materiale prezin-
tă avantajul unui grad înalt de densitate.
Balanţa avantaj-dezavantaj în ce priveşte
utilizarea acestor materiale în practica cu-
rentă este destabilizată de investiţia iniţială
mare pe care o presupune folosirea acestora,
asociată cu o rezistenţă mică la fracturare,
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
neeludând nici dificultăţile legate de adezi-
unea la dinţii artificiali.
Acrilatul injectabil se prezintă sub
formă de granule cu greutate moleculară
mică. Din punct de vedere chimic acrilatele
injectabile sunt polimetilacrilaţi cu polime-
rizare liniară, în care procentul de monomer
rezidual este minim, conferind noi valenţe
biocompatibilităţii.
Din categoria acestor materiale este
necesar să remarcăm superioritatea materia-
lelor injectabile produse de firmele Ivoclair
şi Kulzer, intitulate Ivocap “Plus” şi Pala X
Press, asociate sistemelor de injectare speci-
fice: sistemul S.R.Ivocap şi sistemul Palajet
(Romînu, 2000) – fig. 6.39.
Fig. 6.39. Sistemul Ivocap “Plus” (Firma
Ivoclair) şi Sistemul Palajet (Firma Kelzer)
Aceste materiale conduc la o excelen-
tă adaptare a protezei parţial mobile sau tip
overdenture la nivelul liniei Ah, zonă de
închidere marginală deosebit de importantă.
Este de remarcat faptul că înălţarea ocluziei,
frecventă în tehnologiile clasice, este aproa-
pe absentă.
Dintre cele două sisteme de injectare
produse de firmele Ivoclar şi Kulzer, balanţa
performanţelor se înclină spre sistemul pro-
pus de firma Kulzer. În acest sens pledează
conţinutul în monomer rezidual mult mai
176 
redus pe care-l regăsim atunci când utilizăm
materialul Pala X Press, acesta fiind după 6
zile de 0,8%, comparativ cu Ivocap “Plus”
unde atinge valoarea de 2% după 7 zile.
Baza pieselor protetice amovibile rea-
lizate din răşini acrilice injectabile se carac-
terizează prin omogenitate, fapt ce asigură o
compatibilitate tisulară optimă, având ca
rezultat minimalizarea mucoasei la care
contribuie în mod pregnant şi conţinutul
redus în monomer rezidual.
Firma Detrey-Dentsply a propus un
nou sistem de injectare ce utilizează o răşină
poliuretanică monocomponentă, microbase.
Tehnologia Microbase propune un bi-
omaterial microcompozit cu matrice organi-
că pe bază de poliuretan, biomaterial ce va
fi termopolimerizat în cuptor special cu mi-
crounde timp de 20 min., la presiune de 5,5
bari. Elementul cheie al acestui sistem îl
reprezintă indubitabil acest biomaterial in-
jectabil în stare plastică ce se întăreşte rapid
sub influenţa energiei electromagnetice.
Polimerizarea cu microunde este net superi-
oară celorlalte tipuri de polimerizări asigu-
rând o întărire totală şi uniformă a materia-
lului.
Mecanismul de acţiune al microunde-
lor se bazează pe creşterea energiei interne a
pastei polimerice prin creşterea agitaţiei
moleculare şi încălzirea consecutivă a mate-
rialului. Trebuie menţionat faptul că această
căldură este utilizată de răşină pentru de-
clanşarea propriei reacţii de polimerizare,
confruntându-ne de fapt cu o termopolimeri-
zare.
În urma unui studiu comparativ reali-
zat de Ballesteros J.C. şi colab. (1999) între
3 tehnici de polimerizare: poli-merizarea cu
microunde (tehnica KIMURA), termopoli-
merizarea clasică şi polimerizarea după pre-
alabila injectare a materialului acrilic s-au
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
constatat cele mai nefavorabile rezultate
privind interfaţa dinţi artificiali - răşină,
întinderea şi profunzimea maximă a hiatusu-
rilor la interfaţa dinte -răşină precum şi pre-
zenţa polilor la suprafaţa răşinii în cazul
polimerizării cu microunde.
Rezultatele nefavorabile nu s-au datorat
tipului de polimerizare propriu-zisă ci presiu-
nii insuficiente, nefavorabile adeziunii răşinii
la dinte. Prezenţa porozităţilor remarcate în
cazul polimerizării la microunde cât şi în teh-
nica clasică de termobaropolimerizare se ex-
plică prin inserarea manuală a răşinii în tipar,
ceea ce atrage încorporarea unor bule de aer.
Se conturează concluzia că asocierea
dintre tehnica de injectare a pastei polime-
rice şi polimerizarea cu microunde este be-
nefică.
Răşini acrilice de tip fluid
Această categorie de răşini are avanta-
jul că piesa protetică poate fi eliberată din
tiparul flexibil de hidrocoloid într-un timp
foarte scurt, cu un efort minim, finisările
ulterioare ale protezei fiind reduse.
Dezavantajele majore ale acestei teh-
nici sunt reprezentate de conţinutul ridicat
de monomer rezidual, ceea ce atrage reacţii
inflamatorii la nivelul mucoasei de sprijin;
este necesar să remarcăm proprietăţile me-
canice mai slabe, neputând exclude o distor-
siune posibilă a protezei total amovibile
datorată flexibilităţii tiparului.
În scopul anulării dezavantajelor pre-
zente în metoda expusă anterior s-a realizat
o perfecţionare a tehnicii, materializată prin
utilizarea unei răşini acrilice de tip fluid
termopolimerizabilă într-un tipar de
hidrocoloid sub influenţa duală a vidului
răspunzător de adaptarea bazei protezei la
tipar, şi a presiunii ce diminuă efectul con-
tracţiei de polimerizare (Romînu, 2003).
177 
Răşini acrilice rapid termopolime-
rizabile
Aceste materiale au fost elaborate în
scopul reducerii timpului necesar polimeri-
zării bazelor protezelor totale. Din punct de
vedere chimic aceste răşini aparţin clasei de
acrilaţi hibrizi. Polimerizarea se realizează
prin introducerea chiuvetei în apă clocotindă
timp de 20 min.
Sistemul de iniţiere este reprezentat de
o variantă hibridă între cea utilizată la răşi-
nile acrilice autopolimerizabile şi cele
termopolimerizabile convenţionale, condu-
când la o polimerizare rapidă fără apariţia
porozităţilor, deziderat deosebit de impor-
tant cu impact în ce priveşte rezistenţa şi
estetica protezei totale (Craig, 2001).
Copolimerii vinil-acrilici
Aceste materiale sunt termo-polimeri-
zabile, putând fi utilizate atât prin tehnica
clasică cât şi prin injectare. Sunt livrate în
sisteme bicomponente compuse din pulbere şi
lichid. Pulberea este reprezentată de un copo-
limer obţinut din clorură şi acetat de vinil, în
timp ce lichidul este metilmetacrilatul.
Ulterior saturării pulberii cu lichid se
obţine o pastă omogenă ce se introduce în
tipar. Regimul de polimerizare este identic
cu cel aplicat în vederea obţinerii polimetil
metacrilatului.
După finalizarea procesului de poli-
merizare se obţine o structură corespunză-
toare din punct de vedere biomecanic, resta-
bilind în egală măsură şi funcţia fizionomi-
că, compunându-se din polimetilmetacrilat,
compoziţia majoritară revenindu-le copoli-
merilor vinilacrilici (Bratu, 1994).
Răşini fotopolimerizabile pentru realiza-
rea protezelor parţial mobile
Fotopolimerizarea a cuprins conside-
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
rabil atât teritoriul cabinetului stomatologic
cât şi cel al laboratorului de tehnică dentară.
Răşinile diacrilice compozite foto-polimeri-
zabile îşi găsesc utilizarea în ultimii ani în
elaborarea bazelor protezelor totale. Din
punct de vedere chimic matricea organică
este un uretan dimetacrilat şarjat cu silice
pirolitică, perle din acrilat şi monomeri de
răşini acrilice cu masă moleculară mare.
Fotoiniţiatorul, reprezentat în cazul acestor
tipuri de răşini de camforchinonă, este activat
de sursele de lumină care au aceeaşi lungime
de undă şi intensitate cu sursele de lumină
utilizate în cabinetul stomatologic. Polimeri-
zarea finală se realizează cu ajutorul unei
surse de lumină specială foarte puternică.
Răşinile colorate, precum şi cele utili-
zate în rebazări, se găsesc livrate sub formă
monocomponentă în ambalaje ermetice pro-
tejate de lumină.
Referitor la rezistenţa straturilor su-
perficiale ale bazelor pieselor protetice tota-
le realizate din răşină acrilică este necesar să
ne referim la fotopolimerizarea acestora şi
la efectul asupra structurii finale şi al rezis-
tenţei în timp. Utilizarea acestor materiale,
cunoscute sub denumirea de polimetilmeta-
crilate de “glazurare”, se derulează de peste
10 ani. Folosirea acestora în laboratoarele
de tehnică dentară transformă fenomenul de
finisare într-o sarcină relativ uşoară.
Procedeul de finisare asigurat de utili-
zarea acestor materiale conduce la creşterea
durabilităţii aparatelor gnato-protetice totale
precum şi la creşterea confortului pacientu-
lui. Ceea ce afectează o proteză dentară este
uzura acesteia în timpul utilizării sau curăţi-
rii. Întrucât uzura se datorează contactului
cu materialele abrazive, duritatea suprafeţe-
lor externe ale protezelor totale este o pro-
prietate fizică intrinsecă importantă. Meto-
dele de finisare convenţionale afectează
178 
rezistenţa la impact a suprafeţelor din răşina
acrilică, în timp ce folosirea polimetilmeta-
crilatelor de “glazurare” conferă o rezistenţă
sporită la zgârieturi, reducând considerabil
colonizarea bacteriilor şi formarea plăcii
dentare la nivelul suprafeţelor protezelor
(Delacrix, 1991).
Ultimele 2 aspecte sunt în deplină
concordanţă cu duritatea şi porozitatea redu-
să a suprafeţelor protezelor parţial mobile.
În plus, aceste răşini protejează suprafaţa
împotriva soluţiilor dezinfectante ce afec-
tează materialul din răşina acrilică.
Prin urmare reducerea rugozităţii su-
prafeţelor materialelor prin aplicarea unui
strat de suprafaţă asociat cu augmentarea
durităţii are ca rezultat creşterea rezistenţei
la uzură.
Spre deosebire de reducerea rezistenţei
de suprafaţă în cazul răşinilor compozite ce
sunt acoperite cu un agent de sigilare pene-
trant, aplicarea răşinilor “de glazurare” duce
la o creştere semnificativă a rezistenţei de
suprafaţă. În conformitate cu studiile efectua-
te în acest sens s-a constatat că în timpul
desfăşurării funcţiilor sistemului stomatognat
se vor observa mai puţine zgârieturi şi un
grad de uzură redus după mese şi igienizare.
Structura mijloacelor protetice
adjuncte parţiale
Fig. 6.40.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
1. Conectorii principali şi secundari
Conectorul principal:
- Realizează unirea şeilor protetice şi
transmiterea forţelor de solicitare
ocluzală de la o şea la alta şi de la şea la
elementele de menţinere şi stabilizare;
- Pentru a atinge aceste deziderate este
obligatoriu ca acest arc de conexiune să
fie rigid şi plasat cât mai simetric;
- Pentru a se asigura profilaxia parodon-
tală a dinţilor restanţi se va plasa la dis-
tanţă suficientă a parodonţiului margi-
nal;
- Va avea un volum redus şi o grosime
minimă pentru a nu modifica volumul
cavitaţii bucale şi pentru a nu jena func-
ţionalitatea limbii.
Conectorii principali metalici
se pot prezenta sub formă de bară sau plăcu-
ţe putând fi utilizaţi atât la nivelul maxilaru-
lui – conectori metalici palatinali - cât şi la
nivelul mandibulei – conectori principali
metalici mandibulari. Conectorii principali
metalici se realizează din aliaje metalice cu
duritate şi rezistenţa mare, cum ar fi aliajele
stelite de crom – cobalt, aliaje nobile din aur
platinat, sau aliaje inoxidabile de crom- ni-
chel sau fier - crom - nichel. Aliajele nobile,
datorită greutăţii lor specifice mari şi preţu-
lui ridicat, nu mai sunt utilizate astăzi.
Stelitele s-au impus în faţa celorlalte aliaje
prin calităţile lor mecanice şi biologice.
Conectorul principal metalic sub
formă de bară are următoarele caracteris-
tici:
- Conexiunea sub formă de bară este cel
mai vechi sistem utilizat;
- Restrânge designul protezei scheletate
la o suprafaţă redusă, ceea ce o face conforta-
179 
bilă, dar are dezavantajul grosimii crescute ce
modifică esenţial relieful bolţii palatine;
- Are lăţimea de 6-7 mm şi o grosime
de 3 mm;
- Este poziţionat la distanţă de mucoasă
în funcţie de rezilienţă şi de unele zone cum ar
fi: parodonţiul marginal, torus, papila
bunoidă, etc.
- Pe secţiune are formă ovalară, rotundă
sau semiovalară cu suprafaţa plană spre mu-
coasă. Cea mai utilizată este bara semi-
ovalară deoarece prin formă şi grosime asigu-
ră confortul şi rezistenţa.
Barele palatine pot fi transversale şi
sagitale.
Bara transversală (fig. 6.41):
- Poate fi situată anterior, mediu sau
posterior în raport cu molarul de 6 ani; bara
mijlocie este situată la nivelul molarului 1.
- Bara posterioară transversală se pozi-
ţionează posterior de molarul 1 - de aceea este
mai puţin percepută de limbă.
- Nu se va aplica la limita de reflexie a
vălului palatin, pentru a nu produce jenă în
fonaţie şi deglutiţie.
- Poate prezenta curburi pentru ocolirea
torusului palatin, iar la unirea cu elementele
pe care le conectează se lăţeşte în evantai pen-
tru ca unghiul de unire să fie rotunjit, evitând
astfel disconfortul şi retenţia, asigurând în
acelaşi timp rezistenţa.
- Extremităţile ei se continuă în şa cu
elementele de conexiune secundară sau cu
mijloacele de menţinere şi stabilizare.
Bara anterioară palatină transversală urmă-
reşte curbura arcadei. Fiind situată în zona
de frecare, adeseori jenează fonaţia şi deglu-
tiţia - de aceea se confecţionează mai îngus-
tă şi mai subţire.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

Fig. 6.41. Conectorii principali metalici sub formă de bară transversală

- posterioară, mijlocie, anterioară

Barele palatine sagitale Combinaţia a doua bare sagitale şi una

Orientate paramedian sunt cele mai
nebiologice.
Urmează curbura arcadei la 10 mm
distanţă de parodonţiul marginal. Sunt ele-
mente de conexiune a unor şei sau elemente
de menţinere şi stabilizare situate pe aceeaşi
hemiarcadă.
Regula simetriei impune plasarea unei
bare identice pe partea opusă. Din combinaţia
barelor transversale cu cele sagitale rezultă
conectori principali metalici de forme variate.
transversală situată anterior dă naştere co-
nectorului metalic palatin în forma de “U”
deschis posterior iar din combinarea a doua
bare sagitale şi una transversală dispusă
posterior se formează conectorul palatin
metalic în forma de “U” deschis anterior.
Combinaţia dintre două bare sagitale
şi două bare transversale formează conecto-
rul inelar (fig. 6.42), rigid şi rezistent, dar
inconfortabil prin suprafaţa mare palatină pe
care o ocupă.

Fig. 6.42. Conectorul inelar

   
180 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Barele mandibulare pot fi plasate lin-
gual, vestibular sau dentar, au formă semi-
lunară deschisă posterior, iar pe secţiune pot
fi: ovalară, rotundă, semieliptice, bifilare,
sau semipară.
Bara linguală se plasează între limbă,
dinţi şi parodonţiu, planşeul bucal şi versan-
tul oral al crestei alveolare, cât mai profund
dar fără să interfereze cu planşeul bucal.
Fig. 6.43. Spaţiul necesar barei linguale
Distanţa de la parodonţiul marginal la
bară va fi de cel puţin 3 mm, aceeaşi distan-
ţa va trebui respectată şi între bare şi plan-
şeul bucal. Lăţimea barei va fi de 4-5 mm
iar grosimea de 2 mm (fig. 6.43).
În concluzie aplicarea barei linguale
este în funcţie de înălţime şi înclinarea ver-
santului lingual al crestei alveolare; înălţi-
mea versantului lingual al crestei alveolare
trebuind să depăşească 9-10 mm.
Distanţarea barei de versantul lingual
Fig. 6.44. Plasarea barei linguale în funcţie de morfologia versantului oral al crestei alveolare –
versant vertical, oblic, respectiv retentiv
181 
al crestei alveolare este în funcţie de orienta-
rea acestuia (fig. 6.44). Când versantul lin-
gual este vertical bara se va plasa la 0,5 mm
de acesta, iar în cazul când este oblic bara va
fi distanţată de versant la 1 - 1,5 mm. Atunci
când versantul este retentiv distanţa dintre
bara şi retentivitate trebuie să fie de 0,5 mm.
Bara linguală se continuă cu şeile protetice şi
susţine conectorii secundari.
Conectorul principal bară linguală;
poate fi însoţit de croşet continuu cu rol
antibasculant, de distribuţie a forţelor
ocluzale şi de contenţie (fig. 6.45).
Atunci când arcada dento–alveolară
are o înclinare linguală prea mare şi bara
linguală nu poate fi aplicată se indică bara
mandibulară vestibulară, situată în şanţul
vestibular frontal în aceleaşi condiţii ca şi
bara linguală.
Dacă versantul vestibular al crestei es-
te redus ca înălţime bara vestibulară nu se
poate aplica. În cazul în care ambii versanţi
ai crestei alveolare sunt de înălţime redusă
se indică aplicarea conectorului principal
dentar – bara dentară care poate fi situată fie
vestibular – caz în care este inestetică, fie
lingual, supracingular sau supraecuatorial.
Se aseamănă cu croşetul continuu, având
lăţime de 3-4 mm şi grosime de 2 mm. Bara
dentară nu trebuie confundată cu croşetul
continuu deoarece dimensiunile şi funcţiile
lor diferă.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Fig. 6.45.
Conectorul principal metalic sub
formă de plăcuţă poate fi situat maxilar sau
mandibular.
Conectorul maxilar sub formă de plă-
cuţă poate avea contact mucozal sau dento
mucozal, în timp ce conectorul principal
mandibular sub forma de plăcuţă are raport
numai dento mucozal.
Conectorii principali sub formă de
plăcuţă sunt benzi metalice cu lăţime mai
mare de 10 mm şi o grosime cuprinsă între
0,3 - 0,5 mm. Cu cât lăţimea conectorului
plăcuţă este mai mare, cu atât mai mult se
poate reduce grosimea ei.
Fig. 6.46. Conectorul american (imagine clinică după McCracken)
182 
Plăcuţa mucozală palatină se poate re-
aliza în mai multe variante, medicul fiind
răspunzător de stabilirea elementelor struc-
turale ale protezei adjuncte scheletizate.
Concepţia americană urmăreşte pla-
sarea conectorului principal plăcuţă palatină
în limitele edentaţiei stabilite de dinţii limi-
trofi spaţiului edentat (fig. 6.46). Nu ţine
cont de principiul profilactic, trecând peste
torus şi parodonţiu marginal, şi este în ace-
laşi timp destul de incomodă.
Acest tip de conector poate fi utilizat
în edentaţia subtotală, acoperind în întregi-
me bolta palatină şi în edentaţia totală cu
indicaţie la bolnavii epileptici.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Varianta franceză utilizează suprafa-
ţa mucozală cu discernământ, realizând co-
nectorul mucozal plăcuţă palatină decoleta-
tă, metodă introdusă de Housset în 1933 şi
continuată de Battarec şi Soyer în 1950.
Etapele realizării conectorului prin-
cipal în acord cu principiile Şcolii Ieşene
(V. Burlui şi Maria Chiru) vor fi: (fig. 6.47).
Marcarea indicilor clinico-biologici
pozitivi şi negativi pe modelul funcţional cu
creion roşu - zonele ce trebuiesc ocolite de
către plăcuţa mucozală (parodonţiu margi-
nal, rugile palatine, zonele Schroder, papila
bunoidă) iar cu verde - zonele ce contribuie
Fig. 6.47. Etapele de realizare a conectorului conceput în cadrul Şcolii Ieşene
183 
la sprijinul muco–osos (muchia crestei
edentate şi bolta palatină).
Se trasează linia mediană sagitală,
două linii de simetrie ce pornesc din punctul
interincisiv spre extremităţile distale ale
arcadei şi apoi două axe ce pornesc în
diagonală de la nivelul dinţilor limitrofi
şi a căror intersecţie va defini zona de
maximă stabilitate a conectorului princi-
pal (centrul C).
Se trasează două linii la 5 mm ante-
rior şi posterior de centrul C pe linia medio-
sagitală cu direcţia transversală pâna la in-
tersecţia cu axele de simetrie.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Se stabileşte apoi tangenta unghiu-
lui palatinal proximo edental al fiecărui din-
te limitrof, iar din punctul tangent la unghi
se ridică o perpendiculară de 5 mm.
Se continuă în linia curbă ocolind
parodonţiul marginal la 5-8 mm şi mergând
paralel cu el până la unghiul proximal opus
edentaţiei după care linia se uneşte cu liniile
transversale de la nivelul bolţii palatine.
Prin linii curbe se vor realiza astfel
aripioare de stabilizare.
Designul conectorului mucozal de-
coletat este variat în funcţie de forma
edentaţiei. Marginile conectorului se reali-
zează rotunjite şi uşor îngroşate pentru a
mări rezistenţa şi a evita leziunile de decu-
bit. La nivelul rugilor palatine plăcuţa
mucozală palatină, prin aripioarele de stabi-
lizare, se va termina în depresiunea dintre
Fig. 6.48.
Plăcuţa dento-mucozală maxilară se
sprijină cu o margine pe dinţii restanţi şi cu
cealaltă pe mucoasă (fig. 6.49). Are de regu-
lă aspect de “U” deschis posterior,
sprijinindu-se dentar pe marginea cingulară
sau pe un prag supracingular având şi rol de
croşet continuu, trece apoi în punte peste
parodonţiul marginal şi ia contact în supra-
faţă cu mucoasa palatină. Porţiunea orală va
fi modelată cu replica anatomică, iar margi-
nea liberă este îngroşată pentru a nu avea
184 
două rugi palatine sau pe versantul ascen-
dent al rugii, niciodată pe vârful ei. Conec-
torul trebuie să fie simetric, iar în zonele
Schroder plăcuţa nu trebuie să ia sprijin.
Acest tip de conector dă posibilitatea ca din
porţiunea aripioarelor de stabilizare, prin
prelungiri, să se realizeze o închidere inelară
a conectorului sau să se trimită degete
Cummer sprijinite pe dinţii anteriori. Tot
din aripioară există posibilitatea de a se rea-
liza prelungiri anterioare pentru edentaţiile
frontale.
O variantă de conector metalic este
miniconectorul palatin utilizat în edentaţia
unilaterală, denumit şi conector unilateral,
varianta scheletizată a protezei de retenţie
Kemmeny (fig. 6.48). Utilizarea sa nu este
avantajoasă, putându-se rota foarte uşor
datorită echilibrului său precar.
acţiune secantă asupra mucoasei. La nivelul
rugilor va fi situată în depresiunea dintre
două rugi sau pe versantul ascendent al rugii
palatine pentru a fi disimulată.
Plăcuţa dento-mucozală linguală se
aplică în situaţia în care dinţii restanţi pre-
zintă un grad de parodontopatie marginală
cronică iar versantul oral al crestei alveolare
are înălţime redusă (fig. 6.50). Se sprijină pe
un prag plasat supracingular, iar decoleta-
rea, dacă este posibilă, se realizează în ace-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
eaşi manieră ca la maxilar. Faţa dento–
alveolară nu se lustruieşte, în timp ce faţa
orală lustruită va fi modelată ca replică ana-
Fig. 6.49. Plăcuţă palatinală cu sprijin dento-mucozal
Fig. 6.50. Plăcuţă linguală cu sprijin dento-mucozal
Conectorii secundari
Conectorii secundari sunt elemente ri-
gide ale protezelor parţiale scheletizate ce se
realizează prin turnare odată cu celelalte
elemente metalice ale protezei. Au rolul de
a uni fie şeile protetice la elementele de
menţinere şi stabilizare, fie pe acestea din
urmă la conectorul principal.
Conectorii secundari elastici au
formă de „S” şi unesc şeile segmentate cu
conectorul principal în sistemul Rigolet.
Conexiunea elastică se poate aplica şi lin-
gual între un croşet şi conectorul principal
lingual sub formă de bară (stress brackers).
185 
tomică. Există şi la mandibulă un mini-
conector metalic unilateral care prezintă
aceleaşi inconveniente ca şi la maxilar.
Conectorii secundari rigizi, frec-
vent utilizaţi (fig. 6.51), pot fi situaţi
proximal, legând şaua de elementele de
menţinere şi stabilizare, sau interdentar,
făcând legătura dintre conectorul principal
şi elementele de menţinere, sprijin şi stabili-
zare. Plasarea lor interdentar se face astfel
încât să nu interfereze zonele de retenţie şi
vor avea o formă triunghiulară pe secţiune,
porţiunea mai îngustă fiind plasată în spaţiul
interdentar. Adeseori, în vederea anulării
retentivităţii dentare se cere pregătirea prin
şlefuire a dinţilor între care se plasează. Vor
fi distanţaţi de parodonţiul marginal, iar
unirea cu conectorul principal, ca şi cea cu
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
elementele de menţinere şi stabilizare va fi
uşor îngroşată şi terminată prin unghiuri
Fig. 6.51. Tipuri de conectori secundari rigizi
Conectorii secundari ai braţelor elasti-
ce ale croşetelor turnate sunt bare metalice
de diferite forme şi lungimi ce susţin braţele
active ale croşetelor.
2. Elementele de menţinere,
sprijin şi stabilizare
Protezele scheletizate beneficiază în
slabă măsură de unele dintre forţele ce men-
ţin aparatele protetice adjuncte totale
(succiune, adeziune), în schimb, posedă di-
verse mijloace mecanice ce le ancorează de
dinţii restanţi.
Elementele de menţinere, sprijin şi
stabilizare sunt părţi componente ale prote-
zelor adjuncte parţiale ce asigură contactul
permanent al piesei protetice cu câmpul
protetic atât în poziţie statică, cât şi în tim-
pul funcţionării sistemului stomatognat.
Axa de inserţie
Pentru realizarea mijloacelor de spri-
jin şi retenţie, specifice protezelor parţial
mobile, este necesar să depistăm zonele de
retenţie şi zonele de sprijin. Detectarea se
face pe modelul de studiu şi apoi se transfe-
ră pe modelul de lucru, având ca scop stabi-
lirea unei axe de inserţie în raport cu care se
186 
rotunjite pentru a se asigura confortul şi
rezistenţa.
trasează linia celui mai mare contur coronar,
denumită linia ecuatorului protetic sau linia
ghid.
Determinarea axei de inserţie este di-
ficilă datorită abaterii de la paralelism a
dinţilor restanţi prin poziţia lor naturală, cât
şi prin malpoziţii secundare consecutive
edentaţiei parţiale sau diverselor anomalii
dento-maxilare.
McCracken defineşte axa de inserţie
ca fiind direcţia de mişcare a unei proteze
mobile de la contactul iniţial al părţilor ei
rigide cu dinţii de sprijin spre poziţia de
repaus terminal, cu stabilirea sprijinelor
ocluzale şi a contactului dintre baza protezei
parţial mobile şi ţesuturile câmpului prote-
tic.
De-a lungul anilor s-au cristalizat mai
multe concepţii privitoare la alegerea axei
de inserţie a protezelor adjuncte parţiale.
Şcoala franceză, prin Dubecq şi
Lagerodie, susţine ideea că axa de inserţie
trebuie să fie totdeauna verticală în timp ce
planul ocluzal al modelului se orientează cu
o înclinare antero-posterioară de 30o faţă de
orizontală.
Ackermann consideră axa de inserţie
a protezei ca fiind bisectoarea unghiului
format de axele dinţilor limitrofi edentaţiei
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

care vor primi elemente de sprijin şi reten-

ţie. Pentru determinarea ei se trasează pe
soclul modelului şi apoi se prelungesc şi se
preiau pe un cartonaş axele celor doi dinţi
limitrofi. Bisectoarea unghiului format prin
intersecţia celor două axe, va fi axa de inser-
ţie a protezei.
În cazul folosirii mai multor dinţi, se
determină mai întâi bisectoarea unghiului
format de axele a doi dintre ei, apoi se află
bisectoarea unghiului dintre aceasta şi cel
de-al treilea dinte şi aşa mai departe, în
funcţie de numărul dinţilor ce limitează
edentaţia şi care vor susţine croşetele.
Ultima bisectoare se consideră a fi axa
de inserţie a protezei parţial mobile. Aceste
Fig. 6.52.
concepţii stabilesc un raport de strictă de-
pendenţă a conceperii aparatului protetic
ELEMENTELE COMPONENTE
faţă de o axă de inserţie determinată pe baza
ALE PARALELOGRAFULUI sunt:
unor norme rigide.
1. Tija de analiza (reperaj): Are rol
Concepţia americană consideră că
în determinarea retentivităţilor dentare şi
axa de inserţie a protezei poate fi aleasă în
paralelismul suprafeţelor de ghidaj (fig.
funcţie de zonele de retenţie ale modelului 6.53).
şi de posibilităţile de realizare practică a
aparatului protetic. În acest fel modelul poa-
te fi înclinat în orice direcţie care să favori-
zeze raportul retenţie-sprijin în conformitate
cu imaginaţia şi priceperea specialistului, în
timp ce tija înscriitoare a paralelografului
rămâne verticală. Astfel, se lasă o libertate
totală în alegerea axei de inserţie a protezei,
grupând totuşi infinitatea de posibilităţi în:
calea anterioară, posterioară, laterală – Fig. 6.53.
dreapta – stânga şi orizontală.
2. Mina de grafit: Este deplasată în
jurul dintelui stâlp, precum şi de-a lungul
Paralelograful crestei alveolare pentru a identifica şi marca
Paralelograful a fost introdus prima linia ecuatorului protetic. La nivelul dinte-
dată în laboratorul de tehnică dentară în anul lui, va trebui să aibă vârful la nivelul margi-
1918, fiind folosit la realizarea design-ului nii gingivale, permiţând trasarea liniei ghid
protezei parţiale scheletate (fig. 6.52). (fig. 6.54a, b).

   
187 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

3. Răzuşele (fig. 6.56, 6.57a, b): Acest

accesoriu este utilizat când se doreşte să se
îndepărteze retentivităţile nedorite de pe mo-
delul de studiu. Se adăugă ceară în zonele
retentive nedorite şi apoi se îndepărtează
excesul cu ajutorul răzuşei, obţinând astfel
suprafeţe paralele, şi deci axa de inserţie.

Fig. 6.54a. Poziţionarea corectă

a minei de grafit

Fig. 6.54b. Poziţionarea incorectă a minei de
grafit - utilizată astfel va determina erori în
amplasarea elementelor protezei
Fig. 6.56.
Răzuşele pot fi de asemeni utilizate la
prepararea suprafeţelor de ghidaj, prin înde-
părtarea cerii de la nivelul machetelor dinţi-
lor stâlpi (fig. 6.58).

2. Retentiometrul (fig. 6.55): permi-

te măsurarea retentivităţilor dentare şi stabi-
lirea locului de amplasare a porţiunii termi-
nale, flexibile, a braţului retentiv al croşetu-
lui. Acest punct va fi notat la locul unde
marginea discului retentiometrului atinge
dintele stâlp, având grija ca, în acelaşi timp,
tija retentiometrului să atingă dintele la ni-
velul ecuatorului protetic. Prezintă următoa- Fig. 6.57a. Proteza parţială nu poate fi inserată
rele mărimi: 0.25 mm; 0.50 mm; 0.75 mm. în cavitatea orală datorită neîndepărtării
retentivităţii

Fig. 6.57b. Elementele protezei nu interferă cu

Fig. 6.55. axa de inserţie

   
188 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Sub acţiunea forţelor, proteza are ten-

dinţa de a se desprinde de pe câmpul prote-
tic. Axul de inserţie trebuie ales astfel încât
design-ul protezei să asigure un unghi drept
între planul de ocluzie şi acesta.
Modelul este poziţionat pe măsuţa
paralelografului astfel încât planul de oclu-
Fig. 6.58.
zie să fie orizontal.

Timpii analizei modelului de studiu

la paralelograf vor fi:
1. Stabilirea celei mai acceptabile axe
de inserţie şi dezinserţie a protezei;
2. Trasarea ecuatorului protetic ;
3. Stabilirea locului în care se plasea-
ză vârful porţiunii flexibile a braţului reten-
tiv al croşetului;
4. Fixarea poziţiei modelului faţă de
paralelograf (tripodarea).
Fig. 6.60. Analiza feţei proximale a dintelui
Stabilirea suprafeţelor de ghidaj: mezial edentaţiei
(fig. 6.59):

Fig. 6.61. Analiza feţei proximale a dintelui

distal edentaţiei

Zonele retentive dentare necesare

amplasării porţiunii terminale a braţului
retentiv al croşetelor:
Modelul este poziţionat cu planul
ocluzal orizontal. Se determină zonele re-
tentive corespunzătoare axei de inserţie
apreciind mărimea unghiului de convergen-
ţă ecuatorială (fig. 6.62).
Fig. 6.59.

   
189 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

Zonele de interferenţă
În cazul existenţei unei interferenţe
osoase vestibulare maxilare inserţia şeii la
acest nivel, în cazul unei axe de inserţie
perpendiculară pe planul de ocluzie, ar de-
termina plasarea acesteia la distanţă de
câmpul protetic, cu repercusiuni negative
asupra stabilităţii protezei (fig. 6.65).
Fig. 6.62.
Când modelul maxilar prezintă
edentaţie frontală, proteza parţială cu axul
de inserţie vertical va fi inestetică datorită
spaţiului dintre şea şi dinţii stâlpi (fig. 6.63).

Fig. 6.65. (după Davenport, 2001)

Modificarea axei de inserţie va fi pa-
ralelă cu suprafaţa vestibulară a crestei (fig.
6.66).
Fig. 6.63.
Aspectul protezei va fi îmbunătăţit
dacă axul de inserţie este ghidat de edentaţia
terminală (fig. 6.64).

Fig. 6.66. (după Davenport, 2001)

Pentru a obţine retenţia protezei pe
câmpul protetic retentivităţile dentare trebu-
Fig. 6.64. ie să fie relativ orizontale (fig. 6.67a, b, c).

Fig. 6.67a. Lipsa retentivităţilor dinţilor stâlpi când modelul este orizontal; b. crearea de retentivităţi
(relative) prin înclinarea modelului; c. braţele croşetelor plasate sub aceste retentivităţi false nu se
opun mişcării de desprindere a protezei

   
190 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Principiul înclinării modelului pentru Proteza fiind în contact cu faţa distală

a obţine retenţia protezei pe câmpul protetic a caninului (zona de interferenţă), este ac-
consta în alterarea axei de inserţie (1) a păr- ceptată din punct de vedere fizionomic.
ţii rigide a protezei determinând pătrunderea
acesteia în zonele retentive (fig. 6.68). 3. Croşetele
Croşetele constituie legătura directă a
protezei parţiale cu dinţii naturali de pe ar-
cadă. Croşetul este elementul de menţinere
şi stabilizare cel mai vechi cunoscut şi tre-
buie considerat şi ca mijloc de profilaxie şi
terapie, a cărui valoare mecano-estetică şi
ale cărui calităţi profilactice şi de confort
realizează, odată cu funcţia, conservarea
dinţilor restanţi. Funcţiile croşetelor dentare
turnate sunt prezentate în tabelul 6.2.
Fig. 6.68. (după Davenport, 2001)
Tabelul 6.2. Funcţiile croşetelor dentare turnate
- Este funcţia prin care croşetul împiedică desprinderea involuntară a protezei de pe
câmpul protetic;
- Se datorează braţului retentiv al croşetului;
MENŢINERE
- Depinde de gradul de retentivitate al dintelui stâlp;
- Necesită stabilirea ecuatorului protetic al dintelui cu ajutorul paralelografului în
funcţie de axa de inserţie.
- Este funcţia prin care croşetul se opune deplasărilor orizontale;
- Elementele rigide ale croşetului trebuiesc plasate bilateral;
STABILIZARE - Prelungirea braţelor opozante rigide pe mai mulţi dinţi măreşte stabilizarea;
- Solidarizarea prin microproteze a dinţilor stâlpi măreşte valoarea lor parodontală şi
rezistenţa la mişcările orizontale ale protezei.
- Este funcţia croşetului prin care se neutralizează efectul porţiunii flexibile a braţu-
lui retentiv, care solicită orizontal dintele stâlp în timpul inserţiei şi dezinserţiei;

RECIPROCITATE

- Şlefuirea feţei pe care se aplică braţul opozant;

- Aplicarea de microteze al căror perete oral este paralel cu axa de inserţie;
- Renunţarea la braţul opozant, rolul de contracroşet revenind unui pinten intern sau
unui conector secundar, plasat interdentar;
- Utilizarea unui croşet numit R.P.I.
- Este funcţia croşetului prin care acesta, după ce este aplicat corect pe dintele stâlp,
PASIVITATE
nu trebuie să mai exercite forţe active.
- Este funcţia prin care croşetul se opune deplasărilor verticale în direcţie mucozală
asigurând sprijinul parodontal;
- Elementul principal care asigură sprijinul parodontal este pintenul;
SPRIJIN - Pintenii interni vor fi plasaţi pe dinţi acoperiţi cu microproteze;
- Pintenii externi pot fi aplicaţi pe dinţi neacoperiţi în lăcaşe de mici dimensiuni
perate în smalţ prin frezare;
- Orice pinten trebuie întărit cu un conector secundar.

   
191 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

- Este funcţia prin care croşetul trebuie să cuprindă mai mult de 1800 din circumfe-
rinţa dintelui;
ÎNCERCUIRE
- La încercuire trebuie să ia parte numai porţiunile rigide ale croşetului;
- Asigură stabilizarea orizontală a protezei în sens sagital şi transversal.
- Prin porţiunile terminale flexibile ale braţelor retentive ale croşetelor circulare
orientate către edentaţie;
MENŢINERE - Prin jumătatea distală, subecuatorială, orientată către edentaţie, a porţiunii orizon-
INDIRECTĂ tale a croşetului divizat în "T";
- Prin braţele opozante, mai ales cele care sunt plasate pe microproteze prevăzute cu
prag supragingival.

Particularităţi de design lui cu dintele. Astfel, proteza ar putea să

Multe principii de design ale proteze- pară largă pacientului.
lor scheletate se bazează mai mult pe expe- b) Vârful croşetului se poate afunda şi
rienţa clinică decât pe dovezile ştiinţifice. În afecta gingia.
lumina acestei idei, specialiştii din toate
şcolile din Marea Britanie şi Irlanda au îna-
intat o serie de principii de design cu carac-
ter orientativ. S-a realizat apoi un studiu
statistic al acordului sau dezacordului aces-
tor specialişti privind aceste principii de
design. Graficele ce însoţesc fiecare princi-
piu arată părerile specialiştilor (fig. 6.69).

Fig. 6.69. Model grafic al acordului privind un

anumit principiu de design

1. Un croşet ar trebui întotdeauna

să aibă sprijin
Un croşet ar trebui susţinut pentru a-şi
menţine poziţia verticală în relaţie cu dinte-
le. Fără un asemenea suport, acesta va avea
tendinţa de a se deplasa gingival cu urmă-
toarele efecte adverse:
a) Vârful retentiv al croşetului va
pierde contactul cu dintele. Astfel, nu va
mai asigura retenţia protezei până când exis-
tă suficientă deplasare a protezei în direcţie
ocluzală care restabileşte contactul croşetu-
Fig. 6.70. Sprijinul croşetului (după Davenport)
Această regulă nu este universal vala-
bilă. Deseori, proteza parţial amovibilă cu
suport mucozal utilizează croşete din viplă
fără dinte suport. Însă şi în această situaţie,
dintele suport pentru croşet poate fi uşor
obţinut prin extinderea braţelor croşetului pe
suprafaţa ocluzală.

   
192 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Ar fi preferabil să se omită suportul Specialiştii, însă, nu agreează acest

dentar (fig. 6.70), acolo unde cazul clinic principiu. Metoda cea mai utilizată pentru
arată prezenţa unui număr extrem de mic de sprijinul unui croşet inelar este cu sprijin
dinţi restanţi, iar sprijinul pe aceştia ar da ocluzal adiacent şeii. Ocazional, circum-
naştere unei axe de basculare, dinţii suport stanţele clinice pot dicta utilizarea unui spri-
generând instabilitatea protezei. jin non-adiacent. Această situaţie determină
Dacă însă există puţini dinţi restanţi, ca întreaga sarcină a şeii să se transmită de-
sprijinul pe aceştia ar genera o axă suport a lungul zonei proximale a croşetului. Este
care formează o tangentă la creasta rezidua- necesar să se dea un plus de rezistenţă aces-
lă şi aceşti dinţi se pot păstra fiind valorifi- tei zone, de exemplu prin îngroşarea ei.
caţi, proteza fiind relativ stabilă.
4. Un croşet inelar pe molar, care
2. Croşetul inelar pe molar trebuie angajează o retentivitate linguală, ar tre-
să aibă pinteni ocluzali mezial şi distal bui să aibă un element de rezistenţă ves-
a) Poate contribui la o sarcină mai ma- tibular
re axial a unui dinte stâlp înclinat aşa cum
este indicat de săgeata neagră (figura 6.71).
Acest lucru va reduce pârghia pe dinte com-
parativ cu utilizarea unui sprijin doar la ni-
vel mezial.
b) Poate susţine braţul croşetului pe
dinte la nivel distal. Dacă braţul croşetului
este inadecvat înclinat, este improbabil ca
braţul să se deplaseze gingival astfel încât să
traumatizeze ţesuturile parodontale.

Fig. 6.72. Elementul de rezistenţă vestibular al

croşetului inelar (după Davenport, 2001)

Croşetul inelar pe molar are un braţ

lung, care este vulnerabil la deformări acci-
dentale dacă este manipulat greşit. Pentru a
preveni acest lucru se adaugă un braţ supli-
mentar la nivel vestibular. Această variantă
nu este îmbrăţişată de specialişti, posibil
datorită complicaţiilor de design şi faptului
Fig. 6.71. Croşet inelar aplicat pe molar că reţine placa bacteriană şi reduce toleranţa
(după Davenport, 2001) pacientului (fig. 6.72).

   
193 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

4. Croşetele pot fi utilizate pentru

menţinere indirectă pentru o şa distală
prin plasare la nivelul hemiarcadei opuse
Când o sarcină ocluzală este aplicată
pe şaua distală, deplasarea mucoasei de su-
port permite şeii să alunece. Proteza se ro-
teşte în jurul axei de basculare, astfel încât
componentele protezei aflate anterior de axa
suport se vor deplasa în direcţie ocluzală.
Un croşet plasat de cealaltă parte a
axei suport faţă de şaua distală va avea ten-
dinţa să se opună acestei mişcări într-un
anumit grad. Însă sarcina ocluzală tinde să
fie crescută şi forţa retentivă generată de
croşet relativ scăzută. Sarcinile ocluzale
favorizează mecanic croşetul, de aceea acest Fig. 6.73. Utilizarea menţinerii indirecte
design este ineficient. (după Davenport, 2001)

Dacă clinicianul consideră că sprijinul 5. Croşetele cu sprijin ocluzal nu ar

indirect este justificat într-un anumit caz, se
recomandă utilizarea de croşete multiple.
În locul alegerii soluţiei sprijinului in-
direct pentru o şa distală, se recomandă :
a) Optimizarea sprijinului direct prin:
- extensia totală a bazei;
- utilizarea de pinteni ocluzali meziali;
- optimizarea menţinerii regulat.
b) Minimalizarea sarcinilor ocluzale genera-
te în timpul masticaţiei prin reducerea su-
prafeţei ocluzale totale. Este foarte impor-
tant să se reducă suprafaţa ocluzală deoare-
ce aceasta reduce lungimea pârghiei creată
de şaua distală. De asemenea, ajută şi redu-
cerea lăţimii suprafeţei ocluzale, în acest caz
permiţând dinţilor protezei să acţioneze
asupra bolusului mai uşor şi prin aceasta să
transmită o sarcină mai mică ţesuturilor
suport. Suportul indirect poate fi util în
protezarea edentaţiei clasa a IV-a Kennedy
(fig. 6.73).
trebui să fie plasate la o distanţă mai mi-
că de 1 mm de marginea gingivală
Dacă croşetul se află la o distanţă mai
mică de 1 mm, atunci există probabilitatea
de a leza ţesutul gingival.
Fig. 6.74. Plasarea croşetelor faţă de marginea
gingivală
Dacă croşetul nu este susţinut de un pinten,
distanţa dintre vârful croşetului şi marginea
gingivală ar trebui să fie mai mare de 1 mm,
astfel încât atunci când proteza se înfundă
pe câmpul protetic, croşetul să nu traumati-
zeze gingia (fig. 6.74).

   
194 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

6. Croşetele cu sprijin ocluzal ar unei faţete din răşină compozită la nivel

trebui să pornească din acea zonă a din- supracingular care produce o retentivitate
telui cu retentivitate scăzută în acea zonă abia detectabilă cu ochiul liber. O verificare
cu retentivitate mai mare mai precisă poate fi făcută cu ajutorul unui
Acest lucru are de obicei loc în : model de studiu, însă în practică acest lucru
a) Cea mai eficientă utilizare a retentivităţii nu este necesar de obicei. Răşina compozită
disponibile. Dacă braţul unui croşet trece de ar trebui să acopere o porţiune largă a supra-
la o retentivitate maximă la una minimă, feţei dentare pentru a putea fi uşor modelată
atunci această retentivitate poate fi prea în conformitate cu conturul dentar. O canti-
mică pentru a asigura retenţia adecvată în tate mică de răşină compozită nu este la fel
regiunea vârfului croşetului. de eficientă (fig. 6.76).
b) Poziţionarea optimă a braţului croşetului
pe dinte. Doar treimea terminală a croşetului
poate trece de ecuatorul protetic, componen-
ta mai rigidă rămânând deasupra acesteia.
Astfel, dacă croşetul nu are traiectoria co-
rectă, vârful croşetului poate fi plasat inutil
aproape de marginea gingivală, iar porţiu-
nea iniţială a croşetului va fi plasată mult
prea sus la nivelul dintelui încât poate crea
interferenţe ocluzale.
Există excepţii ale acestui principiu -
de exemplu dacă dintele are o coroană clini-
că prea lungă. În această situaţie, linia ecua-
torială poate permite croşetului trecerea de
la o retentivitate mare la una mică fără
compromiterea poziţionării porţiunii distale
sau proximale a braţelor croşetului sau a
adâncimii retentivităţii angajate. Fig. 6.75. Croşetul cu acţiune posterioară
Un tip de croşet care nu respectă întru inversă(după Davenport, 2001)
totul acest principiu este croşetul cu acţiune
posterioară inversă (fig. 6.75). Când se utilizau răşini compozite de
7. Dacă retentivitatea unui dinte ca- primă generaţie, particulele mari şi neregu-
re va susţine un croşet este mai mică de late determinau o abrazie semnificativă a
0,25 mm, atunci este necesar să se adauge croşetelor care avea drept urmări pierderea
răşină compozită pentru a crea cel mult o retentivităţii şi chiar fractura croşetului. De
valoare de 0, 25 mm. asemenea, abrazia răşinii compozite nu este
Modificarea conturului dintelui cu o problemă, în particular, dacă se utilizează
compozit este o metodă conservativă, sim- un croşet din sârmă cu secţiunea rotundă.
plă, durabilă şi o eficientă metodă de a crea Abrazia răşinii compozite apare câteodată
o retentivitate acolo unde ori nu există ori când croşetul cu sprijin ocluzal este uzat
este inadecvată. Tehnica presupune crearea căci vârful croşetului acţionează ca o daltă.

   
195 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Alte metode de a crea retenţie pentru
croşete sunt:
- -ameloplastia, prin utilizarea unei freze
care să creeze o cavitate mică în smalţ
în care poate pătrunde vârful croşetului;
- faţete din metal sau porţelan aplicate pe
suprafaţa smalţului;
- aplicarea de coroane cu contur adecvat.
Fig. 6.76. Creşterea retentivităţii dintelui prin
adaos de răşină compozită
(după Davenport, 2001)
8. Croşetele cu sprijin ocluzal ar
trebui să se utilizeze doar la nivelul mola-
rilor dacă sunt realizate din aliaj de
crom- cobalt
Un croşet cu sprijin ocluzal aplicat la
nivelul unui molar poate avea o lungime de
15 mm, însă la nivelul unui canin sau pre-
molar valoarea va fi considerabil mai mică.
Un croşet inelar aplicat pe un molar poate
avea lungime mai mare de 15 mm, însă
creşterea convexităţii apare în urma creşterii
corespondente a rigidităţii astfel că o
retentivitate de 0,25 mm rămâne valoarea
maximă care poate fi utilizată. Un croşet cu
196 
sprijin gingival poate avea o lungime mai
mare de 15 mm şi în acest caz croşetul se
poate angaja în zone cu retentivitate mai
mare de 0,25 mm. Ar trebui subliniat că un
croşet este utilizat mai mult pentru stabilita-
te decât pentru retenţie şi în acest caz prin-
cipiul anterior nu se aplică. Un croşet scurt
din crom-cobalt plasat într-o zonă fără
retentivitate este ideal pentru atingerea aces-
tui obiectiv. Chiar dacă acest croşet are rol
de fixare şi nu angajează retentivitatea, poa-
te contribui la retenţie prin frecarea cu din-
tele (fig. 6.77).
Fig. 6.77. Utilizarea croşetelor cu sprijin
ocluzal doar în zona molară
9. Elementele retentive şi de reci-
procitate ale croşetului ar trebui să în-
conjure dintele cu mai mult de 180 grade
Aceasta este funcţia de încercuire (fig.
6.78). Dacă ea nu este realizată, croşetul se
poate desprinde de dinte sau viceversa şi
astfel se pierd rolul retentiv şi funcţia de
menţinere. Poate fi realizată prin combinaţia
de braţe retentive şi de menţinere a croşete-
lor sau prin croşete şi plăcuţe de ghidaj în
sistemul RPI. Orice încercare de a utiliza
alţi dinţi decât cei care susţin croşetele pen-
tru a realiza această funcţie nu este eficien-
tă. Acest lucru se datorează faptului că pier-
derea contactului croşetului cu dintele se
poate produce ca rezultat al mişcării unui
dinte în relaţie cu ceilalţi.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 6.78. Funcţia de încercuire a croşetelor
(după Davenport, 2001)
10. Reciprocitatea ar trebui realizată
pe dinte în zona situată diametral opus faţă
de vârful retentiv al croşetului (fig. 6.79).
Fig. 6.79. Plasarea zonei de reciprocitate
197 
11. Dacă se utilizează un croşet de
reciprocitate şi nu o plăcuţă, atunci aces-
ta ar trebui plasat în zona gingivală a
suprafeţei de ghidaj a dintelui ce susţine
croşetul (fig. 6.80).
Fig. 6.80. Plasarea croşetului cu rol de recipro-
citate
12. Când se utilizează un conector
plăcuţă, reciprocitatea se poate obţine
printr-o plăcuţă de ghidaj pe conector (fig.
6.81).
13. Croşetele cu sprijin gingival sunt
contraindicate dacă şanţul vestibular are o
adâncime mai mică de 4 mm (fig. 6.82).
14. Croşetele cu sprijin gingival sunt
contraindicate dacă există o retentivitate la
nivel tisular vestibular cu o adâncime mai
mare de 1 mm şi mai mică de 3 mm faţă de
marginea gingivală (fig. 6.83).
15. Sistemul RPI ar trebui utilizat pe
un premolar stâlp pentru şeile distale ale
protezelor inferioare dacă anatomia dinte-
lui şi a sulcusului vestibular sunt favorabile
(fig. 6.84).
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Fig. 6.81. Plăcuţă de ghidaj pe conector
(după Davenport, 2001)
Fig. 6.82. Folosirea croşetelor cu sprijin
gingival (după Davenport, 2001)
198 
Fig. 6.83. Folosirea croşetelor cu sprijin
gingival (după Davenport, 2001)
Fig. 6.84. Utilizarea sistemului RPI
(după Davenport, 2001)
16. O proteză care tratează o eden-
taţie clasa a II-a Kennedy ar trebui să
aibă un croşet cât mai aproape de posibil
şea şi celălalt cât mai posterior posibil, în
zona opusă a arcadei (fig. 6.85).
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 6.85. Tratamentul unei edentaţii
de clasa a II-a
17. Clasa a III-a Kennedy cu o mo-
dificare ar trebui să aibă o proteză cu 2
croşete care să formeze o axă de bascula-
re care să fie bisectoarea protezei (fig.
6.86).
Fig. 6.86. Edentaţia de clasa a III-a
199 
18. Proteza clasei a IV-a Kennedy
ar trebui să aibă croşete la nivelul primi-
lor molari dacă există o retentivitate
adecvată (fig. 6.87).
Fig. 6.87. Edentaţia de clasa a IV-a
Din punct de vedere didactic, noi cla-
sificăm croşetele în:
1. Croşete simple
2. Croşete sistemice
- sistemul Ney (croşetul nr. 1, croşetul nr.
2, croşetul combinat 1-2, croşetul cu ac-
ţiune posterioară, croşetul inelar, etc.);
- sistemul Roach (croşete divizate sau
croşete bară - C, L, U, S, T, I, R; pense-
le, croşetul unibar, croşetul inelar etc.).
Croşetele sistemice
Acestea sunt turnate odată cu schele-
tul metalic al protezei scheletizate şi sunt
cele mai utilizate elemente de menţinere şi
stabilizare. Se cunosc două sisteme utilizate
astăzi cel mai mult în confecţionarea prote-
zelor scheletizate: sistemul Ney şi sistemul
Roach.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
A) SISTEMUL NEY: este unicul
sistem standardizat de croşete turnate. Indi-
caţiile acestor croşete sunt în funcţie de na-
tura şi calitatea dintelui suport, precum şi de
profilul ecuatorului protetic. Utilizează ca
zone retentive suprafeţele laterale, vestibu-
lare şi orale ale dintelui suport şi sunt con-
fecţionate, după următoarele principii:
Sprijinul ce este asigurat, în gene-
ral, de toate porţiunile rigide situate în conul
de sprijin sau supraecuatorial; elementul
principal de sprijin este însă pintenul
ocluzal plasat într-un locaş pregătit fie în
foseta mezială, fie în foseta distală a dintelui
natural limitrof edentaţiei sau pe o
microproteză ce acoperă acest dinte.
Utilizat adeseori în foseta distală,
poate fi poziţionat şi în foseta mezială, ade-
seori putându-se utiliza doi pinteni ocluzali
pe acelaşi dinte suport. Atunci când diame-
trul mezio-distal sau vestibulo-oral este mai
mare decât secţiunea la colet a dintelui res-
pectiv, pintenul va fi prelungit spre centrul
feţei ocluzale pentru a transmite presiunea
în axul dintelui.
Lăcaşul va avea o adâncime de 1,5
mm şi va fi de formă ovalară cu unghiuri
rotunjite. Lungimea sa va fi de 1/4 din dia-
metrul mezio-distal al feţei ocluzale, iar
lăţimea 1/3 din diametrul vestibulo-oral al
aceleiaşi feţe. Lăcaşul are o formă de lingu-
riţă, iar în cazul în care coroana naturală
este afectată sau există predispoziţie la ca-
rie, se va aplica într-un locaş realizat pe faţa
ocluzală a unei microproteze.
Sprijinul poate fi realizat fie pe praguri
situate supracingular pe dinţii frontali natu-
rali, fie pe microproteze care în zona laterală
a arcadei asigură şi o bună reciprocitate.
Sprijinul poate fi realizat, de aseme-
nea, şi prin gheruţe incizale, pinteni metalici
200 
sprijiniţi incizal deasupra punctului de con-
tact a doi dinţi frontali. Se mai poate realiza
sprijinul prin onlay ocluzal, mai ales pe din-
ţii suport din zona laterală aflaţi în
infraocluzie (sprijin de tip Steigert).
Încercuirea este funcţia croşetului
ce asigură stabilitatea protezei în sens late-
ral; se realizează atunci când croşetul cu-
prinde dintele pe mai mult de jumătate de
circumferinţa sa. Croşetul trebuie să încer-
cuiască coroana dentară pe 2/3 din circum-
ferinţă, lucru ce se poate realiza şi prin sta-
bilirea a patru puncte de contact – unul
ocluzal la nivelul pintenului, două la nivelul
elementelor rigide (corp, umăr, contracro-
şet) şi unul la extremitatea elastică.
Retenţia este funcţia ce tinde să se
opună forţelor verticale de desprindere.
Această funcţie se realizează prin plasarea
braţului elastic în conul de retenţie. Pentru
ca retenţia să fie eficientă se cere şi recipro-
citate, care este asigurată de braţul opozant
sau de conectorul secundar.
Croşetele Ney sunt standardizate în
funcţie de linia ghid în două grupe: primul
grup ce cuprinde patru croşete bi-active şi
un al doilea grup de două croşete.
Croşetul numărul 1 este croşetul
Ackers (fig. 6.88):
- Este aplicat pe dinţii cu linia ghid
nr. 1 ce porneşte aproape de jumătatea feţei
proximale adiacente edentaţiei şi urcă spre
ocluzal la nivelul feţei proximale opuse.
- Prezintă excelentă încercuire, bun
sprijin, retenţie şi reciprocitate satisfăcătoare.
- Este format dintr-o parte rigidă, cor-
pul din care porneşte pintenul ocluzal, cei
doi umeri situaţi în conul de sprijin şi două
braţe elastice situate sub linia ghid în conul
de retenţie.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 6.88. Croşetul Ney nr. 1

Croşetul numărul 2 (fig. 6.89): termină cu pinten ocluzal şi doi conec-

- Este derivat din croşetul „T” al lui
Roach;
- Se aplică pe dinţii cu linia ghid nr. 2
opusă liniei ghid numărul 1;
- Traseul liniei ghid numărul 2: Acesta
porneşte înalt, aproape de faţa ocluzală
proximal limitrofă edentaţiei şi coboară
oblic pe feţele laterale aproape de colet,
spre faţa proximală opusă;
- Prezintă un conector secundar ce por-
neşte separat din şa, conector care se
tori secundari ce trec în puncte peste
festonul gingival, luând contact cu din-
tele la nivel ecuatorial, unde braţul elas-
tic se bifurcă;
- O parte se aplică în zona de sprijin, o
parte în conul de retenţie. Are sprijin
foarte bun, retenţie bună prin cele două
braţe elastice, dar slabă încercuire în
comparaţie cu croşetul nr. 1.

Fig. 6.89. Croşetul Ney nr. 2

Croşetul combinat 1-2 (fig. 6.90):
- Este indicat pe dinţii la care linia ghid
are pe o faţă aspectul numărul 1, iar pe
cealaltă faţă aspectul liniei ghid numă-
rul 2;
- Este indicat pe dinţii în versie sau rota-
ţie şi pe molarii conici;
- Are bun sprijin, o retenţie bună prin
cele două braţe elastice, o încercuire şi
reciprocitate satisfăcătoare.

Fig. 6.90. Croşetul Ney nr. 1-2

   
201 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Croşetul numărul 3 (fig. 6.91):
- Este indicat pe dinţii tronconici cu baza
mare spre ocluzal, linia ghid fiind înal-
tă, orizontală aproape de faţa ocluzală;
- Se aseamănă foarte mult cu croşetul
numărul 1, însă corpul croşetului şi pin-
tenul ocluzal sunt realizate prin turnare,
în timp ce cele două braţe elastice din
sârmă se sudează la corpul croşetului;
- Prezintă sprijin bun, retenţie satisfăcă-
toare, dar încercuire slabă.
Fig. 6.91. Croşetul Ney nr. 3
Din cea de-a doua grupă de croşete
din sistemul Ney fac parte două croşete:
Croşetul cu acţiune posterioară (fig.
6.92):
- Aplicat în special pe premolari şi ca-
nini, la care linia ghid este foarte înaltă
pe o faţă şi coborâtă pe cealaltă;
- Prezintă un sprijin ocluzal şi două braţe
– unul flexibil şi unul rigid ce se conti-
nuă cu conectorul secundar. Braţul rigid
plasat supraecuatorial asigură excelentă
încercuire într-o singură direcţie, de
aceea se impune aplicarea pe hemiarca-
Fig. 6.92. Croşetul cu acţiune posterioară
202 
da opusă a unui alt croşet cu acţiune
posterioară pentru a se asigura recipro-
citatea;
- Prezintă o elasticitate foarte bună, pu-
tând fi aplicat sub linia ghid chiar şi în
zona distală. I se reproşează faptul că
pintenul ocluzal nu are un conector se-
cundar şi este plasat într-o zonă de mare
elasticitate;
- Atunci când linia ghid este foarte înaltă
oral şi coborâtă vestibular (cazul pre-
molarilor inferiori înclinaţi oral), se
aplică croşetul cu acţiune posterioară
inversă;
- Conectorul secundar rigid este plasat ves-
tibular, braţul rigid disto-vestibular, iar
braţul elastic este situat lingual.
Croşetul inelar (fig. 6.93):
- Este utilizat în special pe molarul 2 ce
delimitează distal edentaţia. Înconjoară
dintele pe toată circumferinţa sa;
- Linia ghid este relativ coborâtă pe una
din feţele laterale şi înaltă pe cealaltă;
- Prezintă un braţ flexibil cu extremitate
liberă şi un sprijin ocluzal în zona
distală;
- Braţul rigid este fixat la schelet prin doi
conectori secundari – unul anterior ce
poartă întotdeauna un al doilea pinten
ocluzal şi unul posterior ce întăreşte
astfel sprijinul posterior. Devine astfel
un croşet cu patru braţe, având sprijin
foarte bun, încercuire bună, retenţie şi
reciprocitate excelentă.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 6.93. Croşetul inelar
B) SISTEMUL ROACH: cu-
prinde croşete ce se mai numesc şi croşete
bară sau divizate, deoarece braţele croşetu-
lui pornesc separat din conectorul principal
sau din şaua protetică.
Spre deosebire de sistemul Ney, sis-
temul Roach utilizează zonele proximale ale
feţelor laterale pentru retenţie, ceea ce îl
face mai estetic. Braţele divizate îi conferă,
de asemenea, elasticitate mai mare, dar tra-
sarea şi proiectarea lor este ceva mai dificilă
pentru practician.
Principiile de realizare şi acţiune a
acestor croşete sunt:
Retenţia: se referă la mijloacele ce per-
mit menţinerea pe câmpul protetic a prote-
zei. Ea poate fi:
- retenţia naturală oferită de convexităţile
naturale ale dinţilor de sub linia ghid.
Ney o caută pe feţele vestibulare şi ora-
le, iar Roach în zonele meziale şi
distale ale acestor feţe;
- retenţia la distanţă oferită de conver-
genţa sau divergenţa dinţilor naturali,
datorită axului de implantare diferit;
- retenţia prin fricţiune ce completează
retenţia naturală şi suplimentează reten-
ţia la distanţă, are loc între suprafaţa in-
ternă a elementelor croşetului şi supra-
feţele paralele ale dintelui stâlp. Este
mai manifestă la elementele speciale de
sprijin şi stabilizare;
- retenţia artificială, creată de către prac-
tician în cazul dinţilor cu retentivităţi
203 
reduse. Se obţine fie prin crearea unei
fosete în smalţul dentar unde se va spri-
jini extremitatea braţului elastic al cro-
şetului, fie prin aplicarea de inlay sau
microproteze de acoperire.
Reciprocitatea: este neutralizarea forţei
exercitată de braţul elastic printr-o altă ex-
tremitate elastică sau printr-o porţiune rigidă
plasată în zona diametral opusă. Reciproci-
tatea poate fi asigurată fie pe acelaşi dinte,
fie la distanţă pe un alt dinte. Absenţa ei
duce la traumatizarea dintelui suport. La
protezele acrilice reciprocitatea este asigura-
tă de marginea acrilică a bazei protezei;
Stabilizarea: se obţine prin plasarea cât
mai judicioasă a diferitelor croşete astfel
încât să fie situate la periferia câmpului pro-
tetic, iar liniile ce unesc croşetele să treacă
prin centrul geometric al câmpului protetic.
Fixarea: se obţine prin realizarea şi res-
pectarea principiilor enunţate anterior.
Anumite porţiuni ale protezei şi croşetul
trebuie să aibă contact strâns cu dintele.
În acest sistem există unsprezece cro-
şete repartizate în două grupe: o primă cate-
gorie de croşete barză mezotehnizate în
formula C, L, U, S, T. I, R., datorită asemă-
nării braţului elastic cu aceste litere a alfa-
betului latin şi o a doua grupă de patru cro-
şete. Croşetele din prima grupă sunt:
Croşetul în C (fig. 6.94): porneşte printr-
un conector secundar din şa, trece în punte
peste festonul gingival şi porţiunea retentivă
subecuatorială a dintelui, descrie o curbă
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
superioară la nivelul liniei ghid, ia contact
cu dintele şi se termină subecuatorial în zo-
na de retenţie vecină şeii. Utilizat în regiu-
nea mezio-linguală a molarilor sau vesti-
bulo-distală a premolarilor, prezintă şi vari-
ante cum ar fi croşetul în C inversat sau C
întors.
Fig. 6.94. Croşet în „C”
Croşetul în L (fig. 6.95): porneşte cu un
conector secundar ce trece în punte peste
rebordul gingival, iar porţiunea activă se
termină sub linia ghid în partea opusă
edentaţiei.
Fig. 6.95. Croşet în „L”
Croşetul în U (fig. 6.96): porneşte din şa
printr-un conector secundar ce trece în pun-
te peste rebordul alveolar şi se termină sub
linia ghid prin două braţe, unul în zona
disto-vestibulară, celălalt în zona mezio-
vestibulară. Este indicat pe premolarii înalţi
cu linia ghid apropiată de faţa ocluzală.
Fig. 6.96. Croşet în „U”
204 
Croşetul în S (fig. 6.70): porneşte din şa
printr-un conector secundar scurt, merge
oblic spre linia ghid pe care o depăşeşte şi ia
contact cu dintele supraecuatorial după care
se recurbează, extremitatea liberă terminân-
du-se sub ecuatorial în partea opusă eden-
taţiei. Este utilizat pe premolarii inferiori cu
rădăcina denudată.
Fig. 6.70. Croşet în „S”
Croşetul în T (fig. 6.71): este cel mai
cunoscut şi frecvent utilizat. Porneşte din şa
printr-un conector secundar ce trece în pun-
te peste procesul alveolar, iar bara verticală
a T-ului ia contact cu mijlocul feţei laterale
vestibulare, de unde pleacă cele două ex-
tremităţi – una spre zona mezială, alta spre
cea distală, fie una, fie ambele extremităţi
terminându-se în zona de retenţie. Ca vari-
ante, braţul retentiv poate fi sub formă de Y
sau cu o singură extremitate elastică (croşet
în semi T).
Fig. 6.71. Croşet în „T”
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Croşetul în I (fig. 6.72): puţin flexibil,
porneşte din şa spre zona vestibulară adia-
centă spaţiului edentat printr-un conector
secundar scurt, extremitatea elastică ter-
minându-se vestibulo-distal ecuatorial. Este
utilizat pe faţa disto-vestibulară a premolari-
lor superiori din motive estetice. Pentru re-
ciprocitate necesită un alt croşet pe hemi-
arcada opusă.
Fig. 6.72. Croşet în „I”
Croşetul în R (fig. 6.73): pleacă din şa
printr-un conector secundar ce trece în pun-
te peste mucoasa procesului alveolar, urcă
pe faţa vestibulară şi supraecuatorial se di-
vide în două porţiuni, o parte merge spre
ocluzal, terminându-se printr-un pinten situ-
at în foseta centrală a molarului, iar cealaltă
parte se recurbează şi se termină subecuato-
rial în zona de retenţie adiacentă şeii.
Fig. 6.73. Croşet în „R”
O a doua categorie de patru croşete
sunt astfel prezentate:
a)
Fig. 6.74. Pensa mezio-distală: cu dublă extremitate liberă (a), simplă (b), respectiv compusă (c)
Pensele mezio-distale: sunt utilizate pe
dinţii frontali şi pot fi:
- pensa mezio-distală cu dublă extre-
mitate liberă (fig. 6.74a), prezintă un
conector secundar situat pe faţa linguală
a dintelui, iar supra-cingular se divide
în două prelungiri în formă de T, una
spre mezial, cealaltă spre distal îmbrăţi-
şând dintele;
- pensa mezio-distală simplă (fig.
6.74b), prezintă o singură extremitate
liberă; porneşte dintr-un conector se-
cundar situat oral interdentar, iar la ni-
velul punctului de contact se desprinde
o prelungire orizontală ce îmbrăţişează
toată faţa orală a dintelui supracingular;
- pensa mezio-distală compusă (fig.
6.74c), aplicată în situaţia când pe arca-
dă rămân doi dinţi restanţi. Prezintă un
conector secundar situat interdentar din
care pornesc, supracingular, două pre-
lungiri orizontale ce îmbrăţişează feţele
orale ale celor doi dinţi;
Croşetul unibar (fig. 6.75): porneşte din
şa şi fie că trece în punte peste mucoasa
gingivală a procesului alveolar la nivelul
feţei laterale a dintelui luând contact cu din-
tele pe faţa proximală opusă şeii şi
terminându-se pe cealaltă faţă laterală, fie că
ia contact direct cu dintele pe faţa laterală a
porţiunii de unde pleacă şi se continuă pe
faţa distală în acelaşi fel. Este indicat pe
premolarii izolaţi convergenţi sau diver-
genţi. Poziţia diferită a molarilor superiori şi
inferiori face ca el să se aplice vestibular la
molarii inferiori şi oral la cei superiori.
b) c)
205 
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Fig. 6.75. Croşetul unibar
Croşetul cingătoare: este o variantă a
croşetului unibar aplicat pe o arcadă neîntre-
ruptă.
Croşetul inelar (fig. 6.76): folosit pe
molarii de minte de formă conică. Poate fi
circular în contact strâns cu dintele situat
supraecuatorial. Este excelent factor de spri-
jin şi stabilizare, dar retenţia este nulă. În
altă variantă circumscrie dintele la distanţă
pe mucoasa gingivală, asigurând retenţia
prin două croşete în C şi sprijinul printr-un
pinten ocluzal.
Fig. 6.76. Croşetul cingătoare
Croşete speciale
Aceste croşete sunt nestandardizate şi
utilizate în cazuri particulare.
Croşetul circular Ackers, denumit şi
croşet cu trei braţe (fig. 6.77):
- Se aplică pe premolarii şi molarii cu re-
tentivităţi vestibulare şi orale favorabile;
- Prezintă un corp susţinut de un conector
secundar situat proximal, un braţ elastic
sau retentiv ce debutează cu o porţiune
rigidă situată supraecuatorial şi se con-
tinuă cu o porţiune elastică situată în
conul de retenţie, precum şi un braţ ri-
gid sau contra-croşetul;
- Corpul, umărul, porţiunea rigidă a bra-
ţului elastic se situează în conul de spri-
jin şi numai extremitatea braţului elastic
206 
se situează în conul de retenţie;
- Sprijinul este asigurat de porţiunile ri-
gide, supraecuatoriale şi de către pinte-
nul ocluzal situat mezial sau distal;
- Poate fi deschis dental sau edental; în
funcţie de acest lucru pintenul ocluzal
se plasează fie mezial, fie distal. Are
sprijin şi stabilizare bună, reciprocitatea
este însă slabă, deoarece braţul rigid ce
asigură reciprocitatea părăseşte primul
dintele la dezinserţia protezei.
Fig. 6.77. Croşetul Ackers
Croşetul circular cu şase braţe sau
croşetul cu acţiune reciprocă al lui
Bonwill (fig. 6.78):
- Este alcătuit din două croşete Ackers
unite prin corpul lor. Se plasează de
obicei pe o arcadă sau o hemiarcadă in-
tegră în vederea stabilizării protezei;
- Prezintă sprijin excelent, foarte bună
încercuire şi bună retenţie prin cele pa-
tru braţe care pot fi două rigide şi două
elastice sau toate patru braţe elastice.
Fig. 6.78. Croşetul Bonwill
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Croşetul continuu (Housset) – fig.
6.79: este un foarte bun element de sprijin
şi stabilizare utilizat adeseori şi ca element
antibasculant în edentaţia parţială de clasa I-
a Kennedy, aplicat pe faţa orală a dinţilor
frontali, supracingulari sau pe un prag reali-
zat în smalţ sau pe microproteză. Are lăţi-
mea de 2 mm şi poate fi situat supraecua-
torial la nivelul dinţilor laterali. Poate porni
din braţele rigide ale unor croşete Ackers
sau separat de aceste croşete şi susţinut de
conectori secundari interdentari.
Fig. 6.79. Croşetul continuu
Croşetul RPI (Rest-Proximal-Played-
I) al lui Kroll (fig. 6.80):
Fig. 6.80. Croşetul RPI
- Este folosit în edentaţiile parţiale întin-
se pe dintele ce delimitează mezial
edentaţia pentru a evita torsiunea distală
a acestui dinte prin basculare;
207 
- Prezintă pintenul ocluzal lăsat în foseta
mezială şi susţinut de un conector secun-
dar plasat interdentar, plăcuţa proximo-
linguală ce are rol de ghidaj al protezei şi
realizează reciprocitatea cu braţul reten-
tiv, un croşet divizat în I ce pleacă din şa,
având contact redus cu dintele.
Croşetul half and half (jumătate-
jumătate), aplicat în special pe premolari în
edentaţiile de clasa a III-a Kennedy (fig.
6.81): este un croşet cu patru braţe, un pin-
ten ocluzal şi un braţ susţinut de un conector
secundar care încercuieşte o faţă, iar un alt
pinten ocluzal şi alt braţ susţinut de un al
doilea conector secundar este aplicat pe
cealaltă faţă. Este un croşet bi-activ cu spri-
jin şi încercuire bună, reciprocitate asigura-
tă, retenţie bună. Ecuatorul protetic are ori-
entare opusă pe cele două feţe.
Fig. 6.81. Croşetul half and half
Croşetul Nally-Martinet (fig. 6.82):
este un croşet circular, dar cu pintenul
ocluzal situat în foseta mezială. Este utilizat
de obicei pe premolari, cu scopul de a împi-
edica bascularea dintelui spre edentaţie.
Fig. 6.82. Croşetul Nally-Martinet
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Croşetul în formă de agrafă de păr
(fig. 6.83): este un croşet Ackers, la care
braţul elastic este recurbat, formând o buclă
în ac de păr. Se aplică pe premolari sau pe
molari în malpoziţie secundară. Braţul re-
tentiv se întoarce în zona de retenţie dinspre
edentaţie.
Fig. 6.83. Croşet agrafă de păr
Croşetul equi-poise (fig. 6.84): este un
croşet descris de Soyer şi prezintă un pinten
liber situat într-o incrustaţie ocluzo-
proximală. Indicat pe dinţii stâlpi vizibili în
edentaţia de clasa a III-a şi a IV-a Kennedy.
Fig. 6.84. Croşet equi-poise
Croşetul în T cu conector secundar
prelungit imaginat de Boinyhard (fig.
6.85):
Fig. 6.85. Croşet în “T” cu conector secundar
prelungit
Se utilizează în edentaţiile de clasa I-a
şi a II-a Kennedy atunci când se cere aplica-
208 
rea unui croşet cu un conector secundar cât
mai elastic pentru a reduce efectul de pâr-
ghie asupra dintelui stâlp. Conectorul se-
cundar prelungit porneşte din mijlocul şeii.
Croşetul în formă de săgeată (flash) –
fig. 6.86: este indicat în edentaţiile termina-
le clasa I-a şi a II-a Kennedy. Prezintă un
conector secundar prelungit ce trece în pun-
te peste procesul alveolar, iar partea activă
în formă de săgeată se sprijină interdentar
sub punctul de contact.
Fig. 6.86. Croşet în formă de săgeată
Croşetele dentare sunt elemente de
menţinere şi stabilizare simple, accesibile
oricărui specialist stomatolog, necesitând o
dotare minimă a laboratorului de tehnică
dentară.
Există însă elemente de menţinere şi
stabilizare mult mai complexe şi mai sofis-
ticate, care cer din partea clinicianului mult
discernământ, privind indicaţiile lor, iar din
partea tehnicianului dentar o pregătire teh-
nică deosebită.
Elemente speciale de menţinere,
sprijin şi stabilizare
Elementele speciale sunt mecanisme
de înaltă precizie, fiind compuse din două
porţiuni ce se imbrică, o porţiune ce se fi-
xează la dintele suport, acoperit cu o restau-
rare fixă şi o porţiune ce se ataşează la pro-
teza scheletată. În decursul anilor ele au fost
definite diferit. Mc.Cracken, în 1964, refe-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
rindu-se la elementele speciale de menţinere
şi stabilizare, afirmă că ele sunt reprezentate
de orice construcţie protetică care aplicată
pe dinte asigură fixarea protezei. Jablonsky,
în 1982, denumeşte elementele speciale de
menţinere şi stabilizare ca „mecanisme ce
asigură menţinerea şi stabilizarea proteze-
lor”.
Indicaţiile elementelor speciale de
menţinere, sprijin şi stabilizare sunt bine
justificate şi argumentate în asigurarea men-
ţinerii, sprijinului şi stabilizării protezelor
compozite, protezelor overlay, protezelor
Swing-lock. Sistemele speciale conferă cer-
te valenţe estetice şi de stabilitate biomeca-
nică protezărilor mobile ce le utilizează,
alegerea acestora fiind dictată de valoarea
suportului odonto-parodontal sau muco-
osos.
Aplicarea elementelor speciale are în-
să o serie de contraindicaţii:
- la pacienţii cu stare generală precară;
- la bolnavii necooperanţi sau cu
disabilităţi sihomotorii;
- în edentaţiile de clasă D Lejoyeux, când
atât suportul dento-parodontal, cât şi cel
muco-osos nu sunt favorabile. Aceasta
contraindicaţie poate deveni pur forma-
lă în situaţia reabilitării implanto-
protetice, când pregătirea specifică poa-
te conduce la o situaţie optimă de utili-
zare a acestora în protezarea mobilă pe
implante.
Avantajele sistemelor speciale vor fi:
- Realizează o foarte bună menţinere,
sprijin şi stabilizare a protezelor mobile;
- Asigură o foarte bună solidarizare a
protezei la elementele restante, reali-
zând o legătură stabilă şi inofensivă
pentru ţesuturile orale;
- Prin distribuirea corectă a forţelor la
nivelul câmpului protetic pot reduce sau
209 
amortiza într-o anumită măsură forţele
care se transmit de la proteză la dinţii
restanţi;
- Sunt elemente puţin vizibile, discrete,
plasându-se intra- sau extracoronar în
zona proximală a dinţilor restanţi, res-
pectând astfel funcţia fizionomică;
- Se depreciază greu, având o bună rezis-
tenţă în timp;
- Există posibilităţi de reoptimizare în
caz de dezactivare, frecvent prin înlocu-
irea inserturilor ceramice.
Dezavantajele sistemelor speciale sunt:
- Sunt laborioase;
- Necesită exigenţe în execuţie şi materi-
ale speciale, uneori dificil de procurat;
- Tehnica executării lor este dificilă,
aplicarea lor necesitând o instruire spe-
cială a întregii echipe stomatologice;
- Necesită preparări complexe impunând
devitalizarea dinţilor suport.
Osborne, Lamnia în 1978, clasifică
acest tip de elemente în: elemente intracoro-
nare, elemente extracoronare, butoni şi bare,
iar Ene, Ionescu în 1982, fac o clasificare a
elementelor speciale în: sisteme de culisare,
sisteme de capse, sisteme de bare, sisteme
de telescopare şi sisteme articulare.
Câteva dintre consideraţiile în alegerea
elementelor speciale de menţinere, sprijin şi
stabilizare sunt prezentate în Tabelul 6.3.
Sisteme speciale - conjunctoare
Aceste elemente sunt alcătuite din do-
uă componente: una fixată pe dintele suport
printr-un sistem conjunct şi una care se ata-
şează şi face parte din proteza mobilizabilă
şi se cuplează prin imbricare.
După felul cum acţionează se descriu
elemente conjunctoare realizate prin tele-
scopare, elemente conjunctoare realizate
prin culisare, bare şi capse.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

Tabelul 6.3. Consideraţii în alegerea elementelor speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare

CONSIDERAŢII
Indicii suportului odonto-
parodontal
Indicii suportului muco-osos
Arcada antagonistă
Dimensiunea verticală (măsurată
de la papilă la suprafaţa ocluzală)
Dimensiunile dinţilor suport
Ocluzia
Numărul dinţilor suport
Poziţia dinţilor suport
Dexteritatea şi manualitatea paci-
entului
Biomaterialele din care sunt reali-
zate coroanele de înveliş
SEMNIFICAŢIA
În cazul unor dinţi suport puternici, bine implantaţi, se indica ESMSS
rigide.
O resorbţie osoasă rampantă şi o rezilienţă mare a mucoasei la nivelul
crestelor edentate contraindică sistemele disjunctoare.
A se evita realizarea pe ambele maxilare a unor construcţii amovibile
cu ESMSS disjunctoare (antagoniste).
Exista o înălţime minimă necesară pentru fiecare element special în
parte; de exemplu, majoritatea sistemelor intracoronare impun o înăl-
ţime minimă de 3,5 mm.
O camera pulpară largă sau o dimensiune mezio-distală redusă contra-
indică elementele intracoronare.
O ocluzie normală indică orice tip de ESMSS; bruxismul însă contra-
indică sistemele speciale mici, fragile.
Întotdeauna, şeile distale trebuie să beneficieze de cel puţin 2 dinţi
suport; dacă nu e posibil, se indică sistemele disjunctoare pentru ca
suportul muco-osos să preia din sarcina ocluzală, evitând suprasolicita-
rea dinţilor suport.
ESMSS cu acţiune stricta de sarnieră, precum sistemul Dalbo
(rezilient), trebuie să fie strict paralele nu numai în plan vertical, ci şi
de-a lungul crestei, astfel încât sistemele să funcţioneze la unison. Dacă
însă se impune utilizarea unor elemente speciale reziliente, însă nu se
poate obţine un paralelism al dinţilor suport, se indică sisteme univer-
sale de tipul culiselor sau capselor cu rezilienţă.
În general, sistemele extracoronare sunt mai uşor de inserat decât cele
intracoronare; dintre coroanele telescopate, inserarea şi dezinserarea
celor conice este mai facilă decât a celor cilindrice.
Unele elemente speciale impun numai metalele preţioase, altele pot fi
utilizate pe alte aliaje.

Telescoparea: se poate realiza coro-
nar, corono-radicular şi radicular.
Indicaţiile coroanelor telescopate:
Stabilizarea unei proteze mobilizabile
cu sprijin pur parodontal prin patru coroane
telescopate s-a dovedit a fi foarte eficientă
funcţional şi igienic, dinţii acoperiţi fiind
mai uşor de igienizat ca un stâlp de punte.
În edentaţiile terminale, frontale sau combi-
nate, unde protezele mobilizabile au sprijin
mixt muco-parodontal, s-a dovedit că prin
înfundarea şeii terminale sub acţiunea presi-
unii ocluzale, dintele limitrof, lipsit la înce-
put de mobilitate, se mobilizează, însă până
la un anumit grad. Ceea ce este interesant
este faptul că dinţii mobili, la nivelul cărora
s-au aplicat coroane telescopate, îşi reduc
mobilitatea, deoarece solicitarea orizontală
(paraaxială) este limitată şi "controlată" de
către proteză.
În raport cu tipul de coroane telescopate
se pot prezenta următoarele indicaţii:
- coroanele telescopate fricţionale (Boettger)
sunt recomandate mai ales pentru prote-
zele cu sprijin pur parodontal;
- coroanele telescopate conice (Koerber)
sunt recomandabile pentru orice altă
formă de edentaţie combinată;
- coroanele telescopate cu rezilienţă
(Hoffmann) sunt de obicei rezervate

   
210 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
formelor de edentaţie subtotală, în cadrul
restaurării de tip „over-denture”.
De exemplu:
- prezenţa pe arcadă doar a unui dinte
(de regulă caninul sau molarul de minte infe-
rior);
- prezenţa pe arcadă a doi dinţi ve-
cini (de regulă caninul şi primul premolar
inferior);
- prezenţa pe arcadă a doi dinţi soli-
tari (de regulă caninii inferiori, nu rareori doi
incisivi centrali superiori);
- prezenţa pe arcadă a trei dinţi ve-
cini (de regulă frontalul superior sau inferior);
- prezenţa pe arcadă a trei dinţi soli-
tar (de regulă caninii inferiori şi un premolar
inferior) etc.
O formă clinică aparte de edentaţie,
care se rezolvă mai bine prin proteze stabi-
lizate, prin coroane telescopate, este
edentaţia parţială ce are ca etiologie o despi-
cătură maxilo-palatină în care poziţia dinţilor
nu permite o restaurare fixă satisfăcătoare.
Uneori se pot corecta astfel şi mici defecte
postoperatorii velo-palatine prin aplicarea
plăcii mobilizabile ce acoperă comunicarea
buco-nazala.
O altă indicaţie majoră o reprezintă re-
staurarea protetică parţială mobilizabilă a
maxilarelor rezecate parţial (aşa numitele
defectoproteze).
Contraindicaţii:
Nu se pot aplica adulţilor tineri, la care
camera pulpară este încă prea mare sau şi la
alţi pacienţi la care camera pulpară păstrează
un aspect juvenil (documentat prin radiografia
dentară).
Telescoparea coronară poate fi tota-
lă, parţială (prin inel şi prin coroană parţială
tip Steiger).
211 
Telescoparea coronară totală: pre-
supune o construcţie conjunctă care se fi-
xează pe substructura organică preparată
(fig. 6.87).
Fig. 6.87. Telescoparea coronară totală
Sistemul se compune dintr-o capă me-
talică cu prag cervical, cu agregare totală,
care diferă de coroana de înveliş prin faptul
că nu are morfologie coronară, ci realizează
o suprafaţă tronconică spre cilindrică şi
dintr-o coroană de înveliş modelată morfo-
logic şi funcţional.
În vederea telescopării capa metalică
trebuie să îndeplinească următoarele condi-
ţii:
1. să fie subţire şi să acopere strâns
substructura organică;
2. să aibă o înălţime suficientă pentru
a asigura retenţia;
3. raportul dintre diametrul vertical şi
orizontal al substructurii preparate
să fie minimum 1/1, raportul fiind
favorabil atunci când diametrul
vertical este mai mare decât cel
orizontal;
4. să fie realizată cilindric datorită ne-
cesităţii unor pereţi paraleli şi să
prezinte la colet un prag cervical pe
care se va sprijini coroana care va
telescopa; capa va fi cimentată de-
finitiv pe dintele suport.
Coroana care telescopează realizează
un raport strâns cu capa metalică, iar la ex-
terior reproduce morfologia dintelui respec-
tiv, fiind solidară la conectorul principal al
protezei scheletate.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Funcţiile coroanei telescopate ating
parametri optimi:
- Sprijinul este realizat la nivelul feţelor
ocluzale ale capei şi coroanei prin por-
ţiunile orizontale de la nivelul pragului.
- Încercuirea se realizează pe toată cir-
comferinţa coronară prin care este în-
conjurată capa.
- Retenţia este dată de forţa de frecare
dintre capă şi coroana telescop, în urma
contactului strâns între suprafeţele aces-
tora, ce permit apariţia fricţiunii. Forţa
de fricţiune la început este mare, însă
după utilizare, în timp, scade datorită
numeroaselor mişcări funcţionale efec-
tuate în masticaţie şi deglutiţie.
Pentru îmbunătăţirea retenţiei coroa-
nei telescopate se pot aplica o serie de ele-
mente suplimentare de retenţie cum ar fi
clipsurile, croşetele (fig. 6.88).
Fig. 6.88. Coroana telescopată cu clips
şi cu croşet
Clipsul constă dintr-o sferă de dimen-
siuni mici plasată în grosimea coroanei în
care se află un canal filetat şi este acţionată
de un arc ce o împinge permanent într-un
godeu realizat în capă. Diametrul sferei tre-
buie să pătrundă în godeu până la jumătate.
Cu timpul prin uzură se poate inactiva şi
pentru activarea lor se folosesc hold-
şuruburi fără cap. Clipsurile se pot activa
chiar de bolnav cu ajutorul unei mici şuru-
belniţe. Acest sistem se mai poate folosi la
sistemul Ancorvis.
212 
Pentru a îmbunătăţi retenţia cu ajuto-
rul croşetelor, se va realiza un prag mai
înalt la nivelul feţei palatinale sub zona de
retentivitate maximă şi se va plasa sub
această retentivitate braţul activ al unui cro-
şet solidarizat la coroana telescop.
În distribuirea forţelor de la nivelul
construcţiei protetice mobile pe dinţii suport
şi pe suportul muco-osos trebuie să se ia în
consideraţie diferenţa de rezilienţă dintre
suportul dento-parodontal şi muco-osos.
Dintele are o rezilienţă de zece ori mai mică
decât mucoasa câmpului protetic.
Transferul forţei pe câmpul protetic se
poate realiza creând un spaţiu între capă şi
coroană la nivelul pragului gingival şi la
nivelul suprafeţei ocluzale. Când nu exercită
forţă masticatorie spaţiul este real. Când
apare forţa, deplasarea se realizează prin
înfundare pe câmpul protetic, forţa mastica-
torie fiind preluată de mucoasă, până în
momentul când coroana ajunge în contact
cu pragul capei, după care forţa va fi trans-
misă şi la nivelul suportului dentar.
Realizarea spaţiului dintre capă şi co-
roană este necesară pentru distribuirea forţe-
lor atât pe suportul muco-osos, cât şi pe
suportul dento-parodontal, existenţa acestui
spaţiu impunând obligatoriu dispensarizarea
sistematică a purtătorilor de coroane tele-
scopate.
O variantă a coroanei telescopate o
constituie telescoparea bazei protezei în
sistem over-lay peste cape cilindrice sau
cilindro-conice. Dacă fricţiunea dintre baza
protezei şi capă dispare, sistemul se poate
reactiva prin căptuşiri cu acrilat.
Telescoparea parţială inelară (fig.
6.89) presupune o construcţie compusă
dintr-un element conjunct reprezentat de o
capă metalică cu prag care păstrează morfo-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
logia ocluzală a dintelui şi care se fixează pe
dinte şi un element inelar care realizează
telescoparea pe feţele laterale ale capei,
sprijinindu-se pe prag şi fiind solidarizat la
proteza scheletizată. Inelul care realizează
telescoparea reproduce la exterior morfolo-
gia feţelor laterale ale dintelui respectiv.
Fig. 6.89. Telescoparea parţială inelară
Telescoparea prin coroana parţială
de tipul coroanei Steiger (fig. 6.90): Co-
roana Steiger este realizată dintr-un element
conjunct (coroană semifizionomică sau me-
talică) la care jumătatea orală este realizată
asemănător preparării substructurii organice
pentru o coroană parţială. Feţele laterale ale
cuspidului oral sunt paralele, telescoparea
realizându-se în jumătatea orală a dintelui.
Fig. 6.90. Telescoparea prin coroană parţială
Partea adjunctă este fixată în proteza
scheletizată şi completează morfologia din-
telui prin suprapunere. Prezintă o nervură ce
intră în şanţul în formă de U care îi oferă o
bună retentivitate. O variantă a coroanei
Steiger este coroana cu elemente suplimen-
tare de retenţie prin arcuri sau clipsuri.
213 
Coroana Kelly (fig. 6.91) este o co-
roană ce se aplică pe dinţi sau resturi radicu-
lare care au fost preparaţi ca pentru coroane
de substituţie. Elementul conjunct este alcă-
tuit dintr-un pivot radicular, o capă coronară
şi un bont metalic care se fixează pe dintele
suport. Peste bontul metalic telescopează o
coroană semifizionomică este fixată la apa-
ratul scheletizat.
Fig. 6.91. Coroana Kelly
Avantajele utilizării coroanei Kelly
constau în micşorarea pârghiei extraalveo-
lare şi posibilitatea realizării unui aspect
fizionomic cât mai natural. Aceste coroane
pot fi utilizate şi în telescoparea bazei prote-
zei în sistem over-lay.
Coroana Gerber este o variantă a co-
roanei Kelly, care prezintă un şanţ de reten-
ţie pe bontul metalic în care se fixează un
arc metalic.
Capsele (fig. 6.92) reprezintă o altă
variantă a telescopării. Ele se compun dintr-
un dispozitiv corono-radicular, în care bon-
tul coronar este sub forma unei sfere reten-
tive. Dispozitivul se fixează la substructura
preparată. La nivelul aparatului protetic
scheletizat se fixează o capsă care permite
angajarea pe acest bont şi încercuirea lui
realizând retenţia.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Fig. 6.92. Capsa
O variantă a capselor metalice este re-
prezentată de utilizarea acrilatului elastic cu
care se poate căptuşi zona din imediata ve-
cinătate a sferei retentive, permiţându-se
astfel inserţia şi dezinserţia protezei. Se mai
Fig. 6.93. Telescoparea radiculară
Culisarea: se bazează pe fricţiunea
ce apare între suprafeţele de contact dintre o
patrice şi matrice şi se poate realiza
intracoronar şi extracoronar.
Culisele intracoronare (fig. 6.94) sunt
elemente conjunctoare ce se fixează pe sub-
structura organică printr-o coroană de înveliş
(metalică, semifizionomică) sau corp de pun-
te, care în interior prezintă un locaş retentiv
în toate sensurile cu excepţia axului de inser-
ţie şi dezinserţie a aparatului scheletizat.
214 
cunosc capsele prefabricate: Sandri, Bona,
Dalbo, Bayer etc.
Telescoparea radiculară (fig. 6.93)
se realizează prin prepararea substructurii
organice la nivelul dinţilor restanţi ca pentru
o coroană de substituţie. Se aplică pe sub-
structura respectivă un dispozitiv corono-
radicular format dintr-o capă şi pivot ce
prezintă în interior o teacă în care va tele-
scopa un pivot radicular solidarizat la o co-
roană de substituţie ce face parte din apara-
tul adjunct.
Există posibilitatea de a secţiona pivo-
tul radicular prin secţionarea axială a dispo-
zitivului radicular.
Dezavantajul acestui sistem este că
necesită o preparare largă a canalului radi-
cular şi nu se poate igieniza corect.
Indicaţii:
- protezările cu sprijin odonto-parodon-
tal;
- soluţie de elecţie în edentaţiile frontale;
- conexiunea se realizează profund în in-
teriorul coroanei dintelui suport, astfel
încât forţele ocluzale se direcţionează
foarte aproape de axul dintelui.
Cavitatea retentivă necesită o prepara-
re profundă a substructurii organice, uneori
fiind necesară devitalizarea dinţilor suport.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Forma cavităţii poate fi realizată în coadă de
rândunică sau în formă de „T” cu unghiurile
rotunjite. În lăcaşul realizat vor fi aplicate
elemente prefabricate ce se fixează în peri-
oada de machetare cu ajutorul tijei
paralelografului, ataşându-se machetei sche-
letului în poziţie paralelă cu axul de inserţie
a protezei scheletizate. În partea mobilă se
află patricea care prin culisare pătrunde în
cavitatea elementului conjunct (matricea),
realizând sprijinul şi prin fricţiune retenţia.
Datorită uzurii elementelor prefabrica-
te culisele au posibilitatea de reactivare prin
clipsuri sau secţiuni la nivelul braţelor „T”-
ului ce pot fi acţionate cu ajutorul unei spa-
tule. Dintre culisele intracoronare prefabri-
cate cele mai cunoscute sunt culisele
Crismani, Mc. Collum, Brown, Sorensen
etc. Avantajul culiselor intracoronare constă
în faptul că sprijinul nu depăşeşte perimetrul
de susţinere parodontal.
Culisele extracoronare (fig. 6.95) fi-
xează patricea pe elementul conjunct (o
Fig. 6.94. Culisa intracoronară
Attachments-urile extracoronare pre-
zintă un anumit grad de rezilienţă pentru a
permite mişcarea liberă a protezei, permi-
ţând distribuirea forţelor nocive de la nive-
lul dintelui stâlp către suportul osos şi ţesu-
turile moi. Se disting trei tipuri de mişcări
funcţionale: basculare, verticale şi rotaţie.
Cu cât sunt mai puţini dinţi stâlpi res-
tanţi şi cu cât aceştia sunt mai puţin rezis-
215 
coroană), matricea fiind realizată la nivelul
protezei scheletate.
Indicaţii:
- Când se impune o reducere minimă din
structura dentară. Dimensiunea mezio-
distală a dintelui suport este redusă sau
camera pulpară este voluminoasă - pen-
tru a evita prepararea excesivă prin uti-
lizarea attachments-urilor intra-
coronare sau expunerea pulpei dentare,
devitalizarea;
- Presupun o preparare facilă a sub-
structurii organice;
- Sistemele extracoronare sunt mai uşor
de inserat şi îndepărtat. Acestea sunt fo-
losite la pacienţii cu dexteritate manua-
lă limitată sau când proteza are un ax
dificil de inserţie şi dezinserţie;
- Pacienţii nu poartă tot timpul proteza
mobilă. Matricea intracoronară plasată
la nivelul dintelui stâlp ar favoriza
acumularea de alimente şi vor apărea
dificultăţi la inserţia protezei.
Fig. 6.95. Culisa extracoronară
tenţi creşte necesitatea rezilienţei sau a miş-
cărilor libere pentru a permite transmiterea
forţelor de la nivelul dinţilor stâlpi la suportul
muco-osos prin intermediul bazei protezei.
Culisarea extracoronară este mai
avantajoasă din punct de vedere al prepară-
rii substructurii organice, însă dezavantajul
constă în plasarea forţelor în afara perime-
trului de susţinere parodontală. Există mai
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
multe variante ale culiselor extracoronare.
Toate culisele intracoronare pot fi utilizate
şi în culisarea extracoronară. Firme diverse
pun la dispoziţie diferite forme de culise
prefabricate: Ancorvis, Dalbona, Ceka, Z.
I., Roach etc.
Culisele Ceka (fig. 6.96) sunt compu-
se dintr-un element inelar ce se fixează con-
junct la nivelul coroanei. În orificiul inelului
pătrunde patricea reprezentată de un buton
metalic secţionat în patru, în vederea asigu-
rării elasticităţii şi posibilităţii de reactivare.
Fig. 6.96.
Culisele New Ancorvis:
Sistemul Linea SV (fig. 6.97) este un
sistem vertical rigid realizat din plastic,
216 
Culisa Roach este asemănătoare cu o
articulaţie, fiind alcătuită dintr-un tub meta-
lic închis la un capăt, fixat pe coroana meta-
lică şi prevăzut cu o fantă laterală. În aceas-
tă fantă şi în tub pătrunde patricea formată
dintr-o sferă cu un col îngustat. Colul opreş-
te pătrunderea sferei în tub datorită apariţiei
forţei de presiune. Forma de sferă permite o
oarecare mişcare a patricei în matrice. Acest
sistem se poate folosi şi ca disjunctor când
se evaluează că proteza se va înfunda în
anumite porţiuni.
conceput cu forme anatomice particulare
pentru obţinerea rezultatelor maxime în ceea
ce priveşte confortul şi funcţionalitatea.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Patricea din răşină calcinabilă prezintă
o parte cilindrică verticală, unde va lucra,
prin fricţiune, teaca inserată în matrice. La
partea inferioară a patricei s-a creat un plan
Fig. 6.97.
Sistemul Aktiv click rigid (fig. 6.98):
Sistemele retentive rigide sunt recomandate
la realizarea de punţi mobilizabile, proteze
parţiale şi combinate (fixe + mobile), cazuri
în care forţele se distribuie exclusiv pe dinţii
stâlpi.
Sistemul de ancorare rigid se compu-
ne dintr-o coroană primară având ataşată
patricea şi conţinând frezarea pentru umărul
de sprijin (cu rol de protejare a sistemului şi
a parodonţiului dinţilor stâlpi); partea mobi-
Fig. 6.98.
Fig. 6.99.
Sistemul cu retenţie mecanică (fig.
6.100): constituit din părţi exclusiv metali-
ce, se compune dintr-un lăcaş circular file-
217 
înclinat care permite utilizarea chiar în ca-
zuri dificile cu papile gingivale tumefiate.
Matricea se prezintă în două variante:
din răşină calcinabilă şi din oţel.
lizabilă conţine matricea, umărul de sprijin
şi şaua cu dinţii lipsa. Împreuna, cele două
componente dau o lucrare solidă, stabilă,
funcţională şi igienică.
Linia mini AN (fig. 6.99):
Patricea este disponibilă în două încli-
naţii (dreaptă sau 30º); toate patricele se pot
combina cu cele patru tipuri de matrice in-
terschimbabile, dar diferite în ceea ce pri-
veşte modul în care asigură retenţia. Matri-
cea realizată din oţel are şanţuri laterale.
tat, un arc şi un pin, ultimele două putând fi
livrate şi la o dimensiune majorată în cazul
în care s-a produs, în urma utilizării înde-
lungate, o anumită uzură a matricei.
Sistemul cu retenţie combinată: (fig.
6.101): este compus din arc şi pin şi în plus
dintr-o teacă din plastic rezistent la uzură,
existentă în două durităţi diferite (roşu –
mică, albastră – mare) care garantează o
fricţiune mai blândă în faza de inserare,
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
până la ajungerea pinului în lăcaşul lui de pe
teacă, fenomen care se produce atunci când
sistemul este complet inserat pe poziţie.
Fig. 6.100. Fig. 6.101.
Sistemul cu retenţie rezilientă (fig.
6.102): Sistemul de fricţiune se bazează ex-
clusiv pe teaca din plastic rezistent la uzură,
existând posibilitatea alegerii între două duri-
tăţi diferite (roşu – mic, albastru – mare).
Rămâne posibilă trecerea de la retenţia
rezilientă la cea combinată, substituind teaca
şi inserând componentele mecanice metalice.
Sistemul cu retenţie rezilientă, re-
dus şi înclinat (fig. 6.103): Versiunea
rezilientă este în acest caz integrată într-o
matrice redusă dimensional pentru realiza-
rea cazurilor protetice care implică folosirea
liniei Mini AN, fie în sectorul anterior (din
considerente estetice) fie pentru rezolvarea
cazurilor când resorbţia osoasă a crestei
edentate implică utilizarea unei matrici în-
clinate.
Fig. 6.102. Fig. 6.103.
Barele: sunt elemente conjunctoare
care realizează o bună stabilizare, sprijin
218 
protezelor şi o repartiţie a presiunilor pe
suportul dento-parodontal restant.
Există mai multe tipuri de bare:
Bara Gilmore (fig. 6.104): cunoscută sub
denumirea de bară cu călăreţ sau cavaler,
este o bară rotundă pe secţiune ce se plasea-
ză într-o breşă edentată, fiind susţinută la
capete de elemente de agregare (coroane de
înveliş metalice sau semifizionomice). Pe
această bară se va aplica şaua protezei în
care se află doi cavaleri din sârmă elastică
sub formă de buclă ce pătrund pe bară şi
retenţionează şaua.
Fig. 6.104. Bara Gilmore
Bara Dolder (fig. 6.105): este o bară ce
se aplică în edentaţiile subtotale pe ultimii
dinţi restanţi, de obicei ultimii doi canini.
Fig. 6.105. Bara Dolder
Dinţii vor fi trataţi radicular şi prepa-
raţi pentru a primi coroane de substituţie.
Elementele de susţinere sunt cape cu pivo-
turi radiculare peste care se aplică bara
Dolder. Pe secţiune, raportat la creasta alve-
olară, bara poate avea forme variate: elipso-
idală, pară inversată, picătură inversată.
Forma pe secţiune realizează zona retentivă.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Bara retenţionează proteza printr-o gutieră
metalică cu extremităţi elastice care acoperă
bara pe toată lungimea ei. Extremităţile
elastice se desfac şi lasă bara să pătrundă pe
gutieră, după care se strâng din nou.
Gutierele elastice au elemente care le permit
retenţionarea în şaua acrilică a protezei.
Barele Dolder descrise prezintă deza-
vantajul că necesită devitalizarea dinţilor
suport şi un sacrificiu mare de substanţă
amelo-dentinară, prin secţionarea coroanei.
Prof. Maria Chiru a aplicat la Iaşi bara
Dolder, aducându-i unele modificări, prin
care se evită devitalizarea dinţilor stâlpi şi
secţionarea coroanelor. Procedeul constă în
aplicarea pe dinţii restanţi a două coroane de
înveliş, bara fiind fixată între acestea. Pen-
Fig. 6.106. Bara Ackermann
Bara de tip Steg (fig. 6.107): cunoscută
sub denumirea de bară de fricţiune, este o
construcţie simplă de formă dreptunghiulară
pe secţiune. Este plasată între doi sau mai
mulţi dinţi de pe arcadă, având o grosime de
minimum 1 mm şi urmărind curbura arca-
dei. Se aplică în caz de breşe întinse (3 dinţi
succesivi), forma fiind liniară în plan verti-
cal, iar în plan orizontal urmărind conturul
crestei.
219 
tru aplicarea barei Dolder, la nivelul crestei
edentate între dinţii restanţi trebuie să existe
un spaţiu suficient de înalt, iar creasta să fie
rectilinie. Bara este indicată în edentaţiile
subtotale atât în zona frontală, cât şi în zona
laterală.
Bara Ackermann (fig. 6.106): este o
bară angulată ce se aplică în cazurile în care
creasta edentată între dinţii restanţi nu este
rectilinie, ci curbă. Are marele dezavantaj
că prelungeşte solicitarea dento-parodontală
dincolo de poligonul de sprijin. Se pot con-
strui şi două bare în extensie distală, care
vor schimba axul de basculare a protezei
mobilizabile şi vor suprasolicita dinţii res-
tanţi, propunându-se aplicarea de implanturi
dentare pentru echilibrarea forţelor.
Fig. 6.107. Bara Steg
Bara se realizează în scopul îmbunătă-
ţirii retenţiei aparatului gnato-protetic sche-
letizat, fiind acoperită în totalitate de prote-
za mobilizabilă şi realizând o variantă a
protezării over-lay.
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Bara cu capse Ceka (fig. 6.108a, b, c):
sunt bare metalice care se aplică între două
coroane de înveliş, iar patricea este fixată în
faţa mucozală a şeilor protezei - barele soli-
darizează dinţii suport, realizează sprijinul
odonto-parodontal, iar capsele asigura men-
ţinerea aparatului gnato-protetic amovibil.
Fig. 6.108a.
Fig. 6.108b
Fig. 6.108c.
Elemente speciale de menţinere şi
stabilizare disjunctoare sau distributoare
simple:
Elemente conjuncte cu amortizor
(cu resort rezilient): sunt elemente de pre-
cizie concepute pentru a anihila suprasolici-
220 
tarea câmpului protetic şi deplasările prote-
zelor generate de diferenţa între rezilienţa
mucozală şi cea parodontală. Ele au fost
imaginate datorită dezavantajelor pe care le
prezintă elementele conjunctoare care sunt
prea rigide şi suprasolicită dinţii. Din acest
grup fac parte croşetele disjunctoare:
- croşetul în formă de balansoar descris
de Kennedy (fig. 6.109): este un spăr-
gător de forţă foarte util la protezarea
mandibulară. Este alcătuit din două cro-
şete Ackers fixate la conectorul princi-
pal prin doi conectori secundari prelun-
giţi ce conferă o elasticitate foarte bună.
Când este solicitată una din şei dinţii
restanţi respectivi nu suportă în totalita-
te forţa deoarece aceasta nu se transmi-
te în totalitate datorită conexiunii pre-
lungite, şocul fiind absorbit de bucla de
balansare, şaua înfundându-se pe câm-
pul protetic, sprijinul muco-osos va
primi presiunea ce va fi distribuită şi pe
dinţii restanţi. În sistemul rigid numai
dinţii restanţi vor primi şi transmite for-
ţa de presiune.
Fig. 6.109. Croşetul în formă de balansoar -
Kennedy
- croşetul cu conector în formă de „S”
(fig. 6.110): realizează unirea unui cro-
şet Ackers cu conectorul principal
printr-un conector secundar în formă de
„S”.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

mite mucoasa, datorită desfiinţării sprijinu-

lui ocluzal la nivelul matricei.

Fig. 6.110. Croşetul cu conector în formă de

“S”
Fig. 6.112. Culisă fără sprijin ocluzal
- croşetul cu acţiune contrară: este rea-
lizat din două croşete Ackers, care sunt
Elemente disjunctoare articulate fă-
unite cu conectorul principal printr-un
ră dispozitiv de revenire:
conector secundar prelungit în formă de
Şarnierele (balamalele) – fig. 6.113:
buclă, inserate în partea opusă.
sunt elemente disjunctoare larg utilizate în
- croşetul prelungit: este un croşet al
edentaţiile terminale de cl. I şi a II-a Kenne-
cărui braţ elastic depăşeşte dinţii vecini
dy. Şeile terminale ale protezei mobilizabi-
edentaţiei fiind plasat pe dinţii restanţi
le, dacă sunt unite rigid la dinţii restanţi,
la distanţă de breşa edentată, ceea ce îi
aceştia vor fi suprasolicitaţi, torsionaţi în
conferă o elasticitate crescută.
sensuri neadecvate şi în cele din urmă mobi-
- croşetul cu extremitate liberă Rigolet:
lizaţi.
este un croşet în formă de „S” ce uneşte
şaua segmentată a protezei echilibrate
de conectorul principal.
- croşetul lui Thompson (fig. 6.111):
este un croşet în formă de coasă ce este
utilizat la mandibulă, având conectorul
secundar angulat.
Fig. 6.113. Şarniera

Atunci când dinţii restanţi prezintă un

Fig. 6.111. Croşetul Thompson
Culisele fără sprijin ocluzal (fig.
6.112): sunt culise extracoronare în care
patricea este în formă de coadă de rânduni-
că. Matricea plasată la nivelul aparatului
adjunct culisează peste patrice atât cât per-
parodonţiu sănătos, iar şaua terminală se
sprijină pe o creastă osoasă înaltă acoperită
de o mucoasă fermă, se pot utiliza sisteme
conjunctoare. Când dinţii restanţi sunt
parodontotici cu creasta osoasă resorbită, cu
mucoasa cu rezilienţă mare, utilizarea sis-
temului fix va duce la suprasolicitare şi la
mobilizarea dinţilor restanţi, acest lucru
impunând aplicarea unui element disjunctor.
Şarniera este realizată dintr-un croşet
continuu care se aplică pe dinţii restanţi şi
care prezintă, la nivelul zonelor distale, un

   
221 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
orificiu sub formă de culisă vestibulo-orală.
Croşetul continuu este fixat la o bară sub-
linguală. Pe extensia distală a croşetului
continuu se va aplica zona mezială a şeii,
ambele elemente fiind traversate de un ax
(balama), permiţând şeii rotirea în jurul
acestuia. Solicitarea şeii va permite înfunda-
rea înspre distal, evitând suprasolicitarea
dinţilor restanţi.
O variantă a şarnierei este reprezenta-
tă de şarniera lui Strini. Şaua terminală în
urma solicitărilor funcţionale se înfundă
distal şi realizează suprasolicitarea în zona
distală a suportului muco-osos, fapt ce ac-
centuează resorbţia crestei alveolare.
Pentru evitarea sindromului de resorb-
ţie alveolară, solicitarea crestei edentate
trebuie să se realizeze uniform. Strini a
imaginat o şarnieră dublă cu două etaje, (fig.
6.114) care realizează o distribuţie uniformă
a forţei pe întreaga creastă edentată. Etajul
superior este etajul care suportă arcada arti-
ficială şi este cuplat de dinţii restanţi printr-
un sistem clasic de şarnieră.
Fig. 6.114. Şarniera dublă
Etajul inferior este zona şeii de sprijin
în contact direct cu creasta şi este cuplat de
primul etaj printr-o şarnieră al cărui ax este
paralel cu axul primei şarniere. Etajul infe-
rior se poate roti în jurul axului în orice di-
recţie. Când forţa de masticaţie înfundă eta-
jul superior basculându-l spre distal, etajul
inferior intră în acţiune în urma rotaţiei celui
de al doilea ax, permiţându-i un contact
intim pe toată lungimea crestei edentate.
222 
Sistemul Ax-Ro (fig. 6.115): este un
sistem compus dintr-un croşet continuu ter-
minat distal cu două croşete Ackers ce sunt
unite la o bară palatinală sau linguală, bară
ce prezintă două orificii paralele. Cealaltă
componentă a sistemului este realizată din
două şei unite printr-o bară care în dreptul
orificiilor prezintă două patrici ce culisează.
Când se aplică în cavitatea orală, se
aplică întâi şeile cu patricele şi apoi croşetul
cu orificiile de culisare care pătrund pe
patrice, retenţionând aparatul mobil.
Fig.6.115. Sistemul Ax-Ro
Rolul acestui sistem este de a realiza
retenţia prin fricţiune, favorizând solicitarea
egală a suportului osos şi despovărând su-
prafeţele odontoparodontale. Acţionează
împotriva forţelor de solicitare orizontală a
protezelor.
Dintre ruptorii care permit o singura
mişcare a şeilor (înfundarea extremităţii
distale), amintim balamalele. Bascularea
prin înfundare care apare în timpul mastica-
ţiei nu poate fi mai mare decât rezilienţa
mucoasei, unghiul sub care se face această
deplasare fiind de 3-5 grade. Prin resorbţia
osoasă şi atrofia crestelor, acest unghi poate
creşte. Se indică solidarizarea a cel puţin doi
dinţi suport. Toate balamalele sunt astfel
concepute astfel încât să nu permită depla-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
sarea inversă, adică bascularea prin desprin-
dere.
Balamalele, ca de altfel toate sisteme-
le articulate, sunt indicate mai ales la man-
dibulă, deşi ele pot fi utilizate şi la maxilar
(fig. 6.116).
Attachment-urile extracoronare uni-late-
rale (balamale) se indică numai în edentaţiile
de clasa a II-a Kennedy (excepţional în clasa I)
Fig. 6.116.
Fig. 6.117.
223 
pentru şeile distale unilaterale. Nu necesită
schelet metalic, nici conector principal, nu
implică un paralelism riguros, chiar dacă se
aplica bilateral, iar spaţiul vertical necesar este
de doar 3 mm. Poate fi uşor dezinserat de către
pacient în scopul menţinerii igienei, însă nu
există pericolul dislocării.
Ruptorul de forţa de la Preat are sistem
de închidere lingual (fig. 6.117).
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Dintre ruptorii care permit două mişcări
ale şeilor, translaţia verticală şi bascularea
prin înfundare a extremităţii distale a şeilor,
menţionăm capsele Ceka (fig. 6.118a, b).
Fig. 6.118a.
Fig. 6.118b.
Elemente disjunctoare articulate cu
dispozitiv de revenire:
Acest tip de elemente prezintă structura
identică cu a elementelor disjunctoare descrise
mai sus, cu diferenţa că sunt prevăzute cu
dispozitive elastice (resorturi) cu rol de
amortizare a forţelor masticatorii, ce aduc
elementele speciale în poziţia iniţială după
încetarea acţiunii forţei. Dintre acestea, cea
mai cunoscută este şarniera cu resort elastic.
Acest dispozitiv conţine un sistem
elastic (arc) pentru revenirea la poziţia stati-
că (iniţială, când arcadele dentare nu sunt în
contact). Sistemul este alcătuit din două
componente: patricea, care conţine axa ba-
224 
lamalei de rotaţie, care se sudează pe cele
două microproteze solidarizate (sau se toar-
nă odată cu acestea), şi matricea care inclu-
de locaşul de rotaţie corespunzător patricei,
conţinând un resort ce poate fi îndepărtat pe
la partea distală, unde există:
- un pin cilindric de stop;
- un arc elicoidal (arcuri mai rigide
disponibile la comandă);
- un şurub pentru solidarizarea com-
ponentelor.
Sistemul asigură o înfundare de 2-3
mm la capătul şeii.
Singura mişcare permisă este aceea de
înfundare. Existenţa jocurilor care permit
mişcări laterale poate dăuna sistemului, de
aceea se interzice lustruirea suprafeţelor de
rotaţie aflate în contact. Dispozitivul este
folosit pentru protezările unilaterale termi-
nale şi implică o relaţie corectă între dinţii
suport şi şea. Este obligatorie solidarizarea
conjunctă a cel puţin doi dinţi suport .Se
recomandă o rebazare periodică a şeii pen-
tru a menţine bascularea în limite normale
(fig. 119).
Fig. 6.119.
Alte elemente disjunctoare cu dispozi-
tiv de revenire sunt:
Coroanele cu amortizor
Barele cu amortizor
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Alte sisteme amortizate:
Swing amortizat (New Ancorvis) – fig.
6.120: Sistem de amortizare cu nuca sferica,
produs în doua variante dimensionale, re-
comandat pentru soluţionarea edentaţiilor
terminale bilaterale, cu dinţi stâlpi slab im-
plantaţi.
Fig. 6.120.
Miniancor amortizat (New Ancorvis) –
fig. 6.121.
Fig. 6.121.
Seria specială amortizată
Ancorvis) – fig. 6.122.
Fig. 6.122.
Sistemul extracoronar ASC – 52 (fig.
6.123): prezintă o matrice din iridium la
nivelul coroanei dintelui suport. Matricea
este rezistentă la uzură şi nu retenţionează
alimente datorită design-ului. Poate fi înlo-
cuit uşor. Fiind un sistem universal de arti-
culaţie, acest ataşament este unic deoarece
nu impune paralelism, nu torsionează dinte-
le suport, dar mai ales poate fi aplicat pe
coroana de înveliş a unui singur dinte; ast-
fel, tehnicianul poate înlocui doar elementul
de agregare cu sistemul ASC-52. Inserţia
protezei amovibile se face fără dificultate.
Fig. 6.123.
(New
Sistemul special ERA (Sterngold) – fig.
6.124: are o machetă de plastic a matricii
ataşată la coroana ceramo-metalică. Proce-
sul tehnologic de turnare a matricii trebuie
să fie foarte precis. Datorită faptului că ma-
tricea este realizată din acelaşi metal ca şi
coroana, trebuie utilizat un aliaj cu duritate
suficient de mare pentru a limita uzura.
Acest sistem este relativ uşor de fabri-
cat, reparat şi se menţine dacă e utilizat co-
rect. Presupune totuşi un proces tehnologic
de realizare şi metode de amprentare foarte
riguroase.
225 
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
Fig. 6.124.
Indicaţii de utilizare:
- spaţiul dintre muchia crestei
proximal de dintele suport şi antagonist tre-
buie sa fie suficient;
- ASC-52 necesită o înălţime de mi-
nim 5,5-6,0 mm;
- ERA - necesită o înălţime de 4,5 mm.
Elementele speciale de menţinere,
sprijin şi stabilizare s-au impus definitiv în
226 
tehnologia protetică prin efectul lor de men-
ţinere şi stabilizare. Multitudinea sistemelor
speciale face dificilă clasificarea lor.
Frecvenţa lor tot mai ridicată în tehno-
logia protetică trebuie dublată de o cunoaş-
tere mai amănunţită a indicaţiilor, contrain-
dicaţiilor, avantajelor şi dezavantajelor.
Utilizarea corectă a acestor elemente es-
te posibilă numai prin asigurarea condiţiilor
corespunzătoare de execuţie. Tehnologia rea-
lizării elementelor speciale este deosebit de
precisă, orice rabat la exigenţe realizând con-
diţii de suprasolicitare a câmpului protetic.
Extinderea metodologiei se va face cu
prudenţă, pe măsura căpătării experienţei şi
numai cu indicaţii foarte bine justificate.
 CAP. 7
Tentativa de proiect terapeutic

  227   
55 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Pentru a elabora un plan de tratament
de elecţie pentru fiecare caz clinic în parte,
acesta trebuie să fie corelat cu o serie de
obiective şi criterii ce influenţează în mod
decisiv derularea etapelor de pregătire, pre-
cum şi alegerea soluţiei terapeutice finale.
Obiectivele planului
de tratament
Elementele care concretizează aceste
obiective au un caracter individualizat şi sunt
ancorate în noţiunile cheie din cadrul concep-
telor profilactic, curativ şi de tratament.
a) Obiectivele profilactice urmăresc re-
alizarea unei profilaxii generale şi a unei
profilaxii locale (nespecifice şi specifice).
Profilaxia generală va fi individualizată
cazului clinic şi are în vedere prevenirea
agravării unor afecţiuni generale pe care le
prezintă bolnavul ca şi prevenirea apariţiei
unor îmbolnăviri noi pe tot parcursul trata-
mentului stomatologic, un exemplu conclu-
dent în acest sens revenind patologiei cardi-
ace la care trebuie realizată profilaxia endo-
carditei infecţioase.
Profilaxia locală nespecifică urmăreş-
te păstrarea sănătăţii ţesuturilor de la nivelul
cavităţii orale, prevenirea apariţiei leziunilor
odontale, parodontale sau mucozale supli-
mentare făcând uz de mijloace de profilaxie
locală (educaţia sanitară, detartraj, tratament
antiinflamator, fluorizări, ozonoterapie, du-
şuri bucale, masaje gingivale, ionizări etc.).
Profilaxia locală specifică urmăreşte
conservarea unui metabolism optim şi a unei
stări de sănătate optime a ţesuturilor ce vin
în contact cu diferitele tipuri de dispozitive
aplicate la nivelul cavităţii orale.
b) Obiectivele curative vizează două
aspecte ce se reflectă în derularea şi finalita-
tea planului terapeutic: aspectul morfologic
228 
şi cel funcţional. Aspectul morfologic are
ca scop reabilitarea edentaţiei parţiale întin-
se prin protezare mobilă scheletizată sau din
acrilat elastic, o alternativă de elecţie în te-
rapia acestui tip de edentaţie fiind reprezen-
tată de reabilitarea implanto-protetică, cu
scopul de a instaura armonia facială prin
redimensionarea etajului inferior şi restabili-
rea relaţiilor mandibulo-craniene. Aspectul
funcţional al obiectivului curativ este o ur-
mare firească a refacerii morfologice, funcţi-
ile aparatului dento-maxilar fiind în mod
consecutiv reabilitate.
Criteriile tentativei de proiect
terapeutic
Din arealul de criterii ce guvernează
planul de tratament este necesar să ţinem
cont, în acelaşi timp influenţând decisiv
varianta finală, de:
a) Criteriul socio-economic: ţine cont
de statutul socio-economic al pacientului, de
distanţa faţă de cabinetul stomatologic, me-
diul din care provine (urban, rural), de tim-
pul liber pe care bolnavul îl poate afecta
tratamentului stomatologic. Profesia repre-
zintă un criteriu care ne poate influenţa con-
duita terapeutică şi alegerea mijloacelor de
protezare. Acest criteriu poate modifica
esenţial prognosticul terapiei alese.
b) Criteriul dotării tehnice: conferă
premisele abordării soluţiilor terapeutice
moderne ce conduc la o finalitate clinică de
succes. Elocvente pentru abordarea specifică
a edentaţiei parţiale întinse sunt sistemele de
navigare dentară (ROBODENT®) – fig.
7.1a, b. Manoperele asistate de calculator
conferă precizie şi o corectă planificare,
aceste sisteme fiind folosite cu succes în
reabilitarea implanto-protetică a edentaţiei
parţiale întinse.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 7.1a
Fig. 7.1b
c) Criteriul competenţei profesionale
al echipei stomatologice este foarte impor-
tant şi se referă la pregătirea profesională a
echipei de asistenţă dentară: medic, asistenta
de cabinet şi tehnicianul dentar. Se vor indi-
ca numai soluţii protetice ce asigură succe-
sul tentativei terapeutice.
d) Criteriul biologic vizează starea clini-
că a organismului şi a sistemului stomatognat.
Acest criteriu se regăseşte la fiecare etapă a
planului de tratament, fie că este vorba de
examenele clinice şi paraclinice, la finalul
cărora se sistematizează şi se cuantifică indicii
clinico-biologici generali, loco-regionali şi
locali muco-osoşi şi dento-parodontali, sau că
este vorba de alegerea biomaterialului din care
este realizată restaurarea fixă sau proteza mo-
bilă precum şi contactul pe care îl are proteza
mobilă cu suportul muco-osos.
229 
SISTEMELE EXPERT ÎN TENTATIVA
DE PROIECT TERAPEUTIC
În orice domeniu de activitate factorul
cheie în atingerea scopurilor propuse este
reprezentat de luarea unei decizii bune. Dar
drumurile către o decizie bună sunt uneori
multiple. Totuşi la bază există o combinaţie
de trei aspecte:
- experienţă din cazuri anterior rezol-
vate;
- rezultatele ultimelor cercetări;
- raţionamentul personal.
CONSIDERAŢII GENERALE
Integrarea parametrilor pacientului cu
anumite cantităţi mari de informaţii stocate
este folosită pe scară largă pentru a realiza
prelucrări automate cu scopul de furniza
rezultate care pot fi utile în luarea unor deci-
zii nu doar în domeniul medical ci şi în nu-
meroase alte domenii:
- instituţiile financiare prognozează
bonitatea unui beneficiar de credite;
- companiile de asigurări estimează
expunerea la risc a unui asigurat.
Aceste programe sunt denumite frec-
vent Sisteme de Suport pentru Decizii Clini-
ce (SSDC) sau Sisteme Expert (SE). Încap-
sularea cunoştinţelor din domeniul respec-
tiv, cum ar fi aspectele legate de diagnostic
şi tratament, poate conduce la o bază de date
ce va conţine în final nu doar o sumă de
date, o enumerare, ci va fi o colecţie de
corelaţii. Pe baza unor algoritmi de tipul
"dacă - atunci" se pot realiza prognoze, cu
alte cuvinte se poate realiza o inferenţă de
tipul "dacă există aceste condiţii atunci
acest rezultat anume poate fi preconizat, cu
gradul de probabilitate x".
Sistemele expert sunt produse ale inte-
ligenţei artificiale, ramură a informaticii ce
urmăreşte dezvoltarea de programe inteli-
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
gente. Un sistem expert este un program,
care pe baza cunoştinţelor (reţinute într-o
bază de cunoştinţe), raţionează (folosind un
anumit algoritm) pentru obţinerea de rezulta-
te într-o activitate dificilă întreprinsă uzual
doar de experţii umani. Astfel se poate con-
strui o aplicaţie care să sugereze cea mai
plauzibilă alternativă. Sistemul poate oferi
şi o valoare asociată soluţiei propuse, aceasta
fiind interpretată ca un scor de plauzibilitate.
Sistemele expert urmăresc un grup de
cunoştinţe pentru obţinerea în acelaşi mod
ca şi experţii umani a rezultatelor despre
activităţi dificil de examinat. Principala ca-
racteristică a sistemelor expert este derivată
dintr-o bază de date, împreună cu un algo-
ritm de căutare specific metodei de raţiona-
re. Un sistem expert tratează cu succes pro-
bleme pentru care o soluţie algoritmică clară
nu există, iar raţionarea şi cunoştinţele nu
sunt evaluate separat deoarece se realizează
o armonizare a acestora. Între instrumentele
de lucru ale sistemelor expert se iau în con-
siderare modelele prin care o bază de cunoş-
tinţe poate fi afişată, captată şi reprezentată.
Principala calitate a sistemelor moder-
ne de calcul o reprezintă capacitatea de rea-
lizare a unei viteze mari de lucru, iar limba-
jele de programare încearcă să facă calcula-
torul cât mai eficient din punct de vedere al
puterii de calcul. Un sistem expert viabil,
dublat de viteza de lucru a unui calculator,
poate eficientiza foarte mult un anumit do-
meniu de lucru.
Avantajele oferite de aceste aplicaţii
sunt:
- răspunsurile consistente oferite pentru
decizii, procese şi taskuri repetitive;
- reţin şi administrează nivele semnifica-
tive de informaţii;
- reduc crearea de obstacole (bariere)
pentru utilizatori;
230 
- revizuiesc operaţiuni care utilizatorilor
umani le-ar putea scăpa.
Odată cu acestea există şi multe deza-
vantaje:
- lipsa "common sense-ului" uman care ar
fi necesar în luarea unor decizii;
- lipsa unor răspunsuri creative în cir-
cumstanţe neobişnuite (specifice omu-
lui);
- uneori deciziile experţilor umani nu pot
fi justificate logic sau raţional;
- automatizarea proceselor complexe ge-
nerează probleme de standardizare;
- lipsa flexibilităţii şi a abilităţii de adap-
tare la medii în schimbare;
- incapacitatea de a detecta situaţiile în
care nu există posibilitatea de a oferi
răspuns la una din întrebările standard.
Evoluţia sistemelor expert
Utilizarea calculatoarelor ca "asistenţi"
pentru profesioniştii din domeniul serviciilor
medicale a fost studiată încă din anii 1950.
Cercetările iniţiale au fost orientate spre dez-
voltarea sistemelor de diagnoză medicală.
Cronologic, primele aplicaţii ale inteligenţei
artificiale le-au constituit sistemele expert.
Cercetarea în acest domeniu a început acum
patru decenii atunci când au fost dezvoltate
primele aplicaţii ce se doreau mai puţin co-
merciale şi mai mult demonstrative. Totul a
început peste ocean acolo unde se ştia faptul
că specialiştii sunt puţini la număr şi nu vor
putea face faţă pe frontul unui nou război
mondial; în concluzie inteligenţa şi agilitatea
unui specialist trebuia suplinită sau chiar
înlocuită de cea artificială.
Ledley (medic dentist) şi Lusted au fost
primii care au abordat această posibilitate.
Ei au descris utilizarea cartelelor perforate
pentru a indica relaţiile dintre afecţiuni şi
formele lor de manifestare. Un prototip ex-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
perimental a fost descris ulterior într-o pu-
blicaţie. Problemele legate de fundamenta-
rea ştiinţifică şi reticenţa practicienilor în a
accepta un sistem ce nu era integrat în circu-
itul lor curent de lucru au împiedicat răs-
pândirea acestui sistem.
Ulterior cercetările au aplicat diverse
metode pentru a furniza aplicaţiilor clinice
informaţii. F.T. de Dombal şi colaboratorii
au studiat procesul de diagnostic folosind
teoria Bayes. "Sistemul Leeds pentru dure-
rea abdominală" a folosit senzitivitatea,
specificitatea şi prevalenţa bolilor pentru
diferite semne, simptome şi examene para-
clinice pentru a calcula probabilitatea a şap-
te cauze pentru această durere (apendicita,
diverticulita, ulcerul perforat, colecistita,
ocluzia intestinală, pancreatita şi durerea
abdominală idiopatică).
Într-un studiu controlat prospectiv s-a
comparat acurateţea totală a sistemului
(91,8%) şi s-a constatat că aceasta a fost
semnificativ mai mare decât cea a majorită-
ţii membrilor experimentaţi ai echipei clini-
ce care a analizat fiecare caz în parte
(76,9%). Acest sistem a fost folosit ulterior
cu setări diferite dar nu a mai obţinut acelaşi
nivel de acurateţe, chiar după ce a fost reali-
zate calibrări pentru diferite probabilităţi ale
afecţiunilor.
Sistemul PATHFINDER® a fost folo-
sit pentru a diagnostica patologia nodulilor
limfatici, fiind tot un sistem bayesian şi a
fost dezvoltat pe baza cercetărilor efectuate
de Dombal.
Cercetările recente privitoare la SSDC
s-au axat pe integrarea acestor aplicaţii cu
bazele de date clinice existente. Aceste sis-
teme integrate beneficiază de avantajul pre-
zenţei unor informaţii deja stocate cu alte
scopuri şi pot monitoriza date în structurile
mari de furnizare de servicii medicale sau
231 
pot fi o parte din sistemul electronic de evi-
denţă a pacienţilor dintr-un cabinet sau o
clinică privată.
De asemenea au fost luate în calcul şi
aspecte legate de preferinţele pacienţilor asu-
pra unor anumite opţiuni de tratament cu
scopul de a înţelege mai bine aspectele aces-
tor opţiuni ce sunt importante din punctul de
vedere al beneficiarului de servicii medicale.
Sistemele expert emulează raţiona-
mentul uman pentru sarcini specifice şi în
domenii restrânse şi au fost foarte bine primi-
te de companii. Primele sisteme expert dez-
voltate în domenii aplicative au fost
DENDRAL, destinat analizei structurilor
moleculare, MYCIN, un sistem expert pentru
diagnosticul şi tratamentul infecţiilor sangui-
ne, sistemele EMYCIN, HEADMED,
CASNET şi INTERNIST pentru domeniul
medical, PROSPECTOR pentru evaluarea
prospecţiunilor şi forajelor geologice, sau
TEIRESIAS pentru achiziţia inteligentă a
cunoaşterii. La începutul anilor 1980 apar şi
primele aplicaţii comerciale ale sistemelor
expert (XCON, XSEL sau CATS-1), care au
cunoscut apoi o explozie la începutul anilor
1990.
DENDRAL® (chimistul computeri-zat)
este destinat analizei structurilor moleculare
şi a fost dezvoltat începând din 1965, la
Universitatea Stanford, de către Edward
Feigenbaum şi laureatul premiului Nobel,
geneticianul Joshua Lederberg şi este primul
program bazat pe cunoştinţe destinat raţio-
namentului ştiinţific. Această aplicaţie reu-
şeşte să determine structura unor compuşi
chimici organici pe baza analizei spectro-
scopice a moleculelor, dar pe măsură ce
setul său de reguli a crescut sistemul a deve-
nit dificil de menţinut şi de dezvoltat în con-
tinuare, şi prin urmare el nu mai este folosit
în zilele noastre.
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
MYCIN® a fost creat în 1972 de Ed-
ward H. Shortlife, tot la universitatea Stan-
ford. Sistemul diagnostica infecţii bacteriene
ale sângelui şi propunea tratamente cores-
punzătoare, cu dozajul antibioticelor calcu-
lat în funcţie de greutatea pacientului. Apli-
caţia dobândea informaţii suplimentare prin
întrebări adresate utilizatorului, precum: "A
suferit recent arsuri pacientul?" sau "Are
pacientul alergii cunoscute la medicamentul
X? ". Se remarcă de asemenea tratarea cu-
noştinţelor în condiţii de incertitudine, spre
deosebire de sistemul DENDRAL, care nu
putea realiza acest lucru. Programul folosea
reguli de tipul: „Dacă microorganismul este
Gram pozitiv şi morfologia microorganis-
mului este Cocci şi modul de organizare a
microorganismului este lanţ, atunci este
destul de evident (cu probabilitatea 0,7) că
microorganismul este un streptococ”. Când
a fost construit MYCIN, mulţi doctori nu
aveau încredere în diagnosticele sale, deoa-
rece nu puteau verifica dacă raţionamentul
pe care se baza concluzia era corect şi astfel
sistemului expert i-a fost adăugat un modul
numit TEIRESIAS®, care putea răspunde la
comanda „why” (de ce), listând regulile pe
care s-a bazat procesul de decizie. Deşi
MYCIN a pus bazele cercetării în domeniul
sistemelor expert, a avut o mulţime de pro-
bleme care au fost remediate în arhitecturi
mai târzii şi mai sofisticate. Una dintre pro-
bleme era că regulile amestecau deseori cu-
noştinţele de domeniu cu cele de rezolvare
ale problemei şi cu cele care împiedicau
sistemul să pună întrebări stupide sau la care
s-a răspuns indirect mai devreme (exemplu:
întreabă dacă pacientul este alcoolic înainte
să întrebe dacă este copil sau adult). O ver-
siune ulterioară numită NEOMYCIN, a
încercat să remedieze această problemă fo-
losind o taxonomie explicită a bolii pentru a
232 
reprezenta fapte ce privesc diverse boli. În
mare, strategia de rezolvare a problemei era
să coboare pe arborele bolii de la clase de
boli generale la unele foarte particulare,
adunând informaţii pentru a putea face sepa-
rarea între două subclase de boli.
EMYCIN® este un rezultat al experi-
enţei dobândite cu MYCIN, şi a fost conce-
put în 1979 de către Bill Van Melle care a
demonstrat posibilitatea de generalizare a
reprezentării cunoaşterii în acest proiect,
acesta devenind un model pentru multe sis-
teme expert comerciale, o structură de bază
pe care se pot impune reguli noi).
PUFF® este un sistem expert care poa-
te diagnostica prezenţa şi gravitatea bolilor
pulmonare şi poate produce rapoarte pentru
fişele pacienţilor. PUFF a fost primul sistem
dezvoltat în limbaj Basic, folosind ca punct
de plecare codul sursă al EMYCIN, inclu-
zând trăsăturile independente de domeniu
ale MYCIN. Acest fapt oferea un mecanism
pentru reprezentarea cunoştin-ţelor specifice
unui anumit domeniu sub forma regulilor de
producţie şi pentru realizarea de consultaţii
în domeniu. PUFF a fost iniţial scris în
Interlisp folosind facilităţile calculatorului
SUMEX-AIM şi a trebuit mai apoi să fie
rescris în BASIC. PUFF nu necesita interac-
ţiune directă cu medicul, evitând astfel pro-
blemele de inginerie umană. Existau 75 de
parametri clinici implementaţi în PUFF,
cum ar fi "capacitatea pulmonară totală"
sau "volumul rezidual".
VM® (ventilator manager) este un sis-
tem pentru monitorizarea progresului după
operaţie a unui pacient în ceea ce priveşte
asistenţa pentru respiraţie; a fost conceput în
anul 1980 de către Lawrence M. Fagan. Fo-
losind "belief networks", aplicaţia rezolvă şi
probleme medicale cum ar fi diagnosticul
bolilor hematopatologice. Reţeaua folosita
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
de VM, VPnet calcula distribuţii de probabi-
litate pentru setul de parametri fiziologici
reperaţi. Mai apoi, VPnet reprezenta cunoş-
tinţele de stare a bolilor patofiziologice într-
un framework cauzal probabilistic. Presupu-
nerile reţelei sunt realizate şi reprezentate
explicit într-o structură grafică. Structura
reţelei rezolvă conflictele de parametri. Dis-
tribuţiile de noduri-parametru sunt mai apoi
folosite de către modulul de modelare ma-
tematică a VM în timpul procedurii de esti-
mare a parametrilor .
CASNET® a fost creat în 1978 pentru
a veni în ajutorul oftalmologilor. În cazul
dezvoltării reţelei cauzale de asocieri a
CASNET au fost folosite idei din două do-
menii informaţionale: recunoaşterea statisti-
că de pattern-uri şi IA (inteligenţa artificia-
lă). S-au implementat, astfel, două modele:
unul descriptiv care putea oferi o caracteri-
zare a afecţiunii şi unul normativ de care era
nevoie pentru a caracteriza în mod direct
maniera în care deciziile sunt realizate.
CASNET stochează în acest fel date referi-
toare la pacienţi cu diferite afecţiuni oftal-
mologice pe durata mai multor sesiuni de
investigare. Analizând datele reprezentate şi
astfel, modul în care boala evolua, sistemul
CASNET era capabil să ofere soluţia optimă
de tratament.
Componenta descriptivă a modelului
CASNET conţinea patru tipuri de elemente :
1. Observaţii sau descoperiri ale simp-
tomelor pacientului relaţionate logic prin
constrângeri observaţionale.
2. Stări psihologice patologice care
descriu condiţii interne anormale;
3. Stări ale bolii care sunt definite la
un nivel ridicat de abstractizare;
4. Planuri de tratament sau clase gene-
rale de terapii compuse din seturi de trata-
233 
mente interconectate cu timpul şi expunerea
necesară fiecăruia.
INTERNIST® sau CADUCEUS® este
un sistem expert medical terminat la mijlo-
cul anilor 1980, fiind început în anii 1970. A
durat mult până ce baza de cunoştinţe a fost
pusă la punct de către dr. Harry Pople de la
Universitatea din Pittsburgh, în colaborare
cu dr. Jack Meyers, unul din cei mai impor-
tanţi diagnosticieni ai medicinii interne de la
acea vreme. Motivaţia lor a fost să îmbună-
tăţească sistemul MYCIN şi să extindă aria
de acţiune la întreaga medicină internă. Până
la urmă CADUCEUS era capabil să dia-
gnosticheze în jur de 1000 de boli. Îmbună-
tăţirea majoră adusă de CADUCEUS faţă de
MYCIN a fost incorporarea de raţionamente
care să trateze complexitatea adiţională boli-
lor interne, putând exista un număr mare de
boli simultane, iar informaţiile erau în gene-
ral eronate sau puţine.
Sistemele expert bazate pe reguli se
dezvoltă şi se implementează în multe alte
domenii de activitate, inclusiv în cel finan-
ciar-contabil: control intern, audit, planifica-
rea impozitelor, diagnostic financiar, rapor-
tare financiară, contabilitate managerială,
analiză credite, analiza riscului, planificare
investiţii, etc. Marile firme de contabilitate
şi audit îşi realizează propriile sisteme ex-
pert în domeniului controlului intern şi al
auditului: ExpertTAX, Risk Advisor
(Coopers & Lybrand), Loan Probe,
Peat/1040 (KPMG), VATIA, Flow Eval
(Ernst & Young), Planet, Compas, Comet
(Price Waterhouse), Rice (Arthur Ander-
sen), Audit Planning Advisor, World Tax
Planner (Deloitte Touche).
Pentru domeniul medicinii dentare şi în
particular cel al reabilitării orale complexe
au fost dezvoltate doar câteva tipuri de mo-
dele matematice. Existenţa totuşi pe piaţă a
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
unor astfel de aplicaţii indică faptul că acest
tip analiză asistată îşi va găsi locul şi îşi va
dovedi eficienţa şi în cadrul procesului
complex de reabilitare orală din cadrul
edentaţiei parţiale întinse.
Medicii dentişti au parte de o formare
profesională în directă legătură cu practica
clinică pentru a putea să îşi însuşească de-
prinderile cognitive de a analiza situaţii
complexe şi de a furniza soluţii terapeutice
optime. În acest context sistemele expert
oferă practicianului posibilitatea de a furniza
pacientului soluţii terapeutice cu beneficii
maxime din punct de vedere medical, al
timpului consumat şi al resurselor financiare
de care acest pacient dispune.
Pe lângă aceste aspecte mai pot fi men-
ţionate o serie de elemente utile legate utili-
tatea soluţiilor computerizate în medicina
dentară:
- înregistrarea informaţiilor pe baza
programelor de recunoaştere vocală;
- standardizarea foarte strictă a foii de
observaţie clinică;
- standardizarea raportărilor cu facili-
tarea cercetării ştiinţifice;
- screening pentru cancerul oral cu sis-
temul OralCDx®;
- detectarea proceselor carioase incipi-
ente cu sistemul Logicon Caries Detector®
- comunicare interactivă cu ajutorul
sistemelor audio-video;
- imagistică medicală de înaltă calitate;
- analiza ocluziei cu ajutorul articula-
toarelor virtuale.
Kordass şi Gaertner folosesc rezultatele
unei scanări 3D a unui singur dinte şi com-
bină modelele virtuale ale unor arcade com-
plete şi al relaţiei dintre ele cu informaţii
provenite de la un dispozitiv de analiză a
mişcărilor mandibulare. Aceste elemente
234 
asigură simularea deplasărilor şi diagnosti-
cul contactelor ocluzale şi al interferenţelor.
Modelarea matematică a deciziilor şi
opţiunilor de tratament în medicina dentară
este o sarcină dificilă deoarece riscul de
apariţie a afecţiunilor este continuu, iar eta-
pizarea este un factor cheie în asistenţa sto-
matologică. De exemplu boala carioasă sau
cea parodontală se pot manifesta la un mo-
ment dat şi să reapară ca manifestare la un
moment ulterior. În plus aceste afecţiuni se
pot manifesta de mai multe ori şi în situsuri
multiple. Există mai multe unităţi dento-
parodontale care pot fi restaurate de mai
multe ori. Din această perspectivă utilizarea
arborelui decizional clasic necesită simplifi-
cări şi presupuneri nerealiste.
ORAD® (Oral Radiographic Diffe-
rential Diagnosis) – fig. 7.2, 7.3, este o
aplicaţie concepută să evalueze aspecte cli-
nice şi radiografice la pacienţii cu leziuni
intraosoase cu scopul de a identifica modifi-
cări patologice. După introducerea informa-
ţiilor particulare privitoare la pacientul în
cauză şi a parametrilor de caracterizare ai
problemei în discuţie sistemul furnizează o
listă cu afecţiuni asociate cu probabilităţile
pentru situaţia particulară descrisă.
Fig. 7.2.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 7.3. Oral Radiographic Differential Diagnosis
Un alt exemplu este sistemul de simu-
lare a modelului procesului carios. Acesta
examinează influenţa factorilor relevanţi din
punct de vedere temporal asupra câştigului
de sănătate orală în urma unor restaurări ale
feţelor proximale la dinţii posteriori. Acest
model de simulare a fost descris de Downer
şi Moles şi a demonstrat că în urma trata-
mentului restaurativ coronar nu se obţin în
mod automat beneficii de îmbunătăţire a
nivelului de sănătate orală.
LOGICON CARIES DETECTOR®
(fig. 7.4 a,b,c) este un sistem care prelucrea-
ză informaţiile obţinute cu ajutorul unor
imagini ale suprafeţelor dentare şi realizea-
ză corelaţii cu o bază de date ce conţine in-
formaţii cunoscute despre structura unităţi-
lor dento-parodontale şi evoluţia proceselor
carioase. Pe baza acestor corelaţii aplicaţia
scoate în evidenţă posibile anomalii de
structură depistate pe radiografiile retro-
dento-alveolare, indicând medicului dentist
235 
zonele spre care trebuie să se îndrepte cu o
mai mare atenţie.
Avantajul folosirii unor astfel de mode-
le de decizie este acela că ele scot în eviden-
ţă doar informaţiile relevante de care medi-
cul are nevoie pentru a lua decizii diagnosti-
ce şi terapeutice.
PREVISER RISK CALCULATOR®
(fig. 7.5 a,b) este un instrument analitic in-
trodus de Page, Krall şi Martin şi este efici-
ent pentru cuantificarea prognosticului de
risc şi a stadiului bolii parodontale, bolii
carioase precum şi a riscului de afectare prin
cancer la nivel oro-maxilo-facial.
Cercetătorii au introdus informaţiile co-
lectate de la 523 de subiecţi referitoare la
statusul odonto-parodontal, dar şi date pre-
cum vârsta, fumatul, antecedentele patologice
(diabet zaharat). Apoi, au calculat riscul
având un scor de la 1 (risc minim) la 5 (risc
mare) pentru fiecare în parte (Tabelul 7.1).
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

a) b)

c)
Fig. 7.4. Sistemul de modelare al modelului carios

Fig. 7.5a. Înregistrarea informaţiilor cu sistemul PreViser Risk Calculator

   
236 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 7.5b. Raportul final - PreViser Risk Calculator

Tabelul 7.1. Sistemul de analiză cu PreViser Risk Calculator

Parodontită Parodontită Parodontită
Sănătate Gingivită
uşoară moderată severă
risc extrem Risc = 5 Risc = 5 Risc = 5 Risc = 5 Risc = 5
de ridicat Boală = 1 Boală = 2-3 Boală = 4-10 Boală = 11-36 Boală = 37-100
risc Risc = 4 Risc = 4 Risc = 4 Risc = 4 Risc = 43
foarte ridicat Boală = 1 Boală = 2-3 Boală = 4-10 Boală = 11-36 Boală = 37-100
Risc = 4 Risc = 3 Risc = 3 Risc = 3 Risc = 3
risc moderat
Boală = 1 Boală = 2-3 Boală = 4-10 Boală = 11-36 Boală = 37-100
Risc = 4 Risc = 2 Risc = 2 Risc = 2 Risc = 2
risc scăzut
Boală = 1 Boală = 2-3 Boală = 4-10 Boală = 11-36 Boală = 37-100
risc Risc = 4 Risc = 1 Risc = 1 Risc = 1 Risc = 1
foarte scăzut Boală = 1 Boală = 2-3 Boală = 4-10 Boală = 11-36 Boală = 37-100
Pacienţi ce ar trebui trataţi de parodontolog
Pacienţi ce necesită obligatoriu cooperarea parodontolog - medic dentist
Pacienţi care ar avea beneficii suplimentare în urma cooperării parodontolog -
medic dentist
Pacienţi care pot fi trataţi doar de practicianul de stomatologie generală

   
237 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Evaluarea riscului prin aceste mijloace
nu este cronofagă. Semnele şi simptomele
ţintă pot include sângerarea, profunzimea
pungii parodontale, igiena orală precară,
persistenţa inflamaţiei, pierderea ataşamen-
tului, fumatul, sarcina, diabetul. Scorurile de
risc calculate utilizând Previser Risk Calcu-
lator şi informaţiile adunate în cursul exa-
minării parodontale standard realizează o
predicţie a evoluţiei statusului parodontal cu
un înalt grad de acurateţe şi validate. Se
aşteaptă ca utilizarea acestei metode de eva-
luare a riscului de-a lungul timpului să îm-
bunătăţească luarea deciziilor de tratament
şi starea de sănătate orală, reducând necesi-
tatea terapiilor complexe şi costurile îngriji-
rii sănătăţii.
SIMPLANT® şi NOBELGUIDE®
(fig. 7.6, 7.7) reprezintă o altă aplicaţie a
tehnologiilor informatice. SimPlant este
dezvoltat de compania Materialise Inc. iar
NobelGuide este realizat de NobelBiocare
Inc. utilizând codurile sursă ale programului
PROCERA®.
Fig. 7.7. Simulare 3D a unei soluţii implantare
PERIODONTAL DISEASE SURVEY
a fost elaborat la Sibiu în colaborare cu
“Centrul de instruire al formatorilor în do-
meniul învăţământului asistat de calculator”
şi este destinat conducerii investigaţiei me-
238 
Plecând de la ideea că majoritatea solu-
ţiilor implantare se stabilesc pe baza unor
examene imagistice bidimensionale s-au
creat aplicaţii software care să realizeze mo-
dele tridimensionale ale unor structuri anali-
zate prin diverse metode, în general tomo-
grafii asistate de computer.
Vizualizările 3D asociate cu o aplicaţie
informatică adecvată pot realiza o simulare
foarte exactă a aplicării viitoarelor implante,
precizie imposibil de atins cu câţiva ani în
urmă. În consecinţă procedurile chirurgicale
pot fi aplicate cu mult mai multă acurateţe în
ceea ce priveşte rezultatul final şi mult mai
puţin disconfort pentru pacient.
Fig.7.6. Modelare 3D a maxilarului superior
dicale pentru stabilirea unui diagnostic co-
rect şi urmărirea evoluţiei bolii parodontale.
Aplicaţia are la bază o serie de scheme logi-
ce pe baza cărora a fost realizate codul sursă
al programului (Fig. 7.8, 7.9).
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 7.8. Schema logică a consultului

în cazul inflamaţiei gingivale

   
239 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Fig. 7.9. Schema logică a consultului

în cazul mobilităţii dentare

ASPECTE TEORETICE mentelor. În acest scop se extrag din obser-

Reprezentarea cunoştinţelor
O caracteristică importantă a tuturor
sistemelor expert este faptul că ele lucrează
cu reprezentări ale cunoaşterii. Acestea
reprezintă modul în care pot fi convertite
cunoştinţele existente într-o formă pe care
un calculator să o poată utiliza în algoritmii
săi de raţionare.
În realizarea unui program ce raţionea-
ză se porneşte de la ideea că simbolurile de
prelucrare pot fi numere, texte sau alte con-
cepte. Acestea sunt considerate “simboluri
fizice” iar calculatorul poate manipula astfel
de simboluri. Reprezentarea cunoştinţelor
într-un calculator constă în găsirea unor co-
respondenţe între lumea exterioară şi siste-
mul simbolic ce permite execuţia raţiona-
vaţiile făcute asupra obiectelor, faptelor şi
fenomenelor, acele caracteristici cărora li se
pot asocia semnificaţii determinate de ima-
ginea mentală formată despre lume. Descrie-
rea are ca scop diferenţierea imaginii obiec-
tului dat de imaginile celorlalte obiecte ale
lumii înconjurătoare, la fel cum obiectul
fizic se deosebeşte de restul obiectelor lumii
reale.
Pot fi reliefate două componente ale
cunoaşterii ştiinţifice:
- reflexivă: bazată pe reflectarea exterioară a
faptului ştiinţific;
- generativă: bazată pe crearea de noi obiec-
te abstracte pentru construirea unor noi fapte
ştiinţifice şi programe de acţiune.
Cunoaşterea este empirică dacă infor-
maţiile despre obiecte, fapte, fenomene, sau

   
240 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
procese necunoscute, sunt sesizate de su-
biectul cunoscător prin organele sale senzo-
riale sau prin intermediul unor aparate sau
instrumente. Cunoaşterea este teoretică dacă
se desfăşoară după raţionamente şi judecăţi
reliefând proprietăţi interne, cauzalitatea,
legităţile după care se dezvoltă structurile şi
se derulează procesele. Ea se dezvoltă din
cunoaşterea empirică prin analiză, sinteză,
deducţie, inducţie, generalizare şi particula-
rizare. Un sistem cognitiv este reprezentat
de totalitatea pieselor de cunoaştere, modul
de stocare şi procedeele de acces la acestea.
Etapele reprezentării cunoaşterii sunt:
- stabilirea sistemului de meta-
reprezentare, care are ca obiectiv asigurarea
unor modalităţi adecvate de reprezentare a
lumii reale şi a componentelor inteligenţei
artificiale;
- stabilirea sistemului de clasificare şi
gruparea în clase, precum şi ordonarea aces-
tora după criterii ce rezultă din analiza pro-
prietăţilor obiectelor ce formează piesele de
cunoaştere;
- stabilirea sistemului privind gruparea
şi ordonarea elementelor şi claselor, precum
şi asigurarea unor procese fundamentale
cum sunt: acces, căutare, corespondenţă,
grupare, regrupare, interferenţă deductivă,
interferenţă inductivă, organizare, reorgani-
zare şi protecţie.
Reprezentarea cunoaşterii urmăreşte
descrierea universului în care sistemul efec-
tuează raţionamente sub formă de entităţi
corespunzătoare indivizilor şi sub formă de
simboluri pentru relaţiile dintre aceştia. O
arhitectură de reprezentare a cunoştinţelor
este construită pe trei nivele:
- nivelul intern: descrie structura de
stocare fizică a cunoştinţelor;
- nivelul conceptual: descrie structura
bazei de cunoştinţe;
241 
- nivelul extern: include o colecţie de
scheme externe ce descriu baza de cunoştin-
ţe prin prisma diferiţilor utilizatori.
Se pot distinge trei clase de metode de
reprezentare: logice (enunţuri adevărate),
relaţionale (grafuri şi reţele), procedurale
(proceduri).
Au fost propuse şi implementate diferi-
te scheme de reprezentare, fiecare dintre
acestea având calităţile şi defectele sale.
Conform lui Minsky, pentru a rezolva pro-
bleme dificile, avem nevoie de sisteme de
reprezentare diferite, deoarece niciunul din-
tre acestea, în mod singular, nu este adecvat
pentru a fi utilizat cu toate funcţiile implica-
te în reprezentarea unui anumit domeniu.
Sistemele de reprezentare a cunoaşterii
specifice sistemelor expert pot fi clasificate
în următoarele categorii generice: algoritmi-
ce, reţele neurale, probabilistice, şi logic-
deductive (bazate pe reguli). Sistemele hi-
brid utilizează simultan mai multe modali-
tăţi de reprezentare a cunoaşterii.
Sistemele algoritmice folosesc metode
de clasificare logică, reprezentate ca arbori
decizionali şi scheme logice ce conduc utili-
zatorul spre un rezultat dorit. Această abor-
dare necesită folosirea unor cantităţi mari de
informaţii cunoscute şi poate fi utilizată pen-
tru analiza populaţiilor statistice de pacienţi.
Una din problemele majore legate de siste-
mele algoritmice este lipsa lor de flexibilita-
te, deoarece nodurile decizionale sunt încor-
porate în codul sursă al programului. Aceas-
tă metodă nu include nici un grad de incerti-
tudine. În plus modificarea cunoaşterii în
domeniul respectiv necesită rescrierea
aproape în totalitate a programelor de lucru.
Într-un sistem complex deciziile pot ajunge
imposibil de înţeles şi de corectat. Exemple-
le de aplicaţii care au această abordare in-
clud sistemele de administrare a chimiotera-
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
picelor pentru cancerul la sân şi sistemele
suport pentru diagnosticul în patologia orală.
Reţelele neurale sunt algoritmi care
necesită un proces de învăţare pentru a putea
furniza un set de soluţii la o problemă dată.
După realizarea acestui proces de învăţare,
algoritmii reţelelor neurale pot lua decizii
referitoare la probleme noi pe baza unor
informaţii incomplete şi sunt folosiţi în spe-
cial pentru recunoaşterea unor tipare într-un
set de evenimente. Reţelele neurale au fost
folosite pentru prima oară în anii 1940, ca
model biologic pentru creierul uman. Se
poate afirma că aplicaţiile bazate pe reţele
neurale mai degrabă "învaţă" utilizând in-
formaţiile primite din surse externe, decât
aplică un set de decizii specifice. Metodolo-
gia reţelelor neurale a fost utilizată cu suc-
ces în cazul situaţiilor clinice cu complexita-
te redusă şi foarte bine definite, cum ar fi
interpretarea textuală a imaginilor, suportul
pentru stabilirea unui diagnostic şi evaluarea
prognosticului. Sisteme de tipul de reţelelor
neurale au fost, de asemenea comercializate
pentru recunoaşterea imaginilor şi sunt folo-
site în laborator pentru interpretarea exame-
nului citologic al colului uterin. În medicina
dentară reţelele neurale au fost folosite cu
scopul de a identifica persoanele care pre-
zintă leziuni precanceroase şi risc de a dez-
volta cancer oral, precum şi pentru planifi-
carea deciziilor de tratament în cazul mola-
rului.
Sistemele probabilistice înglobează
într-o bază de date informaţii referitoare la
frecvenţa unor afecţiuni sau probleme la
nivelul unei populaţii, precum şi rezultatele
diferitelor cercetări clinice cu scopul de a
furniza cea mai plauzibilă explicaţie pentru
un caz clinic particular. În mod frecvent
aceste sisteme au la bază teorema lui Bayes
şi un model matematic care analizează pre-
242 
valenţa unei afecţiuni la nivelul unei popula-
ţii şi caracteristicile particulare ale unui
anumit pacient pentru a calcula probabilita-
tea ca acesta să prezinte o anumită boală.
Dacă avantajul sistemelor probabilistice
constă în faptul că rezultatele furnizate re-
flectă relativitatea unui anume diagnostic
sau a succesului unui anume tratament, ele
sunt limitate de faptul că probabilităţile ne-
cesare fie nu sunt cunoscute, fie sunt deduse
la nivelul unei populaţii diferită din anumite
puncte de vedere de un pacient anume, aflat
într-o situaţie particulară concretă.
Sistemele logic/deductive folosesc lo-
gica arborescentă - o colecţie de inferenţe
"dacă - atunci" pentru luarea deciziilor. În
timp ce algoritmii de acest tip permit o re-
prezentare de tip arborescent a întrebărilor
folosite de experţi atunci când sunt luate
decizii clinice, ei pot supraevalua o serie de
boli dacă nu sunt calibraţi în funcţie de rari-
tatea sau prevalenţa unei anumite afecţiuni
particulare.
O variantă a sistemelor bazate pe reguli
este modelul critic, o aplicaţie care reacţio-
nează la diagnostice sau tratamente propuse
cu aprobare sau oferirea de alternative.
Sistemele hibride încearcă să depăşeas-
că aceste neajunsuri prin combinarea reguli-
lor deductive cu raţionamentele probabilisti-
ce la nivelul aceleiaşi aplicaţii. Acestea fo-
losesc atribute ale mai multor sau chiar ale
tuturor sistemelor descrise mai sus, împreu-
nă cu raţionamente euristice pentru a-l asista
pe clinician în luarea deciziilor.
Lecţiile învăţate cu ajutorul sistemelor
expert au arătat fezabilitatea codificării cu-
noştinţelor clinice şi au ajutat la clarificarea
avantajelor, dar şi a limitărilor abordării
reprezentărilor cunoaşterii. De-a lungul ani-
lor a avut loc o schimbare graduală în ceea
ce priveşte atitudinea şi acceptarea din ce în
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
mai mare a deciziilor asistate de calculator
de către profesioniştii din domeniul medical.
În orice caz acest entuziasm se va diminua
cu siguranţă dacă cercetătorii nu vor confir-
ma că produsul studiilor lor va răspunde
cerinţelor lumii reale, fiind receptiv la cerin-
ţele logistice ale practicii curente.
Structura sistemelor expert
Sistemele expert au la bază raţiona-
mente cauzale şi probabilistice în cadrul
unor scheme de decizie teoretice. Ulterior
procedurile au fost rafinate prin aşa numitele
"metode Bayes", metode ce asigură modele
de decizie bazate pe argumentaţii parţiale în
condiţii de incertitudine. Aceasta înseamnă
că afirmaţiilor le sunt atribuite parametri
numerici ce semnifică gradul de certitudine
ce li se acordă în contextul unui anumit ni-
vel de cunoaştere. Ulterior aceşti parametri
sunt procesaţi în conformitate cu legile pro-
babilităţilor.
De asemenea sistemele expert utilizea-
ză şi proceduri de logică vagă ("logică fuz-
zy"), sistem definit în 1965 de către profeso-
rul Lotfi Zadeh, de la Universitatea Berke-
ley. Spre deosebire de logica clasică, care
lucrează cu două valori numerice exacte (0
pentru fals şi 1 pentru adevărat), logica fuz-
zy foloseşte o plajă continuă de valori logice
cuprinse în intervalul 0 - 1, unde 0 indică
falsitatea completă, iar 1 indică adevărul
complet. Astfel, dacă în logica clasică un
obiect poate aparţine (1) sau nu (0) unei
mulţimi date, în logica fuzzy putem defini
gradul de apartenenţă al obiectului la mulţi-
me, care poate lua valori între 0 şi 1. Logica
fuzzy oferă instrumentele necesare pentru
reprezentarea în sistemele inteligente a unor
concepte imprecise cum sunt "mare", "mic",
"scump", "ieftin" ş.a., concepte numite vari-
abile lingvistice sau variabile fuzzy. Pentru
243 
reprezentarea acestora se folosesc seturile
fuzzy, care captează din punct de vedere can-
titativ interpretarea calitativă a termenilor.
Bazate pe logica fuzzy, sistemele fuzzy sunt
considerate un caz particular al sistemelor
expert (motiv pentru care mai sunt denumite
şi sisteme expert fuzzy) care oferă o metodă
flexibilă pentru tratarea incertitudinii.
Arborii de decizie sunt un alt element
important al sistemelor expert şi sunt utili-
zaţi în special pentru rezolvarea unor pro-
bleme de clasificare. Pentru început trebuie
ales pentru fiecare întrebare un răspuns
dintr-un set de răspunsuri valide. În funcţie
de aceste răspunsuri, sunt eliminate o serie
de soluţii din setul curent de soluţii posibile
ale problemei. Cu cât se coboară mai mult în
arbore, cu atât acest set de soluţii posibile se
micşorează. În final soluţia furnizată cores-
punde nodului frunză în care s-a ajuns.
Un arbore de decizie este format din
noduri şi arce. Nodurile reprezintă locaţiile
arborelui şi pot fi noduri de decizie sau no-
duri soluţie. Arcele reprezintă conexiunile
între nodurile părinte şi nodurile fii iar nu-
mărul lor este legat de setul de răspunsuri
valide pe care le poate furniza utilizatorul
pentru o întrebare. Deşi deplasarea în arbore
se face de sus în jos, există şi situaţii când
poate fi necesară şi deplasarea de jos în sus
(de exemplu, într-un arbore care învaţă,
atunci când setul de întrebări trebuie modifi-
cat, deoarece au fost găsite soluţii noi sau
vechile întrebări nu sunt bine formulate).
Cei mai utilizaţi arbori de decizie sunt
cei binari, în care pentru fiecare nod între-
bare sunt posibile doar două răspunsuri (de
obicei de tip afirmativ sau negativ).
Mecanismele de inferenţă utilizate pot
folosi trei moduri de raţionament:
- deductiv, dirijat de fapte (inferenţă
cu înlănţuire înainte);
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
- inductiv, dirijat de scop (inferenţă cu
înlănţuire înapoi);
- mixt.
Un proces de inferenţă deductiv por-
neşte de la o mulţime de fapte iniţiale care
sunt încărcate în memoria de lucru. La fieca-
re pas se determină o regulă ale cărei premise
sunt satisfăcute de conţinutul curent al me-
moriei. Se declanşează acţiunea asociată ace-
lei reguli, după care procesul se reia. Acest
proces se opreşte dacă este îndeplinită una
din următoarele condiţii: conţinutul memoriei
de lucru satisface o anumită condiţie, nu mai
există reguli aplicabile sau s-a epuizat o can-
titate de efort de calcul predefinit;
Un proces de inferenţă inductiv por-
neşte de la un scop (o problemă de rezolvat)
pe care îl descompune în subprobleme pri-
mitive. De aceea se spune că acest mod de
raţionament este dirijat de scop în sensul
găsirii faptelor care permit atingerea acestu-
ia. Se observă că acest raţionament este in-
vers decât raţionamentul deductiv. La fieca-
re pas se selectează o regulă care are în par-
tea de concluzii cel puţin unul dintre obiec-
tivele de rezolvat. Premisele acestei reguli
se adaugă la obiectivele ce trebuie rezolvate.
Acest proces se opreşte dacă este îndeplinită
una dintre următoarele condiţii: mulţimea
obiectivelor de rezolvat devine vidă, nu mai
există reguli aplicabile sau s-a epuizat o
cantitate de efort de calcul predefinit.
Raţionamentul mixt încearcă să reali-
zeze compromisuri între cele două moduri
de raţionament de bază: deductiv şi inductiv.
Principiul general al acestui mod de raţio-
nament este următorul: se fixează un scop,
se determină faptele deductibile, se aplică
mai întâi raţionamentul inductiv, care va
244 
solicita utilizatorul pentru specificarea valo-
rilor unor fapte necunoscute, dar interogabi-
le şi apoi se aplică raţionamentul deductiv
pentru a deduce tot ce este posibil ş.a.m.d.
Majoritatea sistemelor suport pentru
decizii clinice sunt alcătuite din 5 compo-
nente grupate în două categorii (fig. 7.10):
1. COMPONENTE PRINCIPALE
- Baza de date ce serveşte pentru stocarea
tuturor elementelor de cunoaştere specifice
domeniului de aplicabilitate (fapte, reguli,
metode de rezolvare, euristici), preluate de
la experţii umani sau din alte surse;
- Motorul de inferenţe reprezentat de un
program care conţine elementele de control,
proceduri sau operatori, cu ajutorul cărora se
exploatează baza de cunoştinţe pentru efec-
tuarea de raţionamente în vederea obţinerii
de soluţii, recomandări sau concluzii.
2. COMPONENTE SECUNDARE
- Interfaţa de dialog permite interacţiunea
cu utilizatorii în timpul sesiunilor de consul-
tare, şi accesul acestora la faptele şi cunoş-
tinţele din bază pentru adăugare sau actuali-
zare;
- Modulul de achiziţie ajută utilizatorul
expert să introducă cunoştinţe într-o formă
recunoscută de sistem şi să actualizeze baza
de date;
- Modulul explicativ are rolul de a explica
utilizatorilor atât cunoaşterea de care dispu-
ne sistemul, cât şi procesul de raţionament
pe care îl desfăşoară sau soluţiile obţinute în
sesiunile de consultare. Explicaţiile într-un
astfel de sistem, atunci când sunt proiectate
corespunzător, îmbunătăţesc modul în care
utilizatorul percepe şi acceptă sistemul.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 7.10. Structura unui sistem expert
Motorul de inferenţe este componenta
principală a oricărui sistem expert. Acest
motor utilizează informaţiile referitoare la
SSDC, precum şi informaţiile legate de pa-
cient cu scopul de a genera o serie de con-
cluzii corelate cu anumite condiţii date. Mo-
torul de inferenţe reglementează ce tip de
acţiuni trebuie întreprinse de către sistem, de
exemplu succesiunea alarmelor şi a anunţu-
rilor într-un sistem de alarmare sau conclu-
ziile ce trebuiesc afişate într-un sistem de
diagnostic. Cunoştinţele utilizate de către
motorul de inferenţe sunt grupate în baza de
date. Într-un sistem de management al pro-
cesului carios BD va conţine informaţii le-
gate de factorii de risc pentru apariţia leziu-
nilor noi şi scorurile de risc. Bazele de date
pot fi construite cu ajutorul unui expert din
domeniul respectiv sau pot fi generate au-
tomat. În primul caz un specialist în baze de
date şi un expert clinician creează, editează
şi depanează baza de date. Procesul automat
creează baza de date prin preluarea informa-
ţiilor de către o aplicaţie informatică din
surse externe, cum ar fi tabele, cărţi sau arti-
cole de specialitate. Crearea unei astfel de
baze de date poate fi un proces complex,
însă din fericire au fost create instrumente
care să faciliteze achiziţia de informaţii şi
dezvoltarea de BD. Un exemplu de acest fel
este PROTÉGÉ®, un mediu de dezvoltare
bazat pe cunoaştere.
Ultima componentă - modulul explica-
tiv - nu este prezentă în toate SSDC. Acest
245 
modul este responsabil pentru justificarea
concluziilor oferite de motorul de inferenţe
şi pentru explicarea modului în care sunt
aplicaţi algoritmii de calcul asupra informa-
ţiilor din BD prin intermediul memoriei de
lucru.
SSDC pot efectua activităţi în mod sin-
cron, într-un mediu de tip "multi-sarcină", în
care aplicaţia va comunica direct cu utiliza-
torul în timp ce acesta aşteaptă rezultatele
analizei efectuate. Un exemplu tipic este un
sistem care verifică interacţiunile medica-
mentoase sau o posibilă reacţie alergică a
pacientului la o anumită medicaţie în timp
ce utilizatorul redactează o reţetă în format
electronic. În mod asicron sistemele expert
execută algoritmi de raţionare independent
de interacţiunea cu utilizatorul. Exemplifica-
rea acestui mod de operare este reprezentată
de anunţul pentru o vizită anuală de control
pe care aplicaţia o aduce la cunoştinţa medi-
cului.
SSDC pot fi clasificate şi în sisteme cu
buclă deschisă şi sisteme cu buclă închisă.
Într-o aplicaţie cu buclă deschisă programul
formulează concluziile dar nu întreprinde
nici o acţiune drept rezultat. Generarea
alarmelor sau a anunţurilor sunt exemple de
acest fel. Decizia finală asupra acţiunilor ce
trebuiesc întreprinse este luată de clinician.
În sistemele cu buclă închisă acţiunea con-
secutivă unor concluzii anume poate fi im-
plementată direct în codul sursă fără inter-
venţia unui operator uman.
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Alte tipuri importante de SSDC sunt de experţi şi distribuite apoi de autorităţile

aplicaţiile de monitorizare a evenimentelor,
sistemele de consultaţii şi ghidurile clinice.
Un program de monitorizare a evenimente-
lor este o aplicaţie care primeşte copii ale
tuturor informaţiilor existente în format
electronic într-o instituţie şi foloseşte cunoş-
tinţele de care dispune în baza de date pen-
tru a trimite alerte şi anunţuri clinicienilor
atunci când se apropie termene limită. În
sistemele de consultaţii clinicianul introduce
detaliile despre un caz anume (de exemplu
parametri socio-economici, istoricul, exa-
menul clinic şi investigaţiile paraclinice), iar
aplicaţia furnizează o listă de probleme refe-
ritoare la acel caz particular şi sugerează o
direcţie de acţiune în vederea aplicării unei
soluţii terapeutice anume.
Ghidurile clinice au fost incluse în
SSDC şi tipic ele sunt dezvoltate de un grup
administrative din domeniul respectiv sau de
organizaţiile profesionale. Aceste ghiduri
clinice de practică reprezintă declaraţii for-
male privitoare la protocoalele recomandate
pentru o situaţie particulară dată. Pentru a
îmbunătăţi distribuirea acestor ghiduri clini-
ce s-a încercat realizarea unor modalităţi
standard de reprezentare a cunoaşterii din
domeniul de interes, cum ar fi SINTAXA
ARDEN sau GLIF - GuideLine Interchange
Format. [Eroare! Fără sursă de referință.]
Sintaxa Arden este un standard ANSI
(American National Standards Institute)
utilizat pentru a reprezenta informaţiile cli-
nice digitalizabile. În acest standard fiecare
decizie clinică este denumită "model logic
medical - MLM". Fiecare MML conţine su-
ficientă argumentaţie pentru a furniza o sin-
gură decizie clinică (fig. 7.11).

obiectiv: /* analiza nivelul seric al digoxinei

inferenţa: /* anularea procedurii dacă nivelul seric al digoxinei este 0
dacă digoxin ≤ 0 atunci
concluzie negativă
termină nodul decizional
/* aflarea ultimei valori a potasemiei
potasemia = ultima(valoare_potasemie)
/* anularea procedurii dacă nu este depistată hipopotasemie
dacă potasemia ≤ 3,3 atunci
trimite alerta din "acţiune"
concluzie pozitivă
altfel
concluzie negativă
termină nodul decizional
acţiune:
scrie "Nivelul seric al digoxinei indică faptul că pacientului i se administrează
digoxină. Nivelul cel mai recent al potasemiei pacientului este scăzut şi
hipopotasemia poate creşte riscul de apariţie al aritmiilor asociate administrării
de digoxină."

Fig. 7.11. Exemplu de model logic medical

   
246 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
În figura 7.11 este prezentat un exemplu
simplificat de MLM proiectat să trimită o aler-
tă furnizorilor de servicii medicale ori de câte
ori nivelul seric al digoxinei este scăzut şi
pacientului i se administrează acest medica-
ment. Orice MLM are trei componente princi-
pale: obiectivul, inferenţa logică şi acţiunea de
îndeplinit. Obiectivul indică situaţia în care
regula va fi aplicată, structura logică codifică
algoritmul de luare a deciziei, iar acţiunea
defineşte protocolul de urmat în cazul în care
avem o concluzie finală pozitivă.
GLIF este un format interpretabil de
către computer în care sunt reprezentate
ghidurile clinice de practică dezvoltate de
către InterMed (un proiect comun al labora-
toarelor de la Universităţile Harvard, Stan-
ford, Columbia şi McGill). Este proiectat ca
un limbaj general pentru dezvoltarea şi im-
plementarea SSDC pentru ghiduri clinice de
practică cu aplicaţii în domenii diferite. Pe
lângă abilităţile de a oferi recomandări par-
ticulare pentru un caz anume aceste aplicaţii
pot fi folosite pentru gestionarea sistemelor
de management al calităţii şi pentru progra-
mele de educaţie medicală.
Teoria probabilităţilor
Generalităţi
Evoluţia cercetării ştiinţifice prezintă
tendinţe de integrare atestate de apariţia
unor discipline a căror vocaţie este identifi-
carea notelor de unitate şi sinteză. În acest
context, teoria probabilităţilor şi statistica
matematică acţionează ca un liant între dis-
ciplinele fizice, tehnice şi socio-umane, va-
lidând descrierea generală şi abstractă a fe-
nomenelor, furnizând astfel ştiinţelor in-
strumente de lucru şi cadre conceptuale.
Obiectivul fundamental al teoriei pro-
babilităţilor constă în determinarea legăturii
pe care ştiinţa abstractă o are cu lumea reală.
247 
Se numeşte experienţă orice realizare a
unui complex de condiţii, σ, bine precizat.
Prin efectuarea unei experienţe se înţelege
alegerea unui element dintr-o mulţime dată,
printr-un procedeu susceptibil de a fi repetat.
În legătură cu o experienţă aleatoare
(întâmplătoare) ne putem pune o serie de
întrebări ale căror răspunsuri nu le putem
cunoaşte decât după efectuarea experienţei.
Toate situaţiile legate de o experienţă alea-
toare şi despre care putem afirma cu certitu-
dine că s-au produs sau nu după efectuarea
experienţei, le vom numi evenimente.
Evenimentul care poate fi realizat de o
probă şi numai de una se numeşte eveni-
ment elementar. Celelalte evenimente (care
nu sunt elementare) le vom numi evenimen-
te compuse.
Experienţele se împart în două catego-
rii: cu un număr finit de rezultate posibile
(sau probe) şi cu o infinitate de cazuri posi-
bile. De exemplu, aruncarea zarului este o
experienţă cu un număr finit de cazuri posi-
bile (6). Are şase evenimente elementare,
dar poate avea şi altele (de pildă sau faţa 6
sau faţa 3, sau una din feţele 2, 3, 5, etc.).
Numărul total de evenimente este 24.
O mulţime de evenimente care pot apă-
rea într-o anumită experienţă, se numeşte
sistem de evenimente şi poate fi finit sau
infinit, după cum conţine un număr finit sau
infinit de evenimente.
Evenimentul poate fi sigur (cert) dacă
se realizează cu certitudine la fiecare efectu-
are a experienţei sau imposibil dacă nu se
realizează la nici o efectuare a experienţei.
Evenimentele se notează de obicei cu
litere mari ale alfabetului latin : A, B, C, … .
Evenimentul sigur se notează cu E, iar eve-
nimentul imposibil cu Φ. Fiecărui eveniment
A îi corespunde evenimentul contrar (opus
sau complementar).
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Dacă evenimentul B se realizează de
fiecare dată când se realizează evenimentul
A zicem că evenimentul A implică eveni-
mentul B şi se notează A⇒B. Proprietăţile
implicaţiei sunt: reflexivitatea, tranzitivita-
tea şi antisimetria.
Dacă A şi B sunt evenimente legate de
aceeaşi experienţă, atunci reuniunea dintre
A şi B (A∪B - se citeşte: A sau B) este eve-
nimentul care constă în realizarea cel puţin a
unuia din cele două evenimente. Proprietăţi-
le reuniunii sunt: comutativitatea, asociativi-
tatea şi idempotenţa.
Intersecţia a două evenimente (A∩B -
se citeşte A şi B) este evenimentul care con-
stă în realizarea ambelor evenimente. Două
evenimente A şi B sunt compatibile dacă se
pot realiza simultan, adică dacă există probe
comune care realizează atât pe A cât şi pe B
(A∩B ≠ Φ). În caz contrar evenimentele
sunt incompatibile (A∩B = Φ, adică sunt
disjuncte). Proprietăţile intersecţiei sunt:
comutativitatea, asociativitatea şi distributi-
vitatea.
Noţiunea de probabilitate
Vom caracteriza printr-un număr raţio-
nal 0 ≤ p ≤ 1, gradul de realizare (şansa rea-
lizării) al fiecărui eveniment A dintr-un
câmp de evenimente K. Un astfel de număr
notat p(A) se va numi probabilitatea eveni-
mentului A.
Definiţia statistică asociază probabili-
tatea cu frecvenţa relativă a evenimentului A
într-o serie de n repetări a unei experienţe:
unde nA reprezintă numărul de apariţii ale
evenimentului A în cele n încercări.
Definiţia clasicăva fi:
248 
unde m este numărul de cazuri favorabile
producerii evenimentului A iar n este numă-
rul cazurilor posibile.
Această definiţie reduce noţiunea de
probabilitate la noţiunea de egal probabili-
tate de apariţie a evenimentelor elementa-
re, care fiind admisă ca noţiune primară nu
poate fi definită riguros matematic. Se pre-
supune că mulţimea evenimentelor ataşate
unei experienţe poate fi construită prin ope-
raţia de reuniune a unor evenimente egal
posibile. Definiţia clasică este insuficientă
deoarece se aplică numai pentru câmpuri
finite de evenimente, unde chiar şi pentru
acestea nu întotdeauna se poate vorbi de
cazuri egal posibile (de exemplu zarul nu
este perfect simetric).
Definiţia geometrică extinde noţiunea
de probabilitate în cazul câmpurilor infinite.
Astfel, fie Ω o mulţime măsurabilă a unui
spaţiu euclidian n-dimensional, a cărei mă-
sură Lebesgue n-dimensională este pozitivă
şi finită. Notăm L∩Ω clasa de părţi măsura-
bile ale lui Ω şi μ(A) măsura Lebesgue a
mulţimii măsurabile A L∩Ω. Se aruncă la
întâmplare un punct în mulţimea Ω şi se
cere să se determine probabilitatea ca punc-
tul respectiv să cadă în mulţimea A. Se intu-
ieşte că probabilitatea căutată este proporţi-
onală cu măsura mulţimii μ(A) - măsura
mulţimii A şi nu depinde de forma şi aşeza-
rea lui A, adică prin definiţie :
µ
µ
Această probabilitate verifică proprie-
tăţile observate atât la frecvenţa relativă cât
şi la probabilitatea dată prin definiţia clasi-
că. De multe ori se consideră în aplicaţii
cazul când Ω = [a,b] al dreptei reale, iar A
este un subinterval închis [a’,b’]. Atunci:
′
′
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Definiţia axiomatică a fost elaborată
de Kolmogorov în anul 1931, în strânsă le-
gătură cu teoria măsurii şi teoria funcţiilor
de variabile reale.
Numim probabilitate pe un câmp de
evenimente (E,K), o funcţie p:K→[0,1] cu
proprietăţile :
1. P(E) = 1
2. An   N;  n   N;  An Am   Φ m 
 n p ∑ Două evenimente e şi f sunt considerate
Din definiţie rezultă că o probabilitate
nu este altceva decât o măsură pozitivă
normată (ia valori numai în [0,1]) definită pe
un trib (respectiv trib borelian). Dacă E este
o mulţime finită, rolul lui K este jucat de
P(E) - mulţimea părţilor lui E, pentru că de
obicei în tratarea ansamblistă atomii se re-
duc la elementele e∈E numite evenimente
elementare.
Dacă (E, K) este un câmp finit de eve-
nimente, ale cărui evenimente elementare
sunt reprezentate de {e1, e2, …, en} = E,
din definiţia axiomatică rezultă că:
0, 1, ;
1 este evenimentul imposibil. Probabilitatea
Dacă două evenimente sunt mutual ex-
clusive (mulţimi disjuncte) atunci probabili-
tatea ca măcar unul să apară este suma pro-
babilităţilor lor individuale:
ă   Φ
       
Probabilitatea compusă semnifică fap-
tul că evenimentele e şi f trebuie să apară
împreună:
  ) Fiecare pacient va fi investigat clinic şi pa-
Probabilitatea condiţionată a evenimen-
tului e în cazul apariţiei obligatorii a eveni-
mentului f se notează p(e|f) şi reprezintă
măsura gradului de realizare al unor eveni-
mente a căror probabilitate se modifică oda-
tă cu realizarea unui eveniment sau a unei
249 
experienţe. Atunci când probabilitate eve-
nimentului f este diferită de zero (p(f) ≠ 0)
probabilitatea evenimentului e condiţionată
de apariţia evenimentului f se defineşte ca
raportul dintre probabilitatea compusă a
evenimentelor e şi f şi probabilitatea de apa-
riţie a evenimentului f:
,
|
independente dacă probabilitatea lor compu-
să este dată de produsul probabilităţilor in-
dividuale:
,    
Independenţa a două evenimente oferă
o cale simplă pentru a calcula probabilitatea
intersecţiei şi unele simplificări în calculul
probabilităţii unor evenimente.
Aplicaţii medicale
Se consideră o mulţime finită alcătuită
din toate rezultatele posibile ale unui eveni-
ment, notată cu Ω. Evenimentul Ω este con-
siderat evenimentul cert, iar evenimentul Φ
unui eveniment E va fi notată cu p(E), prin
urmare p(Ω) = 1, p(Φ) = 0, iar probabilitatea
tuturor celorlalte evenimente din mulţimea
Ω este reprezentată de un număr real cuprins
între 0 şi 1
0 1
În cazul particular al medicinei dentare
mulţimea Ω este considerată ca o mulţime
de pacienţi, denumită şi populaţie statistică.
raclinic şi vor fi analizaţi un număr finit (n)
de parametri (indici socio-economici, psiho-
comportamentali şi clinico-biologici).
Fiecărui plan de tratament i se va aso-
cia o variabilă θj (soluţia terapeutică aplica-
tă), j= 1,m (numărul total, finit de soluţii
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
terapeutice posibile). În acest context θj = 1
reprezintă mulţimea tuturor pacienţilor la
care s-a aplicat acea soluţie terapeutică. De
asemenea, fiecare pacient din populaţia sta-
tistică (mulţimea Ω) va avea asociat un vec-
tor ordonat de valori Πi = {π1, π2, ..., πn}, i =
1,n reprezentând valorile parametrilor anali-
zaţi în cazul particular dat. De exemplu:
- π1 = 0 înseamnă că pacientul nu este
fumător
- π1 = 1 înseamnă că pacientul fumează
până la 10 ţigări pe zi
- π1 = 2 înseamnă că pacientul fumează
între 10 şi 20 de ţigări pe zi
- π1 = 3 înseamnă că pacientul fumează
peste 20 de ţigări pe zi
Pentru un pacient nou informaţiile cu-
noscute sunt reprezentate de vectorul de
valori Π, iar obiectivul este acela de a suge-
ra medicul o posibilă soluţie de tratament. În
acest context se va calcula pentru fiecare
soluţie terapeutică θk probabilitatea asociată
vectorului de valori Π, respectiv p(θk|Π).
Pentru o populaţie statistică suficient
de mare această probabilitate condiţionată ar
putea fi calculată prin împărţirea numărului
de pacienţi care au asociat vectorul de valori
particular Πk şi la care s-a aplicat soluţia
terapeutică θk la numărul total de pacienţi la
care s-a aplicat soluţia terapeutică θk. În
practică acest lucru este dificil de realizat
din cauza numărului foarte mare de pacienţi
pe care ar trebui să îl conţină baza de date şi
în plus parametrii analizaţi nu sunt întot-
deauna aceiaşi la pacienţi la care s-a aplicat
aceeaşi soluţie terapeutică. Pentru aceste
inconveniente există însă o serie de soluţii
alternative.
Teorema Bayes este una din formulele
de calcul ale probabilităţii condiţionate care
arată că probabilitatea evenimentului "e"
condiţionată de evenimentul "f" este egală
250 
cu probabilitatea evenimentului "f" condiţi-
onată de evenimentul "e" înmulţită cu rapor-
tul dintre probabilitatea evenimentului "e" şi
probabilitatea evenimentului "f", respectiv:
|   |
Aplicarea acestei teorii în cazul tentati-
vei de proiect terapeutic generează următoa-
rea formulă:
θ |Π   Π|θ
Π
În această formulă p(θk) este uşor de
calculat ca frecvenţă în populaţia Ω a soluţi-
ei terapeutice θk prin raportarea numărului
de soluţii θk aplicate la numărul total de so-
luţii terapeutice aplicate (numărul total de
pacienţi din baza de date):
θ
θ
Ω
Probabilitatea condiţionată a vectorului
de parametri Π în raport cu soluţia terapeu-
tică θk, p(Π|θk) necesită mai multe calcule şi
vom presupune că parametrii analizaţi sunt
independenţi condiţionat în prezenţa soluţiei
terapeutice date. În acest caz probabilitatea
condiţionată a vectorului Π este egală cu
produsul probabilităţilor condiţionate de
soluţia terapeutică θk pentru fiecare parame-
tru analizat: 
Π|θ |θ
unde: 
,θ
|θ
θ
iar:
θ  
,θ
Ω
Prin urmare, probabilitatea combinată a
valorii particulare date a parametrului πi şi a
soluţiei terapeutice θk este raportul dintre
numărul total al pacienţilor la care s-a apli-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
cat soluţia terapeutică dată şi care prezintă şi
valoarea particulară dată a parametrului πi şi
numărul total de pacienţi din populaţia sta-
tistică analizată.
Probabilitatea vectorului de valori Π
este de asemenea mai greu de calculat. Dacă
se presupune că toate soluţiile terapeutice
aplicate sunt mutual exclusive, adică la un
pacient s-a aplicat la un moment dat doar o
singură variantă de tratament se poate folosi
formula de mai jos:
Π Πθ θ distanţa Hamming este egală cu numărul de
În final rezultă pentru teorema lui
Bayes următoarea formulă de calcul:
∏ |
| rapid al distanţei Hamming conform relaţiei:
∑ ∏
Aplicarea formulei rezultate din teore-
ma lui Bayes asupra unei baze de date ce
reprezintă o populaţie statistică cu scopul de
a determina o soluţie terapeutică pentru un
pacient nou se numeşte inferenţă prin re-
gula bayesiană. Implementarea unui astfel
de sistem din punct de vedere al programării
este foarte simplă. Există memorate în baza
de date pe de o parte parametri analizaţi ai
pacientului (SE – indici socio-economici,
PC – indici psiho-comportamentali şi CB –
indici clinico-biologici), pe de altă parte
soluţiile terapeutice aplicate, iar în final se
obţine probabilitatea de aplicare a fiecărei
soluţii terapeutice.
S-a constatat că, practic, în cazul unei
populaţii statistice mari, teorema Bayes duce
la timpi de excesivi din cauza formulei de
calcul a probabilităţii p(Π|θk). O variantă de
îmbunătăţire în acest sens o reprezintă for-
mula lui Aitken:
Π|θ ∑ λ 1       ,
T
1,
unde: T = numărul total de pacienţi;
251 
n = numărul total de parametri
analizaţi;
λδ = factorul de netezire pentru so-
luţia terapeutică (0,5 ≤ λδ ≤1);
st = distanţa Hamming între valoa-
rea Π = (π1, π2, ..., πn) a pacientului nou şi
valoarea Πt = ((π1t, π2 t, ..., πn t) a pacientului
t din baza de date investigată.
Distanţa Hamming este derivată din
formula generală a lui Minkovski. Dacă
toate caracteristicile πi şi πit, i = 1,n sunt
codificate binar (au toate valorile 0 sau 1),
parametri ce sunt diferiţi între vectorul Π şi
vectorul Πt. Aplicarea lui SAU EXCLUSIV,
simbolizat prin XOR, permite calculul foarte
H ,
Succesul formulei lui Aitken depinde şi
de alegerea judicioasă a parametrului λδ. Exis-
tă o serie de metode de optimizare, iar empiric
pentru o soluţie terapeutică mai des aplicată λδ
va fi mai mic şi pentru soluţie terapeutică mai
rară va fi mai apropiat de valoarea 1.
Unul din marile neajunsuri ale teoremei
lui Bayes este acela că soluţiile terapeutice
aplicate trebuie să fie mutual exclusive,
condiţie care reduce drastic aria de aplicabi-
litate. O soluţie în acest sens o oferă mode-
lul logistic.
Acest model introduce noţiunea de
antiprobabilitate:
 
1
şi de antiprobabilitate condiţionată:
|
|
|
unde:
    
1
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

|
| ln θ|Π
1 |
Se observă că este mult mai uşor de
unde vectorul a = (a1, a2, ..., an) poate fi cal-
calculat o(e|f) decât p(e|f). O metodă este
culat prin diverse metode, pentru domeniul
discriminarea logistică (Anderson, 1982)
medical fiind propusă următoarea formulă:
care demonstrează formula:

ln   θ |Π                         1,

unde: wi = se numesc "ponderi" şi se calculează cu

n = numărul de parametri analizaţi formula:
m = numărul de soluţii terapeutice aplicate
|θ
ln θ                              1,
|θ
Pentru pacientul analizat se baleiază necesară înţelegerea atât a nevoilor pacien-
lista de parametri şi se calculează: tului cât şi a dificultăţilor de ordin clinic cu
1,   0 care medicul stomatolog se confruntă. Prote-
 ,
1,   1 zarea compozită şi reabilitarea implan-
   1, to-protetică reprezintă alternative moderne
Se poate observa că: de tratament ce refac armonios aspectele
θ |Π
morfofuncţionale alterate de prezenţa eden-
θ |Π θ |Π
1 taţiei.
ceea ce reprezintă formula de calcul dorită. În acest context organismul uman tre-
buie abordat ca un sistem biologic superior
Abordări clinice integrat, alcătuit din mai multe subsisteme
Reabilitarea orală complexă a câmpului eterogene între care se stabilesc conexiuni
protetic edentat parţial întins, la al cărui ni- multiple, astfel încât orice pacient trebuie
vel sunt instalate complicaţii, este o condiţie privit prin prisma conceptului bio-psiho-
esenţială în vederea unei protezări ulterioare social (fig. 7.12).
corecte, ce include etape de pregătire nespe-
cifică şi specifică. Intervenţiile specifice
proprotetice la nivelul suportului dento-
parodontal şi muco-osos corectează indicii
clinico-biologici negativi, optimizând men-
ţinerea şi stabilizarea viitoarelor aparate
gnatoprotetice parţial amovibile.
Protezarea amovibilă convenţională re-
prezintă una din cele mai frecvente soluţii
terapeutice oferite pacienţilor edentaţi din
lumea întreagă. Dar pentru a asigura succe- Fig. 7.12. Abordarea bio-psiho-socială
sul tratamentului de reabilitare orală este a pacientului edentat

   
252 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Modificarea biologică a oricărei com-
ponente a sistemului stomatognat produce o
tulburare de integritate a acestui complex cu
reverberaţii la nivel psihologic. Se produce
o modificare a schemei corporale cu posibi-
litatea apariţiei durerii cronice, a nevrozelor
sau chiar a episoadelor psihotice. Dacă
abordarea pacientului se realizează în con-
textul interrelaţiilor bio-psiho-sociale, iar
soluţiile terapeutice sunt analizate printr-un
proces cognitiv complex, atunci posibilităţi-
le de recidivă sunt foarte mult diminuate.
Dacă analizăm sistemul stomatognat
din perspectiva teoriei generale a sistemelor
elaborată de Ludwig von Bertalanffy putem
aprecia faptul că obiectul analizei noastre
este un sistem biologic deschis, realizat prin
convergenţa funcţională a elementelor sale
componente, un sistem integral şi integrat,
autoreglat. Aplicarea acestei abordări va
conduce la explicarea interrelaţiilor din sis-
tem în cadrul patologiei specifice, ceea ce va
genera un diagnostic complex, iar reabilita-
rea orală va fi realizată din perspectivă sis-
temică.
Pacientul edentat adult oferă, de cele
mai multe ori, situaţii clinice complexe, cu
numeroase probleme ce trebuiesc abordate
în vederea obţinerii unor rezultate terapeuti-
ce optime. Parcurgerea teritoriului dintre
diagnostic şi tratament, dintre "a planifica"
şi "a face" poate fi de multe ori anevoioasă,
nu atât din cauza lipsei pregătirii teoretice a
medicului sau a mijloacelor tehnologice, cât
din cauza proceselor decizionale complexe
care trebuiesc efectuate în prezenţa unui
număr atât de mare de variabile clinice ce
necesită evaluare şi cuantificare şi a multi-
plelor soluţii tehnice propuse de producători
şi existente pe piaţă. Nu în ultimul rând
253 
marketingul agresiv al marilor companii este
o realitate cotidiană cu care medicul trebuie
să se confrunte permanent, acesta fiind în
principal un exponent comercial al firmelor
producătoare de soluţii tehnologice şi nu
unul ştiinţific sau medical, dirijat spre bene-
ficiul final al pacientului.
Deciziile care trebuiesc luate atunci
când se planifică o reabilitare orală comple-
xă, presupunând implicit beneficii pe termen
lung pentru pacient, sunt multifactoriale şi
acoperă aproape toate disciplinele clinice,
precum şi aspecte etice şi de management al
pacientului. De exemplu, existenţa unuia sau
mai multor spaţii edentate poate avea impli-
caţii la nivelul rapoartelor de ocluzie, impli-
că restaurări protetice, tratamente endodon-
tice şi parodontale, poate conduce la extruzii
şi modificări osoase şi mucozale care să
necesite intervenţii de chirurgie orală. Pe de
altă parte planificarea unui tratament în rea-
bilitarea orală complexă implică decizii care
o dată efectuate se influenţează reciproc,
complicând şi mai mult procedurile cogniti-
ve ce conduc spre rezultat.
De exemplu, dacă medicul decide că
soluţia reabilitării implanto-protetice este
adecvată pentru un pacient anume, efectele
analizei componentei osoase şi mucozale, a
situsului implantar sau a vârstei sunt extrem
de importante şi vor influenţa aspectul final
al variantei terapeutice. Ţinând cont de fap-
tul că soluţiile de tratament sunt multiple, de
cele mai multe ori există mai multe opţiuni
terapeutice pentru acelaşi pacient şi pe cale
de consecinţă trebuie avute în vedere aspec-
te etice şi legale.
În acest context folosirea unui Sistem
Suport pentru Decizii Clinice (SSDC) devi-
ne o necesitate care poate aduce multiple
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
beneficii atât unei asistenţe medicale private
cât şi în cadrul unei instituţii cu obiective
multiple, terapeutice, educaţionale şi ştiinţi-
fice. Folosind ca punct de plecare platforma
aplicaţiei ProDent® existentă la nivelul Fa-
cultăţii de Medicină Dentară din cadrul Uni-
versităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T.
Popa" Iaşi s-a dezvoltat un sistem expert
pentru evaluarea cazurilor clinice şi furniza-
rea unei soluţii terapeutice cu un anumit
grad de plauzabilitate. Pentru aceasta s-a
utilizat baza de date a aplicaţiei ProDent,
bază de date complexă şi completă ce conţi-
ne toţi parametrii preluaţi de la pacienţi.
Principiul de evaluare al pacientului
pleacă de la o cuantificare riguroasă a vari-
abilelor ce individualizează un caz clinic
anume, asociată ulterior cu o soluţie tera-
peutică de elecţie şi cu varianta de trata-
Fig. 7.13. Principiul de abordare al unui caz clinic
254 
ment aplicată. Astfel pacientul va fi înca-
drat într-o clasa clinică ce va orienta clini-
cianul spre o anumită variantă de plan de
tratament. Această încadrare are două com-
ponente: una iniţială, stabilită la prima eva-
luare a pacientului şi una finală, efectuată
după parcurgerea etapelor de pregătire spe-
cifică şi nespecifică. Dacă statusul iniţial al
pacientului nu necesită intervenţii pregăti-
toare se reţine doar evaluarea primară ca
evaluare principală.
În final prin combinarea încadrării cli-
nice a pacientului cu prognosticul soluţiei
terapeutice aplicate, raportată la soluţia tera-
peutică de elecţie vom obţine un scor final
de evaluare, scor căruia îi va fi asociat un
prognostic de evoluţie.
Structura procesului de analiză descris
mai sus este redată în figura 7.13.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

‹ clinico-biologici, care sunt desti-

EVALUAREA PACIENTULUI naţi înregistrării situaţiei de fapt a cazului.

Din motive de reprezentare computaţi- A) PARAMETRII SOCIO-ECONOMICI

onală a acestor informaţii au fost stabilite
trei categorii mari de parametri de evaluare:
‹ socio-economici, ce au menirea de
a cuantifica aspectele legate de nivelul de
calitate a vieţii pe care îl prezintă pacientul;
‹ psiho-comportamentali, ce evalu-
ează modul în care se raportează pacientul la
medicul dentist şi la aria de probleme speci-
fice acestei discipline;
Parametrii socio-economici sunt desti-
naţi evaluării calităţii vieţii pacientului, pre-
cum şi a posibilităţilor sale de aborda servi-
ciile de medicină dentară. Aceşti indicatori
se analizează prin intermediul chestionarelor
şi sunt reprezentaţi în Tabelul 7.2. Modalita-
tea de construcţie a indicatorului socio-
economic este redată în figura 7.14.

Tabelul 7.2. Indicatorii socio-economici

COD DENUMIRE VALORI POSIBILE
1=0-20 ani, 2=21-40 ani, 3=41-60 ani, 4=61-70 ani, 5=71-80 ani,
π1 Vârstă
6=peste 80 ani
π2 Mediul de provenienţă 1= rural, 2= urban
Accesul la servicii 1= foarte greu, 2= doar cu mijloc de transport, 3= uşor, 4=foarte
π3
medicale uşor
π4 Nivelul de şcolarizare 1=clase primare, 2=gimnaziu, 3=liceu, 4=facultate
π5 Statut profesional 1=şomer, 2=angajat
1=0-600RON, 2=600-1200RON, 3=1200-2400RON, 4=peste
π6 Nivelul venitului
2400RON

Fig. 7.14. Modalitatea de construcţie a indicatorului socio-economic

   
255 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Indicatorul socio-economic 'ISE' se
calculează pe baza indicilor de mai sus după
formula:
∑ raportează din punct de vedere personal la
∑ max  sfera serviciilor de medicină dentară şi la de-
unde πi reprezintă valoarea particulară a
indicelui de evaluare, iar max(πi) reprezintă
valoarea ce indică situaţia cea mai favorabi-
lă. Valoarea 0 a indicatorului descrie situaţia
cea mai puţin favorabilă, respectiv situaţia
socio-economică ce nu permite efectuarea
tratamentului, pentru ca valoarea 1 să indice
situaţia în care elementele sociale şi econo-
mice nu reprezintă un impediment.
Prin urmare indicatorul socio-economic
al pacientului va fi exprimat ca valoare reală
cuprinsă între 0 şi 1 cu următoarele interpre-
tări:
ISE Interpretare
0,00 - 0,25 Status socio-economic scăzut
0,25 - 0,50 Status socio-economic mediu
0,50 - 0,75 Status socio-economic bun
0,75 - 1,00 Status socio-economic foarte bun
Tabelul 7.3. Indicatorii psiho - comportamentali
COD DENUMIRE
Anxietatea în raport cu medicul
π1
dentist
π2 Frecvenţa controalelor periodice
π3 Frecvenţa periajului dentar
Utilizarea mijloacelor suplimentare
π4
de igienă orală
π5 Fumatul
π6 Relaţia edentaţie - estetică facială
π7 Relaţia edentaţie - status psihic
B) PARAMETRII PSIHO-COMPORTAMENTALI
Parametrii psiho-comportamentali sunt
destinaţi evaluării modului în care pacientul se
prinderile sanogene privitoare la cavitatea
orală. Analiza acestor indicatori se efectuează,
de asemenea, prin intermediul chestionarelor,
fiind reprezentaţi în Tabelul 7.3. Modalitatea
de construcţie a indicatorului psiho-comporta-
mental este redată în figura 7.15.
Indicatorul psiho-comportamental 'IPC'
se calculează după formula:
∑
∑ max 
unde πi reprezintă valoarea particulară a indi-
celui de evaluare, iar max(πi) reprezintă va-
loarea ce indică situaţia cea mai favorabilă.
Valoarea 0 descrie situaţia cea mai pu-
ţin favorabilă, pentru ca valoarea 1 să indice
pacientul care prezintă cea mai favorabilă
atitudine faţă de serviciile de medicină den-
tară precum şi faţă de deprinderile sanogene
privitoare la sistemul stomatognat.
VALORI POSIBILE
1=absentă, 2=redusă, 3=medie, 4=mare
1=o dată la 6 luni, 2=o dată pe an, 3=foarte rar,
4=când am probleme
1=de 2 ori pe zi, 2=o dată pe zi, 3=săptămânal,
4=lunar
1=zilnic, 2=săptămânal, 3=lunar, 4=niciodată
1=nefumător, 2=1-10 ţigări/zi, 3=11-20 ţigări/zi,
4=peste 21 de ţigări/zi
1=deloc, 2=puţin, 3=foarte mult, 4=mult
1=deloc, 2=puţin, 3=foarte mult, 4=mult
256 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 7.15. Modalitatea de construcţie a indicatorului psiho-comportamental

Prin urmare indicatorul psiho-compor- CATEGORIA

tamental al pacientului va fi exprimat ca Indice de stare evaluează starea generală a
valoare reală cuprinsă între 0 şi 1 cu urmă- generală pacientului
evaluează unităţile dento-
toarele interpretări:
parodontale incluse în planul
Indice suport
de tratament din punct de vede-
Ipc Interpretare odontal
re al afecţiunilor odontale,
Status psiho-comportamental nefa-
0,00 - 0,25 endodontice şi periapicale
vorabil
evaluează unităţile dento-
Status psiho-comportamental puţin
0,25 - 0,50 Indice suport parodontale incluse în planul
favorabil
parodontal de tratament din punct de vede-
Status psiho-comportamental favo-
0,50 - 0,75 re al afecţiunilor parodontale
rabil
Indice suport
Status psiho-comportamental foar- evaluează suportul mucos
0,75 - 1,00 mucos
te favorabil
Indice suport
evaluează suportul osos
osos
C) PARAMETRII CLINICO-BIOLOGICI Indice ocluzie evaluează rapoartele de ocluzie
Parametrii clinico-biologici evaluează Indice relaţii
evaluează relaţiile mandibulo-
statusul local, loco-regional şi general al mandibulo-
craniene
pacientului, iar informaţiile necesare cuanti- craniene

ficării acestor parametri se obţin prin exa-

men clinic şi investigaţii paraclinice. Modalitatea de construcţie a indicatoru-
Parametrii clinico-biologici au fost îm- lui clinico-biologic este redată în figura
părţiţi în şase categorii, după cum urmează: 7.16.

   
257 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Fig. 7.16. Modalitatea de construcţie a indicatorului clinico - biologic

Formula de calcul pentru indicatorul clinico-biologic este următoarea:

      max       

unde max(IX) reprezintă valorile maxime posibile ale indicilor respectivi, aceştia fiind calcu-
laţi după cum urmează:

‹ Indicele de stare generală - ISG - cuanti- dalitatea sa de construcţie fiind redată în

fică parametrii descrişi în Tabelul 7.4, mo- figura 7.17.
Tabelul 7.4. Indicatorii de stare generală
COD DENUMIRE VALORI POSIBILE
Hipertensiune arteri-
π1 0=absentă, 1=stadiul I, 2=stadiul II, 3=Stadiul III
ală
π2 Diabet zaharat 0=absentă, 1=echilibrat, 2=neechilibrat, 3=cu complicaţii
Cardiopatie ischemi-
π3 0=absentă, 1=prezentă
că
Endocardită bacteri-
π4 0=absentă, 1=prezentă
ană
π5 Protezări valvulare 0=absentă, 1=prezentă
π6 Discrazii sangvine 0=absente, 1=prezente
π7 Reacţii alergice 0=absente, 1=prezente
π8 TA 0=normală, 1=hipotensiune, 2=hipertensiune
0=normală, 1=110-150 mg/dl, 2=150-200 mg/dl, 3=peste
π9 Glicemie
200mg/dl
π10 TS 0=normal, 1=crescuţi
π11 Hemoleucogramă 0=normală, 1=modificată

   
258 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 7.17. Modalitatea de construcţie a indicelui de stare generală

Indicele de stare generală 'ISG' se calcu- şi acesta poate primi soluţia terapeutică de
lează după formula: elecţie.
∑ Prin urmare indicele de stare generală
 
∑ max  al pacientului va fi exprimat ca valoare reală
unde πi reprezintă valoarea particulară a cuprinsă între 0 şi 1 cu următoarele interpre-
indicelui de evaluare, iar max(πi) reprezintă tări:
valoarea ce indică situaţia cea mai favorabi- ISG Interpretare
lă. Valoarea 0 a indicatorului descrie situaţia 0,00 - 0,25 Stare generală nefavorabilă
cea mai puţin favorabilă, respectiv stare 0,25 - 0,50 Stare generală puţin favorabilă
generală ce contraindică absolut tratamentul, 0,50 - 0,75 Stare generală favorabilă
pentru ca valoarea 1 să indice situaţia în care 0,75 - 1,00 Stare generală foarte favorabilă
starea generală pacientului nu este afectată

Tabelul 7.5. Indicatorii de suport odontal

COD DENUMIRE VALORI POSIBILE
π1 Anomalie 0=absentă, 1=prezentă
π2 Punct de contact 0=normal, 1=suprafaţă, 2=absent
0=absentă, 1=la nivelul smalţului, 2=insule de dentină,
π3 Abrazie 3=suprafaţă dentinară cu inel de smalţ la
periferie, 4=deschiderea camerei pulpare
0=absente, 1=o suprafaţă, 2=două suprafeţe, 3=trei suprafeţe,
π4 Leziuni carioase
4=tratate
0=absente, 1=provizorie, 2=amalgam, 3=glasionomer,
π5 Restaurări coronare
4=compozit
π6 Complicaţii endodontice 0=absente, 1=reversibile, 2=ireversibile, 3=leziuni periapicale
π7 Distribuţia pe arcadă 0=patru cadrane, 1=trei cadrane, 2=două cadrane, 3=un cadran

   
259 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

‹ Indicele de suport odontal - ISO - cuan- dalitatea sa de construcţie fiind redată în

tifică parametrii descrişi în Tabelul 7.5, mo- figura 7.18.

Fig. 7.18. Modalitatea de construcţie a indicelui de suport odontal

Indicele de suport odontal 'ISO' se calcu- Prin urmare indicele de suport odontal
lează după formula: al pacientului va fi exprimat ca valoare reală
∑ cuprinsă între 0 şi 1 cu următoarele interpre-
 
∑ max  tări:
ISO Interpretare
unde πi reprezintă valoarea particulară a
0,00 - 0,25 Suport odontal nefavorabil
indicelui de evaluare, iar max(πi) reprezintă
0,25 - 0,50 Suport odontal puţin favorabil
valoarea ce indică situaţia cea mai favorabi-
lă. Valoarea 0 a indicatorului descrie situaţia 0,50 - 0,75 Suport odontal favorabil

cea mai puţin favorabilă, respectiv unităţile 0,75 - 1,00 Suport odontal foarte favorabil

dento-parodontale nu sunt capabile să susţi-

nă nici o variantă terapeutică, pentru ca va- ‹ Indicele de suport parodontal - ISP –
loarea 1 să indice situaţia în care unităţile cuantifică parametrii descrişi în Tabelul 7.6,
dento-parodontale evaluate pot primi soluţia modalitatea sa de construcţie fiind redată în
terapeutică de elecţie. figura 7.19.

Tabelul 7.6. Indicatorii de suport parodontal

COD DENUMIRE VALORI POSIBILE
0=absentă, 1=punctiformă, 2=liniară, 3=V hemoragic,
π1 Sănătatea papilei interdentare
4=picătură care curge
π2 Recesiunea gingivală 0=absentă, 1=1/4 , 2=1/2, 3=peste 3/4
π3 Leziuni interradiculare 0=absentă, 1=1,5mm, 2=peste 1,5mm, 3=VO
π4 Mobilitatea dentară 0=fiziologică, 1=VO, 2=VO şi MD, 3=VO, MD şi axial

   
260 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 7.19. Modalitatea de construcţie a indicelui de suport parodontal

Indicele de suport parodontal 'ISP' se

calculează după formula:
∑ tifică parametrii descrişi în Tabelul 7.7, mo-
∑ max  dalitatea sa de construcţie fiind redată în
unde πi reprezintă valoarea particulară a
indicelui de evaluare, iar max(πi) reprezintă
valoarea ce indică situaţia cea mai favorabi-
lă. Valoarea 0 a indicatorului descrie situaţia
cea mai puţin favorabilă, respectiv suport
parodontal ce nu este apt să susţină nici o
variantă terapeutică, pentru ca valoarea 1 să
indice situaţia în care suportul parodontal
evaluat este sănătos şi apt de a recepţiona
soluţia terapeutică de elecţie.
Prin urmare indicele de suport parodontal
al pacientului va fi exprimat ca valoare reală
cuprinsă între 0 şi 1 cu următoarele interpretări:
ISP Interpretare
0,00 - 0,25 Suport parodontal nefavorabil
0,25 - 0,50 Suport parodontal puţin favorabil
0,50 - 0,75 Suport parodontal favorabil
0,75 - 1,00 Suport parodontal foarte favorabil
‹ Indicele de suport mucos - ISM – cuan-
figura 7.20.
Indicele de suport mucos 'ISM' se calcu-
lează după formula:
∑
∑ max 
unde πi reprezintă valoarea particulară a
indicelui de evaluare, iar max(πi) reprezintă
valoarea ce indică situaţia cea mai favorabi-
lă. Valoarea 0 a indicatorului descrie situaţia
cea mai puţin favorabilă, respectiv suport
mucos ce nu este apt să susţină nici o vari-
antă terapeutică, pentru ca valoarea 1 să
indice situaţia în care suportul mucos este
sănătos şi apt de a recepţiona soluţia terape-
utică de elecţie.

   
261 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Tabelul 7.7. Indicatorii de suport mucos

COD DENUMIRE VALORI POSIBILE
0=peste 4mm de muchia crestei, 1=2-4mm de muchia crestei,
π1 Plici alveolo-jugale maxilare
3=sub2mm de muchia crestei
Plici alveolo-jugale 0=peste 4mm de muchia crestei, 1=2-4mm de muchia crestei,
π2
mandibulare 3=sub2mm de muchia crestei
0=peste 4mm de muchia crestei, 1=2-4mm de muchia crestei,
π3 Frenul labial maxilar
3=sub2mm de muchia crestei
0=peste 4mm de muchia crestei, 1=2-4mm de muchia crestei,
π4 Frenul labial mandibular
3=sub2mm de muchia crestei
π5 Zonele funcţionale maxilare 0=normale, 1=scurtate sau întrerupte
Zonele funcţionale
π6 0=normale, 1=scurtate sau întrerupte
mandibulare
π7 Poziţia vălului palatin 1=orizontală, 2=oblică, 3=verticală
Tuberozitate maxilară
π8 0=mucoasă cu rezilienţă normală, 1=mucoasă cu rezilienţă crescută
dreapta
π9 Tuberozitate maxilară stânga 0=mucoasă cu rezilienţă normală, 1=mucoasă cu rezilienţă crescută
π10 Tubercul pirifom dreapta 0=mucoasă cu rezilienţă normală, 1=mucoasă cu rezilienţă crescută
π11 Tubercul piriform stânga 0=mucoasă cu rezilienţă normală, 1=mucoasă cu rezilienţă crescută
π12 Planşeu lingual 1= jos, 2=mediu, 3=înalt
0=sănătoasă, 1=inflamaţie uşoară, 2=inflamaţie medie, 3=inflamaţie
π13 Fibromucoasa
severă
0=rafeu, 1=muchie şi 2/3 dinspre muchie, 2=1/3 bazală, 3=rugile
π14 Rezilienţa mucoasei
palatine, 4=zonele Schroeder
0=peste 4mm de muchia crestei, 1=2-4mm de muchia crestei,
π15 Rugile palatine
3=sub2mm de muchia crestei
0=peste 4mm de muchia crestei, 1=2-4mm de muchia crestei,
π16 Papila bunoidă
3=sub2mm de muchia crestei

Fig. 7.20. Modalitatea de construcţie a indicelui de suport mucos

   
262 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Prin urmare indicele de suport mucos al Indicele de suport osos 'ISOS' se calcu-
pacientului va fi exprimat ca valoare reală cu- lează după formula:
prinsă între 0 şi 1 cu următoarele interpretări: ∑
 
ISM Interpretare ∑ max 
0,00 - 0,25 Suport mucos nefavorabil unde πi reprezintă valoarea particulară a
0,25 - 0,50 Suport mucos puţin favorabil indicelui de evaluare, iar max(πi) reprezintă
0,50 - 0,75 Suport mucos favorabil valoarea ce indică situaţia cea mai favorabi-
0,75 - 1,00 Suport mucos foarte favorabil lă. Valoarea 0 a indicatorului descrie situaţia
cea mai puţin favorabilă, respectiv suport
‹ Indicele de suport osos - ISOS – cuanti- osos ce nu este apt să susţină nici o variantă
fică parametrii descrişi în Tabelul 7.8, mo- terapeutică, pentru ca valoarea 1 să indice
dalitatea sa de construcţie fiind redată în situaţia în care suportul osos este apt de a
figura 7.21. recepţiona soluţia terapeutică de elecţie.

Tabelul 7.8. Indicatorii de suport osos

COD DENUMIRE VALORI POSIBILE
1=arcadă integră, 2=postextracţional, 3=înaltă rotunjită, 4=înaltă
π1 Creastă edentată
ascuţită, 5=resorbită, 6=concavă
Tuberozitate valoare reală cuprinsă între 0 şi 1 calculată ca media ponderată a
π2
maxilară dreapta subindicilor componenţi
formă 0=medie, 1=ştearsă, 2=plonjantă
retentivitate 0=absentă, 2=VO, 3=VO + D
Tuberozitate valoare reală cuprinsă între 0 şi 1 calculată ca media ponderată a
π3
maxilară stânga subindicilor componenţi
formă 0=medie, 1=stearsă, 2=plonjantă
retentivitate 0=absentă, 2=VO, 3=VO + D
Tubercul pirifom valoare reală cuprinsă între 0 şi 1 calculată ca media ponderată a
π4
dreapta subindicilor componenţi
formă 0=medie, 1=stearsă, 2=plonjantă
retentivitate 0=absentă, 2=VO, 3=VO + D
Tubercul piriform valoare reală cuprinsă între 0 şi 1 calculată ca media ponderată a
π5
stânga subindicilor componenţi
formă 0=medie, 1=stearsă, 2=plonjantă
retentivitate 0=absentă, 2=VO, 3=VO + D
valoare reală cuprinsă între 0 şi 1 calculată ca media ponderată a
π6 Bolta palatină
subindicilor componenţi
adâncime 0=medie, 1=plată, 2=adâncă
simetrie 0=simetrică
torus 0=absent, 1=redus, 2=mediu, 3=mare
π7 Torus mandibular 0=absent, 1=redus, 2=mediu, 3=mare

   
263 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Fig. 7.21. Modalitatea de construcţie a indicelui de suport osos

Prin urmare indicele de suport osos al pa- indicelui de evaluare, iar max(πi) reprezintă
cientului va fi exprimat ca valoare reală cuprin- valoarea ce indică situaţia cea mai favorabi-
să între 0 şi 1 cu următoarele interpretări: lă. Valoarea 0 a indicatorului descrie situaţia
ISM Interpretare cea mai puţin favorabilă, respectiv rapoarte
0,00 - 0,25 Suport osos nefavorabil de ocluzie ce contraindică absolut tratamen-
0,25 - 0,50 Suport osos puţin favorabil tul, pentru ca valoarea 1 să indice situaţia în
0,50 - 0,75 Suport osos favorabil
care rapoartele de ocluzie ale pacientului nu
0,75 - 1,00 Suport osos foarte favorabil
sunt afectate.
Prin urmare indicele rapoartelor de
‹ Indicele rapoartelor de ocluzie - IRO –
ocluzie al pacientului va fi exprimat ca va-
cuantifică parametrii descrişi în Tabelul 7.9,
loare reală cuprinsă între 0 şi 1 cu următoa-
modalitatea sa de construcţie fiind redată în
rele interpretări:
figura 7.22.
IRO Interpretare
Indicele rapoartelor de ocluzie 'IRO' se
0,00 - 0,25 Rapoarte de ocluzie nefavorabile
calculează după formula:
0,25 - 0,50 Rapoarte de ocluzie puţin favorabile
∑
  0,50 - 0,75 Rapoarte de ocluzie favorabile
∑ max 
0,75 - 1,00 Rapoarte de ocluzie foarte favorabile
unde πi reprezintă valoarea particulară a

   
264 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Tabelul 7.9. Indicatorii rapoartelor de ocluzie

COD DENUMIRE VALORI POSIBILE
π1 Arii ocluzale 1=normale, 2=modificate
π2 Cuspizii de sprijin 1=normale, 2=modificate
π3 Cuspizii de ghidaj 1=normale, 2=modificate
π4 Şanţuri, Fosete, Ambrazuri 1=normale, 2=modificate
π5 Panta retroincisivă 1=normală, 2=modificată
π6 Curba de ocluzie sagitală 1=normală, 2=modificată
π7 Curba de ocluzie transversală 1=normală, 2=modificată
π8 Curbura frontală 1=normală, 2=modificată
π9 Planul de ocluzie 1=normal, 2=modificat
π10 Ocluzia statică 1=normală, 2=modificată
valoare reală cuprinsă între 0 şi 1 calculată ca media
π11 Ocluzia dinamică
ponderată a subindicilor componenţi
traiectoria de închidere în RC 1=normală, 2=modificată
traiectoria de închidere în RP 1=normală, 2=modificată
lateralitate dreapta 1=normală, 2=modificată
lateralitate stânga 1=normală, 2=modificată
protruzie 1=normală, 2=modificată

Fig. 7.22. Modalitatea de construcţie a indicelui rapoartelor de ocluzie

   
265 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

rametrilor de control, situaţie ce face impo- IRMC Interpretare

sibilă aplicarea unei soluţii terapeutice, pen- Relaţii mandibulo-craniene nefavo-
0,00 - 0,25
tru ca valoarea 1 să indice situaţia în care rabile
Relaţii mandibulo-craniene puţin
relaţiile mandibulo-craniene ale pacientului 0,25 - 0,50
favorabile
nu sunt afectate.
Relaţii mandibulo-craniene favora-
Prin urmare indicele relaţiilor mandibu- 0,50 - 0,75
bile
lo-craniene ale pacientului va fi exprimat ca Relaţii mandibulo-craniene foarte
0,75 - 1,00
valoare reală cuprinsă între 0 şi 1 cu urmă- favorabile
toarele interpretări:

După obţinerea valorilor celor trei in- indicatorul clinico-biologic se poate calcu-
dicatori, respectiv indicatorul socio-econo- la scorul de evaluare al pacientului S1 du-
mic, indicatorul psiho-comportamental şi pă formula:

 
max  I max  I max  I 3

În acest context, SCORUL S1 (evalua- Prognosticul terapeutic

rea iniţială a pacientului) va fi exprimat ca Cea de-a doua componentă a scorului fi-
valoare reală cuprinsă între 0 şi 1, cu urmă- nal al pacientului - SCORUL S2 este o com-
toarele interpretări:
ponentă ce depinde de tentativa de proiect
SCOR S1 COD Interpretare
(TPT) şi de planul de tratament (PT). Pentru a
Situaţie favorabilă, pozi-
0,66 -1,00 A putea realiza o prelucrare computaţională a
tivă
0,33 - 0,66 B Situaţie medie acestui scor a fost necesară o cuantificare a
Situaţie nefavorabilă, soluţiilor terapeutice, după cum urmează:
0,00 - 0,33 C
negativă
Scor
COD SOLUŢIA TERAPEUTICĂ
Pe baza acestei cuantificări se contu- de RO
rează o tentativă de proiect terapeutic θ1 protezare acrilică 1
(TPT), în raport de care se vor realiza etape- θ2 protezare elastică 2
le de pregătire specifică şi specifică în vede- protezare scheletată
θ3 3
rea îmbunătăţirii parametrilor deficitari. cu croşete
După parcurgerea acestor etape se proce- protezare compozită cu SSM
θ4 4
dează la o nouă evaluare a parametrilor după rigide
algoritmul descris mai sus pentru a obţine protezare compozită cu SSM
θ5 5
scorul S1 raportat la evaluarea secundară a semirigide
protezare compozită cu SSM
pacientului, respectiv S1'. Dacă S1' este mai θ6 6
articulate
mare decât S1, atunci înseamnă că etapele de
reabilitare implanto-protetică
pregătire specifică şi nespecifică au reuşit să θ7 7
mobilă
amelioreze situaţia pacientului, acesta fiind reabilitare implanto-protetică
acum apt de a primi o soluţie terapeutică cu θ8 8
fixă
un prognostic mult mai bun.

   
267 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Pe baza scorului de evaluare al pacien- În acest context scorul de prognostic

tului S1, respectiv S1' se recomandă o soluţie terapeutic S2 va fi exprimat ca valoare reală
terapeutică de elecţie (STe), soluţie terapeu- cuprinsă între 0 şi 1, cu următoarele inter-
tică ce reprezintă rezolvarea ideală a cazului pretări:
clinic dat cu probabilitatea cea mai mare de
SCOR S2 COD Interpretare
aplicare şi prognosticul de evoluţie cel mai
soluţie terapeutică de
favorabil. În practica curentă nu întotdeauna 1,00 a
elecţie
se va aplica această soluţie de tratament
soluţie terapeutică
ideală, din cauza unor decizii arbitrare ale 0,50 - 0,99 b
intermediară
pacientului, clinicianului sau din lipsa unor soluţie terapeutică
0,00 - 0,50 c
dotări tehnice corespunzătoare la nivelul nefavorabilă
cabinetului medical sau al laboratorului de
tehnică dentară. Prin urmare vom avea de-a Scorul final al pacientului
face cu o soluţie terapeutică aplicată (STa).
Prin combinarea celor două evaluări
În acest caz se poate calcula un scor S2,
(S1 şi S2) vom obţine un scor final al paci-
de prognostic terapeutic, ca raportul între
entului pe baza căruia se poate stabili un
soluţia terapeutică de elecţie şi soluţia tera-
peutică aplicată, respectiv: prognostic de evoluţie

2   SCORUL FINAL SF = S1 + S2 respectiv:

SCOR SF COD VALOARE PROGNOSTIC DE EVOLUŢIE

1 Aa sau Ba Favorabil

scor final 2 Ab sau Bb sau Ca sau Cb Mediu

3 Ac sau Bc sau Cc Nefavorabil

Ca interpretare putem spune că:
- aplicarea unei soluţii terapeutice de
elecţie (a) la nivelul unei situaţii clinice fa-
vorabile sau medii (A sau B) va conduce la
un rezultat final cu un prognostic de evoluţie
favorabil (pacient cu scor final 1);
- o soluţie terapeutică de elecţie (a)
sau intermediară (b) aplicată pe o situaţie
clinică nefavorabilă (C) sau o soluţie terape-
utică intermediară (b) aplicată unui caz cli-
nic favorabil (A) sau mediu (B) va genera
un rezultat final cu prognostic mediu;
- o soluţie terapeutică nefavorabilă (c)
aplicată în orice tip de situaţie clinică (A, B,
C) va genera un rezultat final cu prognostic
nefavorabil.
Sinteza algoritmului de evaluare de-
scris mai sus este concretizată în schema
logică din figura 7.24.

   
268 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Fig. 7.25b
Pe foaia de observaţie se vor menţiona
caracteristicile elementelor componente:
a) Şeile acrilice - numărul lor este di-
ferit, egal cu numărul breşelor edentate, în-
tinderea şeilor fiind în acord cu amplitudi-
nea spaţiului protetic edentat;
b) Dinţii artificiali - numărul dinţilor
pentru fiecare şa în parte cu caracteristicile
lor morfologice (decuspidări) şi cu modali-
tatea de concepţie a arcadei artificiale (oclu-
zie unilateral sau bilateral echilibrată, con-
ducţie canină sau funcţie grup);
c) Conectorul principal sub formă de
placă palatină maxilară totală sau ameliorată
(prin răscroire distală, decoletare, fenestrare,
miniconectorul acrilic, conectorul Spoon) şi
de placă linguală mandibulară.
Alegerea formei conectorului principal
se realizează în funcţie de statusul indicilor
clinico-biologici ce caracterizează suportul
muco-osos şi cel dento-parodontal; astfel, un
număr suficient de elemente odonto-paro-
dontale cu o bună implantare asociat cu zo-
ne biostatice bine reprezentate, o boltă pala-
tină fără caracteristici negative sunt argu-
mente pertinente pentru un design ameliorat
al conectorului principal.
d) Elementele de menţinere şi stabili-
zare reprezentate de croşetele simple acrili-
ce, metalice sau metalo-acrilice. Se notează
orientarea braţului liber al croşetului, în
270 
edentaţiile terminale recomandându-se cro-
şetele deschise edental, pentru a contracara
deplasarea spre distal a protezei parţiale.
Protezarea unilaterală cu miniconec-
tor acrilic (proteza Kemmeny – fig. 7.26)
denumită şi proteza de retenţie, este o
protezare provizorie de urgenţă.
Fig. 7.26
Este formată dintr-o singură şa ce nu
traversează linia mediană a arcadei, ce su-
portă dinţii artificiali (se precizează numărul
lor). Versantul palatinal este lărgit spre
mezial şi distal. Elementele de menţinere şi
stabilizare sunt reprezentate de croşetele
alveolare, alveolo-dentare, în tură de şah şi
mai rar croşetele turnate.
Protezarea scheletizată reprezintă o so-
luţie terapeutică definitivă pentru edentaţia
parţial întinsă la care se descriu elementele
componente dictate de caracteristicile fiecă-
rui caz clinic:
a) Şeile - tipul (metalice, mixte), nu-
mărul şi întinderea lor;
b) Dinţii artificiali - se stabileşte nu-
mărul acestora în concordanţă cu numărul
unităţilor dento-parodontale absente, dacă
sunt realizaţi din acrilat, compozit, ceramică
sau metalo-acrilici, morfologia dinţilor (ale-
gerea fiind concordanţă cu cea a dinţilor
naturali), se notează deasemenea principiul
de realizare al arcadelor artificiale şi carac-
teristicile de montare în funcţie de tipul de
ocluzie şi relaţiile mandibulo-craniene;
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
c) Designul conectorului principal, re-
zultanta coroborării indicilor clinico-biolo-
gici odonto-parodontali şi muco-osoşi cu
principiul biomecanic; se poate regăsi sub
diferite forme:
- formă de bară (palatină, linguală,
dentară);
- sub formă de plăcuţă palatină
(mucosală, dento-mucosală) ;
- plăcuţa linguală dento-mucosală.
d) Elementele de menţinere şi stabiliza-
re reprezentate de croşete turnate circulare,
divizate sau croşetele speciale ce se aplică pe
dinţii stâlpi în funcţie de morfologia acestora,
linia ghid şi considerentele biomecanice.
Protezarea acrilică flexibilă (fig. 7.27
a, b) este o soluţie terapeutică pentru
edentaţia parţială întinsă la care se descriu
următoarele elemente:
Fig. 7.27a
Fig. 7.27b. Proteza flexibilă - ca tentativă
de proiect
271 
a) Şeile acrilice - numărul lor este di-
ferit, egal cu numărul breşelor edentate, iar
întinderea şeilor este în acord cu amplitudi-
nea spaţiului protetic potenţial.
b) Dinţii artificiali - numărul dinţilor
pentru fiecare şa în parte cu caracteristicile
lor morfologice (decuspidări), cu modalita-
tea de concepţie a arcadei artificiale (ocluzie
unilateral sau bilateral echilibrată, conducţie
canină sau funcţie grup);
c) Conectorul principal sub formă de
placă palatină maxilară totală sau ameliorată
(prin răscroire distală, decoletare, fenestrare,
miniconectorul acrilic) sau placă linguală
mandibulară.
d) Elementele de menţinere şi stabili-
zare reprezentate de croşete sau pelote din
acrilat flexibil, unde se notează tipul de acri-
lat flexibil din care să fie realizată proteza
parţial acrilică flexibilă.
Protezarea mixtă (compozită) (fig. 7.28
a, b) reprezintă asocierea unei restaurări fixe
cu o proteză parţial amovibilă acrilică con-
venţională sau realizată prin injectare, prote-
ză acrilică flexibilă sau scheletizată.
În ceea ce priveşte restaurarea fixă se
va preciza:
- materialul din care se realizează in-
frastructura: nemetalică (zirconiu) sau me-
talică (aliaj), materialul din care este realiza-
tă componenta fizionomică (ceramica, com-
pozit, acrilat);
- elementele de agregare, corpul de
punte (metalic, nemetalic, mixt) cu numărul
intermediarilor, dinţii pe care îi înlocuieşte,
raportul corpului de punte cu creasta edenta-
tă (suspendat, tangenţial, punctiform).
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Acest tip de protezare comporta mai

multe variante:
- elementele odonto-parodontale sunt
tratate endodontic (fig. 7.29 a, b), după pre-
pararea lojei radiculare şi a porţiunii corona-
re la 2 mm distanţă de rebordul alveolar se
aplică dispozitivele corono-radiculare şi se
cimentează. Peste aceste elemente se aplică
proteza totală, ce prezintă pe faţa internă
lăcaşurile specifice componentelor restante.

Fig. 7.28a

Fig. 7.29a
Fig. 7.28b

Pentru proteza parţial mobilă acrilică

sau scheletizată se descriu elementele com-
ponente specifice. Protezarea mixtă schele-
tată reuneşte două variante:
- protezarea clasică, alcătuită din resta-
urarea fixă şi proteza parţial mobilă schele-
tată având ca elemente de menţinere croşetele
turnate: circulare, divizate sau speciale; Fig. 7.29b
- protezarea modernă, alcătuită din re-
- elementele odonto-parodontale com-
staurarea fixă şi proteza parţial mobilă
portă o atitudine similară şi acoperite de dis-
scheletată având ca elemente de menţinere,
pozitive corono-radiculare (fig. 7.30 a, b).
sprijin şi stabilizare elementele speciale
În această variantă modalitatea de men-
(attachementurile): bare, culise extracoro-
ţinere, sprijin şi stabilizare este reprezentată
nare, culise intracoronare, capse, coroane de utilizarea capselor, a barelor care solida-
telescopate (sisteme rigide) sau balamale, rizează unităţile odonto-parodontale - ele-
sistemul Ax-Ro, etc. mentele de menţinere, sprijin şi stabilizare
pot fi reprezentate de: capa şi falsul bont
Protezarea tip Over-lay realizează o metalic (coroana Kelly), o capsă cu matrice
telescopare a bazei protezei peste elementele elastică, culise tip Ceka, culise tip ZL, bare
dento-parodontale restante sau implante. de fricţiune.
   
272 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

tul unei aripioare palatine decoletate sau

linguale cu rol antibasculant şi de sprijin.
Plăcuţa palatină poate susţine o altă şa în
zona anterioară a aceleiaşi hemiarcade sau
poate susţine conectori secundari ce deser-
vesc elementele de menţinere şi stabilizare.
Un rol deosebit de important în algo-
ritmul deciziei finale a scorului, respective a
soluţiei terapeutice de elecţie revine mache-
tei diagnostice şi tehnicii wax-up. Macheta
Fig. 7.30a
diagnostică, stabilită în vederea redimensio-
nării etajului inferior afectat de edentaţie,
oferă imaginea clară a paşilor ce trebuie
parcurşi pentru reabilitarea fiecărui suport
afectat (fig. 7.31 a, b).

Fig. 7.30b

Protezarea tip overdenture pe implante

este deasemenea inclusă în acest tip de vari-
antă terapeutică, la nivel implantar fiind
aplicate diferite tipuri de attachement-uri,
Fig. 7.31a
rezilienţa elementelor cauciucate de pe faţa
internă a protezei prezentând o gamă largă,
culorile materializând gradul de rezilienţă,
attachement-urile aplicându-se pe fiecare
unitate implantară sau pot solidariza cele 2
sau 3 unităţi implantare.

Protezarea unilaterală cu miniconec-

tor metalic, căreia i se descrie o şa unilatera-
lă sau uniterminală cât mai întinsă, cuprin-
zând zonele biostatice şi ajungând la zona
de reflexie a mucoasei şi care suportă dinţii
artificiali în număr redus. Se va preciza as-
pectul miniconectorului realizat prin extin-
derea versantului oral al şeii printr-o prelun-
gire metalică sub formă de plăcuţă cu aspec-
273 
Fig. 7.31b
Tehnica wax-up presupune adăugarea
de ceară sau răşină la nivelul modelului de
studiu, reiterând practic varianta terapeutică
ce va fi urmată, atât medicul cât şi pacientul
având clară soluţia terapeutică (fig. 7.32 a, b).
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Clinicianul se confruntă cu o edentaţie

Clasa I Kennedy, cu o modificare, oferindu-
ne imaginea unor complicaţii locale şi loco-
regionale datorate edentaţiei şi modificării
parametrilor ocluzali prin fenomene de
abrazie accentuate ce au condus la modifica-
rea dimensiunii etajului inferior şi a relaţii-
lor mandibulo-craniene.
Din aceste considerente etapa de prote-
Fig. 7.32a zare provizorie se impune ca o condiţie sine-
qua-non, pentru redimensionarea etajului
inferior şi a restabilirii unei ocluzii corecte.
Pe modelul de studiu s-a depus ceara
prin adiţie, modelându-se viitoarea realitate
clinică (fig. 7.34 a, b).

Fig. 7.32b
Acest exemplu de wax-up corespunde
situaţiei clinice din figura 7.33 a, b.

Fig. 7.34a

Fig. 7.33a

Fig. 7.34b
Fig. 7.33b Aspecte ale protezării provizorii concordante
Aspectul iniţial al cazului clinic ce va fi reabilitat cu wax-up-ul
   
274 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
CAZURI CLINICE:
CAZ CLINIC 1 (fig. 7.35):
Fig. 7.35.
În ce priveşte situaţia primului caz cli-
nic analizat, aceasta ne confruntă cu aspecte
medii ale indicilor clinico-biologici pozitivi,
balanţa înclinându-se spre partea negativă,
ceea ce ne ancorează într-o clasă c (fig.
7.36, 7.37).
Indicii clinico-biologici negativi reu-
nesc următoarele elemente:
- Număr relativ redus de unităţi
odonto-parodontale restante
- Leziuni odontale coronare cu afecta-
rea morfologiei
- Creasta edentată neregulată, retenti-
275 
vă- maxilar
- Tuberozităţile, zone de sprijin distal
au relief atenuat
Indicii clinico-biologici pozitivi sunt
reprezentaţi de:
- prezenţa unităţilor odonto-parodon-
tale, distribuite echilibrat, cu posibilitatea
menţinerii pe arcadă;
- înălţimea medie a crestei edentate;
- bolta de adâncime medie;
- zona AH cu inserţie orizontală a vă-
lului palatin;
- tuberozităţi neretentive, plici alveo-
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
lo-jugale, fren labial cu inserţii medii faţă de
muchia crestei, ceea ce nu implică interven-
ţii corective în scopul optimizării condiţiilor
de menţinere, sprijin şi stabilizare.
Fig. 7.36
Fig. 7.37
Datorită absenţei unui număr mare de
unităţi odonto-parodontale, indicii ce carac-
terizează ocluzia au valoarea 3, rămânând
într-un teritoriu predominant negativ, ca şi
indicele ce caracterizează relaţiile mandibu-
lo-craniene
La scorul c al indicilor clinico-biolo-
gici s-a optat pentru alegerea soluţiei terape-
utice acceptate de pacientă, respectiv
protezare mixtă, ce reuneşte o restaurare
fixă la nivelul unităţilor restante, şi prote-
zare scheletată (fig. 7.38, 7.39).
276 
Prin realizarea unui echilibru optim
biomecanic, coroborat cu soluţia terapeutică
şi zonele biostatice bine reprezentate, paci-
enta se încadrează într-un scor 2 final ce
oferă practic un prognostic bun cazului cli-
nic.
Fig. 7.38
Fig. 7.39
CAZ CLINIC 2 (fig. 7.40a, b):
O altă ilustrare ne oferă imaginea unui
caz clinic la care indicii clinico-biologici,
atât dento-parodontali cât şi muco-osoşi,
sunt caracterizaţi de valori negative, însă
soluţia de elecţie conferă un prognostic bun
evoluţiei cazului.
Pacienta prezintă edentaţie maxilară
Clasa I Kennedy cu 3 modificări şi edentaţie
mandibulară clasa I Kennedy (fig. 7.41,
7.42).
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă

Fig. 7.41
Fig. 7.43

Fig. 7.44
Fig. 7.42
Bio-Oss-ul este un substituent osos na-
Coroborarea imaginilor maxilare clini-
tural, osteoinductiv, ce conduce la creşterea
ce şi paraclinice oferă radiografia unui câmp
osoasă controlată la nivelul câmpurilor pro-
protetic maxilar deficitar, elementele tetice caracterizate de afectare parodontală
odonto-parodontale restante fiind caracteri- sau pierderi de substanţă la nivel osos.
zate de indici clinico-biologici negativi, gra- Aceasta alegere terapeutică s-a bazat pe in-
dul de resorbţie osoasă, stând la baza etapei ducerea creşterii osoase la nivelul situsului
de pregătire proprotetică, ce va conferi acel unde a fost grefat, decizie corelată cu aplica-
optim arhitecturii patului implantar. rea membranei metalice care va fi un con-
formator ce se va adapta viitorului volum al
Un aspect important în reuşita cazu-
crestei (fig. 7.45, 7.46).
lui a fost reprezentat de augmentarea crestei
Protezarea imediată a fost o etapă im-
în zona frontală cu ajutorul Bio-Oss-ului şi portantă post implanto-augmentare, proteza-
membranei din Titan, manoperă realizată în rea finală redând armonia facială şi încrede-
acelaşi timp cu implantarea, intervenţie ce rea pacientei în ea însăşi (fig. 7.47, 7.48).
pledează în avantajul limitării timpilor chi-
rurgicali.
Pregătirea specifică de augmentare a
crestei edentate a condus la pozitivarea indi-
cilor clinico-biologici muco-osoşi, condu-
când la o soluţie terapeutică de elecţie ce
conferă un foarte bun echilibru biomecanic
(fig. 7.43, 7.44).
Fig. 7.45
   
278 
   
 Evaluarea clinică şi paraclinică prin metode clasice versus moderne a pacientului cu edentaţie parţială întinsă
Pacienta BN, diagnosticată cu edentaţie
parţială întinsă maxilară clasa III Kennedy, cu
2 modificări, de etiologie mixtă, cu tulburări
masticatorii, fizionomice, de deglutiţie, cu
complicaţii locale şi loco-regionale, tratată
prin restaurări fixe, incomplet şi necorespun-
zător şi edentaţie parţiala întinsă mandibulară
clasa III Kennedy, cu o modificare, de etiolo-
gie mixtă, cu tulburări masticatorii, fizionomi-
ce, de deglutiţie, evoluţie lentă, având compli-
caţii locale şi loco-regionale, prognostic favo-
rabil prin tratament, netratată (fig. 7.50, 7.51).
Fig. 7.50
Fig. 7.51
Indicii clinico-biologici ce caracterizează
suportul odonto-parodontal sunt medii, cu o
creştere semnificativă pe scala valorilor nega-
tive la nivel parodontal, datorită resorbţiei la
nivel osos şi se asociază cu un suport mucos şi
osos cu valori pozitive, resorbţia fiind medie
prin prezenţa molarilor 3 mandibulari.
Din punct de vedere al situaţiei clinice
soluţia terapeutică reprezentată de proteza-
rea parţială din acrilat flexibil, reprezintă
soluţia de elecţie, prin amplasarea corectă de
croşete la nivelul coroanelor amplasate la
nivelul molarilor 3 mandibulari, ceea ce
280 
conferă un prognostic bun, însă faptul că a
fost menţinută protezarea maxilară, din con-
siderente socio-economice, amplasează re-
zolvarea terapeutică într-un prognostic me-
diu, ceea ce certifică încadrarea în scorul 2
(fig. 7.52, 7.53).
Fig. 7.52
Fig. 7.53
Într-un interval de indici caracterizaţi
de valori negative, soluţia de elecţie poate
conferi indiscutabil trecerea dintr-o catego-
rie în alta, ceea ce se materializează printr-o
evoluţie favorabilă a cazului.
CAZ CLINIC 4 (fig. 7.54):
Diagnosticul de la care pornim evalua-
rea este reprezentat de edentaţie totală clasa
a-III-a Sangiolo (înălţime redusă a crestelor,
mucoasă fixă cu rezilienţa crescută, inserţia
elementelor periferice pe muchia crestei,
linie oblică internă neregulată), de etiologie
mixtă, ce a determinat tulburări majore de
funcţionalitate, evoluţie lentă, prognostic
favorabil cu tratament corect şi complet,
tratată cu terapie amovibilă care nu prezintă
stabilitate deoarece elementele de menţinere
ale câmpului protetic edentat total mandibu-
lar sunt deficitare (fig. 7.55, 7.56, 7.57).
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 7.54

Fig. 7.55 Fig. 7.57

Atrofia şi resorbţia osoasă marcată la

nivel mandibular, ceea ce ancorează cazul
clinic în teritoriul indicilor locali şi loco-
regionali negativi, determină o instabilitate
mărită a protezei mandibulare, acesta fiind
motivul principal care a orientat varianta
terapeutică de elecţie spre o supraprotezare
Fig. 7.56 pe implanturi, terapie care va face ca viitoa-
   
281 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
rea construcţie protetică, deşi va fi tot o
protezare amovibilă totală, să fie pe o treap-
tă net superioară deoarece unul dintre para-
metrii cei mai importanţi, şi anume, stabili-
tatea protezei mobile pe câmp, va fi ridicat
la standarde superioare prin aplicarea unui
număr de 4 implante la nivelul zonei inter-
foraminale.
Un element deosebit de important în
prognosticul pozitiv conferit de varianta
terapeutică este faptul că cele 4 implanturi
sunt solidarizate de un sistem de bare, sis-
teme speciale de menţinere, sprijin şi stabi-
lizare adaptate situaţiei clinice existente,
stând la baza unui scor final de 2 rezultat din
coroborarea indicilor clinico-biologici nega-
tivi, de clasa cu situaţia de elecţie, tip a, ce
conduce la o încadrare într-o categorie 2 de
prognostic, ceea ce din punct de vedere cli-
nic, oferă cea mai bună evoluţie.
Astfel prin coroborarea statusului deja
Fig. 7.58
282 
existent, cuantificat prin indici clinico-biolo-
gici, prin alegerea uneia sau alteia din soluţi-
ile terapeutice, rezultante ale pregătirii spe-
cifice, fără a eluda biomaterialelele şi linia
tehnologică abordată, factor cheie ce conferă
valoarea prognosticului, clinicianul deja
deţine varianta de predictibilitate a cazului,
având în acelaşi timp posibilitatea de a mo-
difica varianta terapeutică în acord cu starea
generală a pacientului şi particularităţile
locale şi loco-regionale.
Scorul final se asociază cu modelarea
matematică a câmpului protetic respectiv şi
a tentativei de proiect alese, pentru a vedea
distribuţia tensiunilor atât la nivelul protezei
cât şi la nivelul câmpului protetic, după vi-
zualizarea acestora soluţia finală putând
îmbrăca un alt design, sau elementele de
menţinere, sprijin şi stabilizare pot fi înlocu-
ite în funcţie de distribuţia stressului indus
de forţele masticatorii (fig. 7.58).
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă
dinţilor restanţi, care sunt mobili în alveole
şi care până la urmă au fost expulzaţi, lăsând
alveolele libere.
La nivelul dinţilor restanţi mandibulari
se observă prezenţa cariilor de colet (datori-
tă xerostomiei) – fig. 7.61, 7.62.
Acest caz clinic este caracterizat în ega-
lă măsură de un indice de integrare biologică
negativ, fiecare componentă având valori
negative, generate de aspectele generale in-
fluenţate de fumat pe fond de xerostomie, IC,
indicele de congruenţă negativ, datorită ne-
concordanţei între procesul de resorbţie şi
atrofie şi arhitectura protezei, în egala măsura
IBP este dominat de valori negative datorită
alterării structurii acrilatului, valoarea IBT
rămânând deasemenea în registru negativ
prin ţesuturile subiacente afectate.
Fig. 7.61. Dinţi restanţi mandibulari
Fig. 7.62. Arcada maxilară cu alveole libere
Pacientul MN, de 73 de ani, prezintă o
leziune hiperplazică traumatică marginală la
nivelul vestibulului maxilar, cu dimensiunile
de 1 cm lungime şi 4 mm lăţime, cu aspect
hiperplazic de epulis fibromatos. Indicele de
284 
integrare biologică are deasemenea valori
negative prin ponderea componentelor afec-
tate, respectiv IBP, IBT, prin prezenţa leziu-
nii hiperplazice, consecinţă şi a negativării
indicelui de congruenţă. Pacientul prezintă o
edentaţie subtotală clasa aV-a Kennedy-
Applegate, care a fost protezată parţial amo-
vibil (fig.7.63).
Examenul histopatologic realizat în
urma intervenţiei chirurgicale de extirpare a
formaţiunii indică aspecte de hiperkeratini-
zare a globilor cornoşi şi depunere de orto şi
parakeratină. În profunzime apare material
colagen acelular (fig. 7.64).
Fig. 7.63. Leziune hiperplazică la nivelul
vestibulului maxilar
Fig. 7.64. Aspect hiperplazic produs
de iritaţia de proteză
Programele computerizate coroborate
cu scorul final şi indicii de integrare biolo-
gică oferă premisele unei decizii terapeutice
corecte, modelarea matematică având un rol
decisiv prin particularizarea pe fiecare caz în
parte, oferind traiectorii certe de predictibili-
tate a soluţiei terapeutice. Pozitivarea aces-
tor indici se realizează prin excizia chirurgi-
cală a formaţiunii hiperplazice, urmată de
protezare corectă, monomer–free.
 CAP. 8
Algoritmul de Tratament
în Edentaţia Parţială Întinsă

   
 
285 
55 
 

Tratamentul edentaţiei parţiale cuprin-
de următoarele etape:
1. TRATAMENTUL PREPROTETIC
(nespecific)
2. TRATAMENTUL PROPROTETIC
(specific)
3. TRATAMENTUL PROTETIC
PROPRIU-ZIS
În primele etape de examinare ale pa-
cientului se poate contura un plan de trata-
ment protetic, plan care în urma etapelor
nespecifice şi specifice se poate modifica.
Acest aspect trebuie adus la cunoştinţa paci-
entului, astfel încât acesta să nu pună sub
semnul întrebării priceperea medicului.
Un medic trebuie să aibă în vedere
permanent faptul că de calitatea tratamente-
lor pre şi proprotetic precum şi de cel prote-
tic propriu-zis depinde nu numai restaurarea
morfo-funcţională a aparatului dento-maxi-
lar, ci şi menţinerea în bune condiţii şi pen-
tru un timp cât mai lung a dinţilor restanţi şi
a ţesuturilor de sprijin muco-osos.
Stabilirea unui plan de tratament pre-
supune personalizarea tuturor datelor gene-
rale referitoare la aspectele clinice, paracli-
nice şi tehnologice ale realizării protezelor
amovibile parţiale, precum şi o sinteză a
indicilor clinico-biologici pozitivi şi nega-
tivi. După această evaluare complexă, abor-
darea medicală a cazului presupune alege-
rea, pe baza experienţei teoretice şi practice
acumulate, a soluţiei terapeutice optime care
va condiţiona apoi toate etapele de tratament
general şi local, astfel încât, la final, siste-
mul stomatognat să fie capabil să primească
varianta de tratament realizată.
Atât timp cât planul de tratament iniţi-
al nu va coincide cu soluţia finală de trata-
ment, acest plan de tratament se vrea a fi un
proiect cu rol de coordonare a tuturor proce-
durilor din etapele care preced execuţia în
286
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
sine a dispozitivului amovibil. De aceea noi
considerăm că stabilirea unui plan de trata-
ment în edentaţia parţială nu trebuie să vize-
ze protezarea fixă sau amovibilă. Este vorba
despre un întreg proces de proceduri pre şi
proprotetice care în final vor determina efi-
cienţa întregului tratament. Dacă una din
aceste etape premergătoare nu este corect
realizată, eficienţa întregului tratamentului
este pusă sub semnul întrebării, subminând
în timp, rezistenţa dispozitivului aplicat sau,
mai grav, afectând, uneori chiar iremediabil,
elementele sistemului stomatognat.
Trebuie remarcat faptul că diagnosticul
nu poate cuprinde în totalitate situaţia clinică
a pacientului, cu numeroasele particularităţi
care individualizează fiecare caz în parte.
Prin urmare planul terapeutic va trasa linii
generale de tratament în concordanţă cu dia-
gnosticul, iar soluţia finală de tratament va fi
găsită doar prin studiul amănunţit al cazului
şi după parcurgerea etapelor premergătoare
tratamentului protetic propriu-zis.
Tratamentul preprotetic
Tratamentul preprotetic este denumit
şi tratament nespecific. El se instituie după
examinarea clinică a modelelor documentare
şi a radiografiilor. Are rolul de a asana ca-
vitatea orală, independent de soluţia finală
de tratament protetic.
Generic, tratamentul preprotetic poate
cuprinde următoarele elemente:
Intervenţiile chirurgicale
Aceste tratamente sunt primele care se
efectuează deoarece necesită un timp ulteri-
or pentru vindecare.
Extracţiile dentare:
Decizia de extracţie se va lua numai
după o atentă examinare clinică a modelelor
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
şi radiografiilor. Se va avea în vedere salva-
rea oricărui dinte care are importanţă pentru
planul viitoarei proteze şi în general se va
încerca salvarea dinţilor posteriori pentru a
evita pe cât posibil edentaţiile terminale.
Indicaţiile extracţiei dentare sunt:
- distrucţii corono-radiculare extinse;
- necroza septică complicată;
- complicaţii infecţioase perimaxilare
severe;
- dinţi care au determinat osteomieli-
te;
- dinţi implantaţi pe sechestre osoase
deja detaşate;
- dinţi care întreţin procese infecţioa-
se sinusale;
- dinţi care întreţin procese infecţioa-
se ganglionare;
- dinţi care provoacă manifestări se-
vere în cadrul bolii de focar;
- mobilitate accentuată;
- resorbţie avansată a osului alveolar
şi pungi adânci ;
- dinţi fracturaţi irecuperabil;
- dinţi aflaţi în focarele de fractură
ale maxilarelor;
- dinţii extruzaţi, cu devieri impor-
tante ale axului de implantare;
- dinţi izolaţi care împiedică o soluţie
protetice corespunzătoare;
- dinţi care produc leziuni traumatice
ale mucoasei;
- dinţi supranumerari care produc
tulburări funcţionale.
Se va avea în vedere ca orice extracţie,
indiferent de cauza determinantă, să fie exe-
cutată cu minimum de sacrificiu de substan-
ţă osoasă, iar ulterior se va realiza o regula-
rizare a osului pentru a asigura un câmp
protetic uniform şi neted viitoarelor şei ale
aparatului gnatoprotetic.
287 
Chirurgia endodontică
Este cunoscut faptul că în cazul necro-
zelor septice şi al complicaţiilor acestora
tratamentele conservatoare endodontice nu
dau întotdeauna rezultate. Prin urmare chi-
rurgia endodontică se adresează atât proce-
selor acute, cât şi celor cronice, asigurând
condiţiile necesare unei vindecări complete,
restaurarea osoasă şi recuperarea morfo-
funcţională a dinţilor în cauză.
a) Osteotomia transmaxilară este indicată în:
- parodontita apicală acută în faza
periapicală la dinţii la care nu se poate re-
aliza drenajul prin cateterizarea canalului
şi deschiderea apexului, sau când acest
drenaj endodontic nu este suficient;
- parodontitele apicale cronice cu secreţie
bogată.
b) Chiuretajul periapical este indicat în:
- situaţiile în care, deşi s-a efectuat trata-
mentul corect al canalului, procesul pa-
tologic nu a putu fi oprit la nivel peri-
apical;
- când în timpul obturaţiei de canal sub-
stanţa de obturaţie a depăşit foramenul
apical şi a determinat reacţii de intole-
ranţă manifeste, cu dureri violente, in-
flamaţii, hipoestezii, parestezii sau chiar
anestezii;
- în caz de necroză a apexului.
c) Rezecţia apicală (fig. 9.1) este indicată în:
- leziuni apicale cronice: parodontita api-
cală cronică granulomatoasă, chisturile
radiculare, osteita periapicală cronică,
procesele inflamatorii ale vârfului rădă-
cinii;
- obstacole care împiedică tratamentul
endodontic corect: anomalii anatomice
care împiedică abordarea completă şi co-
 Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă

rectă a canalului radicular până la nivelul tentă, obturaţii incomplete, dispozitive

apexului, canale obstruate de procese corono-radiculare la dinţii cu obturaţii
dentinare, ace rupte accidental în canal; incomplete, căi false, granuloame rezi-
- eşecuri ale tratamentului endodontic: duale.
parodontite cronice cu secreţie persis- - fracturi radiculare.

Fig. 8.1 Reprezentare schematică - rezecţie apicală

Timpii rezecţiei apicale (fig. 8.2) vor - Chiuretajul periapical - îndepărtarea

fi adaptaţi în funcţie de aceste situaţii clini- completă a ţesuturilor patologice din ju-
ce: rul apexului
- Incizia - Obturarea canalului radicular - în con-
- Decolarea lamboului mucoperiostal cordanţă cu situaţia clinică, în funcţie
- Trepanarea tăbliei osoase de aspectele discutate anterior
- Rezecţia apexului - Sutura plăgii.

   
288 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 8.2. Timpii rezecţiei apicale: acces, evidenţierea procesului patologic, rezecţie api-
cală şi chiuretaj, situaţia clinică finală

Rezecţia apicală se poate realiza înain- După realizarea tratamentelor endodon-

tea tratamentului protetic (în cadrul pregăti-
rii nespecifice) sau ca parte integrantă a tra-
tamentului specific, când, după tratamentul
endodontic, se pregăteşte substructura orga-
nică şi se amprentează loja radiculară.
Adaptarea incrustaţiei se face preoperator,
iar fixarea definitivă se realizează intraope-
rator, în şedinţa în care se execută şi rezecţia
apicală.
tice se realizează restaurarea dinţilor devitali
şi/sau cu distrucţii coronare/radiculare severe.
d) Amputaţia radiculară constă în îndepărtarea
completă a uneia dintre rădăcinile molarilor 1
şi 2 superiori şi inferiori, rădăcină la nivelul
căreia se află un proces apical ce nu mai poate
beneficia de altă metodă terapeutică.
e) Excizia hiperplaziilor de mucoasă.

   
289 
   

Terapia parodontală
În etapa de pregătire nespecifică sec-
venţa procedurilor parodontale cuprinde
faza I de terapie - faza etiologică sau
etiotropă (antiinflamatorie, nechirurgicală)
ce are ca obiectiv eliminarea şi controlul
tuturor factorilor implicaţi în distrucţia par-
odontală, în scopul interceptării şi opririi
evoluţiei afectării parodontale. Această eta-
pă presupune:
- controlul plăcii, prin măsuri de au-
tocontrol sau profesionale,
- detartraj/ surfasaj,
- corectarea factorilor iritanţi resta-
urativi şi protetici,
Fig. 8.3. Reprezentare schematică gingivectomie
Timpii chirurgicali ai unei gingivecto-
mii sunt următorii:
- Marcarea profunzimii pungilor,
- Realizarea unei incizii vestibulare
şi orale festonate la 2 mm apical de
punctele hemoragice.
- Prin înclinarea bisturiului în direc-
ţie coronară, se obţine o bizotare
externă a gingiei.
- Se îndepărtează în totalitate ţesutul
de granulaţie, iar resturile de tartru
existente subgingival se îndepăr-
290
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
- tratamentul cariilor (temporar sau
definitiv, în funcţie de prognosticul
dintelui),
- terapia antimicrobiană locală sau
sistemică,
- terapia ocluzală,
- deplasări ortodontice minore,
- imobilizare provizorie;.
Dacă există pungi parodontale, adevă-
rate sau false se va face tratamentul medi-
camentos şi chirurgical al acestora.
- Gingivectomia sau gingivo-alveoloplas-
tia (fig. 8.3) este necesară uneori pentru
a mări coroana clinică a unui dinte
stâlp.
tează prin detartraj, urmat de nete-
zirea suprafeţelor radiculare.
Hipercreşterile gingivale se tratează
chirurgical în următoarele situa ii clinice:
- persisten a după tratamentul anti-
inflamator / controlul factorilor sis-
temici care le induc (Nifedipin,
Difenilhidantoina, Ciclosporina A),
- când au o etiologie idiopatică (hi-
perplazia gingivală familială). Du-
pă realizarea inciziei, ţesutul hiper-
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
plazic se separă la nivelul septului
interdentar utilizându-se un bisturiu
lanceolat (Orban). După excizarea
ţesutului în exces, gingia este sutu-
rată în fiecare spaţiu interdentar.
Prin gingivectomie-gingivoplastie:
- se realizează desfiinţarea pungii
prin ablaţia chirurgicală a peretelui
moale şi obţinerea unei anatomii
funcţionale a conturului gingival;
- este indicată în cazurile când există
pungi gingivale adânci - în cazul
hiperplaziei gingivale şi pungi
supraosoase cu o gingie ataşată su-
ficient de înaltă.
O tehnică specială de gingivectomie
este tehnica ENAP (fig. 984) - excizia pen-
Fig. 8.4.
291 
tru obţinerea unui nou ataşament (Yukna) şi
varianta ENAP modificată, care are drept
scop eliminarea epiteliului pungii:
- Cu un bisturiu se realizează o inci-
zie cu bizou intern până la nivelul
fundului pungii (varianta iniţială)
sau până la nivelul crestei osoase
(ENAP modificată).
- După eliminarea ţesuturilor alterate
şi surfasarea suprafeţei radiculare,
ţesuturile se repoziţionează şi se su-
turează interdentar.
- Metoda are avantajul că îmbunătă-
ţeşte accesul la suprafeţele radicu-
lare, realizează un traumatism mi-
nim asupra gingiei şi recesiune mi-
nimă postoperatorie dar nu favori-
zează un nou ataşament.

Tratamentul de echilibrare ocluzală
Echilibrarea ocluzală va avea în vede-
re trei aspecte: realizarea unui plan de oclu-
zie corect, eliminarea contactelor premature
şi a interferenţelor, refacerea dimensiunii
verticale de ocluzie dacă aceasta se impune.
Planul de ocluzie este frecvent modi-
ficat în edentaţia parţială din cauza migrări-
lor dentare, mai ales în sens vertical. Astfel
planul de ocluzie va fi adus la nivelul dinţi-
lor care nu au suferit migrări.
Pentru nivelare, în funcţie de gradul de
Fig. 8.5. Şlefuiri selective
Evaluarea dimensiunii verticale de
ocluzie se face iniţial prin teste funcţionale.
- În cazul în care pacientul se prezintă cu
o DVO supradimensionată se vor înde-
părta obligatoriu lucrările protetice prin
care s-a realizat această mărire a etaju-
lui inferior al feţei şi se refac în condi-
ţiile unei DVO corecte. Dacă pacientul
292
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
denivelare sunt necesare (fig. 8.5):
- şlefuiri selective la nivelul cuspizilor;
- amputări coronare urmate de devita-
lizări, gingivectomie sau alveolo-
plastie şi acoperirea cu microproteze;
- îndepărtarea lucrărilor fixe neco-
respunzătoare;
- extracţia dintelui şi uneori chiar re-
zecţia modelantă a osului, cum se în-
tâmplă în cazul molarilor superiori
egresaţi împreună cu tuberozitatea;
- înlăturarea contactelor premature şi
a interferenţelor.
se prezintă cu o DVO micşorată redi-
mensionarea nu este necesară decât
atunci când au apărut manifestări pato-
logice în diverse structuri sau când pa-
cientul reclamă această redimensionare.
- Orice redimensionare a DVO trebuie
tatonată, în ceea ce priveşte efectele,
prin protezări provizorii. Medicul va
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
avea în vedere că o supradimensionare a
DVO este de departe mai traumatogenă
pentru ţesuturile aparatului dento-
maxilar decât o subdimensionare.
Tratamentul ortodontic
Acest tratament poate fi aplicat chiar
şi la adult, fiind necesar pentru redresarea
înclinării dinţilor şi a refacerii punctelor de
contact pierdute prin migrări orizontale. În
fapt este un tratament ortodontic minor, rea-
lizat cu ajutorul celor mai simple aparate sau
metode, dar care în practică se utilizează
mai puţin, mai ales din cauza grabei pacien-
ţilor de a termina tratamentul protetic.
Tratamentul ortodontic trebuie realizat
în cazul dinţilor înclinaţi, astfel încât la soli-
citările verticale să reacţioneze toate fibrele
parodontale. În cazul dinţilor frontali migraţi
orizontal cu apariţia de treme şi diastemă, cu
micşorarea spaţiului protetic potenţial, cel
mai rapid şi eficace tratament ortodontic
este inelul de cauciuc, mai ales pentru refa-
cerea punctelor de contact.
Tratamentul conservativ odontal
Acest tratament va fi realizat spre fi-
nalul etapei preprotetice şi se adresează:
- cariilor simple care se tratează cores-
punzător;
- înlocuirea obturaţiilor vechi şi incorecte
cu unele corecte;
- tratamente endodontice atunci când
acestea se impun.
a) preoperator b) intraoperator
Fig. 8.6. Frenectomie maxilară
293 
Protezarea provizorie
Este o etapă a tratamentului nespecific
indicată pentru a evitarea tulburările funcţi-
onale fizionomice. Atunci când această
protezare provizorie are ca obiectiv îmbună-
tăţirea indicilor clinico-biologici ai sistemu-
lui stomatognat, etapa de tranziţie este parte
integrantă a tratamentului proprotetic.
Tratamentul proprotetic
Tratamentul propropetic este denumit
şi tratament specific şi urmăreşte pregătirea
câmpului protetic pentru aplicarea trata-
mentului protetic propriu-zis.
În această etapă sunt necesare modele
de studiu pe care se vor nota aspectele lega-
te de toate intervenţiile proprotetice.
Acest tratament este specific edentaţiei
parţiale pentru că el modifică morfologia
câmpului protetic în vederea obţinerii unor
condiţii optime de menţinere, sprijin şi stabi-
lizare a viitoarei construcţii protetice. Desi-
gur, există situaţii clinice în care nu sunt ne-
cesare tratamente proprotetice, astfel încât
după efectuarea etapei preprotetice se trece
direct la tratamentul protetic propriu-zis prin
amprentare funcţională.
Intervenţii chirurgicale asupra
mucoasei
Frenectomie, frenotomia sau frenoplastia:
Frenul labial inserat foarte aproape de
parodonţiul marginal împiedică extinderea şeii
şi favorizează leziunile de decubit (fig. 9.6).
c) postoperator d) postoperator

Frenul lingual inserat prea aproape de
parodonţiul marginal sau inserţia sa în formă
de evantai împiedică aplicarea unei bare
linguale (fig. 8.7).
Fig. 8.7. Frenectomie linguală
Bridele laterale inserate aproape de
muchia crestei:
Aceste formaţiuni anatomice împiedi-
că extinderea şeilor laterale şi micşorează
Fig. 8.8.
Intervenţii chirurgicale
asupra osului
Exostozele:
Neregularităţile osoase, dure la palpa-
re care fac, de cele mai multe ori, imposibilă
purtarea protezei vor fi îndepărtate prin re-
294
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
suprafaţa de sprijin muco-osos.
Rezultatul acestor intervenţii chirurgi-
cale se poate menţine cu o proteză provizo-
rie sau cu o proteză veche completată cores-
punzător cu material termoplastic.
Hipertrofii şi hiperplazii de mucoasă:
Modificările mucozale în exces pot
apare la nivelul versantelor crestelor, fundu-
rilor de sac sau bolţii palatine. Aceste ele-
mente împiedică realizarea unui sprijin
muco-osos corespunzător pentru şei sau
baza protezei sau extinderea şi modelarea
funcţională a marginilor protezei (fig. 8.8).
Plastia şanţurilor vestibulare sau
linguale:
Aceste intervenţii chirurgicale propro-
tetice se realizează mai rar în edentaţia par-
ţială. Ele sunt indicate în atrofii mari ale
crestelor edentate din edentaţii terminale, în
special la mandibulă.
De obicei aceste proceduri chirurgica-
le deplasează inserţiile musculare şi mucoa-
se în vederea obţinerii unei creste edentate
cu o înălţime de minim 5 mm.
zecţii modelante localizate sau regularizări
de creastă.
Crestele retentive:
Atunci când crestele edentate sunt re-
tentive, în special în regiunea frontală, vor
interfera cu marginile şeilor şi vor împiedica
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
inserţia protezei, beneficiind, astfel, de re-
zecţii osoase modelante.
Torusul maxilar sau mandibular:
Atunci când aceste formaţiuni au di-
mensiuni exagerate împiedică aplicarea co-
nectorilor principali şi fac necesară rezecţia
(fig. 9.9).
Tuberozităţi maxilare retentive sau
procidente:
Aceste modificări ale câmpului prote-
tic edentat parţial necesită rezecţii modelan-
te, fără a desfiinţa complet retentivitatea
acestei formaţiuni anatomice.
Fig. 8.9. Torus maxilar şi mandibular
Etapa protetică propriu-zisă
Intervenţii asupra dinţilor stâlpi
Dinţii stâlpi sunt acei dinţi restanţi pe
care vor fi aplicare mijloacele de menţinere,
sprijin şi stabilizare (EMMSS).
Pregătirea dinţilor stâlpi care nu
necesită microproteze:
În această categorie sunt incluşi dinţii
restanţi care au smalţul gros, nu prezintă
leziuni carioase şi au o implantare convena-
bilă. Secvenţa preparării DS presupune ur-
mătoarele etape:
a) Realizarea planurilor de ghidaj:
Planurile de ghidaj sunt situate pe su-
prafeţele proximale ale dinţilor stâlpi vecine
edentaţiei. În momentul în care aceste pla-
nuri sunt realizate corect permit inserţia şi
dezinserţia facilă a protezei, fără a transmite
295 
Atrofiile marcate ale crestelor eden-
tate:
Aceste situaţii clinice pot beneficia de
plastii osoase cu diverse materiale de adiţie
sau transplante.
Se recomandă ca toate intervenţiile
dintr-o anumită regiune să fie efectuate într-
o şedinţă pentru a evita anestezii multiple şi
a scurta timpul de vindecare. Între momen-
tul realizării intervenţiilor chirurgicale şi
momentul amprentării funcţionale trebuie să
existe o perioadă de 2-6 săptămâni necesară
vindecării.
forţe nefiziologice asupra dinţilor stâlpi şi
fără ca elementele de menţinere să sufere
deformări (fig. 9.10, 9.11).
Pentru a-şi îndeplini obiectivul de ghi-
dare a protezei la inserţie şi dezinserţie aces-
te suprafeţe trebuie să fie paralele cu axa de
inserţie a protezei. Acest paralelism poate
exista în mod natural, el fiind apreciat pe
modele de studiu montate la paralelograf şi
folosind tija de reperaj.
La pregătirea planurilor de ghidare se
va asigura o zonă dentară care să menajeze
parodonţiul marginal. Prepararea acestor
elemente este, în general, oarecum impreci-
să, folosindu-se acuitatea vizuală a practici-
anului. Poziţia în care piesa trebuie ţinută
pentru a prepara suprafeţele necesare se va
stabili mai întâi pe modelul de studiu pentru
a putea aprecia cantitatea de substanţă den-
tară care trebuie îndepărtată (fig. 8.12).
 Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă

Fig. 8.10. Planuri de ghidaj

Fig. 8.11. Realizarea planurilor de ghidaj

dependentă de funcţia acestora. Planurile de

ghidaj poziţionate pe feţele proximale ale
dinţilor stâlpi vecine edentaţiei vor determi-
na viitoarea axă de inserţie, iar planurile de
ghidaj situate pe feţele opuse celor pe care
se va aplica braţul retentiv al croşetelor tur-
nate vor asigura funcţia de reciprocitate.

Fig. 8.12. Utilizarea modelului de studiu pentru

stabilirea planurilor de ghidaj

După prepararea planurilor de ghidaj

pe modelul de studiu, acesta se va duplica
cu ajutorul unei amprente cu alginate şi apoi
noul model se va analiza la paralelograf cu
ajutorul tijei de reperaj, ulterior realizându-
se şi corecţiile intraorale, dacă se dovedesc
Fig. 9.13. Sacrificiu minim de substanţă dentară
necesare.
Un plan de ghidaj trebuie realizat prin Planurile de ghidaj paralele între ele şi
îndepărtarea unei cantităţi minime de sub- cu axa de inserţie sunt necesare mai ales în
stanţă dentară (smalţ), de la nivelul convexi- edentaţiile intercalate. În edentaţiile termi-
tăţii maxime a dintelui, în general nu mai nale nu sunt necesare planuri de ghidare. În
mult de 0,5 mm (fig. 9.13). aceste situaţii trebuie să fie păstrată o uşoară
Poziţionarea planurilor de ghidaj este convexitate a feţei distale a DS care să per-

   
296 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
mită bascularea prin înfundare a şeilor fără
suprasolicitarea dinţilor stâlpi.
Fig. 9.14. Asigurarea corectă a funcţiei
de reciprocitate
Planurile de ghidaj asigură de aseme-
Tabelul 9.1. Avantajele planurilor de ghidaj:
RECIPROCITATE MAI BUNĂ
IGIENIZAREA MULT MAI FACILĂ
EFECT FIZIONOMIC MAI BUN
STABILITATEA ORIZONTALĂ
CRESCUTĂ
UN ANUMIT GRAD DE RETENŢIEI
b) Remodelarea dinţilor stâlpi:
Reducerea convexităţilor vestibulo-
orale exagerate:
Această procedură este indicată pentru
faţa vestibulară pentru a putea coborî braţul
retentiv al croşetelor, îmbunătăţind astfel
fizionomia, iar pe faţa orală pentru realiza-
rea reciprocităţii.
Astfel porţiunea iniţială a braţului re-
tentiv al croşetului va trebui plasată în cele
două treimi supraecuatoriale ale dintelui, iar
porţiunea terminală flexibilă în treimea gin-
givală. Braţul opozant va putea fi plasat în
297
nea şi îndeplinirea corectă a funcţiei de reci-
procitate (fig. 9.14). Ele permit braţului
opozant al croşetului să aibă un contact
permanent cu dintele în timpul inserţiei şi
dezinserţiei protezei. Astfel, braţul elastic
este nevoit să se deformeze în timp ce se
deplasează spre coronar.
În edentaţiile frontale nu se realizează
planuri de ghidaj deoarece prin şlefuire se
modifică forma dinţilor cu afectarea funcţiei
lor estetice.
Realizarea planurilor de ghidaj pe care
alunecă conectorii secundari prezintă mai
multe avantaje (Tabelul 9.1).
pentru croşetele cu acţiune proximală
desfiinţarea zonelor retentive proximale
corpul croşetului poate fi aplicat mai
aproape de colet
în direcţie mezio-distală
prin fricţiunea dintre conectorul secundar şi
planurile de ghidaj ale dinţilor stâlpi
treimea medie a feţei opuse celei pe care se
aplică braţul retentiv sau chiar mai aproape
de colet.
Reducerea retentivităţilor datorate
migrărilor orizontale ale dinţilor stâlpi:
Zonele care vor trebui şlefuite se sta-
bilesc cu ajutorul paralelografului şi se mar-
chează cu creionul roşu pe modelul de stu-
diu. Se vor reduce doar retentivităţile mici,
care necesită şlefuiri minime, în toate cele-
lalte cazuri dinţii stâlpi vor fi acoperiţi cu
microproteze. Se poate astfel interveni pe
(Tabelul 9.2):
 
 Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă

Tabelul 9.2.
FEŢELE LINGUALE ALE DINŢILOR împiedică aplicarea corectă a braţului opo-
INFERIORI LINGUALIZAŢI zant sau chiar a conectorului principal
FEŢELE VESTIBULARE ALE DINŢI-
pentru a facilita aplicarea braţelor retentive
LOR LATERALI SUPERIORI
ale croşetelor
VESTIBULARIZAŢI
FEŢELE DISTALE ALE CANINILOR
SUPERIORI ÎNCLINAŢI CĂTRE
EDENTAŢIA POSTERIOARĂ
FEŢELE MEZIALE ALE MOLARI-
LOR MANDIBULARI INCLINAŢI
CĂTRE MEZIAL
FEŢELE PROXIMALE ALE DINŢI-
pentru a permite aplicarea corectă a dinţilor
LOR ANTERIORI, PE PARTEA DIN-
artificiali
SPRE EDENTAŢIA FRONTALĂ,

Reducerea unor zone care de obi- dinţilor nu sunt suficiente este bine să se
cei interferă cu braţele croşetului: creeze aceste zone în mod artificial prin
- marginea mezio-linguală la premo- aplicarea pe DS a unor coroane de înveliş
larii şi molarii inferiori; modelate corespunzător.
- marginea disto-vestibulară la pre-
molarii superiori;
- marginea mezio-vestibulară la mo-
lari superiori.
Remodelarea dinţilor laterali abra-
zaţi la care ecuatorul protetic se află în
apropierea feţei ocluzale. În aceste situaţii se
vor şlefui:
- muchiile ocluzo-laterale pentru a rea- Fig. 9.15. Crearea de retentivităţi artificiale
liza convexităţi favorabile aplicării prin şlefuire
braţelor retentive ale croşetelor;
Zone retentive pot fi create, de aseme-
- feţele proximale, care să realizeze
nea, prin utilizarea restaurărilor cu răşini
planuri de ghidare;
compozite (fig. 9.16).
- faţa ocluzală în vederea creşterii
eficienţei masticatorii.
Crearea de retentivităţi artificiale
pentru braţele elastice ale croşetelor (fig.
9.15):
În regiunea în care se aplică braţele re-
tentive ale croşetelor smalţul este de cele
mai multe ori foarte subţire astfel încât po-
sibilităţile de creare a acestor retentivităţi
fără a ajunge la dentină sunt limitate. Fig. 9.16.Crearea de retentivităţi artificiale cu
În cazul în care retenţiile naturale ale ajutorul răşinilor compozite
   
298 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

În aceste situaţii este necesară o supra-

faţă largă de adeziune între smalţ şi restaura-
rea compozită pentru a reduce riscul des-
prinderii acesteia şi a putea crea un contur
convenabil pentru retenţia croşetului. Ră i-
nile compozite de generaţie mai veche nu se
pretau la astfel de proceduri din cauza canti-
tăţilor reduse de particule de siliciu, ceea ce
a. Efect disortodontic b. Solicitare fiziologică
determina o abrazie rapidă produsă de braţul
Fig. 9.17. Prepararea lăcaşelor pentru pinteni
croşetului cu pierderea consecutivă a reten-
supracingulari
tivităţii. Utilizarea compozitelor moderne cu
microumplutură, precum şi a compozitelor În plus un pinten aplicat pe o suprafaţă
hibride duce la o abrazie reciprocă minimă dentară nepreparată va fi în relief determi-
între restaurare şi croşet, astfel încât această nând interferenţe, retenţia alimentelor şi
tehnică este durabilă, eficientă şi biologică dificultăţi de adaptare din partea pacientului
în acelaşi timp prin conservarea ţesuturilor (fig. 9.18).
dentare.

c) Prepararea lăcaşelor pentru pinteni

externi:
Această preparare trebuie să urmeze şi
nu să preceadă remodelările menţionate mai
sus.
Prepararea lăcaşelor pentru pinteni es-
te necesară deoarece:
- se asigură o suprafaţă optimă pentru
aplicarea elementelor de suport dento-
parodontal;
- previne apariţia contactelor premature şi
a interferenţelor;
- pintenii devin mai pu in sesizabili tac-
til de către pacient.
Un pinten aplicat pe o suprafaţă încli-
nată va avea tendinţa să alunece sub acţiu-
nea forţelor ocluzale. Forţele orizontale re-
zultate pot determina migrarea dintelui su-
port sau chiar pierderea acestuia prin supra-
solicitare. Pregătirea lăcaşelor pentru pinteni
va conduce la o solicitare a dintelui în axul
de implantare, va asigura un suport dento-
parodontal mai eficient şi va preveni migra-
rea dentară (fig. 9.17).
Fig. 9.18. Plasarea pintenilor supracingulari
în interiorul conturului dintelui
Pregătirea unui lăcaş pentru pinten va
determina plasarea acestuia în interiorul
conturului dintelui, fiind mai greu sesizabil
de către pacient, fără a produce interferenţe
ocluzale sau contacte premature.
Lăcaşele pentru pinteni laterali:
Vor fi realizate pe feţele ocluzale ale
molarilor şi premolarilor în fosetele meziale
sau distale. Au formă aproximativ triughiu-
lară, cu vârful rotunjit, apropiat cât se poate
de mult de centrul feţei ocluzale, cu fundul
concav ca o lingură.
Prepararea lăcaşelor pentru pintenii
plasaţi pe dinţii laterali va determina o redu-
cere a înălţimii crestei marginale corespun-

   
299 
   

zătoare în vederea obţinerii spaţiului necesar
pentru a asigura o cantitate suficientă de
material la îmbinarea dinte pinten şi conec-
torul său secundar.
Fig. 9.19. Unghiul de întâlnire dintre pinten şi conectorul secundar
Un unghi obtuz favorizează aluneca-
rea protezei pe dintele stâlp sau declanşează
forţe disortodontice ca urmare a acţiunii
pintenului pe un plan înclinat. Lăcaşul ar
trebui realizat numai în smalţ. Forma conca-
vă a lăcaşului este necesară mai ales în
edentaţiile terminale, astfel încât pintenul să
se mişte asemănător unei articulaţii, mai ales
în timpul basculării prin înfundare a şeilor.
Lăţimea lăcaşului trebuie să fie 1/3 din
lăţimea vestibulo-orală, lungimea 1/4 din
diametrul mezio-distal al dintelui, iar adân-
cimea la nivelul crestei marginale de 1,5 mm.
Este important ca adâncimea lăcaşului
să nu ajungă la dentină, dar în acelaşi timp să
asigure o grosime suficientă pintenului, pentru
o bună rezistenţă mecanică (fig. 9.20).
Fig. 9.20. Adâncimea lăcaşelor pentru pinteni
ocluzali
300
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
În plan orizontal lăcaşul va fi astfel re-
alizat încât pintenul să facă cu conectorul
său secundar un unghi drept sau ceva mai
mic de 900 (fig. 9.19).
Această grosime se verifică cu ajutorul
unei folii de ceară pe care pacientul închide
gura în ocluzie centrică (fig. 9.21).
Lipsa de adâncime a lăcaşului datorată
abraziunii dintelui poate fi compensată prin
creşterea lăţimii acestuia.
Dacă în urma preparării lăcaşului se
ajunge în dentină este necesar să se aplice o
obturaţie de amalgam, o incrustaţie sau o
microproteză pentru a evita apariţia cariilor.
Fig. 9.21. Verificarea adâncimii lăcaşelor pen-
tru pinteni ocluzali
Locul de plasare a lăcaşelor în
edentaţiile laterale intercalate este de obicei
în fosetele marginale de lângă edentaţie, iar
în edentaţiile terminale în foseta mezială a
dinţilor stâlpi (fig. 9.22).
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 9.22. Plasarea pintenilor ocluzali în foseta
mezială
Adâncimea lăcaşelor trebuie verificată
în poziţiile diagnostice ale mandibulei, pre-
cum şi în mişcările de lateralitate şi propul-
sie. Un pinten plasat într-un lăcaş ocluzal
insuficient preparat poate genera contacte
premature (fig. 9.23).
Fig. 9.23. Adâncimea corectă a lăcaşelor pentru
pinteni ocluzali
În cazul dinţilor rotaţi lăcaşele pot fi
realizate în fosetele marginale sau în oricare
altă zonă a feţei ocluzale în funcţie de spaţiu
şi cerinţe fizionomice.
301 
Lăcaşele realizate pe dinţii stâlpi indi-
recţi vor avea aceleaşi caracteristici ca şi
cele de pe dinţii stâlpi direcţi, cu precizarea
că pintenii vor trebui amplasaţi cât mai de-
parte de linia de rotaţie a protezei, de obicei
în foseta mezială a primului premolar.
Lăcaşurile realizate pe dinţii abrazaţi
vor fi mai late şi mai puţin adânci. Deşi în
cazul dinţilor abrazaţi se indică de cele mai
multe ori acoperirea cu microproteze, se
consideră că abraziunea apare la vârste când
carioactivitatea este scăzută, iar dentina este
dură şi rezistentă la atacul acid.
Lăcaşurile la dinţii înclinaţi se aplică
în fosetele opuse direcţiei de înclinare pen-
tru a nu accentua şi mai mult versia dintelui.
Lăcaşurile interdentare se prepară pe
hemiarcade integre unde se aplică croşete de
tip Bonwill. Lăcaşele pentru pinteni vor fi
făcute numai după ce s-au creat spa iile
necesare pentru braţele croşetului care plea-
că din pinten.
Lăcaşurile pe dinţii anteriori:
Dinţii anteriori nu sunt apţi să asigure
aplicarea unui pinten, datorită morfologiei
lor, totuşi, în unele cazuri, pot fi utilizaţi
pentru sprijinul protezei.
Lăcaşele supracingulare se aplică pe
dinţi cu cingulum bine reprezentat şi sunt, de
fapt, nişte trepte supracingulare, realizate cel
mai adesea pe caninii superiori (fig. 9.24).
Fig. 9.24. Prepararea lăcaşelor pentru pinteni
supracingulari

Lăcaşele incizale pot fi realizate pe
orice dinte frontal cu condiţia ca pintenul
sau gheruţa incizală să nu jeneze rapoartele
ocluzale funcţionale (fig. 9.25).
Fig. 9.25. Prepararea lăcaşelor pentru pinteni
incizali
Lăcaşurile pe dinţii care prezintă
procese carioase:
Se realizează în obturaţiile de amal-
gam sau incrustaţiile care au fost realizate
după prepararea cavităţilor carioase.
Acoperirea dinţilor stâlpi cu
microproteze
a) Indicaţii
- pacient cu boală carioasă, cu nivel
de afectare mediu sau crescut;
- igienă orală deficitară;
- dinţii nu prezintă retentivităţi natu-
rale;
- remodelarea feţelor laterale necesi-
tă sacrificii mari de substanţă;
- realizarea lăcaşelor ocluzale impli-
că sacrificiu mare de substanţă;
- nivelarea planului de ocluzie pre-
supune lefuiri importante;
- dinţii restanţi prezintă mobilitate
302
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
patologică şi necesită imobilizare;
- există microproteze vechi, necores-
punzătoare;
- dinţii prezintă abrazie accentuată;
- este necesară realizarea unor ra-
poarte ocluzale normale;
- viitoarea proteză va fi prevăzută cu
mijloace speciale de MSS.
b) Caracteristici:
- Lăcaşele pentru pintenii ocluzali se
prepară cu o adâncime mai mare
decât pe dinţii naturali;
- Convexitate vestibulară adecvată
tipului de croşet, dar nu mai mare
de 1 mm, în general plasată spre
mezial sau distal;
- Planurile de ghidare pe feţele
proximale se realizează în funcţie
de axa de inserţie a viitorului aparat
gnatoprotetic;
- Faţă orală se modelează perfect pla-
nă, sau prevăzută cu un prag situat la
1 mm de parodonţiul marginal, para-
lelă cu axa de inserţie (fig. 9.26).
Toate aceste elemente vor fi modelate
cu ajutorul paralelografului şi al spatulelor
speciale de ceară.
Aplicarea de dispozitive radiculare
Dispozitivele radiculare sunt aplicate pe
rădăcini preparate până la nivelul parodonţiu-
lui marginal atât vestibular cât şi oral. Aceste
dispozitive vor fi acoperite de şeile protezei
asigurând un sprijin parodontal excelent, sta-
bilitate şi uneori retenţie prin aplicarea unui
sistem de capse (fig. 9.27, 9.28).
Se recurge la dispozitive corono-
radiculare atunci când (fig. 9.29, 9.30):
- raportul coronă - rădăcină este modifi-
cat în favoarea coroanei;
- dinţii prezintă mobilitate patologică;
- se impun măsuri de ancorare fizionomi-
ce ale protezei.
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Fig. 9.26. Modelarea plană şi cu prag cervical a feţei orale

Fig. 9.27. Prepararea lojei radiculare

Fig. 9.28. Aplicarea dispozitivelor de retenţie ancorate radicular

   
303 
   

Fig. 9.29. Model de proteză over-lay
După adaptarea provizorie a micro-
protezelor acestea se cimentează definitiv
înaintea amprentei funcţionale. Numai
microprotezele care prezintă mijloace speci-
ale de MSS nu vor fi cimentate definitiv,
deoarece acestea trebuie repuse în amprenta
funcţională şi apoi pe modelul de lucru în
vederea realizării protezei.
Amprentarea preliminară
Clasificarea şi adaptarea port-
amprentelor
Ca suport pentru materialele de am-
prentă, sunt necesare portamprente, care pot
fi clasificate în portamprente preliminare şi
portamprente funcţionale.
Port-amprenta reprezintă suportul ri-
gid necesar manipulării materialului de am-
prentă. În funcţie de modalitatea de realizare
a obiectivelor amprentării, port-amprentele
se pot clasifica în port-amprente standard,
port-amprente semifuncţionale şi port-am-
prente individuale funcţionale.
Port-amprentele standard, de serie
sau universale, sunt confecţionate în seturi
de o mare varietate de forme şi mărimi pen-
304
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
a) b)
Fig. 9.30.
a) Capse pentru retenţia matricii
b) Sistem metalic ce găzduieşte cap-
sele de retenţie
tru maxilarul superior şi mandibulă, din me-
tal cromat sau nichelat, din aluminiu sau
materiale plastice. Cele metalice au avanta-
jul că nu se deformează în timpul amprentă-
rii, pot fi adaptate cu cleştele, pot fi steriliza-
te şi utilizate în repetate rânduri.
Se descriu următoarele tipuri de port-
amprente standard:
- port-amprenta standard metalică S.
S. Witte, în seturi de trei mărimi pentru ma-
xilar şi trei pentru mandibulă.
- port-amprenta ortomorfă Devin,
confecţionată din folii de aluminiu, care se
modelează uşor în funcţie de varietatea cli-
nică a câmpurilor protetice. Uneori prin re-
sorbţii neuniforme, câmpul protetic capătă
forme particulare greu încadrabile în seriile
de port-amprente standard. Aceste port-
amprente ortomorfe rezolvă tocmai proble-
ma aceasta, încadrându-se formelor particu-
lare de arcadă alveolară reziduală.
- port-amprenta Schrainemakers pre-
zintă o trusă formată dintr-o serie de port-
amprente în şase mărimi pentru maxilar şi
şapte pentru mandibulă, împreună cu un com-
pas care măsoară deschiderea distală a câmpu-
lui protetic în vederea alegerii port-amprentei.
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
- port-amprenta metalică cu dispozi-
tiv de retenţie, este utilizată în cazul am-
prentării de materiale elastice. Retenţiile
sunt sub formă de perforaţii la 2 mm distan-
ţă sau sub forma unei sârme ce urmează
conturul port-amprentei.
- port-amprenta cu dispozitiv de iri-
gare cu apă, este utilizată în cazul ampren-
tării cu hidrocoloizi reversibili. Este formată
dintr-o port-amprentă obişnuită care însă
este circumscrisă de o conductă de apă, cu
două deviaţii pentru apa caldă şi rece.
- port-amprenta din material plastic
are avantajul că se poate adapta uşor, prin
retuş, la varietatea mare a câmpurilor prote-
tice. Au dezavantajul că nu se pot steriliza
având o întrebuinţare unică.
- port-amprenta globală (S. R.
Ivotray) este alcătuită din două port-
amprente câte una pentru fiecare maxilar,
solidarizate reglabil între ele.
În Clinica de Protetică din Iaşi utilizăm
port-amprente standard din metal nichelat puse
la dispoziţie de I. T. M., seriile de port-
amprente fiind diferite prin forma gutierei
(jgheabului) în patru mărimi pentru maxilar (1,
2, 3, 4) şi şase pentru mandibulă (00, 0, 1, 2, 3,
4), cât şi un număr variat de port-amprente din
material plastic, adaptate după necesităţile im-
puse de varietatea formelor clinice.
Port-amprentele semifuncţionale se
confecţionează din mase plastice acrilice
uşor transparente şi se pot completa prin
adaus de mase termoplastice sau prin retuşa-
re, apropiindu-se astfel de port-amprentele
funcţionale.
Port-amprentele individuale funcţi-
onale sunt confecţionate pe modelul preli-
minar utilizând acrilatul auto şi termo-
polimerizabil, masele plastice (placa de ba-
ză) sau metalul prin tehnologii de turnare
sau ştanţare.
305 
Port-amprentele funcţionale trebuie să
acopere în întregime suprafaţa câmpului
protetic până în zonele de mucoasă pasiv-
mobilă, în zonele edentate, respectiv faţa
vestibulară a dinţilor restanţi, în zonele
edentate. Sunt prevăzute cu mâner şi butoni
de presiune, iar uneori pot prezenta şi bor-
duri de ocluzie.
Alegerea port-amprentei se face în
funcţie de tehnica de amprentare adoptată
din seriile de port-amprente standard dispo-
nibile. Se va alege separat pentru maxilar şi
pentru mandibulă pe baza examenului clinic
amănunţit sau măsurarea cu compasul.
Adaptarea în cavitatea bucală are rolul
de a dezinhiba bolnavul care poate fi şocat
de dimensiunile port-amprentei şi în acelaşi
timp de a orienta practicianul în tehnica ce
va urma (centrare, compresiune dezinserţie).
Adaptarea se va face în sens: transversal,
sagital şi vertical.
În plan transversal marginile port-
amprentei trebuie să fie la 4-5 mm distanţă
de câmpul protetic, asigurând spaţiul nece-
sar pentru realizarea unei grosimi optime şi
uniforme a materialului cât şi a unei presiuni
moderate. În sens sagital port-amprenta tre-
buie să fie la 4 mm de versantul vestibular al
crestei alveolare în zona frontală, iar distal
să depăşească cu 2 mm şanţurile retro-
tuberozitare şi cu 4 mm foveele palatine
până în zona de reflexie a vălului palatin
moale. În sens vertical, port-amprenta trebu-
ie să fie la o distanţă de 4 mm de bolta pala-
tină, iar marginile port-amprentei la 2 mm
sub nivelul zonei de reflexie a mucoasei
mobile.
Pentru a elimina riscul unei centrări
incorecte, când port-amprenta este încărcată
cu material, putem de la început să confecţi-
onăm butoni de distanţare. Se utilizează în
cazul edentaţiilor totale, subtotale, terminale

sau frontale de amplitudine mare care com-
promit stabilitatea portamprentei individua-
le. Butonii de distanţare sunt reprezentaţi de
pastile de masă termoplastică sau ceară aşe-
zate în zona incisivo-canină şi a molarului
de 6 ani (în cazul edentaţiei totale şi
subtotale), respectiv la nivelul breşei edenta-
te (în cazul edentaţiilor terminale şi fronta-
le). Prin ramolire şi centrare corectă, crestele
edentate se imprimă în butoni, iar port-
amprenta poate fi uşor repoziţionată.
Adaptarea port-amprentei la nivelul
marginilor se face prin îndoirea acestora cu
ajutorul unui crampon, sau când marginile
port-amprentei sunt scurte prin completarea
acestora cu masă termoplastică. Există au-
tori care recomandă aplicarea unui rulou din
masa termoplastică pe versantul intern al
marginii port-amprentei pe tot conturul
acestuia, cu scopul de a realiza o compresi-
une la nivelul zonei de mucoasă pasiv-
mobilă. S-ar crea în acest fel o structură prin
care un material fluid utilizat ulterior, ar
putea realiza mai uşor succiunea. Plasarea
ruloului din masă termoplastică, după păre-
rile altor autori, s-ar putea realiza şi de-a
lungul versantului extern al marginilor port-
amprentei. În acest fel apare un spaţiu prin
îndepărtarea uşoară a obrazului, spaţiul ne-
cesar mobilizării nestingherite a formaţiuni-
lor mobile de la periferia câmpului protetic.
Se pot obţine astfel port-amprente bine
adaptate care să ofere condiţii bune pentru o
amprentare preliminară corectă.
Dacă se trece la utilizarea unui materi-
al alginic, port-amprenta trebuie pregătită
prin realizarea unor retenţii suplimentare
necesare stabilităţii materialului pe suport
rigid. Aceste retenţii se obţin prin crearea
306
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
unor mici conuri de masă termoplastică pe
faţa internă a port-amprentei, prin aplicarea
unor benzi de leucoplast pe margini şi faţa
internă, prin utilizarea de lacuri adezive sau
prin utilizarea de ceară bucoplastică fluidă
ce are înglobate fire de bumbac (metoda
Jordon).
Amprenta preliminară
Amprenta preliminară, ca primă etapă
în algoritmul clinico-tehnologic de realizare
a aparatelor gnatoprotetice mobilizabile,
trebuie să ţină seama de particularităţile
câmpului protetic edentat parţial care este un
câmp protetic retentiv, precum şi de alter-
nanţa celor două suporturi, muco-osos şi
dento-parodontal.
În vederea înregistrării amprentei pre-
liminare, se va proceda mai întâi la alegerea
portamprentei care trebuie să fie suficient de
rigidă, să nu jeneze jocul formaţiunilor mo-
bile, să cuprindă în totalitate câmpul prote-
tic, să asigure o grosime suficientă materia-
lului de amprentă, iar marginile acestuia să
se oprească la 2-3 mm de linia ghirlandată.
Se va verifica portamprenta astfel aleasă, în
cavitatea orală, iar în cazul în care condiţiile
de mai sus nu sunt îndeplinite, se va realiza
adaptarea portamprentei prin completare cu
mase termoplastice (fig. 9.31).
Prin definiţie, amprenta preliminară re-
prezintă negativul câmpului protetic edentat
înregistrat cu un material specific de ampren-
tare într-o port-amprentă standard în condiţii-
le mobilizării periferiei de către medic.
Obiectivele amprentării sunt realiza-
te parcelar în cursul fazei de amprentare
preliminară.
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 9.31. Adaptarea portamprentei standard cu mase termoplastice
Obiectivele mecanice:
Amprenta preliminară va trebui să asi-
gure condiţiile necesare menţinerii aparatu-
lui gnatoprotetic prin utilizarea mijloacelor
obişnuite de menţinere, sprijin şi stabilizare.
Se realizează o bună adeziune, amprenta
preliminară reuşind să surprindă toate supra-
feţele plane şi orizontale ale câmpului prote-
tic, deşi nu are fidelitatea necesară datorită
materialului mai puţin fidel pe care-l utili-
zăm. Amprenta preliminară nu reuşeşte să
redea condiţiile realizării unei succiuni op-
time. Succiunea care se obţine este tranzito-
rie şi externă datorită port-amprentei volu-
minoase şi a materialului mai vâscos şi cu
fidelitate mai redusă utilizat. Chiar dacă se
obţine un simulacru de succiune acesta se
pierde deoarece port-amprenta nu se cofrea-
ză la turnare. Ocolirea formaţiunilor mobile
de la periferia câmpului protetic se realizea-
ză parţial din cauza materialului mai vâscos,
port-amprentei voluminoase ce jenează mo-
bilizarea funcţională a periferiei şi a mişcări-
lor nefuncţionale care se practică în această
fază. Tonicitatea musculară nu se înregis-
trează pe amprenta preliminară, iar echili-
brul neuro-muscular nu se poate obţine în
această etapă de tratament.
Amprenta preliminară asigură condiţii-
le de stabilitate prin înregistrarea suprafeţelor
verticale şi retentive ale câmpului protetic,
307 
dar datorită fidelităţii relative a materialului
de amprentă este incompletă, fiind definitiva-
tă în cursul amprentării funcţionale.
Amprenta preliminară asigură parţial
condiţiile de sprijin prin înregistrarea tuturor
suprafeţelor de sprijin, dar nu poate realiza
compresiuni selective şi uneori nu poate să se
extindă în zone periferice ale câmpului prote-
tic (nişa retromolară, parafrenulare, etc.).
Obiectivele funcţionale: nu pot fi rea-
lizate de către amprenta preliminară.
Obiectivele biologice sunt realizate
insuficient de amprenta preliminară din cau-
za parametrilor aproximativi ai amprentării.
Toate obiectivele realizate în această
fază de amprentare constituie condiţii pentru
amprentarea funcţională optimă şi trebuie
stocate prin intermediul modelului prelimi-
nar pe care se vor realiza corecturile ulteri-
oare necesare în vederea completării obiec-
tivelor urmărite.
Clasificarea amprentelor preliminare
În funcţie de zona înregistrată, ampren-
tele preliminare pot fi: unimaxilare, maxilară
sau mandibulară, acestea fiind amprentele
preliminare uzuale, obişnuite şi bimaxilare
(globale) utilizate de excepţie prin intermedi-
ul unor port-amprente speciale.
În funcţie de compresiunea exercitată
în timpul amprentării, amprentele prelimina-

re pot fi: compresive, utilizate în câmpuri
protetice dure şi înregistrate cu material
termoplastic sau siliconi şi decompresive,
utilizate în câmpuri protetice moi prin in-
termediul unor materiale de mare fluiditate.
În raport de numărul de materiale uti-
lizate, deosebim amprente preliminare sim-
ple ce utilizează un singur material şi am-
prente preliminare compozite cu mai multe
materiale, de regulă de consistenţe diferite.
În raport de materialul de amprentă
utilizat, amprentele preliminare se pot clasi-
fica în amprente preliminare înregistrate în
gips, amprente preliminare din alginat, am-
prente cu materiale termoplastice şi ampren-
te cu mase siliconate.
Materiale de amprentare preliminară:
În funcţie de condiţiile clinice şi de
obiectivele urmărite se va prefera unul din
următoarele materiale: gips, mase alginice,
mase termoplastice, siliconi. Tehnica va fi
diferită în funcţie de materialul ales. Prepa-
rarea materialelor trebuie să se facă conform
prescripţiilor de utilizare, obţinând în funcţie
de necesităţile clinice, o variaţie a gradului
de vâscozitate a materialului utilizând ame-
lioratori de priză.
Mişcările realizate în timpul am-
prentării
Realizarea funcţionalizării periferiei
câmpului protetic precizează limita şi gro-
simea marginilor viitorului aparat gnato-
protetic, influenţând menţinerea şi stabilita-
tea acestuia.
Schematizând posibilităţile de
funcţionalizare ale periferiei câmpului prote-
tic, putem descrie trei tipuri principale de
mişcări care se pot realiza în cursul ampren-
tării. Au ca scop funcţionalizarea periferică
fără a realiza condiţiile din cadrul amprentă-
308
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
rii funcţionale. Aceste mişcări trebuie să fie
cu atât mai energice cu cât materialul de
amprentă este mai vâscos.
Mişcările nefuncţionale: sunt efectu-
ate de către medic şi au scopul de a modela
corespunzător marginile amprentei. Se reali-
zează mobilizarea nodulului comisural care
modelează toţi muşchii orofaciali ce interfe-
ră cu marginea aparatului. Sunt executate de
medic pentru că marginile port-amprentei
jenează mişcările efectuate de bolnav. Se
execută masaje prin intermediul obrajilor pe
toată periferia vestibulară a amprentei, trac-
ţiuni şi rotaţii ale nodului comisural care
modelează astfel toţi muşchii orofaciali ce
interferă periferia câmpului protetic. Pentru
mandibulă se utilizează şi deplasări ale lim-
bii lateral, balansarea mandibulei şi contrac-
ţia orbicularului buzelor.
Mişcările funcţionale neautomatiza-
te: sunt mişcări recomandate de medic bol-
navului sub formă de teste care sintetizează
tipurile de mişcări posibile în cursul exerci-
tării funcţiilor.
Mişcările funcţionale automatizate:
sunt mişcări care utilizează toată gama de
mişcări capabile să le execute sistemul
stomatognat materializate prin: fonaţie, mi-
mică, masticaţie, deglutiţie.
Tehnici de amprentare preliminară
Înaintea fazei de amprentare propriu-
zisă se procedează la o serie de pregătiri în
vederea realizării amprentării.
Se va pregăti instrumentul necesar (in-
strumente de consultaţie, două tăviţe renale,
compas, creion chimic, spatulă, fuloar), se
pregăteşte materialul necesar pentru prepa-
rarea materialului de amprentă şi se va face
o pregătire a bolnavului.
În următoarea etapă vom proceda la
pregătirea psihică, medicamentoasă şi fizică
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
a bolnavului, în vederea amprentării. Vom
încerca obţinerea colaborării pacientului, a
calmării acestuia, iar cu ajutorul unor sub-
stanţe medicamentoase vom combate anxie-
tatea şi reflexul de vomă şi vom diminua
secreţia salivară. Pregătirea fizică a bolnavu-
lui presupune aşezarea în poziţie corectă a
acestuia, protecţia vestimentară cu halate,
babete, şorţuri, tăviţă renală pentru colecta-
rea salivei şi a surplusului de material de
amprentă. O atenţie deosebită o vom acorda
pregătirii câmpului protetic în sensul înde-
părtării mucusului salivar şi al realizării unei
vasoconstricţii a mucoasei, prin duşuri buca-
le reci. De asemeni, vom realiza deretenti-
vizarea câmpului protetic, prin introducerea
la nivelul zonelor retentive create de dinţii
restanţi sau aparatele gnatoprotetice con-
juncte, a unor materiale de obturaţie provi-
zorie ca plastobtur, cavidur, provimat.
În caz de reflex de vomă accentuat se
poate desensibiliza vălul palatin prin utiliza-
rea anestezicelor de contact prin badijonare
sau prin spray. Medicul trebuie să cunoască
foarte bine timpii operatori, succesiunea lor
şi să aibă un ajutor pentru prepararea mate-
rialului de amprentă.
Având în vedere particularităţile câm-
pului protetic edentat parţial întins, utiliza-
Fig. 9.32. Amprentarea preliminară cu material alginic
309 
rea materialelor alginice (fig. 9.32) este cea
mai frecventă, datorită proprietăţilor privind
aspectul şi gustul plăcut, vâscozitatea medie
şi în mod deosebit elasticitatea. Pentru
portamprentele care nu sunt prevăzute cu
retenţii, acestea se vor realiza extempora-
neu, pentru retenţionarea alginatului. Pregă-
tirea materialului va trebui să ţină seama de
recomandările firmei producătoare privind
proporţia pulbere-apă, timpul de spatulare,
timpul de manipulare şi de priză. Materialul
odată preparat, se introduce în portamprentă,
se netezeşte suprafaţa sa cu mâna umedă, se
redă impresiunea crestei în zona edentată,
după care se poziţionează centric portam-
prenta în cavitatea orală, exercitând presiuni
dinspre posterior spre anterior, pentru înde-
părtarea surplusului de material. În timpul
amprentării vor fi realizate o serie de miş-
cări de către medic, masaje, tracţiuni, rotaţii
ale buzelor şi obrazului în scopul obţinerii
unei amprente preliminare cât mai exacte.
După priza materialului, dezinserţia ampren-
tei se va face printr-o mişcare unică, pentru
evitarea tensiunilor interne. Amprenta se va
spăla pentru îndepărtarea mucusului, salivei
sau sângelui, se va examina atent, după care
se expediază laboratorului pentru turnarea
imediată a modelului.
 Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă

Amprentarea funcţională După poziţia mandibulei în timpul

amprentării, amprentele funcţionale se îm-
Clasificarea amprentelor funcţionale
part în amprente cu gura deschisă, amprente
Numărul foarte mare şi varietatea teh-
cu gura închisă şi amprente combinate.
nicilor de amprentare funcţională fac aproa-
Amprentele funcţionale cu gura des-
pe imposibilă o clasificare unitară. De aceea,
chisă sunt cele mai frecvent utilizate datorită
de cele mai multe ori se utilizează o grupare
uşurinţei de înregistrare şi posibilităţilor de
a amprentelor funcţionale.
mobilizare a periferiei prin teste.
În raport de gradul de mobilizare al
Amprentele funcţionale cu gura închi-
periferiei câmpului protetic, amprentele
să sunt de regulă amprente înregistrate sub
funcţionale se clasifică în amprente funcţio-
presiune ocluzală. În scopul înregistrării
nale mucostatice şi amprente funcţionale
amprentelor cu gura închisă sunt necesare
mucodinamice.
port-amprente rezistente prevăzute cu valuri
Amprentele funcţionale mucostatice se
de ocluzie. Se mai pot utiliza în acelaşi scop
înregistrează cu ajutorul port-amprentelor
protezele vechi.
individuale cu margini scurte pentru a nu
Se mai descrie şi o tehnică mixtă care
influenţa periferia câmpului protetic, utili-
debutează într-o primă etapă cu o amprenta-
zând material de amprentare de mare fluidi-
re cu gura închisă completată cu o ampren-
tate (mucoseal). Prin amprentarea mucosta-
tare cu gura deschisă pentru modelarea peri-
tică se obţin amprente de adeziune care nu
feriei mobile, port-amprenta fiind menţinută
utilizează şi nu pun în valoare succiunea,
în această etapă prin compresiuni digitale.
tonicitatea musculară etc. Marginile am-
prentei sunt subţiri, înalte şi necesită retuşa-
După numărul de materiale utiliza-
rea ulterioară a marginilor protezelor. Au o
te, amprentele funcţionale se pot clasifica în
utilizare extrem de redusă datorită dezavan-
amprente funcţionale simple şi amprente
tajelor amintite.
funcţionale compozite.
Amprentele funcţionale muco-dinami-
Amprentele funcţionale simple utili-
ce se înregistrează cu port-amprente indivi-
zează în cursul procedurii de amprentare un
duale funcţionalizate pe baza funcţionaliză-
singur material, în timp ce amprentele func-
rii periferiei mobile prin teste. Aceste teste
ţionale compozite utilizează cel puţin doua
se utilizează în etapa de amprentare propriu-
materiale diferite.
zisă. Intensitatea mobilizării periferiei este
Tehnicile moderne sunt de obicei teh-
direct proporţională cu gradul de vâscozitate
nici compozite, fiecare material având con-
al materialului utilizat. Datorită mobilizării
sistenţă şi fluiditate diferită, urmărind obiec-
corespunzătoare se pot obţine amprente cu
tive diferite.
margini bine delimitate, ce ocolesc formaţi-
După gradul de compresiune, am-
unile mobile, periferice, asigurând o bună
prentele funcţionale se împart în amprente
menţinere printr-o succiune de efect. Sunt
funcţionale compresive, amprente funcţio-
criticate din cauza variaţiilor de presiune ce
nale decompresive şi amprente funcţionale
se pot realiza printr-o compresiune neglijen-
cu compresiune selectivă.
tă de către un operator neatent şi mai puţin
Amprentele funcţionale compresive se
versat.
adresează câmpurilor dure, utilizând port-

   
310 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
amprente rezistente şi materiale cu vâscozi-
tate ridicată.
Amprentele funcţionale decompresive
sunt rezervate câmpurilor protetice moi.
Utilizează port-amprente la distanţă şi mate-
riale fluide.
De cea mai largă utilizare se bucură
amprentele funcţionale cu compresiune se-
lectivă. Obţinerea compresiunii selective
derivă din utilizarea materialului în raport cu
rezilienţa câmpului protetic, distanţarea port-
amprentei prin foliere sau radiere, despovăra-
rea selectivă cu ajutorul orificiilor practicate
în baza port-amprentei individuale.
În raport de funcţia stimulată în de-
clanşarea testelor automatizate, amprente-
le funcţionale pot fi: fonetice (Harve, De-
vin), de masticaţie (Max Speng), de deglu-
tiţie (Hromatke).
După înregistrarea separată sau
concomitentă a celor două câmpuri proteti-
ce, amprenta funcţională poate fi unimaxi-
lară sau maxilară, globală.
După zona câmpului protetic am-
Fig. 9.33. Port-amprenta individuală
Port-amprentele complet distanţate se
utilizează când urmează a fi folosite mate-
riale vâscoase (mase termoplastice, siliconi)
311 
prentată, amprentele funcţionale pot fi am-
prente funcţionale care înregistrează în tota-
litate câmpul protetic sau amprente parce-
lare care se adresează numai anumitor zone
ale câmpului protetic.
Cel mai frecvent se utilizează ampren-
tarea periferică în scopul obţinerii succiunii
şi a modelării marginale şi amprenta centra-
lă. Menţionăm că în amprentările parcelare,
tehnicile succesive se completează reciproc
în scopul obţinerii unei amprentări corecte.
Se mai descriu tehnici de autor cu in-
dicaţii şi utilizări restrânse.
Port-amprenta individuală
Port-amprentele individuale (fig. 9.33)
sunt variate ca formă şi concepţie. Ele se
confecţionează din placă de bază sau acrilate
auto sau termopolimerizabile (mai ales pen-
tru mandibulă).
În raport de concepţia ce stă la baza
amprentării, se cunosc mai multe metode de
confecţionare a port-amprentelor.
Astfel sunt descrise: port-amprente în
contact complet, port-amprente complet
distanţate, port-amprente cu contact mar-
ginal şi port-amprente distanţate parcelar.
ca şi în amprentele decompresive, situaţie în
care, în dreptul incisivilor laterali şi al mola-
rilor de 6 ani pe faţa mucozală a port-

amprentei se plasează butoni de distanţare.
Port-amprentele cu contact marginal
sunt port-amprente individuale care păstrea-
ză contactul port-amprentei cu câmpul pro-
tetic pe o distanţă de 3 mm de la periferia
acestuia. În rest port-amprenta este distanţa-
tă de câmp. Se obţine în felul acesta o com-
presiune mai mare la periferie (mucoasa
pasiv-mobilă) ce are drept consecinţă obţi-
nerea unei succiuni marginale optime.
Port-amprentele parcelelor distanţate
sunt utilizate în amprentele cu compresiune
selectivă. Sunt confecţionate la distanţă de
zonele sensibile sau cu rezilienţă mare.
Indiferent de modalitatea de construc-
ţie a port-amprentei individuale, marginile
port-amprentei trebuie să fie îngroşate, ro-
tunjite, iar raportul cu linia ghirlandată să
corespundă concepţiei de amprentare. Mâ-
nerul trebuie să fie plasat în zona incisivilor
centrali având forma şi direcţia lor.
Mişcări efectuate în amprentarea
funcţională
Mişcările efectuate în cursul ampren-
tării funcţionale pot fi efectuate de medic
sau de pacient (teste automatizate sau
semifuncţionale).
Fig. 9.34. Mişcările funcţionale efectuate în timpul amprentării funcţionale
Testele lui Franz Herbst pentru ma-
xilar sunt următoarele:
- deschiderea uşoară a gurii, pune în
312
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
Mişcările efectuate de medic sunt
puţin permise în amprentarea funcţională. Se
admit uşoare compresiuni şi tracţiuni la peri-
feria câmpului protetic când materialul de
amprentă este vâscos (stents, silicon vâs-
cos), când pacienţii nu pot efectua mişcările
necesare datorită unor paralizii, hipotomii
musculare, în imposibilitatea coordonării
unor grupe musculare la pacienţii în vârstă.
Mişcările efectuate de pacient şi su-
gerate, comandate, dirijate de medic sunt
cele mai uzuale. Sunt mişcări selectate din
mişcările efectuate în timpul exercitării
funcţiilor selectate din stomatognat şi sunt
efectuate atât în timpul adaptării port-
amprentei individuale cât şi în timpul am-
prentării funcţionale periferice şi centrale.
Franz Herbert a fost cel care a siste-
matizat cel mai bine aceste teste funcţionale,
precizând şi zona pe care o modelează fieca-
re, separat pentru maxilar şi pentru mandi-
bulă. Autorul atrage atenţia asupra faptului
că este necesar ca mişcările să se efectueze
lent, cu amplitudine normală şi în succesiu-
nea dată. Ele încetează în momentul începe-
rii prizei materialului. Pentru a asigura coo-
perarea corectă a bolnavului este necesar ca
înainte de amprentare, acesta să fie instruit
prin repetarea testelor (fig. 9.34).
tensiune periferia câmpului protetic la nive-
lul premolarului 2 şi al molarului 1;
- deschiderea largă a gurii realizează
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
modelarea la nivelul pungii Eisenring, prin
punerea în tensiune a ligamentului pterigo-
mandibular;
- surâs forţat, realizează modelarea la
nivelul zonei vestibulare laterale; acelaşi test
realizează o tracţiune posterioară plicii alve-
olo-jugale;
- sugere, suflat, fluierat, sărut, mode-
lează marginile port-amprentei în zona ves-
tibulară frontală; se realizează o tracţiune
spre interior a plicii alveolo-jugale;
- mobilizarea periferiei câmpului pro-
tetic în zona distală prin probe Valsalva, tuse,
test fonetic: „a”, „ah”.
Aceste teste trebuie completate cu ba-
lansarea mandibulei dreapta-stânga ceea ce
realizează modelarea zonei distale a pungii
Eisenring prin intermediul apofizelor coro-
noide.
Testele F. Herbst pentru mandibulă
sunt următoarele:
- deschiderea largă a gurii, modelea-
ză zona distală a pungii Fisch, versantul
vestibular al tuberculului piriform prin con-
tracţia marginii anterioare a maseterului; se
pune în tensiune ligamentul pterigomandi-
bular;
- umezirea roşului buzelor (de la o
comisură la alte), modelează zona milohio-
idiană în dreptul molarilor;
- vârful limbii într-un obraz şi în ce-
lălalt modelează aceeaşi zonă milohioidiană
între canin-premolar;
- limba către nas pune în tensiune
zona Slack în porţiunea sa anterior de canin,
modelând mai cu seamă zona genioglosului;
- sugere, fluierat, modelează zona
vestibulară centrală;
- deglutiţie, modelează zona pungii
Neill şi Bowen.
Mişcările automatizate efectuate de
pacient sunt reprezentate de utilizarea teste-
313 
lor fonetice, testelor de masticaţie şi testelor
de deglutiţie. Aplicarea testelor funcţionale
automatizate în amprentarea funcţională
necesită port-amprente cu o bună menţinere
şi stabilitate datorită faptului că aceste am-
prente sunt de durată. Pentru înregistrarea
lor se folosesc cerurile buco-plastice şi ma-
terialele cu priză retard. Există autori care
consideră că o mişcare funcţională nu poate
fi perfectă dacă port-amprenta este nouă
pentru bolnav. Deşi testul este realizat într-o
singură şedinţă, mişcarea nu poate fi armo-
nică căci bolnavul prin prezenţa port-
amprentei are o nouă configuraţie a cavităţii
orale la care el nu s-a adaptat. Cele mai bune
rezultate în practicarea acestor tipuri de miş-
cări pentru modelarea periferiei se obţin cu
ajutorul port-amprentelor ce i se dau acasă
sau cu ajutorul unor proteze tranzitorii sau
vechi şi material cu priză retard.
Testele fonetice Devin şi Herve sunt
diferenţiate pentru maxilar şi mandibulă şi
determină modelarea periferiei mobile ur-
mând o tehnică asemănătoare testelor
Herbst.
Mişcările masticatorii se vor realiza
cu ajutorul unor port-amprente individuale
rezistente prevăzute cu valuri de ocluzie, cu
ajutorul unor proteze vechi sau tranzitorii.
Urmărind obţinerea unei proteze man-
dibulare extinse în special în zona linguală,
Hromatka propune amprenta de deglutiţie.
Mişcările combinate utilizate în am-
prentarea funcţională se adresează cazurilor
cu materiale vâscoase sau în cazuri în care
colaborarea bolnavului nu este posibilă (hi-
potonii, paralizii, etc.). Se referă la combina-
rea mişcărilor efectuate de medic cu mişcă-
rile automatizate practicate de bolnav. Se
mai pot realiza combinaţii de mişcări funcţi-
onale (semiautomatizate) cu mişcări auto-
matizate.

Materiale utilizate în amprentarea
funcţională
În scopul amprentării funcţionale a
câmpului protetic edentat parţial întins se
utilizează materiale de amprentă din toate
categoriile descrise de Poggioli: materiale
rigide (gips, acrilat, mucoseal), semirigide
(eugenat de zinc, ceruri, mase termoplasti-
ce), elastice (siliconi, thiocauciucuri, mate-
riale cu priză retard).
În raport de tehnica pentru care optăm
vom alege materiale cu proprietăţi fizico-
chimice (fluiditate, timp de priză, toxicitate,
elasticitate) potrivite.
Tehnica amprentării funcţionale
După alegerea tehnicii de amprentare
funcţională se trece la pregătirea generală şi
locală a bolnavului în vederea developării
fără riscuri a tehnicii pentru care s-a optat.
Se pregătesc materialele şi instrumentarul
necesar după care se procedează la verifica-
rea şi adaptarea port-amprentei individuale.
Verificarea şi adaptarea port-am-
prentei individuale
Verificarea şi adaptarea port-
amprentei individuale se realizează mai întâi
într-o fază extraorală şi apoi intraoral.
În cadrul verificării extraorale se
examinează portamprenta din punctul de
vedere al corectitudinii execuţiei şi al res-
pectării indicaţiilor date în prealabil tehnici-
anului privind materialul utilizat, distanţarea
totală sau parţială, plasarea butonilor, pla-
samentul mânerului etc.
Se controlează cu atenţie şi se îndepăr-
tează eventualele neregularităţi de la nivelul
bazei, marginilor, etc., urmărind de aseme-
nea raportul marginilor cu linie ghirlandată
şi stabilitatea portamprentei necesare unei
bune amprentări.
314
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
Verificarea intraorală urmăreşte ace-
leaşi obiective ca şi verificarea extraorală,
precum şi modul în care ele se realizează la
nivelul cavităţii orale. Se practică o verifica-
re statică şi una dinamică, urmărind mai ales
rapoartele marginilor portamprentei cu zona
de mucoasă pasiv-mobilă.
Şi în amprentarea funcţională va trebui
să ţinem seama de particularităţile câmpului
protetic edentat parţial, privind prezenţa
retentivităţilor, a alternanţei suportului
muco-osos şi dento-parodontal, iar în cazul
protezărilor composite, de existenţa conco-
mitentă a unor aparate gnatoprotetice con-
juncte şi a unor breşe edentate.
Există autori care consideră că întinde-
rea şeilor aparatului gnatoprotetic pe întrea-
ga suprafaţă oferită de câmpul protetic eden-
tat parţial nu ar fi necesară în cazul realizării
aparatelor gnatoprotetice amovibile schele-
tizate. Clinica de Protetică din Iaşi nu este
de acord cu acest punct de vedere, recoman-
dând utilizarea în întregime a câmpului pro-
tetic.
Adaptarea şi verificarea portamprentei
trebuie să se realizeze cu multă grijă, din
aproape în aproape, pentru fiecare zonă în
parte, urmărind mobilitatea elementelor pe-
riferice ale câmpului protetic. Este deosebit
de important să se realizeze atât adaptarea
statică cât şi una dinamică, utilizând testele
Herbst specifice topografiei zonei edentate.
Există o mare varietate de tehnici de
amprentare funcţională, în cele ce urmează
oprindu-ne asupra acelora care prezintă im-
portanţă clinică şi practică.
Amprenta finală prin tehnica du-
blului amestec (wash technique)
Acest tip de amprentă se realizează cu
ajutorul unei portamprente preliminare şi a
două materiale de consistenţă diferită, unul
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
vâscos (silicon sau masă termoplastică) şi
altul mai fluid.
În cazul utilizării materialului siliconic
(optosil, dentaflex), se vor realiza retenţii la
nivelul portamprentei, se va pregăti materia-
lul siliconic prin malaxare manuală şi se va
introduce în portamprentă. Se poziţionează
centric portamprenta pe câmpul protetic şi
sub presiune digitală se va funcţionaliza
amprenta de către medic. După priza mate-
rialului şi dezinserţia amprentei se va proce-
Utilizarea masei termoplastice în locul
siliconului vâscos presupune plastifierea
acesteia într-o baie termostat, introducerea
315 
da la prelucrarea acesteia prin suprimarea
unor porţiuni din marginile prea groase,
scurtarea cu 2 mm a înălţimii marginilor sau
îndepărtarea unor fragmente pătrunse inter-
dentar. În vederea realizării celui de al doi-
lea timp al amprentării, se va aplica în
portamprenta astfel pregătită, material fluid
(xantopren, dentaflex pastă), înregistrându-
se o amprentă de spălare, care redă cu exac-
titate şi periferia câmpului protetic. (fig.
9.35).
Fig. 9.35. Amprentarea prin tehnica
de spălare – primul timp, de ampren-
tare cu material siliconic solid, scur-
tarea marginilor şi realizarea şanţu-
rilor de descărcare; timpul doi, de
amprentare cu material siliconic de
consistenţă fluidă
în portamprentă şi poziţionarea pe câmpul
protetic sub presiune digitală.
Dezinserţia amprentei se va realiza

înaintea fluidificării complete a materialului
termoplastic, în vederea evitării unor acci-
dente provocate de material, care după priză
devine rigid şi deci greu de îndepărtat de pe
câmpul protetic edentat parţial, retentiv.
Amprenta se examinează, se corectea-
ză prin încălzire în zonele unde este necesar
acest lucru, după care se va trece la realiza-
rea amprentei de spălare, prin introducerea
în portamprentă a unui material fluid (sili-
con).
Amprenta finală cu portamprentă
individuală completă
Este o metodă de amprentare într-un
singur timp, care utilizează portamprentă
individuală din placă de bază (în edentaţia
subtotală) sau din acrilat. Aceste
portamprente acoperă în totalitate câmpul
protetic şi dinţii restanţi şi sunt prevăzute cu
perforaţii la nivelul dinţilor. În continuare se
realizează adaptarea statică şi dinamică a
portamprentei, iar pentru înregistrarea am-
prentei se va utiliza material elastic de tip
siliconic. Deşi unii autori recomandă şi
alginatul ca material de amprentă în această
tehnică, Clinica de Protetică din Iaşi îl con-
traindică datorită deformabilităţii sale în
strat subţire.
Amprenta finală cu portamprentă decu-
pată vestibular
A fost iniţiată de Gyssi şi reluată de
Osborne şi Lammie. Această tehnică utili-
zează o portamprentă care acoperă în între-
gime crestele edentate, faţa orală şi margi-
nea incizală a dinţilor restanţi, lăsând liberă
faţa vestibulară a acestora.
După verificarea statică şi dinamică a
portamprentei, se trece la amprentare, utili-
zând ca material de amprentă siliconii, ma-
sele termoplastice sau pastele de zinc-oxid-
316
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
eugenol, dacă retentivitatea câmpului prote-
tic nu este prea accentuată. În etapa urmă-
toare se realizează o cheie vestibulară cu
gips, silicon vâscos sau masă termoplastică.
Îndepărtarea amprentei se face pe fragmen-
te, mai întâi cheia vestibulară, apoi restul.
Amprenta finală cu portamprentă
decupată dentar
Este o tehnică de amprentare în doi
timpi introdusă de Hindel, care utilizează
două portamprente. Prima este o
portamprentă funcţională decupată în drep-
tul dinţilor, eliberându-le faţa vestibulară şi
orală şi prevăzută cu butoni de presiune la
nivelul crestei edentate. Cea de a doua
portamprentă este standard, prevăzută cu
două orificii în dreptul butonilor de presiune
ai primei portamprente. Prima amprentă se
înregistrează cu portamprenta funcţională
adaptată în prealabil, static şi dinamic, utili-
zând ca material de amprentă zinc-oxid-
eugenolul sau alt material. În timpul al doi-
lea se înregistrează o amprentă cu alginat
utilizând portamprenta standard, care va fi
poziţionată peste prima, astfel încât grupul
dentar să fie complet acoperit, iar butonii de
presiune să pătrundă prin orificiile speciale
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
create de portamprenta standard. Este o am-
prentă de compresiune la nivelul spaţiului
edentat.
Amprenta funcţională cu portam-
prentă decupată incizal
Amprenta funcţională cu portamprentă
decupată incizal, a fost propusă de Rapuano.
După adaptarea portamprentei individuale şi
amprentarea crestelor edentate cu zinc-oxid-
eugenol, cu ajutorul unei seringi, se introdu-
ce materialul alginic prin deschiderea
incizală, care să acopere spaţiul peridentar.
Amprenta funcţională cu portam-
prentă decupată incizal, variantă descrisă
de Greenfield: Această metodă este asemă-
nătoare cu tehnica precedentă numai că
alginatul se aplică pe toată suprafaţa
ocluzală a portamprentei, în scopul înregis-
trării concomitente a relaţiei de ocluzie. La
nivelul materialului alginic, se plasează un
fir metalic, pentru a uşura îndepărtarea am-
prentei.
Tehnicile de amprentare descrise mai
sus sunt cu model obişnuit, în timp ce tehni-
cile mai evoluate folosesc modelul corectat.
Tehnicile de amprentă cu model co-
rectat (secţionat)
În ultima vreme sunt utilizate din ce
mai mult tehnicile de amprentă cu model
corectat (secţionat), introduse de Applegate,
Holmes, etc. Aceste tehnici se adresează
edentaţiilor terminale, iar interesul pentru
diversificarea acestui tip de amprentă rezidă
în dorinţa de a se înregistra în relaţie funcţi-
onală suportul muco-osos în raport cu supor-
tul dento-parodontal. În acest scop, se exer-
cită presiuni funcţionale ocluzale sau prin
presiune digitală pe şeile terminale, în prea-
labil tapetate cu material de amprentă. Se
obţine în felul acesta o compresiune funcţi-
317 
onală a muco-periostului de la nivelul cres-
telor edentate, cu o solicitare mult mai redu-
să a suportului dento-parodontal în momen-
tul procedurii, ceea ce face ca în momentul
aplicării aparatului gnatoprotetic amovibil,
presiunile să fie distribuite judicios asupra
dinţilor şi asupra suportului muco-osos.
După înregistrarea unei amprente fina-
le prin tehnica dublului amestec sau eventu-
al a unei amprente secundare, utilizând
portamprente complete şi amprentarea într-
un singur timp, se obţine un model de lucru,
pe care se realizează un schelet prevăzut cu
şei acrilice la nivelul zonelor edentate ter-
minal. În continuare se secţionează modelul
la nivelul crestelor edentate terminale, la 1-2
mm distal de dinţii restanţi, creându-se toto-
dată, retenţii în modelul restant. Scheletul cu
şeile acrilice se adaptează static şi dinamic
în cavitatea bucală. Se înregistrează apoi o
amprentă marginală cu ceară termoplastică,
care realizează pe lângă o extensie maximă
a şeilor şi o oarecare succiune, urmată de
amprentarea funcţională cu zinc-oxid-
eugenol sau ceruri buco-plastice, plasate la
nivelul şeilor. Scheletul este menţinut prin
presiune digitală pe bordurile de ocluzie sau
pe butonii de presiune. Urmează poziţiona-
rea scheletului şi turnarea modelului funcţi-
onal, la nivel terminal. Gipsul turnat va face
corp comun cu modelul de lucru prin inter-
mediul retenţiilor create la acest nivel (fig.
9.36, 9.37).
Tehnica modelului corectat cu
portamprentă funcţionalizată a fost
introdusă de Boucher şi Renner. După ce s-a
amprentat în maniera prezentată anterior şi
s-a turnat modelul de gips, cofrat, se înde-
părtează masa de amprentă, iar în spaţiul
rămas se introduce acrilat elastic. Se
dezinseră scheletul cu portamprenta astfel
 Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă

funcţionalizată şi se înregistrează o nouă am- Amprenta funcţională se înregistrează

prentă, care reprezintă forma finală, urmărin- după ce toate pregătirile proprotetice au fost
du-se extensia maximă a şeilor protetice. realizate (lăcaşuri, reşapări coronare, etc.).

Fig. 9.36. Amprenta cu model secţionat – etape clinice: scheletul metalic cu portamprentă individuală
din placă de bază sau acrilat; adaptare cu ceară termoplastică; orificii de descărcare; amprentare
funcţională cu silicon fluid

Fig. 9.37. Amprenta funcţională cu model secţionat – etape de laborator: decuparea modelului cu
realizarea de retenţii; fixarea scheletului metalic cu amprenta funcţională la modelul secţionat; reali-
zarea conformatorului; modelul final şi scheletul metalic adaptat

   
318 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
În protezările compozite, amprenta
funcţională se înregistrează cu aparatul
gnatoprotetic adaptat pe câmpul protetic.
Tehnica modernă însă, utilizează amprenta-
rea globală, cu ajutorul căreia se înregistrea-
ză substructurile organice preparate precum
şi breşele edentate. Astfel tehnicianul va
obţine un singur model de lucru, care, aşezat
în relaţie cu antagoniştii, îi va permite con-
fecţionarea aparatului gnatoprotetic con-
junct, după care în mod firesc va trece la
realizarea aparatului gnatoprotetic adjunct.
Această tehnică face economie de materiale
şi de timp, este mai corectă decât confecţio-
narea pe modele separate a aparatului
gnatoprotetic conjunct şi adjunct, dar cere
un nivel ridicat de profesionalism, atât din
partea medicului cât şi din partea tehnicia-
nului,
Înregistrarea relaţiilor
mandibulo-craniene în
tratamentul edentaţiei parţiale
prin mijloace adjuncte
După amprentarea funcţională şi obţi-
nerea modelului funcţional, următoarea eta-
pă clinică în tratamentul edentaţiei parţiale o
reprezintă înregistrarea principalelor relaţii
mandibulo-craniene.
Din mulţimea poziţiilor mandibulo-
craniene, înregistrarea rapoartelor funda-
mentale, relaţia de postură şi relaţia centrică,
are o importanţă primordială în evaluarea
stării de normalitate precum şi a gradului de
afectare a morfologiei şi funcţiilor sistemu-
lui stomatognat.
În cazul în care cele două arcade den-
tare sunt mutilate prin edentaţie parţială,
restaurarea relaţiei de postură şi a relaţiei
centrice reprezintă problema fundamentală a
protezării, deoarece în acest mod se va reali-
319 
za o poziţionare corectă a mandibulei faţă de
craniu ce va permite reluarea corectă a func-
ţiilor perturbate ale sistemului stomatognat.
Tulburarea relaţiilor, de postură şi centrică,
în edentaţia parţială, cunoaşte diverse cauze,
începând cu pierderea stopurilor ocluzale
centrice, continuând cu destrămarea reflexe-
lor parodonto-musculare şi încheind cu ne-
coordonarea activităţii musculare, care poate
altera chiar reflexele înnăscute de postură.
Există şi posibilitatea ca relaţiile mandibulo-
craniene să nu fie modificate, atât datorită
păstrării unui număr suficient de stopuri
ocluzale centrice, cât şi posibilităţii bolnavu-
lui de poziţionare a mandibulei pe baza altor
reflexe periferice, cu punct de plecare arti-
cular, muscular sau gingivo-parodontal.
În scopul unei determinări cât mai
exacte a acestor relaţii sunt necesare unele
măsuri din partea medicului ce trebuie să
urmărească crearea unor condiţii de confort
clinic şi psihic pentru bolnav, care trebuie
informat despre importanţa acestei etape în
cadrul tratamentului complex şi complet al
maladiei de care suferă, realizându-se o at-
mosferă de încredere reciprocă între pacient
şi medic.
În situaţia existenţei unor malrelaţii
mandibulo-craniene este necesară depistarea
cauzelor şi instituirea unui tratament adec-
vat, care să faciliteze repoziţionarea corectă
a mandibulei şi consolidarea unor relaţii
corecte.
Astfel, în cazul existenţei unor contac-
te deflective sau a unor interferenţe la nivel
ocluzal care blochează mişcările mandibula-
re, se va proceda la reechilibrarea ocluziei
prin şlefuiri selective, reşapări coronare,
remodelarea reliefului ocluzal protetic al
restaurărilor gnatoprotetice defectuoase. Un
aspect deosebit de important în determinarea
relaţiilor mandibulo-craniene îl reprezintă

îndepărtarea oricărei acţiuni reflexe cu punct
de plecare articular sau muscular, care ar
putea influenţa poziţionarea mandibulară.
De aici şi necesitatea tratamentului afecţiu-
nilor articulaţiilor temporo-mandibulare
printr-o terapie adecvată. Relaxarea muscu-
lară şi îndepărtarea durerii, a spasmelor şi
contracţiei prin antrenament, miogimnastică,
medicaţie, inhibitori de ocluzie, sunt condiţii
importante ale poziţionării corecte mandibu-
lo-craniene. Nu este lipsit de interes să
amintim utilizarea în aceleaşi scopuri a
balneofizioterapiei. Aplicarea unor aparate
gnatoprotetice tranzitorii constituie un alt
mijloc deosebit de valoros în obţinerea unor
relaţii mandibulare corecte.
După revenirea la relaţia mandibulo-
craniană corectă şi consolidarea acestei situ-
aţii, se poate trece la înregistrarea relaţiei de
postură şi a relaţiei centrice, prin diverse
tehnici.
Astfel, unele metode utilizează schele-
tul aparatului gnatoprotetic amovibil, mon-
tând la nivelul şeilor acestuia, borduri de
ocluzie. Această tehnică dă rezultate bune,
însă de cele mai multe ori necesită două
înregistrări, una înaintea realizării scheletu-
lui datorită faptului că la nivelul câmpului
protetic există elemente care interferează
ocluzia şi o a doua înregistrare, după con-
strucţia scheletului, în vederea montării din-
ţilor artificiali. Este o tehnică mai laborioa-
să, fiind necesare mai multe faze clinice şi
de laborator.
Din motivele expuse mai sus noi pre-
ferăm înregistrarea relaţiei de postură şi a
relaţiei centrice, cu ajutorul machetelor de
ocluzie, deoarece se înregistrează o singură
dată, modelele se montează de la început în
articulator, iar pe aceste modele se vor reali-
za în continuare fazele ulterioare. De ase-
menea, metoda reabilitării totale a cavităţii
320
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
orale necesită o singură înregistrare a relaţi-
ei centrice, deoarece după o singură ampren-
tă şi pe un singur model, din motive ergo-
nomice şi economice, se pot realiza atât apa-
ratele gnatoprotetice conjuncte cât şi cele
adjuncte, după cum în cazul protezării con-
juncte pot fi rezolvate toate cele patru ca-
drane.
Înregistrarea relaţiilor mandibulo-
craniene urmăreşte să repoziţioneze mandi-
bula în relaţie centrică corectă, cu respecta-
rea reperelor articular, muscular, osos, den-
tar, labial şi lingual, astfel încât să se permi-
tă musculaturii să realizeze o relaţie de pos-
tură corespunzătoare. În cadrul înregistrării
relaţiilor mandibulo-craniene vom avea în
vedere şi prefigurarea unor parametri ai
ocluziei centrice ca nivelul şi orientarea pla-
nului de ocluzie, rapoartele interarcadice,
conservarea clearance-ului ocluzal (free way
space). Comparând clearance-ul ocluzal
existent cu clearance-ul normal, se poate
stabili măsura în care există o abatere de la
morfologia şi funcţia normală, precum şi
orientarea privind necesitatea înălţării planu-
lui de ocluzie.
În practică, în şedinţa de înregistrare a
relaţiilor mandibulo-craniene putem întâlni
diverse situaţii care necesită adoptarea unei
conduite adecvate.
Astfel, în cazul în care pe unul din
maxilare vom realiza o proteza partial mo-
bila, iar celălalt fi protezat prinproteza total
amovibila, pentru înregistrarea relaţiilor
mandibulo-craniene vom utiliza machetele
de ocluzie. În determinarea nivelului şi ori-
entării planului de ocluzie ne vom orienta
după cel pe care îl imprimă grupul dinţilor
restanţi, având grija aprecierii corecte a
clearace-ului ocluzal şi a înregistrării unei
relaţii centrice normale. Cele două machete
de ocluzie se vor solidariza astfel în relaţie
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

centrică corectă, iar în cazul când acestea nu
vin în contact pe suprafeţe suficient de întin-
se pentru a putea fi solidarizate, pe suprafaţa
ocluzală a bordurii de ocluzie a maxilarului
ASPECTE MODERNE:
edentat total se vor crea retenţii după care se
va aplica o pastă de zinc-oxid-eugenol, care
va conserva poziţia corectă a celor două
machete de ocluzie (fig. 9.38, 9.39).

Fig. 9.38. Înregistrarea şi transferul pe simulator a relaţiilor mandibulo-craniene în protezarea com-

pozită: stabilirea dimensiunii verticale de ocluzie şi transferul pe simulator; realizarea machetei sche-
letului metalic; realizarea scheletului metalic şi a machetelor de ocluzie; înregistrarea impresiunilor
dentare din zona laterală în macheta de ceară în relaţie centrică

O altă situaţie clinică este oferită de
cazul când pe un maxilar se va realiza apa-
rat gnatoprotetic amovibil, iar celălalt va fi
protezat conjunct, astfel încât rapoartele
interarcadice sunt suficient de stabile. În
acest caz înregistrarea relaţiilor de ocluzie se
va realiza fie cu ajutorul unei folii de ceară
decupată după forma arcadei, fie cu pastă de
zinc-oxid-eugenol, plasată pa un cadru de
sârmă cu suport textil, utilizând metode sim-
ple ca metoda Ramfjord, metoda Barrelle,
metoda deglutiţiei, metoda compresiunii pe
maseteri. Krogh-Poulsen recomandă ca la
aceste cazuri în care se păstrează suficiente
stopuri centrice, relaţia centrică să se realize-
ze prin poziţionarea de către medic a celor
două modele în relaţie centrică (fără a mai fi
321 
necesară o înregistrare intraorală), prin me-
toda discriminării tactile. Desigur, această
înregistrare nu permite montarea modelelor
decât într-un simulator de tipul ocluzorului,
urmând ca echilibrarea ocluzală să se realize-
ze de către practician în cavitatea orală. În
cazul în care atât aparatul gnatoprotetic con-
junct cât şi aparatul gnatoprotetic amovibil se
vor realiza concomitent, se va amprenta în
aceeaşi şedinţă atât maxilarul cu substructuri-
le organice preparate, cât şi cel ce va primi
aparat gnatoprotetic amovibil. Se va înregis-
tra relaţia centrică, modelele se vor monta în
articulator, după care se vor realiza atât apa-
ratele gnatoprotetice conjuncte cât şi aparatul
adjunct, care vor fi livrate cabinetului în ace-
laşi timp.
 Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă

ASPECTE MODERNE:

Fig. 9.39. Înregistrarea şi transferul pe simulator a relaţiilor mandibulo-craniene în protezarea com-

pozită: înregistrarea rapoartelor interarcadice în zona anterioară prin injectare de silicon fluid şi în
zona posterioară cu eugenat de zinc (Repin); realizarea lucrării conjuncte; înregistrarea relaţiei
centrice cu borduri de ocluzie fixate la şeile metalice ale protezei scheletizate; montarea în articulator

   
322 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Când unul din maxilare este protezat
prin proteza mobila, cu sau fără aparate
gnatoprotetice conjuncte asociate, iar pe
maxilarul antagonist vom realiza o proteza
mobila, caz în care se asociază şi o instabi-
litate mandibulo-craniană, se înregistrează
amprentele pentru maxilar şi mandibulă, în
aceeaşi şedinţă. După confecţionarea ma-
chetelor de ocluzie, se vor stabili nivelul şi
orientarea planului de ocluzie pentru zonele
edentate, servindu-ne de criteriile antropo-
metrice gnatoprotetice cunoscute, precum şi
de nivelul şi orientarea planului de ocluzie
pe care o imprimă grupul dentar restant. În
continuare se va proceda la înregistrarea
clearance-ului ocluzal şi a relaţiei centrice
prin metode simple (Ramfjord, Barrello,
metoda deglutiţiei, metoda compresiunii pe
maseteri), urmată de solidarizarea machete-
lor. Şi în acest caz, pe acelaşi model de lu-
cru, se vor realiza toate fazele tehnologice
până la finalizarea aparatelor gnatoprotetice.
Atunci când situaţia clinică se prezintă
ca cea descrisă anterior, dar cu stabilitate
mandibulo-orală, înregistrarea relaţiilor
mandibulo-craniene se poate realiza după
metoda Krogh-Poulsen sau prin metode
simple, descrise anterior, cu interpunerea
între arcade a unei folii de ceară sau a unui
strat de zinc-oxid-eugenol pe cadru de sârmă
cu suport textil. Şi în acest caz utilizarea
machetelor de ocluzie oferă mai multă sigu-
ranţă.
Uneori, arcada antagonistă poate fi
dentată sau edentată parţial sau total şi
rezolvată corespunzător, prin proteze fixe
sau mobile. Înregistrarea relaţiilor mandibu-
lo-craniene poate fi realizată fie prin metoda
Krogh-Poulsen, fie cu ajutorul machetelor
de ocluzie, cu bordura de ocluzie ramolită,
pe care se vor imprima prin mişcarea arca-
dei antagoniste, traiectoriile funcţionale ale
323 
acesteia, în scopul funcţionalizării reliefului
ocluzal. .
Determinarea relaţiei centrice şi înre-
gistrarea sa este o manoperă dificilă, exis-
tând uneori şi insuccese, datorită numeroa-
selor influenţe anatomice funcţionale şi cli-
nice, ce pot interfera poziţionarea corectă a
mandibulei în raport cu craniul.
În cazul elaborarii protezelor mobile ,
cauzele insucceselor înregistrării corecte a
relaţiilor mandibulo-craniene ar fi după
Saunsbury, cele care ţin de cavitatea orală.
Astfel, dacă se forţează închiderea gurii,
machetele se deformează, iar dacă bordurile
sunt realizate din ceară moale, acestea au o
anumită elasticitate. Uneori, în ocluziile
adânci sau în supraextensia bazei machetei,
dinţii anteriori mandibulari fac contact cu
baza machetei maxilare, sau alteori bordura
maxilară contactează şi deformează mucoa-
sa tuberculului mandibular, astfel încât pozi-
ţionarea modelelor nu se mai poate realiza.
De asemeni, tot ca o cauză a insuccesului în
înregistrarea relaţiei centrice, este considerat
şi excesul de gips posterior, care împiedică
aşezarea modelelor în machete.
În cazul edentaţiei totale bimaxilare,
poziţionarea corectă mandibulo-craniană nu
mai este posibilă pentru că lipsesc mijloace-
le de poziţionare centrică. Reflexele din
perioada dentată, care participau la poziţio-
narea centrică, rămân sub forma unor refle-
xe vestigiale pe care căutăm să le stimulăm
în timpul şedinţelor de determinare a relaţiei
centrice la edentatul total.
Factorii care participă la realizarea re-
laţiei centrice sunt factori anatomici repre-
zentaţi de arcadele dentare şi factori funcţi-
onali neuro-musculari reprezentaţi de refle-
xele de poziţionare centrică.
Există numeroase forme de determina-
re a relaţiei centrice, numărul acestora fiind

direct proporţional cu varietatea de păreri şi
principii ce interferă în acest capitol contro-
versat.
Relaţia de ocluzie se defineşte ca fi-
ind contactul static sau dinamic între cele
două arcade dentare. Ocluzia centrică se
defineşte ca fiind contactul dintre arcadele
dentare atunci când mandibula se află în
relaţie centrică.
Reperele ocluziei centrice sunt stabili-
te de profesorul Costa după cum urmează:
Ele includ repere osoase, articulare, muscu-
lare, care asigură relaţia centrică mandibulo-
craniană şi repere dentare reprezentate de:
linii mediane corespondente, circumscrierea
arcadei mandibulare de către arcada maxila-
ră, devansarea cu jumătate de cuspid a dinţi-
lor mandibulari faţă de cei maxilari, contac-
tul tripodal, cuspid mezio-vestibular al pri-
mului molar maxilar plasat între cuspidul
mezio-vestibular şi medio-vestibular al pri-
mului molar mandibular, feţele distale ale
ultimilor molari maxilari şi mandibulari
plasate în acelaşi plan frontal.
Relaţiile centrice reprezintă relaţii de re-
ferinţă în marele refaceri ale sistemului
stomatognat datorită faptului că ele sunt rela-
tiv constante în timp şi repoziţionarea mandi-
bulo-craniană se va face întotdeauna în funcţie
de acestea.
Asigurarea condiţiilor de determi-
nare a relaţiilor mandibulo-craniene
Condiţiile obiective de determinare a
relaţiilor fundamentale mandibulo-craniene
au fost postulate de Lejoyeux.
Legea I – „Înaintea oricărei încercări
de determinare şi de înregistrare a relaţiei
centrice, bolnavul trebuie să fie plasat în
condiţii ideale de echilibru fiziologic şi psi-
hic. ”
324
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
Legea a II-a – „Determinarea dimen-
siunii verticale a ocluziei corecte constituie
elementul prealabil indispensabil pentru
determinarea relaţiei centrice. Oricărei pozi-
ţii a mandibulei în plan frontal îi corespunde
o poziţie în plan orizontal, în funcţie de ana-
tomia suprafeţelor mandibulo-temporale şi
de fiziologia muşchilor pterigoidieni externi.
”
Legea a III-a – „Stabilizarea bazei
şabloanelor de ocluzie pe modelul provenit
dintr-o amprentă secundară este condiţia
necesară şi suficientă pentru ca în stadiul
determinării relaţiei centrice ţesuturile su-
prafeţei de sprijin să se regăsească într-o
stare identică cu cea care le caracterizează în
momentul amprentării. ”
Legea a IV-a – „Presiunea exercitată
pe bazele şabloanelor în momentul determi-
nării şi înregistrării relaţiei centrice trebuie
să corespundă celei exercitate în momentul
amprentării. ”
Considerând că legile Lejoyeux sinte-
tizează complexitatea condiţiilor necesare
evaluării relaţiilor mandibulo-craniene, ne
abţinem de la încercarea de a dezvolta în
continuare postulatele enunţate, detalierea
lor reprezentând de fapt o problematică ce
rezultă din organizarea stagiului practic.
Verificarea machetelor de ocluzie
Machetele de ocluzie reprezintă piese
intermediare protetice care prin volum şi
formă prefigurează viitoarele aparate
gnatoprotetice. Ele au rolul de a crea supor-
tul material necesar stabilizării celor două
oase maxilare în poziţii fundamentale, de
referinţă şi ulterior a transferului acestor
date pe un simulator al sistemului
stomatognat pe care se va construi aparatul
protetic definitiv. O machetă de ocluzie este
alcătuită dintr-o bază confecţionată din ma-
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
terial termoplastic (placă de bază) sau acrilat
şi o bordură de ocluzie confecţionată din
ceară sau alt material termoplastic. Forma
bordurii de ocluzie va fi asemănătoare cu
forma viitoarei arcade dentare artificiale.
Etapa clinică de verificare a machete-
lor de ocluzie se realizează în două secven-
ţe: verificarea extraorală şi verificarea
intraorală.
a. Verificarea extraorală se execu-
tă cu machete pe model funcţional şi se
adresează: modalităţii de execuţie a bazei,
marginilor şi bordurii de ocluzie. Se urmă-
reşte ca: baza să fie rigidă, nedeformabilă şi
bine adaptată pe modelul funcţional inclu-
zând în întregime toată suprafaţa de sprijin a
câmpului protetic. Marginile trebuie să fie
rotunjite, netraumatizante, plasate exact la
nivelul liniei ghirlandate.
Bordura de ocluzie prin formă, volum
şi poziţie trebuie să aibă valorile medii ale
unei arcade dento-alveolare normale.
b. Verificarea intraorală se va
practica după dezinfecţia prealabilă a ma-
chetelor de ocluzie şi va urmări în primul
rând modalitatea de inserţie pe câmp şi gra-
dul de adaptare între baza machetei şi câm-
pul protetic.
În cazul în care apar basculări este ne-
cesară stabilizarea machetelor prin căptuşi-
rea intraorală a acestora cu materiale adezi-
ve sau alte materiale.
Se va verifica apoi bordura de ocluzie
care prin volum şi poziţie trebuie să redea
plenitudinea obrajilor şi a buzelor. Dacă este
necesar, în acest scop se va proceda la co-
recţia bordurii de ocluzie prin radiere de
material sau adăugare de material. După
terminarea etapei de verificare a machetelor
de ocluzie se poate trece la următoarea etapă
325 
cea de adaptare şi individualizare a machete-
lor.
Adaptarea şi individualizarea
machetelor de ocluzie
Adaptarea şi individualizarea mache-
telor constau într-o succesiune de etape care
au ca scop: determinarea nivelului şi a pla-
nului de ocluzie, determinarea relaţiei de
postură şi asigurarea reperelor pentru deter-
minarea relaţiei centrice. Metodologia clini-
că de determinare a obiectivelor mai sus
amintite, cuprinde mai multe proceduri care
se suprapun în realizarea scopului propus.
a. Determinarea nivelului planu-
lui de ocluzie se va realiza pe bordura de
ocluzie a machetei maxilare sau mandibula-
re, în funcţie de tipul edentaţiei, ghidându-
ne după reperele odontale restante. Se va
face diferenţiat pentru zona frontală a arca-
dei şi pentru zona laterală.
Nivelul planului de ocluzie în zona
frontală, în funcţie de particularităţile consti-
tuţionale ale bolnavului, va fi situat la 1,5 -
2 mm sub marginea inferioară a buzei supe-
rioare. La edentatul subtotal vârstnic, luând
în considerare hipotonia generalizată, mar-
ginea bordurii de ocluzie în zona frontală va
putea fi plasată şi mai sus de reperul amintit.
Acelaşi lucru apare necesar şi în cazul unor
bolnavi la care trebuie redată morfologia
secundară dentară pe care aceştia o prezen-
tau anterior edentării. Bolnavii cu pareze şi
paralizii vor necesita de asemenea corecţii
ale nivelului planului de ocluzie urmărind
obţinerea unui efect cât mai fizionomic.
Pentru zonele laterale, nivelul planului
de ocluzie se va fixa la mijlocul distanţei
dintre cele două creste edentate. În cazul
atrofiei şi resorbţiei exagerate la nivelul unui
maxilar, planul de ocluzie se va apropia de
câmpul protetic deficitar.

b. Orientarea planului de ocluzie
se face diferenţiat la nivel frontal şi la nivel
lateral.
În zona frontală, planul de ocluzie are o
orientare paralelă cu linia bipupilară conside-
rată în condiţii de paralelism linia solului.
În zonele laterale, orientarea se reali-
zează raportându-se la planul lui Camper,
plan realizat prin unirea punctelor cranio-
metrice: subnazale-porion. Se poate prelua
la nivelul tegumentelor prin unirea marginii
inferioare a aripii nasului cu tragusul. Pentru
uşurinţa în determinare se poate utiliza plă-
cuţa Fox. Plăcuţa Fox este reprezentată de o
folie de plastic care permite verificarea con-
comitentă în zona anterioară şi în zonele
laterale a orientării planului de ocluzie.
Există situaţii de excepţie în care orien-
tarea planului de ocluzie nu se mai face para-
lel cu planul Camper şi anume în dismorfii
grave, malrelaţii mandibulo-craniene, accen-
tuate în sens antero-posterior, decelarea
făcându-se în funcţie de profilul bolnavului.
Există o anumită particularitate antropologică
privind orientarea planului de ocluzie în zo-
nele laterale şi anume:
- profilul drept reprezintă prototipul
normal şi va avea paralelism perfect între
planul de ocluzie şi planul lui Camper;
- profilul convex cu mentonul retras,
la bolnavii care au avut ocluzie clasa a II-a
Angle, va avea planul ocluzal convergent cu
planul Camper;
- profilul concav, la bolnavii ce au
fost posesorii unor ocluzii de clasa a III-a
Angle, va avea planul de ocluzie divergent
faţă de planul Camper, sau descendent
distal.
Stabilirea nivelului şi a orientării pla-
nului de ocluzie se poate realiza şi prin me-
toda disocierii analitice Lejoyeux, pe baza
unei teleradiografii de profil. Porţiunea ante-
326
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
rioară a planului de ocluzie va trece dintr-un
punct plasat la 2 mm sub marginea inferioa-
ră a buzei superioare, materializat pe telera-
diografie ca o uşoară opacitate. Porţiune
posterioară a planului de ocluzie trece
printr-un punct X situat la intersecţia punc-
telor mediene ale laturilor formate de mar-
ginile ramului ascendent mandibular.
Adaptarea machetei de ocluzie mandi-
bulare se realizează din punctul de vedere al
nivelului şi orientării planului de ocluzie
plecând de la datele obţinute prin adaptarea
machetei maxilare. Din necesitatea cooptării
perfecte a celor două borduri de ocluzie,
orientarea planului de ocluzie pe macheta
mandibulară se face în raport de determina-
rea anterior realizată.
Nivelul planului de ocluzie pe mache-
ta mandibulară este hotărât pe baza determi-
nării (asigurării) dimensiunii verticale a eta-
jului inferior, îndepărtând sau adăugând
ceară pe bordura mandibulară până când
dimensiunea verticală corectă este asigurată.
c. Determinarea dimensiunii ver-
ticale în relaţie centrică şi în relaţie de
postură
Dimensiunea verticală a etajului infe-
rior se obţine prin măsurarea distanţei dintre
un reper fix maxilar (subnazal) şi un reper
mobil mandibular (gnaţion) şi compararea
acestei distanţe cu un segment etalon. Di-
mensiunea verticală reprezintă unul din re-
perele comune relaţiei centrice şi relaţiei de
postură.
Trebuie de la început subliniat că di-
mensiunea verticală a etajului inferior în
relaţie centrică este unică şi trebuie reprodu-
să cu exactitate. Diferenţa dintre dimensiu-
nea verticală în postură şi cea în relaţie
centrică este de aproximativ 2 - 4 mm, re-
prezentând spaţiul de inocluzie fiziologică.
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Metodele de determinare a dimensiu-
nii verticale a etajului inferior diferă după
metodologie şi scop. Ele pot fi grupate în
două mari categorii: metode antropometrice
şi metode funcţionale.
Determinarea relaţiei centrice
Etapa clinică impropriu denumită „de
determinare a relaţiei centrice” reprezintă o
etapă complexă de determinare a relaţiei de
postură, a relaţiei centrice şi a relaţiei de
ocluzie (vezi determinarea nivelului şi a
orientării planului de ocluzie). Iată de ce am
intitulat capitolul de faţă „Evaluarea clinică
a relaţiilor mandibulo–craniene fundamenta-
le şi restaurarea acestora”, rezervând deter-
minării relaţiei centrice propriu–zise spaţiul
ce i se cuvenea în finalul prelegerii.
Metode simple de determinare a re-
laţiei centrice:
- Metoda “homotropismului lingo-
mandibular” se bazează pe reflexul
homotropismului lingo-mandibular, con-
form căruia mandibula urmează limba în
periplul său static sau dinamic. În scopul
valorificării acestui reflex, Walchoff plasea-
ză o bobiţă de ceară pe bolta palatină a bazei
machetei superioare cât mai posterior pe
linia mediană. Bolnavul va închide gura cu
vârful limbii pe bobiţă. Datorită homotro-
pismului, mandibula va urma limba şi va
căpăta o poziţie apropiată de relaţia centrică.
- Metoda compresiunii pe menton
constă în dirijarea mandibulei în poziţia sa
centrică prin compresiunea postero – supe-
rioară a mentonului (metodă derivată din
metoda Lauritzan – Barrelle). Această me-
todă este riscantă deoarece conduce mandi-
bula într-o poziţie incorectă mult mai
retrudată decât relaţia centrică.
- Metoda deglutiţiei se utilizează da-
327 
torită faptului cunoscut că acest reflex se
produce cu mandibula centrată. Utilizăm
această metodă prin invitarea bolnavului să
mimeze în gol deglutiţia sau chiar să înghită
o linguriţă de apă cu păstrarea poziţiei obţi-
nute. Machetele sunt solidarizate cu adezivi
care nu riscă să modifice cu nimic rapoartele
ocluzale centrice create.
- Metoda flexiei forţate a capului
urmăreşte prin compresiunea realizată de
părţile moi prevertebrale asupra mandibulei,
conducerea acesteia în relaţia centrică.
- Metoda extensiei forţate urmăreşte
ca prin tracţiunea către posterior exercitată
de muşchii subhioidieni să se determine o
poziţie a mandibulei cât mai apropiată de
relaţia centrică.
Ambele metode sunt doar facultative
şi nu pot fi utilizate singular ci numai în
combinaţie cu alte metode pentru verificare.
- Manevra condilială urmăreşte ob-
ţinerea poziţiei corecte a relaţiei centrică
prin uşoara presiune exercitată în timpul
mişcării de deschidere – închidere de ampli-
tudine mică (pentru a se obţine axa de rota-
ţie pură) practicată cu indexul în conductul
auditiv intern şi policele pretragian. S-ar
putea verifica astfel simetric poziţia centrică
a condililor.
- Manevra maseterină Gysi constă
în compresiunea maseterului bilateral, în
timp ce bolnavul realizează închiderea gurii
cu scopul obţinerii de contracţii echilibrate.
- Manevra temporală Green are
acelaşi scop, obţinerea de contracţii muscula-
re simetrice şi se realizează prin compresiu-
nea fascicolului posterior al temporalului cu
palparea în paralel a condilililor mandibulari.
- Stimularea reflexului de ocluzie
molară reprezintă o metodă simplă prin care
căutăm redeşteptarea vechilor reflexe
parodonto–musculare de poziţionare centri-

că. În acest scop aşezăm pulpa degetelor pe
bordurile de ocluzie în dreptul molarilor şi
invităm bolnavul să închidă gura. Pulpa de-
getului îndeplineşte rolul unui resort elastic
ce va stimula reflexele vestigeale de poziţi-
onare centrică.
- Metoda Patterson utilizează în
scopul stimulării reflexelor vestigeale de
poziţionare centrică, machete de ocluzie
special pregătite. Astfel fiecare bordură de
ocluzie, maxilară şi mandibulară, se scurtea-
ză cu 2 mm, după care în grosimea acestora
se sapă un şanţ retentiv care se umple cu
material abraziv (corindor). Bolnavul va
executa mişcări test de propulsie şi
lateralitate dreapta – stânga. Se va produce
abrazia celor două suprafeţe, ce înlesneşte
poziţionarea centrică spontană a mandibulei.
Metoda are un mare dezavantaj: dacă bordu-
rile nu sunt bine individualizate şi fasonate
din etapa anterioară, se obţin relaţii excen-
trice prin derapaj Devin.
Solidarizarea machetelor de ocluzie
Solidarizarea celor două machete de
ocluzie în relaţia centrică se poate realiza
prin mai multe procedee:
- Utilizarea unor anse de sârmă în
formă de „U” care, încălzite în prealabil,
sunt introduse în masa de ceară a ambelor
machete solidarizându-le;
- Practicarea unor lăcaşe sau ancoşe
în cele două valuri la nivelul primilor pre-
molar. Cu ajutorul unei mase termoplastice
plastifiate şi apoi răcită, introdusă în ancoşă
se stabilizează machetele;
- Folosirea de ştifturi de
interpoziţionare între cele două machete;
- Utilizarea de material tip Repin sau
ceară topită;
328
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
-Practicarea unor linii oblice intersectate
la nivelul zonelor laterale în ceara bor-
durilor de ocluzie.
Indiferent de modalitatea de solidari-
zare utilizată, trebuie să nu pierdem din ve-
dere scopul esenţial: solidarizarea să se facă
în poziţie corectă de relaţie centrică şi să fie
perfectă, fără a exista joc între cele două
machete, ceea ce antrenează erori în monta-
rea în ocluzor.
Înainte de a transmite laboratorului
machetele solidarizate, mai este necesară
stabilirea anumitor repere necesare în alege-
rea dinţilor artificiali.
Stabilirea reperelor pentru alegerea
şi montarea dinţilor artificiali
Volumul, forma şi poziţia bordurii
machetei de ocluzie au fost de aşa manieră
adaptate şi individualizate încât să reprezin-
te volumul, forma şi poziţia arcadei dentare
artificiale. Astfel marginile incizale ale din-
ţilor frontali vor fi la nivelul planului de
ocluzie frontal, feţele lor vestibulare vor
descrie o curbă identică cu cea descrisă de
bordura de ocluzie ce va reda plenitudinea
obrajilor şi buzelor şi va compensa eventua-
lele resorbţii osoase asimetrice. Mai rămâne
să indicăm tehnicianului lungimea şi lăţimea
dinţilor artificiali, indicaţii pe care le vom
aprecia în funcţie de o serie de repere.
Principalele repere necesare alegerii
dinţilor artificiali sunt următoarele:
- linia mediană: va reprezenta planul
medio-sagital al feţei, apreciindu-se în func-
ţie de frenurile buzelor superioară şi inferi-
oară, filtru piramida nazală;
- linia caninilor: materializează faţa
distală a caninilor, iar spaţiul rezultat între
linia mediană şi linia craniului reprezintă
lăţimea celor trei dinţi frontali-superiori.
Faţa distală a caninului corespunde la majo-
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
ritatea pacienţilor cu nivelul comisural buca-
le sau cu intersecţia perpendicularei coborâ-
te din pupilă cu planul de ocluzie. Vârful
cuspidului caninului se află pe bisectoarea
unghiului format de aripa nasului cu şanţul
labio-genial, acolo unde bisectoarea inter-
sectează planul de ocluzie.
- linia surâsului: reprezintă limita de
maximă vizibilitate a grupului frontal supe-
rior, fiind totodată nivelul la care se plasează
linia coletelor dentare. Pentru trasarea aces-
tui reper se poate lua conturul buzei superi-
oare şi inferioare în timpul surâsului.
În finalul şedinţei, în urma trasării re-
perelor necesare alegerii dinţilor artificiali,
se va practica îndepărtarea cu grijă din cavi-
tatea orală a celor două machete de ocluzie,
făcând şi o ultimă evaluare a determinării
anterioare pe modelele de lucru.
Verificarea clinică a scheletului
şi a machetei cu dinţi
Verificarea clinică a scheletului este
o etapă deosebit de importantă în tratamen-
tul edentaţiei parţiale prin aparate
gnatoprotetice parţial amovibile, de care
depinde reuşita etapelor care urmează. Se
urmăreşte modul de respectare a indicaţiilor
terapeutice, a calităţilor tehnologice şi a
corectitudinii fazelor de tratament anterioare
(tratament preprotetic, proprotetic, ampren-
tare, etc.). Verificarea se va efectua
extraoral (pe modelul de lucru şi în afara
modelului) şi intraoral.
La verificarea extraorală pe model se
urmăreşte dacă tehnicianul a respectat toate
indicaţiile date din cabinet, dacă toate ele-
mentele componente ale scheletului cores-
pund cu proiectul desenat adaptându-se per-
fect la model. În momentul inserţiei pe mo-
del scheletul nu trebuie să intre forţat şi să
329 
abrazeze unele porţiuni ale dinţilor de pe
model. Se va verifica dacă butonii de distan-
ţare de la nivelul şeilor păstrează un spaţiu
suficient pentru componenta acrilică. La
controlul scheletului în afara modelului se
apreciază rigiditatea conectorului principal,
prezenţa unor plusuri, porozităţi sau lipsuri
mai importante la nivelul elementelor de
menţinere şi stabilizare, etc. (din cauza unor
defecte de turnare, ambalare). Modul de
execuţie tehnologică a diverselor elemente
componente (şei, conectori, bare, culise,
croşete) se apreciază de către un specialist
printr-un examen defectoscopic de macro şi
microstructură într-un laborator special
amenajat. Se verifică dacă există muchii
tăioase care se vor corecta rotunjindu-se,
dacă există zone de minimă rezistenţă la
nivelul unirii şeilor cu conectorul principal,
conectorul secundar, dacă există o descreşte-
re uniformă în grosime a braţelor retentive
ale croşetului şi dacă scheletul metalic a fost
corect prelucrat şi lustruit.
Examenul intraoral al scheletului se
realizează după o igienizare perfectă a dinţi-
lor restanţi şi a zonelor de amplasare a ele-
mentelor de menţinere şi stabilizare şi o
igienizare perfectă a scheletului. Se va sta-
bili mai întâi prin tatonări axul de inserţie al
scheletului după cel stabilit la paralelograf.
Există cazuri când un schelet se adaptează
perfect pe model însă nu se adaptează per-
fect în cavitatea orală din cauza unor inco-
rectitudini din etapele clinice sau tehnice
anterioare, producând greutăţi în inserţia
scheletului sau chiar imposibilitatea inserţi-
ei. Dacă după un examen atent al câmpului
protetic şi scheletului se stabilesc modificări
minore se pot face retuşuri ale scheletului în
cabinet. În cazul unor defecţiuni mai impor-
tante. scheletul se va reface (fig. 9.40).

Fig. 9.40. Verificarea stabilităţii scheletului metalic (Mini SG System)
Verificarea scheletului în cavitatea
orală urmăreşte în principal două aspecte:
mecanic şi biologic. Prin presiuni uşoare
exercitate în axul de inserţie se va urmări
dacă s-a realizat o angajare în poziţie corec-
tă a tuturor elementelor scheletului. Se veri-
fică stabilitatea statică şi dinamică a schele-
tului pe câmp prin presiuni alternative exe-
cutate pe diferite părţi componente. Basculă-
rile latero-laterale sau antero-posterioare
necesită depistarea cauzelor şi remedierea
lor. Se verifică, de asemeni, dacă pintenul
ocluzal pătrunde perfect în lăcaşul realizat,
având grosimea smalţului şlefuit, dacă braţe-
le active şi opozante ale croşetelor sunt co-
rect plasate exercitându-şi funcţia lor de
menţinere a scheletului pe câmp. Elementele
de menţinere şi stabilizare nu trebuie să se
opună dezinserţiei voluntare ci să se opună
numai deplasărilor spontane involuntare. Se
urmăreşte dacă se realizează o fricţiune efi-
cientă la nivelul elementelor speciale de
menţinere şi stabilizare (bare, culise, tele-
scoape, etc.). Se apreciază rapoartele
ocluzale în special la nivelul pintenilor
ocluzali şi a elementelor speciale de menţi-
nere şi stabilizare care ar putea modifica
rapoartele de ocluzie. Verificarea ocluziei se
face în intercuspidare maximă, relaţie
centrică, lateralitate dreaptă şi stângă, pro-
pulsie când nu trebuie să existe contacte
330
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
premature, interferenţe ocluzale ce ar putea
determina limitări ale mişcărilor mandibula-
re în lateralitate sau înălţări ale dimensiunii
verticale a etajului inferior. Când modifică-
rile ocluzale sunt minime ele se pot corecta
prin şlefuiri având grijă să nu se distrugă
relieful ocluzal al dinţilor restanţi sau anta-
gonişti şi să nu fie periclitată rezistenţa ele-
mentelor de menţinere şi stabilizare. Când
modificările ocluzale sunt importante apare
necesitatea realizării unui nou schelet.
Adaptarea biologică a scheletului ţine în
principal de raportul existent între elementele
scheletului şi elementele câmpului protetic. În
momentul inserţiei scheletului se va urmări cu
atenţie dacă nu apar leziuni sau dureri la nive-
lul părţilor moi şi al dinţilor restanţi (dacă
scheletul nu exercită o acţiune secantă asupra
acestora) şi se fac corecturile necesare. Se
apreciază totodată dacă s-a păstrat spaţiul su-
ficient pentru componenta acrilică a şeilor,
dacă la mandibulă conectorul principal (bara)
este distanţată corespunzător de parodonţiul
dinţilor restanţi, de planşeu, de versantul lin-
gual al procesului alveolar, dacă conectorul
principal maxilar (placa palatină) este distanţat
corespunzător de dinţii restanţi şi de mucoasă
mai ales atunci când există torus spre a evita
decubitusurile. Se verifică dacă au fost ocolite
sau despovărate de presiuni şi alte zone ale
câmpului protetic (papila bunoidă, sutura
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
intermaxilară, rugile palatine, zonele Schrö-
der, frenul lingual, linia milohioidiană). Se
evită contactul prea intim cu zona "Ah" ca şi
grosimea prea mare a conectorului principal
ce ar putea crea senzaţii de greaţă. Se vor avea
în vedere în permanenţă asigurarea condiţiilor
necesare menţinerii cât mai mult pe arcadă a
dinţilor restanţi în condiţii funcţionale.
Scheletul astfel verificat se trimite în la-
borator unde se va realiza macheta componen-
tei acrilice a şeilor şi se vor monta dinţii artifi-
ciali.
Verificarea clinică a machetei cu
Fig. 9.41. Verificarea şi adaptarea machetei cu dinţi în articulator şi intraoral – ocluzie,
adaptare marginală etc.
331 
dinţi va urmări în general aceleaşi obiective
ca şi la edentatul total efectuându-se în două
etape: extraoral (pe model cu simulatorul
deschis, cu simulatorul închis şi detaşată de
pe model) şi intraoral. Verificarea extraorală
cu simulatorul deschis va urmări dacă au fost
respectate toate indicaţiile de alegere şi mon-
tare a dinţilor după regulile generale şi indi-
viduale de montare, ţinându-se seama de
morfologia şi poziţia dinţilor restanţi, întinde-
rea şi topografia spaţiului protetic potenţial.
Examinarea cu simulatorul închis ne permite
să apreciem corectitudinea realizării rapoarte-
lor ocluzale statice şi dinamice (fig. 9.41).

Machetele se detaşează apoi de pe mo-
del cu atenţie pentru a nu le deforma şi se
apreciază dacă marginile şeilor sunt corect
conformate, uniforme şi rotunjite. După ce au
fost spălate şi răcite, machetele se angajează
pe câmpul protetic în axul de inserţie stabilit
şi se verifică dacă satisfac din punct de vede-
re mecanic, având o bună stabilitate statică şi
dinamică. Stabilitatea dinamică se verifică
prin teste de basculare sagitală şi transversală
ca şi la edentatul total. O basculare latero-
laterală poate apărea atunci când dinţii sunt
montaţi în afara crestei, iar bascularea antero-
posterioară se poate datora incorectitudinii
realizării machetei şeilor terminale. Modela-
jul incorect al falsei gingii ar putea determina
interferenţa musculo-ligamentară ce depla-
sează macheta de pe câmp. Se controlează
dacă au fost realizaţi parametrii sistemului
stomatognat: rapoartele ocluzale statice şi
dinamice, relaţia centrică, relaţia de postură.
Se verifică dacă contactele ocluzale sunt mul-
tiple, stabile fără interferenţă atât pe dinţii
naturali cât şi pe cei artificiali. În poziţiile
test şi mişcările test se urmăreşte dacă a fost
respectat conceptul ocluzal indicat în realiza-
rea arcadelor artificiale.
Din punct de vedere funcţional se poa-
te aprecia dacă macheta satisface funcţia
fizionomică, în principal. După verificarea
clinică macheta este trimisă în laborator
pentru transformare în proteză finită.
Adaptarea protezei parţial
mobile
Adaptarea protezei mobile este o etapă
la fel de importantă ca şi celelalte etape ale
tratamentului protetic în cadrul căreia bol-
navul este la primul contact cu aparatul în
faza finită. De precizia şi de calitatea etape-
lor clinice va depinde adaptarea rapidă şi
332
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
succesul restaurării protetice.
Adaptarea protezarii mobile parcurge
obligatoriu aceleaşi sensuri ca şi la edentatul
total: adaptarea protezarii mobile la pacient la
pacient şi adaptarea pacientului laproteza
mobila, acestea realizându-se în etape ce se
intrică şi se completează (adaptarea imediată,
primară, secundară, tardivă). În cadrul fiecă-
rei etape se va urmări dacă au fost realizate
principalele obiective ale tratamentului: me-
canice, funcţionale, biologice, psihice.
Adaptarea imediată are loc la primul
contact al pacientului cu proteza finită. Dacă
la verificarea clinică a scheletului şi mache-
tei cu dinţi, acestea corespund din toate
punctele de vedere, nu vor exista probleme
deosebite în adaptarea aparatului gnato-
protetic. Verificarea intraorală este preceda-
tă de o examinare atentă extraorală, urmă-
rindu-se dacă au fost respectate toate indica-
ţiile transmise laboratorului.
Verificarea extraorală se va efectua
înainte de venirea pacientului, apreciindu-se
corectitudinea execuţiei tehnice a bazei
(componenta metalică şi acrilică), arcadelor
artificiale, elementele de menţinere şi stabi-
lizare, prelucrarea, lustruirea, modelajul
feţelor externe (rugi, papile, false gingii,
etc.). Grosimea bazei trebuie să fie unifor-
mă, evitându-se astfel zonele de minimă
rezistenţă. Se examinează faţa externă şi
mucosală care nu trebuie să prezinte deterio-
rări, porozităţi, surplusuri ca urmare a ne-
respectării unui regim termic de polimeriza-
re corect. Porii reduc rezistenţa mecanică a
acrilatului şi constituie locurile retentive
pentru resturile alimentare, microorganisme,
etc. La nivelul şeilor se va verifica trecerea
de la porţiunea metalică la porţiunea acrilică
care trebuie să fie fără denivelări, în acelaşi
plan, de asemeni butonul de distanţare de pe
faţa mucosală să fie inclus în masa acrilică.
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Marginile bazei trebuie să fie rotunjite şi nu
ascuţite pentru a nu avea acţiune secantă
asupra ţesuturilor de vecinătate. Se verifică
de asemenea dinţii artificiali dacă sunt bine
implantaţi în masa acrilică a şeilor, fără fi-
suri, deplasări şi dacă s-au respectat indicaţi-
ile de alegere şi montare a dinţilor. Se veri-
fică elementele de menţinere şi stabilizare,
dacă nu s-au deteriorat în momentul ştupui-
rii acrilatului, dacă există surplusuri de acri-
lat în şanţurile de retenţie destinate barelor
de fricţiune, la nivelul culiselor (matricei),
balamalelor, etc. Acrilatul pătruns în croşe-
tele turnate şi dinţi va fi îndepărtat prin şle-
fuire, de asemeni se vor degaja croşetele
atunci când pătrund prea adânc în masa acri-
lică. Orice retuşare va fi urmată de o lustrui-
re perfectă.
Pentru verificarea intraorală aparatele
gnatoprotetice vor fi spălate şi degresate în
faţa pacientului, realizându-se totodată toa-
leta câmpului protetic pentru îndepărtarea
resturilor alimentare retenţionate şi a tartru-
lui. Concomitent se vor da indicaţii bolnavu-
lui privind inserţia şi dezinserţia aparatului,
avertizându-l totodată asupra senzaţiilor
curioase pe care le va avea în momentul
inserţiei. Inserţia aparatului gnatoprotetic se
va realiza în funcţie de axul de inserţie stabi-
lit la paralelograf, aplicând o uşoară presiu-
ne pe arcadele artificiale până la corecta
aşezare pe câmpul protetic şi se verifică
dacă au fost satisfăcute principiile adaptării
mecanice, biologice, funcţionale, psihice.
Adaptarea mecanică constă în armo-
nizarea protezei la structurile câmpului pro-
tetic. Ea începe odată cu introducerea prote-
zei pe câmpul protetic. Când există dificul-
tăţi de inserţie cauzate de unele spine
iritative ce nu au fost decalate şi retuşate la
examenul extraoral, se pot realiza uşoare
333 
retuşuri la nivelul marginilor ascuţite, bazei,
etc. În unele cazuri inserţia protezelor, în
special acrilice, nu se poate realiza corect
din cauza unor deficienţe de realizare (lipsa
deretentivizării unor zone din vecinătatea
dinţilor limitrofi edentaţiei) fiind necesară o
şlefuire importantă, cu riscul pierderii con-
tactului dintre şa şi dinţii restanţi. Contactul
cu arcada restantă va fi refăcut ulterior
avându-se în vedere faptul că unul din prin-
cipalele obiective ale tratamentului este re-
facerea continuităţii arcadei. Din acest motiv
şeile vor fi întotdeauna încastrate în breşele
edentate având contact intim cu dinţii limi-
trofi.
Adaptarea mecanică a protezei schele-
tizate este mai uşor de realizat dacă s-au
efectuat toate remedierile la proba scheletu-
lui în cavitatea orală. Proteza scheletizată nu
mai utilizează pentru menţinere şi stabilizare
adeziunea, succiunea (decât în mică măsură)
ci mijloace auxiliare de legătură cu dinţii
restanţi. Se va verifica plasarea corectă a
elementelor de sprijin şi stabilizare (pinten,
braţ activ, elemente speciale). Braţele croşe-
telor nu trebuie să fie active în repaos ci
atunci când apare o forţă care tinde să dislo-
ce proteza de pe câmp. Dacă observăm că
proteza scheletata nu are stabilitate în repa-
os, vom urmări şi remedia cauzele instabili-
tăţii: forţa gravitaţională în cazul protezei
maxilare, interferenţele musculo-ligamen-
tale în cazul unor margini prea lungi, mode-
lajul exagerat al bazei, etc. Stabilitatea se
verifică prin teste de basculare, executând
presiuni pe diferite porţiuni ale protezei al-
ternativ (arcade, şei, pinteni, etc.). Bascula-
rea antero-posterioară sau transversală poate
fi datorată montării unor dinţi laterali în
afara crestei sau cu dimensiuni şi relief
ocluzal neconcordant cu dimensiunile cres-
tei, contactului incorect al conectorului prin-

cipal cu torusul palatin, frenul lingual, pro-
cesul alveolar, fie datorită unor greşeli în
realizarea şeilor când nu s-a păstrat spaţiul
suficient pentru componenta acrilică. Stabi-
litatea statică şi dinamică va fi obţinută şi
prin realizarea unui contact intim între ele-
mentele de menţinere şi stabilizare şi dinţii
restanţi, de aceea vom verifica cu atenţie
dacă ele sunt active ale croşetelor elastice
sau unele componente ale elementelor spe-
ciale. Reactivarea croşetelor turnate este
contraindicată din cauza pericolului de frac-
turare.
O altă sursă de instabilitate mecanică
o reprezintă rapoartele ocluzale disarmoni-
ce, nefuncţionale care se reduc prin şlefuiri
selective. Se admite păstrarea unei uşoare
înălţări ocluzale în prima şedinţă, de apro-
ximativ 1 mm. Această înălţare se justifică
prin aceea că imediat după aplicarea prote-
zelor are loc o rezorbţie mai mare a suportu-
lui muco-osos, ce se stabilizează cam la o
lună după protezare când se produce şi o
tasare a mucoasei. Această înălţare a ocluzi-
ei poate fi mai redusă în raport de rezilienţa
mucoasei.
Adaptarea biologică se referă la re-
ceptarea aparatelor gnatoprotetice de către
organism în general şi de către ţesuturile
sistemului stomatognat în special. Rezolva-
rea problemelor de ordin mecanic şi biologic
trebuie să asigure posibilitatea integrării
corticale şi subcorticale, fără de care proce-
sul de integrare biologică a protezei nu are
loc sau rămâne instabil şi capabil de noi
tulburări patologice.
În edentaţiile parţiale protezate ad-
junct pot apare uneori probleme de
biocompatibilitate la primul contact cu apa-
ratul gnatoprotetic, care venind în contact cu
o mare varietate de ţesuturi provoacă uneori
334
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
pe lângă durere şi compresiune senzaţii neo-
bişnuite (hipersalivaţie, senzaţii de vomă,
intoleranţe, etc.) ce fac dificilă adaptarea
biologică. S-ar părea că una din principalele
condiţii ale integrării biologice o constituie
stabilitatea şi precizia execuţiei tehnice a
aparatului gnatoprotetic. Instabilitatea prote-
zei partial mobile în general şi scheletat în
special poate fi sursa unor insatisfacţii ime-
diate la nivelul părţilor moi (dureri, ulceraţii,
compresiuni) sau la nivelul suportului
dento-parodontal restant.
Durerea însoţită frecvent de lezarea
părţilor moi face imposibilă aplicarea apara-
tului pe câmpul protetic, fiind necesară co-
rectarea defectelor existente. Ea poate fi dato-
rată unor defecte ale scheletului nedecelate la
verificarea clinică a acestuia prin acţiunea
unor elemente metalice ale protezei, cum ar fi
conectorii secundari cu traseu mucosal (cro-
şete pentru conectori cu braţ prelungit, pentru
conector în "T", etc.) conectori principali
plasaţi pe bolta palatină prevăzută cu torus,
conectori ce nu respectă frenul lingual sau
înclinarea versantului lingual, etc. Şeile pro-
tetice pot cauza şi ele dureri şi leziuni de de-
cubit. Durerea poate fi localizată şi la dinţii
stâlpi forţaţi în momentul inserţiei protezei
sau la sfârşitul inserţiei şi la nivelul tuberozi-
tăţilor, crestei zigomato-alveolare, liniei
milohioidiene, tuberculului piriform, proemi-
nenţele osoase, etc. De asemeni poate fi loca-
lizată la nivelul parodonţiului marginal, când
braţele active ale croşetelor sunt plasate de-
fectuos în contact prea intim cu parodonţiul
marginal. Se va verifica de asemeni dacă s-a
respectat integritatea parodonţiului marginal
printr-o decoletare sistematică sau printr-o
distanţare corespunzătoare a tuturor elemen-
telor protetice.
Integrarea biologică depinde şi de sta-
bilitatea materialului în mediul bucal şi de
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
mărimea suprafeţei de contact dintre proteză
şi ţesuturile cele mai reactive ale cavităţii
orale, parodonţiul şi mucoasă. Dacă există
incompatibilitate între aliaje pot apare fe-
nomene de galvanism imediat sau la câteva
zile după inserţie, după alterarea stratului
omogen realizat prin lustruire.
Printr-o colaborare conştientă a paci-
entului la reuşita receptării, adaptarea biolo-
gică se va realiza în scurt timp.
Adaptarea funcţională se referă la
restaurarea funcţiilor fizionomice, fonetice,
masticatorii.
Edentaţia, fie ea parţială sau totală,
afectează în măsură diferită funcţiile siste-
mului stomatognat prin dispariţia organului
dentar - principal efector implicat direct în
producerea principalelor funcţii. În mod
obişnuit există o strânsă relaţie între topo-
grafia, amploarea edentaţiei şi tulburarea
funcţiilor amintite.
Tratamentul edentaţiei parţiale fiind în
întregime protetic, problema reluării funcţiilor
sistemului stomatognat se pune cu o deosebită
acuitate încă din faza de concepere a planului
de tratament prin crearea condiţiilor de fond
utile exercitării principalelor funcţii. De aceea,
în această etapă se va verifica dacă au fost
realizate rapoartele mandibulo-craniene statice
şi dinamice normale, dacă au fost asigurate
contracţii musculare manducatoare echilibrate,
o echilibrare a tonusului postural şi o echili-
brare ocluzo-articulară. În această şedinţă re-
cuperarea funcţională prin mijloace specific
protetice se va face cu oarecare uşurinţă când
au fost respectate principiile biologice şi me-
canice. În edentaţiile parţiale întinse sau ter-
minale prin utilizarea elementelor parţiale
amovibile recuperarea funcţională în prima
şedinţă îşi are problemele ei din cauza volu-
mului mare al protezei, a câmpului protetic
335 
receptor întins, etc. şi se va face cu unele
amendamente.
Funcţia fizionomică nu satisface pe
deplin prima etapă deşi s-a refăcut morfolo-
gia arcadelor edentate, s-a creat suportul
material pentru părţile moi periorale, în sco-
pul refacerii arhitecturii faciale, a redimen-
sionării etajului inferior, a reproducerii pro-
filului. Contracţia reflexă a muşchilor faciali
determinată de prezenţa aparatului
gnatoprotetic dă bolnavului uneori un aspect
caracteristic cu rigiditatea ţesuturilor feţei
urmând ca în etapele următoare să se produ-
că o relaxare musculară.
În zona frontală se va urmări dacă s-a
respectat forma, dimensiunea, culoarea dinţi-
lor în armonie cu dinţii restanţi folosiţi ca
elemente de comparaţie sau în raport cu crite-
riile generale ale aspectului fizionomic încât
să se înscrie în armonia facială. Se verifică
dacă dinţii artificiali restaurează simetria arca-
dei, curbura vestibulară a arcadei frontale şi a
marginii incizale, vizibilitatea corespunzătoare
a dinţilor în timpul fonaţiei şi al surâsului,
dacă modelarea versantului vestibular este
corect realizată în zona frontală asigurând
suport pentru buză. Se urmăreşte de asemeni
dacă nivelul marginii gingivale a dinţilor arti-
ficiali este plasat în funcţie de nivelul festonu-
lui gingival al dinţilor restanţi. Se va aprecia
calitatea fizionomică a elementelor de menţi-
nere şi stabilizare care să fie cât mai puţin
vizibile în timpul fonaţiei şi râsului astfel încât
să nu trădeze restaurarea protetică. Există
uneori cazuri când obţinerea unor restaurări
estetice satisfăcătoare antrenează compromi-
suri de ordin mecanic sau biologic.
Fizionomia nerestaurată protetic cores-
punzător, este problema care poate genera
bolnavului cele mai multe conflicte de ordin
psihic contribuind prin aceasta la adaptarea
biologică a aparatelor gnatoprotetice.

Funcţia fonetică nu este complet recu-
perată în această primă şedinţă. În momentul
inserţiei protezei mobile în cavitatea orală,
prin modificarea rezonatorului bucal se pro-
duce o modificare în funcţia fonetică. De
aceea, unii pacienţi acuză tulburări fonatorii
mai ales atunci când ei s-au prezentat pentru
refacerea în principal a acestei funcţii. Bol-
navul va fi avertizat că funcţia fonetică nu se
realizează imediat ci după o activitate
recuperatorie, realizată în următoarele zile
prin exerciţii de fonaţie.
Protezele parţial mobile se pot integra
fonetic dacă se urmăreşte îndeplinirea unor
deziderate: simetrizarea elementelor proteti-
ce prin ocuparea unui volum cât mai redus
din cavitatea orală, cu păstrarea spaţiului
corespunzător pentru limbă, prin poziţiona-
rea corectă a dinţilor frontali artificiali cât
mai aproape de poziţia dinţilor naturali, prin
ocolirea zonelor fonetice (plasarea conecto-
rului principal în apropierea axei de sime-
trie, în afara zonelor de funcţionalitate ma-
ximă, într-un loc unde nu este perceput de
vârful limbii).
Funcţia masticatorie în edentaţia parţi-
ală se asigură în principal prin refacerea
morfologiei arcadelor, fiind condiţionată şi
de alte aspecte: stabilitatea statică şi dinami-
că a aparatelor gnatoprotetice pe câmp, spri-
jinul pe care îl realizează (dento-parodontal,
muco-osos, mixt), de modul de realizare a
arcadelor artificiale, a relaţiei de ocluzie, a
relaţiei centrice, relaţiei de postură, în armo-
nie cu muşchii şi articulaţia temporo-
mandibulară. Dinţii artificiali trebuie să fie
montaţi conform stereotipului de masticaţie
în armonie cu dinţii restanţi vecini. De ase-
meni se verifică ca planul de ocluzie să fie
corect orientat şi la un nivel corespunzător
plasat şi dimensiunea verticală a etajului
inferior dacă este corectă, pentru a permite
limbii să respingă în momentul optim ali-
mentele între arcade în vederea unei triturări
336
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
eficiente. Orice modificare a condiţiilor spa-
ţiului vital al limbii creează o perturbare a
reflexelor cu toate consecinţele ei.
Introducerea protezelor poate redeştep-
ta la unii bolnavi reflexe de funcţionalitate
normală (în funcţie de topografia edentaţiei,
întinderea ei, valoarea câmpului protetic,
calitateatipului de protezare) şi recuperarea s-
au putea obţine imediat. La alţii se pot elabo-
ra noi reflexe condiţionate de toleranţa
protezarii în timp mai scurt sau mai lung.
Bolnavului i se cere răbdare, i se dau indicaţii
privind etapele ulterioare de adaptare,
recomandându-i-se exerciţii de reeducare
funcţională. Restaurarea protetică nu atinge
niciodată eficacitatea masticatorie a arcadei
integre şi chiar în multe cazuri în mod delibe-
rat se urmăreşte reducerea forţelor masticato-
rii prin îngustarea oro-vestibulară şi decus-
pidarea dinţilor artificiali pentru a preveni
deplasarea protezelor şi a despovăra ţesuturi-
le de sprijin. Utilizarea elementelor parţiale
amovibile reduce randamentul funcţional al
protezării prin recuperarea funcţiilor mastica-
torii într-o proporţie mai redusă. Refacerea
funcţiei masticatorii poate merge de la valori
foarte apropiate de cele obişnuite în
edentaţiile reduse, până la o recuperare ce se
apropie de valoarea edentatului total în
edentaţia subtotală realizând astfel trepte
variate de eficienţă masticatorie între 1/3 -
1/20 din eficienţa masticatorie.
Pentru realizarea funcţională a degluti-
ţiei este necesară realizarea unui calaj per-
fect interarcade, a unui plan de ocluzie pla-
sat corect, a unei relaţii centrice corecte cu
realizarea unui etaj inferior perfect dimensi-
onat şi a unei contracţii musculare echilibra-
te. Având în vedere numărul mare de deglu-
tiţii şi faptul că forţa musculară declanşată
de deglutiţie este mai mare decât cea de
masticaţie, se va verifica ca această forţă să
fie cât mai uniform dispersată la nivelul
câmpului protetic evitând suprasolicitările.
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
În mecanismul adaptării psihice a pro-
tezei parţial amovibile intervine sistemul
nervos care prin stimulii exteroceptorilor
creează integrarea corticală.
În adaptarea psihică trebuie să se ţină
cont de faptul că edentaţia parţială întinsă
poate produce o ruptură dramatică în viaţa
socială, viaţa afectivă, viaţa intimă profundă
a bolnavului. De aceea, întotdeauna se vor
avea în vedere raţiunile care l-au determinat
să ne solicite ajutorul: estetice, fonetice,
afective, sociale sau numai tulburările mas-
ticatorii şi în această primă etapă ne vom
axa pe satisfacerea funcţiei care este pe pri-
mul plan.
Pacientul care nu sesizează dureri în
masticaţie sau instabilitatea protezei şi prin
receptorii auditivi înregistrează stimuli cu
care este obişnuit, iar fizionomia facială este
corespunzătoare schemei corporale, poate
beneficia de o integrare psihică completă.
Bolnavului i se vor explica toate aspectele
pozitive şi negative ale protezării mobiliza-
bile ca şi faptul că recuperarea funcţională
nu este totală ci parţială. El va fi totdeauna
abordat împreună cu elementele pozitive din
familie care îl încurajează în receptarea pro-
tezelor şi va fi izolat de cei ce prezintă aver-
siune faţă de protezele adjuncte. Consolida-
rea integrării psihice şi prevenirea recortica-
lizării existenţei protezei se asigură prin
individualizarea reliefului ocluzal ce se va
realiza pe simulator în laborator şi se va
perfecta în cavitatea orală. Orice aparat
gnatoprotetic va putea fi lăsat în cavitatea
orală numai după ce au fost îndepărtate zo-
nele care provocau dureri ca şi contactele
premature, interferenţele ocluzale.
Starea psihică a bolnavului, mai mult
decât oricare alt factor, poate fi o garanţie
solidă a succesului protezării.
Pentru ca perioada de adaptare a apa-
ratului gnatoprotetic să se desfăşoare în
condiţii optime, bolnavului i se vor da o
337 
serie de indicaţii privind modul de utilizare
şi întreţinere a ţesuturilor dure şi moi, a
protezelor mobile privind igienizarea, in-
serţia şi dezinserţia, recuperarea funcţiona-
lă, indicaţii privind necesitatea relaţiilor
strânse cu medicul în această perioadă.
Bolnavul va primi indicaţii precise referi-
toare la modul de inserţie şi dezinserţie a
protezei mobile după un anumit ax, mano-
peră pe care trebuie să o execute în faţa
oglinzii cu multă răbdare solicitându-i aten-
ţia şi îndemânarea.
Este un moment de cumpănă pentru
psihicul pacientului care nu trebuie să plece
din cabinet fără să stăpânească perfect teh-
nica respectivă spre a nu produce deformări
sau deteriorări ale aparatelor mânuite inco-
rect. I se vor da indicaţii precise asupra mo-
dului de a igieniza aparatele gnatoprotetice
şi cavitatea orală după fiecare masă. Prote-
zele vor fi bine spălate cu peria şi pasta de
dinţi evitându-se pulberile abrazive şi sub-
stanţele chimice care le-ar putea deteriora,
insistându-se cu periajul asupra zonelor mai
retentive de la nivelul arcadelor artificiale,
elementelor de menţinere şi stabilizare. Pe-
riodic se pot utiliza soluţii antiseptice pentru
igienizarea protezelor şi soluţii slabe de acid
acetic cu rol în îndepărtarea tartrului. Se va
insista la igienizarea spaţiilor interdentare, a
lăcaşurilor ocluzale pentru pinteni sau a al-
tor zone de contact intim cu elementele pro-
tetice unde depunerea plăcii şi tartrului este
mai frecventă. Suportul muco-osos va fi
periat zilnic cu o perie moale spre a favoriza
keratinizarea. Se vor utiliza ape de gură cu
efect antiseptic, dezodorizant şi keratinizant.
Bolnavul va fi instruit de asemeni asupra
modului şi regimului de utilizare a proteze-
lor. Protezele parţial amovibile îndeplinesc
toate condiţiile ca să fie purtate continuu
ziua şi noaptea, exceptând cazurile de into-
leranţă la unele materiale de construcţie sau
în cazul unor parafuncţii (bruxism). Ele va fi

îndepărtată în momentul igienizării, masaju-
lui gingival şi al retuşurilor.
Colaborarea bolnavului are un rol ho-
tărâtor în receptarea aparatului gnatoprotetic
şi pentru a o obţine acesta va fi prevenit
asupra unor deficienţe tranzitorii: senzaţii de
disconfort pe care le va avea la primul con-
tact cu proteza din cauza volumului mare,
hipersalivaţie, senzaţie de vomă, modificări
gustative, dureri, senzaţii ce dispar după
primele zile de purtare a aparatelor
gnatoprotetice. Va fi de asemeni informat
asupra tulburărilor funcţionale, inerente la
contactul cu aparatul gnatoprotetic şi care
dispar în şedinţele următoare. Vom instrui
bolnavul să nu-şi creeze obiceiul vicios de a
palpa cu limba elementele protetice şi să le
ignore. Fonaţia se va recupera prin exerciţii
de dicţie în zilele care urmează, iar mastica-
ţia va fi iniţial cu alimente de consistenţă
redusă, crescând treptat consistenţa lor şi
Fig. 9.42. Adaptarea imediată şi primară – verificarea stabilităţii şi a adaptării marginale
Adaptarea primară se realizează în
prima săptămână după inserţia protezelor
mobile. Prima şedinţă are loc a doua zi de-
oarece apar tulburări chiar în cazurile în care
bolnavul se simte bine la adaptarea imedia-
tă. Se vor urmări cu atenţie în continuare
tulburările de adaptare mecanică, biologică,
funcţională, psihică (fig. 9.42).
Neadaptarea mecanică poate fi cauzată
în principal de rapoartele ocluzale dizar-
monice, neechilibrate suficient, de aceea în
această şedinţă trebuie să obţinem o bună
stabilitate a protezei mobile pe câmp. Vom
338
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
evitând pe cât posibil alimentele lipicioase.
Se recomandă ca masticaţia să se efectueze
pe ambele hemiarcade. În unele cazuri se
indică pacienţilor exerciţii de miogimnas-
tică, de relaxare a unor grupe musculare în
scopul adaptării musculaturii la noua situaţie
creată.
Bolnavul va fi de asemeni informat
asupra posibilităţilor de îmbolnăvire care ar
putea surveni (dentare, parodontale, muco-
osoase) ca şi asupra modificărilor perma-
nente de la nivelul ţesuturilor sistemului
stomatognat. I se va explica că procesul de
adaptare se va face treptat şi că în final, du-
pă înlăturarea deficienţelor se va putea obţi-
ne o eficienţă funcţională optimă şi că el nu
trebuie să întrerupă legătura cu medicul său
curant ci să se prezinte periodic la control
pentru menţinerea în condiţii optime a ţesu-
turilor sistemului stomatognat şi a protezei
mobile.
verifica cu atenţie rapoartele ocluzale statice
şi dinamice, dacă au fost realizaţi parametrii
morfologiei ocluzale. În poziţia statică, cu
ajutorul indicatorilor ocluzali se va verifica
multitudinea contactelor ocluzale, stabilita-
tea lor, realizarea unităţilor masticatorii.
Proba spatulei pozitivă ar putea să ne dea
indicaţii ca şi la edentaţia totală asupra unor
deficienţe în montarea dinţilor sau în reali-
zarea şeilor. Se verifică de asemeni rapoar-
tele ocluzale dinamice în lateralitate dreaptă,
lateralitate stângă, protruzie, urmărind dacă
există alunecări armonioase între suprafeţele
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
cuspidiene, dacă a fost respectat principiul
de bază indicat în realizarea arcadelor artifi-
ciale (ocluzie unilateral echilibrată, ocluzie
bilateral echilibrată, protecţie canină, funcţie
grup, point-centric, long-centric, etc.). Orice
contact prematur sau interferenţă (lucrătoa-
re, nelucrătoare) se vor remedia prin una din
metodele descrise la edentaţie totală,
obţinându-se astfel libertatea mişcării man-
dibulare în cele trei planuri. Şlefuirile selec-
tive se vor executa după principii similare
celor descrise la nivelul dentiţiei naturale,
având grijă să respectăm principiile concep-
tului ocluzal care a stat la baza realizării
arcadelor artificiale. În final dinţii vor fi
astfel armonizaţi prin şlefuire încât forţa
musculară să nu tindă să deplaseze proteza
în timpul utilizării conservând la maximum
dimensiunea verticală.
Se va verifica în continuare dacă rela-
ţiile mandibulo-craniene sunt corecte şi dacă
mandibula este corect repoziţionată în cele
trei planuri. O dimensiune verticală în exces
ar putea produce imposibilitatea purtării
protezei, oboseală musculară, dureri, etc. Se
verifică de asemeni retenţia oferită de ele-
mentele de menţinere şi stabilizare dacă este
suficientă sau nu, existând posibilitatea reac-
tivării unor dintre ele. În această etapă bol-
navul poate încă prezenta o neadaptare bio-
logică din cauza durerilor ce pot apare la
nivelul părţilor moi, la nivelul dinţilor sau
parodonţiului, datorate incompletei retuşări,
contactelor premature, instabilităţii care nu a
fost remediată.
Proteza, pe măsură ce se aşează, se în-
fundă, marginile pot deveni secante şi acţio-
nează asupra ţesuturilor de la periferie în
raport de mobilitatea şi rezilienţa părţilor
moi. Elementele protetice situate în vecină-
tatea coletului, terminându-se pe mucoasă,
în momentul mişcărilor de înfundare pot
irita parodonţiul marginal. Bolnavul însuşi
va urmări pe baza indicaţiilor medicului
339 
starea ţesuturilor, precizându-se sediul lezi-
unilor. Uneori depistarea zonelor de sensibi-
litate la presiune şi localizarea lor prin pal-
pare nu dă indicaţii decât vagi, fiind indis-
pensabilă utilizarea pastelor revelatoare,
evitându-se astfel reducerile aberante care
anulează definitiv stabilitatea protezei fără a
remedia neajunsurile. După retuşurile efec-
tuate se vor indica spălături bucale cu soluţii
antiseptice uşoare cu efect cicatrizant şi
calmant. Probleme deosebite în adaptarea
biologică le creează şi persistenţa senzaţiei
de vomă cauzată de o proteză prea volumi-
noasă sau instabilă. Durerea şi hipersalivaţia
pot şi ele provoca senzaţii de greaţă la paci-
enţii hipersensibili şi vor fi înlăturate.
Adaptarea biologică ar trebui să fie re-
zolvată în 1-2 zile, fiind dependentă în mare
parte de reactivitatea psihosomatică a bol-
navului şi de capacitatea proteticianului de a
conduce tratamentul.
Adaptarea funcţională trebuie să fie re-
zolvată practic în decursul primei săptămâni,
timp în care bolnavul trebuie să-şi realizeze
tipare de mimică, fonaţie, masticaţie, degluti-
ţie, consolidându-le în perioada secundară.
Funcţia fizionomică este recuperată treptat
prin relaxarea ţesuturilor feţei şi corectările
efectuate. Funcţia fonetică va fi şi ea recupe-
rată în câteva zile prin exerciţii fonetice de
repetare cu glas tare a unor cuvinte ce conţin
foneme mai greu de pronunţat. În cazul în
care în urma exerciţiilor şi corecturilor efec-
tuate se păstrează încă tulburări de fonaţie, se
indică intervenţia logopedului.
Funcţia masticatorie trebuie dirijată cu
răbdare în această etapă şi se va restaura
treptat. Bolnavul îşi reface stereotipul de
masticaţie destrămat prin edentaţie, sau, în
cazul edentaţiei întinse îşi transformă vechi-
ul stereotip de masticaţie (frecător, tocător,
intermediar) în reflexe cu predominanţa
mişcărilor verticale. Pentru aceasta de multe
ori este necesară o terapie kinetică de relua-

re a unor tipare dinamice mai vechi, anteri-
oare edentaţiei sau de reeducare a unor noi
modele de mişcare mandibulară. Schimba-
rea stereotipului masticator prin realizarea şi
remodelarea inadecvată a arcadelor artificia-
le poate constitui un impediment în reluarea
cât mai aproape de normal a principalelor
funcţii datorită creării unui cadru morfologic
ce nu respectă parametrii funcţionali ai sis-
temului stomatognat.
Bolnavul va fi instruit în continuare
asupra modului cum să realizeze o deglutiţie
fiziologică, astfel ca la sfârşitul acestei peri-
oade să se realizeze cu uşurinţă.
Dacă recuperarea mecanică, biologică
şi funcţională nu au fost complet realizate
nu se va putea obţine o adaptare psihică co-
respunzătoare. Se consideră că proteza este
receptată din punct de vedere psihic atunci
când bolnavul uită de prezenţa ei în cavita-
tea bucală.
Adaptarea secundară durează 30 de
zile după inserţiaprotezei partial mobile ,
perioadă în care se va consolida tot ceea ce
s-a realizat în etapele anterioare. Se mai pot
întâlni în această etapă fenomene de neadap-
tare mecanică, biologică, funcţională, psihi-
că în cazurile în care nu s-au remediat com-
plet deficienţele existente. Va fi necesar ca
bolnavul să se prezinte la control săptămânal
sau mai frecvent atunci când este nevoie
pentru a putea menţine în condiţii optime
aparatul gnatoprotetic şi ţesuturile orale. În
această etapă se realizează o fază de echili-
bru între aparatul gnatoprotetic şi câmpul
protetic. De felul cum se realizează adapta-
rea elementelor protezei mobile în contextul
bio-funcţional al sistemului stomatognat şi
al organismului va depinde rapiditatea şi
calitatea integrării biologice şi funcţionale.
Se vor efectua retuşurile protezelor la nive-
lul zonelor de compresiune şi se va continua
reechilibrarea ocluzală dacă s-au depistat
contacte premature.
340
Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă
Fonaţia şi fizionomia ar trebui să fie
complet recuperate. Dacă adaptarea primară
depinde în principal de corectitudinea
execuţieiprotezei mobile, adaptarea secun-
dară este variabilă ca durată şi problematică
depinzând în principal de caracterul esenţial
al amovibilităţii protezei.
Funcţia masticatorie fiind dirijată, cu
răbdare se reia treptat, ajungându-se la o
masticaţie normală. Se va urmări ca restau-
rarea funcţiei masticatorii să se facă cu res-
pectarea integrităţii tisulare fără a supraîn-
cărca ţesuturile de sprijin. Deglutiţia se efec-
tuează cu uşurinţă. Se va insista în continua-
re pe recondiţionarea ţesuturilor purtătoare
de proteze mobile cu ocazia controalelor la
care se prezintă bolnavul. Vizitele la medic
se vor distanţa în această perioadă şi ele pot
avea influenţe psihologice determinante
asupra bolnavului care nu se simte abando-
nat şi este convins că adaptarea este indis-
pensabilă şi că ea trebuie supravegheată. Nu
vor exista probleme în acceptarea psihică a
aparatelor gnatoprotetice dacă acestea sunt
funcţionale.
Adaptarea tardivă (terţiară) are loc
după 30 de zile când bolnavul trebuie să fie
perfect adaptat la proteză şi proteza la ţesu-
turile cavităţii orale. Această perioadă este
condiţionată de modificările rapoartelor pro-
teză - câmp protetic ce apar în timp, ca ur-
mare a deteriorării construcţiei protetice pe
de o parte şi a modificărilor inevitabile ale
câmpului protetic pe de altă parte. Deoarece
utilizarea aparatelor gnatoprotetice înseam-
nă inserţia unor materiale nebiologice în
structuri biologice având grade diferite de
depreciere, tratamentul protetic nu se va
considera încheiat şi va fi urmat de o dis-
pensarizare activă condusă cu aceeaşi exi-
genţă ca şi etapele anterioare. Periodic, la o
dată fixată în comun sau de câte ori este
nevoie bolnavul se va prezenta la control.
Este bine să prevenim totdeauna bolnavul de
 
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
caracterul tranzitoriu al restaurării protetice,
de necesitatea de a-i verifica calităţile meca-
nice, biologice, funcţionale la anumite inter-
vale de timp. La aceste controale se va ur-
mări stareaprotezelor mobile, eventualele
deteriorări apărute la nivelul bazei (fracturi,
fisuri, modificări de culoare sau structură),
şeilor, arcadelor artificiale, elementelor de
menţinere şi stabilizare (fracturi, lărgiri) şi
se vor remedia.
Se va urmări stabilitatea protezelor
mobile. Instabilitatea constatată survine
frecvent din cauza modificării ţesuturilor de
sprijin. De aceea nu trebuie de pierdut din
vedere nici un moment factorul biologic,
care impune în continuare conservarea la
maximum a integrităţii ţesuturilor ce vin în
contact cu proteza mobila.Datorită deplasă-
rii şi instabilităţii protezelor, stimulii funcţi-
onali pot deveni nefiziologici depăşind gra-
dul de compensare a ţesuturilor şi dau naşte-
re la procese patologice la nivelul suportului
dento-parodontal (leziuni carioase, uzură,
modificări de poziţie, mobilitate dentară,
inflamaţie parodontală, pungi, recesiune),
părţilor moi (leziuni de decubit, soluţii de
continuitate la nivelul limbii, buzelor, obra-
jilor), suportului osos (sindromul de resorb-
ţie şi atrofie).
Ori de câte ori se foloseşte sprijin mixt
sau muco-osos se poate constata o tendinţă
de înfundare a şeii sub presiune ocluzală,
ceea ce va impune rebazarea lor periodică
spre a elimina posibilităţile de basculare şi
suprasolicitare a dinţilor restanţi. Când spri-
jinul este muco-osos, protezele se înfundă
mai repede prin resorbţia mai accelerată de
la nivelul crestelor, putând apare uneori un
spaţiu de inocluzie între arcadele dentare
artificiale şi dinţii antagonişti.
Modificările rapoartelor ocluzale pot
apare ca o consecinţă a sindromului de re-
sorbţie şi atrofie, a migrărilor dentare, a
abraziunii dinţilor artificiali sau restanţi şi se
341 
vor corecta. În timp pot apare modificări ale
rapoartelor mandibulo-craniene (subdimen-
sionarea etajului inferior, mezializarea sau
distalizarea mandibulei, latero-deviaţii) cu
modificări ale poziţiei centrice a condililor
însoţite uneori de fenomene de restructurare
cu tulburări ale echilibrului neuro-muscular,
necesitând corectarea lor. Se vor urmări prin
mişcări test şi examene paraclinice eventua-
lele modificări de dinamică mandibulară
survenite prin modificarea rapoartelor
ocluzale, a contactelor ocluzale dezechili-
brate. Toate modificările survenite în timp la
nivelul aparatelor gnatoprotetice şi al ţesutu-
rilor de sprijin pot cauza tulburări funcţiona-
le importante care nu vor putea şi remediate
decât după reoptimizările aparatelor gnato-
protetice şi recondiţionarea ţesuturilor de
sprijin. Bolnavul trebuie convins de necesi-
tatea prezentării imediate la cabinet ori de
câte ori observă apariţia unei modificări,
chiar dacă aceasta s-a produs înainte de data
fixată de medic pentru control.
Tratamentul de reactivare a ţesuturilor
de sprijin continuă şi consolidează o serie de
rezultate obţinute în etapele anterioare. Pen-
tru punerea în condiţie a suportului muco-
osos se utilizează mijloace balneo-fiziotera-
pice (duşuri bucale) ce se realizează cu apă
simplă alternând din punct de vedere al
temperaturii (cald, rece) în scopul reactivării
circulaţiei şi echilibrării metabolismului
celular ce asigură o reorganizare treptată a
structurii osoase şi o rezistenţă mărită la
presiunile ocluzale. Se pot introduce de
asemeni substanţe active: gaze (bioxid de
carbon, oxigen), soluţii antiseptice, soluţii
deodorante cu rol în grăbirea vindecării le-
ziunilor inflamatorii ale mucoasei şi cu rol
de keratinizare. Alt mijloc fizioterapic este
masajul muco-osos realizat manual cu pulpa
degetului sau mecanic cu instrumentar
adecvat, având rol deosebit de important în
reactivarea circulaţiei ţesuturilor de sprijin,
 Algoritmul de tratament în edentaţia parţial întinsă

cu consecinţe favorabile asupra nutriţiei şi de recuperare funcţională şi de către bolnav la

echilibrării metabolismului local.
Recuperarea postprotetică se adresează
şi grupelor musculare disfuncţionalizate şi
articulaţiei temporo-mandibulare, ca urmare a
tulburărilor morfologice consecutive eden-
taţiei. După realizarea substratului morfologic
corespunzător al sistemului stomatognat, în
cursul tratamentului postprotetic se continuă şi
se consolidează realizarea unor tipare funcţio-
nale musculare, articulare, de dinamică man-
dibulară normală. În acest scop se vor realiza
exerciţii de kinoterapie periodic în cabinetul
domiciliu, în scopul refacerii unei dinamici
mandibulare corecte. Kinetoterapiei i se pot
asocia o serie de proceduri fizioterapice cum
ar fi electroterapia şi sonoterapia. Aceste pro-
ceduri vor fi aplicate în scopul pregătirii gru-
pelor musculare în vederea realizării unei
kinetoterapii în condiţii optime de funcţionare
musculară. Aceste proceduri pot fi aplicate şi
pentru tratarea unor afecţiuni articulare sau
musculare de natură inflamatorie sau degene-
rativă ce împiedică realizarea unei dinamici
mandibulare normale.

Fig. 9.43. Incongruenţa dintre structurile muco-osoase şi aparatul gnatoprotetic apărută la câţiva ani
după instituirea tratamentului

Protecţia dinţilor restanţi şi a dinţilor gnat. Pentru aceasta se va stabili deficitul

suporţi de croşete va fi realizată în continua-
re prin proceduri de fluorizare locală.
Toate aceste proceduri se aplică indi-
vidualizat fiecărui caz clinic în toate etapele
tratamentuluiprotetic. După realizarea su-
portului morfologic al sistemului stomato-
gnat şi punerea în condiţii funcţionale a ţe-
suturilor se poate trece la realizarea reeducă-
rii funcţiilor globale ale sistemului stomato-
pentru fiecare funcţie tulburată şi se va
acorda asistenţă recuperatorie în vederea
corectării acestor deficite.
Asistenţa recuperatorie se realizează
individualizat fiecărui caz clinic în raport de
deficitul constatat pentru fiecare funcţie,
realizându-se proceduri ce vor încerca să
recupereze într-un grad cât mai înalt funcţii-
le globale ale întregului sistem stomatognat.

Fig. 9.44. Etapa de dispensarizare – înlocuirea insertului unei culise extracoronare şi activarea aces-
teia (Mini SG System)(www.dentalcare.ro)

   
342 
   
 CAP. 9
Soluţii Terapeutice
în Edentaţia Parţial Întinsă

  343   
55 
   
 Mijloace protetice clasice şi moderne în edentaţia parţial întinsă

În alegerea soluţiei terapeutice un rol tul coexistenţei edentaţiei parţial întinse cu

deosebit de important este deţinut de particu-
larităţile fiecărei clase de edentaţie, compor-
tament guvernat prevalent de principiul bio-
mecanic, de topografia edentaţiei şi de clasifi-
carea claselor de edentaţie în acord cu gradul
de resorbţie şi atrofie la nivel frontal, respectiv
lateral (aparţinând Prof. Norina Forna).
Criterii definitorii ce pot influenţa apa-
riţia noii clasificări (după Forna) în contex-
sau fără modificări cu edentaţia totală sunt
reprezentate de topografia edentaţiei, aspec-
tele biomecanice, dublate de gradul de re-
sorbţie şi atrofie osoasă.
În elaborarea soluţiilor terapeutice ţinem
cont de principiile de tratament (profilactic,
curativ, biomecanic) ce au fost dezvoltate în
cartea “Clinica şi terapia edentaţiei parţial
întinse” (Ed. Apollonia 2004).

Lateral
CLASA SUBCLASA Frontal
Dr Stg

1 + +

2 - -

1 + -

2 - +

1 + +

C -

2 - -

   
344 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

CLASA SUBCLASA Frontal Lateral

1 + -

2 - +

Lateral
Subclasa

Frontal
Arcada
Clasa

Dr Stg

+ -

1. +

- +

- +

2. +

+ -

+ -

3. -

- +

- +

4. -

+ -

   
345 
   
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

Lateral

Subclasa

Frontal
Arcada
Clasa

Dr Stg

+ - -

1.

- + +

F.

- + +

2.

+ - -

G. 1. + + -

- + -

2. - + -

Fig. 9.1. Clasificare Norina Forna

Criterii ce stau la baza clasificării (după Forna: înălţimea suportului muco-osos;
gradul de resorbţie; simetria sau asimetria la nivelul unui maxilar sau la nivelul ambelor
maxilare) Sectorializarea realizată este dictată de prezenţa dinţilor sau în absenţa lor
de prezenţa unei zone retentive
Legendă:
Clasele A, B, C, D reunesc maxilarul neresorbit, cu diferite forme de resorbţie localizată la nivel
mandibular
Clasele E, F, G reunesc fenomene resorbtive atât la maxilar cât şi la mandibulă
Clasa de edentaţie creionează comportamentul biomecanic al respectivului tip de edentaţie, ofe-
rind traiectorii precise de intervenţie a terapiei specifice şi a soluţiei finale de tratament.

   
346 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Edentaţia de Clasa I lui de sprijin muco-osos (tendinţa

permanentă la basculare);
Kennedy - regula poligonului se poate in-
Aceste cazuri de edentaţii posterioare versa atunci când edentaţia este
bilaterale sunt relativ frecvente şi deosebit întinsă;
de dificil de rezolvat, în special pe mandibu- - diagrama statică: existenţa
lă, unde se înregistrează cel mai mare pro- edentaţiilor simetrice dar fără
centaj de eşecuri. posibilitatea de echilibrare prin
Caracteristici: sprijin şi retenţie;
• Morfologic – Absenţa unităţilor - diagrama dinamică: inversare a
odonto-parodontale din porţiunea vectorului RP datorită plasării
terminală a ambelor hemiarcade rezistenţei în zona anterioară
• Funcţional – Tulburări ale funcţii-
lor:
- masticaţia: numai pentru cazu-
rile în care edentaţia este amplă
şi cuprinde un număr mare de
dinţi din zona laterală
- deglutiţia: alterată prin prelun-
girea timpului de deglutiţie da-
torită lipsei de stabilitate a
mandibulei care tapotează în
căutarea sprijinului centric
- fizionomia: faciesul, deşi sime-
tric de cele mai multe ori, este
modificat prin subdimensiona-
rea etajului inferior
- fonaţia: perturbată prin modifi-
carea rezonatorului bucal
• Clinic - tulburări morfologice şi
funcţionale ale sistemului stoma-
tognat
- tulburări ale relaţiilor mandi-
bulo-craniene statice şi dina- Aria de sustentaţie care determină zo-
mice (colaps condilian posteri- na de preluare a forţelor de către scheletul
or sau basculare anterioară a protezei este delimitată de:
mandibulei) - o linie mezială care trece prin faţa
- punct de plecare în sindromul celui mai anterior dintre dinţii restanţi;
disfuncţional al sistemului sto- - o linie distală care trece prin spatele
matognat celui mai posterior dintre dinţii restanţi;
Biomecanic - necorespondenţa poli- - lateral, liniile crestelor (fig. 9.2).
gonului de sprijin parodontal cu a ce-

   
347 
   
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

Orice presiune exercitată în afara aces-
tei suprafeţe antrenează o mişcare de desta-
bilizare a protezei.
Pentru clasele I, presiunile care se pot
exercita în afara ariei de sustentaţie se dato-
rează unei montări prea vestibulare a dinţilor
protetici în raport cu axul crestelor. Acest tip
de montare, care antrenează o mişcare de
dezinserţie a protezei în partea opusă, trebu-
ie evitat cât mai des posibil.
În acest tip de edentaţie, axul principal
de rotaţie a protezei trece invariabil prin
punctele de sprijin dentare cele mai distale
sau, altfel spus, prin punctele de sprijin den-
tare care mărginesc edentaţia (fig. 9.3).
În timpul masticării alimentelor tari,
braţul de încărcare maximal este determinat
de distanţa LC care separă:
- mezial, axul principal de rotaţie;
- distal, dinţii protetici cei mai posteriori
(fig. 9.4).

Fig.9.2. Edentaţie maxilară Fig. 9.3. Axul de rotaţie la Fig. 9.4. Determinarea
Clasa I Kennedy: mestecarea alimentelor tari braţului de încărcătură
determinarea ariei trece prin punctele de sprijin maximal LC
de sustentaţie ocluzale de pe dinţii care măr-
ginesc edentaţia

Astfel, pentru integrarea unui astfel de tendinţa de a pivota în jurul extremităţilor

tip de proteză, forţa dezvoltată de masticarea
alimentelor tari trebuie să fie perfect echilibra-
tă de forţa transmisă înapoi de fibromucoasa
comprimată, de unde necesitatea:
- utilizării tehnicilor adaptate de în-
registrare a sprijinului fibro-osteo-mucos;
- extensiei maximale a şeilor prote-
tice;
- minimalizării, atunci când ocluzia
permite acest lucru, a numărului de dinţi
protetici;
- verificării regulate a coaptării şeilor
şi, mai ales, a rebazării lor, dacă este cazul.
În timpul masticării alimentelor lipi-
cioase, se întâmplă adesea ca şeile unei pro-
teze cu şei distale să se ridice. Proteza are
braţelor retentive ale croşetelor. În acest caz,
axul principal de rotaţie nu mai trece prin
punctele de sprijin ocluzale ca mai înainte,
ci prin punctele de retenţie care mărginesc
edentaţia (fig. 9.5).
Acest ax de rotaţie care face legătura
dintre extremităţile elastice ale braţelor re-
tentive ale croşetelor, este foarte apropiat de
axul descris anterior, care leagă punctele de
sprijin dentare. Totuşi, ele sunt două axe
distincte care se confundă mult prea des, ele
intrând în joc în situaţii funcţionale total
diferite (masticarea de alimente lipicioase
pentru unul din ele, mestecarea de alimente
tari pentru celălalt – fig. 9.6).

   
348 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 9.5. Axul de rotaţie în timpul masti-
caţiei alimentelor lipiciose, trece prin punctele
de retenţie de pe dinţii care
mărginesc edentaţia
Desprinderea protezei trebuie pre-
venită prin adăugarea unui element de
stabilizare anterior, numit în mod obişnu-
it element de sprijin indirect. Acest ele-
ment este întotdeauna o parte rigidă sub
forma unui element de sprijin dentar izo-
lat (fig. 9.7) sau a unui element de sprijin
dentar continuu (bară cingulară) – fig.
9.7. Acesta devine astfel noul centru de
rotaţie în jurul căruia tinde să se rotească
Fig. 9.7. Mijloace de combatere a deplasării
Nu se poate interveni decât asupra
lungimii braţelor de pârghie pentru a încerca
păstrarea celui mai favorabil raport de forţă,
pentru stabilizarea protezei.
Regulile sunt întotdeauna aceleaşi:
- minimalizarea braţului de pârghie;
- optimizarea braţului de stabilizare.
349 
Fig. 9.6. Suprapunerea celor
două axe de rotaţie
proteza. Astfel, retenţia şi punctele de
sprijin indirecte sunt strâns legate. Punc-
tele de sprijin indirecte, pentru a preveni
în mod eficace deplasarea protezei, tre-
buie să poată conta pe o retenţie directă
eficace a croşetelor.
În acest fel, principiul pârghiilor pu-
ne în aplicare o forţă de destabilizare, un
ax de rotaţie şi un punct de retenţie care
contrabalansează forţa aplicată.
Un braţ de pârghie maximal se determi-
nă prin forţa de destabilizare datorată aplicării
unui aliment lipicios pe dintele protetic cel
mai distal, adică pe dintele protetic cel mai
îndepărtat de axul de rotaţie principal.
Apoi se determină un braţ de stabiliza-
re, dacă este posibil, cel puţin echivalent cu

braţul pârghiei, pentru a stabiliza sistemul.
Această forţă de stabilizare trebuie, deci,
aplicată cât mai departe posibil în mezial,
perpendicular pe axul de rotaţie.
În cazul unei clase I, punctul de apli-
care cel mai eficace ar fi, teoretic, punctul
interincisiv. Din motive de interferenţă cu
zona fonetică şi de fragilitate a incisivilor de
sprijin, se preferă adesea sprijinul mezial
canin.
Se pot lua în considerare şi alte două
modalităţi de restabilire a unui raport optim
între braţul de stabilizare şi braţul pârghiei.
- prin modificarea punctului de apli-
care a forţei pârghiei: pentru acest lucru
este suficient să nu se monteze al doilea
molar sau să se aleagă dinţi protetici mai
înguşti, de fiecare dată când ocluzia permite
acest lucru (fig. 9.8 a, b);
- creşterea distanţei dintre axul de
rotaţie şi punctul de sprijin: obiectivul este
menţinerea celei mai mari distanţe posibile
între extremitatea braţului retentiv a croşetu-
lui şi sprijinul indirect. În acest scop, nu se
Fig. 9.8.a
Edentaţia de clasa I Kennedy reuneşte
edentaţiile biterminale reduse, pentru absen-
ţa biterminală până în 3 unităţi odonto-
parodontale şi edentaţiile biterminale întinse
pentru absenţa a mai mult de 4 dinţi
biterminal.
1. Lipsa molarilor de minte şi a mo-
larilor de 12 ani se protezează destul de rar
350 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
recomandă suprapunerea sprijinului direct
cu cel indirect, astfel braţul de stabilizare
fiind mult redus.
Tot pentru a mări braţul de stabilizare,
ar fi de dorit să se deplaseze la maximum în
distal punctele de retenţie de pe dinţii care
mărginesc edentaţia, utilizând, de exemplu,
croşete în L. Astfel se asigură retenţia prin
partea distală a croşetului, ceea ce permite
creşterea braţului de stabilizare. În acelaşi
mod, utilizarea unui croşet continuu ca ele-
ment de retenţie indirectă asigură un raport
de forţe mai favorabil, crescând considerabil
distanţa pentru braţul de stabilizare. Totuşi,
aglomerarea acestui dispozitiv este prefera-
bil rezervată dinţilor cu sprijin parodontal
slăbit, ceea ce permite repartizarea forţelor
exercitate pe mai mulţi dinţi.
Trebuie totuşi precizat că eficacitatea
elementelor de sprijin indirecte depinde în
întregime de numărul de dinţi restanţi şi, mai
ales, de forma crestelor. Dacă toţi dinţii rămaşi
sunt aliniaţi, eficacitatea sprijinului indirect
este în mare parte compromisă.
Fig. 9.8.b
cu proteze mobile, deoarece pacienţii nu
solicită tratament protetic sau nu acceptă
soluţia de tratament adjunct (mobil).
2. Când lipsesc şi molarii de 6 ani,
tratamentul protetic este obligatoriu.
Sprijinul protezei va fi întotdeauna
mixt. Prin pintenii ocluzali sau sisteme spe-
ciale, şeile se sprijină mezial pe dinţi, iar
distal pe crestele alveolare.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Sprijinul mixt rigid se caracteri-
zează prin legătura rigidă dintre elementele
de sprijin parodontal (pintenii ocluzali) şi
şei. Această legătură se face de obicei printr-
un conector secundar scurt care este rigid.
Pintenul ocluzal trebuie plasat în fose-
ta mezială a ultimului dinte stâlp. Această
plasare are avantajul transmiterii presiunilor
de masticaţie prin şei mai uniform crestelor
alveolare şi în acelaşi timp evită torsiunea şi
efectul de pârghie asupra dintelui stâlp, în
timpul basculării prin înfundare a şeilor.
Pintenul ocluzal plasat în foseta mezială a
dintelui stâlp are şi avantajul distribuirii mai
uniforme a presiunilor de masticaţie.
Conectorul secundar rigid este plasat
la mandibulă interdentar. Pintenii de pe ca-
nini reprezintă opritorii de basculare.
La maxilar, pintenul poate fi situat în
foseta distală deoarece posibilităţile de bas-
culare prin înfundare sunt mai reduse la ma-
xilar (rezilienţă mai mică a mucoasei), pre-
cum şi a sprijinului stabil al conectorului
principal pe bolta palatină.
Dacă din diferite motive, la mandibu-
lă, pintenul ocluzal se plasează în foseta
distală a dintelui stâlp, este necesară utiliza-
rea fie a sistemelor articulare (ruptori sau
amortizori de forţe), fie solidarizarea prin
microproteze a dinţilor stâlpi. Plasarea
distală a pintenilor ocluzali favorizează con-
centrarea presiunilor de masticaţie la extre-
mitatea distală a şeilor.
Când pintenul care asigură sprijinul
parodontal se plasează în foseta distală, co-
nectorul lui secundar se termină în şea, iar
când pintenul este plasat în foseta mezială,
conectorul secundar va fi plasat interdentar.
Când există numai grupul dinţilor
frontali, sprijinul parodontal va fi realizat la
maxilar prin conectorul principal care se
sprijină pe trepte supracingulare, realizate
351 
prin şlefuire pe canini, iar la mandibulă prin
pinteni incizali aplicaţi numai pe canin, într-
un lăcaş realizat pe marginea incizală spre
mezial sau între canin şi lateral.
Sprijinul mixt foarte rigid este re-
alizat de către sistemele speciale gen culise
sau coroane telescop care sunt folosite în
locul croşetelor din motive fizionomice, mai
ales la maxilar. Este obligatorie în aceste
cazuri solidarizarea a cel puţin doi dinţi
mergând până la solidarizarea tuturor dinţi-
lor restanţi. În aceste cazuri conectorul prin-
cipal va fi mai lat pentru a mări suprafaţa de
sprijin mucozal.
Sprijinul mixt elastic, preconizat
de Bonwill, Kennedy şi Elbrecht, prin rea-
lizarea de conectori secundari sau princi-
pali elastici, care să echilibreze diferenţa
dintre rezilienţa parodontală şi mucozală,
evitând efectele nefiziologice ale basculării
prin înfundare asupra dinţilor stâlpi, nu a
trecut proba timpului. Aceşti conectori fle-
xibili nu mai sunt utilizaţi datorită uşurinţei
cu care se fracturează, a apariţiei unor forţe
de torsiune asupra dinţilor stâlpi greu de
contracarat, a deformărilor, precum şi a
imposibilităţii de apreciere ştiinţifică a gra-
dului de flexibilitate a conectorilor secun-
dari.
Eşecul conexiunilor elastice a dus la
crearea unor dispozitive speciale cu ajutorul
cărora se realizează un alt tip de sprijin mixt
al protezelor şi anume:
Sprijinul mixt articulat este reali-
zat de către dispozitive speciale, de obicei
prefabricate, numite curent ruptori de forţe
şi amortizori de forţe. Rolul lor este de a
asigura un grad de mobilitate a şeilor (per-
mit bascularea prin înfundare), astfel ca pre-
siunile să se distribuie mai mult crestelor
edentate şi mai puţin dinţilor suport.
Mijloace de menţinere directă

şi indirectă
Menţinerea directă este asigurată cel
mai frecvent de către croşete. Pentru a evita
sau diminua efectele nefiziologice ale în-
fundării porţiunii terminale a şeilor asupra
dinţilor stâlpi, braţele retentive ale croşete-
lor trebuiesc alese astfel încât să nu acţione-
ze asupra dintelui în timp ce proteza bascu-
lează sau să aibă o mare flexibilitate, fără
însă să compromită menţinerea protezei.
Croşetele se aleg în funcţie de topo-
grafia zonei retentive subecuatoriale:
- dacă retentivitatea favorabilă se află
plasată vestibulo-mezial, singurul croşet
indicat este cel mixt care, datorită flexibili-
tăţii sale, are un efect de pârghie mai redus
asupra dintelui stâlp;
- dacă retentivitatea favorabilă se
află vestibulo-distal, sunt indicate croşetul
divizat în „T" sau croşetul circular Ackers
deschis edental;
- dacă retentivitatea favorabilă se
află plasată în mijlocul feţei laterale se indi-
că un croşet divizat în "I";
- dacă retentivitatea favorabilă se află
vestibulo-distal, dar este plasată aproape de
coletul dintelui, cel mai indicat croşet este
cel circular cu braţ întors sau „în ac de păr".
În unele situaţii clinice în care fizio-
nomia primează, pentru menţinere se pot
folosi sisteme speciale gen culise, capse,
coroane telescop, unele tipuri de sisteme
articulate şi chiar sisteme magnetice.
Dacă dinţii stâlpi nu prezintă
retentivităţi favorabile pentru aplicarea cro-
şetelor, este necesar să se realizeze
microproteze cu retentivităţi modelate în
zonele amintite mai sus, în funcţie de croşe-
tul cel mai indicat cazului respectiv.
Menţinerea indirectă este indispensa-
352 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
bilă acestei edentaţii. Elementele de menţi-
nere indirectă (contrabasculante) trebuiesc
plasate bilateral. Caninii şi primii premolari
sunt cei mai indicaţi dinţi pentru a suporta
aceste elemente importante.
Stabilizarea protezei este realizată de
elementele componente ale croşetelor, cro-
şetul continuu, conectorii principali
dentomucozali etc. Efortul de stabilizare
orizontală trebuie distribuit pe mai mulţi
dinţi, mai ales dacă implantarea acestora
este afectată.
Planurile de ghidare de pe feţele
distale ale dinţilor stâlpi:
O mică convexitate este indicat să ră-
mână pentru a favoriza producerea basculă-
rii prin înfundare a protezei, fără a solicita
prea mult dintele stâlp.
Când există şi breşe frontale:
Închiderea breşelor frontale cu punţi
mai ales când aceste breşe sunt reduse.
Această soluţie se impune atunci când dinţii
restanţi au un grad de mobilitate sau se rea-
lizează o proteza care va fi menţinută cu
sisteme speciale gen culise;
Conceperea protezei cu una sau mai
multe şei frontale când:
- există atrofie osoasă marcată frontală;
- avem pierdere de substanţă osoasă fron-
tală;
- breşa frontală este foarte lungă;
- pacientul solicită o serie de artificii în
montarea dinţilor;
- pacientul refuză prepararea dinţilor res-
tanţi.
Când există în acelaşi timp breşe
frontale şi laterale:
Atitudinea va fi confecţionarea unei
punţi care să cuprindă toţi dinţii restanţi şi
apoi realizarea unei proteze termino-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

terminale ancorată cu croşete sau cu sisteme

speciale.
Realizarea unei proteze cu mai multe
şei este o soluţie mai puţin fericită privind
longevitatea dinţilor stâlpi, fizionomia şi
problemele de inserţie.

Necesitatea căptuşirilor şi rebazărilor:

Căptuşirile sunt necesare la protezele
noi, mai ales mandibulare, când se constată
că testul de rotaţie sagitală al protezei este
pozitiv. Acest test nu trebuie considerat ca o
defecţiune a protezei, el datorându-se unei
rezilienţe mari a mucoasei crestelor alveola-
re. Se va face căptuşirea în şedinţa de apli-
care a protezei noi, prin metoda directă.
Căptuşirile sunt de asemenea necesare
la protezele purtate o anumită perioadă de
timp, mai ales dacă acestea au fost aplicate
după extracţii recente. Pentru a constata nece-
sitatea căptuşirii, pacientul trebuie să se pre-
zinte la control periodic. Dacă testul de rotaţie
sagitală al protezei este pozitiv, iar gradul de
atrofie al crestelor este mic, se poate trece la
căptuşire prin metoda directă sau indirectă,
numai dacă scheletul metalic este integru,
bine adaptat, iar şeile sunt corecte privind
extinderea şi modelarea marginală.
Rebazarea se face după un timp mai
lung de purtare al protezei care a dus la o
atrofie medie a crestelor. Este necesară o
readaptare a şeilor la creste, dar şi marginal,
metoda indirectă de rebazare fiind cea mai
indicată.
Pentru a fi posibilă căptuşirea sau
rebazarea, faţa mucozală a şeilor trebuie să
fie din acrilat.
Edentaţii biterminale reduse
1. Protezarea provizorie (fig. 9.9).
Fig. 9.9.
Proteza este alcătuită din două şei
acrilice ce acoperă în totalitate suprafaţa de
sprijin şi susţin dinţii artificiali anatomorfi.
Conectorul principal acrilic palatinal sau
lingual va fi ameliorat pentru sporirea con-
fortului bolnavului. Elementele de menţine-
re şi stabilizare sunt reprezentate de croşete
simple cu deschidere edentală care să se
opună eficient tendinţelor de basculare.
2. Proteza parţial mobilă scheleti-
zată (fig. 9.10):
Acest tip de protezare reuneşte:
- Două şei mixte terminale unite prin
conector principal;
- Conectorul principal va fi sub for-
mă de plăcuţă palatină sau bară linguală;
- Elementele de menţinere, sprijin şi
stabilizare pot fi reprezentate de croşete tur-
nate din sistemul Ney sau Roach. Se mai
indică utilizarea croşetelor R.P.I., Nally-
Martinet, Thompson;
- În cazul protezării hibride se utili-
zează elemente speciale gen culisă extra-
sau intracoronară sau coroane telescop pla-
sate bilateral obligatoriu pe ultimii doi dinţi.
Cu efect foarte bun antibasculant se
poate utiliza croşetul continuu, completat
cu gheruţe incizale.

   
353 
   
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

Fig. 9.10. Soluţii scheletizate

Alternativele terapeutice cel mai frec-

vent întâlnite în practică la acest tip de eden-
taţie sunt reprezentate de culisele extraco-
ronare, însoţite de braţul antibasculant, ce are
ca scop contracararea tendinţei de basculare
distală a construcţiei protetice hibride.
Alegerea elementelor la nivelul cărora
se plasează sistemele speciale trebuie să fie
în deplin acord cu arcul de stabilizare şi de-
signul conectorului principal.

Soluţii practice clinice grefate pe

particularitatea cazurilor clinice în clasa I
Kennedy

1. Protezarea parţial acrilica flexibilă Fig. 9.11. Aspect iniţial caz clinic
Pacienta V. M, 62 ani, diagnosticată cu
edentaţie clasa I Kennedy maxilar şi mandi-
bular, la care indicii muco-osoşi şi odonto-
parodontali negativi au pledat pentru alege-
rea variantei terapeutice flexibile, diagnostic
grefat pe sechelele postpoliomelită ale paci-
entei ce au afectat manualitatea.(fig. 9.11,
fig. 9.12) Fig. 9.12. Modele caz clinic

   
354 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Încadrată în clasa E, subclasa 1 datorită
resorbţiei accentuate în cadranul I şi III,
tendinţele de basculare pe care câmpul pro-
tetic le generează vor fi contracarate de ale-
gerea soluţiei terapeutice, în cadrul
protezării flexibile, zona frontală fiind pozi-
tivă datorită prezenţei dinţilor.
Clasa de edentaţie (după Forna)
Parcurgând treptele reabilitării orale
complexe, indicii clinico-biologici odonto-
parodontali au fost optimizaţi, varianta terape-
utică finală, reunind protezarea fixă cu cea
maxilară flexibilă, iar mandibular, ulterior
refacerii integrităţii structurilor odontale prin
tratament specific teritoriului odontoterapiei a
urmat protezarea flexibilă (fig. 9.13)
Fig. 9.13. Aspectul final al reabilitării
cazului clinic.
355 
Protezarea scheletată modernă ce uti-
lizează elementele speciale de menţinere,
sprijin şi stabilizare constituie o alternativă
terapeutică ancorată într-un teritoriu de mare
precizie a execuţiei tehnologice, conducând
la o finalitate clinică de succes, alegerea
acestei soluţii terapeutice fiind în deplin
acord cu un caleidoscop factorial, fiecare
faţetă surprinzând detalii legate de particula-
ritatea cazului, de execuţia tehnologică, de
rigoarea clinică.
Cazul face reprezentarea aceleaşi vari-
ante acrilice ca formă iniţială de tratament,
utilizată ca soluţie de tranziţie în vederea
corecţiilor la nivelul câmpului protetic exis-
tent la care protezele anterioare nu mai co-
respundeau din punct de vedere funcţional.
Semnele unei evoluţii negative a su-
portului parodontal se reflectă la nivelul
grupului dentar fontal protezat acrilic, un
factor negativ fiind reprezentat şi de poziţia
croşetelor de sârmă, alese ca elemente de
menţinere, sprijin şi stabilizare în cadrul
protezării acrilice.
Fig. 9.14. Aspect initial caz clinic
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

Acest tip de edentaţie se regăseşte în Exigenţa terapeutică, biomecanică şi

clasa F din punct de vedere al edentaţiei, estetică a reunit protezarea metalo-ceramică
având zonele de resorbţie plasate în cadranul la nivelul 13, 12, 11, 21, 22, 23, prevăzute
I şi II, în acelaşi timp la mandibulă fiind cu culise extracoronare 13, 23 cu prag pentru
interesată zona frontală. braţul de ghidaj, element ce contracarează
tendinţa de basculare a construcţiei protetice
amovibile, coroană metalică la nivel 28 cu
protezarea scheletizată formată din două şei
mixte metalo-acrilice purtătoare de 4 respec-
tiv 3 dinţi acrilici anatomorfi medio-cuspidaţi
care respectă legea celor 3 H a lui Ackerman;
conector principal palatin cu un design ame-
Clasa de edentaţie (după Forna)
liorat şi EMSS – culise extracoronare (matri-
Protezarea provizorie a avut un rol cea) la nivelul 13, 23, 28.
esenţial în algoritmul terapeutic de reabilita-
re orală, la nivelul unităţilor odonto-
parodontale utilizându-se masca Scutan, iar
la nivelul zonei edentate menţinându-se ve-
chea proteză acrilică.
În rezolvarea acestui caz clinic am op-
tat pentru realizarea unei protezări mixte
utilizând toate unităţile odonto-parodontale
restante) pentru a satisface echilibrul static
şi dinamic al viitoarei protezări amovibile.

Fig. 9.16. Aspecte ale probei scheletului

metalic al protezei scheletate

În zona frontală am urmărit respecta-

rea formei, a dimensiunilor, a culorii dinţilor
în acord cu criteriile generale ale aspectului
fizionomic, astfel încât să se înscrie în ar-
monia facială.
În cadrul etapei de adaptare imediată
am verificat dacă dinţii artificiali restaurează
Fig. 9.15. Aspecte ale verificarii adaptarii
simetria arcadei, curbura vestibulară a arca-
infrastructurii metalice
dei frontale şi a marginii incizale, vizibilita-
   
356 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
tea corespunzătoare a dinţilor în timpul
fonaţiei şi a surâsului.
Fizionomia nerestaurată protetic tot-
deauna corespunzător, este problema care
poate genera pacienţilor cele mai multe con-
flicte de ordin psihic în primele zile ale pur-
tării protezei, contribuind prin aceasta la
prejudicierea adaptării biologice a construc-
ţiei protetice amovibile. Prezenţa leziunilor
de decubit dacă nu sunt remediate imediat
pot întreţine sau agrava o stomatită de pro-
teză traumatică conducând la cronicizarea
acesteia şi apariţia complicaţiilor.
Fig. 9.17. Finalitatea clinica a cazului
(Cazustica Prof. Forna)
Restaurarea estetică trebuie să pară na-
turală, să existe o armonie dento-dentară,
dento-facială, care de cele mai multe ori nu
se traduce printr-o simetrie perfectă şi tine-
reţe dentară.
Remarcăm trecerea armonioasă de la
protezarea conjunctă la cea amovibilă prin
intermediul elementelor speciale, armonia
coloristică dintre dinţii artificiali ai protezei
scheletate, protezarea conjunctă metalo-ce-
ramică atingând valenţe de armonie estetică.
357 
2. Aspecte ale soluţionării clasei I Ken-
nedy cu modificări:
Fig. 9.18. (cazuistica Dr. M. Antohe)
În situaţiile clinice în care apar modi-
ficările, rezultate optime din punct de vedere
al echilibrului biomecanic se obţin prin
combinarea elementelor speciale în acord cu
amplitudinea edentaţiei de la nivelul spaţiu-
lui edentat ce reprezintă modificarea. Astfel
culisele extracoronare pot fi combinate cu
un anumit tip de bară.
Fig. 9.19. Aspecte ale structurii restaurarii
fixe si barei, ca element de mentinere, sprijin si
stabilizare
Prezenţa braţului antibasculant la ni-
velul pragului frezat contracareaza tendin-
ţele de deplasare spre distal pe care culisele
extracoronare le induc.
Respectarea principiului biomecanic
prin amplasarea corectă a celei de-a doua şei
la nivelul spaţiului edentat de pe hemiarcada
opusă conduce la distribuirea echilibrată a
forţelor.

Fig. 9.20.
Fig. 9.21.
3. Protezare pe implante
O alternativă terapeutică actuală este
reprezentată de soluţia implantară.
Clasificare (dupa Forna)
Acest caz clinic este grefat pe clasa
F1(dupa Forna), zonele de resorbţie intere-
sând maxilarul şi mandibula, această înca-
drare oferind deja date despre deficienţele
funcţionale ale cazului clinic.
Fig. 9.22. Examen paraclinic initial
358 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
Implantele utilizate au fost reprezentate
de: MISS LANCE STANDARD 14: 3,75 X
13; 15: 4,20 X 13;
MISS LANCE WIDE 16: 5 X 10
MISS BIO COM 23: 3,30 X 13; 24: 3,75 X 8
Fig. 9.23. Aspecte ale protocolului implantar
(cazuistica Prof. Forna)
În acord cu arhitectura câmpului pro-
tetic în cadranul I au fost aplicate 3 implan-
te, în cel de-al II-lea cadran, 2 implante.
Fig. 9.24. Aspecte clinice si paraclinice
postimplantare
Gradul de resorbţie şi atrofie a crestei
edentate a presupus realizarea manoperei de
sinus-lift în cadrul pregătirii specifice. Fina-
lizarea acestui caz clinic, la momentul actual
este ancorată în sfera socială, însă
protezarea parţial amovibilă de la nivel
mandibular asigură o transmitere redusă a
forţelor, ceea ce conferă stabilitatea situaţiei
clinice până la reabilitarea finală.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 9.25. Aspect final al cazului clinic
Edentaţia de Clasa II Kennedy
Rezolvarea acestor edentaţii unitermi-
nale unilaterale este foarte apropiată de cea
a claselor I.
Caracteristici:
Morfologic: -absenţa unităţilor odonto-
parodontale în zona terminală a arcadei de o
singură parte a acesteia, constituind ceea ce
mai numim şi edentaţie uniterminală. Ea
poate cuprinde dinţii laterali şi se poate ex-
tinde şi spre zona anterioară a arcadei.
Funcţional:
Edentaţia molară uniterminală (1-3
dinţi) nu se manifestă funcţional prin tulbu-
rări majore masticatorii, fizionomice, de
deglutiţie sau fonetice, pentru că organismul
supleează funcţia prin intermediul arcadei
restante.
În cazul unei edentaţii extinse, tulbură-
rile funcţionale devin mai evidente. Mastica-
ţia este unilaterală, dificilă, fonaţia perturba-
tă prin modificarea rezonatorului bucal, fizi-
onomia alterată prin asimetrizarea figurii, iar
deglutiţia modificată prin prelungirea timpu-
lui de deglutiţie datorită lipsei de stabilitate
a mandibulei care tapotează în căutarea spri-
jinului centric. Prin modificarea tiparelor de
dinamică mandibulară şi prin tulburările
morfologice articulare produse, edentaţia
359 
terminală constituie unul din punctele de
plecare în sindromul disfuncţional al siste-
mului stomatognat.
Clinic
Din punct de vedere clinic, edentaţia de
clasa a II-a Kennedy se manifestă ca o ab-
senţă a unităţilor odonto-parodontale din
zona terminală a unei singure hemiarcade şi
este însoţită sau nu de tulburări disfuncţio-
nale. În aceeaşi categorie clinică se înscrie şi
problema apariţiei complicaţiilor.
De regulă, absenţa dinţilor determină:
extruzia antagoniştilor cu limitarea verticală
a spaţiului protetic potenţial; migrări dentare
prin distalizarea grupului dentar ce limitează
edentaţia, cu instalarea malocluziei însoţită
de malrelaţie cranio-mandibulară în plan ori-
zontal; bascularea mandibulei în plan frontal,
cu intruzia condilului; tulburări de echilibru
neuro-muscular şi solicitare neuro-musculară
inegală. Edentaţia poate fi însoţită de leziuni
odontale, parodontopatii marginale, sindrom
de atrofie alveolară care duce la desfiinţarea
rebordului alveolar. Tuberculul piriform şi
tuberozitatea maxilară se pot atrofia şi şterge.
Edentaţia uniterminală este cel mai greu de
echilibrat şi agravează prognosticul unei vii-
toare protezări.
Caracteristicile biomecanice ale
edentaţiei parţiale clasa a II-a trebuie legate
în principal de plasarea forţei de solicitare în
afara poligonului de susţinere parodontală
datorită existenţei de organe odonto-
parodontale limitrofe doar mezial. Posibili-
tăţile terapeutice reprezentate de mijloace
adjuncte trebuie corelate cu modalitatea de
realizare a sprijinului: mixt sau muco-
periostic. Oricum va exista tendinţa de bas-
culare a şeilor distale prin înfundare datorită
rezilienţei mucoasei, accelerând sindromul
de resorbţie şi atrofie alveolară. Reoptimiza-
rea protezei prin căptuşire nu rezolvă pro-

blema definitiv pentru că resorbţia continuă
datorită solicitării mecanice. Are importanţă
braţul de pârghie care este mai mare cu cât
edentaţia este mai întinsă, de aceea este abso-
lut necesară respectarea legilor Ackermann,
Connod etc. Datorită posibilităţilor dificile
de contracarare a tendinţelor de înfundare şi
desprindere distală a şeilor terminale, se va
proceda întotdeauna la o echilibrare prin
prelungirea sprijinului până pe hemiarcada
opusă.
Aria de sustentaţie este delimitată de:
- o linie mezială care trece prin faţa
celui mai anterior dintre dinţii pro-
tetici;
- o linie distală care trece prin spriji-
nul dentar cel mai posterior din par-
tea cu dinţi.
Axul principal de rotaţie trece prin spri-
jinul dentar care mărgineşte edentaţia şi spriji-
nul dentar controlateral cel mai posterior.
360 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
Fig. 9.26. Edentaţie maxilară de clasa II: aria
de sustentaţie şi axul principal de rotaţie
Atunci proteza are tendinţa de a se roti
în jurul acestui ax diagonal. În plus, cu cât
edentaţia este mai întinsă, cu atât oblicitatea
axului de rotaţie este mai importantă, iar
natura forţelor produse de mişcarea de rota-
ţie este mai nocivă pentru ţesuturile de spri-
jin, adică pentru dintele care mărgineşte
edentaţia.
Fig. 9.27. Determinarea pârghiei de încăr-
cătură LC
În cazul masticării alimentelor lipi-
cioase, se determină braţul de pârghie
maximal prin distanţa dintre axul princi-
pal de rotaţie şi dintele protetic cel mai
îndepărtat de acest ax. Pentru a obţine
braţul de stabilizare optimal se caută
punctul de sprijin cel mai îndepărtat, din
punct de vedere mezial şi perpendicular,
de axul de rotaţie.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Ca şi în cazul claselor I, se poate:
- diminua braţul pârghiei, reducând
numărul de dinţi protetici, de fieca-
re dată când ocluzia o permite;
- diminua braţul pârghiei, deplasând
în distal punctul de retenţie de pe
dintele care mărgineşte edentaţia
Atunci când o indicaţie de proteză fi-
xată este plasată pe dinţii care mărginesc
edentaţia, elementele speciale oferă avantaje
estetice considerabile, mai ales în rezolvarea
acestor clase II.
Pe planul retenţiei indirecte, dispoziti-
vele intracoronare, impunând un ax de inser-
ţie foarte precis, lasă, în general, foarte puţi-
ne posibilităţi de deplasare a scheletului. În
acelaşi timp, anumite dispozitive
extracoronare au mecanisme care le permit
să evite deplasarea. Totuşi, elementele spe-
ciale nu pot în nici un caz să asigure singure
o retenţie indirectă eficace. Utilizarea lor
nu-l poate autoriza pe medic să se lipsească
de elementele scheletului, concepute special
pentru a asigura retenţia indirectă (elemente
de sprijin ocluzale secundare sau elemente
de sprijin corono-cingulare)
Caracteristici:
- extinderea bazei protezei şi în zona
hemiarcadei integre;
- elementul de menţinere indirectă
(contrabasculant) este unilateral şi
se plasează pe partea opusă
edentaţiei;
- pe partea hemiarcadei integre, pen-
tru menţinerea directă, sprijin şi
stabilizare se aplică un croşet
Bonwill.
Sprijinul protezei va fi mixt rigid în
majoritatea cazurilor. La mandibulă, când
rezilienţa mucoasei crestei terminale este
mare, se poate utiliza sprijinul mixt articulat.
361 
Mijloacele de menţinere directă
şi indirectă
Menţinerea directă pe partea eden-
taţiei terminale se face cu unul dintre croşe-
tele amintite la protezele de clasa I. Pe par-
tea hemiarcadei integre, între molarii I şi II
se aplică un croşet turnat circular Bonwill al
cărui conector secundar se termină în co-
nectorul principal.
Menţinerea indirectă se aplică pe he-
miarcada integră, opus edentaţiei. În funcţie
de întinderea edentaţiei, elementul contra-
basculant este reprezentat de:
- pinten ocluzal plasat în foseta
mezială a primului premolar, când
edentaţia este molară;
- croşet în "U" când lipseşte tot gru-
pul de dinţi laterali;
- conectorii principali dento-muco-
zali.
În edentaţia clasa II, elementul con-
trabasculant reprezentat de pintenul ocluzal
şi conectorul sau secundar mai are şi rolul
de a menţine conectorul principal într-o
poziţie fixă, împiedicându-i deplasarea către
ţesuturi.
Stabilizarea orizontală se asigură prin
elemente cunoscute la care se adaugă şi
croşetul Bonwill.
Planul de ghidare se va realiza ca
pentru edentaţia de clasa I.
Atitudinea faţă de breşele secundare:
Una sau mai multe breşe frontale:
- punte frontală şi o proteză uni-
terminală;
- proteză cu două sau mai multe şei.
Breşele laterale: creează o situaţie
clinică favorabilă realizării unei proteze cu
două şei. Menţinerea, sprijinul şi stabiliza-
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

rea se pot realiza mult mai uşor şi mai efici-
ent.
- o şea laterală sprijinită la ambele
capete pe dinţi prin pinteni plasaţi
lângă edentaţie şi menţinută cu do-
uă croşete;
- o şea laterală sprijinită pe o bară
care solidarizează dinţii stâlpi aco-
periţi cu microproteze.
Închiderea breşei laterale cu o punte
are dezavantajul de a crea condiţii bune de
masticaţie pe partea respectivă, ceea ce de-
termină pacientul să nu mai poarte proteza
care i se pare inconfortabilă şi nejustificată.
Nepurtarea protezei, realizată pentru
edentaţia terminală, atrage după sine migra-
rea verticală a antagoniştilor cu consecinţele
cunoscute.
lă şi una laterală este indicat să se facă căp-
tuşirea sau rebazarea ambelor şei odată.
Pentru edentaţia uniterminală redusă
sunt urmatoarele variante terapeutice:
a. Protezarea acrilică de urgenţă:
proteza Kemmeny uniterminală alcătuită sub
forma unei şei terminale prelungită pe ver-
santele vestibulare şi orale ale arcadei alveo-
lare.
Elementele de menţinere şi stabilizare
utilizate în acest caz sunt croşete simple
acrilice, acrilo-metalice sau metalice care
prin inserţia lor pe prelungirile vestibulare şi
orale ale şeii capătă o elasticitate deosebită
şi pot permite utilizarea retentivităţiilor den-
tare şi alveolare de pe ambele versante ale
arcadei alveolo-dentare.

Breşele frontale şi laterale:

Edentaţia de clasa II complicată cu
breşe frontale şi laterale poate beneficia de
mai multe variante de tratament protetic,
mergând de la realizarea uneia sau mai mul-
tor punţi, pentru închiderea mai ales a bre-
şelor mici, solidarizarea dinţilor limitanţi
prin bare peste care se aplică şeile.
Şeile care se aplică peste bare sunt
prevăzute pe faţa mucozală cu un călăreţ
sau o clamă metalică care realizează spriji-
nul parodontal, o excelentă stabilizare ori-
zontală o protezei şi menţinere directă prin
fricţiunea dintre bară şi călăreţ.

Necesitatea rebazărilor:
Şeile laterale trebuie căptuşite când
proteza s-a realizat la scurt interval după
extracţii. Deşi au sprijin parodontal, şeile
laterale trebuie să vină în contact intim, cu
creasta pentru a împiedica acumularea de
resturi alimentare sub ea. Fig. 9.28. Soluţii provizorii acrilice
Când o proteză prezintă o şea termina-

   
362 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
b. Protezarea parţial acrilică: Prin
volumul mare, precum şi prin imposibilita-
tea utilizării unor mijloace de menţinere
eficiente, această soluţie terapeutică are doar
caracter social, dar devine de elecţie în aso-
cierea edentaţiei cu parodontopatie în stadiul
avansat, pregătind o protezare imediată.
c. Proteza cu miniconector metalic se
indică atunci când suportul muco-osos este
bine reprezentat, cu tuberculi piriformi şi
tuberozităţi proeminente, unităţi odonto-
parodontale cu o bună stabilitate biomecani-
că, fiind alcătuită din următoarele elemente:
• şa protetică mixtă ce susţine dinţii
artificiali anatomorfi şi care trebuie
să fie cât mai extinsă, acoperind ver-
sanţii crestei edentate până în zona
de reflexie. Extinderea maximă a
sprijinului este necesară datorită po-
sibilităţilor de torsiune ale aparatului
în jurul şeii dar şi prin înfundare
distală. Aceste inconveniente biome-
canice dictează cuprinderea în totali-
tate sub şaua aparatului a zonelor
biostatice reprezentate de tuberculul
piriform şi tuberozităţile maxilare.
Dinţii artificiali vor avea aceleaşi ca-
racteristici ca şi în proteza Kemmeny
respectând în configuraţia montării
legile Ackermann, Chays, Connod.
• miniconectorul uniterminal este re-
prezentat de un conector principal
metalic sub formă de plăcuţă
mucozală, acesta se poate extinde
spre anterior cu o prelungire metali-
că sub formă de plăcuţă cu aspect de
aripioară palatină sau linguală cu rol
antibasculant şi de sprijin. Pe de altă
parte prelungirea anterioară a mini-
conectorului terminal are şi rolul de
a oferi inserţie elementelor de men-
ţinere, sprijin şi stabilizare extinse
363 
cât mai anterior în scopul măririi ar-
cului de menţinere şi stabilizare.
• elementele de menţinere, sprijin şi
stabilizare utilizate pentru rezolvarea
acestui tip de edentaţie sunt reprezen-
tate de croşetele turnate cu braţe acti-
ve plasate pe versantele meziale şi
distale ale feţelor vestibulare ale pre-
molarilor, cu elasticitate suficientă
pentru a se evita efectul de torsiune
ce apare datorită unui ancoraj prea ri-
gid (şaua rigidă se înfundă distal, iar
un croşet prea rigid pe dintele limitrof
are acţiune scoliodontică cu supraso-
licitare şi înclinare distală).
De elecţie se utilizează croşetul fleche
şi croşetul Bonnyard, proteza fiind prevăzu-
tă cu contracroşet oral la nivelul premolaru-
lui prim şi secund susţinut de un conector
secundar. Mai pot fi utilizate: croşetul R.P.I.
(Kroll), croşetul în “T”, în “Y”, în “I”, agra-
fă, şi alte tipuri de croşete turnate. În utiliza-
rea tuturor acestor tipuri de croşete se urmă-
reşte încă din faza de concepere ca pintenul
ocluzal să se plaseze în foseta mezială a
premolarului prim şi secund.
În acelaşi scop pot fi utilizate şi ele-
mente speciale de menţinere, sprijin şi stabi-
lizare reprezentate de: coroane telescopate
sau culise, combinându-se culisa extraco-
ronară cu culisa intracoronară (culisa
extracoronară în porţiunea distală a premo-
larului al doilea, iar cea intracoronară în
zona interpremolară susţinută prin braţ de
ghidaj). Avantajul utilizării unor astfel de
elemente este că ele sunt discrete, au un
efect bun antibasculant, se opun eficient
forţelor orizontale, oferă posibilitatea solida-
rizării dinţilor de sprijin. Dezavantajul este
reprezentat de sacrificiul biologic mare, ne-
cesitând preparaţia substructurilor organice
şi acoperirea lor cu elemente de înveliş me-

talice sau semifizionomice. Au indicaţii pre-
cise când cei doi premolari au leziuni
odontale constituite, altfel aplicarea lor este
nebiologică. Este cert că sunt necesare şi
alte condiţii reprezentate de dimensiunea
dentară suficientă, dinţii nanici puţin volu-
Fig. 9.29. Soluţii scheletizate şi compozite cu miniconector metalic
Proteza scheletizată are şaua construită
după aceleaşi principii descrise anterior şi
arcada artificială respectând configuraţia
crestei după legile deja menţionate.
Conectorul principal are rolul de a pre-
lungi arcul de stabilizare pe hemiarcada si-
364 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
minoşi şi insuficient de înalţi nu vor permite
utilizarea acestei soluţii terapeutice. Utiliza-
rea elementelor speciale de menţinere, spri-
jin şi stabilizare cunoaşte în ultimul timp o
largă extindere.
metrică aşa cum de fapt indică diagrama
statică în cazul edentaţiei terminale.
În raport de intensitatea forţei ce acţio-
nează asupra aparatului, croşetele vor fi
aplicate numai pe dinţii limitrofi ai arcului
de stabilizare indicat de diagrama statică sau
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
vor cuprinde întregul grup dentar situat între
cele două puncte. În acest scop din conecto-
rul principal se vor desprinde conectori se-
Fig. 9.30. Soluţii scheletizate
Se mai practică şi stabilizarea protezei
prin croşete Bonwill cu şase braţe cu conexiu-
nea între premolarul 2 şi molarul 1. O soluţie
mutilantă a constituit-o la un moment dat rea-
lizarea unei modificări prin extracţia molarului
de şase ani în scopul aplicării la acest nivel a
unei şei stabilizatoare şi a unor elemente de
menţinere mai active. Deşi condamnabilă,
această soluţie mai este întâlnită, spre surprin-
derea noastră, în practică.
În cazul prezenţei unor leziuni
odontale pe hemiarcada opusă în zona arcu-
lui de stabilizare ca şi pe dinţii limitrofi
edentaţiei terminale, se indică utilizarea
elementelor speciale de menţinere, sprijin şi
stabilizare plasate pe microproteze de aco-
perire care au şi rolul refacerii coronare.
d. Soluţia conjunctă are următoarele
indicaţii:
• arcada antagonistă protezată realizând
blocajul extruziei antagoniştilor;
• arcadă antagonistă edentată cu condi-
ţia aplicării şi la acest nivel a acele-
iaşi soluţii;
• arcadă antagonistă rezolvată adjunct;
• leziuni odontale coronare pe dinţi
365 
cundari care vor susţine croşete turnate apli-
cate pe premolarul prim şi secund ca şi pe
ultimul molar.
limitrofi;
• creastă edentată resorbită cu lipsa
condiţiilor de stabilizare necesare
unei proteze adjuncte;
• dinţi cu parodonţiu integru;
• ocluzia normală;
• absenţa parafuncţiilor.
Soluţia terapeutică fixa poate include
în structura sa o extensie de dimensiunea
unui premolar, în contextul unei protezări
mobile pe celălalt maxilar.
Breşele suplimentare plasate la dis-
tanţă de edentaţia terminală, protezabile
conjunct se vor închide prin punţi inde-
pendente atunci când soluţia terapeutică
uniterminală este rezervată edentaţiei ter-
minale. Breşele vor rămâne deschise
atunci când se alege soluţia scheletizată
sau acrilică cu conector simetric. În cazul
asocierii unei breşe reduse pe aceeaşi
hemiarcadă se preferă o construcţie plurală
care să rezolve concomitent breşa în cauză
şi extensia distală. Asocierea cu breşe în-
tinse impune de la început soluţia adjunctă
unică ce va rezolva şi edentaţia terminală.
Şi în acest caz se preferă închiderea breşe-

lor frontale protezabile conjunct prin punţi
fixe. În acest ultim caz protezarea schele-
Fig. 9.31. Soluţii conjuncte
Soluţii terapeutice în edentaţiile
uniterminale întinse:
1. Protezarea de urgenţă prin proteza
cu conector acrilic complet care trebuie avu-
tă în vedere şi ca soluţie definitivă o
protezare prin proteză adjunctă cu conector
metalic extins şi la hemiarcada opusă urmă-
rind asigurarea conexiunilor secundare pen-
tru arcul de stabilizare.
În cazul în care arcada dentară rezidu-
ală este compactă dar afectată de o parodon-
topatie marginală cronică profundă de gravi-
tate uşoară sau medie, se recomandă utiliza-
rea croşetului continuu ce oferă inserţii ante-
rioare pentru gheruţele incizale şi se asocia-
ză în zonele laterale cu croşete ce traversea-
ză arcada.
Asocierea acestui tip de edentaţie cu
366 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
tizată va rezolva numai breşa întinsă late-
ral şi edentaţia terminală.
breşe în zona laterală opusă reprezintă o
situaţie avantajoasă din punctul de vedere al
stabilizării protezei parţiale prin şei încastra-
te în arcada dentară reziduală, stabilizarea
acestui tip de proteză făcându-se de la caz la
caz ca şi în exemplul oferit anterior.
Închiderea breşelor prin punţi con-
juncte este recomandabilă numai în cazul
breşelor frontale, caz în care se poate extin-
de sprijinul conjunct şi la ultimii doi dinţi ce
limitează mezial edentaţia terminală pe care
se vor putea aplica elemente speciale de
menţinere, sprijin şi stabilizare.
Edentaţia uniterminală cuprinzând în
întregime grupul molar şi premolar contra-
indică cu desăvârşire proteza Kemmeny
chiar şi în regim de urgenţă, precum şi
protezarea cu miniconector metalic.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Protezarea pe implante, numărul şi di- mente de menţinere, sprijin şi stabilizare au

mensiunea acestora fiind în acord cu dimen- fost alese culisele extracoronare.
siunile spaţiului edentat.

Exemple clinice:
1. Protezare scheletată
Acest tip de edentaţie a fost restaurat
printr-o protezare hibridă, ce a reunit restaura-
re fixă la nivelul zonei frontale şi coroane de
acoperire la nivelul dinţilor distali.

Fig. 9.32. Aspecte ale protezarii scheletate

(cazuistica EPI)

Aspecte ale restaurarii fixe şi ale 2. Utilizarea miniconectorului

elementelor de menţinere, sprijin şi stabi-
lizare
Proteza scheletată are conectorul prin-
cipal sub formă de bară, alegere dictată de
dimensiunea versantului lingual, iar ca ele-
367 
În situaţiile clinice în care amplitudi-
nea edentaţiei este redusă şi creasta edentată
este caracterizată de parametri optimi se
recomandă minionectorul ce conferă con-
fort situaţiei clinice finale.
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

Fig. 9.34. Aspecte clinice şi paraclinice

iniţiale (cazuistica Prof. Forna)

Fig. 9.33. Aspecte ale protezării cu

miniconector

2. Protezare pe implante
Următorul caz clinic este ancorat în
clasa G1(după Forna), resorbţia regăsindu-
se în cadranele 2 şi 4.
Soluţia terapeutică a fost reprezentată
de amplasarea a 3 implante TBR OCY IN
SYST 24: 3,5 X 10,5; 26: 3,5 X 10,5 ; 27: 3,5 X
10,5
Fig. 9.35. Aspecte intraoperatorii ale
Asociată cu sinus-lift, urmată de
pregătirii specifice prin sinus lift
protezare metalo-ceramică
   
368 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
. punctelor de contact cu malpoziţii dentare
Cazuistică Prof. Forna
Fig. 9.36. Aspecte finale ale reabilitării
implanto-protetice
Edentaţia de Clasa III
Kennedy
Edentaţia de clasa a III-a Kennedy se
caracterizează morfologic prin absenţa uni-
tăţilor odonto-parodontale în zonele tritu-
rante ale arcadelor, breşa edentată fiind
limitată mezial şi distal de dinţi.
Funcţional edentaţia nu produce tul-
burări funcţionale când amplitudinea este
redusă, dar determină impotenţă mastica-
torie, desfiinţarea ghidajului de grup, tulbu-
369 
rări de deglutiţie, fonaţie şi fizionomie rela-
tive atunci când breşa este extinsă.
Clinic: sunt date de absenţa unităţilor
odonto-parodontale, de numărul dinţilor
absenţi, de poziţia lor, de starea funcţională
a sistemului stomatognat în ansamblu.
Complicaţiile sunt multiple şi se referă
la migrarea dentară cu distrugerea arhitectu-
rii parodontale, blocarea ocluziei, apariţia
punctelor de contact prematur, instalarea
parodontopatiilor marginale prin suprasoli-
citare şi traumatism. Se produc modificarea
relaţiilor mandibulo-craniene şi instalarea
sindromului disfuncţional al sistemului
stomatognat şi a tulburărilor generale de-
clanşate de acesta.
Biomecanic situaţia este mai favorabi-
lă decât în cazurile de edentaţie expuse ante-
rior, datorită prezenţei dinţilor şi în zona
distală a breşei, în acest fel breşa fiind cir-
cumscrisă unui poligon de susţinere paro-
dontală. Orice absenţă dentară, chiar şi a
unui singur dinte determină modificări
ocluzale adeseori ireversibile. Pierderea
izolate şi de grup determină modificări atât
la arcada afectată de edentaţie cât şi la cea
antagonistă, modificările mergând “în pată
de ulei” de-a lungul arcadelor alveolo-
dentare şi determinând tulburări ireversibile
ale parodonţiului de susţinere. Consecinţele
unei singure pierderi dentare sunt grave,
generând apariţia unui dezechilibru local şi
loco-regional care odată instalat declanşează
tot cortegiul tulburărilor ulterioare. Aceste
tulburări locale perturbă şi homeostazia sis-
temului prin ruperea mecanismelor de regla-
re soldate cu declanşarea sindromului dis-
funcţional al sistemului stomatognat. Refa-
cerea vechiului echilibru morfologic şi func-
ţional este uneori extrem de dificilă.
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

Având în vedere tulburările majore pe nându-se ca o condiţie sine-qua-non de refa-

care orice absenţă dentară le determină tre- cere ulterioră a arhitecturii maxilare, confe-
buie bine implementat în conştiinţa profesi- rind buzei superioare o plenitudine optimă,
onală a fiecărui specialist că edentaţia inter- facilitând în egală masură repoziţionarea
calată redusă, ca şi celelalte tipuri de cranio-mandibulară.
edentaţie, reprezintă o urgenţă terapeutică
atât din punct de vedere profilactic cât şi din
punct de vedere curativ. De aceea se impune
închiderea de urgenţă a breşei edentate fie
adjunct provizoriu, fie conjunct provizoriu,
până la rezolvarea definitivă. Acest aspect
terapeutic este valabil pentru orice tip de
edentaţie şi impune revizuirea concepţiilor
eronate care dăinuie în literatura de speciali-
tate. Astfel există concepţia greşită că ab-
senţa unui singur dinte în zona laterală nu se
tratează, ori cunoştinţele actuale arată că
absenţa acestuia produce tulburări majore
ale ocluziei şi legate de acestea, tulburări
complexe care pot şi trebuie să fie evitate
prin tratament de urgenţă şi cu caracter pro-
filactic.
Diagnosticul acestui caz a fost repre-
zentat de EPI maxilară clasa a III-a Kennedy
cu 3 modificări Fig. 9.37. Aspecte iniţiale ale cazului clinic
1. Protezare scheletată
Ne confruntăm cu sechelele unei despi-
cături maxilo-palatine, din nefericire interven-
ţiile chirurgicale nu au redat un câmp protetic
favorabil, intervenţia de chirurgie ortognată nu
a putut fi transpusă în plan practic, în aceste
condiţii protezarea scheletată cu elemente
speciale a constituit soluţia terapeutică de
elecţie în acest caz clinic.
Elementele de incongruenţă la nivel
mandibular au creat reale probleme în resta-
birea rapoartelor ocluzale.
Analiza modelelor de studiu oferă
imaginea clară a unei realităţi de necontes-
tat, materializată printr-o boltă palatină mu-
tilată, cu ştergerea reliefului cunoscut, în
Fig. 9.38. Modele caz clinic
acest context amputarea caninilor, impu-

   
370 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Utilizarea machetei diagnostice a con-

stituit o etapă importantă de prefigurare a
viitoarei construcţii protetice, analizând re-
dimensionarea dimensiunii etajului inferior,
configurarea suportului pentru buza superi-
oară, un aspect forţe important revenind
refacerii rapoartelor ocluzale.

Fig. 9.39. Aspecte ale preparării substructurilor

organice în vederea aplicării elementelor
speciale

Aspectele de microstomie au oferit

elemente particulare în abordarea terapeuti-
că, conferind un înalt grad de dificultate
corelate cu sechelele cicatriceale labiale
superioare.

Fig. 9.41. Aspecte ale protezării scheletate

finale

Protezarea scheletată, ce a utilizat

mijloace speciale de menţinere, sprijin şi
stabilizare la nivelul caninilor, ce au fost
amputaţi şi acoperiţi de dispozitive corono-
radiculare, permiţând asfel vestibularizarea
Fig. 9.40. Aspecte ale machetei protezei buzei superioare şi redarea unui echilibru
mobile dento-somato facial.

   
371 
   
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

Fig. 9.42. Aspecte iniţiale şi finale ale cazu-

lui clinic (cazuistica Dr. Antohe)

Este foarte important să punem în ba-

lanţă variantele terapeutice şi mai ales cum
Fig. 9.43. Aspectul final al protezării mixte
să surmontăm obstacolele legate de particu-
laritatea cazului clinic şi criteriile soco-
3.Protezarea pe implante
economice ce vor guverna mereu transpune-
Abordarea modernă a edentaţiei de
rea în practică a variantelor terapeutice.
clasa a III-a constă în aplicarea de implante,
urmată de restaurarea fixă pe implante.
2. Protezarea flexibilă
Un caz elocvent este cel al pacientului
Acest tip de edentaţie de clasa a III-a,
GC, 36 ani, la care soluţia protetică a fost
datorită coroborării parametrilor negativi ce
reprezentată de soluţia implantară ce a reu-
caracterizează suportul muco-osos şi dento-
nit câte 3 implante pe fiecare cadran edentat
parodontal a beneficiat de protezare elastică,
redus:
alcătuită din conector principal sub formă de MIS BIO COM STANDARD: 47-1: 4,20
plăcuţă palatină, două şei acrilice şi croşete X 13; 47-2: 4,20 X 13; 46: 4,20 X 13 MIS BIO
acrilice plasate la nivelul structurilor dentare COM WITE: 35: 4,70 X 13; 36: 4,70 X 11,5;
limitrofe spaţiului edentat. 37: 4,70 X 10

   
372 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
Fig. 9.44. Aspecte iniţiale ale cazului clinic
Reabilitarea finală a constat în două
restaurări fixe metalo-ceramice.
Cazuistică Profesor Forna
Fig. 9.45. Aspect final caz clinic post
implantar
373 
În acest caz, scheletul protetic se înscrie
perfect în interiorul ariei de sustentaţie. Braţe-
le de pârghie şi braţele de stabilizare se echi-
librează reciproc. Deoarece toţi dinţii înlocuiţi
se află în interiorul poligonului de sustentaţie,
stabilitatea protetică este maximală şi de ace-
ea, în acest caz anume, adăugarea de elemente
de sprijin indirecte prezintă puţin interes).
Adăugarea unui element de retenţie
indirect poate, totuşi, în unele cazuri clinice,
să permită realizarea unor schelete evoluti-
ve, atunci când pierderea unuia sau a mai
multor elemente de sprijin dentare posteri-
oare este previzibilă, această pierdere trans-
formă clasa III în clasa I sau în clasa II.
Edentaţia de clasa III se tratează, de
obicei, cu ajutorul punţilor. Există însă po-
sibilitatea ca aceste edentaţii să fie tratate şi
cu proteze scheletate unilaterale mai ales
când edentaţia nu depăşeşte doi dinţi. Când
edentaţia este mai lungă sau se urmăreşte
obţinerea unei mai bune stabilizări proteza
se va extinde şi pe hemiarcada integră unde
se aplică un croşet circular de tip Bonwill.
În mod obişnuit însă, cu proteze
scheletate se tratează edentaţia de clasa III
complicată cu o breşă suplimentară pe
hemiarcada opusă.
Sprijinul acestor proteze va fi întot-
deauna parodontal. Pintenii ocluzali vor fi
plasaţi în fosetele de lângă edentaţie. Dacă se
prevede că unul dintre dinţii stâlpi distali se
va pierde într-un viitor destul de apropiat,
sprijinul pe stâlpul mezial se va face în fose-
ta mezială, astfel ca după extracţie proteza să
poată fi recondiţionată, iar sprijinul parodon-
tal să acţioneze ca în edentaţia terminală.
Edentaţia de clasa III este favorabilă
utilizării pentru sprijin şi menţinere a siste-
melor speciale gen culise, coroane telescop
sau capse.
În condiţiile unor dinţi stâlpi cu valoa-

re parodontală diminuată este indicat ca
aceştia să fie solidarizaţi prin bare. Şeile
protezei se vor sprijini pe aceste bare, care
în acelaşi timp servesc şi la menţinerea şi
stabilizarea protezei.
Mijloacele de menţinere directă
şi indirectă
Menţinerea directă se poate face prin
orice tip de croşet, însă acestea se aleg în
funcţie de condiţiile specifice situaţiei clini-
ce. Spre deosebire de edentaţiile terminale,
în edentaţiile de clasa III ne interesează nu-
mai gradul de flexibilitate al braţelor reten-
tive în plan orizontal. Se vor utiliza patru
croşete aplicate la extremităţile şeilor. Zo-
nele retentive ale dinţilor stâlpi nu trebuie să
depăşească 0,25 mm.
Pentru menţinere pot fi utilizate în
bune condiţii sistemele speciale gen culise,
telescoape, bare cu călăreţi.
Menţinerea indirectă nu este necesară,
deoarece protezele de clasa III nu basculea-
ză prin desprindere. Singura rotaţie pe care
o pot face aceste proteze este rotaţia latera-
lă, care se datorează unei greşeli de plasare
a dinţilor artificiali în afara liniei de sprijin
parodontal.
Stabilizarea protezei este asigurată
perfect de către elementele rigide ale croşe-
telor sau de către sistemele speciale. Din
acest punct de vedere, proteza de clasa III
are cea mai bună stabilitate.
Planurile de ghidare sunt indicate şi
vor fi realizate prin şlefuire pe feţele proxi-
male ale dinţilor stâlpi, vecine edentaţiei.
Atitudinea faţă de breşele suplimen-
tare:
În funcţie de situaţia clinică se indică
ca breşele suplimentare să fie închise cu
punţi. Dacă breşele suplimentare sunt nu-
374 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
meroase, cea mai indicată soluţie ar fi pun-
tea totală sau o proteză cu mai multe şei.
Dacă edentaţia de clasa III se compli-
că cu o breşă frontală mai mare se realizea-
ză o proteză de clasa III prevăzută şi cu o
şea frontală.
Necesitatea căptuşirilor:
În mod obişnuit protezele din această
edentaţie nu trebuie căptuşite deoarece au
sprijin parodontal. Datorită acestui motiv
unii autori recomandă ca şeile să aibă faţa
mucozală metalică.
Când protezele însă sunt aplicate după
extracţii recente, căptuşirea este necesară.
Deşi şeile nu se sprijină pe mucoasă ele
trebuie să aibă contact intim cu crestele pen-
tru a evita retenţiile alimentare.
Tipul de amprentă indicată:
Pentru realizarea acestor proteze este
indicată portamprentă cu lingură individuală
şi un material din grupa elastomerilor de
sinteză, de consistenţă medie. Poate fi utili-
zată şi o amprentă funcţională de spălare,
dar numai pentru realizarea unor proteze
maxilare.
Edentaţia de Clasa IV
Kennedy
Această clasă conţine edentaţiile inter-
calate anterioare, repartizate de o parte şi de
alta a axului median al arcadei.
Din punct de vedere morfologic,
edentaţia de clasa a IV-a Kennedy se carac-
terizează prin absenţa unităţilor odonto-
parodontale din zona frontală a arcadei al-
veolo-dentare. Absenţa unităţilor odontale
din zona frontală a arcadei, determină func-
ţional tulburări majore fizionomice, fonato-
rii şi de incizie a alimentelor.
Clinic se caracterizează prin semne
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
subiective şi obiective legate de aspectul
morfologic şi funcţional expus anterior,
intens acuzate de bolnav şi determinând
întotdeauna prezentarea la medic. Tulburări-
le fizionomice domină tabloul edentaţiei,
deoarece funcţia de incizie poate fi supleată,
iar fonaţia se restabileşte prin feed-back
auditiv în timp relativ scurt de la edentare.
Cu cât amplitudinea edentaţiei este mai ma-
re cu atât semnele clinice sunt mai evidente,
apărând în plus şi tulburări de dinamică
mandibulară prin desfiinţarea ghidajului
anterior şi tulburarea funcţiei canine. Apar
astfel tulburări în ghidajul mişcărilor cu
contact dento-dentar de propulsie şi late-
ralitate, urmate de apariţia tulburărilor mus-
culare şi articulare.
Caracteristicile biomecanice ale eden-
taţiei de clasa a IV-a KIennedy sunt domina-
te de plasarea poligonului de susţinere în
afara poligonului de sustentaţie parodontală
datorită situării edentaţiei în zona de curbură
a arcadei. În plus, toţi dinţii din zona fronta-
lă, datorită faptului că sunt monoradiculari
cu o suprafaţă redusă parodontală au coefi-
cienţi masticatori inferiori (excepţie de la
această regulă o face caninul care datorită
rădăcinii sale voluminoase şi lungi posedă
un coeficient 5). Gradul de supraocluzie
frontală favorizează recepţionarea forţelor
de solicitare de o manieră dezavantajoasă
biomecanic, complicând şi mai mult pro-
blematica rezolvării terapeutice.
Sunt edentaţii care nu intră în cadrul
clasic al elaborării unei proteze mobile par-
ţiale, în măsura în care dinţii protetici sunt
în mod sistematic în afara ariei de sustenta-
ţie a protezei De fapt, din cauza curburii
crestei pe un plan orizontal, dinţii protetici
se găsesc în afara punctelor de sprijin, şeaua
îndeplinind funcţiile unei pârghii.
Particularitatea clasei IV ţine de faptul
375 
că retenţia indirectă trebuie să contrabalan-
seze forţele de destabilizare generate în tim-
pul mestecării de alimente lipicioase (ca şi
în cazul celorlalte clase), dar şi în timpul
mestecării şi, mai ales, în timpul inciziei
alimentelor. Stabilizarea scheletului pentru
acest tip de edentaţie impune o înmulţire a
braţelor de retenţie din cauza forţelor impor-
tante dezvoltate în poziţii instabile, în timpul
mestecării alimentelor tari şi a importanţei
braţului de pârghie în timpul mestecării ali-
mentelor lipicioase.
Braţul maximal de încărcătură este de-
terminat de distanţa dintre:
- punctul interincisiv;
- axul principal de rotaţie a protezei
care trece prin punctele de sprijin
ocluzale cele mai meziale.
Pentru a reduce acest braţ de încărcă-
tură, punctele de sprijin ocluzale trebuie
plasate la marginea edentaţiei. Pentru a op-
timiza braţul de stabilizare care va contra
braţul de încărcare, se alege punctul de apli-
care cel mai îndepărtat posibil de axul de
rotaţie, adică punctul de aplicare cel mai
posterior posibil. Din acest motiv, în acest
tip de edentaţie, se recomandă sistematic
poziţionarea punctelor de retenţie cele mai
distale cu putinţă.
Oricare ar fi tipul de edentaţie luat în
considerare, suprafeţele de ghidare sunt în-
totdeauna mijloace de luptă eficace împotri-
va rotaţiei şeilor în direcţia ocluzală. Chiar
dacă îmbunătăţeşte retenţia prin fricţiune,
utilizarea lor este totuşi limitată la cazurile
clinice în care axul de inserţie al protezei
este strict perpendicular pe planul ocluziei.
În ultimă instanţă, dacă săgeata anteri-
oară descrisă de curbura arcadei este impor-
tantă, conservarea rădăcinilor dentare situate
în faţa axului de rotaţie poate ajuta la asigu-
rarea retenţiei indirecte a protezei, mărind

considerabil suprafaţa poligonului de susten-
taţie şi reducând, astfel, poziţiile instabile.
Edentaţia de clasa IV redusă:
Sprijinul protezei este dento-
parodontal, fiind realizat prin conectori den-
tari ce se sprijină pe trepte supracingulare,
pinteni supracingulari sau gheruţe incizale.
Pentru motive fizionomice, dinţii arti-
ficiali se montează după o linie curbă situată
în afara liniei de sprijin parodontal, ceea ce
face ca în incizie şaua să aibă tendinţa să
basculeze.
Mijloacele de menţinere directă şi
indirectă:
Menţinerea directă se face cu ajutorul
a două croşete Bonwill plasate bilateral, la
nivelul premolarilor.
Bascularea prin desprinderea şeii, da-
torită alimentelor lipicioase, este contraca-
rată de pintenii cei mai distali, precum şi de
braţele meziale ale croşetelor Bonwill.
Bascularea prin înfundare, favorizată
de montarea pe o linie curbă a dinţilor fron-
tali, este contracarată de elementul de sprijin
de pe canini, precum şi de cele mai distale
braţe ale croşetelor Bonwill.
Basculările menţionate sunt numai
tendinţe de deplasare, fiind oprite de ele-
mentele protetice menţionate.
Stabilizarea protezei se realizează
prin braţele croşetelor Bonwill şi conectorii
lor secundari interdentari, conectorii dentari
de pe canini, conectorii secundari proximali
şi şea.
Planurile de ghidare trebuie realiza-
te, dar numai atunci când prin şlefuire nu se
modifică forma dintelui, ceea ce ar putea
afecta fizionomia.
376 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
Edentaţia de clasa IV întinsă
Sprijinul protezei va fi mixt când
sunt utilizate pentru menţinere şi sprijin
croşetele şi foarte rigid când sunt folosite
sistemele speciale gen culise. Sprijinul par-
odontal realizat prin intermediul pintenilor
ocluzali se face prin plasarea acestora în
fosetele marginale vecine edentaţiei sau în
fosetele centrale ale primilor premolari. Pin-
tenii sunt utilizaţi când este posibil şi indicat
să se realizeze o inocluzie sagitală frontală.
Când dinţii artificiali au contact cu antago-
niştii, pintenii se plasează în fosele distale
ale primilor premolari, pentru a evita efectul
de pârghie asupra lor în timpul inciziei, deşi
mai ales în aceste situaţii se recomandă pa-
cienţilor să nu utilizeze în masticaţie dinţii
frontali. În plasarea mezială sau distală a
pintenilor, un rol are şi rezilienţa mucoasei
crestelor.
Sprijinul muco-osos este realizat de o
şa lungă, pe care din motive fizionomice
sunt plasaţi dinţi artificiali montaţi după o
linie curbă şi uneori mult în afara mijlocului
crestei, ceea ce favorizează bascularea prin
înfundare a protezei.
Menţinerea directă şi indirectă:
Menţinerea directă este realizată de 4
croşete. La nivelul molarilor se aplică câte
un croşet Bonwill, iar pe dinţii limitanţi bre-
şei se aplică câte un croşet mixt, în funcţie
de necesităţile fizionomice, care însă nu
întotdeauna pot fi respectate cu succes, cro-
şetele fiind mai mult sau mai puţin vizibile,
mai ales la maxilar.
Când pintenii ce asigură sprijinul par-
odontal sunt plasaţi în foseta distală a primi-
lor premolari este posibil ca pentru menţine-
re să fie aplicate pe premolari croşete
Bonwill.
Pentru a se asigura o menţinere fizio-
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

nomică a protezei pot fi utilizate culise, capse minuării dimensiunii mezio-distale a acestu-
sau croşete speciale, cum este croşetul cu ia, oportunitatea unei terapii ortodontice fixe
pinten intern şi braţ retentiv plasat oral. a conferit spaţiul optim aplicării implante-
Menţinerea indirectă se realizează prin lor, manopera urmată de perioada de
elementele contrabasculante reprezentate de contenţie, absolut indispensabilă menţinerii
cei mai distali pinteni ai croşetelor Bonwill rezultatelor.
de la nivelul molarilor ca şi de braţele
meziale ale croşetelor, aplicate pe primii
premolari. Se poate neutraliza astfel bascu-
larea prin desprinderea şeii frontale, datorită
acţiunii alimentelor adezive.
Stabilizarea protezei se realizează
perfect de către braţele croşetelor, conectorii
secundari interdentari şi proximali, precum
şi de şei.

Planuri de ghidare:
Conectorii secundari care se aplică pe
aceste suprafeţe, realizate prin şlefuire, con-
tribuie prin fricţiunea cu dinte stâlpi şi la
menţinerea protezei.

Breşele suplimentare:
Nici această formă de edentaţie nu
poate avea breşe suplimentare deoarece se
schimbă clasa de edentaţie.

Căptuşirile şi rebazările:
În unele situaţii, din motive fiziono- Fig. 9.46. Aspecte iniţiale ale cazului clinic cu
mice, şaua frontală nu are versant vestibular edentatie Clasa aIV-a redusă precum şi din
timpul terapiei ortodontice (Caz clinic Prof.
(buza superioară ar fi prea mult reliefată).
Forna)
Mai ales în aceste cazuri se impun căptuşiri-
le care să elimine spaţiul inestetic dintre
Până la execuţia finală a protezării de-
dinţii artificiali şi creastă.
finitive, rolul menţinătoarelor de spaţiu este
Amprenta funcţională se va lua
exercitat prin dinţii artificiali ce au ocupat
asemănător ca pentru edentaţiile de clasa IV
locul spatiului protetic potenţial.
redusă.
În condiţiile în care nu s-ar fi recurs la
Exemple clinice pentru edentaţia par-
tratamentul ortodontic ce a redat spatiul
ţial redusă
aplicării implantelor, ne-am fi confruntat cu
Astfel, pentru o pacientă tânară cu
un real eşec estetic sau s-ar fi impus sacrifi-
agenezie de lateral, la care spaţiul protetic
cii mult prea mari de substanţă amelo-
potenţial a suferit modificări în sensul di-

   
377 
   

dentinară, care trădează încălcarea princi-
piului biologic, care ca pentru orice lege
încălcată reprezintă o gravă abatere.
Fig. 9.47. Aspecte finale ale reabilitării
implanto-protetice
Imaginea finală reprezintă un optim
terapeutic, redând pacientei zâmbetul speci-
fic vârstei, în deplin acord cu funcţionalita-
tea variantei terapeutice alese.
Edentaţia subtotală
Această clasă reuneşte edentaţiile in-
tercalate unilaterale, la care dintele anterior
care mărgineşte edentaţia (incisiv central
sau lateral) nu poate servi drept sprijin. Ca-
ninul este, deci, întotdeauna absent, ceea ce
îngreunează şi mai mult asigurarea stabilită-
ţii protetice. Acest tip de edentaţie este
comparabil cu clasele IV, care impun o sta-
bilitate în timpul mestecării de alimente lipi-
cioase, dar şi tari.
378 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
Ca şi pentru clasele IV, dinţii protetici
sunt în general montaţi în afara ariei de sus-
tentaţie a protezei. De fapt, există adesea o
distanţă care nu trebuie neglijată între linia
de sustentaţie care leagă punctele de sprijin
ocluzale care mărginesc edentaţia şi curbura
arcadei. Braţul maximal de încărcare este
determinat de poziţia dintelui protetic cel
mai extern în raport cu axul de rotaţie care
trece prin punctele de sprijin dentare care
mărginesc edentaţia (fig. 9.47).
Fig. 9.48. Edentaţie de clasa V: ax principal
de rotaţie şi arie de sustentaţie
Braţul maximal de încărcare se poate
reduce printr-o montare de dinţi protetici
mai apropiaţi de linia crestei (montare din
capăt în capăt). Braţul de stabilizare trebuie
să fie cât mai departe cu putinţă de perpen-
diculara pe axul principal de rotaţie. Altfel
spus, este esenţială conceperea scheletului
poziţionând punctele de retenţie cele mai
posterioare cu putinţă (mestecarea de ali-
mente tari: se aleg punctele de retenţie cele
mai posterioare cu putinţă).
Caz particular
Dacă mai există doar foarte puţini
dinţi pe arcadă, poziţia relativă a acestora
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse
determină necesitatea aplicării sau nu a unui
sprijin dentar.
Pot exista două situaţii complet diferite:
- dinţii protetici se găsesc toţi pe
aceeaşi parte a axului de rotaţie: se reco-
mandă sprijin dentar.
Este cel mai întâlnit caz când pe arcadă
nu mai rămân decât molarii doi (fig. 9.49). În
această situaţie se recomandă sprijinul dentar
distal, asociat cu utilizarea de croşete circulare
pentru a avea punctele de retenţie cele mai
anterioare cu putinţă. În timpul mestecării de
alimente lipicioase, proteza începe să se ridice
şi se roteşte în jurul sprijinului distal; braţul
croşetului se deplasează spre linia de ghidare
şi asigură astfel retenţia.
Fig. 9.49. Aspecte ale plasării dinților în
edentaţa subtotală (concept biomecanic)
379 
- dinţii protetici se află de o parte şi
de alta a axului de rotaţie: sprijinul dentar
trebuie exclus.
Exemplul cel mai frecvent este cel al ar-
cadelor pe care nu se mai găsesc decât cei doi
canini. Punctele de sprijin clasice, precum cele
ocluzale pe dinţii rămaşi, implică o deplasare
reciprocă. Dacă încărcătura îi revine şeii ante-
rioare, proteza se deplasează spre înainte. Da-
că încărcătura îi revine şeii posterioare, prote-
za se deplasează spre înapoi. Suprimând punc-
tele de sprijin ocluzale clasice şi preferând
pentru dinţii de sprijin coroane frezate cu su-
prafeţe de ghidare, se elimină axul principal
de rotaţie al protezei (fig. 9.49).
Deşi edentaţia de clasa IV trebuie tra-
tată cu ajutorul punţilor, sunt situaţii în care
proteza mobilă este totuşi indicată.
Atitudinea faţă de dinţii restanţi vi-
zează trei direcţii terapeutice clare:
1. Menţinerea dinţilor pe arcadă în
acord cu stabilitatea biomecanică,
această situaţie clinică atrage
protezarea mixtă sau hibridă
2. Menţinerea dinţilor restanţi pe ar-
cadă, urmată de tratamentul
endodontic corespunzător, soluţia
terapeutică aleasă, cantonându-se
în sfera socială, fiind materializată
de overlay.
3. Extracţia dinţilor restanţi de pe ar-
cadă în urma evaluării clinice şi
paraclinice, coroborate cu princi-
piul biomecanic, soluţia terapeuti-
că ideală în acest caz de edentaţie
subtotală fiind reprezentată de im-
plantarea interforaminală.
Exemple clinice:
Pacienta V.G. în vârstă de 60 de ani di-
agnosticată cu edentaţie subtotală clasa a VI-
 Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă

a Appelgate-Lejoyeux şi edentaţie parţial

întinsă mandibulară clasa I Kennedy s-a pre-
zentat în Baza Clinică de Învăţământ a Facul-
tăţii Dentare Iaşi cu o protezare mixtă la nivel
maxilar, mobilitate gradul 2 la nivelul unităţi-
lor restante, restaurarea protetică fixă
decimentându-se repetat. Analizând situaţia
clinică prezentă, s-a considerat oportună Fig. 9.51.
menţinerea unităţilor odonto-parodontale Aspectul substructurilor preparate în
restante în scopul prevenirii procesului de vederea amprentării
resorbţie şi atrofie, păstrând o înălţime
corspunzătoare a crestei alveolare, contribu-
ind astfel la stabilitatea protezei totale.
Unităţile odontale restante sunt repre-
zentate de 1.3, 1.1 şi 2.3. (fig. 9.50)
Ulterior amputării elementelor dento-
parodontale restante, manoperă clinică ce a
succedat tratamentul corect endodontic, prin
reducerea pîrghiei extraalveolare am obţinut
o reducere a mobilităţii dentare.

Fig. 9.52. Aspecte ale preparării segmentului

Fig. 9.50.
Substructurile restante au fost preparate
specific astfel încât să se obţină o structură de
unghi diedru cu versanţii preparaţi cât mai
obtuz în vederea acoperirii prin intermediul
capelor ancorate cu pivot radicular la nivelul
canalelor radiculare.
Loja radiculară a fost preparată pe 1-3
din lungimea rădacinii, în manieră ovalară,
în scopul unei retenţii suficiente (fig. 9.51).
coronar
Capele metalice au rolul lor protectiv
bine definit în ce priveşte remanenţa sub-
structurii organice, suprafaţa acestora a fost
realizată de formă rotunjită, neretentivă. Uni-
rea dintre dispozitivul radicular şi capa meta-
lică s-a realizat sub marginea liberă a paro-
donţiului asigurând o integrarte foarte bună
în armonia sistemului stomatognat a dispozi-
tivelor corono-radiculare de protecţie.

   
380 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

Peste capele de acoperire etapele de re- Edentaţia totală (postextacţional restu-

alizare a protezei totale s-au derulat in ma-
nieră clasică, regăsind pe faţa internă a pro-
tezei lăcaşurile necesare capelor (fig. 9.53).
rilor irecuperabile) această entitate clinică
mutilantă, pe care pacientul o asociază cu
protezele acrilice clasice, care pot crea ori-
când surprize neplăcute în timpul fonaţiei sau
masticaţiei reprezintă o imagine terifiantă ce
provoacă aversiune în conduita acestuia.
Bolta palatină caracterizată de para-
metri nesatisfăcători din punct de vedere al
morfologiei, prin terapia impanto-protetică,
ce utilizează protezarea mobilizabilă conferă
valenţe de certă superioritate în ce priveşte
confortul, a viitoarei construcţii protetice.
După verificarea şi adaptarea structurii
scheletice metalice în cavitatea orală a paci-
entei, construcţia protetică mobilizabilă a
beneficiat de valenţe sporite de confort şi
stabilitate, să poată disipa forţele, nesupra-
solicitând implantele existente într-un număr
mai restrâns şi având un capital osos mai
limitat în înălţime.

Fig. 9.53.

Breşele suplimentare:
Edentaţia de clasa IV nu are breşe su-
plimentare. Orice edentaţie adăugată, trans-
formă edentaţia de clasa IV într-o altă clasă
de edentaţie.
Căptuşirile sunt necesare dacă prote-
za a fost aplicată după extracţii recente.

Amprentarea funcţională:
Pentru mandibulă este obligatorie lin-
gura individuală, iar ca material un elasto-
mer de consistenţă medie. La maxilar poate
fi utilizată şi amprentarea funcţională prin
tehnica „de spălare", în cazurile în care ver-
santul vestibular al şeii nu trebuie sau nu
poate să ajungă până la fundul de sac vesti- Fig. 9.54. Aspecte postimplantare şi ale sistemu-
lui de bare
bular.
   
381 
   

Pentru a finaliza terapia implanto-
protetică pe care am iniţiat-o trebuie să reali-
zăm şi piesa protetică propriu-zisă, şi anume,
proteza totală care va fi susţinută de structura
metalică de bare care solidarizează cele 4 im-
Fig. 9.55. Aspect final caz clinic (Prof. Forna)
Orice caz clinic reprezintă o entitate
clinică ce trebuie abordată individual, in-
diferent de clasă, orice soluţie terapeutică
poate antrena un cost redus la un pacient
cu un scor ridicat, confruntându-ne cu
382 
Soluţii terapeutice în edentaţia parţial întinsă
planturi. Acest final va fi atins după parcurge-
rea etapelor clinico-tehnologice obligatorii.
Rigoarea etapelor clinico-tehnologi-
ce constituie o condiţie sine-qua-non de reu-
şită terapeutică.
reversul situaţiei clinice la pacientul cu
scor iniţial redus. Cazurile complexe ce
antrenează încadrarea în clasificări rigu-
roase sunt generate de neglijenţă sau mal-
praxis.
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

BIBLIOGRAFIE
1. Abu Jamra NF, Stavridakis MM, Miller RB, Evaluation of interarch space for implant
restorations in edentulous patients: A laboratory technique. J Prosthodont 9:102-6,
2000.
2. Agagnou-Varelzides A, Komboli M, Tsami A, et. al. Pattern of tooth loss in a selected
population in Greece. Community Dent Oral Epidemiol. 1986 Dec;14(6):349-52.
3. Agagnou-Varelzides A, Komboli M, Tsami A, et. al. Pattern of tooth loss in a
selected population in Greece. Community Dent Oral Epidemiol. 1986
Dec;14(6):349-52.
4. Anusavice KJ, Phillip's Science of Dental Materials, editor. Philadelphia, W.B.
Saunders Company, 1996.
5. Applegate DC. The rationale of partial denture choice. J Prosthet Dent 1960;10:891-
907.
6. Applegate DC. The rationale of partial denture choice. J Prosthet Dent 1960;10:891-
907.
7. Applegate OC. Essentials of removable partial denture prosthesis. 1st ed. Philadelphia
(PA): W. B. Saunders Co.; 1954.
8. Axell T, Öwall B. Prevalences of removable dentures and edentulousness in an adult
Swedish population. Swed Dent J. 1979;3(4):129-37.
9. Axell T, Öwall B. Prevalences of removable dentures and edentulousness in an adult
Swedish population. Swed Dent J. 1979;3(4):129-37.
10. Barry H; Radiologic Anatomy of the Jaws, 1982 Edition, Univ of Penn Press.
11. Basker RM, Harrison A, Darenport JC, et. al. Partial denture design in general dental
practice—10 years on. Br Dent J. 1988 Oct 8;165(7):245-9. No abstract available.
12. Basker RM, Harrison A, Darenport JC, et. al. Partial denture design in general dental
practice--10 years on. Br Dent J. 1988 Oct 8;165(7):245-9. No abstract available.
13. Bassey IE. The prosthetic requirement of partially edentulous patients as seen in Lagos
University Teaching Hospital. Nig Quart J Hosp Med.
14. Bassey IE. The prosthetic requirement of partially edentulous patients as seen in La-
gos University Teaching Hospital. Nig Quart J Hosp Med.
15. Becker CM, Kaiser DA, Goldfogel MH. Evolution of removable partial denture de-
sign. J Prosthodont. 1994 Sep;3(3):158-66.
16. Becker CM, Kaiser DA, Goldfogel MH. Evolution of removable partial denture de-
sign. J Prosthodont. 1994 Sep;3(3):158-66.
17. Bergendal T, Enquist B, Implant-supported overdentures. A longitudinal prospective
study. Int J Oral Maxillofac Implants 13:253-62, 1998.
18. Bergman B, Hugosson, A & Olsson C-O. 1982: Caries, periodontal and prosthetic
conditions in patients fitted with removable Partial dentures. A 10-year longitudinal
study. J Prosthet Dent 48:506-514.
19. Bergman B. 1981: Avtagbar partiell plattprotes. Kliniskt kompendium. Avdelningen
för protetik, Umeå universitet, 3:e ed.
20. Bissada N F, Ibrahim S l & Barsoum W M. 1974: Gingival response to various types
of removable partial dentures. J Periodont 45:651-659.
21. Bjorn AL, Öwall B. Partial edentulism and its prosthetic treatment. A frequency study
within a Swedish population. Swed Dent J. 1979;3(1):15-25. No abstract available.
22. Bjorn AL, Öwall B. Partial edentulism and its prosthetic treatment. A frequency
study within a Swedish population. Swed Dent J. 1979;3(1):15-25. No abstract
available.

   
383 
   
 Bibliografie

23. Brill N, Tryde G, Stoltze K & El Ghamrawry E A. 1977: Ecologic changes in the oral
cavity caused by removable partial dentures. J Prosthet Dent 38:138-148.
24. Britt N. 1957: Prominensanalysatoren og dens anvendelse. Tand laegebladet 61:215-
229.
25. Britt N. 1957: Prominensanalyse Tandlaegebladet 61.94-1,07.
26. Brudvik JS, Chigurupatik, The milled implant bar: an alternative to spark erosion. J
Can Dent Assoc 68(8):485-8, 2002.
27. Burlui V., Forna N., G. Ifteni, Clinica şi terapia edentaţiei parţiale intercalate reduse,
Editura Apollonia, 2001
28. Burlui V., Forna N. Clinica şi terapia edentaţiei parţiale întinse, Editura Apollonia ,
2004
29. Carlsson G E, Ragnarsson N & Åstrand P. 1969: Changes in height of the alveolar
process in edentulous segments 0. Svensk Tandläkartidning 62:125-136.
30. Carranza FA and Newman MG;Clinical Periodontology, 8th edition, WB Saunders
Co., 1996.
31. Clark S, Combination fixed/removable implant prosthesis using spark erosion
technology. Implant Society 2:15-16, 1991.
32. Craciunescu A., Forna N. Inteligenta artificiala in reabilitarea orala, Editura
Performantica, 2009,
33. Cottone, Terezhalmy, and Molinari; Practical Infection Control in Dentistry, 2nd
edition, Williams & Wilkins, 1996.
34. Curtis DA, Curtis TA, Wagnild GW, Finzen FC. Incidence of various classes of
removable partial dentures. J Prosthet Dent. 1992 May;67(5):664-7. Review.
35. Curtis DA, Curtis TA, Wagnild GW, Finzen FC. Incidence of various classes of
removable partial dentures. J Prosthet Dent. 1992 May;67(5):664-7. Review.
36. Davenport J.C., Basker R.M., Heath J.R., Ralph J.P., Glantz P.O. - "Clasp design",
British Dental Journal, vol. 190, 2001
37. Davenport J.C., Basker R.M., Heath J.R., Ralph J.P., Glantz P.O. - "Clasp design",
British Dental Journal, vol. 190, 2001
38. Devlin H. - "Integrating posterior crowns with partial dentures", British Dental Jour-
nal, vol 191, 2001
39. Davenport J. C., Basker R. M., Heath J. R., Ralph J. P., Glantz P. O., Hammond P. -
"Connectors", British Dental Journal, vol. 190, 2001
40. Davenport J. C., Basker R. M., Heath J. R., Ralph J. P., Glantz P. O., HAMMOND P. -
"Initial prosthetic treatment", British Dental Journal, vol. 190, 2001
41. Davenport J. C., Basker R. M., Heath J. R., Ralph J. P., Glantz P. O., HAMMOND P. -
"Indirect retention", British Dental Journal, vol. 190, 2001
42. Davenport J. C., Basker R. M., Heath J. R., Ralph J. P., Glantz P. O., Hammond P. -
"Tooth preparation", British Dental Journal, vol. 190, 2001
43. Davenport J. C., Basker R. M., Heath J. R., Ralph J. P., Glantz P. O., Hammond P. -
"Bracing and reciprocation", British Dental Journal, vol. 190, 2001
44. Davenport J. C., Basker R. M., Heath J. R., Ralph J. P., Glantz P. O., HAMMOND P. -
"Indirect retention", British Dental Journal, vol. 190, 2001
45. Davis DM, The role of implants in the treatment of edentulous patients. Int J
Prosthodont 3:42-50, 1990.
46. Davodi A, Nishimura R, Beumer J, An implant-supported fixed-removable prosthesis
with a milled tissue bar and Hader clip retention as a restorative option for the
edentulous maxilla. J Prosthet Dent 78:212-17, 1997.
47. Denes PB, The Speech Chain: The Physics and Biology of Spoken Language, EN
Pinson, 2nd Edition. WH Freeman and Company, NY.

   
384 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

48. Dentistry, Dental Practice and the Community, BA Burk, SA Eklund, 5th Edition, WB
Saunders Co., 1999.
49. Drago C., Implant Restauration, Blackwell Munksgaard, 2007
50. Ekenbäck J. 1981: Avtagbar partiell plattprotetik. Kliniskt kompendium. Institu tionen
för protetik, Karolinska institutet, Huddinge.
51. Ekfeldt A, Christiansson U, et al, A retrospective analysis of factors associated with
multiple implant failures in maxillae. Clin Oral Implants Res 12(5):462-7, 2001.
52. Farman Allan G., Nortje Christoffel J., Wood Robert E. – Oral and Maxillofacial Dia-
gnostic Imagig, Mosby, 1993
53. Frank RP: Controlling pressures during complete denture impressions. DCNA
1970,3:453-461.
54. Frantz WR. Variability in dentists’ designs of a removable maxillary partial denture. J
Prosthet Dent. 1973 Feb;29(21):172-82. No abstract available.
55. Frantz WR. Variations in a removable maxillary partial denture design by dentists. J
Prosthet Dent. 1975 Dec;34(6):625-33.
56. Frantz WR. Variability in dentists' designs of a removable maxillary partial denture. J
Prosthet Dent. 1973 Feb;29(21):172-82. No abstract available.
57. Frantz WR. Variations in a removable maxillary partial denture design by dentists. J
Prosthet Dent. 1975 Dec;34(6):625-33.
58. Forna N. Telescoparea în tratamentul edentaţiei parţiale întinse , Editura "Apollonia"
Iaşi, 2001,
59. Forna N., V. Burlui. Clinica şi terapia edentaţiei şi a pierderii de substanţă maxilo-
facială, Ed. Apollonia, Iaşi,1998
60. Forna N. , V. Burlui, . “Clinical guide - lines and principles in the therapy of partial
extended edentation" - Cursbook for English Language Students,2001
61. Forna N. Evaluarea starii de sanatate afectate prin edentatie, Editura Demiurg, 2007
62. Fuller JL and Denehy GE, Concise Dental Anatomy and Morphology, 3rd edition, CV
Mosby; 1999.
63. G. Graber. Removable Partial Dentures. Color Atlas of Dental Medicine. Thieme Ver-
lag 1993
64. Gartner P,Essentials of Oral Histology and Embroylogy, 3rd edition, Jen House
Publishing, Baltimore, 1999.
65. Glantz P-0 & Stafford G D. 1980: The effect of some components on the rigidity of
mandibular bilateral free and saddle dentures. i Oral Rehabil 7:423-433.
66. Haisch L, Hansen C. Dentinal exposure resulting from ball rest seat preparations on
mandibular canines. J Prosthodont 1993; 2:70-2.
67. Hansen CA, Jaarda MJ: Treatment alternatives for a modified combination syndrome.
Gen Den 1990,38:132-137.
68. Harvey WL, Hoffman W Jr. Ten-year study of trends in removable prosthodontic ser-
vice. J Prosthet Dent. 1989 Dec;62(6):644-6.
69. Harvey WL, Hoffman W Jr. Ten-year study of trends in removable prosthodontic
service. J Prosthet Dent. 1989 Dec;62(6):644-6.
70. Hedegård B & Gimnell 0. 1981: Dental laboratorieteknik. Tandläkarförlaget, Stoc-
kholm. 6:246-255.
71. Henderson & Steffel. McCracken's Removable Partial Prosthodontics. Mosby 1989
72. Hindels GW, Load distribution in extension saddle partial dentures. J Prosthet Dent
2:92-100, 1952.
73. Idowu AT, Al-Shamrani SM. Pattern of tooth loss in a selected population at King
Saud University, College of Dentistry, Riyadh KSA The Saudi Dental Journal
1995;7:135-9.

   
385 
   
 Bibliografie

74. Idowu AT, Al-Shamrani SM. Pattern of tooth loss in a selected population at King
Saud University, College of Dentistry, Riyadh KSA The Saudi Dental Journal
1995;7:135-9.
75. Imai Y, Sato T, Mori S, Okamoto M. A histomorphometric analysis of bone dynamics
in denture supporting tissue under continuous pressure. J Oral Rehab, 2002; 29: 72-79.
76. Jemt T, Book K, et al, Failures and complications in 92 consecutively inserted
overdentures supported be Brånemark implants in severely resorbed edentulous
maxillae: A study from prosthetic treatment to first annual check-up. Int J Oral
Maxillofac Implants 7:162-7, 1992.
77. Jemt T, Carlsson L, et al, In vivo load measurements on osseointegrated implants
supporting fixed or removable prosthesis: a comparative pilot study. Int J Oral
Maxillofac Implants 6:413-7, 1991.
78. Jemt T, Chai J, et al, A 5-year prospective multicenter follow-up report on
overdentures supported by osseointegrated implants. Int J Oral Maxillofac Implants
11:291-8, 1996.
79. Jemt T, Lekholm U, Implant treatment in edentulous maxillae: A 5 year follow-up
report on patients with different degrees of jaw resorption. Int J Oral Maxillofac
Implants 10:303-11, 1995.
80. K Anusavice; Phillip's Science of Dental Materials, 10th edition, W.B. Saunders Co.,
1996.
81. Kaaber S. 1977: Alveolar changes in relation to removable partial dentures. Int J Oral
Surg 6:353-354.
82. Karlsen K. 1978: Avtagbare partielle plateproteser. Nordisk Klinisk Odontologi, Band
V, kap. 21-LV. Almquist & Wiksell, Stockholm.
83. Keller EE, Tolman DE, Eckert SE, Maxillary antral-nasal inlay antogenous bone graft
reconstruction of a compromised maxilla: A 12-year retrospective study. Int J Oral
Maxillofac Implants 14:707-21, 1999.
84. Keller EE, Tolman DE, Eckert SE, Surgical prosthetic reconstruction of advanced
maxillary bone compromised with autogenous onlay block bone grafts and
osseointegrated endosseous implants: A 12-year study of 32 consecutive patients. Int J
Oral Maxillofac Implants 14:197-209, 1999.
85. Kelly E: Changes caused by a mandibular removable partial denture opposing a
maxillary complete denture. J Prosthet Dent 1972, 27:140-150.
86. Kennedy E. Partial denture construction Brooklyn: Dental Items of Interest Publishing
Co. 1928; 3-8.10. 198; 3:47-51.
87. Kennedy E. Partial denture construction. 1st ed. Brooklyn (NY): Dental Items of
Interest; 1928.
88. Kennedy E. Partial denture construction. 2nd ed. Brooklyn (NY): Dental Items of
Interest; 1942.
89. Kennedy E. Partial denture construction Brooklyn: Dental Items of Interest
Publishing Co. 1928; 3-8.10. 198; 3:47-51.
90. Klaus H., Rateitschak E.M., Wolf H.F., Hassel M. Thomas – Periodontology – Color
Atlas of Dental Medicine, 2nd edition, Thieme Medical Publishers, Inc. new York,
1989
91. Krol AJ, Jacobson TE, Finzen FC. Removable partial denture design outline syllabus.
Indent, San Rafael, California, 1990.
92. Krol AJ, Jacobson TE, Finzen FC. Removable partial denture design outline
syllabus. Indent, San Rafael, California, 1990.
93. Krol, Jacobson and Finzen; Removable Partial Denture Design, 7th Edition, Indent,
1999.

   
386 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

94. Kordass B, Gaertner Ch. The virtual articulator—concept and development of VR-
tools to analyse the dysfunction of dental occlusion. In: Lemke HU, Vannier MV,
Inamura K, Farman AG, Doi K, editors. Computer Assisted Radiology and Surgery:
Proceedings of the 15th International Congress and Exhibition CARS 2001. Amster-
dam, The Netherlands: Elsevier Science B.V., 2001;649-653.
95. Langer Y, Laufer BZ, Cardash HS: Modalities of treatment for the combination
syndrome. J Pros 1995,4:76-81.
96. Larsen WJ, Human Embryology, 3rd Edition, Churchill Livingston, Inc., 2001.
97. Latta G. A technique for preparation of lingual rest seats in light-cured composite. J
Prosthet Dent 1988; 60:127.
98. Lechner SK, Thomas GA. Removable partial denture design: importance of clinical
variables. Eur J Prosthodont Restor Dent. 1994 Mar;2(3):127-9.
99. Lechner SK, Thomas GA. Removable partial denture design: importance of clinical
variables. Eur J Prosthodont Restor Dent. 1994 Mar;2(3):127-9.
100. Lewis S, Sharma A, Nishimura R, Treatment of edentulous maxillae with
osseointegrated implants. J Prosthet Dent 68:503-8, 1992.
101. Liebgott, The Anatomical Basis of Dentistry, 2nd Edition, B.C. Decker, 2000.
102. Likeman P, Juszczyk A. An examination of cingulum rest seats in incisor and canine
teeth. Eur J Prosthodont Restor Dent 1993; 1:165-71.
103. Lindhe J, T Karring, NP Lang, Clinical Periodontology and Implant Dentistry, editors;
Munksgaard, Copenhagen, 1998.
104. Lindhe, Karring, and Lang., Clinical Periodontology and Implant Dentistry, 3rd
Edition,; Munksgaard, 1998.
105. Lyon HE. Resin-bonded etched-metal rest seats. J Prosthet Dent 1985; 53:366-8.
106. M Kasle; An Atlas of Dental Radiographic Anatomy, 4th Edition, WB Saunders Co.,
1994.
107. Mac Gregor A R, Miller T P G & Farah J W. 1978: Stress analysis of partial dentures.
J Dent 6:125-132.
108. Matsumoto M & Goto T. 1970: Lateral force distribution in partial denture design. J
Dent Res 49:359-364.
109. McArthur D. Canines as removable partial denture abutments. Part 1: Tooth rank and
canine incidence. J Prosthet Dent 1986; 56:197-9.
110. McCracken WL. Partial denture construction. 1st ed. St. Louis (MO): C.V. Mosby
Co.; 1960.
111. Mericske-Stern R, Oelterli M, et al, A follow-up study of maxillary implants
supporting an overdenture: Clinical and radiographic results. Int J Oral Maxillofac
Implants 17:678-86, 2002.
112. Mericske-Stern R., Taylor TD, Belser U, Management of the edentulous patient. Clin
Oral Impl Res 11(Suppl):108-25, 2000.
113. Meskin LH, Brown LJ. Prevalence and patterns of tooth loss in U.S. employed adult
and senior populations, 1985-86. J Dent Educ. 1988 Dec;52(12):686-91. No abstract
available.
114. Meskin LH, Brown LJ. Prevalence and patterns of tooth loss in U.S. employed adult
and senior populations, 1985-86. J Dent Educ. 1988 Dec;52(12):686-91. No abstract
available.
115. Naert I, Gizani S, van Steenberghe D, Rigidly splinted implants in the resorbed
maxilla to retain a hinging overdenture: A series of clinical reports for up to 4 years. J
Prosthet Dent 79:156-64, 1998.

   
387 
   
 Bibliografie

116. Narhi TO, Hevinga M, et al, Maxillary overdentures retained by splinted and
unsplinted implants: A retrospective study. Int J Oral Maxillofac Implants 16:259-66,
2001.
117. Netter FH, Atlas of Human Anatomy, 1st or 2nd Edition, Novartis, 1997.
118. Niswonger ME, Rest position of mandible and centric relation. J Am Dent Assoc
21:1572-82, 1934.
119. Okeson JP, Management of Temporomandibular Disorders and Occlusion, 3rd
Edition. Mosby-Yearbook, 1993.
120. Owall B, Budtz-Jörgensen E, et al, Removable partial denture design: A need to focus
on hygienic principles? Int J Prosthodont 15:371-78, 2002.
121. Öwall BE, Taylor RL. A survey of dentitions and removable partial dentures
constructed for patients in North America. J Prosthet Dent. 1989 Apr;61(4):465-70.
122. Öwall BE, Taylor RL. A survey of dentitions and removable partial dentures
constructed for patients in North America. J Prosthet Dent. 1989 Apr;61(4):465-70.
123. Papavasiliou G, Kamposiora, P, Bayne, SC, Felton, DA. Three-dimensional finite
element analysis of stress-distribution around single tooth implants as a function of
bony support, prosthetic type, and loading during function. J Prosth Dent 1996; 76:
633-640.
124. Patel MB, Bencharit S. A treatment protocol for restoring occlusal vertical dimension
using an overlay removable partial denture as an alternative to extensive fixed restora-
tions: a clinical report, Open Dent J. 2009 Oct 30;3:213-8.PMID: 19915723 [PubMed
- in process]
125. Pellecchia M, Pellecchia R, Emtiaz S, Distal extension mandibular removable partial
denture connected to anterior fixed implant supported prosthesis. A clinical report. J
Prosthet Dent 83:607-12, 2000.
126. Peterson LJ, et al.; Contemporary Oral & Maxillofacial Surgery, 3rd Edition, 1993.
127. Petridis H, Hempton TJ, Periodontal considerations in removable partial denture
treatment: A review of literature. Int J Prosthodont 14:164-72, 2001.
128. Pound E, Esthetic dentures and their phonetic values. J Prosthet Dent 1:98-111, 1951.
129. Rangert B, Jemt T, Jorneus L, Forces and moments on Brånemark implants. Int J Oral
Maxillofac Implants 4:241-7, 1989.
130. Rateitschak KH and EM, HF Wolf and TM Hassell;Color Atlas of Dental Medicine 1,
Periodontology, 2nd edition, Thieme Inc., 1989 (available on reserve in the HSC
Library).
131. RS Schwartz, et al.; Fundamentals of Operative Dentistry - A Contemporary
Approach, 2nd edition, Quintessence, 2002.
132. Salinas TS, Finger IM, et al, Spark erosion implant-supported overdentures: Clinical
and laboratory techniques. Implant Dent 1:246-51, 1992.
133. Satoh Y, Matsuzu M, Yashiro J, et. al. Statistical observations of removable partial
dental prostheses. J Nihon Univ Sch Dent. 1982 Jun;24(2):95-101. No abstract
available.
134. Satoh Y, Matsuzu M, Yashiro J, et. al. Statistical observations of removable partial
dental prostheses. J Nihon Univ Sch Dent. 1982 Jun;24(2):95-101. No abstract
available.
135. Saunders RH Jr., Solomon ES, Handelman SL. Relationship of age to tooth loss in a
chronic care facility. Spec Care Dentist. 1982 Jan-Feb;2(1):25-30. No abstract
available.
136. Saunders RH Jr., Solomon ES, Handelman SL. Relationship of age to tooth loss in a
chronic care facility. Spec Care Dentist. 1982 Jan-Feb;2(1):25-30. No abstract
available.

   
388 
   
Tratat de protetică. Clinica şi terapia edentaţiei parţial întinse

137. Saunders TR, Gillis RE, Desjardins RP: The maxillary complete denture opposing the
mandibular bilateral distal extension partial denture: Treatment considerations. J
Prosthet Dent 1979,41:124-128.
138. Schmitt SM: Combination syndrome: A treatment approach. J Prosthet Dent
1985,54:664-671.
139. Schwartz RS, Fundamentals of Operative Dentistry-A Contemporary Approach, 2nd
Edition, et al; Quintessence Publishing Co., 2000.
140. Schweikert E.O. – Bridges avec extensions miltiples – Solution de remplesement aux
implants dentaires, Les cahiers de prothese, no. 89, mars, 1995
141. Shen K, Goggloff RK: Prevalence of the combination syndrome among denture
patients. J Prosthet Dent 1989;62:642-644.
142. Shillingburg HT Jr, Grace CS. Thickness of enamel and dentin. J South Calif Dent
Assoc 1973; 41:33-6, passim.
143. Shillingburg HT, Jr., S Hobo, LD Whitsett, R Jacobi, SE Brackett;. Fundamentals of
Fixed Prosthodontics, Chicago: Quintessence, 1997.
144. Shillington GB. Handbook of the fundamentals of partial denture planning. Ottawa
(ON): Queen’s Printer; 1957.
145. Soams J.V., Southan J.C. – Oral Pathology – second edition, Mosby, 1993
146. Starr NL, The distal extension case: An alternative restorative design for implant
prosthetics. Int J Periodontics Restorative Dent 21:61-7, 2001.
147. Stedman's Concise Medical Dictionary, Illustrated, 24th Edition; Williams and
Wilkins Co
148. Stipho H D K, Murphy W M & Adams D. 1978: Effect of oral prosthesis on plaque
accumulation. Brit Dent J 145:47-50.
149. Stratton RJ, Wiebelt FJ. An atlas of removable partial denture design. Quintessence
Publishing Co., Inc., Chicago, Illinois, 1988.
150. Stratton RJ, Wiebelt FJ. An atlas of removable partial denture design. Quintessence
Publishing Co., Inc., Chicago, Illinois, 1988.
151. Sturdevant CM; The Art and Science of Operative Dentistry, 3rd edition, CV Mosby
Co., 1985.
152. Swenson M, Terklo L. Partial denture. 1st ed. St. Louis (MO): C.V. Mosby Co.; 1955.
153. Sykora O, Calikkocaoglu S. Maxillary removable partial denture designs by
commercial dental laboratories. J Prosthet Dent. 1970 Jun;23(6):633-40. No abstract
available.
154. Sykora O, Calikkocaoglu S. Maxillary removable partial denture designs by
commercial dental laboratories. J Prosthet Dent. 1970 Jun;23(6):633-40. No abstract
available.
155. TenCate AR - Oral Histology, Development, Structure and Function, 5th edition,
Mosby, 1998.
156. TenCate AR Oral Histology, Development, Structure and Function, , 5th edition,
Mosby, 1998.
157. Timoshenko SP, Goodier JN. Theory of Elasticity, 3rd edition, McGraw Hill, London,
1970.
158. Tipton PA, The milled bar-retained removable implant-supported prosthesis: a
treatment alternative for the edentulous maxilla. J Esthet Restor Dent 14(4):208-16,
2002.
159. Tryde G & Brantenberg F. 1965: Den sublinguale barre. Tandlaegebladet 69:873-885.
160. Van Roekel NB, The fixed-removable implant prosthesis. A practical alternative.
Quintessence Dent Tech 49-61, 1995.

   
389 
   
 Bibliografie

161. Vermeulen AHBM, Keltjens HMAM, et al, Ten-year evaluation of removable partial
dentures: Survival rates based on retreatment, not wearing and replacement. J Prosthet
Dent 76:267-72, 1996.
162. Wagner A G & Traweek F C. 1982: Comparison of major connectors for removable
partial dentures. J Prosthet Dent 47:242-245.
163. Weber JC Shearer's Manual of Human Dissection, , 8th Edition, McGraw-Hill, 1999.
164. White and Pharoah; Oral Radiology - Principles and Interpretation, 4th Edition, CV
Mosby Company, 2000.
165. Wills D J & Manderson R D. 1977: Biomechanical aspects of the support of partial
dentures. J Dent Res 5:310-318.
166. Zarb GA, et al;Boucher's Prosthodontic Treatment for Edentulous Patients, 11th
Edition, CV Mosby, 1997
167. Zitzmann NU, Marinello CP, Treatment outcomes if fixed or removable implant-
supported prostheses in the edentulous maxilla. Part I: Patients’ assessments. J
Prosthet Dent 83:424-33, 2000.
168. Zitzmann NU, Marinello CP, Treatment outcomes of fixed or removable implant-
supported prostheses in the edentulous maxilla. Part II: Clinical findings. J Prosthet
Dent 83:424-33, 2000.
169. Zlaterić DK, Celebic A, Valentic-Peruzivic M, The effect of removable partial
dentures on periodontal health of abutment teeth and non-abutment teeth. J
Periodontal 73:137-44, 2002.

   
390